TOCĂNIRE, tocăniri, s. f. Acțiunea de a tocăni și rezultatul ei; bocănit, ciocănitură, – V. tocăni.

tocănire sf [At: DRLU / Pl: ~ri / E: tocăni] (Reg) 1 (Ccr) Zgomot produs prin lovituri repetate în ceva Si: (reg) tocănit (1), tocănitură. 2 Batere în ceva cu lovituri repetate Si: (reg) tocănit (2). 3 Cicălire a cuiva Si: (reg) tocănit (3). 4 Vorbăraie multă și fără rost Si: (reg) tocănit (4). 5 (Ccr) Zgomot caracteristic produs prin lovirea deasă și repetată a celor două părți ale ciocului la berze Si: (reg) tocănit (5). 6 Tăiere a unui obiect, a unui aliment în bucăți mici Si: (reg) tocănit (6). 7 Zdrobire a fructelor Si: (reg) tocănit (7). 8 Murdărire a ceva sau a cuiva Si: (reg) tocănit (8). 9 (Fig) Certare a cuiva Si: (reg) tocănit (9). 10 (Fig) Ponegrire a cuiva Si: (reg) tocănit (10). 11 Chemare a orătăniilor la mâncare prin strigătul „toc-toc” Si: (reg) tocănit (11).

TOCĂNIRE, tocăniri, s. f. Acțiunea de a tocăni și rezultatul ei; bocănit, ciocănitură. – V. tocăni.

TOCĂNIRE, tocăniri,s. f. Acțiunea de a tocăni și rezultatul ei; bocănit, ciocănitură. O luă în pas lin spre Murăș, ca să-l scoată în răchitișul de la capul uliței, de unde se auzea tocănirea morilor. SLAVICI, O. II 60.

tocănire s. f., g.-d. art. tocănirii; pl. tocăniri

tocănire s. f., g.-d. art. tocănirii; pl. tocăniri

tocănire s. f., g.-d. art. tocănirii; pl. tocăniri

TOCĂNIRE s. v. bătaie, bocăneală, bocănire, bocănit, bocănitură, ciocăneală, ciocănire, ciocănit, ciocănitură.

tocănire s. v. BĂTAIE. BOCĂNEALĂ. BOCĂNIRE. BOCĂNIT. BOCĂNITURĂ. CIOCĂNEALĂ. CIOCĂNIRE. CIOCĂNIT. CIOCĂNITURĂ.