băcănit¹ sn [At: DA ms / Pl: ~uri / E: băcăni] (îvr) 1 Băcănire (1). 2 Fardare. 3 Băcănire (3).

băcănit² sn vz bocănit¹

băcănit⁴, ~ă a vz bocănit²

băcănit³, ~ă a [At: DA ms / Pl: ~iți, ~e / E: băcăni] 1 Care a fost vopsit cu băcan². 2 Fardat. 3 (Psr; d. oi) Care a fost însemnat cu vopsea.

BĂCĂNI, băcănesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A vopsi cu băcan² (2). – Din băcan².

BOCĂNI, bocănesc, vb. IV. Intranz. A lovi în repetate rânduri cu un obiect tare în ceva; a ciocăni. – Boc + suf. -ăni.

BOCĂNIT s. n. Acțiunea de a bocăni și rezultatul ei; zgomot produs prin lovirea cu un obiect tare în ceva; bocăneală, bocănitură. – V. bocăni.

băcăni¹ [At: HEM 2816 / Pzi: ~nesc / E: băcan¹] (Înv) 1 vt A vopsi cu băcan². 2 vr A se farda. 3 vt (Psr) A însemna oile cu vopsea.

băcăni² vi vz bocăni corectat(ă)

bocăni [At: ALECSANDRI, T. 14 / V: (reg) băc-, -coni / Pzi: ~nesc, (rar) bocăn / E: boc + -ăni] 1 vi A lovi, de repetate ori, cu un obiect tare în ceva. 2 vi A tropăi. 3-4 vit A (se) ciocni.

bocănit sn [At: VLAHUȚĂ, ap. CADE / Pl: ~uri / E: bocăni] 1 Lovire repetată cu un obiect tare în ceva Si: bocănitură (1). 2 Tropăială. 3 Ciocnit¹. 4 Zgomotul produs de bocănit (1) Si: bocănitură (2).

boconi v vz bocăni

băcăní¹ vb. IV. 1 tr. A vopsi cu băcan². 2 refl. (despre femei) A se farda. 3 tr. A însemna oile cu vopsea. • prez.ind. -esc. /băcan² + -i.

băcăni² vb. IV. v. bocăni.

bocăni vb. IV intr. 1 A lovi cu un obiect tare în ceva, producînd zgomot. 2 A tropăi. • prez.ind. -esc, bocăn. și băcăni vb. IV. /form. expr.

bocănit s.n. Lovire cu un obiect tare în ceva, producînd zgomot; bocăneală. • pl. -uri. /v. bocăni.

BĂCĂNI (-ănesc) I. vb. tr. A roși (ouăle) cu băcan. II. vb. refl. A-și drege fața cu băcan, a și da cu roșu pe față.

BOCĂI 👉 BOCĂNI.

BOCĂNI (-ănesc), BOCĂI (-ăesc) vb. intr. 1 A ciocăni, a bate cu ciocanul: de departe s’aud bocănind în șantiere ciocanele de fier (VLAH.) ¶ 2 A lovi tare cu tocurile încălțămintei în mers: străinii trecură bocănind cu cizmele peste podeț (SAD.) ¶ 3 A lovi, a bate (Ia ușă, etc.): toți bocăneau Ia ușă... și strigau cît le lua gura (CRG.) [boc!].

BOCĂNIT sbst. – BOCĂNEALĂ: s’aude un ~ la dulapul din sală (VLAH.).

BOCONI (-onesc) vb. tr. Trans. A ciocni paharele [comp. BOCĂNI].

BĂCĂNI, băcănesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A vopsi cu băcan¹ (2). – Din băcan¹.

BOCĂNI, bocănesc, vb. IV. Intranz. A ciocăni, a izbi cu un obiect tare în ceva. – Boc + suf. -ăni.

BOCĂNIT s. n. Acțiunea de a bocăni și rezultatul ei; zgomot produs prin izbirea cu un obiect tare în ceva; bocăneală, bocănitură. – V. bocăni.

BĂCĂNI, băcănesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A vopsi, a roși cu băcan. ♦ Refl. (Despre femei, ironic) A-și drege fața cu suliman roșu, a-și da cu roșu pe față. Ca o paparudă se băcănește cu roșu pe obraz. STANCU, D. 168.

BOCĂNI, bocănesc, vb. IV. Intranz. A bate sau a lovi în repetate rînduri cu un obiect tare în ceva. Se frămînta pe scaun, bocănea din picioare. CAMILAR, N. II 142. Adevărat, a întărit Neonii Roșea, bocănind cu cizmele în bătătura de lut. SADOVEANU, P. M. 15. După ce-și scutură cizmele, bocăni la ușă. DUNĂREANU, N. 24. Moș Vasile mai bocănește în chingi, cearcă tăria cîrmei și spune lui Toader să bage de seamă la cot. VLAHUȚĂ, O. AL. I 169. Bocănește el cît bocănește, cînd pîrrr! cade copacul. CREANGĂ, P. 46. ◊ (Instrumentul acțiunii devine subiect) Bocancii lui Eftimie... bocăneau izbindu-se de pietre. DUMITRIU, N. 242. Bocancii bocăneau rar, coborînd treaptă cu treaptă. CAMILAR, N. I 347. – Pers. 3 și: bocăne (TOMA, C. V. 216).

BOCĂNIT s. n. Acțiunea de a bocăni și zgomotul produs de lovire; bocănitură. Un timp au tăcut, ascultîndu-și bocănitul pașilor pe asfalt. GALAN, Z. R. 346. Un bocănit în ușă le rupse vorba. DUNĂREANU, CH. 215.

BOCĂNI, bocănesc, vb. IV. Intranz. A lovi în repetate rînduri cu un obiect tare în ceva. – Din boc¹.

BOCĂNIT s. n. Acțiunea de a bocăni și rezultatul ei.

A BOCĂNI ~esc intranz. A produce un zgomot prin lovire repetată (într-un obiect tare); a ciocăni. /Din boc

băcănì v. a se drege cu băcan, a-și da cu roșu pe față (de femei).

bocănì v. 1. a bate cu ciocanul: bocănește în căldare; 2. a lovi: toți bocăniau la ușă CR.; 3. refl. a se îmbolnăvi. [V. boc!].

bocănit n. 1. lucrarea de a bocăni; 2. fam. trânteală: să mănânce bocănit.

băcănésc v. tr. (d. băcan 2). Munt. Colorez cu băcan: a băcăni oŭăle.

bocănésc v. intr. (imit. d. boc-boc). Lovesc mult cu cĭocanu, cu degetu ș.a. ce tot bocănițĭ în gard?

băcăni (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. băcănesc, 3 sg. băcănește, imperf. 1 băcăneam; conj. prez. 1 sg. să băcănesc, 3 să băcănească

!bocăni (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. bocăn, 3 bocăne, imperf. 1 bocăneam; conj. prez. 1 sg. să bocăn, 3 să bocăne

bocănit s. n.

băcăni (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. băcănesc, imperf. 3 sg. băcănea; conj. prez. 3 să băcănească

bocăni (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. bocănesc / bocăn, imperf. 3 sg. bocănea; conj. prez. 3 să bocănească / să bocăne

bocănit s. n.

băcăni vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. băcănesc, imperf. 3 sg. băcănea; conj. prez. 3 sg. și pl. băcănească

bocăni vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. bocănesc, imperf. 3 sg. bocănea; conj. prez. 3 sg. și pl. bocănească

bocănit s. n.

BOCĂNI vb. v. ciocăni.

BOCĂNIT s. 1. bocăneală, bocănitură, pocăneală, pocănit, pocănitură, (reg.) bontăneală, bontănitură. (Se aude un ~.) 2. v. bătaie.

BOCĂNI vb. a bate, a ciocăni, a pocăni, (înv. și reg.) a suna, (reg.) a bontăni, a toca, a tocăni. (Cine ~ în ușă?)

BOCĂNIT s. 1. bocăneală, bocănitură, pocăneală, pocănit, pocănitură, (reg.) bontăneală, bontănitură. (Se aude un ~ ritmic.) 2. bătaie, bocăneală, bocănire, bocănitură, ciocăneală, ciocănire, ciocănit, ciocănitură, (reg.) tocănire, tocănit. (Se aude un ~ în ușă.)