MIR², miruri, s. n. Untdelemn aromat și sfințit, folosit la săvârșirea unor ritualuri în Biserica creștină. ◊ Expr. A lovi (sau a izbi, a trăsni pe cineva) la mir = a) a lovi (pe cineva) în frunte (mortal); b) a distruge, a nimici. A-i lua (cuiva) mirul = a omorî. – Din sl. miro.

mir² sn [At: N. COSTIN, ap. LET. II, 51/25 / E: slv миръ] 1 (D. clerici, îoc mănăstiresc, călugăresc; îla) De ~ Care nu face parte din tagma călugărească. 2 (D. biserici, îal) Care nu depinde de o mănăstire.

mir³ sn [At: I. BRĂESCU, M. 14 / Pl: ~uri / E: rs мир] Formă de proprietate comună a pământului în Rusia țaristă Si: obște sătească.

mir¹ sn [At: PSALT. 280 / Pl: ~uri / E: slv миро] 1 Substanță uleioasă, parfumată, utilizată odinioară la unsul trupului sau la îmbălsămarea cadavrelor Vz balsam. 2 Untdelemn sfințit, folosit la săvârșirea unor ritualuri creștine 3-4 (Fam, ca aluzie la locul din frunte unde se miruiesc credincioșii; îe) A lovi (sau a trăsni etc. pe cineva) la ~ A izbi pe cineva în frunte (mortal). 5 (Îae; fig) A distruge. 6 (Îe) A-i lua (cuiva) ~ul A omorî pe cineva. 7 A doua dintre cele șapte taine ale bisericii creștine, care constă în ungere cu untdelemn sfințit pentru a obține revărsarea harului divin asupra cuiva Si: miruire, miruit¹. 8 (Pex) Sfințire pentru consacrarea într-o înaltă demnitate. 9 (Îe) A scălda de ~ A scălda un copil în ziua următoare botezului.

mir⁴ sns [At: ȘEZ. IV, 191 / E: pvb mira¹] (Reg) 1 Mirare (1). 2 Admirație. 3 (Îe) A fi (sau a rămâne) de ~ (sau de ~ul cuiva) A se face de râs.

mir⁵ s [At: ALR II, 4381/76 / E: nct] (Reg; îcs) De-a ~u Joc de copii nedefinit mai îndeaproape.

MIR², miruri, s. n. Untdelemn parfumat și sfințit, întrebuințat la săvârșirea unor ritualuri în biserica creștină. ◊ Expr. A lovi (sau a izbi, a trăsni pe cineva) la mir = a) a lovi (pe cineva) în frunte (mortal); b) a distruge, a nimici. A-i lua (cuiva) mirul = a omorî. – Din sl. miro.

MIR¹ s. n. (Numai în loc. adj.) De mir = care nu face parte din tagma călugărească; lumesc. Slujește preotul țăran Radu Șapcă și alți patru preoți de mir. CAMIL PETRESCU, O. IX 180. Popilor de mir... le cînta antifoanele următoare. CREANGĂ, A. 140.

MIR², miruri, s. n. 1. Untdelemn sfințit folosit în biserica creștină la săvîrșirea unor ritualuri. Cu miru ne miruim, Cu vinu ne veselim. ȘEZ. II 22. Îs trei rîuri, trei părîuri, Un’ de vin, Altul de mir, Ș-altul d-apă limpejoară. TEODORESCU, P. P. 27. 2. (În expr.) A lovi, a izbi, a trăsni (pe cineva) la mir = a lovi pe cineva drept în mijlocul frunții. A lua (cuiva) mirul = a omorî. Un pumn, și le-a luat mirul. DELAVRANCEA, S. 39. Cum aduse buzduganul său și lovi pe zmeu, îi luă mirul, apoi îi tăie capul. ISPIRESCU, L. 317.

MIR² n.: De ~ care nu face parte din tagma clericală. /<sl. miru

MIR¹ ~uri n. Untdelemn sfințit și aromat folosit de către slujitorii bisericii pentru anumite ritualuri. * A lovi (sau a trăsni) pe cineva la ~ a lovi pe cineva (mortal) drept în mijlocul frunții. /<sl. miro

mir n. 1. uleiu sfințit cu care se ung copiii la botez și oamenii la moarte; 2. locul unde se unge, fruntea: l’a lovit drept la mir POP.; 3. a lua mirul cuiva, a-l omorî: se năpusti asupra ei cu toroipanul și-i luă mirul din frunte ISP. [Gr. mod. MYRON, unsoare].

mir n. lume profană, în opozițiune cu cea bisericească: preot de mir, care nu e călugăr. [Slav. MIRŬ, lume].

2) mir n. fără pl. (ngr. mýron, unsoare parfumată, mir; vsl. miro. V. miros, mirodeniĭ). Unt-de-lemn sfințit cu care preutu unge fruntea credincĭoșilor. Fig. Iron. A lovi, a trage la mir, a lovi în frunte. V. maslu.

1) mir n., pl. inuzitat urĭ (d. a se mira). Ban. Faĭmă, veste: nu te face de miru lumiĭ (ArhO, Ĭan. 1924, 28).

3) mir n. fără pl. (vsl. rus. mir, lume. V. mirean). Lumea profană, în opoz. cu cea bisericească (Rar). Preut de mir, preut de lume, secular (nu călugăr).

mir¹ (lume) (înv.) s. n.

mir² (ulei sfințit) s. n., pl. miruri

mir² (ulei sfințit) s. n., pl. miruri

mir¹ (lume) (înv.) s. n.

mir (untdelemn sfințit) s. n., pl. miruri

mir (lume) s. n.

mir s. n. – Lume, societate (în opoziție cu viața monahală). Sl. mirŭ (Cihac, II, 197; Tiktin; Conev 86). – Der. mirean, adj. (lumesc, de societate; s. m., laic), din sl. mirĕninŭ; mirenesc, adj. (de lume); mirenie, s. f. (lume, statut de laic).

mir (miruri), s. n. – 1. Balsam de uns. – 2. Untdelemn sfințit. – 3. Frunte. – Mr. mir. Ngr. μύρον (Roesler 572; Murnu 37), în parte prin intermediul sl. miro, cf. bg., rus. miro. – Der. mirui, vb. (a unge cu mir), din sl. mirovati < ngr. μυρώνω; mirodenie, s. f. (înv., aromă), din ngr. μυροδία „parfum”, sl. (bg.) mirodija; mirodenie, s. f. (aromă; vioară-de-noapte, nopticioasă, Hesperis tristis), din cuvîntul anterior; mironosiță, s. f. (femeie care a uns cu smirnă corpul lui Iisus; fandosită, ipocrită), din sl. mironosica. Cf. mireasmă, miros, mire.

Miru, -l v. Miron II 6.

MIR s. v. miruire.

MIR s. (BIS.) miruială, miruire, miruit. (Taina ~.)

mir, -uri, s.n. – (rel.) Undelemn sfințit, utilizat la săvârșirea unor ritualuri creștine. – Din sl. miro.

MIR¹ s. n. 1. Substanță uleioasă, parfumată, întrebuințată odinioară la unsul trupului sau la îmbălsămarea cadavrelor. V. b a l s a m. Cf. PSALT. 280, CORESI, PS. 367/6. Să-l ungem . . . cu nește mir de mult preț (a. 1642). GCR I, 101/24. Trimițindu-le dar. . . și un vas de mir și un vas de vin. HERODOT (1645), 154. Casa să împlu de mirosala mirului. N. TEST. (1648), 122^r/22. Iară Mariia. . . unsease pre Domnul cu mir (a. 1 669). GCR I, 186/33. Toți se umplură de mirosealâ bună, ca de nește mir bine mirositoriu (a. 1675). id. ib. 225/23. Iară o giupineasă. . . l-au unsu-l cu miruri scumpe și l-au astrucat. DOSOFTEI, V. S. octombrie 73^v/3. Și vei face pre dînsul untdelemn, unsoare sf[î]ntă, mir mirositoriu, cu meșteșugul făcătoriului de mir. BIBLIA (1688), 61²/40. Pentru darul acesta, i-au trimis niște miruri. ȘINCAI, HR. II, 246/21. Și pe mort îl scaldă, cu miruri ungîndu-l. COȘBUC, AE. 110. O spălară Și-o unseră cu strălucite miruri Cu care zeii se-nfrumusețeazâ. MURNU, O. 133. 2. Untdelemn sfințit, întrebuințat la săvîrșirea unor ritualuri creștine. Și miru sf[î]nt vă dediu voao leage (a. 1550-1600). GCR I, 9/4. I-au uns cu svîntul mir (începutul sec. XVIII). MAG. IST. IV, 241. Am botezat pe Oanța Mărie, . . . și nu-i miruit... că n-am af[l]at mirul (a. 1771). IORGA, S. D. XII, 246. Îl unge cu sf[í]nt mir ca să-l întărească ostaș purtătoriu de biruință la lupta carea are în fieștece ceas. MOLNAR, RET. 20/1. Popa, nici una, nici două, țop îi trîntește miru pe frunte. PR. DRAM. 229. Îi citi cu glas măreț rugăciunile de încoronare ale împăraților bizantini și-i unse fruntea cu sîntul mir. ODOBESCU, S. I, 72. Își unge unghiile de la degetele cele groase ale ambelor mini cu mir sfințit. PAMFILE, COM. 46. Că-s trei rîuri, Trei părîuri: Un' de vin, Altul de mir Ș-altul d-apă limpejoară? TEODORESCU, P. P. 27. Cu miru ne miruim, Cu vinu ne veselim, Cu apa ne iordănim. ȘEZ. II, 22. Cine se năștea, Se boteza: Cu mir îl miruia, Creștin îl făcea, PAMFILE, S. T. 13. ◊ (În descîntece) Cu lucruri zise sfinte . . . cu tămîie, smirnă, mir mare. MARIAN, NA. 25. Sclobozi miru mirului pă tulpina părului. . . hai șarpe-napoi. CHEST. V/167. ◊ F i g. Se întorsese către Meca, unde e izvorul de mir al credinței veșnice. SADOVEANU, O. L. 143. Tu mîngîi, mir de aur, durerea mea adîncă. ARGHEZI, V. 112. ◊ E x p r. (Familiar) A lovi (sau a trăsni etc. pe cineva) la mir = (cu aluzie la locul din frunte unde se miruiesc credincioșii cu untdelemn sfințit) a) a izbi pe cineva în frunte (mortal). Pune mîna pe moacă, iar cînd intră nămetenia, îl izbește, știi, colea, la mir. RĂSULESCU-CODIN, L. 44. L-a lovit în frunte la mir. ALR II 3 595/531, cf. 3 595/872; b) f i g. a distruge, a nimici. O să-i trăsnim la mir pe burghezi și pe grofi. T. POPOVICI, S. 402. Dincoace muntele, namilă naltă. . . Stă și împiedică omu să meargă ! Așa că de vreo lună în șir, îl trăsnesc flâcâușii la mir Cu buzduganele năzdrăvane. DEȘLIU, G. 26. A-i lua (cuiva) mirul = a omorî (pe cineva), a-i lua (cuiva) piuitul. Cum aduse buzduganul său și lovi pe zmeu, îi luă mirul, apoi ii tăie capul, ISPIRESCU, L. 317, cf. id. U. 54. Un pumn, și le-a luat mirul. DELAVRANCEA, S. 39. 3. A doua dintre cele șapte taine ale bisericii creștine, care constă în ungere cu untdelemn sfințit (pentru a obține revărsarea harului divin asupra cuiva), m i r u i r e, m i r u i t¹; p. e x t. sfințire, consacrare (într-o înaltă demnitate). Întăia taină iaste botedzul, a doa mirul (a. 1645). GCR I, 115/3, cf. 243/19. Darul mirurilor arată îndrăzneala ta părinte, MINEIUL (1 776), 53^r2/27. Dimitrie izvorîtoriul de mir (a. 1776). URICARIUL, VII, 21. Să miruiește de mitropolitul și după mir, mergînd domnul la scaunul său, se dau zece lei. . . în blid (sfîrșitul sec. VXIII). LET. III, 318/31. A sluji tainele, adică mirul (a. 1820). URICARIUL, XIV, 127, cf. NEGRUZZI, S. I, 147. El intră în biserică. Aici merse înfipt la mir. ISPIRESCU, L. 166. ◊ E x p r. A scălda de mir = a scălda un copil în ziua următoare botezului. Mama copilului nu se cuvine. . . să-l scalde de mir. MARIAN, NA. 260. – Pl.: miruri. – Din slavonul миръ.

MIR² s. n. (În l o c. a d j.) De mir = (despre clerici, în opoziție cu mănăstiresc, călugăresc) care nu face parte din tagma călugărească; (despre biserici) care nu depinde de o mănăstire. Mănăstirea. . . care au fost mainte beserică de mir de 140 de ani. N. COSTIN, LET. II, 51/25. Au scos pe eromonași călugări greci de pin mănăstirile cele mari, orînduind preoți de mir (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 198/22. Să se rînduiască de acum preoți de mir cu cinuri de iconomi în locul călugărilor igumeni (a. 1826). URICARIUL, I, 377. Popilor de mir, pe care îi numea Haldei, le cînta antifoanele următoare. CREANGĂ, A. 140. Un frate al lui, preot de mir, s-a călugărit la Rișca. ap. TDRG, cf. GCR II, 339. - Din slavonul миръ.

MIR³ s. n. Formă de proprietate comună a pămîntului în Rusia țaristă; obște sătească. In urma unei călătorii în Rusia, fu cel dintîi care făcu cunoscut așezământul agrar al mirului rusesc, I. BRĂESCU, M. 14. - PI.: miruri. – Din rus. мир.

MIR⁴ s. n. sg. (Regional) Faptul de a s e m i r a; mirare; admirație. De-o fi deochiat de muiere. . . Să-i moară pruncu dă foame, Să se rîză dă miru ei, Să nu se mai mire de [cutare], ȘEZ. IV, 191. D-o fi deochiat dă fată: să-i cază cosițele, să umple colnicele, să mire dă miru ei. ib., cf. RĂDULESCU-CODIN. ◊ L o c. a d j. De mir = care deșteaptă admirație. Ți-oi face sprîncene de mir, Cine-n ochi te-o vedea să se mire. GR. S. VI, 87. ◊ E x p r. A fi (sau a rămîne) de mir (sau de mirul cuiva) = a provoca batjocura cuiva, a se face de rîs. Să fie de mirul voinicilor. GR. S. VI, 87, cf. NOVACOVICIU, C. B. I, 13. - Postverbal al lui mira¹.

MIR⁵ subst. (Regional, în e x p r.) De-a miru = numele unui joc de copii nedefinit mai îndeaproape (Chizătău-Lugoj). ALR II 4381/76. - Etimologia necunoscută.

MIR⁶ s. m. v. mire.

MIR⁷ s. n. v. mirt.