ațițare sf vz ațâțare

AȚIȚÁRE s. f. v. ațîțare.

AȚIȚÁRE s. f. v. ațâțare.

AȚÂȚÁ, ațâț, vb. I. 1. Tranz. A aprinde focul sau a-l face să ardă mai bine. 2. Tranz. și refl. Fig. A (se) întărâta, a (se) asmuți; a (se) excita. – Lat. *attitiare (< titio, -onis „tăciune”).

ațâțá [At: PALIA (1581), ap. GCR 70/1 / V: (înv) ațița / Pzi: ațâț / E: ml attitiare] 1 vt A reaprinde focul care e gata să se stingă. 2 vt A face focul să ardă mai bine. 3 vt A aprinde focul. 4-5 vtr (Fig) A (se) întărâta. 6-10 vt (Fig) A asmuți (1-5). 11-12 vtr (Fig) A (se) excita. 13 vr (Înv; fig) A se înteți (un rău). 14 vr (D. animale; îrg) A se înmulți.

ațâțare sf [At: BIBLIA (1688), 2841 / V: ațiț~ / Pl: ~țări / E: ațâța] 1 Reaprindere a focului care e aproape stins Si: (rar) ațâțat¹ (1) 2 Întețire a focului Si: (rar) ațâțat¹. 3 Aprindere a focului Si: (rar) ațâțat¹ (3). 4 (Fig) Întărâtare. 5-9 (Fig) Asmuțire (1-5). 10 (Fig) Excitare. 11 (Fig) Întețire (a unui rău). 12 (D. animale; îrg) Înmulțire.

ațița v vz ațâța

AȚÂȚÁ, ațấț, vb. I. 1. Tranz. A aprinde focul sau a-l face să ardă mai bine. 2. Tranz. și refl. (Fig.), A (se) întărâta, a (se) asmuți; a (se) excita. – Din lat. *attitiare (< titio, -onis „tăciune”).

AȚIȚÁ vb. I v. ațîța.

AȚÎȚÁ, ațî́ț, vb. I. Tranz. 1. (Cu privire la foc) A aprinde, a face să ardă; a face să ardă mai bine, a înteți, a înviora (suflînd peste tăciuni, scuturînd cenușa etc.). Ațîță focul și pune ceaunul de mămăligă. SADOVEANU, 21. Mai pe-nnoptat A mers s-ațîțe-n vatră foc, Să facă de mîncat. COȘBUC, P. I 255. Maica așază gătejile, moș Nichifor scapără și îndată ațîță amîndoi focul. CREANGĂ P. 130. ◊ Fig. (Complementul exprimă o stare sufletească, un sentiment) A ațîța spiritele. ▭ Cu vorbele acestea... mai tare le-a ațîțat dorul de a o vedea. RETEGANUL, P. II 7. ♦ Expr. A ațîța focul = a provoca un sentiment sau o acțiune care poate avea urmări grave. Decît să mori, mai bine să ne răzbunăm. – Nu ațîța Jocul, Petcule; nu vorbi de răzbunare., ALECSANDRI, T. 1276. ◊ Refl. Privind la dînsa, i s-ațîță milă. PANN, P. V. II 136. 2. Fig. (Cu privire la oameni) A întărîta; (cu privire la animale) a asmuți. Ațîță cîinii. ▭ Bătrîna umblă prin case și ațîță oamenii. DUMITRIU, N. 188. ♦ (Cu privire la războaie) A desfășura o propagandă de învrăjbire între popoare, a menține o stare de încordare favorabilă dezlănțuirii unui război de agresiune. Imperialiștii ațîța la război. – Variantă: ațițá (NEGRUZZI, S. I 143) vb. I.

AȚÎȚÁRE, ațîțări, s. f. Acțiunea de a ațîța. 1. Stîrnire, întețire a focului (prin suflare sau scormonire). ◊ 2. Fig. Provocare, instigare, stîrnire, întărîtare (spre manifestări sau acțiuni rele, primejdioase). Ațîțare criminală la război. – Variantă: ațițáre (CONTEMPORANUL, IV 83, NEGRUZZI, S. I 75) s. f.

AȚÂȚÁ, ațấț, vb. I. 1. Tranz. (Adesea fig.) A face să ardă (mai bine), a înviora focul; a aprinde. 2. Tranz. și refl. Fig. A (se) întărîta, a (se) înrăi; a (se) asmuți. ♦ Tranz. A desfășura o propagandă de învrăjbire între popoare, a menține o stare de încordare favorabilă dezlănțuirii unui război de agresiune. [Var.: ațițá vb. I] – Lat. *attitiare (< titio, -onis).

AȚÂȚÁRE, ațâțări, s. f. Acțiunea de a (se) ațâța. [Var.: ațițare s. f.]

AȚIȚÁ vb. I. v. ațâța.

A AȚÂȚÁ ațâț tranz. 1) A face să ardă; a aprinde. ◊ ~ focul a) a aprinde focul; b) a face ca o acțiune, un sentiment să devină mai intens (având urmări serioase). 2) fig. (ființe) A aduce în mod intenționat într-o stare de iritare, determinând la acțiuni dușmănoase; a incita; a instiga; a stârni; a întărâta; a agasa; a hărțui. ~ spiritele. /<lat. attitiare

ațâțà v. 1. a sgândări tăciuni spre a aprinde focul; 2. fig. a aprinde, a deștepta (pasiunile); 3. a îndemna la ceva rău. [Lat. *ATTITIARE, din TITIO, tăciune].

ațîț, a -á v. tr. (d. țîță, adică „deprind să sugă”, că pruncu, la început, nu suge. Cu tăcĭune și fr. attiser n’are legătură). Excit, aprind: a ațîța focu. Fig. Îndemn, stimulez, instig: bogăția ațîță poftele hoților.

ațâța (a ~) vb., ind. prez. 3 ațâță

ațâțare s. f., g.-d. art. ațâțării; pl. ațâțări

ațâțá vb., ind. prez. 1 sg. ațâț, 3 sg. și pl. ațâță; conj. prez. 3 sg. și pl. ațâțe

ațâțáre s. f., g.-d. art. ațâțării; pl. ațâțări

ațâț, ațâți 2.

AȚÂȚÁ vb. v. activa, excita, stimula.

AȚÂȚÁ vb. 1. a înteți, a înviora, (rar) a scotoci, (pop.) a zădărî. (A ~ focul.) 2. v. aprinde. 3. v. instiga. 4. v. stârni. 5. v. asmuți. 6. a îmboldi, a îndemna, (fig.) a mușca. (Cine îl ~ să facă asta?)

AȚÂȚÁRE s. v. activare, excitare, excitație, stimulare.

AȚÂȚÁRE s. 1. întețire, înviorare. (~ focului.) 2. v. aprindere. 3. v. instigare. 4. v. asmuțire.

ațîța vb. v. ACTIVA. EXCITA. STIMULA.

AȚÎȚA vb. 1. a înteți, a înviora, (rar) a scotoci, (pop.) a zădărî. (A ~ focul.) 2. a aprinde, a face. (E frig, trebuie să ~ focul.) 3. a agita, a incita, a instiga, a întărîta, a provoca, a stîrni, a tulbura, (pop.) a sumuța, (înv. și reg.) a scorni, (reg.) a smomi, a zădărî, (fig.) a asmuți, a monta. (El ~ masele.) 4. a stîrni, (fig.) a scormoni, a zgîndări. (Nu-i mai ~ durerea.) 5. a asmuți, a hărțui, a întărîta, a provoca, a stîrni, (pop.) a sumuța, a zădărî, (Mold. și Bucov.) a hărăți. (~ cîinii.) 6. a îmboldi, a îndemna, (fig.) a mușca. (Cine îl ~ să facă asta?)

AȚÎȚARE s. 1. întețire, înviorare. (~ focului.) 2. aprindere, facere. (~ focului.) 3. incitare, instigare, instigație, întărîtare, provocare, stîrnire, tulburare, (rar) incitație, provocație, (pop.) zădărîre. (~ maselor.) 4. asmuțire, întărîtare, provocare, stîrnire, (pop.) zădărîre. (~ cîinilor.)

ațîțare s. v. ACTIVARE. EXCITARE. EXCITAȚIE. STIMULARE.

A se ațâța ≠ a se calma

A ațâța ≠ a calma, a stinge

Ațâțare ≠ liniștire

ațîțá (ațî́ț, ațîțát), vb. – 1. A aprinde focul sau a-l face să ardă mai bine. – 2. A întărîta, a excita, a îmboldi. Lat. *attῑtĭāre, de la titio „jar” (Pușcariu, Lat. ti, 40; Pușcariu 163; Candrea-Dens., 111; REW 769; DAR); cf. it. a(tt)izzare (calabr. azzizzari), v. prov. atisar, fr. attiser, sp. atizar, port. atiçar. – Der. ațîțător, adj. (instigator).