ACETONĂ, acetone, s. f. Lichid incolor, volatil, inflamabil, folosit ca solvent în industrie. – Din fr. acétone.

ACETONĂ s. f. Lichid incolor, volatil, inflamabil, cu miros caracteristic; are diferite întrebuințări în industrie (mai ales la dizolvarea lacurilor).

ACETONĂ s. f. derivat al cetonelor, lichid incolor, cu miros eteric, volatil, inflamabil, solvent pentru materii grase, lacuri și vopsele etc. (< fr. acétone)

ACETONĂ ~e f. Lichid incolor, volatil, folosit ca dizolvant în industria de lacuri și vopsele. /<fr. acétone

ACETONĂ s.f. Lichid incolor, cu miros plăcut, foarte volatil, care rezultă din distilarea unui acetat și este folosit ca dizolvant pentru materii grase, lacuri etc. // (În forma aceton-) Element prim de compunere savantă cu semnificația „acetonă”. [Cf. fr. acétone, engl. acetone].

ACETONĂ s. f. Lichid incolor, volatil, inflamabil, folosit ca solvent în industrie. – Din fr. acétone.

*acetónă f., pl. e (aceĭașĭ origine cu acetat). Chim. Lichid incolor, cu miros eterat, volátil, inflamabil, care se formează destilînd un acetat.

acetonă sf [At: PONI, CH. 302 / Pl: ~ne / E: fr acétone] Lichid incolor, volatil și inflamabil folosit ca solvent.

ACROLEINĂ s. f. aldehidă etilenică, lichid volatil, cu miros neplăcut, prin deshidratarea glicerinei; propenal. (< fr. acroléine)

ACROLEINĂ s.f. (Chim.) Lichid volatil care se obține prin deshidratarea glicerinei. [Pron. -le-i-. / < fr. acroléine].

ACROLEINĂ f. Lichid volatil, incolor, otrăvitor, obținut prin deshidratarea glicerinei. /<fr. acroléine

ALCOOL¹ ~i m. Lichid incolor volatil, ușor inflamabil, obținut prin distilarea unor substanțe zaharoase fermentate, folosit la prepararea băuturilor spirtoase, ca dezinfectant etc. ~ etilic. [Sil. -co-ol] /<fr. alcool

ALCOOL, (1) alcooli, s. m., (2) alcooluri, s. n. 1. Substanță organică lichidă, volatilă și ușor inflamabilă, obținută prin distilarea unor substanțe zaharoase fermentate sau pe cale sintetică. ◊ Alcool etilic v. etilic. Alcool metilic v. metilic. 2. Băutură alcoolică. Excesul de alcool este vătămător sănătății.

*aldeídă f., pl. e (fr. aldéhyde, din latina chimică alcohol dehydrogenatum). Chim. Lichid volátil inflamabil rezultat din dezidrogenarea saŭ oxidarea alcoolilor primarĭ. – Și aldehidă.

*amínă f., pl. e. Chim. Corp care rezultă din înlocuirea unuĭa saŭ tuturor atomilor de idrogen din amoniac saŭ idrat de amoniŭ pin radicaliĭ mono- saŭ polivalențĭ aĭ idrocarburilor. Aminele-s lichide la temperatura ordinară și foarte volatile.

amoniac a. se zice de o sare, numită obișnuit țiperig. ║ n. gaz incolor (numit și alcali volatil) compus din azot și hidrogen; dizolvat, se întrebuințează pentru a curăța argintării, grăsimea de pe stofe și pentru a cauteriza mușcătura insectelor sau a șerpilor.

*amoniác n., pl. urĭ (vgr. ammoniakón, d. Ammon, numele luĭ Joĭe în Egipt, de unde se aducea amoniacu, scos dintr’o férulă). Chim. Un gaz incolor volátil cu miros pătrunzător, compus din azot și idrogen (Az H₃). Soluțiune de amoniac, cu care se cauterizează mușcăturile insectelor și șerpilor și se curăță stofele fine de grăsime din substanțe animale putrezite. A fost descoperit de Kunckel la 1612. Are o greutate atomică de 17, o densitate de 0,589, se licheface la -40° la presiunea ordinară, ferbe la +37,7° și se solidifică la -75°.

ANHIDRIDĂ s. (CHIM.) anhidridă arsenioasă = arsenic, (rar) arsen, șar, (pop.) săricică, șoricioaică, (Mold.) șoriceasă; anhidridă carbonică = bioxid de carbon; anhidridă sulfurică = trioxid de sulf; anhidridă sulfuroasă = bioxid de sulf, sulf volatil.

ANTRACIT, antracite, s. n. Cărbune de pământ de calitate superioară, având în compoziția sa mult carbon, puține substanțe volatile și apă, de culoare neagră lucioasă, foarte dens, fiind un prețios combustibil. – Din fr. anthracite.

ANTRACIT s. n. Cărbune de pământ de calitate superioară, bogat în carbon, sărac în substanțe volatile și apă, de culoare neagră lucioasă, foarte dens, bun combustibil. – Din fr. anthracite.

ANTRACÍT (< fr. {i}; {s} gr. anthrax „cărbune”) s. n. Varietate de cărbune natural, foarte bogat în carbon (89,5-96,5 la sută), sărac în apă și materii volatile, având o putere calorică de c. 7.800-8,350 kcal/kg. Arde cu flacără scăzută, fără fum, formează cocs pulverulent și este un combustibil prețios.

APIOL s.n. Ulei volatil extras din semințele de pătrunjel. [Pron. -pi-ol. / < fr. apiol, cf. lat. apium – pătrunjel].

APIOL s. n. ulei volatil din semințele de pătrunjel, ca febrifug și emenagog. (< fr. apiol)

AROMOTERAPIE s. f. metodă terapeutică bazată pe efectul produșilor chimici mirositori din uleiurile volatile din plante. (< fr. aromothérapie)

aspirant, aspiranți, s. m. (tox.) persoană care inhalează solvenți volatili

aurolac, aurolaci s. m. 1. copil vagabond 2. (tox.) consumator de substanțe chimice volatile

AZOTHIDRIC adj. acid ~ = lichid incolor, toxic, volatil, exploziv. (< fr. azothydrique)

BENZEN s. m. hidrocarbură aromatică, lichid incolor, volatil, din gudronul de huilă și întrebuințată larg în industrie. (< fr. benzène)

BENZEN s. (CHIM.) benzol. (~ul este un lichid incolor volatil.)

BENZEN s. (CHIM.) benzol. (~ este un lichid incolor volatil.)

BENZÉN (< fr. {i}) s. m. Substanță chimică, cap de serie al hidrocarburilor aromatice; lichid incolor volatil, insolubil în apă, solubil în alcool în orice proporție, obținut din gazele de cocserie, din gudroanele cărbunilor de pămînt sau din fracțiile petroliere bogate în hidrocarburi aromatice; este materia primă importantă la fabricarea unor compuși organici (anilină, nitrobenzen, stiren, fenol, hexaclorciclohexan etc.), în sinteza coloranților, a medicamentelor, a parfumurilor; bun solvent. Impropriu este numit benzol.

benzină f. uleiu volatil, extras din gudronul de huilă, servă a scoate petele curățindu-le de grăsime.

*benzínă f., pl. e (d. benzóe). Chim. Idrocarbură volatilă scoasă din catranu cărbunelui de pămînt, descoperită de Faraday la 1825 și uzitată la șterșu petelor grase de pe stofe.

BENZOE s. f. produs natural vegetal, solid, conținând rășini, acid benzoic și un ulei volatil; smirnă. (< fr. benzoë)

BENZOE s.n. Produs natural, vegetal, solid, conținînd rășini, acid benzoic și un ulei volatil, folosit în medicină, la prepararea unor parfumuri și lacuri etc.; smirnă. [< germ. Benzoe].

benzol sm [At: CADE / E: fr benzol] (Chm) Lichid volatil, inflamabil, obținut prin distilarea gudroanelor, întrebuințat la motoarele cu combustie internă și ca antiparazitar extern la animale.

BIOXID s. (CHIM.) bioxid de azot = hipoazotidă; bioxid de carbon = anhidridă carbonică; bioxid de siliciu = silice; bioxid de sulf = anhidridă sulfuroasă, sulf volatil; bioxid de titan = alb de titan.

BIOXID s. (CHIM.) 1. dioxid. 2. bioxid de azot = hipoazotidă; bioxid de carbon = anhidridă carbonică; bioxid de siliciu = silice; bioxid de sulf = anhidridă sulfuroasă, sulf volatil; bioxid de titan = alb de titan.

BROMOFORM s. n. lichid dens, cu miros plăcut, volatil și insolubil în apă, anestezic și calmant. (< fr. bromoforme)

BROMOFORM s. n. Lichid incolor, volatil, dulceag, preparat pe bază de brom și folosit pentru calmarea tusei, a spasmelor și a convulsiilor. – Din fr. bromoforme.

bromoform sn [At: LTR / Pl: ? / E: fr bromoforme] Lichid incolor, volatil, preparat pe bază de brom și folosit la calmarea tusei, a spasmelor și convulsiilor.

BROMOFORM s. n. Lichid incolor, volatil, dulceag, preparat pe bază de brom^[1] și folosit pentru calmarea tusei, a spasmelor și a convulsiilor. – Din fr. bromoforme.

BROMOFORM s.n. Lichid dens, cu miros plăcut, volatil și insolubil în apă, întrebuințat în medicină ca anestezic și calmant. [< fr. bromoforme].

A CALCINA ~ez tranz. (substanțe chimice) A supune acțiunii unei temperaturi înalte (în vederea eliminării apei, a unor compuși volatili etc.). /<fr. calciner

CALCINA, calcinez, vb. I. Tranz. A supune o substanță sau un obiect la o temperatură înaltă pentru a îndepărta substanțele volatile, pentru a produce unele reacții sau pentru a distruge unele substanțe. – Fr. calciner.

CALCINARE (< fr.) s. f. 1. Operație de transformare a unei substanțe chimice în alta prin încălzire în aer sau curent de oxigen, la temperaturi înalte, în scopul eliminării apei (de cristalizare, de constituție etc.), înlăturării unor compuși volatili, oxidării etc. 2. Încălzire a unui minereu, în absența aerului, pînă la o temperatură inferioară celei de topire, în scopul eliminării apei sau al disocierii carbonaților.

camfor sn [At: BANUȘ, P. 29 / V: canf~, canforă sf / E: ngr ϰάμφορα] 1 Substanță organică, incoloră, volatilă, cu miros caracteristic și cu gust amar, extrasă din arborele de camfor (2) sau fabricată pe cale sintetică și utilizată (sub formă de ulei camforat) în medicină, ca stimulent al centrilor nervoși vasomotori și al aparatului respirator și la fabricarea celuloidului. 2 Arbore exotic din care se extrage camforul (1) Si: laur de China (Cinnamonum camfora). 3 Mentă (2) (Mentha piperita).

CAMFOR s. n. Substanță organică, incoloră, volatilă, cu miros caracteristic și cu gust amar, extrasă din lemnul unui arbore exotic (Cinnamonum camphora) sau fabricată pe cale sintetică și utilizată (sub formă de ulei camforat) în medicină ca stimulent al centrilor nervoși vasomotori și al aparatului respirator și la fabricarea celuloidului. – Din ngr. kámfora.

camfor n. substanță albă, volatilă și cu mirosul tare; se întrebuințează în medicină în contra inflamațiunilor; camforul omoară sau alungă insectele vătămătoare.

CAMFOR s. n. Substanță organică, incoloră, volatilă, cu miros caracteristic și cu gust amar, extrasă din frunzele unui arbore exotic (Cinnamonum camphora) sau fabricată pe cale sintetică și utilizată (sub formă de ulei camforat) în medicină ca stimulent al centrilor nervoși vasomotori și al aparatului respirator și la fabricarea celuloidului. – Din ngr. kámfora.

CAMFOR s. n. Substanță incoloră, volatilă, cu miros caracteristic și cu gust amar, extrasă din lemnul unui arbore exotic (Cinnamonum camphora) sau fabricată pe cale sintetică, cu numeroase folosiri în medicină și la fabricarea celuloidului. – Ngr. kanfora (< it.).

CAMFOR s. n. Substanță incoloră, volatilă, cu miros caracteristic și cu gust amar, caustic, extrasă din lemnul unui arbore originar din sud-estul Asiei sau preparată pe cale sintetică din prelucrarea terebentinei; este folosită în medicină ca antispasmodic și stimulent al inimii și al sistemului nervos. Camfor am sub lăibăraș. BANUȘ, B. 29.

*cánforă f., pl. e, ca ancore (ngr. kánfora și kafurá, it. canfora, vit. cáfura, fr. camphre, d. ar. kafor). O substanță albicĭoasă, translúcidă, volátilă, de un miros pătrunzător, întrebuințată contra mîncărimilor, ulcerelor, mușcăturilor de insecte ș. a. (cinnamómum cámphora). Copacu care o produce, un fel de dafin din estu Asiiĭ. – Greșit scris camforă.

CARBURANT ~ți m. Combustibil lichid volatil, care, în amestec cu aerul, este folosit la alimentarea motoarelor cu ardere internă. /<fr. carburant

CARBURANT s. m. combustibil lichid, volatil, la motoarele cu ardere internă. (< fr. carburant)

carminativ, -ă adj. (farm.) Care calmează durerile de stomac și favorizează evacuarea gazelor intestinale ◊ „Ceaiul de busuioc este un bun calmant al tusei. Uleiurile volatile pe care le conține au un rol carminativ, reglând digestia.” R.l. 6 IX 74 p. 5 (din fr. carminatif; DN, DEX)

CASEROLĂ s.f. 1. Capsulă de porțelan cu coadă, folosită la topirea în laborator a substanțelor vîscoase și puțin volatile. 2. Vas de bucătărie cu coadă și fund plat, asemănător cratiței. 3. Carenajul elicei. [< fr. casserole].

CASEROLĂ s. f. 1. capsulă de porțelan cu coadă pentru topirea în laborator a substanțelor vâscoase și puțin volatile. 2. vas de bucătărie cu coadă și fund plat. 3. recipient din material plastic, pentru alimente. 4. carenajul unei elice. (< fr. casserole)

cărbune mineral, (engl.= mineral coal) termen folosit pentru produsele rezultate în urma acumulării și diagenezei (carbonificării) substanțelor vegeta-le. Printr-un proces de îngropare lentă și compactizare, sub o stivă mai groasă de sedimente, substanțele vegetale (lignina, celuloza) se conservă și trec succesiv în diferite tipuri de c. Constituenții petrografici ai c. sunt cunoscuți sub denumirea de → macerale (vitrinit, exinit, inertinit) și → litotipi (vitrit, fuzit, durit, clarit). C. formați din spori, alge și ciuperci se numesc sapropelici (→ cannel-coal, boghead). C. fac parte din rocile caustobiolite și s-au format în Carb.med. Jur. Paleog. și Neog. Calitatea c. depinde de conținutul său în carbon, în elemente volatile, cenușă, de cantitatea de sulf și de umiditate.

celulară, textură ~, (engl.= cellular structure) caracteristică a rocilor vulcanice care s-au format prin consolidarea rapidă a unor lave ce au pierdut componenții ușor volatili și au căpătat aspect cavernos, scoriaceu sau vezicular. T.c. este mai frecvent întâlnită în rocile bazice. Sin. textură scoriacee sau veziculară.

CIANHIDRIC adj.: Acid ~ lichid volatil, foarte toxic, cu miros de migdale amare, folosit la combaterea dăunătorilor agricoli; acid prusic. [Sil. ci-an-] /<fr. cyanhydrique

CIANHÍDRIC (< fr.) adj. Acid ~ = lichid incolor (p. t. -15 °C, p. f. 26,5 °C), volatil, foarte otrăvitor; este un acid slab, cu miros de migdale amare, folosit la fabricarea nitrilului acrilic, la combaterea dăunătorilor agricoli etc.; acid prusic.

CIANHIDRIC adj. acid ~ – lichid incolor, volatil, foarte toxic, cu miros de migdale amare; acid prusic. (< fr. cyanhydrique)

CLOROFORM n. Compus organic al clorului, lichid incolor, volatil, cu miros caracteristic, întrebuințat în medicină ca narcotic și anestezic. /<fr. chloroforme

CLOROFORM s. n. compus organic al clorului, lichid incolor, volatil, cu miros caracteristic și gust dulceag, folosit în medicină, ca solvent etc.; triclormetan. (< fr. chloroforme)

CLOROFORM s. n. Compus organic al clorului, lichid, incolor, volatil, cu miros dulceag, întrebuințat în medicină pentru proprietățile sale narcotice și anestezice. Cînd acestea [cărămizile moi] sînt întinse la soare, stropii de apă încep să se evaporeze numaidecit, ca un cloroform care și-ar fi făcut efectid. BOGZA, C. O. 222. A tăcut toată după-amiaza, copleșit de amețeala cloroformului. C. PETRESCU, Î. II 50. Simțea încă groaza prin care a trecut ținînd cornetul de cloroform sub nările bolnavei. BART, E. 381.

CLOROFORM s.n. Lichid volatil incolor, care este un compus organic al clorului și se folosește în medicină. [< fr. chloroforme].

COLOFONIU s. n. Substanță rășinoasă, fărîmicioasă, de culoare galbenă-roșiatică, obținută ca reziduu prin distilarea părților volatile ale rășinii și întrebuințată în industria hîrtiei, a cauciucului, a lacurilor, pentru a prepara ceara de sigilat, pentru a unge firele de păr de la arcușul instrumentelor cu coarde etc.; sacîz.

CONDENSATOR, condensatoare, s. n. 1. Aparat care servește la lichefierea unei mase de vapori în vederea recuperării lichidului din care au provenit sau a eliminării unor componenți volatili. 2. Sistem de două conductoare separate printr-un mediu izolant sau prin vid, servind la acumularea de electricitate statică. ◊ Condensator variabil = condensator a cărui capacitate poate fi variată prin deplasarea relativă a armăturilor lui. – Din fr. condensateur.

CONDENSATOR, condensatori, s. m. 1. Aparat care servește la lichefierea unei mase de vapori în vederea recuperării lichidului din care au provenit sau a eliminării unor componenți volatili. 2. Sistem de două conductoare separate printr-un mediu izolant sau prin vid, servind la acumularea de electricitate statică. ◊ Condensator variabil = condensator a cărui capacitate poate fi variată prin deplasarea relativă a armăturilor lui. – Din fr. condensateur.

DEGAZIFICA, degazific, vb. I. Tranz. 1. A îndepărta substanțele volatile din cărbuni prin distilare, la temperaturi înalte, în absența aerului. 2. A îndepărta gazele dintr-un lichid prin agitare, împroșcare etc. 3. A îndepărta gazele din noroiul de foraj pentru a putea fi refolosit. – Pref. de- + gazifica.

DEGAZIFICA vb. tr. a îndepărta gazele, materiile volatile etc. dintr-un lichid, din cărbuni etc. (< de¹- + gazifica)

DEGAZIFICA vb. I. tr. A îndepărta gazele, materiile volatile etc. dintr-un lichid, din cărbuni etc. [P.i. degazific, var. degazeifica vb. I. / < de- + gazifica].

DEGAZIFICA, degazific, vb. I. Tranz. 1. A îndepărta substanțele volatile din cărbuni prin distilare, la temperaturi înalte, în afara contactului cu aerul. 2. A îndepărta gazele dintr-un lichid prin agitare, împroșcare etc. 3. A îndepărta gazele din noroiul de foraj pentru a-l putea folosi din nou. – De⁴ + gazifica.

DEGAZIFICA, degazific, vb. I. Tranz. 1. A îndepărta substanțele volatile din cărbuni prin distilare. ♦ A îndepărta gazele dintr-un lichid, prin agitare, împroșcare etc. 2. A îndepărta gazele din noroiul de foraj pentru a-l putea folosi din nou.

A DEGAZIFICA degazific tranz. 1) (cărbuni de pământ) A curăța de substanțe volatile. 2) (lichide, corpuri solide) A elibera de gaze. /de + a gazifica

DEGAZIFICÁRE (DEGAZEIFICÁRE) (< de + gazeficare) s. f. Operație de îndepărtare a materiilor volatile din cărbuni prin distilare la temperaturi înalte în absența aerului.

DEPROPANIZA vb. tr. a separa propanul conținut într-un produs petrolier pentru a-l face mai volatil. (< fr. dépropaniser)

*destiléz v. tr. (lat. de-stillare, d. stilla, picătură. V. în-stilez). Încălzesc un lichid în alambic pînă-l prefac în vaporĭ ca apoĭ, răcindu-se, să-l fac să cadă ĭar în stare lichidă scoțînd principiile volatile. Fig. Vărs, răspîndesc: a destila veninu calomniiĭ. – Maĭ puțin bine a distila (fr. distiller, lat. distillare).

DISPERSARE. Subst. Dispersare, dispersie, împrăștiere, diseminare, răspîndire, risipire, pulverizare, pulverizație (rar). Răsfirare, întindere, răzlețire, extindere, propagare, difuzare, emanație, emanare. Rărire, rărit, rarefiere, rarefacție (rar), afînare, aerare. Destrămare, descompunere, dezmembrare, dislocare. Evaporare, volatilizare, vaporizare, spulberare; revărsare, revărsătură (înv.), prelingere, ieșire din matcă. Forță centrifugă. Adj. Dispersat, împrăștiat, răspîndit, pulverizat, risipit; răsfirat, întins, lățit; rărit, rarefiat, vaporos, afînat, aerat; destrămat, descompus; volatilizat, vaporizat, spulberat; revărsat, ieșit din matcă. Centrifug, centrifugal. Dispersiv; rarefiant. Rarescent (rar), volatil, volatilizabil, evaporabil. Vb. A dispersa, a împrăștia, a disemina, a răspîndi, a risipi, a pulveriza; a difuza, a propaga; a emana, a emite; a rări, a aera, a afîna. A destrăma, a descompune, a dezmembra, a disloca. A se dispersa, a se împrăștia, a se risipi, a se răspîndi, a se răzleți, a se răsfira, a se extinde; a se propaga; a se rări, a se rarefia, a se afîna. A se destrăma, a se descompune, a se dezmembra, a se dezarticula (fig.). A se evapora, a se vaporiza, a se volatiliza, a se spulbera, a se revărsa, a ieși din matcă. Adv. (În mod) dispersat, izolat, răzlețit. V. curgere, descompunere, dispariție, distrugere.

distilà v. 1. a separa prin mijlocul căldurei părțile volatile ale unei substanțe: alcoolul se obține distilând vinul, grânele etc.; 2. a face să curgă încet: bradul distilează terebentina; 3. fig. a răspândi: a distila otravă.

DISTILÁRE (< distila, după fr. distillion) s. f. 1. trecere a unui lichid în stare de vapori prin încălzire până la fierbere, urmată de condensarea vaporilor obținuți. Ea poate fi efectuată la presiune normală (atmosferică), la presiune redusă sau la presiune ridicată. ◊ D. simplă = d. la care lichidul se încălzește până la fierbere într-un blaz de d., vaporii formați trecând direct în condensator; se folosește când diferența de volatilitate între doi componenți este foarte mare. ◊ D. fracționată = operație prin care se separă unul câte unul, dintr-un amestec lichid, diverșii lui componenți după punctul de fierbere, prin d. și colectarea separată a fracțiunilor condensate. ◊ D. în vid = d. la presiune redusă, folosită pentru a coborî punctul de fierbere a substanțelor care se vaporizează la temperaturi înalte, cu scopul de a evita descompunerea lor. ◊ D. azeotropă = separare a doi componenți cu puncte de fierbere apropiate, prin adăugarea altui component care formează un amestec azeotropic cu unul dintre componenții inițiali. ◊ D. moleculară = d. realizată la presiune atât de joasă, încât moleculele desprinse de pe suprafața de evaporare a lichidului ajung la suprafața de condensare fără a se ciocni de alte molecule; se folosește la purificarea substanțelor care se descompun la temperaturi ridicate. ◊ D. primară = d. fracționată a țițeiului, la presiunea atmosferică, în vederea obținerii diverselor fracțiuni petroliere distilate (benzină, petrol lampant, motorină etc.). ◊ D. secundară = proces de fracționare în vid a păcurii rezultate la d. primară a țițeiului în scopul obținerii unor fracțiuni grele (motorină grea, uleiuri minerale și reziduuri). 2. Vaporizare a lichidelor conținute în unele materii solide sau rezultate din descompunerea termică a acestora. ◊ D. distructivă = d. a produșilor volatili, obținuți prin reacții de descompunere chimică a diverselor substanțe, pe măsură ce se formează acești produși. ◊ D. uscată = descompunere termică a cărbunelui sau a lemnului în absența aerului, cu formare de produși volatili care se vaporizează pe măsură ce iau naștere.

eflorescență, (engl.= efflorescence) formă de agregare specifică substanțelor volatile sau ușor solubile (halogenuri, azotați, sulfați etc.), care se depun prin sublimare sau din soluții suprasaturate, prin evaporarea acestora. E. au aspectul unor cruste sau pojghițe în cadrul cărora cristalele îmbracă aspecte divergente, radiare; de asemenea e. au deseori un caracter efemer datorită solubilității ridicate a min. care le alcătuiesc.

ELIXIR ~e n. 1) Băutură cu proprietăți miraculoase, pe care tindeau s-o descopere alchimiștii din evul mediu. 2) Preparat farmaceutic cu proprietăți terapeutice, reprezentând un amalgam de siropuri, uleiuri volatile și alcool. /<fr. élixir

ESENȚĂ, esențe, s.f. Lichid volatil, cu aromă puternică, numit și ulei eteric, extras din plante aromatice sau mirodenii (petale, flori, frunze, fructe, scoarță, rădăcină) sau produs sintetic (aromă de cocos, de rom, de anason, de vanilie) care păstrează integral proprietățile acestora (aromă, gust, principii active); se utilizează în scopuri medicinale, în parfumerie sau ca aromate în cofetărie și patiserie, sub formă de soluție alcoolică (esență de vanilie, de migdale) sau ca ulei aromatizat (ulei de lămâie, de mentă, de trandafir); se obțin esențe și prin reducerea unei fierturi (esență de ciuperci), prin infuzare (apă de trandafiri, de flori de portocal) sau prin macerare de materii vegetale (trufe, usturoi, ceapă, frunze) în oțet sau în vin, utilizate pentru asezonarea preparatelor culinare.

ESENȚĂ, esențe, s. f. 1. (Fil.) Ceea ce exprimă principalul din obiecte și din fenomene, latura lor interioară cea mai importantă, procesele care se desfășoară în adîncul lor; ea poate fi cunoscută numai trecînd de forma exterioară a lucrurilor, pătrunzînd în adîncul lor cu ajutorul gîndirii. A-ți însuși teoria marxist-leninistă înseamnă a-ți însuși esența acestei teorii și a învăța să o aplici creator la condițiile istorice concrete. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2605. ◊ Loc. adv. În esență = în ceea ce are esențial, fundamental, în ultimă analiză. 2. (Chim.) Lichid volatil, cu miros aromatic puternic, extras din plante sau preparat sintetic și întrebuințat în farmacie și în parfumerie sau pentru uzul casnic. Esență de fructe. ▭ Servitorii începeau să măture, să deschidă ferestrele, să pulverizeze esența de brad. C. PETRESCU, C. V. 179. ♦ Substanță concentrată care, diluată de obicei în apă, dă un produs alimentar. Esență de ceai. 3. (Silv.) Soi, specie de arbori care intră în componența arboretului principal dintr-o pădure. Aceste specii [de insecte] colonizează frunzele esențelor lemnoase foioase. FAUNA R.P.R. VIII_I 31. Esențele forestiere din aceste păduri sînt fagul și stejarul. I. IONESCU, D. 267. ♦ Varietate de lemn. Esență tare.

*esénță f., pl. e (lat. essentia, d. esse, a fi). Ceĭa ce constitue natura unuĭ lucru: esența divină. Lichid móbil și volátil. Tărie, uleĭ aromatic obținut pin destilațiune: esență de roze. Fel, vorbind de arboriĭ uneĭ pădurĭ: esențele conifere predomină în pădurile norduluĭ.

ESENȚĂ, esențe, s. f. 1. Ceea ce exprimă principalul și stabilul din obiecte și din fenomene, natura lor internă, ascunsă, latura lor care nu este dată sau perceptibilă nemijlocit; ceea ce poate fi cunoscut numai trecând de forma exterioară a lucrurilor, pătrunzând în adâncul lor cu ajutorul gândirii. ◊ Loc. adv. În esență = în ceea ce este fundamental; în ultimă analiză. 2. Lichid volatil cu miros aromatic puternic, extras din plante sau preparat sintetic și întrebuințat în farmacie, în parfumerie sau pentru uzul casnic, mai ales în alimentație. ♦ Substanță concentrată care, diluată (cu apă), dă un produs alimentar. 3. Varietate de arbori care alcătuiesc o pădure. ♦ Varietate de lemn. – Din fr. essence, lat. essentia.

ESENȚĂ, esențe, s. f. 1. Ceea ce exprimă principalul și stabilul din obiecte și din fenomene, natura lor internă, ascunsă, latura lor care nu este dată sau perceptibilă nemijlocit; ceea ce poate fi cunoscut numai trecând de forma exterioară a lucrurilor, pătrunzând în adâncul lor cu ajutorul gândirii. ◊ Loc. adv. În esență = în ceea ce este fundamental; în ultimă analiză. 2. Lichid volatil cu miros aromatic puternic, extras din plante sau preparat sintetic și folosit în farmacie, în parfumerie sau pentru uzul casnic, mai ales în alimentație. ♦ Substanță concentrată care, diluată (cu apă), dă un produs alimentar. 3. Varietate de arbori care alcătuiesc o pădure. ♦ Varietate de lemn. – Din fr. essence, lat. essentia.

ESENȚĂ s. f. 1. totalitatea celor mai profunde și stabile însușiri și relații ale obiectelor și proceselor realității, care constituie natura lor internă, ascunsă. ♦ în ~ = în ceea ce este fundamental; în ultimă analiză. 2. lichid volatil extras din plante sau din anumite substanțe. ◊ substanță concentrată care, diluată, dă un produs alimentar. 3. specie de arbori care alcătuiesc arboretul principal dintr-o pădure. ◊ varietate de lemn. (< fr. essence, lat. essentia)

ESENȚĂ s.f. 1. Ceea ce este principalul din obiecte și din fenomene, totalitatea celor mai profunde și stabile însușiri și relații ale obiectelor și proceselor, ceea ce face ca un lucru, o ființă să fie ceea ce este, constituind natura lui. 2. Lichid volatil care se extrage din plante sau din anumite substanțe. ♦ Substanță concentrată care, diluată, dă un produs alimentar. 3. Specie de arbori care alcătuiesc arboretul principal dintr-o pădure. ♦ Varietate de lemn. [< lat. essentia < esse a fi, cf. it. essenza, fr. essence].

esență f. 1. ceeace este sau există: D-zeu e prima esență; 2. ceeace constitue natura unui lucru: esența virtuții e lupta încontra răului; 3. substanță aromatică volatilă: esență de trandafir; 4. Bot. specie particulară de arbori.

*etér n. (lat. áether, áetheris, d. vgr. aithér, -éros). Fluid subtil care, după credința celor vechĭ, umplea spațiu situat dincolo de atmosfera pămîntuluĭ. Fiz. Fluid împonderabil elastic care umple spațiile, pătrunde toate corpurile și e considerat ca agentu care transmite lumina, căldura, electricitatea ș. a. Chim. Lichid foarte volátil rezultat din combinațiunea unuĭ acid cu alcoolu: eter sulfuric, etilic.

ETER, (1, 2) eteri, s. m., (3) eteruri, s. n. 1. S. m. Combinație organică lichidă, incoloră, foarte volatilă și inflamabilă, cu miros aromatic specific, obținută din alcooli sau din fenoli, cu numeroase folosiri în industrie. 2. S. m. Substanță ipotetică (a cărei existență nu este admisă de fizica modernă) având proprietăți fizice contradictorii, care ar umple întregul spațiu și ale cărei oscilații ar constitui undele electromagnetice. 3. S. n. Fig. Aer, atmosferă, cer, văzduh. 4. S. n. (În concepția unor filosofi antici) Al cincilea element al Universului (alături de foc, apă, pământ și aer), din care sunt alcătuite corpurile cerești. – Din fr. éther, lat. aether.

ETER, (1, 2, 4) eteri, s. m. (3) eteruri, s. n. 1. S. m. Combinație organică lichidă, incoloră, foarte volatilă și inflamabilă, cu miros aromatic specific, obținută din alcooli sau din fenoli, cu numeroase folosiri în industrie. 2. S. m. Substanță ipotetică (a cărei existență nu este admisă de fizica modernă) având proprietăți fizice contradictorii, care ar umple întregul spațiu și ale cărei oscilații ar constitui undele electromagnetice. 3. S. n. Fig. Aer, atmosferă, cer, văzduh. 4. S. m. (În concepția unor filozofi greci antici) Al cincilea element al universului (alături de foc, apă, pământ și aer) din care ar fi alcătuite corpurile cerești. – Din fr. éther, lat. aether.

eter n. 1. la cei vechi, regiunea cea mai înaltă a aerului ce se bănuia plină de o substanță subtilă; 2. (poetic) cerul: luce ca eterul dulce ’nstelat BOL. blânde șoapte ce sbor tainic în eter AL.; 3. fluid ce fizicienii presupun că umple spațiul și cauzează lumina, căldura, electricitatea; 4. (în chimie) lichid spirtos, foarte volatil și inflamabil, ce se obține tratând alcoolul cu acid sulfuric.

ETER ~i m. 1) Compus organic volatil și inflamabil, obținut prin fierberea alcoolului etilic cu acid sulfuric, care este folosit în industria materialelor plastice, a fibrelor sintetice și în medicină. 2) Mediu material care ar umple spațiul din univers. 3) fig. Înveliș gazos care înconjoară Pământul; aer; atmosferă; văzduh; cer. /<fr. éther, lat. aether

ETER¹ I. s. m. 1. (ant.) al cincilea element consecutiv al cosmosului (alături de foc, apă, aer și pământ). 2. compus organic rezultat, prin eliminarea apei, din combinarea unui alcool cu un acid.^[1] 3. compus organic obținut prin fierberea alcoolului etilic cu acid sulfuric, lichid incolor, foarte volatil și inflamabil, cu miros aromatic specific, folosit ca solvent în industrie, în medicină etc. II. s. n. (fig.) aer, atmosferă, cer, văzduh. (< fr. éther, lat. aether, gr. aither, cer)

ETER, (1) eteri, s. m. 1. (Chim.) Combinație organică, obținută din alcooli sau fenoli, cu mare întrebuințare în industrie. ◊ Eter sulfuric (sau etilic) (adesea fără determinare) = lichid incolor, foarte volatil, inflamabil, cu miros puternic, obținut din alcool etilic și acid sulfuric și întrebuințat în medicină ca narcotic și dezinfectant, precum și în unele ramuri ale industriei. 2. Substanță ipotetică (a cărei existență nu este admisă de fizica modernă), care ar umple întregul spațiu și ale cărei oscilații ar constitui undele electromagnetice. ♦ Fig. (Învechit) Aer, atmosferă, cer, văzduh. Ah! dacă aste plîngeri ca un parfum de noapte, Spărgînd acele valuri albastre din eter, Ajunge-vor la tine în dureroase șoapte, Divină providență, fă-ndată ca să pier! BOLINTINEANU, O. 17. Într-o noapte lină, O palidă lumină Se stinse în eter. ALECSANDRI, P. I 183. 3. (În concepția unor filozofi greci antici) Al cincilea element al universului (alături de foc, apă, pămînt și aer).

etereu a. 1. de natura eterului: subtil, volatil; 2. fig. se zice de sentimentele cele mai pure și mai înalte.

ETERIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care are proprietăți asemănătoare eterului. ◊ Ulei ~ substanță volatilă cu miros puternic, extrasă din plante mirositoare și întrebuințată în industria parfumurilor, în cea alimentară și în cea farmaceutică. 2) fig. Care vădește sensibilitate și rafinament; fin. /<germ. ätherisch

ETERIC, -Ă adj. 1. fluid și curat ca eterul, cu proprietățile eterului. ♦ ulei ~ = substanță uleioasă, volatilă, cu miros puternic, extrasă din plante, folosită în industria parfumurilor, în farmacie etc. 2. (fig.) foarte curat. ◊ subtil, inconsistent. (< germ. ätherische, it. eterico)

ETERIC, -Ă adj. 1. Fluid și curat ca eterul, cu proprietățile eterului. ◊ Ulei eteric = substanță uleioasă, volatilă, cu miros puternic, care se extrage din plante și se folosește în industria parfumurilor, în farmacie etc. 2. (Fig.) Foarte curat. ♦ Subtil, fin. ♦ Inconsistent. [Cf. germ. ätherisch].

ETERIC, -Ă, eterici, -e, adj. 1. (Chim.; în expr.) Uleiuri eterice = substanțe uleioase, volatile, cu miros puternic, care se extrag din florile, fructele sau frunzele plantelor parfumate și se folosesc în industria parfumurilor și în cea alimentară. 2. Fig. (Învechit; azi mai mult ironic) Inconsistent, subtil, aerian. Leon Mătăsaru, poetul suavelor idile și al etericelor nostalgii. C. PETRESCU, C. V. 59. [Se cere ca] zulufii, rău boiți, deși negri-roșii pe deasupra și suri la rădăcină, să se țină totuși, mîndri și neclintiți, la treapta lor înaltă de eterică aureolă. HOGAȘ, DR. II 72. Vom împrăștia legenda scriitorului eteric, care consumă luciu de lună. ANGHEL, PR. 187.

FITONCÍDE (< fr.; {s} fito- + alt. cida „care ucide”) s. f. pl. Substanțe volatile produse și eliminate de unele plante (ceapă, usturoi, hrean etc.), cu acțiune bactericidă și fungicidă, folosite în tratarea semințelor de legume, în combaterea unor agenți patogeni.

FIXA, fixez, vb. I. 1. Tranz. A înțepeni, a prinde, a întări ceva într-un loc din care să nu se poată clinti. Bucata de lemn o fixez De un capăt... Vreau să lucrez stema Republicii mele În traforaj. CASSIAN, H. 37. Cei patru oameni Fixează baionetele la armă. CAMIL PETRESCU, V. 43. ◊ Fig. Să mai lase pe hîrtie ca să treacă-al său condei Ce fixează note de-aur pe al foilor temei? MACEDONSKI, O. I 128. ◊ Refl. Se fixase mai solid pe tălpile pantofilor... hotărît să nu se miște nici chiar de pe marginea trotuarului. C. PETRESCU, A. 324. ♦ A se uita țintă la cineva sau la ceva; a pironi cu privirea. Evantia, intimidată de atîția ochi care o fixau, pășea încet. BART, E. 81. ◊ Fig. Prin fereastră mă fixează luna rece. MACEDONSKI, O. I 124. ♦ Refl. A se așeza în mod stabil undeva, a se stabili, a se statornici. Iar am plecat mai departe, De teamă să nu mă fixez. TOPÎRCEANU, S. A. 12. 2. Tranz. A stabili. Sfatul popular a fixat prețurile. ▭ Încerc să fixez ziua după calendar, dar cine a mai ținut socoteală de zile? CAMIL PETRESCU, U. N. 340. Doctorul... de la prima vedere i-a fixat diagnosticul. BART, E. 45. ♦ Refl. A se hotărî. În privința asta nu m-am fixat. 3. Tranz. (Chim.; rar) A aduce un corp într-o stare din care să nu se mai schimbe, a împiedeca să se volatilizeze. Fixez mercurul. ◊ Refl. pas. Corpurile volatile se fixează, combinîndu-se cu alte substanțe. 4. Tranz. A dizolva sărurile de argint, nedescompuse sub influența luminii, din stratul sensibil al materialului fotografic. 5. Tranz. (În vopsitorie și în imprimeria textilă) A face să pătrundă colorantul în fibra textilă astfel ca să reziste la spălat, la lumină și la diverși agenți chimici. ♦ A acoperi un desen cu un fixativ.

floáre f., pl. florĭ (lat. flos, flóris m., it. fiore m. în sud și f. în nord; pv. cat. sp. pg. flor f., fr. fleur f. E rudă cu germ. blume). Acea parte dintr’un vegetal care conține unu saŭ amîndoŭă organele reproductoare și care de multe orĭ e ornată cu colorĭ strălucitoare și se deschide primăvara. Plantă care produce florĭ frumoase. Mucegaĭ pe un lichid orĭ și pe alt-ceva. Chim. Produs ușor și volatil obținut pin sublimare saŭ descompunere: floare de pucĭoasă. Ornament de metal orĭ de pele la gaura ușiĭ ca să n’o roadă cheia. Fig. Partea cea maĭ bună, elită: floarea armateĭ. Ornament poetic în vorbire: florĭ retorice. Floarea etățiĭ, tinereța; floarea cheiĭ, partea care intră în broască. Floare la ureche, lucru ușor, fleac: pentru mine e floare la ureche a trece Dunărea în not. De florile măruluĭ (saŭ cuculuĭ), degeaba, fără folos. Această basma e albă floare (saŭ curată floare) e ca floarea de albă. A fi în floare, a fi în timpu celeĭ maĭ marĭ strălucirĭ (cum e p. om tinereța, p. o societate bunu mers ș. a.). Copil din florĭ, bastard. Bot. Floarea călugăruluĭ, văcărică. Floare de ceară, ceară. Floare domnească (Trans.), garofă. Floarea grîuluĭ, albăstriță. Floarea regineĭ, tudeliță. Floarea soareluĭ (pin Mold. și soarea soareluĭ și răsărită), o mare plantă erbacee din familia compuselor, heliánthus anuus (ajunge pînă la o înălțime de doĭ metri, face florĭ foarte marĭ galbene cu o mulțime de semințe oleaginoase, care se mănîncă ca medicament contra vermeluĭ numit panglică. E originară din Perú și Mexic. V. eliotrop, eliant). Floarea vîntuluĭ, traducerea numeluĭ anemoneĭ. Floarea voĭniculuĭ, usturoiță. – În Cod. Vor. Și froare. – Florile-s organele reproductoare ale planteĭ, că’n ele se formează semințele. O floare se compune dintr’un cálice (format dintr’un număr variabil de sepale), dintr’o corolă (compusă și ĭa din petale), din stamine (care aŭ fiecare un săculeț numit anteră (plin de polen) și din pistil (ovar, stil și stigmate), care, dezvoltîndu-se, devine fruct. Coada floriĭ saŭ fructuluĭ se numește pedúncul.

FORMIC ~ă adj.: Acid ~ acid organic corosiv, lichid, incolor, volatil, care se află în stare naturală în corpul furnicilor, în frunzele de urzică și este folosit în industria chimică, farmaceutică și în tăbăcărie. /<fr. formique

GAZOLINĂ s. f. Produs format dintr-un amestec de hidrocarburi lichide volatile și gazoase, captat din gazele de sondă, folosit ca adaos la benzină spre a obține un combustibil pentru motoarele cu ardere internă.

halit, (engl.= halite) NaCl, s. cubic. Min. cu habitus izometric, cubic, rar octaedric, concentrat sub formă de mase granulare, cruste, eflorescențe; este incolor sau colorat alocromatic în nuanțe foarte variate. Are clivaj perfect, spărtură concoidală, luciu sticlos și D = 2. În natură, se formează prin procese exogene, chimice, în urma precipitării din soluții hipersaline (în zone lagunare, dom. sabkha etc.) și prin sublimarea volatilelor din fumarolele vulcanice. În România, intră în constituția dep. de evaporite, care au o răspândire largă la nivelul Mioc. din Baz. Transilvaniei (Praid, Ocna Sibiu, Ocna Mureș etc.) și din avanfosa carpatică unde formează acumulări → diapire, în zona subcarpatică (cu exploatări importante la Cacica, Târgu Ocna, Slănic, Ocnele Mari etc.). Sin. sare gemă.

ienupăr m. arbust totdeauna verde din familia coniferelor, crește prin pădurile stâncoase și pășunile pietroase dela munte: din fructele-i globuloase negri-vineți (numite de popor ienupere, când sunt coapte) se prepară o băutură alcoolică, o esență volatilă și un extras rășinos (Juniperus). [Indirect din lat. JUNIPERUS]. V. jneapăn.

IOD¹ s.n. Element chimic solid din grupa halogenilor, negru-violet, foarte volatil și ușor solubil în alcool. ◊ Tinctură de iod = soluție de iod în alcool, folosită ca antiseptic și ca dezinfectant extern. [Pron. iod. / < fr. iode].

IOD¹ s. n. element chimic solid din grupa halogenilor, negru-violet, foarte volatil și ușor solubil în alcool, antiseptic și dezinfectant extern. (< fr. iode)

IOD¹ s. n. Element chimic solid cu aspect de cristale lamelare, negre-cenușii, cu luciu metalic și miros pătrunzător, foarte volatil, ușor solubil în alcool, utilizat în medicină. ◊ Tinctură de iod = soluție de iod în alcool, folosită la dezinfectarea rănilor. – Din fr. iode.

IOD¹ s. n. Element chimic solid cu aspect de cristale lamelare, negre-cenușii, cu luciu metalic și miros pătrunzător, foarte volatil, ușor solubil în alcool, întrebuințat în medicină. ◊ Tinctură de iod = soluție de iod în alcool, folosită la dezinfectarea rănilor. – Din fr. iode.

MENTOL n. Substanță aromatică volatilă obținută din uleiuri de mentă, folosită în cosmetică și medicină. /<fr. menthol

MENTOL s. n. substanță aromatică volatilă din uleiul de mentă, sau sintetic, folosit ca antiseptic și calmant. (< fr. menthol)

MENTOL s. n. Substanță volatilă cu miros aromatic, în formă de cristale, obținută din ulei de mentă sau pe cale artificială, folosită în farmacie și în cosmetică. – Din fr. menthol.

MENTOL s. n. Substanță volatilă cu miros aromatic, în formă de cristale, obținută din ulei de mentă sau pe cale artificială, întrebuințată în farmacie și în cosmetică. – Din fr. menthol.

MERCÚR (< fr., germ. {i}; {s} lat. Mercurius „Mercur”) s. n. Element chimic (Hg; nr. at. 80, m. at. 200,59, gr. sp. 13,59, p. t. -38,87°C, p. f. 356,58°C); este un metal lichid (cel mai greu lichid), de culoare albă-argintie, cu luciu puternic destul de volatil, care se găsește în natură sub formă de sulfură (cinabru) și mai rar în stare nativă. În combinații funcționează mono- și bivalent; cu unele metale formează aliaje, numite amalgame. Se întrebuințează la fabricarea unor aparate din fizică (termometre, barometre ș.a.), la extragerea aurului și argintului, în medicină etc. M. și unii compuși ai săi sunt toxici. Este cunoscut din Antichitate. Sin. hidrargir; (pop.) argint-viu.

MINERALIZATOR, -OARE, mineralizatori, -oare, adj., s. n. 1. Adj. Care favorizează ori determină formarea sau cristalizarea unor minerale. 2. S. n. Substanță ușor volatilă care se găsește în magmă și care favorizează formarea mineralelor și cristalizarea acestora prin reducerea viscozității și printr-o acțiune catalitică. – Din fr. minéralisateur.

MINERALIZATOR, -OARE, mineralizatori, -oare, adj., s. n. 1. Adj. Care favorizează ori determină formarea sau cristalizarea unor minerale. 2. S. n. Substanță volatilă aflată în magmă, care ușurează cristalizarea acesteia prin reducerea viscozității sau printr-o acțiune catalitică. – Din fr. minéralisateur.

MIROS, (1, 2) mirosuri, (3) miroase, s. n. 1. Simț prin care organismul percepe proprietățile unor substanțe, venind în contact cu particulele volatile degajate de acestea; capacitate de a percepe și deosebi aceste emanații; olfacție. ♦ Fig. Perspicacitate, intuiție, fler. 2. Emanație plăcută sau neplăcută pe care o degajă unele corpuri; proprietate a unor substanțe de a produce asemenea emanații; senzație olfactivă pe care o produce această emanație. 3. (Mai ales la pl.) Condiment, mirodenie. [Acc. și: miros] – Din mirosi (derivat regresiv).

OZÓN (< fr. {i}; {s} gr. ozon „mirositor”) s. n. Formă alotropică a oxigenului, care conține trei atomi de oxigen în moleculă. Gaz cu miros caracteristic, foarte toxic, de culoare albăstruie. Agent oxidant puternic; ia naștere din oxigen, prin acțiunea descărcărilor electrice și sub acțiunea razelor ultraviolete. Se folosește ca antiseptic și în sinteze organice. În atmosfera joasă (troposferă), o. apare și ca urmare a activității industriale (inclusiv ca un component al smogului fotochimic), având acțiunea poluantă; contribuie și la amplificarea efectului de seră. În atmosfera înaltă (stratosferă), este concentrat între 15 și 55 km înălțime (cu densitate mai mare între 20 și 35 km), formând „stratul de ozon” sau ozonosfera, cu rol important în structura termică a atmosferei și în protejarea vieții pe pământ, deoarece reține o parte din radiația solară ultravioletă. În prezent se observă o diminuare a concentrației o. în unele perioade ale anului, în zonele polare și chiar la latitudini medii (supranumită „gaură în stratul de ozon”), atribuită în principal acțiunii unor substanțe volatile rezultate din activitatea antropică: oxizi de azot, compuși ai clorului (îndeosebi clorofluoruri de carbon) și ai bromului etc. S-au stabilit pe plan mondial o serie de măsuri pentru reducerea emisiilor acestor gaze (prin protocolul de la Montreal, din 1987, la care s-au adăugat ulterior diverse alte reglementări).

PĂTRUNJÉL (lat. petroselinum) s. m. Plantă legumicolă bienală din familia apiaceelor, cu rădăcină pivotantă, îngroșată, lungă de 12-30 cm și frunze penat-sectate ( Petroselinum hortense). Rădăcina conține apă, protide, hidrați de carbon, uleiuri volatile, calciu, fier, vitaminele A, B₂ etc., iar frunzele, uleiuri volatile, vitaminele A,B ₁, C, acid folic, săruri minerale etc. Cultivat încă din Antichitate de greci și romani, provine din p. sălbatic din regiunea mediteraneană. Este răspândit pe aproape toate continentele, fiind folosit în alimentație și industria farmaceutică. Rezistent la temperaturi scăzute, crește în România aproape în toate regiunile. Este considerat un aliment-medicament. Frunzele sunt folosite în alimentație la aromatizarea mâncărurilor, iar rădăcinile, alături de morcov, la prepararea mâncărurilor, salatelor. Întreaga plantă are întrebuințări în medicina umană și veterinară, tradițională și cultă, având proprietăți de stimulent și tonic al sistemului nervos, antirahitice, antiastmatice, anticanceroase, antifebrile, expectorante, vermifuge, vitaminizante etc. Are numeroase utilizări în industrie ca materie primă pentru aromatizarea conservelor, în farmacie și cosmetică. ◊ Pătrunjelul-câinelui = plantă erbacee, toxică din familia apiaceelor, asemănătoare cu pătrunjelul, înalt de 150-200 cm, cu frunze penate, lucitoare și flori albe (Aethusa cynapium). ◊ Pătrunjel-de-câmp = plantă erbacee perenă, înaltă de 15-60 cm, ramificată mai mult la partea superioară, cu rădăcină pivotantă, ramificată, urât mirositoare (Pimpinella saxifraga). Răspândită în Europa, crește în fânețele umede, pășuni, tufărișuri, de la câmpie până în regiunea subalpină. Are întrebuințări în medicină ca diuretic, antibronșitic, în afecțiuni renale, ca expectorant, bactericid, antiinflamator etc. Uleiul volatil conținut de rădăcină este folosit la prepararea unor băuturi alcoolice.

PERILA s. f. plantă anuală din familia labiatelor, din Extremul Orient, păroasă, cu frunze alungite și flori albe, conținând ulei volatil și gras. (< germ. Perilla)

PERÍLA (< fr. {i}) s. f. Plantă anuală din familia labiatelor, originară din Extremul Orient, înaltă de 60-100 cm, păroasă, cu frunze oval-alungite și flori albe, bogată în ulei volatil și unei gras (Perilla acymoides). Este cultivată ca plantă ornamentală și industrială, pentru extragerea unui ulei sicativ. Cultivată mai ales în China, Coreea, Japonia și N Indiei.

PNEUMATO- „plămîn, respirație”. ◊ gr. pneuma, atos „suflu, răsuflare” > fr. pneumato-, germ. id., engl. id., it. id. > rom. pneumato-. □ ~cel (v. -cel₂), s. n., tumoare gazoasă intrapulmonară; ~cist (v. -cist), s. n., veziculă plină cu aer, prezentă la plantele acvatice; ~for (v. -for), s. m., 1. Rădăcină aeriană metamorfozată, cu rol în respirația plantelor din regiunile mlăștinoase. 2. Veziculă plină cu aer, aflată pe talul unor plante inferioare acvatice, care ajută la plutire; ~lite (v. -lit₁), s. n. pl., roci magmatice ale căror minerale componente sînt formate prin fenomenul de pneumatoliză; ~litic (v. -litic₂), adj., referitor la pneumatoliză; ~liză (v. -liză), s. f., fenomen care are loc prin reacția dintre componenții volatili degajați dintr-un masiv magmatic și rocile înconjurătoare; ~logie (v. -logie₁), s. f., știință a fenomenelor spirituale; ~terapie (v. -terapie), s. f., pneumoterapie*.

PNEUMATOLÍZĂ (< fr. {i}; {s} gr. pneuma, pneumatos „suflu” + lysis „dizolvare, desfacere”) s. f. Etapă a procesului magmatogen de formarea mineralelor și a rocilor, intermediară între cea pegmatitică și cea hidrotermală, caracterizată prin acumularea unor soluții fierbinți (400-500°C) cu fluiditate ridicată și participarea la procesul de mineralogeneză a substanțelor volatile degajate din magmă; prin procesul de p. iau naștere adesea concentrații importante de staniu, wolfram, molibden etc.

PNEUMATOLIZĂ s. f. fenomen care are loc prin reacția dintre componenții volatili degajați dintr-un masiv magmatic și rocile înconjurătoare. (< fr. pneumatolyse)

PNEUMATOLIZĂ s.f. Fenomen care are loc prin reacția dintre componenții volatili degajați dintr-un masiv magmatic și rocile înconjurătoare. [< fr. pneumatolyse].

PROPERGOL amestec de substanțe capabil de reacții chimice puternic exoterme, utilizat în motoarele-rachetă (v.), energia potențială chimică este transformată în căldură în camera de combustie de unde produsele de ardere – propulsantul (v.), se destind și se accelerează în ajutajul reactiv asigurând forța de tracțiune a motorului. Propergolul poate fi solid, lichid sau hibrid, fiind alcătuit, în general, din comburant și carburant (v.). Propergolul motoarelor rachetă are următoarele caracteristici: densitate (exprimă raportul debitelor volumetrice ale carburantului și comburantului în camera de ardere, influențând randamentul propergolului și definind dimensiunile rezervoarelor acestuia; depinde de coeficientul de amestec), puterea calorică (pentru un anumit coeficient de amestec, de a cărei valoare depinde impulsul specific al motorului rachetă fiind de (1-2) • 10³ Kcal/Kg pentru propergoli solizi, de (1,5-3) • 10³ Kcal/Kg pentru hibrizi, compuși din metale sau metaloizi și oxigen sau fluor), stabilitate termică (definește conservabilitatea compoziției chimice a propergolului la temperaturi ridicate), temperatura de ardere/frânare (la care propulsantul părăsește camera de combustie, măsurată în zona mediană a jetului reactiv, ce depinde de natura propergolului, de coeficientul de amestec, de presiunea din camera de combustie etc), gradul de combustie (reprezentat prin procesul în care propergolul se transformă complet în produse de ardere), presiunea arderii (din colul ajutajului, utilă în calculul vitezei de evacuare a gazelor arse), viteza de evacuare (definită prin valoarea medie a particulelor componente ale jetului reactiv în secțiunea de ieșire din ajutaj, de care depinde valoarea impulsului specific). În funcție de numărul substanțelor componente există propergol: monocomponenți (oxigen-hidrozină, fluorină-amoniac, tetraoxid de azot-petrol) și multicomponenți (oxigen-hidrogen-beriliu, fluor-hidrogen-litiu). Propergolii solizi pot fi sub formă de: pulberi, pastă, brichete, componenți formând o substanță activă omogenă sau eterogenă. În propergolii omogeni substanța de bază este nitroceluloza, dizolvată în solvenți ușor volatili (nitroglicerina) cu aditivi (oxizi minerali, pulberi metalice, rășini) pentru stabilizare, plastifiere etc. Acești propergoli asigură impulsuri specifice ridicate 180-230? pentru grade de destindere în ajutajul reactiv de până la 40. Propergoli solizi eterogeni sunt mai răspândiți și constau din amestecuri de propergoli solizi omogeni, în general comburantul solid (nitrat de amoniu, perclorat de potasiu) foarte fin fragmentat este amestecat cu carburantul lichid (asfalturi, bitumuri, poliesteri, uretani, cauciucuri naturale, polietilene, rășini etc.) având rol de liant. Acești propergoli sunt în general elastici, rezistenți la eforturi mecanice, cu alungiri reduse, cărora prin adăugarea unor compuși nitro și pulberi metalice li se îmbunătățesc proprietățile fizico-chimice și energetice cât și impulsul specific. Există și propergoli gelatinoși, metastabili sau semilichizi. Propergolii lichizi sunt frecvent utilizați datorită posibilității de reglare a debitului lor; ei trebuie să nu prezinte pericol de explozie la stocare și manipulare, să aibă toxicitate redusă, stabilitate chimică, compatibilitate cu materialele utilizate în aviație, iar tehnologia de fabricație să fie simplă. Propergolii lichizi sunt compuși din diferiți comburanți (acid azotic, acid percloric, oxizi de azot, oxid de fluor, oxigen, ozon, tetranitrometan) și carburanți (aerozină – 50, alcoli, amoniac, anilină, borani, dietilamină, dimetilhidrazină asimetrică, metilhidrazină, hidrazină, hidrocarburi, hidrogen, nitrometan, terebentină, petrol, xilidină). Sin. propelant.

A RECTIFICA rectific tranz. 1) (texte, enunțuri, calcule etc.) A transforma din greșit în corect; a corecta. 2) A aduce în conformitate cu destinația; a face să corespundă uzului. ~ traseul unei rute. 3) chim. (amestecuri lichide) A supune unei operații de separare a componenților volatili prin distilare. 4) tehn. (suprafețe metalice) A prelucra prin așchiere cu ajutorul unui abraziv. /<fr. rectifier, lat. rectificare

RECTIFICÁRE (< rectifica) s. f. 1. Acțiunea de a rectifica și rezultatul ei; îndreptare, corectare. 2. (CHIM.) Operație de separare a componenților volatili cu puncte de fierbere diferite dintr-un amestec lichid, printr-o succesiune de evaporări și de condensări, în care o parte din lichidul rezultat prin condensarea vaporilor este recirculat în coloană sub formă de reflux. Se execută în coloana de r. (sau de fracționare). V. și distilare. 3. (TEHN.) Operație de supernetezire prin așchiere, executată la mașinile de rectificat cu ajutorul sculelor abrazive, pentru obținerea fie a unor suprafețe foarte netede, fie a unor dimensiuni realizate cu mare precizie, fie a ambelor calități. ♦ Operație sau asamblare de operații de readucere a unui corp (ex. unealtă), a unui sistem tehnic (ex. cale ferată), a unei construcții sau a unui sistem natural (ex. un curs de apă) la forma sau la starea inițială, anterioară unei deformări, sau la o formă și stare nouă, stabilită printr-un proiect. R. cursurilor de apă (r. de albie) prin tăierea meandrelor are ca scop facilitarea navigației, o mai bună utilizare a terenurilor de luncă etc. Poate însă să afecteze biodiversitatea prin restrângerea zonelor umede. 4. (Dr.) Înlăturarea, printr-o încheiere (2), de către un organ de jurisdicție, a erorilor materiale strecurate în dispozitivul hotărârii asupra numelui, calității sau susținerilor părților ori asupra unui calcul.

RÓINIȚĂ² (< roi²) s. f. Plantă erbacee perenă, din familia labiatelor, cu rizom, orizontal, tulpină înaltă de 30-80 cm, cu frunze ovale și cu flori albe sau liliachii, plăcut mirositoare, așezate în verticile axilare (Melissa officinalis). Din frunze se extrage un ulei volatil, utilizat în ind. farmaceutică. Folosită de apicultori pentru atragerea în r. (1) a roiurilor de albine. R. este și o bună plantă meliferă.

SARE, (2) săruri, s. f. 1. Substanță cristalină, fărîmicioasă, solubilă în apă și cu gust specific, care constituie un condiment de bază în alimentația oamenilor; clorură de sodiu. A fost odată un moș și o babă. Ei erau săraci... Cînd mălai aveau, n-aveau sare; cînd aveau sare și mălai, n-aveau legumă. ISPIRESCU, L. 313. Mama v-aduce vouă... Drob de sare în spinare. CREANGĂ, P. 20. Cel mai departe drum Făceam la iarmaroace, cînd sare-mi cumpăram. NEGRUZZI, S. II 249. ◊ (În proverbe și zicători) Nimeni nu-ți pune sare-n mămăligă. Nu e meșteșug a găti mîncare, ci e meșteșug a o potrivi din sare. Sarea-i bună la fiertură, însă nu peste măsură. Sarea nu e bună în toate bucatele. Cine are sare multă pune și în chiseliță. Trebuie să mănînci un car de sare cu cineva ca să-l poți cunoaște. ◊ Expr. Sarea pămîntului = reprezentanții de frunte, de bază ai unei societăți sau ai unui grup social. Cei mulți cari robotesc sînt sarea pămîntului. SADOVEANU, N. P. 11. Marea cu sarea sau sarea și marea = a) cantitate foarte mare, lucru imposibil de obținut, de realizat. Dați-ne doi-trei leișori... Că doar nu-i marea Cu sarea. TEODORESCU, P. P. 156; b) (neobișnuit) mulțime imensă. Însoțisem pe tatăl-meu la băile de la Balta-Albă, unde se adunase în acel an sarea și marea. ODOBESCU, S. III 21. A-i fi (cuiva) drag ca sarea în ochi sau a-i sta (cuiva) ca sarea în ochi = a-i fi cuiva nesuferit. Neveste-sei îi stau acești copilași ca sarea-n ochi. Nu era dimineață, nu era seară, nu era clipă... să nu-i amărască. ISPIRESCU, L. 333. Fetele împăratului însă priveau la verișor cum privește cînele pe mîță și li era drag ca sarea-h ochi. CREANGĂ, P. 231. A nu-i fi cuiva de ceva cum nu-i este cîinelui a linge sare = a nu-i veni cuiva să facă un lucru, a nu dori de loc, a nu avea nicidecum poftă. Fie vorba între noi, nu ne era a învăța cum nu-i e cînelui a linge sare. CREANGĂ, A. 110. A face (pe cineva) cu sare și piper = a mustra rău pe cineva; a face cu ou și cu oțet. A nu avea sare de mămăligă = a fi foarte sărac. Cu mîna de sare = fără noroc. Cîte flori pe iaz în sus, Toate cu mîndra le-am pus... Le-am pus cu mîna de sare Și nici una nu răsare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 154. (Familiar) A pune (cuiva sau la ceva) sare pe coadă, se zice despre cineva care a plecat și care nu mai poate fi prins sau despre ceva care a fost luat și nu mai poate fi găsit. ◊ (În corelație cu pîine, ca expresie a alimentului strict necesar pentru viață) Fără pită, fără sare, Numai cu pușca-n spinare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 317. Decît mămăligă cu unt Și să mă uit la pămînt, Mai bine pîine cu sare Și să mă uit la soare. ◊ Expr. A nu mai mînca pîine și sare (cu cineva) v. mînca. A mînca pîinea și sarea cuiva = a se hrăni la masa cuiva, a se bucura de ospitalitatea, de îngrijirea cuiva. Că la el am fost băgat... Pîine, sare i-am mîncat. TEODORESCU, P. P. 547. (Cu altă construcție) Că sfîntă e vorba bătrînilor noștri: adu-ți aminte de pîinea și sarea care ai mîncat la mine. ȚICHINDEAL, F. 153. A primi pe cineva (sau a ieși înainte cuiva) cu pîine și sare = a primi pe cineva cu deosebită cinste. ◊ Sare gemă (sau fosilă) sau (popular) sare bulgăr (mare sau vînătă) = sare de bucătărie cristalizată, extrasă din mine. Se scurge sucul într-o căldare și se împietrește cu 2 părți calacan și o parte sare mare. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 150. (Regional) Sare huscă = sare extrasă din apele sărate, prin evaporare. ♦ Fig. Spirit, farmec, haz. Anecdotă fără sare. ◊ Expr. Sare atică v. atic. ♦ Muncă silnică în saline. Toate faptele astea încîlcite au fost descurcate de judecători, și tîlharii au fost trimiși la sare. PAS, Z. I 162. 2. Substanță chimică în care unul sau mai mulți atomi de hidrogen din molecula unui acid sînt înlocuiți cu atomi de metale. ◊ Sare acidă = sare în care numai o parte dintre atomii de hidrogen din molecula unui acid sînt înlocuiți cu atomi de metale. Sare neutră = sare în care toți atomii de hidrogen din molecula unui acid sînt înlocuiți cu atomi de metale. Sare amară = substanță chimică sub forma unui praf alb, întrebuințată în medicină ca purgativ; sulfat de magneziu. Sare de lămîie = substanță chimică cristalizată, folosită în bucătărie drept condiment, (Mold.) săricică; acid tartric. Sare de aur = substanță întrebuințată la băile galvanice de aurire, la pictura pe sticlă și pe porțelan etc. ♦ (La pl.) Lichid volatil preparat din carbonat de amoniu, o sare de aur și substanțe puternic mirositoare (fenol, camfor, ulei de levănțică etc.), întrebuințat odinioară pentru trezirea din leșin.

SARE, (2, 4) săruri, s. f. 1. Substanță cristalină, sfărâmicioasă, solubilă în apă și cu gust specific, care constituie un condiment de bază în alimentație și este folosită în industria conservelor, în tăbăcărie, în industria chimică etc.; clorură de sodiu. ◊ Expr. Sarea pământului = ceea ce este mai de preț, mai valoros. Marea cu sarea sau sarea și marea = ceva exagerat de mult, imposibil de realizat. A-i fi (cuiva) drag ca sarea în ochi sau ca sarea în ochi = a-i fi (cuiva) nesuferit. A-i fi cuiva de ceva (sau a-i veni cuiva să facă ceva) cum îi este câinelui a linge sare = a nu dori deloc (să facă) un anumit lucru. A primi pe cineva (sau a ieși înaintea cuiva) cu pâine și sare = a primi pe cineva cu deosebită cinste. ♦ Fig. Spirit, farmec, haz. 2. Substanță chimică formată de obicei prin reacția unui acid cu o bază. 3. (În sintagmele) Sare amară = substanță chimică sub formă de praf alb, întrebuințată în medicină ca purgativ; sulfat de magneziu. Sare de lămâie = acid citric; săricică. 4. (La pl.) Lichid volatil preparat din carbonat de amoniu și substanțe puternic mirositoare (fenol, camfor etc.), întrebuințat, în trecut, pentru trezirea din leșin. – Lat. sal, salis.

SARE, (2, 4) săruri, s. f. 1. Substanță cristalină, sfărâmicioasă, solubilă în apă și cu gust specific, care constituie un condiment de bază în alimentație și este folosită în industria conservelor, în tăbăcărie, în industria chimică etc.; clorură de sodiu. ◊ Expr. Sarea pământului = ceea ce este mai de preț, mai valoros. Marea cu sarea sau sarea și marea = ceva exagerat de mult, imposibil de realizat. A-i fi (cuiva) drag ca sarea în ochi sau a-i sta (cuiva) ca sarea în ochi = a-i fi (cuiva) nesuferit. A-i fi cuiva de ceva (sau a-i veni cuiva să facă ceva) cum îi este câinelui a linge sare = a nu dori deloc (să facă) un anumit lucru. A primi pe cineva (sau a ieși înaintea cuiva) cu pâine și sare = a primi pe cineva cu deosebită cinste. ♦ Fig. Spirit, farmec, haz. 2. Substanță chimică formată de obicei prin reacția unui acid cu o bază. 3. (În sintagmele) Sare amară = substanță chimică sub formă de praf alb, folosită în medicină ca purgativ; sulfat de magneziu. Sare de lămâie = acid citric; săricică. 4. (La pl.) Lichid volatil preparat din carbonat de amoniu și substanțe puternic mirositoare (fenol, camfor etc.), folosit, în trecut, pentru trezirea din leșin. – Lat. sal, salis.

sáre f., pl. sărĭ, sărurĭ (lat. sal și sale, vgr. sals, vsl. solĭ; it. sale, fr. sel, pv. sp. pg. sal. V. solniță). O substanță cristalizată care se află în marĭ zăcăminte în pămînt saŭ se obține din apa marină și care e principalul condiment în bucătărie. Fig. Spirit, fineță, calitatea de a plăcea: o vorbă plină de sare. Chim. compus care rezultă din înlocuirea idrogenului unuĭ acid pintr’un metal: turnînd acid sulfuric peste fer, feru se combină cu sulfu, și formează o sare de sulf numită „sulfat de fer”, iar idrogenu dispare în aer. Pl. Sărurĭ volatile care, respirate, îĭ deșteaptă pe ceĭ leșinațĭ. Sare amară, sulfat de magnezie. Sare gemă, sare cristalizată pură scoasă din salină. Pop. Sare (saŭ săricică) de lămîĭe, acid citric cristalizat. Pop. Sarea pisiciĭ, stibiu. Sarea de bucătărie, numită în chimie clorură de sodiŭ, se află în abundanță în natură în marĭ zăcăminte de pămînt (une-orĭ amestecată cu argilă). În soluțĭune cu apa măriĭ (25-26 de grame la litru). Celebre saline sînt: Wielickza (Galiția), Strassfurth (Prusia), Dax (Francia), Cardona (Spania). Uĭoara, Tîrgu Ocnei Vrancea, Slănicu din Prahova și Ocnele Marĭ (România). Sarea din apa măriĭ se obține făcînd să se evaporeze apa marină aruncată pe niște legăturĭ de ramurĭ (cum se face în Francĭa pe malurile Bretaniiĭ, Vendeiĭ și Languedoculuĭ). – Sarea e solidă, incoloră, transparentă și sărată, adică provoacă setea, fiind-că e foarte solubilă în apă, și decĭ se combină cu apa din corp. Ĭa e foarte întrebuințată la bucate, maĭ ales la cele de carne, fiind-că le dă un gust maĭ bun și le apără de putrezire. Se topește la 772 de grade. Se cristalizează în cuburĭ. Constitue principala materie primă a sodiuluĭ, cloruluĭ, aciduluĭ clorhidric, sulfatuluĭ și carbonatuluĭ de sodiŭ și altora. Pisată și amestecată cu gheață, produce frig, și de aceĭa de întrebuințează la făcut înghețată.

săruri (substanțe volatile) s. f. pl.

spirtos adj. v. VOLATIL.

SPIRTOS adj. v. volatil.

STRIPA vb. tr. 1. a epura un fluid de fracțiunile sale volatile. 2. a desprinde și a scoate lingourile din lingotiere după solidificare. (< engl. strip, fr. stripper)

SULF s. (CHIM.) 1. pucioasă, (Olt. și Transilv.) țîmpor. 2. sulf volatil = anhidridă sulfuroasă, bioxid de sulf.

SULF s. (CHIM.) 1. pucioasă, (Olt. și Transilv.) țâmpor. 2. sulf volatil = anhidridă sulfuroasă, bioxid de sulf.

variantă I. 1. Înfățișare a unei entități muzicale, de obicei melodice, rezultată din procese transformaționale ce se aplică unei entități-model și care se integrează într-un lanț continuu de deveniri, determinate de factori atît obiectivi (sociali) cât și subiectivi (individuali), proprii culturilor folclorice și, în general, orale sau semiorale. V. se definește neapărat în corelație cu conceptul de variație (1), înțeles în dublul său sens de proces variațional și de sinonim al variațiunii (2). Așa după cum în muzica cultă variațiunea este (sub-)unitatea arhitectonică ce fixează un anumit moment al demersului transformator (al variației înțeleasă ca proces) asupra temei*-model, în folclor*, v. poate fi considerată ca un individ melodic care fixează fie un anumit moment al varierii în timp, fie o anumită componentă a varietății în spațiu ale unei melodii-model, – un model „abstract, volatil”, insesizabil, în opinia lui Brăiloiu. (Considerarea v. în diacronie sau în sincronie depinde de unghiul de observație adoptat, respectiv de urmărirea formării lor în timp sau de observarea simultaneității lor, de îmbrățișarea unui „câmp” de v. coexistente într-un moment dat). Există, în orice caz, o analogie între raportul proces variațional-variațiune și raportul proces variațional-v., în sensul că primul termen al celor două raporturi este întotdeauna un „proces de alterare a unei sintagme muzicale în condițiile menținerii identității sale” (Speranța Rădulescu), iar cel de al doilea termen este „ipostaza concretă a unei sintagme supusă variației” (idem). În timp ce variația în muzica clasică presupune o operă finită căreia i se cunosc punctul de plecare, evoluția și finalitatea și a cărei desfășurare în timp este întotdeauna unidirecțională, v. în folclor se constituie în creații independente, neobligatoriu evolutive, căci orice v. poate fi în egală măsură rezultatul devenirii și geneza acesteia. În plan structural, v. vădesc diferențieri, uneori infinitezimale, alteori importante (cu privire la limita până la care pot ajunge transformările unei melodii, Brăiloiu se întreabă: „câte însușiri pot fi răpite unei melodii fără ca ea să-și piardă personalitatea?”). ♦ Orice proces variațional, la care se atașează și cel variantic, presupune o acțiune transformatoare, în acea zonă în care identitatea materialului nu este periclitată. Practica demonstrează că parametrul* mai stabil ce asigură de regulă identitatea este cel melodic, intonațional (I, 2), în timp ce dinamismul transformațional cade în sarcina celui ritmic. În variația clasică, melodia este supusă schimbărilor prin modificări intervalice minime, de fapt prin înflorituri (de unde și denumirea ei de „variație ornamentală”) și, încă mai sesizabil, prin ritm*; conform statutului clasic al ritmicii de tip divizionar (v. sistem (II, 6)), variația clasică se bazează pe diviziunea (1) „în trepte” a valorilor*. În procesul variațional care are ca rezultat apariția v., raportul dintre intonație și ritm este de altă natură, în sensul că intonația are și aici o mare stabilitate, schimbările în planul ritmului fiind fundamentale și mergând uneori până la depășirea sistemului; acestea din urmă se petrec în virtutea unei legi specifice privind asocierea celor două valori cantitative, cum a observat Brăiloiu, și nu prin diviziunea lor (cu unele excepții în jocuri* și în refrenul* colindelor*) și, în plus, prin asocieri de tip permutațional ale duratelor (un fel de „nerepetabilitate” – din punct de vedere ritmic – a uneia și aceeași celule* intonaționale, aproximativ ca în prozodia* ant., în modurile (III) ritmice ale ev. med. sau în ritmurile nonretrogradabile ale lui Messiaen – v. valoare (II, 2)). Marius Schneider observase deja consecințele principiului variantic asupra formei: „motivele nu evoluează în construirea frazei niciodată împreună într-un raport definitiv, ci ca elemente peregrine, singulare sau plurale, ce apar în cele mai dificile cântece și se asociază chiar în cuprinsul aceluiași cântec”. ♦ Intuit și observat fie la nivelul genurilor unde acționează v., fie „în cuprinsul aceluiași cântec”, principiul variației ritmice „cantitative” s-a răsfrânt asupra gândirii muzicale a reprezentanților școlilor naționale din sec. 20 (Janácek, Stravinski, Bartók, Enescu și suceesorii acestuia din urmă), mai ales după ce interesul lor s-a îndreptat spre acele genuri ale folclorului ce se întemeiază pe ritmica nondivizionară. Se face simțită, într-adevăr, la acești creatori „prezența, cel mai adesea subiacentă dar fermă, în țesătura muzicii [...], a pulsației ritmice nedivizionare”. Este vorba de substratul, de planul secund care alcătuiesc [...] prototipurile ritmice bicrone – picioarele metrice – și de acțiunea modelatoare pe care principiul cantitativ [...] o exercită asupra organizărilor metric-accentice de tip <divizionar>, în așa fel încât acestea din urmă „apar ca rezultatul unei operări variaționale asupra formulelor-prototip” (Clemansa Firca). Mai mult decât în lucrări cu caracter propriu-zis de variație (deși întâlnit la Reger, Křenek, Hindemith, Schoenberg, genul interesează mai puțin în epoca postromantică), principiul – pe care l-am numit „travaliu variantic” – guvernează însăși conturarea ideilor muzicale, a celor tematice sau atematice, constituirea unei forme* deschise, în general de tip variațional. 2. Ossia*. 3. Versiune a unei compoziții (1), de obicei în ms., determinabilă pe calea cercetării de arhivă, conjugată în chip necesar cu demersul analitic-comparativ și desemnată – dacă este cazul – ca definitivă. Finalitatea comparării v. unei compoziții este fie de ordin pur științific fie de ordin practic, în sensul stabilirii edițiilor (critice) definitive. II. (germ. Variante). În teoria armonică lui Riemann, omonima*, considerată nu atât ca o definire în sine a tonalității (2) cât mai ales ca o cromatizare ◊ a terței* acordului* în anumite situații [ex. cadențe (1) picardiană, sd. minoră* în major*].

*vibrátil, -ă adj. (d. a vibra, după versátil, volátil). Susceptibil de a vidra. Cilĭ vibratilĭ (la unele infuzoriĭ), filamente care oscilează continuŭ și servesc la prins alimente și la locomoțiune. – Fals -tíl (după fr. vibratile).

*volánt, -ă adj. (fr. volant, d. voler, a zbura; lat. volare, part. prez. volans, volantis. V. volatil). Necusut, liber, care nu se ține de alte foĭ: foaĭe volantă. Care se răpede în coace și’n colo p. a liniști un teritoriŭ: coloane (de trupe) volante. S. n. (și volan), pl. e. Roată mare și grea care, la o mașină, păstrează uniformitatea mișcăriĭ (pop. tuturigă). V. tîrcol.

VOLATIL, -Ă, volatili, -e, adj. (Despre diferite substanțe lichide) Care se evaporă cu ușurință la temperatura obișnuită; volatilizabil. – Din fr. volatil, lat. volatilis.

VOLATIL, -Ă, volatili, -e, adj. (Despre lichide) Care se evaporă ușor la temperaturi obișnuite; volatilizabil. – Din fr. volatil, lat. volatilis.

volatil adj. m., pl. volatili; f. volatilă, pl. volatile

VOLATIL, -Ă adj. (despre lichide) care se evaporă ușor; volatilizabil. (< fr. volatil, lat. volatilis)

VOLATIL, -Ă adj. (Despre substanțe) Care se evaporă ușor; volatilizabil. [< fr. volatil, cf. lat. volatilis].

volatil adj. m., pl. volatili; f. sg. volatilă, pl. volatile

VOLATIL ~ă (~i, ~e) (despre lichide) Care trece cu ușurință în stare de vapori la temperatura obișnuită. /<fr. volatil

VOLATIL adj. (rar) volatilizabil, (înv.) spirtos. (Substanță ~.)

VOLATIL, -Ă, volatili, -e, adj. (Despre substanțe lichide) Care se evaporează cu ușurință la temperatura obișnuită. Benzina este o substanță volatilă.

volátil, -ă adj. (lat. volátilis, d. volare, a zbura. V. volant). Fiz. Care se evaporează ușor: benzina e foarte volatilă. Alcali volatil, amoniac. – Fals -tíl (fr. volatil).

volatil a. care se evaporează ușor: alcali volatil, amoniac.

VOLATILITATE, volatilități, s. f. Proprietatea de a fi volatil.

VOLATILITATE s. f. Însușirea de a fi volatil. – Din fr. volatilité.

VOLATILITATE ~ăți f. Caracter volatil. [G.-D. volatilității] /<fr. volatilité

VOLATILITATE s.f. Însușirea de a fi volatil. [Cf. fr. volatilité].

*volatilitáte f. (d. volatil; fr. -ilité). Fiz. Calitatea de a fi volatil: volatilitatea eteruluĭ.

VOLATILITATE s. f. 1. însușirea de a fi volatil. 2. (inform.) caracteristică a unei memorii al cărei conținut se pierde prin dispariția tensiunii de alimentare. (< fr. volatilité)

VOLATILITATE, volatilități, s. f. Însușirea de a fi volatil. – Din fr. volatilité.

volatilitate f. caracterul celor volatile: volatilitatea eterului.

A SE VOLATILIZA mă ~ez intranz. 1) (despre lichide) A deveni volatil; a căpăta proprietăți volatile. 2) fig. A se face nevăzut; a dispărea fără urmă. /<fr. volatiliser

VOLATILIZA, volatilizez, vb. I. Refl. (Despre lichide volatile) A se evapora repede. ♦ Fig. A dispărea complet, fără urmă. – Din fr. volatiliser.

VOLATILIZABIL, -Ă, volatilizabili, -e, adj. Volatil.

VOLATILIZABIL, -Ă adj. Volatil. [Cf. fr. volatilisable].

VOLATILIZABIL, -Ă adj. volatil. (< fr. volatilisable)

VOLATILIZABIL adj. v. volatil.

VOLATILIZABIL, -Ă, volatilizabili, -e, adj. Volatil. – Din fr. volatilisable.

VOLATILIZABIL, -Ă, volatilizabili, -e, adj. Volatil. – Din fr. volatilisable.

*volatilizéz v. tr. (d. volátil; fr. -iliser). Fiz. Fac volatil, prefac în abur, vaporizez: a volatiliza pucĭoasa. Fig. Iron. Fur: a volatiliza fondurile secrete. V. refl. Mă evaporez: eteru se volatilizează îndată.