2 intrări

22 de definiții (cel mult 20 afișate)

arată toate definițiile


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

ÎNGĂIMÁRE, îngăimări, s. f. Faptul de a (se) îngăima; îngăimeală. – V. îngăima.

ÎNGĂIMÁRE, îngăimări, s. f. Faptul de a (se) îngăima; îngăimeală. – V. îngăima.

îngăimare sf [At: CANTEMIR, IST. 50 / Pl: ~mări / E: îngăima] 1 (Înv) Purtare cu vorba. 2 Vorbire confuză. 3 (Pop) Înșirare a prea multor vorbe. 4 (Pop) Activitate făcută de mântuială Si: (înv) îngălare (5). 5 (Înv) Tărăgănare a lucrurilor. 6 (Reg) Îndoială. 7 (Reg) Șovăire. 8 (Reg) Pregetare. 9 (Înv) Punere a cuiva în încurcătură. 10 (Înv) Aflare în impas. 11 Fredonare a unei melodii.

ÎNGĂIMÁRE, îngăimări, s. f. Faptul de a (se) îngăima. 1. Vorbire nedeslușită, confuză. Îngemănate pașnic în suflet mi-au rămas... îngăimări de rugă și șoapte. LESNEA, I. 62. 2. Ezitare, nehotărîre. Se vor mira de prudenta noastră îngăimare. ODOBESCU, S. III 450. – Pronunțat: -găi-.

ÎNGĂIMARE s.f. (Mold .) Nedumerire, încurcătură. Ce să răspunsă cu toții în îngăimare sta. CANTEMIR, IST. Etimologie: îngăima. Vezi și îngăima, îngăimat, îngăimeală. Cf. aporie, învălătucitură.

ÎNGĂIMÁ, îngắim, vb. I. 1. Tranz. A rosti cu greutate, nedeslușit, încurcat; a bolborosi, a îndruga, a îngăla (2); p. ext. a fredona, a cânta. 2. Refl. (Reg.) A sta la îndoială; a zăbovi. [Prez. ind. și: îngáim, îngăimez] – Et. nec.

ÎNGĂIMÁ, îngắim, vb. I. 1. Tranz. A rosti cu greutate, nedeslușit, încurcat; a bolborosi, a îndruga, a îngăla (2); p. ext. a fredona, a cânta. 2. Refl. (Reg.) A sta la îndoială; a zăbovi. [Prez. ind. și: îngáim, îngăimez] – Et. nec.

îngăima [At: DOSOFTEI, MOL. 74 / Pzi: îngăim, (rar) îngaim, ~mez / E: ns cf îngăla, îngăimăci, îngălmăci] 1 vt (Înv) A purta cu vorba. 2 vt A vorbi confuz. 3 vt (Pop) A înșira vrute și nevrute. 4 vt (Pop) A face ceva de mântuială Si: a îngăla (5). 5 vt (Înv) A tărăgăna lucrurile. 6 vr (Reg) A se îndoi de ceva. 7 vr (Reg) A șovăi. 8 vr (Reg) A pregeta. 9 vt (Înv) A pune pe cineva în încurcătură. 10 vr (Înv) A fi în impas. 11 vt A fredona o melodie.

ÎNGĂIMÁ, îngắim, vb. I. 1. Tranz. A vorbi cu greutate, nedeslușit, încurcat, confuz; a îndruga, a bolborosi. Doctorul mai îngăimă cîteva cuvinte și se grăbi să dispară împreună cu sora de caritate. REBREANU, P. S. 115. A dat să îngaime o întrebare, dar i s-a agățat vorba pe undeva, în piept. POPA, V. 281. Radu își ridica fața, de-abia îngăima cîte-o vorbă de scăpare și iar cădea pe gînduri. VLAHUȚĂ, O. A. 98. ♦ (Poetic) O păsărică îngăima undeva, sfios, o chemare, la care nu răspundea nimenea. ANGHEL, PR. 7. ◊ Absol. O să văz, a îngăimat morarul. SADOVEANU, M. C. 18. ◊ Refl. reciproc. Multe guri acum se-ngaimă, Vălmășag nespus. COȘBUC, P. II 17. 2. Refl. (Regional) A zăbovi, a sta la îndoială, a ezita, a pregeta, a se codi. Costea mult nu se-ngăima, El dulăii toți chema, Un caș dulce dezvălea. ALECSANDRI, P. P. 55. ◊ Fig. Ce straniu se-ngaimă Amurgul pe drum. LESNEA, I. 133. ♦ Tranz. A reține (pe cineva) de la treabă, a zăbovi. Ceilalți... numai îngăimase pe primar cu vorba, dar nici gînd să plece. SP. POPESCU, M. G. 23. – Pronunțat: -găi-. - Formă gramaticală: prez. ind, pers. 3 sg. și pl. îngáimă.

A ÎNGĂIMÁ îngáim tranz. (cuvinte, propoziții) A pronunța nedeslușit, confuz. / Orig. nec.

ÎNGĂIMA vb. (Mold.) 1. A lungi vorba, a vorbi dezlînat. Sarniție mai pe larg îngăimă această disputație. CANTEMIR,, IST, , 2. A face ceva de mîntuială. Acesta de nu se va nevoi să lucreadze toate lucrurile la vreamea lor, ce o va numai Ingăima (îngăla MUNT.), acesta să-și piardză munca. PRAV. 3. A sta la îndoială. Alt chip de chiverniseală să se afle și spre aceia a să nevoi să nu să îngaime. CI, 170. ♦ A se tulbura. În zădar să îngăimă tot pămîntul. DOSOFTEI, MOL.; cf. CANTEMIR, IST. Etimologie necunoscută. Vezi și îngăimare, îngăimat, îngăimeală. Cf. brodi (2), buigui (1); îngăla.

îngăimà v. 1. a vorbi cu limba zăbavnică; 2. Mold. a zăbovi: Costea mult nu se ’ngăima, el dulăii toți chema POP. [Origină necunoscută].

îngắĭm (vechĭ, ĭar azĭ nord) și îngî́ĭm, (Mold. sud, Munt.) saŭ -éz, a -á. v. tr. (cp. cu îngîn). Încurc, fac perplex (Vechî́): împrejurarea asta te îngăĭmează. Articulez cuvinte neînțelese. (Iron.): a îngîĭmat ceva, dar n’am înțeles. Vechĭ. Trăgănez: a îngăĭma lucrurile. V. refl. Vechĭ. Mă încurc, devin perplex. Mă încurc, perd timpu cu. – Vechĭ: îngaĭmă, să îngaĭme.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

îngăimáre (-găi-) s. f., g.-d. art. îngăimắrii; pl. îngăimắri

îngăimáre s. f. (sil. -găi-), g.-d. art. îngăimării; pl. îngăimări

!îngăimá (a ~) (-găi-) vb., ind. prez. 1 sg. îngắim/îngáim, 2 sg. îngắimi/îngáimi, 3 îngáimă; conj. prez. 3 să îngáime

îngăimá vb. (sil. -găi-), ind. prez. 1 sg. îngăim, 2 sg. îngăimi, 3 sg. și pl. îngáimă; conj. prez. 3 sg. și pl. îngáime

îngăima (ind. prez. 1 sg. îngăim, 3 sg. și pl. îngaimă)


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

ÎNGĂIMÁ vb. v. codi, ezita, pregeta, șovăi.

îngăima vb. v. CODI. EZITA. PREGETA. ȘOVĂI.

arată toate definițiile

Intrare: îngăimare
îngăimare substantiv feminin
  • silabație: în-găi- info
substantiv feminin (F113)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • îngăimare
  • ‑ngăimare
  • îngăimarea
  • ‑ngăimarea
plural
  • îngăimări
  • ‑ngăimări
  • îngăimările
  • ‑ngăimările
genitiv-dativ singular
  • îngăimări
  • ‑ngăimări
  • îngăimării
  • ‑ngăimării
plural
  • îngăimări
  • ‑ngăimări
  • îngăimărilor
  • ‑ngăimărilor
vocativ singular
plural
Intrare: îngăima
îngăima1 (1 -găim) verb grupa I conjugarea I
  • silabație: în-găi-ma info
verb (VT22)
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • îngăima
  • ‑ngăima
  • îngăimare
  • ‑ngăimare
  • îngăimat
  • ‑ngăimat
  • îngăimatu‑
  • ‑ngăimatu‑
  • îngăimând
  • ‑ngăimând
  • îngăimându‑
  • ‑ngăimându‑
singular plural
  • îngaimă
  • ‑ngaimă
  • îngăimați
  • ‑ngăimați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • îngăim
  • ‑ngăim
(să)
  • îngăim
  • ‑ngăim
  • îngăimam
  • ‑ngăimam
  • îngăimai
  • ‑ngăimai
  • îngăimasem
  • ‑ngăimasem
a II-a (tu)
  • îngăimi
  • ‑ngăimi
(să)
  • îngăimi
  • ‑ngăimi
  • îngăimai
  • ‑ngăimai
  • îngăimași
  • ‑ngăimași
  • îngăimaseși
  • ‑ngăimaseși
a III-a (el, ea)
  • îngaimă
  • ‑ngaimă
(să)
  • îngaime
  • ‑ngaime
  • îngăime
  • ‑ngăime
  • îngăima
  • ‑ngăima
  • îngăimă
  • ‑ngăimă
  • îngăimase
  • ‑ngăimase
plural I (noi)
  • îngăimăm
  • ‑ngăimăm
(să)
  • îngăimăm
  • ‑ngăimăm
  • îngăimam
  • ‑ngăimam
  • îngăimarăm
  • ‑ngăimarăm
  • îngăimaserăm
  • ‑ngăimaserăm
  • îngăimasem
  • ‑ngăimasem
a II-a (voi)
  • îngăimați
  • ‑ngăimați
(să)
  • îngăimați
  • ‑ngăimați
  • îngăimați
  • ‑ngăimați
  • îngăimarăți
  • ‑ngăimarăți
  • îngăimaserăți
  • ‑ngăimaserăți
  • îngăimaseți
  • ‑ngăimaseți
a III-a (ei, ele)
  • îngaimă
  • ‑ngaimă
(să)
  • îngaime
  • ‑ngaime
  • îngăime
  • ‑ngăime
  • îngăimau
  • ‑ngăimau
  • îngăima
  • ‑ngăima
  • îngăimaseră
  • ‑ngăimaseră
îngăima2 (1 -gaim) verb grupa I conjugarea I
  • silabație: în-găi-ma info
verb (VT20)
Formă nerecomandată: îngăime.
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • îngăima
  • ‑ngăima
  • îngăimare
  • ‑ngăimare
  • îngăimat
  • ‑ngăimat
  • îngăimatu‑
  • ‑ngăimatu‑
  • îngăimând
  • ‑ngăimând
  • îngăimându‑
  • ‑ngăimându‑
singular plural
  • îngaimă
  • ‑ngaimă
  • îngăimați
  • ‑ngăimați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • îngaim
  • ‑ngaim
  • îngăim
  • ‑ngăim
(să)
  • îngaim
  • ‑ngaim
  • îngăim
  • ‑ngăim
  • îngăimam
  • ‑ngăimam
  • îngăimai
  • ‑ngăimai
  • îngăimasem
  • ‑ngăimasem
a II-a (tu)
  • îngaimi
  • ‑ngaimi
  • îngăimi
  • ‑ngăimi
(să)
  • îngaimi
  • ‑ngaimi
  • îngăimi
  • ‑ngăimi
  • îngăimai
  • ‑ngăimai
  • îngăimași
  • ‑ngăimași
  • îngăimaseși
  • ‑ngăimaseși
a III-a (el, ea)
  • îngaimă
  • ‑ngaimă
(să)
  • îngaime
  • ‑ngaime
  • îngăime
  • ‑ngăime
  • îngăima
  • ‑ngăima
  • îngăimă
  • ‑ngăimă
  • îngăimase
  • ‑ngăimase
plural I (noi)
  • îngăimăm
  • ‑ngăimăm
(să)
  • îngăimăm
  • ‑ngăimăm
  • îngăimam
  • ‑ngăimam
  • îngăimarăm
  • ‑ngăimarăm
  • îngăimaserăm
  • ‑ngăimaserăm
  • îngăimasem
  • ‑ngăimasem
a II-a (voi)
  • îngăimați
  • ‑ngăimați
(să)
  • îngăimați
  • ‑ngăimați
  • îngăimați
  • ‑ngăimați
  • îngăimarăți
  • ‑ngăimarăți
  • îngăimaserăți
  • ‑ngăimaserăți
  • îngăimaseți
  • ‑ngăimaseți
a III-a (ei, ele)
  • îngaimă
  • ‑ngaimă
(să)
  • îngaime
  • ‑ngaime
  • îngăime
  • ‑ngăime
  • îngăimau
  • ‑ngăimau
  • îngăima
  • ‑ngăima
  • îngăimaseră
  • ‑ngăimaseră
îngăima3 (1 -găimez) verb grupa I conjugarea a II-a
verb (VT201)
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • îngăima
  • ‑ngăima
  • îngăimare
  • ‑ngăimare
  • îngăimat
  • ‑ngăimat
  • îngăimatu‑
  • ‑ngăimatu‑
  • îngăimând
  • ‑ngăimând
  • îngăimându‑
  • ‑ngăimându‑
singular plural
  • îngăimea
  • ‑ngăimea
  • îngăimați
  • ‑ngăimați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • îngăimez
  • ‑ngăimez
(să)
  • îngăimez
  • ‑ngăimez
  • îngăimam
  • ‑ngăimam
  • îngăimai
  • ‑ngăimai
  • îngăimasem
  • ‑ngăimasem
a II-a (tu)
  • îngăimezi
  • ‑ngăimezi
(să)
  • îngăimezi
  • ‑ngăimezi
  • îngăimai
  • ‑ngăimai
  • îngăimași
  • ‑ngăimași
  • îngăimaseși
  • ‑ngăimaseși
a III-a (el, ea)
  • îngăimea
  • ‑ngăimea
(să)
  • îngăimeze
  • ‑ngăimeze
  • îngăima
  • ‑ngăima
  • îngăimă
  • ‑ngăimă
  • îngăimase
  • ‑ngăimase
plural I (noi)
  • îngăimăm
  • ‑ngăimăm
(să)
  • îngăimăm
  • ‑ngăimăm
  • îngăimam
  • ‑ngăimam
  • îngăimarăm
  • ‑ngăimarăm
  • îngăimaserăm
  • ‑ngăimaserăm
  • îngăimasem
  • ‑ngăimasem
a II-a (voi)
  • îngăimați
  • ‑ngăimați
(să)
  • îngăimați
  • ‑ngăimați
  • îngăimați
  • ‑ngăimați
  • îngăimarăți
  • ‑ngăimarăți
  • îngăimaserăți
  • ‑ngăimaserăți
  • îngăimaseți
  • ‑ngăimaseți
a III-a (ei, ele)
  • îngăimea
  • ‑ngăimea
(să)
  • îngăimeze
  • ‑ngăimeze
  • îngăimau
  • ‑ngăimau
  • îngăima
  • ‑ngăima
  • îngăimaseră
  • ‑ngăimaseră
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

îngăimare

etimologie:

  • vezi îngăima
    surse: DEX '09 DEX '98

îngăima îngăimare îngăimat

  • 1. tranzitiv A rosti cu greutate, nedeslușit, încurcat; a îngăla (2.).
    exemple
    • Doctorul mai îngăimă cîteva cuvinte și se grăbi să dispară împreună cu sora de caritate. REBREANU, P. S. 115.
      surse: DLRLC
    • A dat să îngaime o întrebare, dar i s-a agățat vorba pe undeva, în piept. POPA, V. 281.
      surse: DLRLC
    • Radu își ridica fața, de-abia îngăima cîte-o vorbă de scăpare și iar cădea pe gînduri. VLAHUȚĂ, O. A. 98.
      surse: DLRLC
    • poetic O păsărică îngăima undeva, sfios, o chemare, la care nu răspundea nimenea. ANGHEL, PR. 7.
      surse: DLRLC
    • absolut O să văz, a îngăimat morarul. SADOVEANU, M. C. 18.
      surse: DLRLC
    • reflexiv reciproc Multe guri acum se-ngaimă, Vălmășag nespus. COȘBUC, P. II 17.
      surse: DLRLC
  • 2. reflexiv regional A sta la îndoială; a se codi.
    exemple
    • Costea mult nu se-ngăima, El dulăii toți chema, Un caș dulce dezvălea. ALECSANDRI, P. P. 55.
      surse: DLRLC
    • figurat Ce straniu se-ngaimă Amurgul pe drum. LESNEA, I. 133.
      surse: DLRLC

etimologie: