alinare¹ sf [At: NEGRUZZI, S. II, 16 / Pl: ~nări / E: alina] 1 Micșorare a intensității unui fenomen natural Si: alinat¹ (1), (rar) alinătură. 2 Potolire a unui fenomen natural Si: alinat¹ (2). 3 Oprire a unei mișcări pornite Si: alinat¹ (3). 4 Calmare a unor sentimente neplăcute, senzații dureroase Si: alinat¹ (4). 5 Liniștire a unei ființe cuprinse de emoție puternică, de surescitare Si: alinat¹ (5). 6 Mângâiere a unei ființe, a unui om Si: alinat¹ (6). 7 Așezare a unor lucruri Si: alinat¹ (7). 8 Liniștire a cuiva prin ducere la culcare Si: alinat¹ (8). 9 Așezare a unei păsări pe ceva Si: alinat (9).

alinare² sf [At: DA / Pl: ~nări / E: alina¹] Șchiopătare ușoară Si: alinat² Cf alintare, alicnire.

ALINÁRE, alinări, s. f. Acțiunea de a (se) alina și rezultatul ei. 1. Liniștire, calmare a unei dureri fizice sau morale, potolire a unei stări de surescitare sau de emoție. Cu-al vorbelor duios șirag Se-ntrec să toarne alinări în cei ce pleacă-n depărtări Din satul lor cel drag. NECULUTĂ, Ț. D. 99. Simțeam că el n-afl-alinare, Că, singur așa, i-e urît. COȘBUC, P. I 235. Aduc o alinare Jalnicului tău suspin. ALECSANDRI, P. A. 86. 2. Domolire a unui fenomen atmosferic. [Animalele] mîncau puțin, sau nu mîncau de loc, așteptînd alinarea [viforniței], pe care animalele o presimt cu mult înaintea noastră. SADOVEANU, P. M. 171. Între urgiile iernii se deschid și alinări subt un cer curat și verde ca gheața. SADOVEANU, N. P. 277.

ALINÁRE, alinări, s. f. Acțiunea de a (se) alina și rezultatul ei; liniștire, potolire, calmare, domolire.

alina³ vtr vz anina

alina² vi [At: DA / Pzi: alin / E: nct] (Îrg) A șchiopăta ușor Cf alinta, alicni.

alina¹ [At: VARLAAM, C. 310 / Pzi: alin, (înv) ~nez / V: ~lini (pzi: ~nesc) / E: lin] 1-2 vtr (D. fenomene naturale) A (se) micșora în intensitate. 3-4 vtr (D. fenomene naturale) A (se) potoli. 5 vi (Înv) A opri o mișcare pornită. 6-7 vtr (D. sentimente neplăcute, senzații dureroase) A (se) calma. 8-9 vtr (D. ființe cuprinse de emoție puternică, de surescitare) A (se) liniști. 10 vt (D. ființe, în special, oameni) A mângâia. 11 vt (D. lucruri) A așeza. 12 vr (D. oameni) A se liniști ducându-se la culcare. 13 vr (D. păsări) A se așeza (pe ceva).

alini v vz alina

aliníre sn vz alinare

ALINÁ, alín, vb. I. 1. Tranz. (Cu privire la o senzație, dureroasă sau la un sentiment neplăcut) A potoli, a ușura, a micșora (în intensitate). Vîntule, tu încotro te vei duce s-alini Durerea rănilor? BENIUC, V. 75. Acea bătrînă cuminte are învățătură veche. Alină durerile trupului, descurcă mîhnirile inimii. SADOVEANU, N. P. 32. Alină frica surorilor celor mici cu cuvinte liniștitoare. ISPIRESCU, L. 239. Las’să leg a mea viață de a ta... în brațe-mi vino, Și durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o. EMINESCU. O. I 142. ◊ (Complementul este un partitiv) Eu acol-oi fi-ngropat... Și din mine-o răsări... Din ochi negri păhărele, Ca să beai, maică, cu ele Și să-ți mai alini din jele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 324. ◊ Refl. (Uneori cu determinări introduse prin prep. «de») Cînd vei simți că te alini... te mai ungi o dată singur. SADOVEANU, N. F. 88. Că și io o să mă-nsor, Să mă mai alin de dor. TEODORESCU, P, P. 270. 2. Tranz. (Cu privire la o ființă stăpînită de o emoție sau de o surescitare) A liniști. Nu ești singur. Horea, nu ești. Toți copiii te alină! CASSIAN, H. 6.. În sfirșit, vrînd să-l aline, îi arătară două statuete de bronz. NEGRUZZI, S. I 203. ◊ Absol. Faceți să scapere miezul cuvîntului, Bobul adînc de lumină Care mîngîie, care alină. DEȘLIU, G. 34. ◊ Refl. Sloboziți-i, domnilor judecători, de la judecată, zise ea, și lăsați-i să se aline. SADOVEANU, P. M. 267. 3. Refl. (Despre lucruri în mișcare, despre fenomenele naturii, zgomote etc.) A se potoli, a se domoli, a se liniști. După cum șușuia vîntul în brazi și se alina, și iar pornea și se alina, se cunoștea că înserarea va veni cu liniște. SADOVEANU, F. J. 537. Dar din ce în ce s-alină Toate zgomotele-n sat. Muncitorii s-au culcat. Liniștea-i acum deplină Și-a-nnoptat. COȘBUC, P. I 48. Rîul spumegat S-alina-ncet din cursu-i cu șoapte zgomotoase. MACEDONSKI, O. I 243. ♦ A încetini, a se opri. La un semn s-alină jocul. COȘBUC, P. I 72. – Variantă: (rar) aliní, alinesc (SBIERA, P. 55, RUSSO, O. A. 117), vb. IV.

ALINÍ vb. IV. v. alina.

A SE ALINÁ mă alín intranz. A ajunge la o stare de liniște; a se liniști; a se calma; a se potoli. /<lat. allenare

A ALINÁ alín tranz. A face să se aline; a liniști; a calma; a potoli. ~ durerea. /<lat. allenare

alinà v. a liniști, a potoli, a ușura (durerea). [Lat. ALLENARE, din LENIS] ║ adv. lin, încetișor: alin s’oglindește ’n sufletele lor AL.

alín, a -á v. tr. (lat. alléno, -áre, d. lenis, lin). Liniștesc, stîmpăr, potolesc (durerea saŭ doru).

alináre s. f., g.-d. art. alinắrii; pl. alinắri

alináre s. f., g.-d. art. alinării; pl. alinări