instigare sf [At: GALAN, Z. R. 330 / Pl: ~gări / E: instiga] Incitare.

INSTIGARE, instigări, s. f. Acțiunea de a instiga și rezultatul ei; îndemn la violență, ațîțare, întărîtare.

INSTIGARE s.f. Acțiunea de a instiga și rezultatul ei; instigație. [< instiga].

*instigațiúne f. (lat. instigátio, -ónis). Îndemn la revoltă. – Și -áție și -áre.

instigare s. f., g.-d. art. instigării; pl. instigări

instigare s. f., g.-d. art. instigării; pl. instigări

instigare s. f., g.-d. art. instigării; pl. instigări

INSTIGARE s. ațâțare, incitare, instigație, întărâtare, provocare, stârnire, tulburare, (rar) incitație, provocație, (pop.) zădărâre, (fig.) asmuțire. (~ maselor.)

INSTIGARE s. ațîțare, incitare, instigație, întărîtare, provocare, stîrnire, tulburare, (rar) incitație, provocație, (pop.) zădărîre. (~ maselor.)

INSTIGÁRE (<instiga) s. f. Acțiunea de a instiga; îndemn la violență; ațâțare, provocare. ♦ (Dr.) Acțiune prin care o persoană determină, cu intenție, o altă persoană să săvârșească o infracțiune. Ea poate fi: simplă, directă, indirectă, calificată etc. ◊ I. publică și apologia infracțiunilor = infracțiune constând în fapta de a îndemna publicul prin viu grai, prin scris sau prin orice alte mijloace la încălcarea legilor și la săvârșirea unor fapte ce constituie infracțiuni. Sin. instigație.