binecuvîntare s.f. 1 (relig.) Acțiune sacră pe care o îndeplinește un rabin, preot sau imam pentru a atrage grația divină asupra cuiva sau a ceva. ◊ Binecuvîntare apostolică v. apostolic. ♦ Revărsare a grației divine; blagoslovire. ◊ Fig. Ploaia asta a fost o binecuvîntare. ♦ Concr. Cuvintele cu care se binecuvîntează. ♦ (la pl.) Grupare de imne care proslăvesc Învierea Domnului sau invocă mila divină la moartea unui creștin. 2 Urare de prosperitate și fericire, cu invocarea numelui lui Dumnezeu. 3 Slăvire în semn de recunoștință; preamărire. 4 Expr. Cu (sau sub) binecuvîntarea cuiva = cu consimțămîntul, învoirea cuiva. Lui Lăpușneanu Vodă i-a dat pocal de otravă chiar doamna sa, sub binecuvîntarea părintelui mitropolit Teofan (SADOV.). A(-și) da binecuvîntarea = a fi de acord (cu ceva); a aproba. • pl. – ări. /v. binecuvînta.