înclinare sf [At: NEGRUZZI, S. II, 152 / V: in~ / Pl: ~nări / E: înclina²] 1 Deplasare a părții superioare în jos sau lateral Si: aplecare (1), aplecat¹ (1), (pop) încovoiere, plecare. 2 (Mat) Înclinație (2). 3 (Glg) Linie de cea mai mare pantă care se găsește în planul unui strat și care este perpendiculară pe direcția stratului Si: cădere. 4 Plecăciune în fața cuiva în semn de salut, de admirație etc. Si: închinare, (pop) plecare. 5 Coborâre a soarelui spre asfințit. 6 Acceptare a unei poziții sau păreri. 7 (Înv) Raport, relație între două persoane Si: înlesnire (6). 8 Predispoziție.

ÎNCLINARE, înclinări, s. f. Acțiunea de a (se) înclina și rezultatul ei. 1. Ușoară îndoire spre pămînt; aplecare. Îi mulțămim, el ne răspunde printr-o înclinare și se retrage cu demnitate. SADOVEANU, E. 139. Zoe îmi răspunse printr-o rece înclinare din cap. BOLINTINEANU, O. 386. 2. Fig. Atracție, înclinație. Biografii au arătat în jurul nașterii lui Eminescu o înclinare către fabulos și controversă. CĂLINESCU, E. 42. Poate să fi moștenit de la tatăl său înclinarea spre literatură. SADOVEANU, E. 214. ♦ (Învechit) Simpatie, afecțiune; dragoste, iubire. Ea cu un tînăr are înclinare. PANN, P. V. I 56. 3. (Geom.) Înclinație (2).

ÎNCLINARE s.f. Acțiunea de a (se) înclina și rezultatul ei. ♦ (Fig.) Atracție, înclinație. ♦ (Geom.) Înclinație. [Var. inclinare s.f. / < înclina].

inclina v vz înclina²

inclinare sf vz înclinare

înclina² [At: ALECSANDRI, T. 1514 / V: in~ / Pzi: înclin / E: fr incliner, lat înclinare] 1-2 vtr A-și modifica poziția prin deplasarea părții superioare în jos sau într-o parte Si: a (se) apleca. 3 vr A face o plecăciune, ca formă de salut Si: a (se) pleca, a se închina. 4 vr (Fig; d. soare, stele etc.) A coborî spre asfințit Si: a apune, a scădea. 5 vr (D. zi) A se apropia de sfârșit. 6 vr (Fig) A se declara de acord cu cineva din convingere sau din respect, de frică etc. Si: a accepta, a admite. 7 vi (Fig) A fi dispus să... 8 vi (Fig; udp „de”) A se simți atras, a avea vocație pentru ceva Si: a (se) apleca. 9 vr (Înv; nob) A lua pe cineva pe lângă sine. 10 vrr (Înv; fig; udp „cu”) A avea legături de dragoste cu cineva. 11 vr (Reg; udp „cu”) A se întovărăși.

înclina¹ vt [At: COSTINESCU / Pzi: înclin / E: în- + clin¹] (Trs; nob) A pune clini¹ (5) la o cămașă, la o haină.

ÎNCLINA, înclin, vb.I. 1. Refl. A se îndoi ușor (spre pămînt, în jos), a se pleca. V. încovoia. Poate vream ca să fiu umbră, poate vream să fiu lumină... Sau o floare ce pe țărmuri de pîraie se înclină. MACEDONSKI, O. I 71. El în brațe prinde fata, peste față i se-nclină. EMINESCU, O. I 79. Copilița se înclină, Ca o floare de grădină. ALECSANDRI, P. P. 206. ◊ Tranz. Dima și Fomete au înclinat capetele și au tăcut, ațintindu-și ochii asupra pămîntului. GALAN, Z. R. 30. ♦ A se pleca în fața cuiva în semn de salut, de admirație sau de devotament. V. închina. Tudor și Bîrnovă se înclinară, cu ochii plini de admirație neprefăcută. SADOVEANU, O. VII 83. Vei saluta trecătorii... Te înclini pînă la pămînt. SAHIA, N. 102. Străinu-n cale-i se înclină Și pe genunchi cade cu dor. ALECSANDRI, P. III 334. 2. Tranz. A apleca un corp, a-i da o poziție aplecată, a mări înclinația unui corp. ♦ Refl. Fig. (Despre soare) A se coborî (către asfințit); (p. ext. despre zi) a se apropia de sfîrșit. Ceasul e în deseară și ziua se înclină! GALACTION, O. I 34. Soarele se înclina. C. PETRESCU, S. 178. Soarele cam binișor S-a-nclinat către sfințite. COȘBUC, P. II 127. 3. Refl. Fig. A se lăsa convins, a admite, a aproba, a accepta, a se închina. Mă înclin în fața argumentelor tale. 4. Intranz. Fig. (Urmat de o completivă indirectă) A fi dispus să... Înclin să cred că e sincer. ▭ Cu atît mai puțin era înclinat să guste în acele împrejurări măreția peisajului. VORNIC, P. 188. ♦ A avea înclinație, a simți vocație, atracție (pentru o disciplină, o meserie etc.). Înclină spre inginerie. 5. Refl. reciproc. Fig. (Învechit) A avea legături de dragoste cu cineva. Oh, cît eram de liniștită pînă a nu mă înclina cu tine. FILIMON, C. 103. Lăsă toate ce avea și se înclină cu un ibovnic. GORJAN, H. II 121.

INCLINA vb. I. v. înclina.

INCLINARE s.f. v. înclinare.

ÎNCLINA vb. I. tr., refl. A (se) apleca (în jos sau într-o parte); a (se) îndoi. ♦ refl. A se pleca în fața cuiva, a se ploconi. ♦ refl. (Fig.) A fi convins, a se convinge. ♦ (Fig.) intr. A fi dispus să... [p. i. înclin, 3,6 -nă, var. inclina vb. I. / < fr. incliner, cf. lat., it. inclinare].

ÎNCLINA vb. I. tr., refl. a (se) apleca (în jos sau într-o parte); a (se) îndoi. II. refl. 1. a se pleca în fața cuiva. 2. (fig.) a fi convins, a se convinge. III. intr. (fig.) a fi dispus să... ◊ a se simți atras de ceva. (< fr. /s’/incliner, lat. inclinare)

A SE ÎNCLINA mă înclin intranz. 1) A-și schimba poziția normală, lăsându-se pe o parte. 2) (despre obiecte verticale) A lua o poziție oblică; a se apleca. 3) fig. (despre aștri) A se lăsa spre orizont; a asfinți; a apune; a declina; a coborî; a scăpăta. Soarele înclină spre asfințit. 4) v. A SE ÎNCHINA. /<fr. incliner, lat. inclinare

A ÎNCLINA înclin 1. tranz. A face să se încline; a apleca. 2. intranz. fig. A simți atracție, predispoziție (pentru ceva). ~ spre muzică.[Sil. în-cli-] /<fr. incliner, lat. inclinare

înclinà v. 1. a pune în pieziș, a îndrepta în jos: a înclina capul; 2. a fi aplecat: acest plan inclină; 3. a avea aplecarea sau dispozițiunea: a înclina la pace; 4. a-și îndoi corpul, a se prosterna: se inclina înaintea lui Dumnezeu.

*inclín, a -á v. tr. (lat. inclino, -áre. V. închin). Plec, aplec: a inclina capu. V. intr. Îs aplecat: acest zid inclină spre nord. Fig. Am aplicațiune, tind: acest copil inclină spre muzică. V. refl. Mă închin, mă aplec: mă inclin înaintea luĭ Dumnezeŭ.

înclinare s. f., g.-d. art. înclinării; pl. înclinări

înclinare s. f., g.-d. art. înclinării; pl. înclinări

înclinare s. f., g.-d. art. înclinării; pl. înclinări

înclina (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. înclin, 3 înclină; conj. prez. 1 sg. să înclin, 3 să încline

înclina (a ~) vb., ind. prez. 3 înclină

înclina vb., ind. prez. 1 sg. înclin, 3 sg. și pl. înclină

înclin.

ÎNCLINARE s. 1. (înv.) piezișime. (Grad de ~.) 2. v. înclinație. 3. (ASTRON., GEOGR.) înclinație, (înv.) plecare. (~ acului magnetic.) 4. v. aplecare. 5. v. povârnire. 6. v. strâmbare. 7. v. prosternare. 8. v. aptitudine. 9. v. simț. 10. v. tendință.

ÎNCLINARE s. 1. (înv.) piezișime. (Grad de ~.) 2. (MAT.) înclinație. 3. (ASTRON., GEOGR.) înclinație, (înv.) plecare. (~ acului magnetic.) 4. aplecare, culcare, culcat, curbare, încovoiere, îndoire, plecare. (~ crengilor din cauza rodului.) 5. aplecare, povîrnire. (~ unei cocioabe.) 6. aplecare, lăsare, strîmbare. (~ unui stîlp.) 7. închinare, plecare, prosternare, (rar) prosternație. (~ adîncă a cuiva în fața...) 8. aplecare, aplicație, aptitudine, atracție, chemare, dar, har, înclinație, înzestrare, pornire, predilecție, predispoziție, preferință, talent, vocație, (livr.) propensiune, (pop.) tragere, (înv.) aplecăciune, plecare. (Și-a demonstrat din plin ~ pentru...) 9. acuitate, aplecare, aptitudine, înclinație, simț. (Are o profundă ~ pentru nuanțe.) 10. aplecare, dispoziție, înclinație, pornire, tendință. (~ de a exagera.)

ÎNCLINA vb. 1. apleca. 2. v. povârni. 3. v. strâmba. 4. v. prosterna.

ÎNCLINA vb. v. apune, asfinți, coborî, dispărea, pieri, pleca.

ÎNCLINA vb. 1. a (se) apleca, a atîrna, a cădea, a (se) coborî, a (se) culca, a (se) curba, a (se) încovoia, a (se) îndoi, a (se) lăsa, a (se) pleca, (înv. și pop.) a (se) povedi, (reg.) a (se) poligni, (înv.) a (se) închina. (Crengile se ~ de rod.) 2. a (se) apleca, a (se) lăsa, a (se) pleca, a (se) povîrni, a (se) prăvăli, (pop. și fam.) a (se) hîi. (Casa s-a ~ pe-o parte.) 3. a (se) apleca, a (se) lăsa, a (se) strîmba, (pop. și fam.) a (se) hîi, (reg.) a (se) șoldi. (Stîlpul de telegraf s-a ~.) 4. a se închina, a se pleca, a se prosterna. (Se ~ adînc în fața lui.)

A (se) înclina ≠ a (se) îndrepta

înclina, înclin, vb. I (reg.) a pune clini la o cămașă.