mir² sn [At: N. COSTIN, ap. LET. II, 51/25 / E: slv миръ] 1 (D. clerici, îoc mănăstiresc, călugăresc; îla) De ~ Care nu face parte din tagma călugărească. 2 (D. biserici, îal) Care nu depinde de o mănăstire.

MIR¹ s. n. (Numai în loc. adj.) De mir = care nu face parte din tagma călugărească; lumesc. Slujește preotul țăran Radu Șapcă și alți patru preoți de mir. CAMIL PETRESCU, O. IX 180. Popilor de mir... le cînta antifoanele următoare. CREANGĂ, A. 140.

MIR² n.: De ~ care nu face parte din tagma clericală. /<sl. miru

mir n. lume profană, în opozițiune cu cea bisericească: preot de mir, care nu e călugăr. [Slav. MIRŬ, lume].

3) mir n. fără pl. (vsl. rus. mir, lume. V. mirean). Lumea profană, în opoz. cu cea bisericească (Rar). Preut de mir, preut de lume, secular (nu călugăr).

mir¹ (lume) (înv.) s. n.

mir (lume) s. n.

mir s. n. – Lume, societate (în opoziție cu viața monahală). Sl. mirŭ (Cihac, II, 197; Tiktin; Conev 86). – Der. mirean, adj. (lumesc, de societate; s. m., laic), din sl. mirĕninŭ; mirenesc, adj. (de lume); mirenie, s. f. (lume, statut de laic).

MIR s. v. miruire.

MIR s. (BIS.) miruială, miruire, miruit. (Taina ~.)

MIR¹ s. n. 1. Substanță uleioasă, parfumată, întrebuințată odinioară la unsul trupului sau la îmbălsămarea cadavrelor. V. b a l s a m. Cf. PSALT. 280, CORESI, PS. 367/6. Să-l ungem . . . cu nește mir de mult preț (a. 1642). GCR I, 101/24. Trimițindu-le dar. . . și un vas de mir și un vas de vin. HERODOT (1645), 154. Casa să împlu de mirosala mirului. N. TEST. (1648), 122^r/22. Iară Mariia. . . unsease pre Domnul cu mir (a. 1 669). GCR I, 186/33. Toți se umplură de mirosealâ bună, ca de nește mir bine mirositoriu (a. 1675). id. ib. 225/23. Iară o giupineasă. . . l-au unsu-l cu miruri scumpe și l-au astrucat. DOSOFTEI, V. S. octombrie 73^v/3. Și vei face pre dînsul untdelemn, unsoare sf[î]ntă, mir mirositoriu, cu meșteșugul făcătoriului de mir. BIBLIA (1688), 61²/40. Pentru darul acesta, i-au trimis niște miruri. ȘINCAI, HR. II, 246/21. Și pe mort îl scaldă, cu miruri ungîndu-l. COȘBUC, AE. 110. O spălară Și-o unseră cu strălucite miruri Cu care zeii se-nfrumusețeazâ. MURNU, O. 133. 2. Untdelemn sfințit, întrebuințat la săvîrșirea unor ritualuri creștine. Și miru sf[î]nt vă dediu voao leage (a. 1550-1600). GCR I, 9/4. I-au uns cu svîntul mir (începutul sec. XVIII). MAG. IST. IV, 241. Am botezat pe Oanța Mărie, . . . și nu-i miruit... că n-am af[l]at mirul (a. 1771). IORGA, S. D. XII, 246. Îl unge cu sf[í]nt mir ca să-l întărească ostaș purtătoriu de biruință la lupta carea are în fieștece ceas. MOLNAR, RET. 20/1. Popa, nici una, nici două, țop îi trîntește miru pe frunte. PR. DRAM. 229. Îi citi cu glas măreț rugăciunile de încoronare ale împăraților bizantini și-i unse fruntea cu sîntul mir. ODOBESCU, S. I, 72. Își unge unghiile de la degetele cele groase ale ambelor mini cu mir sfințit. PAMFILE, COM. 46. Că-s trei rîuri, Trei părîuri: Un' de vin, Altul de mir Ș-altul d-apă limpejoară? TEODORESCU, P. P. 27. Cu miru ne miruim, Cu vinu ne veselim, Cu apa ne iordănim. ȘEZ. II, 22. Cine se năștea, Se boteza: Cu mir îl miruia, Creștin îl făcea, PAMFILE, S. T. 13. ◊ (În descîntece) Cu lucruri zise sfinte . . . cu tămîie, smirnă, mir mare. MARIAN, NA. 25. Sclobozi miru mirului pă tulpina părului. . . hai șarpe-napoi. CHEST. V/167. ◊ F i g. Se întorsese către Meca, unde e izvorul de mir al credinței veșnice. SADOVEANU, O. L. 143. Tu mîngîi, mir de aur, durerea mea adîncă. ARGHEZI, V. 112. ◊ E x p r. (Familiar) A lovi (sau a trăsni etc. pe cineva) la mir = (cu aluzie la locul din frunte unde se miruiesc credincioșii cu untdelemn sfințit) a) a izbi pe cineva în frunte (mortal). Pune mîna pe moacă, iar cînd intră nămetenia, îl izbește, știi, colea, la mir. RĂSULESCU-CODIN, L. 44. L-a lovit în frunte la mir. ALR II 3 595/531, cf. 3 595/872; b) f i g. a distruge, a nimici. O să-i trăsnim la mir pe burghezi și pe grofi. T. POPOVICI, S. 402. Dincoace muntele, namilă naltă. . . Stă și împiedică omu să meargă ! Așa că de vreo lună în șir, îl trăsnesc flâcâușii la mir Cu buzduganele năzdrăvane. DEȘLIU, G. 26. A-i lua (cuiva) mirul = a omorî (pe cineva), a-i lua (cuiva) piuitul. Cum aduse buzduganul său și lovi pe zmeu, îi luă mirul, apoi ii tăie capul, ISPIRESCU, L. 317, cf. id. U. 54. Un pumn, și le-a luat mirul. DELAVRANCEA, S. 39. 3. A doua dintre cele șapte taine ale bisericii creștine, care constă în ungere cu untdelemn sfințit (pentru a obține revărsarea harului divin asupra cuiva), m i r u i r e, m i r u i t¹; p. e x t. sfințire, consacrare (într-o înaltă demnitate). Întăia taină iaste botedzul, a doa mirul (a. 1645). GCR I, 115/3, cf. 243/19. Darul mirurilor arată îndrăzneala ta părinte, MINEIUL (1 776), 53^r2/27. Dimitrie izvorîtoriul de mir (a. 1776). URICARIUL, VII, 21. Să miruiește de mitropolitul și după mir, mergînd domnul la scaunul său, se dau zece lei. . . în blid (sfîrșitul sec. VXIII). LET. III, 318/31. A sluji tainele, adică mirul (a. 1820). URICARIUL, XIV, 127, cf. NEGRUZZI, S. I, 147. El intră în biserică. Aici merse înfipt la mir. ISPIRESCU, L. 166. ◊ E x p r. A scălda de mir = a scălda un copil în ziua următoare botezului. Mama copilului nu se cuvine. . . să-l scalde de mir. MARIAN, NA. 260. – Pl.: miruri. – Din slavonul миръ.