HOLOCRISTALIN, -Ă, holocristalini, -e, adj. (Despre structura rocilor cristaline) Care este în întregime cristalizat. – Din fr. holocristallin.

METAMORFISM n. Proces de modificare a structurii rocilor sub influența căldurii, presiunii și a reacțiilor chimice. /<fr. métamorphisme

COLUMNAR, -Ă adj. (Despre structura rocilor) În formă de columnă; asemănător unei columne. [< lat. columnaris].

FLUIDAL, -Ă adj. (Despre structura rocilor eruptive) Cu aspect fluidic; care curge. [Pron. flu-i-. / < germ. fluidal].

HIPOCRISTALIN, -Ă adj. (Despre structura rocilor eruptive) Care conține minerale cristalizate și amorfe. [< fr. hypocristallin, cf. gr. hypo – sub, krystallos – ca gheața].

PORFIROBLASTIC, -Ă adj. (Despre structura rocilor metamorfice) Care conține porfiroblaste. [< fr. porphyroblastique].

HOLOCRISTALIN, -Ă adj. (Geol.; despre structura rocilor eruptive) În care toate mineralele sunt cristalizate. [< fr. holocristallin, cf. gr. holos – întreg, krystallos – ca gheața].

METAMORFISM s.n. Modificare, transformare a structurii rocilor subterane sub influența căldurii, a presiunii înalte și a reacțiilor chimice. [< fr. métamorphisme, cf. gr. meta – altul, morphe – formă].

METAMORFISM s. n. modificare a structurii rocilor subterane sub influența factorilor endogeni. (< fr. métamorhisme)

PORFIRIC, -Ă adj. (despre structura rocilor eruptive) care conține porfir. (< fr. porphyrique)

AFANÍTIC, Ă, adj. (Geol.) (Despre structura rocilor magmatice) În care constituienții nu pot fi distinși macroscopic.

strat, (engl.= bed) unitate fundamentală a structurii rocilor sedimentare, cu geometrie tabulară, caracterizată prin omogenitate internă, compoziție mineralogică, granulometrie și culoare specifice și prin existența unor suprafețe plane de separație față de alte strate. Dimensiunile s. sunt variabile atât ca grosime, cât și ca dezvoltare laterală. Fiecare s. corespunde unui anumit mod de asociere a factorilor care controlează sedimentarea, iar trecerea de la un s. la altul corespunde, de cele mai multe ori, modificării acestor factori.

structura rocilor, (engl.= rock structures), totalitatea caracterelor unei roci prin care se exprimă gradul de cristalizare (→ holocristalin, → hipocristalin), dimensiunile absolute (→ afanitic, faneritic) și relative ale cristalelor (→ echicristalin, → inechicristalin, → porfiric) sau formele acestora (s. → alotriomorfă, s. → hipidiomorfă, s. → panidiomorfă); în dom. sedimentar s.r. exprimă, de cele mai mute ori, relațiile dintre constituenți, vizibile în cadrul unui strat (→ laminația) sau la supr. acestuia (→ ondulații, mecanoglife). V. și textură.

PORFIROBLÁSTIC -Ă (< fr. {i}) adj. (Despre structura rocilor metamorfice) Care este caracterizat prin prezența unor cristale mari, prinse într-o masă de minerale granulare mai mărunte.

HESS, Harry Hammond (1906-1969), geolog și geofizician american. Prof. univ. la Princeton. Fondator al unei noi geologii și tectonici oceanice. Contribuții privind lanțurile muntoase, structura rocilor submarine (în special din Oc. Pacific) și arcurile insulare. A dezvoltat ideea expansiunii fundului oceanelor, prefigurând teoria tectonicii plăcilor.

HIPIDIOMÓRF, -Ă adj. (< fr.; {s} hipo- + idios „propriu” + morphe „formă”) adj. (Despre structura rocilor magmatice intruzive) În a căror componență primele minerale cristalizate au forma lor proprie, celelalte, cristalizate ulterior, au forma condiționată de spațiile rămase libere între elementele formate anterior.

HOLOCRISTALIN, -Ă, holocristalini, -e, adj. (Despre structura rocilor intruzive și metamorfice) Care este în întregime cristalizat. – Din fr. holocristallin.

PAN- „tot, întreg, general”. ◊ gr. pan „tot, întreg” > fr. pan-, it. id., germ. id., engl. id. > rom. pan-. □ ~algie (v. -algie), s. f., durere extinsă la întregul corp; sin. pantalgie; ~alopoliploid (v. alo-, v. poliplo-, v. -id), adj., (despre un organism) care rezultă din încrucișarea a două specii apropiate filogenetic; ~alotriomorf (v. alotrio-, v. -morf), adj., (despre roci magmatice) în care toate mineralele componente mulează forma altor minerale; ~autopoliploid (v. auto-, v. poliplo-, v. -id), adj., (despre un organism) care rezultă din poliploidizarea liniilor pure, avînd cromozomi identici sau aproape identici genetic; ~citopenie (v. cito-, v. -penie), s. f., reducere a numărului de elemente sanguine din sîngele periferic; ~cromatic (v. -cromatic), adj., sensibil la toate culorile din spectrul luminii vizibile; ~cronic (v. -cronic), adj., valabil pentru orice epocă; ~cultură (v. -cultură), s. f., concept care exprimă caracterul general-uman al culturii, indiferent de gradul și de stadiul de dezvoltare a societății; ~demie (v. -demie), s. f., epidemie care cuprinde, într-un timp relativ scurt, teritorii imense; ~fobie (v. -fobie), s. f., stare de anxietate extremă față de tot ceea ce se petrece în jur; sin. pantofobie; ~gamie (v. -gamie), s. f., reproducere, numai accidentală, în cadrul unei populații în care partenerii prezintă posibilități identice de combinare a genelor; ~geneză (v. -geneză), s. f., teorie care explică mecanismul eredității prin existența unor corpusculi proveniți din celulele întregului organism; ~genozom (v. geno-₁, v. -zom), s. m., corpuscul prezent în nucleu în timpul diviziunii cariocinetice, fiind purtător al caracterelor ereditare; ~hidroză (v. -hidroză), s. f., sudorație pe întreaga suprafață a corpului; ~idiomorf (v. idio-, v. -morf), adj., (despre structura rocilor magmatice) în care mineralele componente sînt cristalizate în formele lor proprii cristaline; ~mieloftizie (v. mielo-, v. -ftizie), s. f., dispariție a elementelor hematopoietice din măduva osoasă; ~mixie (v. -mixie₁), s. f., fenomen prin care fiecare femelă dintr-o populație poate fi fecundată de oricare dintre masculii din acea populație; ~oftalmie (v. -oftalmie), s. f., infecție supurativă a tuturor părților componente ale ochiului; ~psihotrop (v. psiho-, v. -trop), adj., (despre substanțe psihoactive) care poate determina efecte inverse de excitare, inhibiție sau depresive, prin simpla invocare exemplificatoare a uneia dintre ele; ~sofie (v. -sofie), s. f., cunoaștere enciclopedică a tuturor cunoștințelor aparținînd disciplinelor umane; ~spermie (v. -spermie), s. f., ipoteză care admite prezența unor germeni de viață pretutindeni în univers; ~sporoblast (v. sporo-, v. -blast), s. n., celulă complexă care cuprinde două sporoblaste înconjurate de o membrană comună; ~trop (v. -trop), adj., (despre microbi) care se localizează în toate organele; sin. pantropic; ~tropic (v. -tropic), adj., pantrop*.

columnar, ~ă a [At: DN³ / Pl: ~i, ~e / E: lat columnaris] (D. structura rocilor) În formă de coloană.

fluidal, ~ă a [At: DEX / P: flu-i~ / Pl: ~i, ~e / E: ger fluidal] (Glg; d. structura rocilor eruptive) 1 Cu aspect fluidic. 2 Care curge.

hipocristalin, ~ă a [At: DEX / Pl: ~i, ~e / E: fr hypocristalin] (D. structura rocilor eruptive) Alcătuit din cristale și din sticlă.

holocristalin, ~ă a [At: DN² / Pl: ~i, ~e / E: fr holocristallin] (D. structurile rocilor cristaline) Care este în întregime cristalizat.

porfiric, ~ă a [At: DESCR. APE, 142/10 / Pl: ~ici, ~ice / E: porfir + -ic] 1 (D. roci) Care conține porfir¹ (1). 2 (D. roci) Format din porfir¹ (1). 3 (D. structura rocilor eruptive) Asemănător cu porfirul¹ (1) Si: porfiroid (2). 4 (Pex) Care are structura sau compoziția porfirului¹ caracterizându-se prin existența unor cristale mari prinse într-o masă sticloasă sau foarte mărunt cristalizată.

porfiroblastic, ~ă a [At: DN³ / Pl: ~ici, ~ice / E: fr porphyroblastique] (D. structurile rocilor metamorfice) Care conține porfiroblaste.

DESCHIDERE ~i f. 1) v. A DESCHIDE și A SE DESCHIDE. 2) Loc liber lăsat într-un perete (în vederea iluminării, aerisirii etc.). ◊ În ~ în primul meci dintr-un cuplaj sportiv. 3) tehn. (la uneltele de prindere sau de fixare) Distanța dintre fălci. ~ea cleștelui. 4): ~ geologică apariție la suprafață a rocilor din structura geologică a subsolului unei regiuni. 5): Lucrări de ~ totalitate a lucrărilor miniere efectuate în vederea punerii în exploatare a unui zăcămînt. /v. a (se) deschide

NEPTUNISM s.n. Concepție neștiințifică în geologie potrivit căreia toate rocile și structurile geologice își au originea în apa mărilor și a oceanelor. [< fr. neptunisme, cf. Neptun – zeul mării la romani].

OFITIC, -Ă adj. (Geol.) Care aparține ofitului. ◊ Structură ofitică = structură a rocilor caracterizată prin poziția neregulată a cristalelor, asemănătoare celei a ofitelor.^[1] [< fr. ophitique].

PORFIRIC, -Ă adj. Care conține porfir; (despre roci și structura lor) care are caractere de porfir. [Cf. fr. porphyrique].

TEXTURĂ s.f. 1. (Rar) Țesătură, urzeală. ♦ Structura unei roci sau a unui aliaj considerată numai sub aspectul dispoziției spațiale. 2. (Poligr.) Imprimat de dimensiuni mici, sub formă de fîșie, care se lipește într-o lucrare tipărită, acoperind pasaje care trebuie rectificate. [Cf. fr. texture, lat. textura].

NEPTUNISM s. n. concepție neștiințifică în geologie potrivit căreia toate rocile și structurile geologice își au originea în apa mărilor și oceanelor. (< fr. neptunisme)

OFITIC, -Ă adj. de natura ofitului¹. ♦ structură ~ă = structură a rocilor prin poziția neregulată a cristalelor. (< fr. ophitique)

TEXTURĂ s. f. 1. aspectul unei țesături, determinat de finețea și legătura firelor. 2. structura unei roci, a unui aliaj, a unui material solid. 3. felul cum sunt dispuse fibrele unei părți a corpului. 4. mod de dispunere a componentelor unei lucrări muzicale sau literare. 5. imprimat de dimensiuni mici, sub formă de fâșie, care se lipește într-o lucrare tipărită peste pasajele care trebuie rectificate. (< fr. texture, lat. textura)

AFÍRIC, Ă, adj. (GEOL.) (Despre structura unei roci) În cadrul căreia se disting două generații ale aceluiași mineral, dar fără fenocristale.

FENOCRISTÁL (< engl. phenocryst) s. n. Termen utilizat pentru a desemna cristalele de dimensiuni mari, de obicei evidente cu ochiul liber, care se găsesc prinse într-o masă fundamentală, microcristalină, criptocristalină sau hialină. F. – cuarțul, plagioclazii, amfibolii, piroxenii etc. – corespund unei prime generații de cristale separate din magme și reflectă un stadiu de răcire lentă a acesteia, în care s-a format un număr redus de germeni și care au atins o dezvoltare largă. F. sunt caracteristice pentru rocile cu structură inechigranulară, porfirică.

alotriomorf, structură ~ (ă),(engl.= allotriomorphic) caracteristică a structurii unei roci magmatice echigranulare, alcătuită preponderent din cristale xenomorfe, lipsite de contur cristalografic. S.a. caracterizează rocile care au cristalizat relativ rapid din topituri cu un număr mare de germeni. Ex. aplitele. V.și panidiomorf, hipidiomorf.

echigranular, (engl.= equigranular) cu granule de dimensiuni egale; structură caracteristică rocilor eruptive holocristaline, de obicei, intrusive, unor roci metamorfice (corneene, cuarțite, calcare cristaline) și unor roci sedimentare (gresii, calcare oolitice etc.). Ant. inechigranular.

exfoliere, (engl.= exfoliation), desfacerea unei roci masive, supuse acțiunii agenților externi, în pături concentrice, de-a lungul unor supr. de separare curbe. E. este specifică rocilor cu structură granulară, omogenă, de tipul granitelor, gresiilor etc. Sin. descuamare.

fenocristal, (engl.= phenocryst), termen utilizat pentru a desemna cristalele de dimensiuni mari, de obicei evidente cu ochiul liber, care se găsesc prinse într-o masă fundamentală, microcristalină, criptocristalină sau hialină. F. – cuarțul, plagioclazii, amfibolii, piroxenii etc. – corespund unei prime generații de cristale separate din magme și reflectă un stadiu de răcire lentă a acesteia, în care s-a format un număr redus de germeni și care au atins o dezvoltare largă. F. sunt caracteristice pentru rocile cu structură inechigranulară, porfirică.

holocristalin, (engl.= holocrystalline), despre structura unei roci magmatice care este în întregime cristalizată și din care lipsește sticla vulcanică. V. și hipocristalin.

laminară, structură ∼, (engl.= laminar, ~ structure), 1 (petrogr.), în ș. crist., alternanță de lamine milimetrice alcătuite, în principal, din cuarț și albit, pe de o parte, și din clorit, epidot și sericit, pe de altă parte. Este caracteristică rocilor metamorfice ce aparțin faciesului șist. verzi; 2 (sedim.) structura specifică rocilor sedimentare fin stratificate (ex. argile, marne, stromatolite etc.) (G.P., N.A.)

paludal, (engl.= paludal) mlăștinos, despre un mediu de sedimentare, subacvatic, de mică adâncime, anoxigenic, cu pH acid, bogat în substanță vegetală. Dom. p. este prielnic acumulării dep. de turbă și celor de fier. Sin. palustru. panidiomorf, structură ∼ (ă), (engl.= panidiomorphic) despre structura unei roci magmatice echigranulare, alcătuită preponderent din cristale idiomorfe, cu fețe cristalografice proprii. Structura p. caracteri- zează rocile care au cristalizat relativ lent din topituri cu un nr. redus de germeni și forță de cristalizare egală (ex.: unele pegmatite sau lamprofire). V. și alotriomorf.

FANERÍTIC, -Ă (< fr. {i}; {s} gr. phaneros „vizibil”) adj. (Despre structura unor roci magmatice) Care are toate mineralele componente cu dimensiuni macroscopice.

NEMATO- „fir, filament, filamentos”. ◊ gr. nema, atos „fir, filament” > fr. némato-, germ. id., engl. id. > rom. nemato-. □ ~blaste (v. -blast), s. n. pl., plastide filiforme din citoplasmă; sin. nematoplaste; ~blastic (v. -blastic), adj., care prezintă o structură caracteristică rocilor metamorfice; ~caul (v. -caul), adj., cu tulpină filamentoasă; ~cere (v. -cer₁), s. f. pl., familie de insecte lepidoptere, cu antene filiforme; ~cist (v. -cist), s. n., organ urzicător la celenterate; sin. cnidocist; ~fil (v. -fil₂), adj., cu frunze filamentoase; ~for (v. -for), s. n., polip minuscul apărător, care se găsește în coloniile de hidrozoare; ~id (v. -id), adj., care are forma unui fir; ~plaste (v. -plast), s. n. pl., nematoblaste*; ~sporange (v. spor/o-, v. -ange), s. m., tip de zoosporange separat de restul filamentului printr-o membrană transversală.

micașist sn [At: COBÎLCESCU, G. 31/7 / S și: ~ashist, micasihst / Pl: ~uri / E: fr micaschiste] Rocă în structura căreia intră straturi paralele de mică² și de cuarț.

xenomorf, ~ă a [At: DER / Pl: ~i, ~e / E: fr xénomorphe] 1 (D. minerale) Care prezintă xenomorfie. 2 (Îs) Structură ~ă Structură a rocilor magnetice.

porfir¹ sn [At: CANTEMIR, I. I. I, 168 / V: (înv) ~ă sf / S și: porphyr / Pl: ~e, (înv) ~uri / E: ngr πορφύρ, fr porphyre] 1 Rocă vulcanică dură, din cristale de feldspat, cuarț etc., înglobate într-o masă de feldspat măruntă sau sticloasă, și folosită în construcții ca stâlpi, coloane, socluri etc. 2 (Pgn) Rocă cu structură asemănătoare cu cea a porfirului (1). 3-4 (Spc) (Bucată de) marmură¹ de diverse culori.

MICAȘÍST s. n. Rocă în structura căreia intră straturi paralele de mică² și de cuarț. Micasihstul. . . e o stîncă ce se compune din mică . . . și din cvarț. COBÎLCESCU, G. 31/7, cf. 19/5, I. IONESCU, M. 49, ANTONESCU, D. Rotocoale de micashist. ODOBESCU, S. II, 138, cf. BARCIANU, ALEXI, W., CANTUNIARI, L. M. 151. - Scris și: micashist, micasihst. – Pl.: micașisturi. – Din fr. micaschiste.

GABRO s. n. Rocă eruptivă cu structură granuloasă folosită în construcții. [Scris și: gabbro] – Din germ. Gabbro, fr., it. gabbro.

GRANODIORIT, granodiorite, s. n. Rocă granulară cu structură intermediară între granit și diorit, folosită ca piatră de pavaj și de construcție. [Pr.: -di-o-] – Din fr. granodiorite.

PORFIRIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care conține porfir. 2) (despre roci sau despre structura lor) Care are aspect de porfir; asemănător cu porfirul. /<fr. porphyrique

CUARȚIT s.n. Rocă metamorfică cu structură șistoasă, de culori diferite, compactă, dură. [Cf. fr. quartzite, germ. Quarzit].

GABRO s.n. Rocă eruptivă cu structură granuloasă, folosită uneori în construcții. [Scris și gabbro. / < germ. Gabbro, fr., it. gabbro].

ECLOGIT s. n. Rocă metamorfică, cu structură granulară, compusă din piroxen alcalin verde și din granat² roșu. (din fr. éclogite)

PETROGRAFIE s.f. Ramură a geologiei care studiază originea, structura și compoziția rocilor; petrologie; litologie. [Gen. -iei. / < fr. pétrographie, cf. lat. med. petrographia < gr. petra – rocă, graphein – a scrie].

GNAIS s.n. (Geol.) Rocă metamorfică cu structură șistoasă, formată din feldspat, cuarț și mică. [Pron. gnais. / < germ. Gneis, cf. fr. gneiss].

LAMPROFIR s.n. Rocă eruptivă cu structură porfirică, bogată în minerale feromagneziene. [< fr. lamprophyre, cf. gr. lampros – strălucitor].

CRIPTOCRISTALIN, -Ă adj. (despre structura mineralelor, a rocilor) foarte fin cristalizat. (< fr. cryptocristallin)

FIBROBLASTIC, -Ă adj. 1. referitor la fibroblaste. 2. (despre roci) cu o structură prezentând minerale fibroase. (< fr. fibroblastique)

LAMPROFIR s. n. rocă eruptivă cu structură porfirică, bogată în fier și magneziu. (< fr. lamprophyre)

MARMURĂ s. f. 1. rocă metamorfică cu structură zaharoidă, masivă, care se poate tăia și lustrui ușor. 2. bucată de marmură (1) prelucrată (statuie, element de arhitectură etc.). (< lat. marmor)

PROTOGINĂ s. f. rocă granitică cu structură șistoasă. (< fr. protogyne)

TRAHIT s. n. rocă efuzivă, cu structură porfirică, având compoziția sienitului. (< fr. trachyte)

VITROS, -OASĂ adj. asemănător sticlei; sticlos. ♦ corp ~ (și s. n.) = umoare vitroasă; structură ~oasă = structură sticloasă a rocilor eruptive. (< fr. vitreux)

afanitic, structură ∼ (ă), (engl.= aphanitic) termen utilizat pentru a desemna structurile microcristaline și criptocristaline ale rocilor magmatice efuzive. Structurile a. sunt caracteristice bazaltelor și andezitelor, definind în special masa fundamentală a acestora (mezostaza). V. → faneritic.

faneritic, (engl.= phaneritic), despre un agregat mineral sau structură a unei roci care este vizibilă cu ochiul liber sau cu lupa; dimensiunile minime ale granulelor într-o astfel de rocă sunt cuprinse între 0,1-1 mm.

fanerocristalin, (engl.= phanerocristalline), despre un agregat mineral sau structură a unei roci în care cristalele componente au dimensiuni mai mari de 5 mm.

hemicristalin, (engl.= hemycristalline), despre un agregat sau structură a unei roci, caracterizate prin prezența concomitentă a constituenților cristalizați și a sticlei. Structurile h. sunt specifice rocilor vulcanice formate din fenocristale și o masă fundamentală hialină (sticloasă). Sin. hipocristalin.

hialocristalin, (engl.=hyalocrystalline), (petrogr.), termen structural aplicat rocilor magmatice cu structură porfirică în care fenocristalele și masa fundamentală (sticloasă) se află în proporții aproximativ egale.

masă fundamentală, (engl.= mesostasis) materialul interstițial al unei roci vulcanice cu structură porfirică, în care se găsesc fenocristale; m.f. poate avea o structură hialină, microcristalină, granofirică, intergranulară, evidențiind în acest fel particularitățile momentului final de cristalizare a unei topituri magmatice. Pentru m.f. cu structură afanitică și, de obicei, pentru cea cu structură hialină, este utilizată denumirea de pastă a rocii. Sin. mezostază.

stromatactis, (engl.) structură sedimentară asociată cu structurile fenestrale din rocile carbonatice și caracterizată prin acumularea unui detritus micritic rezultat prin dezagregare microbiană.

suprasarcină, 1. presiune de ∼, (engl.= overload) presiunea din spațiul interstițial al unui sediment exprimând diferența dintre presiunea hidro-statică și presiunea efectivă la contactul dintre granule; 2. structuri de ∼ (sedim.), structuri interne ale rocilor sedimentare determinate de tasarea locală și diferențiată a sedimentelor inițiale aflate în stare plastică; creșterea treptată a p.s. generează deformări hidroplastice, apariția pungilor și pernelor de lichefiere, incluziuni discordante de sedimente fluidizate și lichefiate (→ dike clastic). Sin. load cast (engl.).

vitrofiric (petrogr.), (engl.= vitrophiric) despre o rocă vulcanică cu structură porfirică în care masa fundamentală este în întregime sticloasă.

CANION (< fr., sp.) s. n. Vale simetrică adîncă și îngustă, de natură erozivă, cu versanți abrupți și cu fundul îngust, de obicei ocupat în întregime de albia minoră (ex. Marele Canion Colorado, S.U.A.). Se formează în special în podișuri cu structuri orizontale, în roci dure și cu climat arid. ♦ C. submarin = vale submarină adîncă și îngustă care începe pe platforma continentală și secționează abruptul continental în dreptul gurii de vărsare a unui fluviu (deltă sau estuar). Au fost descoperite în fața deltelor fl. Indus, Gange, Lena, Yukon și a estuarelor Hudson, Zair și Sf. Laurențiu.

PERȘANI, Munții ~, unitate muntoasă, în SV Carpaților Orientali, cu direcția NE-SV, care limitează depr. Brașov spre V. Structură petrografică complexă (roci cristaline, calcare mezozoice, fliș, bazalte și aglomerate vulcanice). Alt. max.: 1.292 m (vf. Măgura Codlei). Este străbătută de Olt, prin defileul de la Racoș. Rezervații geologice-geomorfologice (cheile Văii Mari – Dopca, Piatra Cioplită – Comana), puncte fosilifere (Carhaga, Ormeniș), coloane de bazalt (Racoș), rezervația ornitologică Cotul Turzunului și rezervația complexă Pădurea Bogății. 2. Pas în partea central-sudică a m-ților Perșani, pe valea Hămărădia, care asigură legăturile rutieră și feroviară între depresiunile Brașov și Făgăraș. 3. Stațiune balneoclimaterică de interes local, situată în raza com. Șinca, jud. Brașov, la poalele m-ților Perșani, cu izvoare minerale clorurate, bicarbonatate, sodice.

GABRO, gabrouri, s. n. Rocă eruptivă cu structură granuloasă folosită în construcții. [Scris și: gabbro. – Var.: gabrou s. n.] – Din germ. Gabbro, fr., it. gabbro.

GRANODIORIT, (2) granodiorite, s. n. 1. Rocă granulară cu structură intermediară între granit și diorit, folosită ca piatră de pavaj și de construcție. 2. Varietate dintr-o astfel de rocă. [Pr.: -di-o-] – Din fr. granodiorite.

GNAIS, gnaisuri, s. n. Rocă metamorfică cu structură șistoasă, compusă mai ales din cuarț, feldspat și mică. – Scris și: gneis.

ȘISTOS, -OASĂ, șistoși, -oase, adj. (Despre roci) Care prezintă structura sau caracterul de șist.

FIBRO- „fibră, fibros, fibrom”. ◊ L. fibra „fir, fibră, viță” > fr. fibro-, germ. id., it. id., engl. id. > rom. fibro-. □ ~blast (v. -blast), s. n., celulă a țesutului conjunctiv, de formă stelată sau alungită; ~blastic (v. -blastic), adj., (despre o rocă) a cărei structură este caracterizată prin prezența mineralelor fibroase; sin. nematoblast; ~cit (v. -cit), s. n., celulă fundamentală a țesutului conjunctiv, de formă fusiformă sau stelată, cu prelungiri filiforme; ~displazie (v. dis-, v. -plazie), s. f., dezvoltare insuficientă a rețelei de fibre conjunctive și elastice; ~gastroscop (v. gastro-, v. -scop), s. n., gastroscop flexibil la care, pentru transmisia imaginii, este utilizat un mănunchi de fibre de sticlă; ~glie (v. -glie), s. f., nevroglie fibroasă; ~graf (v. -graf), s. n., aparat folosit la măsurarea lungimii fibrelor; ~lit (v. -lit₁), s. n., silicat natural de aluminiu, constituent al unor șisturi cristaline metamorfozate; ~metru (v. -metru₁), s. n., aparat pentru determinarea unor caracteristici dimensionale ale fibrelor; ~plastic (v. -plastic), adj., care poate da naștere la țesut fibros; ~plazie (v. -plazie), s. f., formare de fibre de către fibroblaste; ~scop (v. -scop), s. n., endoscop suplu, constituit din fibre optice, folosit la explorarea cavităților profunde ale organismului.

TROCTO- „măcinat, ros, granular”. ◊ gr. troktos „tocit, ros, mîncat” > fr. trocto-, engl. id. > rom. trocto-. □ ~fil (v. -fil₂), adj., cu frunze măcinate; ~lit (v. -lit₁), s. m., varietate de rocă eruptivă cu structură granulară, constituită din plagioclaz și olivină.

banatit sn [At: DEX² / E: fr banatite] Rocă eruptivă cu structură granitică, existentă în Banat și în Munții Apuseni și utilizată ca material de construcție.

granodiorit sn [At: LTR / P: ~di-o~ / Pl: ~e / E: fr granodiorite] Rocă granulară cu structură intermediară între granit și diorit, folosită ca piatră de pavaj și în construcții.

lamprofir sn [At: DEX-S / Pl: ~e / E: fr lamprophyre] (Min) Rocă eruptivă cu structură porfirică, bogată în fier și magneziu.

metamorfism sn [At: BARCIANU / Pl: ~e / E: fr métamorphisme] Transformare a structurii și compoziției rocilor subterane sub influența căldurii pământului, a presiunii, a reacțiilor chimice etc.

protogin, ~ă [At: SCRIBAN, D. / Pl: ~i, ~e / E: fr protogyne] 1 a (Bot; d. flori hermafrodite) Al cărui pistil se dezvoltă înaintea staminelor. 2 sf (rar) sn (Glg) Rocă granitică cu structură de șist.

vână [At: CORESI, EV. 505 / Pl: vine, (îrg) vini, ~ne, ~ni, (îvr) vene / E: ml vena] 1 sf (Pop) Venă (1). 2 sf (Pop; pgn) Orice vas¹ sanvgvin Si: (reg) viță² (28). 3 sf (Înv; îs) ~na poartă (sau porții, îvr, portară) Vena (2) portă. 4 sf (Înv; îs) ~ cavă (sau goală) sau ~na cea găunoasă Venă (3) cavă. 5 sf (Înv; îs) ~ limfatică (sau sugătoare) Vas¹ (12) prin care circulă limfa. 6 sfp (Îe) A-i îngheța (sau a-i sta, a i se răci cuiva) sîngele în vine A încremeni de spaimă. 7 sf (Îe) A nu avea picătură de sânge în vine sau (rar) a avea bragă în vine A fi lipsit de energie. 8 sfp (Îe) A nu avea sânge în vine A fi lipsit de curaj. 9 sfp (Îe) A avea sânge în vine, nu bragă A fi stăpân pe sine. 10 sf (Îae) A-și păstra prezența de spirit într-o anumită situație. 11 sfp (Îe) A(-i) clocoti (sau a-i fierbe, a-i dogori) sîngele în vine A fi surescitat (din cauza mâniei, a nerăbdării etc.). 12 sf (Olt; Mun; îe) A avea o ~ de nebunie (sau de țâcneală) A fi nebun. 13 sf (Mun; îe) A avea o ~ de prostie A fi lipsit de inteligență. 14 sfp (Îe) A-și tăia (sau a-și deschide) vinele A se sinucide prin tăierea venelor de la mâini. 15 sf (Înv) Puls. 16 sf (Reg; pex) Inimă (ca organ al corpului uman). 17 sfp (Pop; cu determinări ca „groase”, posomorâte„, ”stricate„, ”umflate") Varice². 18 sfp (Ban; șîs ~ni cu sânge rău) Hemoroizi. 19 sf (Pop) Fibră musculară. 20 sf (Pop) Tendon (în special la picioare). 21 sf (Pop) Mușchiul² gambei. 22 sf (Îs) ~ de bou (sau, îvr de dobitoc) Cravașă făcută din ligamentul cervical posterior al boului. 23 sf (Pex; îas) Baston scurt de cauciuc, folosit mai ales de cei care mențin ordinea publică. 24 sf (Pex; îas) Lovitură dată cu o vână (22) de bou. 25-26 sfp (Îljv) În (sau, rar, pe) vine (Care este lăsat, căzut) în jos de talie, spre genunchi. 27 sfp (Îlav) Pe (sau, rar, în) vine Cu genunchii îndoiți, cu greutatea corpului pe gambe. 28 sf (Îe) (A fi) tare (sau bun) de ~ (ori, reg, în vini), (reg) a fi vârtos (sau tare) la ~, (a fi) gros la vine (sau la ~), a avea ~, a avea vine tari, (a fi) numai ~ (de-a bună, de-a dracului) (A fi) viguros (1). 29 sf (Îae) A fi plin de energie. 30 sf (Mun; îe) (A fi) iute de ~ (A fi) agil (1). 31 sf (Mun; îe) (A fi) slab de ~ (A fi) lipsit de vigoare (1). 32 sf (Îae) A fi lipsit de energie. 33 sfp (Îlav) Cu coada între vine Umilit. 34 sfp (Îal) Rușinat. 35 sf (Îvr; îe) A pipăi la ~ A încerca să cunoști pe cineva. 36 sf (Atm; reg; șîs ~ di la mână, vinile mâinilor, vinili la mâini) Biceps (2). 37 sf (Reg) Fibră ațoasă, tare (la carnea de proastă calitate). 38 sfp (Mar; îs) Vine încălecate Entorsă. 39 sfp (Reg) Nojițe. 40 sfp (Reg) Jartiere. 41 av (Reg; îla) Strîns ~ Înfășurat în formă de sul. 42 sf (Fig) Grad de intensitate, de eficacitate Si: forță (20). 43 sf (Fig) Talent. 44 sf (Fig) Dispoziție creatoare. 45 (Fig) Influență particulară care marchează o operă artistică Si: inspirație. 46 sf (Glg) Filon. 47 sf Pătură subterană de apă (care alimentează un izvor) Si: (înv) viță² (30), (reg) vâneață¹ (1). 48 sf Loc de unde izvorăște la suprafața pământului un izvor Si: (înv) viță² (31), (reg) vâneață¹ (2). 49-50 sf (Ramificație a unui) zăcământ de țiței. 51 sf (Reg) Pârâu. 52 sf (Reg) Ramificație îngustă a unui curs de apă. 53 sf (Îs) ~na apei Curentul unei ape curgătoare. 54 sf (Rar) Șuviță (abundentă) de lichid care curge sau se prelinge de undeva. 55 sf (Trs; Olt) Șanț folosit pentru scurgerea apei dintr-un teren agricol sau pentru irigații. 56 sf Jet de lichid care țâșnește printr-un orificiu îngust. 57 sf (Mpl) Fiecare dintre dungile înguste, ramificate, de altă culoare decât cea a fondului, vizibile într-o rocă sau în structura lemnului. 58 sfp Fiecare dintre dungile înguste care se detașează pe un fond de culoare diferită. 59 sf Nervură a unei frunze. 60 sf (Rar) Nervură pe membrana aripilor unor insecte. 61 sf (Pop) Fiecare dintre ramificațiile lungi și subțiri ale unei rădăcini. 62 sf (Pop) Rădăcină ramificată. 63 sf (Rar) Creangă (1). 64 sf (Bot) Mlădiță. 65 sf (Bot; reg; îc) ~-de-hamei Hamei (Humulus lupulus). 66 sf (Îs) ~ de trestie Trestiiș. 67 sf (Reg; într-o ghicitoare; csnp) Arac (1). 68 sf (Reg) Butuc la vița de vie. 69 sf (Reg) Penis (la cal sau la bou). 70 sf (Arg) Penis (la om). 71 sf (Reg; îc) ~na-boului Plantă nedefinită mai îndeaproape. 72 sf (Reg; îc) ~na-babei Plantă nedefinită mai îndeaproape.

banatít s.n. (geol.) Rocă eruptivă, cu structură granitică, formată la sfîrșitul cretacicului în Banat și în Munții Apuseni, care se utilizează ca material de construcție. • pl. -e. / <fr. banatite; cf. nm. pr. Banat, provincie istorică în România.

vitros, -oasă adj. Care are aspect sticlos; asemănător sticlei, ca sticla; vitrion. Azi putea să bea din cești de ceai vitroase și subțiri (CĂL.). ◊ (anat.) Corp vitros sau umoare vitroasă = masă gelatinoasă transparentă care se găsește între cristalin și retină, (geol.) Structură vitroasă = structură sticloasă a rocilor eruptive. • pl. -oși, -oase. /<fr. vitreux; cf. lat. vĭtrum, -i „sticlă”.

vînă s.f. I 1 (anat.) Vas sangvin de diferite dimensiuni, care duce sîngele de la organe și țesuturi la inimă; gener. (pop.) orice vas sangvin; venă. Vinele umflate peste măsură brăzdau pielea întunecată, pe care, în loc de a hrăni cu sîngele ce purtau, păreau a o arde (D. ZAMF.). ◊ expr. A-i îngheța (sau a i se răci, a i se slei) cuiva sîngele în vine = a-l cuprinde pe cineva groaza, a încremeni de frică. Cînd îl vedea pe Busuioc, i se răcea tot sîngele în vine, iar de Iorgovan se ferea, ca nu cumva să-l apuce fără de veste și să-l strivească (SLAV.). A(-i) clocoti (sau a-ifierbe, a-i dogori) sîngele în vine = a fi cuprins, stăpînit de mînie, de nerăbdare etc. Sîngele clocotește în vinele mele... Dă mai iute (c. NEGR.). A-și tăia (sau a-și deschide) vinele = a se sinucide prin tăierea venelor de la mîini. A avea sînge în vine v. sînge. 2 (pop.) Fibră musculară; tendon, zgîrci; mușchi. Să fi văzut îndoială rotundă a trupului și dîrdîitul vinelor sprintene (DELAVR.). ◊ Vînă de bou = cravașa făcută din ligamentul cervical posterior al boului; ext. baston de cauciuc folosit de cei care mențin ordinea publică; ext. baston de cauciuc. ◊ expr. (A fi) bun (sau vîrtos) de (sau la) vînă = (a fi) puternic, viguros. Știind bine că Lupul e mai vîrtos la vînă decît dînsul, se cam codea și căuta prilej să scape (ODOB.). (A fi) slab de vînă = (a fi) neputincios, slăbănog. A fi numai vînă = a fi sprinten, îndemînatic. (A fi) tare de vînă v. tare. 3 (pop.) Parte a piciorului cuprinsă între genunchi și gleznă; gambă. ◊ Pe (sau în) vine = a) Loc.adj. (despre pantaloni) lăsați sau căzuți mai jos de talie; spre genunchi; (despre oameni) cu pantalonii lăsați sau căzuți. Pieri... ca peste puțin să se întoarcă cu nădragii în vine și cu cămașa afară (m. I. CAR.); b) Loc.adv. ghemuit, cu genunchii îndoiți, sprijinind greutatea corpului pe gambe. Se așezase pe vine și sorbea cu lăcomie mirosul cald din gura coptorului (DELAVR.). ◊ expr. Loc.adv. Cu coada între vine v. coadă. 4 fig. Forță, energie, vigoare; inspirație, dispoziție creatoare. Salutăm în d. E. Camilar un prozator a cărui vînă de inspirație pornește parcă din adîncuri subpămîntene (CONST.). II 1 Pătură minerală continuă, infiltrată între celelalte straturi ale solului; filon. ◊ fig. Nu i-a dat decît un fiu, curmînd vîna prolifică a familiei (CE. PETR.). 2 Pînză subterană de apă (care alimentează un izvor); loc de unde izvorăște la suprafața pămîntului un izvor. Izbucnesc în vis cum într-un cutremur năpădesc prin crăpăturile scoarței vinele apelor fierbinți din miezul pămîntului (VOIC.). ◊ Vîna apei = curentul, șuvoiul apei curgătoare. 3 Coloană (subțire) de lichid care țîșnește printr-un orificiu îngust; ext. dîră. 4 (mai ales la pl.) Fiecare dintre dungile înguste, ramificate, de altă culoare decît cea a fondului, vizibile într-o rocă sau în structura lemnului. Peretele din fund... e îmbrăcat... în stuc marmurean, cu vine negricioase și albăstrii (CA. PETR.). 5 (bot.) Nervură a plantelor. ♦ Fiecare dintre ramificațiile rădăcinii unui copac (sau a unei plante mari). Crivățul tăvălugește apa, împinge vinele groase și lungi ale rădăcinilor peste trunchiul culcat (BĂN.). • pl. vine. /lat. vēna.

METAMORFISM s. n. Transformare a structurii și compoziției rocilor subterane sub influența căldurii pămîntului, a presiunii, a reacțiilor chimice etc. Cf. BARCIANU, DL. - Din fr. métamorphisme.

MUNCEL, muncele, s. n. Munte sau deal mic, care constituie o treaptă mai coborâtă a unui lanț sau a unui masiv muntos, cu structură cutată, alcătuit din roci dure. – Din lat. monticellus.

HEMICRISTALIN ~ă (~i, ~e) (despre roci vulcanice) Care are structură parțial cristalizată. /<fr. hémicristalin

PIROMORFISM s.n. Modificarea structurii și a compoziției rocilor, provocată de o temperatură înaltă. [< fr. pyromorphisme, cf. gr. pyr – foc, morphe – formă].

gabro/gabrou s. n. rocă magmatică intruzivă cu structură holocristalină, din feldspați plagioclazi, piroxeni, amfiboli, olivinã și biotit, folosit în construcții și în pavaje. (din fr., it. gabbro, germ. Gabbro)

CRIPTOCRISTALIN, -Ă adj. (Despre structura mineralelor și a rocilor) Care este fin cristalizată. [< fr. cryptocristallin].

ARDEZIE s. f. rocă argiloasă tare, cu structura foioasă, de culoare neagră-cenușie, pentru tăblițele de scris și pentru acoperirea caselor. (< it. ardesia)

BAZALT s. n. rocă magmatică efuzivă cu structură porfirică, compactă, la construcții și pavaje. (< fr. basalte, lat. basaltes)

CUARȚIT s. n. rocă metamorfică dură, cu structură șistoasă, formată din cuarț. (< fr. quartzite, germ. Quarzit)

DACIT s. n. rocă magmatică efuzivă cu structură porfirică, din cuarț, feldspat etc. (< fr. dacite)

PIROMORFISM s. n. modificarea structurii și a compoziției rocilor, provocată de o temperatură înaltă. (< fr. pyromorphisme)

SPILIT s. n. rocă bazică, cu o structură vulcanică, dar din albit, piroxen și clorit. (< fr. spilite)

VITROFIR s. n. rocă magmatică efuzivă cu structură hialină. (< germ. Vitrophyr)

granit, rocă magmatică intrusivă, cu structură faneritică, holocristalină și hipidiomorfă sau alotriomorf-granulară, alcătuită din cuarț, feld- spați alcalini (ortoză, microclin, albit), plagioclaz (oligoclaz) și unul sau mai multe min. femice (biotit, hornblendă verde, rar piroxeni); concreșterile dintre min. (pertite, antipertite, mirmekite etc.) sunt foarte răspândite. Var. lipsite de plagioclazi și care au drept min. femic riebeckitul și/sau egirinul se numesc g. alcaline sau g. alcalifeldspatice. Var. fin cristalizate se numesc microg. și, în lipsa min. femice, fac trecerea spre → aplite. Textura lor este masivă sau orientată (în g. gnaisice). Din p.d.v. chimic, g. este o rocă suprasaturată acidă și are drept corespondent de supr. riolitul. G. se întâlnesc sub formă de corpuri mari (batolite, lacolite), alături de granodiorite și tonalite, în cadrul unor provincii petrografice calcoalcaline. În România, se întâlnesc numeroase var. de g. (normale sau alcaline), în cadrul unor corpuri cu alcătuire complexă asociate rocilor sedimentare (în Dobr. și Banat) sau ș. crist. din unitățile carpatice și Dobr.

granul (~ar), (~ație), (engl.= grain) orice constituent cristalin al unei roci care, de regulă, nu îmbracă forme cristalografice; un g. este, de obicei, un cristal → anhedral sau → subhedral; g.(ar) despre orice agregat natural alcătuit din g. sau despre o structură a acelui agregat (roci); g.(atia) rocilor se apreciază în funcție de dimensiunile g. și poate fi: granulație mare (diametrul mai mare de 5 mm → fanerocristalină), granulație medie (diametrul egal cu 1-5 mm) și granulație fină (diametrul mai mic de 1 mm → microcristalină).

hialopilitică, (petrogr.), despre structura porfirică a unei roci magmatice efuzive determinată de participarea redusă a fenocristalelor și existența microlitelor în masa fundamentală sticloasă.

singeneză (zăc.), (engl.= singenesisn) proces de acumulare a s.m.u. simultan cu momentul formării rocilor gazdă (sedimentare, metamorfice sau de crista- lizare magmatică). De aceea, mineralizațiile s. sunt confundate cu structurile primare ale acestor roci (plane de stratificație, de șistozitate sau de curgere). Pentru dom. sedim. s. este sin. cu sindiageneză.

EXPLORÁRE (după fr. exploration) s. f. 1. Acțiunea de a explora. 2. (GEOL.) Totalitatea cercetărilor geologice și geofizice care au drept scop stabilirea limitelor și condițiilor de zăcământ în cazul valorificării substanțelor minerale utile, precizarea structurii de detaliu a rocilor din fundament și determinarea proprietăților lor fizico-mecanice în cazul lucrărilor de fundații pentru baraje, precum și stabilirea regimului debitului, naturii, adâncimii și condițiilor de zăcământ ale apelor subterane în cazul cercetărilor hidrogeologice. E. poate fi preliminară sau de detaliu. 3. (TEHN.) Explorarea spațiului = (în radiolocație) cercetarea unei regiuni a spațiului cu ajutorul unui fascicul dirijat de unde electromagnetice, în vederea descoperirii și localizării corpurilor (țintelor) din acea regiune. Explorarea imaginii = (în televiziune) operație de examinare punct cu punct, într-o ordine dată, a unei suprafețe cu scopul captării de informații referitoare la starea locală (strălucire, culoare etc.) a unei imagini existente pe acea suprafață sau cu scopul prezentării unei imagini pe ea. 4. (MED.) Examen clinic sau de laborator efectuat pentru stabilirea diagnosticului unei boli (ex. e. funcțiilor hepatice).

MUNCEL, muncele, s. n. Munte sau deal mic, care constituie o treaptă mai coborâtă a unui lanț sau a unui masiv muntos, cu structură cutată, alcătuit din roci dure. – Lat. monticellus.

distorsiune sf [At: LM / V: (rar) distorsie / P: ~si-u~ / Pl: ~ni / E: fr distorsion, lat distorsio, -onis] 1 Răsucire (convulsivă) a unor părți ale corpului. 2 Abatere (supărătoare) a unei oscilații, a unei imagini etc. de la forma inițială Si: aberație (1). 3-4 (Îs) ~a rocilor Deformare (sau transformare în noi structuri geologice secundare) a rocilor, sub acțiunea presiunii litostatice și a stresului. 5 (Fig) Deformare.

hemicristalin, ~ă a [At: DEX / Pl: ~i, ~e / E: fr hémicristalin] (D. roci vulcanice) Care are structura parțial cristalizată.

piromorfism sn [At: DN³ / Pl: ~e / E: fr pyromorphisme] Modificare a structurii și a compoziției rocilor, provocată de o temperatură înaltă.

vitrofir sn [At: DN⁴ / Pl: ~e, ~uri / E: ger Vitrophyr] (Glg) Rocă magmatică efuzivă cu structură hialină.

vitrofir s.n. (geol.) Rocă magmatică efuzivă cu structură hialină. • /<germ. Vitrophyr.

TEXTURĂ ~i f. 1) Mod de dispunere a firelor într-o țesătură; urzeală. 2) Structură a unui corp solid (rocă, aliaj etc.) considerată sub aspectul orientării spațiale a elementelor ei constitutive. ~ plană. ~ axială. ~ fibroasă. 3) poligr. Fâșie imprimată care se lipește peste pasajul ce trebuie rectificat al unei publicații. /<fr. texture, lat. textura

SUPRAIMPUNERE s.f. Fenomen prin care un curs de apă, după ce s-a înfundat în roci friabile, continuă să taie structuri geologice diferite, păstrîndu-și direcția inițială. [< supra- + impunere, după fr. surimposition].

ȘISTOZITATE s.f. Proprietate a unor sedimente și a unor roci metamorfice de a avea structura unui șist. [Cf. fr. schistosité].

NORIT s. n. rocă din familia gabrourilor, cu structura grunțuroasă, conținând plagioclaz și, uneori, olivină. (< fr. norite)

ȘISTOS, -OASĂ adj. 1. (despre roci) care are proprietățile sau structura șistului. 2. (despre soluri) compus din șisturi. (< fr. schisteux)

CÎMPIA TRANSILVANIEI, compartimentul central-nordic al Pod. Transilvaniei, limitat de Pod. Someșan (la N și NV), Dealurile Feleacului și Depr. Turda-Cîmpia Turzii (în V și SV), Pod. Tîrnavelor (la S și SE) și Subcarpații interni (în E și NE). Denumirea populară, cu atributul de „cîmpie”, se referă numai la funcționalitatea sa agricolă, străveche, fiindcă nici relieful și nici majoritatea celorlalte componente ale peisajului nu justifică încadrarea acestei unități în categoria cîmpiilor propriu-zise. Litologia (roci în general liabile) și structurile în cute diapire, brahianticlinale și domuri explică predominarea reliefului deluros-colinar, mai înalt în N (550-631 m) și mai coborît în S (450-500 m). Defrișată de timpuriu, C.T. a devenit o importantă zonă agricolă, terenurile arabile predominînd în proporție de 70-80%, în S și 30-40% în N, pe care se cultivă cereale, sfeclă de zahăr, floarea-soarelui etc.

CUÉSTĂ (< sp.) s. f. Formă de relief asimetrică într-o regiune cu structură monoclinală, unde statele de roci dure alternează cu cele moi, apărute datorită eroziunii torențiale și retragerii treptate a versanților, avînd forma unui povîrniș. coastă. Termen introdus în geomorfologie de W.M. Davis din toponimia mexicană.

PEGMATÍT (PEGMATÍTĂ) s. f. (< fr. {i}; {s} gr. pegma- „materie întărită, conglomerat”) s. n. Rocă endogenă, bine cristalizată, cu structură granulară grosieră și neuniformă, alcătuită de obicei din cuarț, feldspați și mice concrescute, cărora li se asociază adesea diverse minerale prețioase. Este legată genetic de rocile eruptive și mai puțin de cele metamorfice și apare în filoane, lentile, cuiburi. Este folosită în ind. ceramicii. Deseori conțin pietre prețioase (smarald, ametist etc.), minereuri de metale și pământuri rare etc.

GRANIT, granituri, s. n. Rocă eruptivă, foarte dură, de structură granuloasă, compusă din feldspat, mică, cuarț etc., întrebuințată de obicei la construcții. Stejari porniți de pe granitul stîncilor se ridică în aer... cu o tărie asemănătoare. BOGZA, C. O. 245. Două ape se împreunau, sonore și zgomotoase, între blocuri vinete de granit. C. PETRESCU, S. 221. ◊ Fig. Marea forță a lagărului democrat își are izvorul în unitatea de nezdruncinat a țărilor care s-au desprins din lanțul imperialismului – unitate clădită pe fundamentul de granit al internaționalismului proletar. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2502.

norit sn [At: LTR / Pl: ~e / E: fr norite] (Glg) Rocă din familia gabrourilor, cu structura grăunțoasă, care conține plagioclaz și hipersten, asociat uneori cu olivină.

lespedos,-oasă adj. (geol.; înv. și reg.; despre sol, roci, minereuri etc. sau despre structura acestora) v. Stratificat.

NORIT s. n. Rocă din familia gabrourilor, cu structura grăunțoasă, care conține plagioclaz și hipersten, asociat, uneori, cu olivină. cf. ltr, ltr², der. – pl.: norite. – Din fr. norite.

ORGANOGEN ~ă (~i, ~e) 1) (despre elemente chimice) Care intră în componența substanțelor din structura organismelor animale sau vegetale. 2) (despre roci, minereuri, minerale etc.) Care este format din rămășițe de organisme vegetale sau animale; din resturi de organisme vii. /<fr. organogene

KIMBERLIT s. n. rocă eruptivă de culoare închisă, cu structură porfirică, conținând uneori cristale de diamant. (< fr. kimberlite)

VARIOLIT s. n. rocă bazaltică sau andezitică, feldspat cu structură radiară. (< fr. variolite)

ARGILÍT (< fr. {i}; {s} lat. argilla „argilă” + gr. lithos „piatră”) s. n. Rocă rezultată din deshidratarea și recristalizarea argilelor, în procesul de diageneză. Prin cimentarea produsă, devin roci tari, lipsite de plasticitate, cu structură foioasă și intercalații bituminoase sau marnoase. Este utilizat în industria ceramicii.

itabirit, (engl.= itabirite), rocă metamorfică cu textură șistoasă și structură granoblastică, alcătuită din cuarț și hematit, magnetit sau martit. I constituie un minereu de fier provenit prin metamorfismul unei formațiuni sedimentare silicioase și feruginoase; termenul a fost inițial utilizat pentru desemnarea minereului de hematit asociat cu cuarț granular din Itabiria – Brazilia.

șistos, ~oasă a [At: PROT.-POP., N. D. / S și: schis~ / Pl: ~oși, ~oase / E: fr schisteux] 1 (D. roci sedimentare și metamorfice sau d. structura lor) Cu caracter de șist (1). 2 (D. soluri) Compus din șisturi (1).

ORGANOGEN, -Ă, organogeni, -e, adj. 1. (Despre elemente chimice) Care intră în compoziția substanțelor organice din structura animalelor și a vegetalelor. 2. (Despre minerale, roci, minereuri, formații geologice) Care constă din resturi sau urme de organisme animale ori vegetale; care s-a format sub acțiunea organismelor. – Din fr. organogène.

STRAT ~uri n. 1) Material întins aproximativ uniform pe o suprafață sau între două suprafețe; pătură. ~ de nisip. 2) geol. Depunere de roci sedimentare cu o grosime și o structură aproximativ omogenă. 3) Fâșie de pământ mai ridicată, pe care se seamănă legume sau flori; vatră; răzor. 4) fig. Pătură, categorie socială. 5) Partea de jos pe care se reazemă unele obiecte sau unelte. ◊ ~ al puștii partea de lemn a puștii pe care se fixează țeava și mecanismul acesteia. /<lat. stratum, fr. strate

VARIOLIT s.n. Rocă bazaltică sau andezitică, conținînd feldspat cu structură radiară. [Pron. -ri-o-. / < fr. variolite].

con-in-con, (engl.) numele unei structuri de natură chimică întâlnită la unele roci argiloase sau marnoase și caracterizată prin prezența de formațiuni conice, întrepătrunse între ele în lungul supr. de stratificație; fiecare con este constituit din fibre de calcit, gips, siderit etc. sugerând rolul pe care procesele de dizolvare selectivă sub presiune îl au în formarea lor. V. și stilolit.

diaclază,(engl.= joint, fissure) plan de discontinuitate mecanică a unei roci sau crăpătură (fisură) cu deschidere redusă, formată prin compresiune și/sau răcire, umplută adesea cu min. precipitate din soluții (calcit, gips etc.). D. apar izolate sau formează sisteme direcționale transversale sau oblice în raport cu structura de ansamblu a unui complex de roci.

ORGANOGEN, -Ă, organogeni, -e, adj. 1. (Despre elemente chimice) Care intră în compoziția substanțelor organice din structura animalelor și a vegetalelor. 2. (Despre minerale, roci, minereuri, formațiuni geologice) Care constă din resturi sau urme de organisme animale ori vegetale; care s-a format sub acțiunea organismelor. – Din fr. organogène.

METAMORFISM s. n. Transformare a structurii și compoziției chimice a mineralelor din rocile subterane, sub influența căldurii pămîntului, a presiunii și a reacțiilor chimice.

dolerit sn [At: COBÎLCESCU, G. 34/25 / Pl: ~e / E: fr dolérite, ger Dolerit] Rocă eruptivă bazaltică, cristalizată, caracterizată de o structură ofitică.

leucitofir sn [At: ENC. ROM. III, 92 / S și: ~ophyr / P: le-u~ / E: fr leucitophyre, ger Leucitphyr] Rocă vulcanică de culoare brună și cu structură compactă, formată din cristale mari de leucit¹, sanidin, nefelin etc.

pegmatit sn [At: PONI, CH. 237 / V: ~ă sf / Pl: ~e / E: fr pegmatite] Rocă magmatică cu mineralele bine cristalizate și structură specifică din cuarț, feldospat și muscovit.

variolit sn [At: LTR² / P: ~ri-o~ / Pl: ? / E: fr variolite] Rocă bazaltică sau andezitică, conținând feldspat cu structură radiară.

variolit s.n. (geol.) Rocă bazaltică sau andezitică, conținînd feldspat cu structură radiară. • sil. -ri-o-. /<fr. variolite.

KIMBERLIT s.n. (Geol.) Rocă eruptivă de culoare închisă, aproape neagră, cu structură porfirică, conținînd uneori cristale de diamant. [< fr. kimberlite, cf. Kimberley – oraș în Africa de Sud].

LITOCLASTIE s. f. 1. zdrobire operatorie a calculilor vezicali, spre a fi extrași din uretră. 2. proces mecanic de fragmentare a rocilor, fără a le modifica compoziția chimică sau structura. (< fr. lithoclastie)

petrol, (engl.= petroleum, oil), combustibil mineral de origine organică și de consistență lichidă până la păstoasă, de obicei de culoare închisă, având densitatea între 0,82 – 0,96. P. provine din materia organică furnizată în principal de microorg. planctonice care au populat mările din trecut și care, după moartea lor, au căzut pe fundul mărilor și au fost incluse în mâlurile in curs de acumulare. Din p.d.v. chimic, p. este un amestec de hidrocarburi, incluzând: hidrocarburi saturate sau parafinice cu formula CnH2n+2, în care n variază între 5 și 15; hidrocarburi ciclice cu formula CnH2n; mai rare sunt hidrocarburile aromatice cu formula CnH2n-6. În afară de acești componenți principali, p. mai poate conține, în procente variabile, compuși cu sulf, cum ar fi hidrogenul sulfurat, compuși cu oxigenul, ca acizii naftenici, fenolii etc., compuși cu azotul, compuși anorganici minerali ai metalelor și metaloidelor, care dau, în final, cenușa reziduurilor de distilare. Principalele reg. petrolifere din țara noastră se înscriu în zona flișului carpatic, în zona de molasă, în Depr. Getică și în Plat. Valahă. Sin. țiței. petrologie,(engl. = petrology) ramură a geol. care se ocupă cu studiul rocilor din punct de vedere al compozitiei, a structurii și texturii lor, cu scopul reconstituirii proceselor geologice care le-au generat; p. cuprinde petrografia și petrogeneza; p. structurală; p. magmatică și metamorfică (endogenă); p. sedimentară. P. mai include și studiul rocilor ce alcătuiesc zonele profunde ale scoartei terestre.

LOPOLÍT (< fr. {i}) s. n. Corp magmatic intrusiv, de mari dimensiuni, alcătuit, în general, din roci bazice, de formă lenticulară, biconcavă, concordant cu structura în care se găsește.

SINCLINÁL (< fr.; {s} sin- + gr. klinein „ a se înclina”) s. n. (GEOL.) Cută a stratelor din scoarța Pământului având aspectul unei albii cu concavitatea îndreptată în sus. În partea centrală a unui s. se găsesc roci mai tinere. În cazul reliefului conform cu structura, este legat de forme de relief negative (văi, depresiuni). Totuși, prin eroziune diferențială sau în urma unor mișcări de înălțare în bloc, s. poate să rămână în relief ca o culme înălțată față de ariile din jur, sub forma unui s. suspendat (ex. Masivul Bucegi este un vast s. suspendat).

DOLERÍT (< fr.; {s} gr. doleros „înșelător”) s. n. Rocă eruptivă de natură bazaltică, larg cristalizată, cu structură ofitică, caracterizată prin faptul că golurile dintre cristalele prismatice de plagioclaz sunt umplute cu granule de piroxeni, de formă neregulată. Se prezintă ca filoane sau pânze intrusive.

eratic, ~ă a [At: BARASCH, M. II, 214/13 / S și: erra~ / Pl: ~ici, ~ice / E: fr erratique, lat erraticus] 1 (Liv) Care este instabil Si: mișcător, mobil. 2 (Liv) Care nu este fix Si: mișcător, mobil. 3 (Glg; îs) Bloc (stâncă sau piatră) (~ă) Bloc de rocă transportat (de ghețari) în regiuni diferite ca structură geologică. 4 (Glg; îs) Teren ~ Sol în care au fost depozitate blocuri mobile. 5 (Ast; îvr; îs) Stea ~ă Planetă. 6 (Îvr; îs) Insulă ~ Insulă plutitoare. 7 (Med; îs) Friguri ~ice Friguri intermitente. 8 (Med; îs) Dureri ~ice Dureri care nu se pot localiza. 9 (Liv; d. oameni; mai ales în contexte figurate) Rătăcitor.

sferolit [At: CANTUNIARI, L. M. 172 / Pl: ~e sn, ~iți sm / E: fr sphérolite] (Mpl) 1 sn Agregat mineral de formă sferică, constituit prin dispunerea radiară a unor cristale prismatice, care au uneori structură concentrică și care se găsesc în unele roci eruptive. 2 sm Formațiune cristalină existentă în zona de orientare macromoleculară mai înaintată din fibrele poliamidice.

FELDSPAT s.m. Mineral cu structură lamelară, care face parte din compoziția mai multor roci, mai ales a celor eruptive. [< germ. Feldspat, cf. fr. feldspath].

laterit, (engl.= laterite), dep. rezidual, cu structură neomogenă, constituent al scoarței de alterare, format pe roci magmatice (granite, bazalte, sienite), metamorfice (gnaise) sau sedimentare (calcare, arcoze), în zone cu climat cald și umed. L. este alcătuit din min. argiloase (candite), hidroxizi de fier și hidroxizi de aluminiu; prezintă o colorație roșie, roz sau albă; în reg. ecuatoriale constituie infrastructura pentru solurile roșii (terra rosa). V. și bauxit.

LITOLOGÍE (< fr. {i}; {s} lito- + logos „studiu”) s.f 1. Știința care se ocupă cu studiul rocilor sedimentare și al sedimentelor actuale, constituția mineralogică și structura lor, legitățile și condițiile de formare și modificare. Cercetări litografice ajută la stabilirea zonelor unde au existat condiții favorabile pentru formarea și acumularea zăcămintelor de substanțe minerale utile (petrol, cărbuni, sare etc.). L. s-a constituit ca știință la sfârșitul sec. 18, începutul sec. 20 datorită cercetărilor geologului german J. Walther, americanului W.H. Twenhofel, rusului I.V. Samoilov ș.a. 2. Compoziția mineralogică și petrografică a rocilor de sedimentare.

GEOLOGÍE (< fr. {i}; geo- + gr. logos „studiu”) s. f. Știință care studiază structura și compoziția Pământului și modul de formare a mineralelor și rocilor (petrografia); cercetează caracteristicile fizice ale globului terestru (geofizica) și procese endogene și exogene care produc modificări în structura, compoziția și relieful acestuia (geodinamica); determină raporturile pe care rocile le au unele față de altele în dispunerea lor în scoarță (tectonică), studiază fazele de dezvoltare a faunei și florei din trecut (paleontologia); stabilește succesiunea stadiilor evolutive ale Pământului (g. istorică sau stratigrafia); se ocupă cu studiul complex al mineralelor (mineralogia), cercetează manifestările vulcanice (vulcanologie); studiază proprietățile fizico-mecanice ale pământurilor și modul lor de comportare, ținând seama de interacțiunea permanentă dintre construcții și teren (geotehnică).

LIMBURGIT s. n. rocă magmatică efuzivă din familia peridotitelor, din olivină și augit, cu structură porfirică și culoare neagră cu pete verzi. (cf. Limburg)

arie sursă, (engl.= source area, provenance area) zona sau aria de proveniență a materialului clastic născut prin dezagregare și care, în urma transportului, ajunge să se acumuleze într-un baz. de sedimentare și să formeze un dep. detritic sau epiclastic. O a. s. se caracterizează prin relief relativ ridicat, prin constituție petrografică (toate rocile acelei reg. deschise la un moment dat de eroziune), prin structură geologică (de orogen sau de plat.) și prin poziție față de baz. (extrabazinală sau intrabazinală). Toate rocile care intră în alcătuirea unei a. s. se încadrează într-o provincie distributivă. Pentru formațiunile sedimentare vechi reconstituirea a. s. se poate face prin studiul petrografic al granoclastelor și litoclastelor din constituția rocilor detritice și prin analiza stucturilor sedimentare respective.

marnă, (engl. = marl) rocă de tranziție între argilă și calcar, masivă sau stratificată, cu structură mecanică sau chimică și cu textură pelitică; frecvent microcristalină. În constituția m. intră min. argiloase și carbonați în proporții egale și alte min. autigene, a căror prezență în rocă determină var.: m. saliferă, m. gipsiferă, m. glauconitică etc. M. intră în alcătuirea unor asociații litologice sedimentare de origine marină (fliș, molasă) sau lacustră (m. cu characee). Este folosită la fabricarea cimentului.

ENDOMORFISM s. n. 1. totalitatea schimbărilor pe care le suferă o magmă la contactul cu unele roci pe care le asimilează. 2. (mat.) homomorfism la o mulțime cu o structură dată de ea însăși. (< fr. endomorphisme)

scopulit, (engl.= scopulite) cristal embrionar de formă arborescentă, care se dezvoltă în masa sticloasă a rocilor vulcanice în timpul cristalizării acestora. scorie, (engl.= scoria) produs vulcanic cu structură veziculară, cavernoasă, format la supr. curgerilor de lave bazice (andezite sau bazalte), care se degazeifică în contact cu atmosfera. S. poate îmbrăca aspectul unor cruste sau fragmente rezultate din dezagregarea acestora; cores- pondentul s. în lavele acide este piatra ponce sau „pumice”. Sin. zgură. scour mark (engl.), (rom.= mecanoglif erozoinal) structură mecanică (→ mecanoglif) a supr. unui strat, generată de acțiunea erozivă a unui curent. Sin. turboglif.

ENDOMORFISM s.n. (Geol.) 1. Totalitatea schimbărilor pe care le suferă o magmă la contactul cu unele roci pe care le asimilează. 2. (Mat.) Homomorfism de la o mulțime cu o structură dată de ea însăși. [< fr. endomorphisme, cf. gr. endon – înăuntru, morphe – formă].

endomorfism sn [At: LTR² / Pl: ~me / E: fr endomorphisme] 1 (Glg) Totalitatea schimbărilor pe care le suferă o magmă străbătând roci pe care le asimilează. 2 (Mat) Homomorfism de la o mulțime cu o structură dată de ea însăși.

CAROTAJ s. n. Determinare a structurii și compoziției subsolurilor, prin scoaterea de carote² sau prin determinarea proprietăților fizice ale rocii străbătute. – Fr. carottage.

*gneiss n. (cuv. germ. pron. gnaĭs). Min. Rocă primitivă compusă din feldspat, din fire de mică și cŭarț și cu o structură schistoasă.

RECRISTALIZARE s. f. 1. transformare a rocilor, care se produce atunci când mineralele cristalizate se transformă în noi cristale. 2. modificare a structurii cristaline a unui metal sau a unui aliaj prin încălzire. (< recristaliza)

euhedral, (engl.= euhedral), despre un cristal din rocile magmatice sau metamorfice caracterizat prin con-ture geometrice determinate de existența fețelor cristalografice proprii structurii sale reticulare. Cristalele e. reflectă, de obicei, o forță de cristalizare mai mare; dezvoltarea în spații libere și/sau viteze lente de creștere.

glomeroporfirică, structură ∼, structură determinată de aglomerarea cristalelor cu di- mensiuni aproximativ egale, în cuiburi cu secțiune circulară sau eliptică, ce contrastează cu masa fundamentală. Structura g. se poate întâlni în andezite și bazalte, cărora le conferă un aspect de roci fanerocristaline.

refractar, ~ă a [At: MARIN, PR. I, 7/14 / V: (înv) ~iu / Pl: ~i, ~e / E: fr réfractaire] 1 (D. minerale, roci, materiale de construcție, diverse produse) Care rezistă la temperaturi înalte fără a-și schimba structura, compoziția și caracteristicile. 2 (Îs) Cărămidă ~ă Cărămidă fabricată dintr-un material special, rezistentă la temperaturi înalte, folosită la căptușirea focarelor la cuptoarele industriale, de la cazanele de încălzire centrală etc. 3 (D. oameni și caracterul lor) Care opune rezistență față de ceva. 4 (D. oameni și caracterul lor) Care nu este receptiv la ceva.

accident, (engl. = concretion) 1. (petrogr. sedim.), agregat monomineral, cu structură amorfă, microcristalină sau, rar, larg cristalină, foarte variat ca morfologie și bine delimitat de materialul rocii care-l înglobează; a. apare ca produs diagenetic în calcare (→ silex, chaille), în argile, loess (păpuși de loess) etc.; 2. (tect.), a. tectonic, deformare de amploare locală a stratelor care constituie subsolul unei reg.

fluidală structură textură ∼, (engl.= flow structure), termen prin care este desemnată dispoziția ordonată a cristalelor într-o rocă, conform cu direcțiile de curgere a magmei. Textura f. este caracte-ristică atât rocilor intrusive, cât și rocilor efuzive (în acestea este mai bine evidențiată de dispoziția fenocristalelor și a microlitelor în pastă; ex. în trahite, andezite etc.)

geopetal, (engl.= geopetal), (sedim.), caracter structural al rocilor sedimentare precizând poziția normală a unui strat în cadrul unei succesiuni de dep. sedimentare; ex.: structurile care indică talpa stratului (→ caneluri de eroziune, → riduri de dragaj) sau topul acestuia (ondulațiile).

MÁRMURĂ¹ s. f. 1. (Și, învechit, în sintagmele piatră marmură, piatră de marmură) Varietate de calcar cu structură compactă și fină conținînd și alte minerale care o colorează variat și formează în masa rocii diverse desene ; bloc, lespede din această rocă. Melintia sora lui. . . făcu stîlpu de marmure (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 285/9. împrejurul a toată biserica făcu ca o strașină tot dă marmură albă, cioplită cu flori și foarte scobită și săpată frumos (a. 1654). GCR I, 172/31, cf. 173/4. Masă de marmure naltă cît să radzămă omul. DOSOFTEI, V. S. octombrie 46^v/32. Caută de te miră stîlpul de marmură bulgăresc cît este de înalt (a. 1710). GCR 1, 361/8. Păreții caselor pri dinafara tot de marmure scump și tot feliul de scrisori ieroglificești într-însele săpate avea. CANTEMIR, IST. 128, cf. 126, 127. Și au dat de o piatră marmură și supt piatră o căldare mare de aramă (a. 1747). GCR II, 40/22. Mergînd o au aflat și o au luat cu căldarea cum era și cu marmura care era acoperită (a. 1747). id. ib. 40/32. Un mormînt de marmură. MINEIU (1776),103^v1/21. Corabia. . . au adus marmuri de cîte îți trebuiesc. ib.161^r1/11. Intrarăm într-o curte pardosită cu marmură albă (a.1783). GCR II,130/8. Li s-au cioplit. . . obrazul, grumazii, peptul și picioarele cu cioarecii din marmure albă. ȘINCAI, ap. GCR II, 205/12. Inscripții în marmuri tăiate. MAIOR, IST. 249/19, cf. CHIRIAC, 20. Această piatră, de curată marmoră, este pusă deasupra mormântului de la Elena, împărăteasa. id. ib. Aceste patru statui se vor face de marmură de Franța. CR (1830), 10²/37. Picătura de apă căzînd neîncetat pe același punt al unei marmure o petrece cu vreme. MARCOVICI, D. 168/21. Mărețele mausolee de bronz și marmură. NEGRUZZI, S. I, 192, cf. 50. Din marmor și lemne scumpe toate-s în cetăți lucrate. MUREȘANU, P. 171/11. Apolon cu lira, sculptat în marmură de Paros. FILIMON, O. II, 153. Din mormîntul rece prin marmura zdrobită Crescuse și-nflorise o mică mărgărită. ALECSANDRI, P. II, 88. Și în templele mărețe, colonade-n marmuri albe, Noaptea zeii se preîmblă în veștmintele lor dalbe. EMINESCU, O. I, 44. In dom de marmur negru ei intră liniștiți. id. ib. 93. Trîntește paharul de masa de marmură, prefăăndu-l în țăndări. CARAGIALE, O. II, 61. Se făcea că era o fîntînă de marmură albă ca laptele. ISPIRESCU, l. 244, cf. 38. Artiștii aceia cari au săpat marmurele columnei dacice. ODOBESCU, S. iii, 75. S-așazâ fata. . . pe-o lespede de marmur. COȘBUC, B. 14. În jurul marmorei grele, cîteva fire de iarbă. IBRĂILEANU, A. 52. Și pe masa părăsită – albă marmoră sculptată -. . . Mă întind. BACOVIA, O. 59. Flote de vase duceau odinioară butoaie în Italia și se întorceau de acolo cu marmură. SADOVEANU, O. IX, 285, cf. X, 303. Marmura e lucioasă, străvezie, bătînd ușor în galben ori în vînăt. STANCU, U.R.S.S. 121, cf. 20. Țăcăneau veseli piesele de os pe mesuțele de marmură. DEMETRIUS, A. 58. Apoi se urcă pe trepte, la deal, în casele cele de marmură. RETEGANUL, P. III, 31. I-oi slobozi un frig mare și un ger.. . Și ei or vini să să-ncălzească și i-oi face marmură. ALEXICI, L. P. 258. Găsăște o cireadă dă boi, o stavă dă cai, o stavâ dă bivoli, nește casă de marmure. GRAIUL, I, 44, cf. ALR II 4273, ALRM SN I h 394. Nedreptățile scrie-le pe nisip, iar binefacerile pe marmoră. ZANNE, P. V, 439. ◊ (Ca termen de comparație pentru „alb”, „neted”, „rece”, „dur” etc.) Mă-ntîmpinași în cale, Ca marmura de albă, cu păr de aur moale. EMINESCU, O. I, 91. Răsai-nainte-mi ca marmura de clară. id. ib. 232. Începu să-l mîngîie cu mînușițele ei cele grăsulii și netede ca marmora cea bine lustruită. ISPIRESCU, U. 93. În soarta mea m-am împietrit: Rămîn ca marmora de rece. MACEDONSKI, O. I, 36. Fruntea, netedă ca marmora, era acum ușor înnegurată de gînduri. V. ROM. septembrie 1953, 49. ◊ F i g. De lebădă-i e gîtul; de marmoră-al său piept. MACEDONSKI, O, I, 107. Vîntul tăcuse de tot și să stinse deodată murmurul Marilor mări; lopătarii se luptă cu marmura mării. COȘBUC, AE. 129. Plopii. . . pe marmora zăpezii Culcă umbra lor albastră. TOPÎRCEANU, B. 69. E feerie de argint, Cristalizat în țurțuri lungi, Și pe cît ochii ți-i alungi, Pe cît ajungi, E marmur alb, neprihănit, Pustiu și nesfîrșit. ARGHEZI, V. 71. ♦ (La pl.) Varietăți de marmură¹ Producturile acestui pămînt. . . din ceata mineralelor, precum: marmure, pietre prețioase. AR (1829), 196¹/34. Am stat o zi întreagă pe sub pămînt trecînd din galerii cu marmuri verzi în altele cu marmuri roșcate. CĂLINESCU, S. 340. 2. Obiect sculptat din marmură¹ (1). Celelalte marmore ce se află în această sală reprezintă aligorii mitologice. FILIMON, O. II, 153. De la creștet la picioare s-o admiri și s-o dezmierzi Ca pe-o marmură de Paros sau o pînză de Corregio. EMINESCU, O. II, 157. Imaginea femeii, pe care o aseamănă cu Diana, are simplitatea și grația marmurelor antice. VIANU, S. 33. 3. (Regional) Porțelan. Reu apă de micșunele dintr-o oală de marmură. ISPIRESCU, L. 114. Un hîrb de talger de marmură. MARIAN, ap. HEM 1713. Lampă cu pălăria di marmură. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. Frumoasă ca o păpușe de marmure. CIAUȘANU, V. 178. Șahan di bliah or di marmură. ALR II/I MN 142, 3911/386. Farfurie de marmură. ALR II 3967/537. Strachină de marmure. ib. 3967/872. ♦ Oală smălțuită. Cf. ALR I 695/542, 677. 4. (Prin Transilv.) Piatră de hotar (LB) ; semn care desparte două holde (chest. IV 129/106). – Pl.: marmuri și marmure. - Și: mármoră, (învechit și regional) mármure s. f.; (regional) mármur subst., mármore (ALRM SN I h 394) s. f., mármor subst., marmară (DR. IV, 104) s. f. – Lat. marmor, -oris.

CAROTAJ s. n. determinare a naturii structurii straturilor succesive ale unui teren prin extragerea de carote (II) sau prin măsurarea mărimilor fizice ale rocilor străbătute. (< fr. carottage)

calcșist, (engl.= calcshist) 1. termen prin care au fost denumite calcarele argiloase metamorfozate și care au căpătat, prin recristalizarea calcitului, o textură șistoasă (Holmes, 1928); 2. rocă argilo-carbo-natică (marnă) care a suferit un grad înaintat de deformare și a căpătat o structură orientată, șistoasă.

ORIZONT, orizonturi, s. n. 1. Linie care reprezintă intersecția aparentă a suprafeței Pământului cu bolta cerească; parte a cerului sau a Pământului pe care o mărginește această linie; limită până la care ajunge vederea noastră; zare. ◊ Orizont adevărat = cercul de intersecție a sferei cerești cu un plan perpendicular pe verticala locului și care trece prin centrul Pământului. ♦ Fig. Întindere, sferă a cunoștințelor, a unei activități intelectuale; perspectivă; capacitate, putere de înțelegere, de orientare; nivel intelectual. ◊ Loc. adj. Fără orizont = cu vederi înguste, cu concepții înapoiate. 2. (Geol.; și în sintagma orizont de sol) Strat al profilului de sol, diferențiat prin anumite însușiri specifice privind culoarea, structura, compoziția chimică etc. ♦ Strat sau ansamblu de strate de aceeași origine, de aceeași vârstă, de aceeași rocă și având aceeași poziție geometrică în cuprinsul unui etaj. ♦ Totalitatea lucrărilor de exploatare dintr-o mină, situate în același plan orizontal. 3. (În artele plastice și în teatru) Fundal. [Var.: (înv.) orizon, orizonte s. n.] – Din lat. horizon, -ntis, ngr. orízon, germ. Horizont, it. orizzonte, fr. horizon.

PIATRĂ, pietre, s. f. I. 1. (Numai la sg.) Nume generic pentru orice rocă comună, răspîndită la suprafața și în interiorul pămîntului, în mase continue sau în bucăți dure, solide; (la sg. sau la pl.) fragment dintr-o astfel de rocă. Pe marginea rîului, așezat pe o piatră, Gîngu stă cu capul în pumni uitîndu-se-n rostogolirea turbure a apelor. C. PETRESCU, S. 55. Iar prin mîndrul întuneric al pădurii de argint, Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind. EMINESCU, O. I 85. Găsi pe daci preparați pentru o rezistență puternică, apărați în cetăți de piatră. ODOBESCU, S. II 280. ◊ (În metafore și comparații) Horia e omul de piatră, în care s-a concentrat toată tăria munților aspri și stîncoși, toată amărăciunea veacurilor de iobăgie. BOGZA, Ț. 38. Străinul parcă n-auzea Cuvintele; pe gînduri dus, Sta piatră și tăcea. COȘBUC, P. I 230. Bade inimă de piatră! Ce nu vii la noi vreodată? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 143. ◊ Ori (sau cînd) cu capul de piatră, ori (sau cînd) cu piatra de cap, se zice cînd cineva este pus într-o situație grea, din care, oricum ar face, tot rău iese. Stăpîne, zise atunci calul, de-acum înainte ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap, tot atîta-i; fii odată bărbat și nu-ți face voie rea. CREANGĂ, O. A. 233. Da rău îi pe ulița d-tale! Nu poți face doi pași făr-a fi... povestea vorbei: cînd cu capul de piatră, cînd cu piatra de cap. ALECSANDRI, T. I 148. Piatra care se rostogolește nu prinde mușchi, se zice despre omul superficial, care începe de toate și nu isprăvește nimic. Piatră în (sau piatra din) casă = fată nemăritată (considerată ca o povară pentru familie). După optsprezece ani [fetele] erau socotite pietre în casă, fete bătrîne. PAS, Z. I 221. Se simțea străină, împresurată de ostilități, piatră în casă. C. PETRESCU, C. V. 95. ◊ (În expresii, zicători, proverbe) A călca în piatră seacă = a se osteni zadarnic, a nu-i merge cuiva bine. A-și pune carul în pietre = a lua o hotărîre nestrămutată. Fuge de scapără pietrele = fuge foarte repede. E ger de crapă pietrele = e ger strașnic. A scoate apă (și) din piatră (seacă) v. apă (I 1). A scoate bani (și) din piatră seacă v. sec. A aduce (ceva) și din piatră seacă v. sec. (A fi) tare (sau sănătos) ca piatra sau de piatră = (a fi) foarte sănătos. Sorcova, vesela: Peste vară Primăvară Să-nfloriți, Să mărgăriți, Ca un măr, Ca un păr, Ca un fir De trandafir, Tare ca piatra, Iute ca săgeata. TEODORESCU, P. P. 159. A fi de piatră = a fi fără de milă, a rămîne insensibil. Apa trece, pietrele rămîn v. rămîne. A avea (sau a i se pune, a-i sta cuiva ca) o piatră pe inimă = a avea un mare necaz, o mare neliniște, a fi îngrijorat. A i se lua (cuiva) o piatră (de moară) de pe inimă (sau de pe cuget) = a se elibera de o grijă, de o teamă, a găsi sau a primi o soluție care pune capăt unei situații grele. Surîde ca un om căruia i s-a luat o piatră de moară de pe cuget. CAMIL PETRESCU, O. II 637. A nu (mai) rămîne (sau a nu mai lăsa) piatră pe piatră = a nu se (mai) alege nimic (din ceva), a distruge (ceva) din temelii; a face praf și pulbere. A mișca din loc (sau a răsturna) toate pietrele = a face tot posibilul pentru a obține ceva. A număra pietrele = a umbla haimana, fără căpătîi; a bate drumurile. A arunca cu piatra (în cineva) = a acuza, a învinui (pe cineva). A călca din piatră în piatră = a depune toate eforturile pentru a dobîndi ceva. De-ai călca din piatră-n piatră, Din străin nu-i face tată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 203. Piatra filozofală v. filozofală. 2. (În expr.) Epoca de piatră = veche epocă arheologică caracterizată prin utilizarea de către om a uneltelor de piatră. 3. (Urmat de determinări indicînd întrebuințarea obiectului sau o proprietate esențială a lui) Bucată de piatră (1) prelucrată; obiect făcut dintr-o astfel de bucată. Piatră cioplită. ◊ Piatră kilometrică v. kilometric. Piatră ponce v. ponce. Piatră litografică = piatră de calcar cu structura foarte fină și densă care servește în litografie la prepararea clișeelor de imprimare. Piatră de încercare = rocă silicioasă foarte dură, folosită la verificarea purității aurului și argintului; fig. mijloc de verificare a capacității sau a sentimentelor cuiva; dovadă, mărturie. Piatră de temelie (sau fundamentală) = piatră care intră în construcția fundamentului unei clădiri; fig. principiu de bază, principiu esențial. Piatră unghiulară = piatră așezată la colțul fundației unei clădiri; fig. bază, fundament. Lucrările sale în cercul literar... vor rămîne ca pietre unghiulare pe care s-au așezat temeliile literaturii noastre. ODOBESCU, S. I 329. Piatră de ascuțit = cute. Piatră de moară = fiecare dintre cele două discuri mari și grele, întrebuințate la moară pentru măcinatul grăunțelor (dintre care una stă pe loc, iar cealaltă se învîrtește). Era un turn înalt și îngust cu ferestre mici și nepotrivite, avînd jos o portiță boltită căria îi slujea de prag o piatră de moară crestată în două. ODOBESCU, S. I 148. La arnăut poruncea, Piatră de moară-aducea, Cu parale c-o plătea. PĂSCULESCU, L. P. 246. (În metafore și comparații) Rușinea ce i-o făcuse Vasile Baciu i se așezase pe inimă ca o piatră de moară. REBREANU, I. 35. Pentru babă, fata moșneagului era piatră de moară în casă. CREANGĂ, O. A. 178. Piatră prețioasă (scumpă sau nestemată) = mineral cristalizat cu aspect frumos, cu duritate foarte mare, de valoare deosebită, care se găsește foarte rar în natură și din care se fac bijuterii. Cînd e vorba de pietre prețioase, de valoarea acestora, orice presupunere este permisă. C. PETRESCU, A. 326. Pe pieptul moartei luce de pietre scumpe salbă Și păru-i de-aur curge din raclă la pămînt. EMINESCU, O. I 88. Am o piatră nestimată Care noaptea viu lucește. ALECSANDRI, P. A. 44. Piatră semiprețioasă = mineral cristalizat, care are un aspect frumos și se găsește relativ frecvent în natură, întrebuințat la confecționarea bijuteriilor de mică valoare. 4. Material pietros, fabricat pe cale artificială, avînd diferite întrebuințări. Piatră de mozaic. ▭ Între munții cu granitul sur, Arieșul, șoseaua și linia îngustă a trenului șerpuiesc, împletindu-se cu poduri de piatră. C. PETRESCU, S. 225. 5. Piesă la jocul de domino și la alte jocuri, confecționată din piatră (1), os sau lemn. 6. (Popular) Aerolit, meteorit. Piatră căzută din cer. 7. (Adesea în construcții cu verbele «a bate» sau «a cădea») Grindină. A mai avut, sărmanul, și păcatul că l-a bătut piatra și n-a putut strînge mai nimic de pe cîmp. BUJOR, S. 161. Bătea piatra holdele, apoi pe ale lui le amesteca cu pămîntul. ISPIRESCU, L. 206. II. 1. (Popular) Crustă de săruri minerale care se depune cu vremea pe pereții unui vas în care se fierbe apă. ◊ Piatră de vin = crustă de săruri minerale depuse pe pereții butoaielor în care se păstrează must sau vin. 2. Substanță calcaroasă de culoare gălbuie sau negricioasă, care se depune uneori pe coroana dinților; tartru. 3. (Nume popular dat unor substanțe chimice; numai în compuse) Piatră-acră = alaun de potasiu, v. alaun; piatră-vînătă = sulfat de cupru, v. sulfat. Negustor de băcan... piatră-vînătă... salcie, fumuri și alte otrăvuri. CREANGĂ, P. 112; piatră-vitriolică = sulfat feric, v. sulfat; piatra-iadului = azotat de argint, v. azotat; piatră-de-var = carbonat de calciu; piatră-pucioasă = sulf în formă de bucăți; piatra-sulimanului = numele pietrei din care se prepară un fel de suliman. 4. (Med.) Calcul¹. Piatră la rinichi. Piatră la ficat. - Pronunțat: pia-.

TAFRO- „șanț, canal”. ◊ gr. taphros „șanț, groapă” > fr. taphro-, engl. id. > rom. tafro-. □ ~fil (v. -fil₁), adj., care crește prin canale sau șanțuri; ~geneză (v. -geneză), s. f., proces de formare a structurilor faliate în regiunile de platformă tînără; ~lit (v. -lit₁), s. n., formă de zăcămînt a unor roci magmatice, care mulează o depresiune tectonică.

CAROTAJ, carotaje, s. n. Determinare prin foraj a structurii și compoziției straturilor scoarței terestre, bazată pe analiza probelor carotelor (2) sau pe măsurarea mărimilor fizice caracteristice ale rocii străbătute. – Din fr. carottage.

CAROTAJ s.n. Determinarea structurii terenurilor scoarței terestre prin scoaterea de carote (II) [în DN] sau prin măsurarea unei proprietăți fizice a rocii respective. [< fr. carottage].

INVERSIÚNE (< fr., lat.) s.f 1. Schimbare, inversare a sensului sau a ordinii obișnuite a anumitor cuvinte în frază (pentru a obține efecte stilistice). ◊ I. de relief = stadiu de evoluție a unui relief ondulat, în care, pe locul unor foste forme pozitive de relief, apar unele negative și invers (ex. pe locul unui interfluviu se instalează o vale, iar o parte din fosta vale devine interfluviu). ♦ Proces de transformare prin eroziune îndelungată și diferențiată în roci de durități diferite, a formelor inițiale de relief, în urma căruia relieful nu mai este conform cu structura (porțiunile mai ridicate corespund sinclinalelor care devin interfluvii, iar cele coborâte anticlinalelor care devin văi). Fenomenul este întâlnit mai des în structurile cutate și faliate. I. de vegetație = dispunere pe altitudine a diferitelor unități de vegetație invers decât în ordinea normală. ♦ Procedeu stilistic bazat pe schimbarea topicii normale a cuvintelor în frază. 2. (MAT.) Transformare geometrică determinată de un punct fix (numit centru de pol sau pol de i.) și un număr real, (numit modul de i.), cu proprietatea că produsul distanței de la pol la transformatul acelui punct este constant și egal cu pătratul modului de i. I. a fost definită de Apollonius (sec. 3 î. Hr.), iar denumirea i-a fost dată, în 1850, de A. Bravais (ex. inversul unui cerc este tot un cerc, al unui plan – o sferă ce trece prin pol, al unei sfere – tot o sferă etc.).