MIR² s. n. (În l o c. a d j.) De mir = (despre clerici, în opoziție cu mănăstiresc, călugăresc) care nu face parte din tagma călugărească; (despre biserici) care nu depinde de o mănăstire. Mănăstirea. . . care au fost mainte beserică de mir de 140 de ani. N. COSTIN, LET. II, 51/25. Au scos pe eromonași călugări greci de pin mănăstirile cele mari, orînduind preoți de mir (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 198/22. Să se rînduiască de acum preoți de mir cu cinuri de iconomi în locul călugărilor igumeni (a. 1826). URICARIUL, I, 377. Popilor de mir, pe care îi numea Haldei, le cînta antifoanele următoare. CREANGĂ, A. 140. Un frate al lui, preot de mir, s-a călugărit la Rișca. ap. TDRG, cf. GCR II, 339. - Din slavonul миръ.