171 de definiții conțin toate cuvintele căutate (cel mult 164 afișate)

PROCES, procese, s. n. 1. Acțiune în justiție făcută pentru soluționarea unui diferend între două părți care sunt în litigiu sau pentru constatarea și sancționarea călcării legilor statului; acțiune judecătorească; totalitatea actelor, documentelor adunate în vederea acestei acțiuni. ◊ Expr. A face (sau a intenta) cuiva proces = a chema pe cineva în fața instanțelor de judecată, a da pe cineva în judecată. A face procesul (cuiva sau a ceva) = a critica, a ataca (pe cineva sau ceva). A-i face cuiva proces de intenție = a învinui pe cineva de intenții reprobabile pe care nu poți dovedi că le-a avut. A-și face proces(e) de conștiință = a regreta, a-și reproșa anumite atitudini sau acțiuni. ♦ Proces-verbal = înscris (cu caracter oficial) în care se consemnează un fapt de natură juridică; act cu caracter oficial în care se redau pe scurt discuțiile și hotărârile unei adunări constituite. 2. Succesiune de operații, de stări sau de fenomene prin care se efectuează o lucrare, se produce o transformare; evoluție, dezvoltare, desfășurare; acțiune. ◊ Proces de producție = a) (în teoria marxistă) proces social în cadrul căruia oamenii intră în relații reciproce determinate și acționează asupra obiectivului muncii pentru a crea bunuri materiale; b) proces de fabricație; Proces de fabricație = totalitatea procedeelor folosite pentru transformarea materiilor prime și a semifabricatelor în produse finite. 3. Maladie (a unui organ sau a întregului organism) în evoluție (sau în regres). [Pl. și: (înv.) procesuriVar.: (înv.) proțes s. n.] – Din it. processo, fr. procès, lat. processus.

CONSEMNA, consemnez, vb. I. Tranz. 1. A trece anumite mențiuni în legătură cu un fapt juridic într-un proces-verbal, într-o minută etc.; p. gener. a înregistra, a însemna, a nota. 2. A depune bani spre păstrare și fructificare la o organizație de stat care are sarcina de conservare a sumelor de bani. 3. A interzice prin consemn ieșirea militarilor din cazarmă, din locul de staționare sau părăsirea navei, pentru un anumit timp, din motive sanitare, disciplinare, securitate etc. – Con1 + semna (după fr. consigner).

DRESA vb. I. a deprinde. (A ~ un animal, la circ.) II. a întocmi, a redacta. (A ~ un act, un proces-verbal.)

DRESARE s. I. v. dresură. II. întocmire, redactare. (~ unui proces-verbal.)

JURNAL s. v. proces-verbal.

PROCES-VERBAL s. (rar) protocol, (înv.) jurnal, tacrir. (A încheia un ~.)

PROTOCOL s. v. catastif, condică, proces-verbal, registru.

TACRIR s. v. dare de seamă, declarație, depoziție, interogatoriu, mărturie, mărturisire, memoriu, petiție, proces-verbal, raport, referat, situație.

proces-verbal s. n., pl. procese-verbale

A CONSEMNA ~ez tranz. 1) (mențiuni din cadrul unui proces juridic) A reda într-un proces verbal. 2) (fapte, evenimente, note etc.) A fixa în scris; a înscrie; a înregistra; a nota. 3) (militari) A supune unui consemn. 4) (sume de bani) A pune la păstrare la o instituție bancară; a depune. /con- + a semna

A DRESA2 ~ez tranz. (acte, procese verbale) A întocmi în scris. /<fr. dresser

EXTRAS ~e n. 1) Fragment scos dintr-o scriere, dintr-un document, proces-verbal, regulament sau lege. ◊ În ~ reprodus parțial. 2) Articol dintr-o publicație comună (revistă, culegere) prezentat separat (sub formă de broșură). /v. a extrage

A INSTRUMENTA ~ez 1. tranz. 1) (piese muzicale) A aranja pe grupuri de instrumente, pentru a putea fi executat de orchestră; a orchestra. 2) (unelte, piese) A scoate cu ajutorul unor dispozitive speciale dintr-o mină sau dintr-o sondă. 2. intranz. A elabora contracte, procese-verbale și alte acte publice. /<fr. instrumenter

A ÎNCHEIA2 închei tranz. 1) (adunări, cuvântări, texte etc.) A duce până la capăt; a sfârși; a termina; a isprăvi. ~ discuția. 2) (coloane, rânduri etc.) A întregi formând partea de la urmă. 3) (acorduri, tratate, convenții etc.) A adopta prin semnăturile reprezentanților; a consimți să respecte printr-o înțelegere reciprocă; a contracta. Părțile au ~t convenția.~ un proces-verbal a fixa un fapt de natură juridică într-un act oficial. 4) A face să se încheie. /<lat. inclavare

SECRETAR ~ă ( ~i, ~e) m. și f. 1) Slujbaș însărcinat cu lucrări de secretariat. ~ particular. 2) Persoană care scrie procesul- verbal al unei adunări. 3) Funcționar care pregătește lucrările și duce la îndeplinire hotărârile organului suprem al puterii de stat, ale unui minister ori ale conducerii altui organ administrativ sau politic. /<fr. secrétaire, lat. secretarius

SECRETARIAT ~e n. 1) Organ care îndeplinește funcții de organizare și conducere curentă. ~ul O.N.U. 2) Serviciu, într-o întreprindere sau într-o organizație, care se ocupă cu lucrul de cancelarie. 3) Grup de persoane, de obicei alese, însărcinate să elaboreze hotărârea unei ședințe sau să scrie procesul-verbal. ~ul conferinței. [Sil. se-cre-ta-ri-at] /<fr. secrétariat

A VERBALIZA ~ez intranz. A dresa sau a încheia un proces-verbal. /<fr. verbaliser, it. verbalizzare

PROCES s.n. 1. Mers, evoluție, dezvoltare, desfășurare (a unui fenomen, a unui eveniment etc.). ♦ Prefacere, transformare succesivă, progresivă. 2. (Jur.) Activitatea pe care o desfășoară o instanță judecătorească în legătură cu soluționarea unei cauze de natură penală, civilă etc. ◊ A intenta un proces = a da în judecată (pe cineva). 3. Proces-verbal = act oficial prin care se constată un fapt; redarea în scris a discuțiilor și a hotărîrilor dintr-o ședință. [Pl. -se, -suri. / < fr. procès, processus, germ. Processus < lat. processus].

PROTOCOL s.n. 1. Regulă de ceremonial folosită la anumite acte cu caracter solemn sau în relațiile diplomatice. ♦ Serviciu pe lîngă instituții superioare, însărcinat cu luarea măsurilor privitoare la ceremonial. 2. Act suplimentar al unui tratat prin care se stabilește modul de aderare la un acord preexistent, sunt formulate anumite rezerve sau interpretări, se stipulează prelungirea ori modul de aplicare a unui acord existent etc. ♦ Document, proces-verbal, dezbatere în cadrul unei conferințe internaționale, al unei dezbateri, al unor tratative. ♦ Document în care se consemnează schimbul sau depunerea instrumentelor de ratificare. ♦ Document, act diplomatic care cuprinde consemnarea unor hotărîri sau a unei înțelegeri privind mai multe state. [Pl. -oale, -oluri. / < fr. protocole, cf. lat. protocollum, gr. protokollon].

SECRETAR, -Ă s.m. și f. 1. Persoană care rezolvă lucrările curente într-o întreprindere, într-o instituție administrativă sau științifică. ♦ Persoană care redactează procesul-verbal asupra lucrărilor și discuțiilor desfășurate în cadrul unei ședințe. ◊ Secretar de redacție = colaborator din redacția unei publicații care centralizează și coordonează materialul pregătit pentru tipar. ♦ Cel care ține lucrările cuiva, care scrie (după dictare) corespondența cuiva. 2. Persoană care face parte din conducerea unei organizații politice sau de masă și care conduce munca operativ, pe baza hotărîrilor luate de organele colective respective. [< fr. secrétaire].

ACTUAR s.m. (Ant.) Scrib care redacta procesele-verbale la romani. ♦ Specialist în calcule statistice de asigurări și de probleme financiare. [Pron. -tu-ar. / < fr. actuaire, cf. lat. actuarius – scrib, grefier].

DRESA vb. I. tr. I. A învăța un animal să execute anumite figuri și mișcări. ♦ (Fig., peior.) A obișnui pe cineva să se poarte într-un anumit fel în diferite ocazii. II. A face, a alcătui, a încheia (un proces-verbal etc.). [< fr. dresser].

INSTRUMENTA vb. I. 1. intr. A întocmi contracte, procese-verbale și alte acte publice. 2. tr. (Rar) A aranja o bucată muzicală pe grupuri de instrumente. 3. A face instrumentația (2) unei piese rămase într-un puț de petrol. [< fr. instrumenter].

practica, practicale, s.f. (înv.) 1. proces-verbal. 2. permisiune de trafic dată unui vapor; autorizație de a face negoț.

protocolarmente adv. (înv.) conform cu procesul-verbal.

protocolist, protocoliști, s.m. (înv.) persoană care completează un proces-verbal; secretar (de comisie, de adunare, de instituție).

SECRETARIAT s.n. 1. Serviciu într-o instituție, într-o întreprindere etc. care se ocupă cu rezolvarea lucrărilor curente de birou, de cancelarie. 2. Organ al unei organizații internaționale avînd atribuții administrative și executive. ♦ Denumire dată persoanelor însărcinate să întocmească procesul-verbal asupra dezbaterilor unei ședințe. 3. Birou unde lucrează un secretar și subalternii săi. [Pron. -ri-at. / < fr. secrétariat, germ. Sekretariat, rus. sekretariat].

DRESA2 vb. tr. a întocmi un proces-verbal, un act oficial. (< fr. dresser)

INSTRUMENTA vb. I. intr. a întocmi contracte, procese-verbale și alte acte publice. II. tr. 1. a aranja o bucată muzicală pe grupuri de instrumente. 2. a efectua o instrumentație (1). 3. a manipula. (< fr. instrumenter)

SECRETAR1, -Ă I. s. m. f. 1. persoană care rezolvă lucrările curente de birou într-o întreprindere, într-o instituție administrativă sau științifică. ◊ cel care redactează procesul-verbal asupra lucrărilor și discuțiilor în cadrul unei ședințe. ♦ ~ de redacție = colaborator din redacția unei publicații sau edituri care centralizează și coordonează materialul pregătit pentru tipar. ◊ cel care ține lucrările cuiva, care scrie (după dictare) corespondența cuiva. 2. persoană care face parte din conducerea unei organizații politice sau de masă și care conduce munca operativ, pe baza hotărârilor luate de organele colective respective. ♦ ~ general = înalt funcționar însărcinat cu organizarea și conducerea unor adunări, organisme, societăți etc. 3. ~ de stat = înalt funcționar care conduce un departament ministerial; (în unele țări) ministru al afacerilor externe; cardinal însărcinat cu relațiile externe ale Vaticanului. II. s. n. mobilă în care se țin scrisori, hârtii etc. (< lat. secretarius, fr. secrétaire)

SECRETARIAT s. n. 1. funcție, titlu de secretar. ◊ serviciu într-o instituție, întreprindere etc. care se ocupă cu rezolvarea lucrărilor curente de birou, de cancelarie. ◊ birou unde funcționează acest serviciu. 2. organ al unei organizații internaționale având atribuții administrative și executive. 3. organ al unui partid comunist sau muncitoresc care organizează și controlează îndeplinirea hotărârilor partidului. 4. denumire dată persoanelor însărcinate să întocmească procesul-verbal asupra dezbaterilor unei ședințe. (< fr. secrétariat)

VERBALIZA vb. tr. 1. a face (încheia) un proces-verbal. 2. a formula cu voce tare ceea ce era interiorizat. (< fr. verbaliser)

protocol (-luri), s. n. – Ceremonial, proces-verbal. Fr. protocole.Der. protocolar, adj., din fr. protocolaire; protocoli (var. (îm)protocola), vb. (a include într-un protocol), din germ. protokollieren.

tacrir (-ruri), s. n.1. Proces-verbal. – 2. Raport, memoriu. – Mr. tăcrire. Tc. takrir (Șeineanu, II, 341), cf. sb. takrir. Sec. XVIII, înv.

PROTOCOLI, protocolesc, vb. IV. Tranz. (Înv.) A încheia un proces-verbal de constatare; p. ext. a colaționa. – Germ. protokollieren.

LE CLÉZIO [lə klézio], Jean-Marie Gustave (n. 1940), scriitor francez. Reprezentant al Noului roman. Începând cu „Cartea subterfugiilor”, folosește o tehnică liberă (colaje, substituiri de personaje etc.) și un ton personal (descrieri meticuloase, metafore vizionare) pentru a exprima revolta împotriva societății tehnocratice, ce are ca efect înstrăinarea umană („Proces-verbal”, „Giganții”, „Războiul”, „Profețiile lui Chilam Balam”). Romanul „Căutătorul de aur” urmat de „Jurnalul Căutătorului de aur”, reprezintă cheia universului său întunecat. Nuvele și povestiri („Febra”, „Potopul”, „Deșertul”).

*instrumentéz v. tr. (d. instrument; fr. -enter). Jur. Fac contracte, procese-verbale și alte acte publice. Muz. Orhestrez.

*interogatóriŭ n. (fr. interrogatoire, d. lat. inter-rogatorius, interogativ. V. rogatoriŭ). Totalitatea întrebărilor puse de un magistrat unuĭ acuzat și răspunsurile luĭ: a supune pe cineva unuĭ interogatoriŭ. Procesu-verbal care conține aceste întrebărĭ și răspunsurĭ: acuzatu a semnat interogatoriu luĭ. – Și -tor, pl. -oare.

*procés n., pl. e (lat. processus, mers înainte, d. procédere, a înainta; fr. procès. V. proced, abs-, ac-, de-, ex-, pur- și suc-ces). Anat. Prelungire: procesu cerebeluluĭ. Fiziol. Med. Mers, dezvoltare: procesu uneĭ boale. Jur. Judecată, cauză, neînțelegere terminată înaintea judecătoruluĭ: a cîștiga (saŭ a perde) un proces, a face (saŭ a intenta) proces cuĭva. A face cuĭva proces de intențiune, a-ĭ bănui intențiunile. Proces-verbal, pl. procese-verbale, act scris pin care un polițist, un jandarm ș. a. constată un fapt, un delict: a încheĭa un proces-verbal contra unuĭ vînător fără permis. Sumar saŭ dare de samă despre o ședință. V. delă.

*protocól n., pl. urĭ și oale (vgr. protó-kollon, prima foaĭe [de hîrtie lipită] care cuprinde subĭectu celor următoare, condică, cod, d. prótos, primu, și kólla, „cleĭ”, ngr. „coală”; fr. protocole. V. coală). În evu mediŭ, etichetă (prima coală) la arhive, apoĭ condică autentică. Formular p. a face acte publice. Proces-verbal saŭ sumar de conferență diplomatică: a dresa un protocol. Ceremonial uzitat în afacerile diplomatice, în recepțiunile suveranilor ș. a. Fig. Arta de a te purta politicos în lume, codu manierelor elegante, etichetă: a te purta după protocol.

tacrír n., pl. urĭ (turc. [d. ar.] takrir, expresiune, raport, memoriŭ, expunere. V. mucarer). Vechĭ. Raport, comunicare. Constatare, proces-verbal. Interogatoriŭ: ĭ-a luat tacrir.

proces-verbal s. n., pl. procese-verbale

*secretár, -ă s. (mlat. secretarius). Persoană care e însărcinată cu corespondența uneĭ persoane, uneĭ școale saŭ a alteĭ instituțiunĭ saŭ care redactează procesele verbale ale uneĭ adunărĭ (V. confident). Secretar general, funcționaru care urmează Îndată după ministru și-ĭ ține locu uneorĭ. Secretar de stat, vechĭ nume în loc de ministru. Secretar de redacțiune, redactoru care primește și apreciază articulele ziaruluĭ. S. n., pl. e (lat. secretarium, loc secret). Un fel de mobilă de scris și de ținut scrisorĭ. V. și serpentar.

dresà v. 1. a instrui, a forma pe un animal: a dresa un câine, un cal; 2. a așterne pe hârtie: a dresa un plan, un proces-verbal (= fr. dresser).

instrumentà v. Jur. a face contracte, procese-verbale și alte acte publice.

interogatoriu n. 1. totalitatea chestiunilor judecătorului și a răspunsurilor acuzatului; 2. proces-verbal ce le conține.

proces-verbal n. 1. act prin care un comisar constată un fapt, un delict; 2. darea de seamă a unei ședințe.

protocol n. 1. formular pentru redactarea actelor publice: 2. proces-verbal al deliberațiunilor unui congres, al unei conferințe diplomatice.

secretar m. 1. cel însărcinat cu facerea corespondenței unei persoane de care depinde; 2. cel ce redactează procesele-verbale ale unei adunări; secretar de Stat, ministru însărcinat cu o administrațiune specială (finanțe, răsboiu, etc.); secretar de ambasadă, cel ce scrie depeșile ambasadei. ║ n. biurou de păstrat hârtii.

ACTUAR, actuari, s. m. 1. Specialist în calcule statistice privitoare la asigurări și, în general, la probleme financiare. 2. Scrib care redacta procesele-verbale la romani. [Pr.: -tu-ar] – Din fr. actuaire, lat. actuarius.

ACTUAR, actuari, s. m. 1. Specialist în calcule statistice privitoare la asigurări și, în general, la probleme financiare. 2. Scrib care redacta procesele-verbale la romani. [Pr.: -tu-ar] – Din fr. actuaire, lat. actuarius.

TACRIR, tacriruri, s. n. (Înv.) 1. Interogatoriu. 2. Proces-verbal. – Din tc. takrir.

TACRIR, tacriruri, s. n. (Înv.) 1. Interogatoriu. 2. Proces-verbal. – Din tc. takrir.

CONSEMNA, consemnez, vb. I. Tranz. 1. A trece anumite mențiuni în legătură cu un fapt juridic într-un proces-verbal, într-o minută etc.; p. gener. a înregistra, a însemna, a nota. 2. A depune bani spre păstrare și fructificare la o instituție care are sarcina de conservare a sumelor de bani. 3. A interzice prin consemn ieșirea militarilor din cazarmă, din locul de staționare sau părăsirea navei, pentru un anumit timp, din motive sanitare, disciplinare, de securitate etc. – Con1- + semna (după fr. consigner).

PROCES, procese, s. n. 1. Acțiune în justiție făcută pentru soluționarea unui diferend între două părți care sunt în litigiu sau pentru constatarea și sancționarea încălcării legilor statului; acțiune judecătorească; totalitatea actelor, documentelor adunate în vederea acestei acțiuni. ◊ Expr. A face (sau a intenta) cuiva proces = a chema pe cineva în fața instanțelor de judecată, a da pe cineva în judecată. A face procesul (cuiva sau a ceva) = a critica, a ataca (pe cineva sau ceva). A-i face cuiva proces de intenție = a învinui pe cineva de intenții reprobabile pe care nu poți dovedi că le-a avut. A-și face proces(e) de conștiință = a regreta, a-și reproșa anumite atitudini sau acțiuni. ◊ Proces-verbal = înscris (cu caracter oficial) în care se consemnează un fapt de natură juridică; act cu caracter oficial în care se redau pe scurt discuțiile și hotărârile unei adunări constituite. 2. Succesiune de stări, etape, stadii prin care trec, în desfășurarea lor temporală, în schimbarea lor, diverse obiecte, fenomene etc.; evoluție, dezvoltare, desfășurare; acțiune. ♦ Proces tehnologic = totalitatea operațiilor care comportă prelucrări mecanice și chimice, tratamente termice, impregnări, montaje etc. și prin care materiile prime, semifabricatele etc. sunt transformate în produse finite. 3. Maladie (a unui organ sau a întregului organism) în evoluție (sau în regres). [Pl. și: (înv.) procesuri.Var.: (înv.) proțes s. n.] – Din it. processo, fr. procès, lat. processus.

ALĂTURAT, -Ă, alăturați, -te, adj. Aflat sau pus alături. În balada Mioarei găsim alăturate cu niște ziceri provenite de la romînii din Tesalia... numiri locale. ODOBESCU, S. I 218. Două late, Alăturate, Și la capăt cîrligate (Foarfecele). GOROVEI, C. 115. ♦ Învecinat. Stînd într-o cameră alăturată, se apropie de o ușă cu geamuri. NEGRUZZI, S. I 26. ♦ (Adverbial) Ca anexă, anexat. Alăturat vă trimit o copie de pe procesul-verbal al ședinței.

DA3, dau, vb. I. I. Tranz. (Folosit și absolut) 1. A întinde cuiva un obiect; a înmîna, a oferi. Mama lui Abu-Hasan... le-a dat trei feluri de mîncări. CARAGIALE, O. III 63. Cînd văzui a lor mulțime, cîtă frunză, cîtă iarbă... Am jurat ca peste dînșii să trec falnic, fără păs, Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs. EMINESCU, O. I 147. ◊ Expr. A da o masă, o petrecere etc. = a oferi o masă, a organiza o petrecere etc. Am dat cina asta ca să-l onorez pe Spallazini. CAMIL PETRESCU, T. II 191. Acum să dăm o petrecere, la care... să chemăm și pe Ber-Căciulă! VISSARION, B. 74. A da (cuiva) o gură (sau o guriță) = a săruta pe cineva. Să rîzi mai bine și să-mi dai O gură, numai una. EMINESCU, O. I 174. A da (cuiva) mîna sau a da mîna cu cineva v. mînă. A da cuiva mură-n gură v. mură. A-și da bucățica de la gură v. bucățică. A da bună ziua (bună seara, binețe etc.) = a saluta pe cineva. Și mai dau bun-întîlniș cu unul. SADOVEANU, O. I 564. Dai domnului strein bună seara. Întinzi mîna. Îți spui numele. C. PETRESCU, A. 285. Cînd oamenii se-ntoarnă-n sat Și-mi dau, pe rînd, binețe. IOSIF, PATR. 30. A da față cu cineva = a se vedea, a se întîlni cu cineva. ♦ A pune cuiva ceva la dispoziție, la îndemînă, a face rost de ceva, a procura. Te rog s-mi dai bani de cheltuială, straie de primeneală, arme și cal de călărie, ca să și pornesc fără zăbavă. CREANGĂ, P. 184. Dați-mi, dați-mi aripioare, Să zbor iute pe sub soare. ALECSANDRI, P. II 102. 2. A împărți, a distribui, a repartiza. Știu că s-a împărțit la companii rachiu. L-ai dat oamenilor? CAMILAR, N. I 161. Dînd două-trei cărți [de joc]. NEGRUZZI, S. I 85. ◊ Expr. A da ceva în (sau pe din) două = a împărți în două părți egale; a înjumătăți. Ești mama lui Iorgovan, Mîndrul nostru căpitan. Să ne fii mamă și nouă Care-am dat cu el în două Munca noastră de mulți ani, Împărțind grămezi de bani. TEODORESCU, P. P. 559. A-i da (cuiva) un număr oarecare de ani = a atribui (cuiva) o anumită vîrstă. Eu de-abia ți-aș fi dat șepte, mult opt ani. CREANGĂ, P. 148. A da cuiva cîștig de cauză = a face pe cineva să cîștige (într-un diferend). ♦ A repartiza cuiva un lucru spre executare, a însărcina pe cineva cu ceva, a obliga la ceva. Profesoara ne-a dat să scriem despre Delta Dunării.Părinții pustnici... mi-au dat canon să mănînc lapte numai de la o vacă. CREANGĂ, P. 116. ◊ Expr. A da (cuiva) de lucru = a însărcina pe cineva cu o muncă, a-i procura o ocupație; a pricinui cuiva multă bătaie de cap, a-l face să o scoată greu la capăt, să se căznească mult. După obicei, ea le dă de lucru cu măsură. CREANGĂ, P. 7. Hai la treabă, cumătriță, că lupul ți-a dat de lucru! id. ib. 29. 3. (Cu privire la persoane, de obicei urmat de determinări ca «pe mîna», «în seama», «în paza», «în grija» etc.) A încredința, a preda. Dete pe fiu-său acestui vînător ca să-l învețe meșteșugul său. ISPIRESCU, L. 183. Pornește spre casă, urmat de cîțiva ostași, în paza cărora l-a dat împăratul. CREANGĂ, P. 84. ◊ Expr. A da (pe cineva) în judecată = a chema pe cineva în fața justiției a intenta (cuiva) un proces. ♦ (Cu privire la obiecte) A preda (pentru a se descărca de o îndatorire). A dat în primire, aceluiași copil, costumul și jobenul. SAHIA, N. 103. Spune-i că te prinzi să-i dai în girezi tot grîul cît îl are semănat. CREANGĂ, P. 155. 4. A preda ceva cuiva (uneori la cererea acestuia), a pune pe cineva în posesia unui lucru (fără a cere sau a primi ceva în schimb), a face cuiva parte de... Țara... s-a gîndit să vă deie pămînt. CAMILAR, N. I 247. Plîngem și dăm – căci ni se cere. Trebuie să deie toți – căci le cerem. SADOVEANU, Z. C. 247. ♦ (Uneori determinat prin «în dar», «de pomană», «plocon» etc.) A dărui. Murise un flăcău... și-mi «dase mă-sa lui» pantaloni de pomană. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 11. [Era] gata totdeauna să-și ia bucata de la gură sau haina de pe dînsa ca s-o dea. M. I. CARAGIALE, C. 134. Îl întîmpină în pragul ușii cerșitoarea, căreia îi dăduse el un ban de pomană. CREANGĂ, P. 213. ◊ Fig. Dă-mi-i mie ochii negri... nu privi cu ei în laturi. EMINESCU, O. I 155. ◊ Expr. A-și da cuvîntul (de onoare) v. cuvînt. ♦ A pune ceva la dispoziția cuiva contra plată. Dă odăi cu chirie. STANCU, D. 245. ♦ (Mai ales determinat prin «împrumut», «cu camătă», «cu dobîndă», «pe datorie» etc.) A împrumuta pe cineva (cu ceva). Ar mai fi cerut, dar știa că Busuioc nu-i dă pe datorie, fiindcă mai e scris acolo la catastif. REBREANU, R. II 57. (Fig.) Lelișoară de pe plai, Spune-mi gura cui o dai? Dă-mi-o mie-n datorie. ȘEZ. I 270. ◊ Expr. A da (pămîntul) în parte v. parte. A da (pămîntul) în arendă v. arendă. ♦ (Uneori determinat prin «înapoi») A întoarce cuiva ceva primit de la el sau ceea ce i se cuvine; a restitui. Băgați de seamă, aveți timp să dați înapoi ce-ați furat. CAMIL PETRESCU, U. N. 295. Uite, maică, urîtul, Cum îmi poartă inelul; Eu i-l tot cer să mi-l deie, El zice c-o să mă ieie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 274. 5. (Cu privire la persoane) A pune la dispoziția cuiva, a repartiza; (popular, cu sensul reueșind din context) a mărita o fată (cu cineva). Ne-am îngrijit de plecarea cuvioșiei-sale și-i dăm slujitori care să-l petreacă pînă la Dunăre. SADOVEANU, Z. C. 168. Dete fetelor pentru grădină un paznic neadormit. ISPIRESCU, U. 13. Îmi dai pe Măndica? ALECSANDRI, T. I 332. ◊ Expr. (Popular) A da (o fată) după cineva = a mărita (pe o fată) cu cineva. Am auzit că ai tăi ar fi glăsuit Că te-or da după mine, fiindcă-s sărac. VINTILĂ, O. 41. Mămucă, să nu mă dai după urît și după bătrîn, ca să mă bucur și eu de viață, cum te-ai bucurat dumneata. SADOVEANU, B. 30. Împăratul... a făcut sfat și a găsit cu cale să deie fata după feciorul moșneagului. CREANGĂ, P. 85. (Rar) A da unei fete (de bărbat) pe cineva = a căsători o fată cu cineva. Tecla se îndrăgi de Stoicea pe viață și pe moarte; și boier Rovin, neavînd ce face, îi dădu pe Stoicea. GALACTION, O. I 51. Împăratul... dete de bărbat fie-sei pe argat. ISPIRESCU, L. 169. 6. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «pentru», «în locul», «pe» etc.) A oferi ceva în schimbul, în locul... (spre a plăti sau a răscumpăra ceva); a schimba cu... Bătrînețe, bătrînețe, cum te-aș da pe tinerețe! POP.Expr. A da cinstea pe rușine v. cinste. (Mold.) A da toate pe una = a nu mai avea încotro, a nu-i rămîne altceva decît... Căci și împăratul, cît era de împărat, le dăduse acum toate pe una, și nici macar aceea nu era bună: frica! CREANGĂ, P. 86. (Familiar) A nu da pe cineva pe (sau pentru) altul, se zice pentru a arăta că prețuim pe unul mai mult decît pe celălalt. Nu-l dau pe Ion pe cinci ca Gheorghe. (Refl.) A nu se da pe cineva = a se crede mai grozav decît altul, a nu se lăsa învins sau întrecut de altul, a nu se lăsa schimbat cu altul. Hei! pipiric, pipiric, dară voinic, nu se dă pe orișicine! SBIERA, P. 178. Nu m-aș da pe zece ca d-al de ăștia. ISPIRESCU, L. 15. (Refl., rar) A nu se da pentru mult = a se considera foarte mulțumit de sine sau de situație. E rău la părău, cu geta feciorul de împărat, toate ca toate dar de asta să mă văd o dată scăpat, apoi nu m-aș da pentru mult. BOTA, P. 7. ♦ A oferi (în schimb, drept plată), a plăti. Cît dă de-o căruță? – Cum cît dă?... – Cît plătește? a răspuns tare Miai. PREDA, Î. 120. Nu te mulțumești de simbria ce-ți dau? ISPIRESCU, L. 231. Noră-mea vrea să meargă la Piatră. Cît să-ți dau ca să mi-o duci? CREANGĂ, P. 113. ◊ Expr. A da ortul popii v. ort. A da bir cu fugiții v. bir. ♦ A vinde. Mergem la Pațanghel, să vedem cum a dat porumbul. PREDA, Î. 74. Dau numai pe bani CAMILAR, N. I 166. Cine are un petic de pămînt, din sărăcime, îl dă pe ce pe apă nu curge, ca să scape de foamete. STANCU, D. 102. 7. A jertfi, a sacrifica. N-avem soți, nici fii de dat. BANUȘ, B. 123. Cîinele acesta zece ani a dat din viața lui ca să sară la porunca mea. ISAC, O. 178. ◊ Expr. A-și da viața = a-și jertfi viața din devotament pentru cineva sau pentru ceva. Să nu uităm pe acei care și-au dat viața pentru transformarea revoluționară a patriei. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 371, 3, 1. Mi-aș da viața ca să te apăr. CAMIL PETRESCU, T. II 23. Îmi dau capul, spune cineva care afirmă un lucru cu energie, cu deplină siguranță. 8. (Cu sensul reieșind din context) A arunca, a azvîrli. Să iei pielea cea de porc și în foc s-o dai. CREANGĂ, P. 87. Alelei! tîlhari păgîni, Cum o să vă dau la cîni! ALECSANDRI, P. P. 88. ◊ Expr. A da vina pe cineva = a învinui. A da afară v. afară. A da pe gîrlă = a renunța la un lucru, a-l lepăda. Amu uite cum fac ei: se lăcomesc la două și dau pe gîrlă optsprezece. GALAN, Z. R. 286. A da uitării = a nu se mai gîndi la..., a uita, a părăsi. Singura mea rugă-i uitării să mă dai. EMINESCU, O. I 127. (Formulă de ocară sau de blestem) A da (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracul, naibii, corbilor), a-l da încolo (sau în plata domnului) = a se dezinteresa de cineva sau de ceva, a nu-și mai bate capul cu cineva sau cu ceva. Dă-l încolo de proces-verbal. SEBASTIAN, T. 247. 9. A așeza altfel, în altă poziție. Își dăduse pe ochi pălărioara rotundă. SADOVEANU, O. VI 359. Avea un fel al ei de a-și da capul pe spate. BART, E. 48. Își netezi părul de pe frunte și-l dete pe spate. EMINESCU, N. 12. ◊ Expr. A da la o parte (sau într-o parte) = a îndepărta. Dînd într-o parte ghimpoasele creci ale verdelui mărăciniș, se strecură... pînă la rădăcina celui mai înalt dintre ulmi. MACEDONSKI, O. III 7. A da ochii peste cap = (a fi pe punctul de) a muri; fig. a face fasoane. Începea să cînte de dor și amor, cu ofuri și ochii dați peste cap. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 31. Fata își dădu de cîteva ori ochii peste cap, răsuflă greu și flacăra tainică a vieții se stinse. SANDU-ALDEA, D. N. 277. Indignat grozav și dîndu-și ochii peste cap: «O, doamnă, e teribil ce se petrece!». VLAHUȚĂ, O. AL. II 8. A da (ceva) peste cap = a face un lucru de mîntuială, a lucra superficial. A da (pe cineva) peste cap v. cap (I 1). A da (ceva) după spate = a lăsa la o parte, a trece cu vederea. Mane, fîrtate! Dă-ți mînia după spate. ALECSANDRI, P. P. 73. A da ușa (poarta etc.) de perete = a împinge în lături, a deschide larg. Dete poarta de părete și trecu înainte. ISPIRESCU, L. 359. A da cărțile pe față v. carte. ♦ A petrece prin sau pe după ceva. Un domn scurt și gras, cu ochelari dați după ureche. C. PETRESCU, Î. I 12. ♦ (Complementul indică o băutură sau o cantitate de băutură; determinat prin «pe gît», «de dușcă», «peste cap», «pe spate») A bea (lacom, dintr-o dată sau în cantități mari), a goli bînd, a turna pe gît. Dădu restul de ceai călduț pe gît. C. PETRESCU, C. V. 130. Baba dădu rachiul pe gît. SANDU-ALDEA, D. N. 194. Și d-ta ai cîntec: «Ipate care da oca pe spate Și face cu mîna să-i mai aducă una». CREANGĂ, P. 150. 10. (În diverse procese de muncă, sensul reieșind din context) A da găuri = a găuri. Începu să... dea găuri cu un burghiu. C. PETRESCU, Î. II 183. A da (un obiect tăios) pe piatră = a(-l) ascuți. Scoate bulicheriul din teacă, îl dă pe amînari. CREANGĂ, P. 125. Paloșul scotea, Pe amnar îl da, De și-l ascuțea. TEODORESCU, P. P. 450. A da (un lemn) la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. (Mold.) A da (o țesătură) în undă = a spăla, a clăti. Numai de două ori pîn-acu am dat-o [pînza] în undă. ALECSANDRI, T. 259. ◊ (În legătură cu alte acțiuni ale omului) A da lecții = a preda lecții. Am un băiet, Karl, și aș vrea să-i dați d-voastră lecții. HOGAȘ, DR. II 63. A da o telegramă = a expedia o telegramă. Dați-i o telegramă din partea mea să se intereseze ce e cu depozitul. CAMIL PETRESCU, U. N. 66. A da la ziar = a publica sau a face să se publice în ziar. Și voi la ziar puteți da tot ce știți. C. PETRESCU, C. V. 131. A da foc = a aprinde. Buntași care au de gînd să deie foc tîrgului în astă-noapte! ALECSANDRI, T. I 70. A da bici = a lovi cu biciul. A dat bici calului și-a plecat însoțit de argați. STANCU, D. 22. A da la mînă = a pune la dispoziția cuiva, a înmîna cuiva (un act, un obiect de folosință imediată etc.). I-a... dat la mînă hîrtie de danie. CARAGIALE, O. III 48. A da (refl. a se da) o luptă, o bătălie = a avea loc o luptă. Bătălia în care Tomșa fusese înfrînt... se dăduse dimineață. SADOVEANU, O. VII 154. Luptele se dau acum în Carpați. CAMIL PETRESCU, U. N. 419. A da un spectacol = a reprezenta un spectacol. Spectacolele le da în aer liber. SAHIA, N. 67. A da (pe cineva) dezertor = a face cunoscut în mod oficial că cineva este dezertor. 11. (Despre sol, plante, animale etc.) A produce, a emite, a scoate din sine însuși. Oile dau lînă și lapte.Ca moarte ramuri vestejite, Sătule să mai deie rod, Își lasă brațele s-atîrne Sărmanul istovit norod. TOMA, C. V. 60. N-am învățat știința ierburilor, dar. pe cît mă taie capul, sacul n-a dat niciodată trandafiri. DELAVRANCEA, A. 93. Mugurii dau frunză și cîmpii dau verdeață. ALECSANDRI, P. III 241. ♦ (Mai ales despre persoane, cu complementele: «glas», «chiot», «țipăt», «răcnet» etc.) A emite, a face să se audă. Stați să deie badea un chiot spre caii ceia. CAMILAR, N. I 309. Ea dă glas și bate cu bățul în poartă. SADOVEANU, B. 35. Le-a pătruns prin piept, ca fierul, Strigătul ce-a dat străjerul. TOMA, C. V. 139. ◊ Expr. A da dintr-însul o vorbă (sau niște vorbe) = a spune lucruri, de obicei minunate, înțelepte. Cînd da cîte-o vorbă dintr-însul, vorba era vorbă. CREANGĂ, P. 142. Are un duh cît șăpte și dă dintr-însa niște vorbe! ALECSANDRI, T. I 129. ♦ A produce, a crea. Eminescu a dat o operă de valoare universală.Expr. A da la lumină (sau la iveală) = a descoperi ceea ce este ascuns; (cu privire la scrieri) a publica. Săpăturile au dat la iveală ruinele unei vechi cetăți.Am arătat cartea me la mulți profesori... și ei m-au îndemnat ca să o dau la lumină. KOGĂLNICEANU, S. 102. A da viață = a naște, a da ființă, a făuri; fig. a anima, a însufleți. Bătrînul Dan trăiește ca șoimul singuratic... Privind cu veselie cum soarele răsare Dînd viață luminoasă cu-o caldă sărutare. ALECSANDRI, O. 206. A da (ceva) în vileag (sau tîrgului) = a divulga. Cum de să știe el ceva și să n-o deea tîrgului? ISPIRESCU, U. 112. A da de veste (sau de știre) = a aduce la cunoștință, a vesti. Mică lacrimă fierbinte, Ce te-ncerci cînd n-ai cuvinte... Să dai altui suflet veste De cît dor în tine este. TOMA, C. V. 93. Să cerc a da de știre Marghioliții, după chipul obișnuit... să-i cînt pe sub ferești. ALECSANDRI, T. I 78. A da însemnătate = a acorda atenție. Cred că ea nu dădea nici o însemnătate jocurilor deputatului. CAMIL PETRESCU, U. N. 53. A da semne de... = a indica, a arăta că..., a lăsa să se vadă că... A-și da (refl., familiar, a se da cu) părerea = a-și exprima punctul de vedere. Au să vă vină oaspeți... își dădu părerea dascălul Iov. SADOVEANU, P. M. 27. Așteaptă pe franțuz să-și deie părerea în limba lui străină. id. Z. C. 46. Poate sosește acum, se dădu cu părerea portarul binevoitor. C. PETRESCU, C. V. 123. A da gata = a) a termina, a lichida. Au dat gata patru curcani fripți. SADOVEANU, O. I 297; b) a impresiona puternic, a cuceri (pe cineva). (Sport) A da startul = a anunța plecarea printr-un semnal. La ora 4 s-a dat startul în prima serie a cursei de 100 m plat. 12. A provoca, a prilejui, a pricinui, a cauza, a stîrni. Zeama de mahorcă slăbește și dă căldură. CAMILAR, N. I 143. [Pajul Cupidon] dă gînduri ne-nțelese Vrîstei crude și necoapte. EMINESCU, O. I 108. Un an vine, trece, ș-alt an îl moștenește, Și ce nădejdi dă unul acelălalt le ia. ALEXANDRESCU, P. 77. 13. (Mai ales urmat de verbe ca: «a cunoaște», «a înțelege» etc. la conjunctiv sau la moduri nepredicative) A îngădui, a permite, a lăsa, a face posibil. Îi ședea ghimpe de foc în creier, gîndindu-se că fuga lui putea să deie crezut pînă și coanei Tasica, ba chiar și Rusandei, că el e ucigașul. POPA, V. 80. Începu a horcăi, dînd să cunoască că el a adormit. RETEGANUL, P. I 76. Baba se culcă... dînd a înțelege nurori-sa că are s-o privegheze. CREANGĂ, P. 6. ◊ Expr. A-i da (cuiva) mîna să... = a dispune de mijloace materiale pentru a..., a fi în stare să..., a avea posibilitatea să...; a-i veni bine la socoteală, a-i conveni. Vă impunea mult respect faptul că ei... veneau acasă... cu trăsura, și știați că pentru asta le dă mîna să plătească un leu. PAS, Z. I 110. 14. (Adesea legat de ideea divinității) A rîndui, a destina, a sorti, a hărăzi. Și dînd dumnezeu un vînt bun, corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 24. Of, jupîneșică, of! Ce-a fost să nu dea dumnezeu să mai fie! CREANGĂ, P. 119. ◊ (Impersonal) Ploi de lumină Mi-i dat să sărut. BENIUC, V. 57. Ți-a fost dat... să-nduri toată durerea Pe care lumea n-o mai simte. VLAHUȚĂ, O. A. 50. Se înduioșa la gîndul că îi va fi dat să trăiască în liniște! MACEDONSKI, O. III 23. ◊ Expr. Ș-apoi dă doamne bine! = apoi a fost strașnic! După aceasta se începe nunta, ș-apoi dă doamne bine! CREANGĂ, P. 279. Ce-o (sau cum a) da tîrgul și norocul = cum se va întîmpla să fie, cum se va nimeri. Apoi dă, tată, cum a da tîrgul și norocul. CREANGĂ, P. 197. (Bine că) a dat dumnezeu! = în sfîrșit, după atîta așteptare, în cele din urmă. A dat dumnezeu de ne-a scris o scrisoare. 15. (Cu privire la oameni, urmat de determinări introduse prin prep. «la») A așeza sau a trimite într-un loc pentru o îndeletnicire determinată. Îl deteră pe la școli și filosofi. ISPIRESCU, L. 2. ◊ Expr. A da (pe cineva) pe brazdă v. brazdă. ♦ (Cu privire la animale) A mîna. Au dat oile la păscut. SBIERA, P. 37. Drăguțule bace, Dă-ți oile-ncoace La negru zăvoi, Că-i iarbă de noi Și umbră de voi. ALECSANDRI, P. P. 1. 16. (Împreună cu obiectul formează locuțiuni verbale) A da sfaturi = a sfătui. A da răspuns = a răspunde. Flăcăul dădea răspuns că așteaptă pe tatăl său cu paralele, ca să împace pe ciobani și pe stăpînul bălții. SADOVEANU, B. 15. A da ordin (sau poruncă) = a ordona, a porunci. M-am necăjit și am dat poruncă să dea gazeta înapoi. CAMIL PETRESCU, U. N. 29. Prefectul i-a dat ordin să plece la expoziție «pe puțin cu trei sute de suflete». SP. POPESCU, M. G. 22. A da bucium = a vesti. Și de acolo din margini de zări, Din creieri de culme, din inimi de luncă, Dau bucium și zvoană spre depărtări, Să-și strîngă tovarăși de rodnică muncă. DEȘLIU, G. 28. A da crezare (sau crezămînt) v. crezare. A-și da (popular a da) sfîrșitul (sau sufletul, duhul) = a muri. Într-o seară, bolnava își dădu sfîrșitul. DUNĂREANU, CH. 10. I-a venit și lui rîndul să-și dea duhul. ANGHEL, PR. 129. Bătrînul a dat sfîrșitu și, după ce l-au înmormîntat, feciorii săi au pornit de au vînat toți munții. POPESCU, B. IV 4. (Prin exagerare) Eram sfîrșit de oboseală, nu mai puteam; îmi dădeam sufletul. SADOVEANU, O. VI 66. A da dovadă = a dovedi. Lenin și Stalin ne învață că membrii de partid trebuie să dea dovadă de inițiativă creatoare în muncă. LUPTA DE CLASĂ, 1951, nr. 11-12, 101. A da prilej (sau ocazie) = a prilejui. Eliberarea poporului nostru a dat prilej miilor de talente... să se afirme, să se dezvolte, să atingă culmi nebănuite în creații. CONTEMPORANUL, S. ii, 1953, nr. 353, 1/2. Eu am apelat la dumneata numai ca să-mi dai ocazie să muncesc. C. PETRESCU, C. V. 134. Natura psihică a lui Eminescu a dat prilej multor aprecieri greșite asupra poetului. IONESCU-RION, C. 65. A da ocol (sau tîrcoale), a da raita (sau o raită) = a se învîrti în jurul unui loc, a cerceta un loc. Pînă seara a clocotit tot tîrgul Nomoloasei de vestea nebunului bătrîn, care dădea tîrcoale la marginea orașului. POPA, V. 150. El poartă calul, dînd ocol... Și ochii pașei mari s-aprind. COȘBUC, P. I 109. A da năvală (sau buzna) = a năvăli. Se așeză jos pe prispă; păsările flămînde dădură buzna la căuș. VLAHUȚĂ, O. AL. I 48. (Eliptic) A venit vestea că dau tatarii. SADOVEANU, O. I 515. A da roată = a se roti. Se zbuciumă vîntu-n mînie, Iar corbii-n pribeagul lor drum Dau roate prin zarea pustie. COȘBUC, P. II 47. A da informații (sau referințe, relații) = a informa, a referi, a relata. Îți voi da relație de călătoria me. KOGĂLNICEANU, S. 41. (Rar) A da răscoală = a răscoli. Doar vîntul nopții-n ierburi dă răscoală! IOSIF, P. 24. A-și da truda (sau osteneala) = a se trudi, a se osteni. Toate chipurile și toate trudile ți le-ai dat, numai ca să mă vezi norocit și însămnat între moldoveni. KOGĂLNICEANU, S. 54. A da luciu (sau lustru) = a lustrui. Vezi luciul ăla de la bielă? Eu l-am dat. SAHIA, N. 30. Ema, dîndu-și lustru la unghii: A venit multă lume? CAMIL PETRESCU, T. II 41. A da raportul = a raporta. Am venit să dau raportul săptămînii. SEBASTIAN, T. 155. A(-și) da demisia = a demisiona. Se înturnă la Iași și îi dete demisiunea. NEGRUZZI, S. I 111. ◊ Expr. A da (un) examen = a se prezenta la un examen, a susține un examen în fața unui examinator; fig. a trece cu succes printr-o încercare. A da seamă (sau socoteală) = a răspunde de ceva, a fi tras la răspundere. Dacă va fi să dau cuiva socoteală, voi istorisi tot ce-am văzut. CAMILAR, N. I 425. Ți-am cerut să-mi dai samă ce cauți la hotar. SADOVEANU, F. J. 152. Eu n-am teamă De-a mele fapte-n viață să dau în ceruri seamă. ALECSANDRI, T. II 192. A-și da seama (rar seamă) = a se dumeri, a pricepe, a se lămuri. Din analiza lucrărilor Congresului ne putem da seama de uriașele sarcini care stau înaintea noastră. DAVIDOGLU, M. 7. Ne-am dat seama că fără popor nu putem face revoluția. CAMIL PETRESCU, B. 67. Fiecine cum i-e vrerea despre fete samă deie-și, – Dar ea seamănă celora îndrăgiți de singuri ei-și. EMINESCU, O. I 79. II. Intranz. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» sau «cu») A face o mișcare (de obicei repetată), conștientă sau reflexă. Ion dădu încet din cap, în semn că da, și ieși. DUMITRIU, N. 158. Dă din aripi, iar se urcă, iar coboară fluturele roșu. ISAC, O. 254. Privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. A da din umeri = a înălța ușor din umeri pentru a-și manifesta neștiința, nedumerirea, nepăsarea. Toți pe cîți îi întrebă dădeau din umere, neștiind ce să răspundă. CREANGĂ, P. 307. A da din gură = a vorbi mult. ♦ (Cu arătarea instrumentului) A face mișcări repetate (în procesul muncii). De mînecate, dă-i cu grebla, cu tătăbonțul. POPA, V. 135. ♦ A o ține într-una, a nu se mai opri (din mers, din vorbă etc.). Face ca și atunci cînd îi curgea sîngele șiroi și el îi da că n-are nimic. SADOVEANU, O. I 87. Călușeri de pe Tîrnavă... Dați, măi, dați, Nu vă lăsați! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 416. ◊ Expr. (Familiar) Dă-i cu..., dă-i cu..., se zice pentru a arăta o succesiune de acțiuni. Din vorbă-n vorbă, tura-vura, ne-am abătut pe la o țuică... una-două-trei... pe urmă dî-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu vin, dă-i cu bere. CARAGIALE, O. I 119. A da cu paharul = a bea mult. A dat cu paharul pîn’ s-a îmbătat. PANN, P. V. I 118. ♦ (În practicile superstițioase, urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «în») A spune viitorul, a ghici, a prezice. Safta da în cărți și ghicea în palmă și cafea. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 32. Dați-mi ceva, cît de puțin, să vă dau cu norocul. RETEGANUL, P. II 38. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», sensul reieșind din context) A spăla, a spoi, a unge a vopsi (cu...). Au nu îți e rușine Să-ți dai cu dresuri și sulemenele? TOMA, C. V. 260. Să-mi dau cu apă de izvor pe față. D. BOTEZ, P. O. 16. ◊ Tranz. [Compoziția] trebuie topită întîi în apă, or s-o dea pe păr așa simplu? CARAGIALE, O. VII 5. 3. A lovi, a izbi; a bate. Nu da, păgînule, că-i copilul meu. ALECSANDRI, T. II 14. ◊ (Cu determinări arătînd instrumentul, locul acțiunii sau persoana asupra căreia se răsfrînge acțiunea) Dacă mai spunea o vorbă, dam în el, că am eu socoteală veche. DAVIDOGLU, M. 64. Văzu o muscă înainte, dete cu pălăria în ea și pică la pămînt. RETEGANUL, P. III 80. Mi-ai dat cu frîul în cap, să mă prăpădești. CREANGĂ, P. 196. (Cu construcția schimbată) Îl prinde de brăcinar și dă cu el de pămînt. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 134. ◊ Expr. (Despre două sau mai multe persoane) A-și da coate (sau cu cotul) = a se atinge cu cotul pentru a-și atrage atenția, a-și face semne. Unii dintre flăcăi își dădură cu cotul și-ncepură să zîmbească. DUNĂREANU, CH. 21. A(-i) da (cuiva) peste nas = a pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. A da (cuiva) la cap = a lovi, a omorî; fig. a ataca (pe cineva) cu violență, pentru a-i distruge situația, bunul nume etc. Vreau să-mi leg numele de o operă de purificare. Vreau să le dau la cap tîlharilor. C. PETRESCU, C. V. 108. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul = a respinge (pe cineva sau ceva), a nu voi să știi (de cineva sau de ceva); a scăpa un bun prilej, a nu profita de... Ai dat cu piciorul la avere. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 77. Bogătași ce cu piciorul dați la inimi în gunoi... N-am cu voi nici un amestec. MACEDONSKI, O. I 97. Sîntem încredințați că tu nu ni-i da cu piciorul, mai ales aducîndu-ți aminte de prieteșugul nostru. SBIERA, P. 271. Unde dai și unde crapă! v. crăpa.Tranz. (Folosit și absolut; complementul indică persoana lovită, lovitura sau instrumentul întrebuințat la lovit) Te-a bătut?... – Nu... Mi-a dat numai o palmă. CAMIL PETRESCU, T. II 29. N-am fost slab și nici fricos: Pe opt ți-i dam grămadă jos. COȘBUC, P. I 199. Fata dete călcîie calului. ISPIRESCU, L. 17. Nu pot eu s-o ajung să-i dau o scărmănătură bună. CREANGĂ, P. 268. Dăsagii pe cal punea, Una bună că-i dedea. TEODORESCU, P. P. 503. (Fig., în amenințări; construit cu dativul) Vai... Mădălină... gemu Costache prin somn. – Îi dau eu Mădăline... Eu strig... și el visează Mădăline. CAMILAR, N. I 222. Stăi tu, vulpe vicleană ce ești! Las’ că ți-oi da eu ție. SBIERA, P. 186. ♦ (Instrumentul este o armă de foc) A pune în acțiune, a trage. Eram băiat de vreo treisprezece ani cînd am învățat să dau cu pușca. ODOBESCU, S. III 21. Îmi vine să poruncesc să deie cu tunurile în prostimea aceea. NEGRUZZI, S. I 153. ◊ Tranz. (Complementul indică proiectilul) Se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două și nu-l nimeri. ISPIRESCU, L. 8. ♦ A se lovi, a se atinge (de ceva). Calul fugea de da cu burta de pămînt. ISPIRESCU, L. 129. Ajunse la un munte mare... al cărui vîrf da la nori. id. ib. 216. 4. (Urmat de determinări locale sau modale; uneori (tranz.) construit cu pron. «o», care are valoare neutră) A o lua, a o porni, a o apuca, a se duce. Stoicea dădu spre iaz, sprijinindu-se în ciomag. GALACTION, O. I 47. Caii, obosiți și ei, simțind că li se slobod frînele, o deteră în pas domol de tot. SLAVICI, O. I 215. După ce ieși din sat, dete cătră casă prin o pădure. RETEGANUL, P. I 13. Dă soarele după deal și noi tot pe loc stăm. CREANGĂ, P. 128. ◊ Fig. Nevasta n-au știut încotro să deie de bucurie. SBIERA, P. 229. Nu mai știa ce să facă și încotro s-o deie, ca să nu greșească tocmai acum la dică. CREANGĂ, P. 270. ◊ Expr. A da încolo, încoace (sau pe ici, pe colo sau la deal, la vale) = a merge de colo pînă colo; fig. a se frămînta, a încerca în toate chipurile, a-și da osteneală. Dau încolo, încoace; dară nime nu poate chibzui... încotro să fie drumul spre casă. SBIERA, P. 67. Baba... dă la deal, dă la vale, dar n-are ce face; și, de voie, de nevoie, nunta s-a făcut, și pace bună. CREANGĂ, P. 8. A o da pe... = a o aduce altfel, a o întoarce, a o schimba. Cînd însă i se întîmpla să pomenească de ceva din trecutul neamului nostru, o da pe romînește. M. I. CARAGIALE, C. 78. ♦ A se abate, a trece (pe la...), a intra (undeva) pentru puțin timp. Părăsise cu totul gîndul de a mai da pe la universitate. VLAHUȚĂ, O. A. 257. Trecînd Dunărea, dete prin satele turcești și bulgărești. ISPIRESCU, M. V. 17. Părintele mai în toată ziua da pe la școală și vedea ce se petrece. CREANGĂ, A. 2. ◊ Expr. A-i da cuiva în (sau prin) gînd, prin (sau în) cap, în (sau prin) minte = a-i veni cuiva o idee. Cum de i-a dat în cap imbecilului să-mi trimită telegrama? C. PETRESCU, C. V. 111. 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «peste») A ajunge la..., a găsi, a afla, a întîlni, a nimeri. Oriunde ar apuca-o, dă peste oameni. CAMILAR, N. I 316. Ne-a împrăștiat furtuna tocmai cînd dăduserăm peste ursoaică. GALACTION, O. I 50. La moară dau de prieteni. COȘBUC, P. I 76. ◊ Expr. A da de fund = a ajunge pînă la fund; p. ext. a ajunge la margine, la capăt, la sfîrșit. Am făcut datorii peste datorii. Cum dam de fund, nenea Scarlat... îmi făcea numaidecît rost de împrumut cu dobînzi sălbatice. M. I. CARAGIALE, C. 88. Cercați voi marea cu degetul, dar ia! să vedem, cum i-ți da de fund? CREANGĂ, P. 260. A da de capăt v. capăt. A(-i) da (cuiva) de urmă = a găsi pe cel căutat. A da peste cineva cu caii (sau cu căruța etc.) = a veni din mers peste cineva, lovindu-l, răsturnîndu-l. Dedeau cu caii preste oamenii lui Ercule. ISPIRESCU, U. 52. Cine e acesta ce a să deie piste noi cu droșca. NEGRUZZI, S. I 238. A da de dracu = a o păți. A da cu ochii de cineva v. ochi. A-și da cu socoteala că... v. socoteală. ◊ (Urmat de determinări ca: «rușine», «primejdie», «necaz» etc.) Ia cupa cea largă și-ai grijă ce faci; Ascunde-o bine, Căci Mufti... ne-o ia... Și dăm de rușine! COȘBUC, P. I 210. Avem să dăm peste o primejdie mare. ISPIRESCU, L. 6. Cînd este să dai peste păcat, dacă-i înainte, te silești să-l ajungi, iară dacă-i în urmă, stai și-l aștepți. CREANGĂ, P. 223. ♦ Tranz. (Regional) A băga de seamă, a prinde de veste, a observa. Băgînd sacii în moară, au dat că într-înșii nu-i grîu. SBIERA, P. 16. Cînd a dat de copilă că nu-i, a început a-și smulge părul din cap. CREANGĂ, A. 20. 6. (Despre întîmplări sau împrejurări neplăcute; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «peste») A veni peste cineva pe neașteptate, a surprinde pe cineva. Acolo, la Cotnari, am fost demult la culesul viilor, pe cînd încă nu dăduse molima filoxerei. SADOVEANU, O. VIII 233. Deodată dete preste ei o căldură, încît leșinau de sete. RETEGANUL, P. III 75. N-au mers mult și iată c-au dat altă nevoie peste dînsa. SBIERA, P. 208. De multe ce dăduse peste dînsul, se făcuse cam hurșuz. CREANGĂ, P. 111. ◊ Expr. A da strechea într-însul, se spune despre un animal care fuge orbește pentru că a fost mușcat de streche, sau (fig.) despre un om care fuge cuprins de spaimă. 7. (Despre persoane, în legătură cu verbe de mișcare) A ajunge într-un punct, a nimeri într-un loc; (despre drumuri) a intra în alt drum, a se împreuna cu alt drum. Ivancea coti îndărăt ca să iasă prin fundul curții pe drumul ce da în șosea, fără să treacă prin sat. DUMITRIU, N. 53. Fac înapoi, pe același drum, cu gîndul... să dea în Calea Victoriei. SP. POPESCU, M. G. 62. Ieșiră acum din pădure și dădură într-o poiană frumoasă. RETEGANUL, P. I 46. Dacă prin codri pătrunzi, dai de-o vale frumoasă și verde, Pe-al căreia deal se întinde o mîndră grădină. EMINESCU, O. IV 179. ♦ (Rar, despre locuri, terenuri) A ajunge sau a se întinde pînă la... Nimerise în grădini tăcute care dădeau în cîmp. CAMILAR, N. I 102. Făt-Frumos vede că șirul munților dă într-o mare verde. EMINESCU, N. 13. ♦ (Despre ferestre, uși, încăperi etc.) A fi cu fața spre..., a avea vederea spre..., a se deschide spre... Mai la dreapta o ușă cu geam... dă înspre peron. SEBASTIAN, T. 188. Din odăile neluminate ce dădeau în larga încăpere din mijloc se auziră șoapte, rîsete înfundate. M. I. CARAGIALE, C. 120. 8. A nimeri în..., a cădea în... S-azvîrlea, nu s-azvîrlea, Drept în paloșe că da. TEODORESCU, P. P. 443. ◊ Expr. A da în gropi (de prost ce e) = a fi foarte prost. De cînd ai luat zestre o casă, trei cai și-o sanie, te-ai prostit de dai în gropi. GALAN, Z. R. 266. A da din lac în puț = a nimeri din rău în mai rău. A-și da în petic v. petic. A da în brînci v. brîncă. ♦ (Despre păr) A intra, a cădea, a ajunge în... Pletele îi dădeau în ochi. ♦ (Despre lumină) A cădea într-o direcție oarecare. Baba... s-a ghemuit... cu spatele la lună, să nu-i dea lumina-n ochi. CARAGIALE, S. N. 255. Tainicele raze [ale lunii], dînd pieziș pe o zidire... Mîngîie a ei ruină. ALEXANDRESCU, P. 136. 9. (În legătură cu o acțiune în desfășurare; urmat de determinări introduse prin prep. «în») A începe, a trece în..., a intra. Vremea dădu în cald. DELAVRANCEA, S. 50. Copacii dau în mugur. VLAHUȚĂ, O. A. 342. Soarele dă în asfințit. ISPIRESCU, L. 34. ◊ (Impersonal) Dădea în toamnă și-o amorțise frigul. PAS, Z. I 88. ◊ Expr. A da în undă (sau în clocot) = a începe să fiarbă, să clocotească. (Fig.) S-a depărtat al ploii ropot, Dar Rîul Mic a dat în clocot Și spumegă de-a lungul văii. DEȘLIU, M. 35. A da în pîrpăra însuratului = a fi stăpînit de dorința însuratului. Dă, ce să-i zici! dăduse și el în pîrpăra însuratului. CREANGĂ, P. 166. (Despre cereale sau fructe) A da în copt (sau în pîrg) = a începe să se coacă, să se pîrguiască. Acasă perele de vară dau în copt. CAMILAR, N. I 83. Pomul înflorea în fiecare zi... rodul creștea și seara da în pîrg. ISPIRESCU, L. 73. Vezi d-ta, colo departe, niște lanuri frumoase de grîu care dă în copt? CREANGĂ, P. 155. A da în spic = a lega spic. Holdele au dat în spic mai devreme ca în alți ani. ♦ (Despre frunze, muguri, păr) A ieși, a se ivi, a apărea. Le dădea puful pe obraz. SADOVEANU, O. I 271. Am fugit repede la oglindă să cercetez dacă nu mi-au dat fire albe. C. PETRESCU, Î. II 63. A suflat vîntul de primăvară, au încolțit mugurii, a dat frunza. DELAVRANCEA, A. 34. De-ar veni luna lui mai, Să-mi aud cerul tunînd, Să văd norii fulgerînd, Ierbulița-n șesuri dînd. ANT. LIT. POP. I 72. ◊ (Despre sînge, lacrimi etc.) Îmi dau lacrimile și plîng încet de bucurie. CAMIL PETRESCU, U. N. 186. Avea o senzație de durere fizică așa de intensă, că-i da lacrămile în ochi. BART, E. 212. ◊ Expr. A da inima (sau duhul) din cineva, se zice despre acela care e gata să se sufoce în urma unui efort prea mare. Aleargă săraca, de dă inima din ea, ș-o trec amețeli. VLAHUȚĂ, O. A. 369. Începe a striga, de da duhul dintr-însa: «Ioane, Ioane, Ioane!» și Ion – pace! CREANGĂ, A. 64. ♦ (Despre lichide, determinat prin «afară» sau «pe din afară») A trece peste buzele vasului, a ieși afară din vas. Apa numai cît nu da afară din fîntîni. RETEGANUL, P. I 27. ◊ Expr. (Despre lichide în fierbere) A da în foc = a se umfla, a curge afarî din vas. S-a întîmplat să dea laptele în foc. GALAN, Z. R. 38. 10. (Despre anotimpuri, fenomene atmosferice) A veni, a se face a se lăsa, a se porni. Aici, în locul mărului, era o salcie cu scorbură arsă... și stăteau la adăpost în scorbură pescari cînd da cumpăna. CAMILAR, TEM. 195. Ciobanii de demult, cînd plecau cu oile, intrau ca în mănăstire: nu-i mai vedeau fetele și nevestele decît cînd da zăpada. GALACTION, O. I 64. Peste o lună dă primăvara. C. PETRESCU, C. V. 149. 11. (Cu valoare de auxiliar, urmat de un verb la conjunctiv) A începe să..., a se apuca de..., a avea de gînd, a se pregăti pentru o acțiune, a fi pe punctul de a... Rizea dădu să plece. DUMITRIU, B. F. 27. Dragoș dădu să coboare scara, dar iute o sui înapoi, căci Geoiana era cît pe ce să-l umfle în corne. HOGAȘ, DR. II 96. A dat el să se supere și să ne ocărască, dar a priceput îndată că cel mai bun lucru ce-i rămînea de făcut era să rîdă și el cu noi. VLAHUȚĂ, O. A. 456. Dă el să descuie ușa, nu poate; dă s-o desprindă, nici atîta. CREANGĂ, P. 256. III. Refl. și (rar) intranz. 1. (Urmat de determinări locale) A se duce, a merge, a veni. Dă-te mai încoace.Ian, măi oameni, dați-vă la o parte. CAMILAR, N. I 208. Dă-te la o parte să treacă domnu doctor. C. PETRESCU, C. V. 35. ◊ Expr. A (se) da îndărăt (sau înapoi) = a) a se retrage (mai înapoi). Tuspatru deterăm un pas înapoi. M. I. CARAGIALE, C. 25. Dacă murgu-i sprinten da-n lături sforăind, Viteazul cu blîndeță îl dezmierda. ALECSANDRI, O. 207; b) a se codi, a se sustrage de la ceva, a căuta să scape, a se retrage (într-o luptă). Nu, Ioane, noi nu trebuie să dăm înapoi! Pentru nimic în lume, nici un pas înapoi! CAMILAR, TEM. 85. Teama de necunoscut era de neîndurat. Dar, negreșit, asta numai la cei hotărîți să nu dea, în nici un caz, înapoi. CAMIL PETRESCU, U. N. 337. Cum văd eu, nici de asta nu te-ai da în lături. CREANGĂ, P. 166. ◊ (Locuțiune verbală) A se da jos = a coborî. (Tranz.) De ce m-ați dat jos din tren? SEBASTIAN, T. 232. (Fig.) Prometeu... adesea mustra pe Joe pentru nelegiuirea ce săvîrșise dînd pe tat’său jos de pe scaun. ISPIRESCU, U. 82. Dînd jos pe Lăpușneanul, urcăm pe cine-n loc? ALECSANDRI, T. II 112. ♦ A se așeza undeva. Se dete p-o pernă, răzimîndu-și cotul. PANN, P. V. I 58. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») A se năpusti, a se arunca, a năvăli asupra cuiva. Cînd se da armăsarul la Galben-de-Soare, mușca din pieile de bivol, iară cînd se da acesta la armăsar, mușca din carne vie. ISPIRESCU, L. 28. Ține-l [pe cîine] să nu se dea la mine. CARAGIALE, O. II 267. Iarna... ursul ajunge de să dă la vite și la oameni. SLAVICI, la TDRG. ◊ Intranz. V-aștept, ca să nu dea la voi cîinele. SADOVEANU, P. M. 261. Zîna... dă deodată la dînsul, să-i scoată ochii. SBIERA, P. 38. ◊ Expr. A da fuga = a se repezi. Eu am dat fuga la brad și m-am suit în brad. SADOVEANU, V. F. 27. A da de-a dreptul = a veni drept la țintă, fără a face ocol. Golătatea încunjură, iară foamea dă de-a dreptul. CREANGĂ, A. 69. 3. A se deda la..., a fi înclinat spre... Leneșa lor minte, dată pe gîndiri ușoare, Se împiedică de-o muncă ce-o cutremură ș-o doare. VLAHUȚĂ, P. 134. El din mica copilărie au fost dat către aceste. DRĂGHICI, R. 73. 4. (În jocuri, urmat de determinări ca «de-a rostogolul», «pe gheață», «în leagăn» etc.) A aluneca, a se rostogoli, a se legăna etc. Fă-te dar tu o roată de lemn și eu una de fier, să ne dăm unul pe un deal, altul pe alt deal. RETEGANUL, P. III 73. În scrînciobul din culme se dau flăcăi și fete. ALECSANDRI, P. III 143. ◊ Expr. A se da peste cap v. cap. A se da de-a tumba (sau de-a dura) = a se da peste cap, a se rostogoli. A se da de rîpă = a se prăpădi. Porumbo, iubește-mă că mă dau de rîpă, pre legea mea! ALECSANDRI, T. 157. A se da în vînt după... = a) a-și da toată osteneala. Ilinca bocea pe la toate pragurile și se da-n vînt după leacuri. VLAHUȚĂ, O. A. 129. Și merg eu acum fără păsare prin păpușoi pînă în dreptul ogrăzii și mă uit printre gard și văd pe mama cum se da în vînt după trebi. CREANGĂ, A. 68; b) a ține foarte mult la cineva, a face orice pentru... 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe lîngă») A se lua cu binele pe lîngă cineva, a încerca să intre sub pielea cuiva. Slutul se dete pe lîngă fată și începu s-o lingușească cu vorbe mierloitoare și să se ia cu binele pe lîngă dînsa. ISPIRESCU, L. 47. Dacă... vrun tinerel viteaz S-ar da pe lîngă mine... Atunci cu voie bună I-aș da sufletu-n dar. ALECSANDRI, T. 156. 6. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «în») A trece în altă parte, în altă tabără sau grupă. Lasă legea creștinească Și te dă-n legea turcească. ALECSANDRI, P. P. 211. ◊ Expr. A se da în (sau de) partea (cuiva) sau a se da cu cineva = a se alătura de partea cuiva (într-o discuție, într-un diferend etc.). Of, of... te-ai dat cu năpîrca de Eftimie. DUMITRIU, N. 238. Stă la chibzuri în care parte să se de. ISPIRESCU, U. 28. ♦ A se acomoda cu cineva, a se lua după cineva sau ceva. Eu gîndesc că s-a da după mine și s-a face și ea bună. CREANGĂ, P. 164. ◊ Expr. A se da pe (sau la) brazdă v. brazdă. 7. (Despre persoane) A se lăsa în voia cuiva. Lasă-ți lumea ta uitată, Mi te dă cu totul mie. EMINESCU, O. I 209. ♦ A se lăsa stăpînit, copleșit de... Dragul meu... învață-te a munci, nu te da lenii. HOGAȘ, DR. II 47. Se dete cu totul la această patimă. NEGRUZZI, S. I 20. Inima i se sfîrșea, Dar îndat’ se stăpînea Și durerii nu se da. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 488. 8. (Mai ales în forma negativă) A ceda, a nu opune rezistență, a se supune. [Cîinii] nu se da să li tai cozile. SBIERA, P. 15. Fricosule... nu mi te da, păcătosule. ALECSANDRI, T. I 117. ◊ Expr. A nu se da cu una cu două = a nu ceda ușor. Flăcăul era chitit la capul său și nu se da cu una cu două. CREANGĂ, P. 142. ♦ (Întregit printr-un participiu, cu sensul determinat de acesta) A se lăsa (nemaiavînd încotro). N-a mai avut ce spune și s-a dat bătut. SADOVEANU, P. M. 205. Cum nu se dă scos ursul din bîrlog... așa nu mă dam eu dus din Humulești. CREANGĂ, A. 116. ♦ (Învechit și familiar; despre armate, cetăți, comandanți) A se preda, a se supune. Numai Timișoara mai este în mîna împotrivnicului, dar întru atîta înconjurată că în puțintică vreme trebuie să se dea. GHICA, A. 306. Aceștii, după puțin, s-au dat robi și cetățuia s-au ars de franțezi. KOGĂLNICEANU, S. 13. Dă-te de voia tea. Să ne scapi de vreo belea. TEODORESCU, P. P. 292. 9. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la», rar «spre») A începe să..., a se apuca de..., a se pune pe... După cină să dau la culcare. RETEGANUL, P. III 83. Se deteră spre odihnă, dar pîndea cînd unul, cînd altul. ISPIRESCU, L. 4. Satul văzînd că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spînzure. CREANGĂ, P. 329. La lucru s-au pornit Și la lucru mi s-au dat; Mi s-au dat la secerat. TEODORESCU, P. P. 150. ◊ Expr. A se da (rar, intranz., a da) în vorbă cu cineva = a intra în vorbă. Mai de una, mai de alta, apoi dădură în vorbă cu Pahon. RETEGANUL, P. V 14. Numai cît în vorbă se da, Secerele și gătea. TEODORESCU, P. P. 142. 10. (Numai în expr.) A se da drept (învechit, de) cineva = a voi să treacă drept altcineva, a face să se creadă că e altcineva. [Agenții] s-au ivit în aceeași zi la han la Brătulescu, dîndu-se drept negustori de covoare. POPA, V. 95. M-oi duce la curtea împăratului și m-oi da de doftor. SBIERA, P. 301. Am să mă dau și eu de baroană, cum oi trece granița. ALECSANDRI, T. I 181. 11. (Mai ales în forma negativă) A se pomeni, a se ivi. Înc-așa schilodeală nu mi s-a dat în cale! RETEGANUL, P. III 62. Turbare de cap și frîntură de limbă ca la acești nefericiți dascăli nu s-a mai dat a vedea! CREANGĂ, A. 84. Nu s-a dat pe fața pămîntului o jupîneasă mai iscusită decît Anghelușa. ALECSANDRI, T. I 105. – Forme gramaticale: prez. ind. dau, dai, dă, dăm, dați, dau; imperf. dădeam și dam; perf. s. dădui (regional dedei și detei); m. m. perf. dădusem și dasem (regional dedesem și detesem); prez. conj. pers. 3 să dea (regional să deie).

EXERCIȚIU, exerciții, s. n. (Mai ales la pl.) 1. Acțiune fizică sau intelectuală, făcută sistematic și repetat, cu scopul de a cîștiga îndemînare și agerime într-un anumit domeniu. V. antrenament. Exerciții fizice.Exercițiile vînătorești au darul de a dezvolta într-un chip cu totul excepțional imaginațiunea omenească. ODOBESCU, S. III 47. ♦ Instruire, deprindere a militarilor cu mînuirea armelor și cu executarea acțiunilor de luptă. V. instrucție. Cătanele... începură a-și face exercițiile. RETEGANUL, P. IV 12. Trebile șicanei nu se învoiesc cu exercițiile unui ostaș. NEGRUZZI, S. II 144. ♦ Temă (de școală) servind ca mijloc pentru dezvoltarea îndemînării și agerimii într-un anumit domeniu. Culegere de exerciții și probleme. 2. (Despre un funcționar, o persoană oficială, în expr.) În exercițiul funcțiunii = în timpul serviciului legal. Să-i torni, domnule taxator, un proces-verbal drastic de ultragiu adus în exercițiul funcțiunii. BART, S. M. 89. 3. (Fin.; mai ales în expr.) Exercițiu bugetar = (în capitalism) perioadă (de obicei de un an calendaristic) pentru care se întocmește și se execută bugetul unei țări.

DRESA2, dresez, vb. I. Tranz. A redacta, a încheia (un act, mai ales oficial). A dresa un proces-verbal.Pe urmă, numai după ce a dresat acest bilanț de profit și pierdere, a ridicat iarăși foaia. C. PETRESCU, O. P. II 192. ◊ Refl. pas. Trebuie să răspunză la procesul-verbal ce i se dresează pentru întrebuințarea semnalului. CARAGIALE, O. II 271.

DRESARE2 s. f. Încheiere (a unui act oficial). Dresare de procese-verbale.

INSPECȚIE, inspecții, s. f. Control, verificare, cercetare la fața locului (într-o instituție) a legalității actelor, a îndeplinirii anumitor hotărîri, dispoziții ori norme fixate. Sergentul Iftodiu Dumitru se veseli cumplit la ideea că Radu Comșa poate vrea să dreseze un proces-verbal cu rezultatul inspecției și să semneze în condică. C. PETRESCU, Î. II 173. Se oprea la fiecare vapor, se uita lung, cercetător și pleca înainte, urmîndu-și inspecția. BART, S. M. 60. A doua zi era inspecție. De cu noapte toți erau în picioare. VLAHUȚĂ, O. A. II 11. ♦ (Familiar) Persoană sau grup de persoane care inspectează. Cît a stat ușa deschisă și a intrat de afară «inspecția», au tăcut. SADOVEANU, P. M. 92.

MISTIC, -Ă, mistici, -e, adj. 1. Stăpînit de misticism, care vădește misticism. Aveau o teamă neînțeleasă, mistică. VLAHUȚĂ, O. AL. II 49. Cu doi ochi ca două basme mistice, adînce, dalbe. EMINESCU, O. I 32. ♦ (Substantivat) Adept al misticismului. Dumnezeul misticului modern e ba natura, ba suprema iubire. GHEREA, ST. CR. II 315. 2. Cu înțeles ascuns, tainic, neînțeles. Într-o oglindă de buzunar... domnii de la senat examinează cum le vine surîsul mistic. ARGHEZI, P. T. 108. Lucruri mistice, subtilități metafizice îi atrăgeau cugetarea. EMINESCU, N. 36. Calcule geometrice zidite după o închipuită și mistică sistemă. id. ib. 45. ◊ Testament mistic (sau secret) = testament semnat de testator și prezentat de acesta tribunalului competent, închis sau sigilat și pe a cărui față exterioară judecătorul întocmește un proces-verbal autentic.

ÎNCHEIA, închei, vb. I. Tranz. I. 1. (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte și încălțăminte) A împreuna părțile, a le strînge alături (fixîndu-le cu ajutorul nasturilor, șireturilor, copcilor etc.); a închide. Își încheie haina în toți nasturii. VLAHUȚĂ, O. A. 128. Își încheie haina plină de șireturi. EMINESCU, O. I 87. ◊ Refl. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) Un vînăt giulgiu se-ncheie nod Pe umerele goale. EMINESCU, O. I 170. Era încinsă cu un colan de aur ce se încheia cu mari paftale. NEGRUZZI, S. I 145. ♦ Refl. (Despre persoane) A-și prinde nasturii, copcile de la haine; a se îmbumba. Incheie-te la haină. ♦ (Cu privire la nasturi, șireturi etc.) A trece prin găurile respective; (cu privire la copci) a introduce una într-alta spre a împreuna cele două părți ale îmbrăcămintei, încălțămintei etc. Încheie-ți nasturii. 2. (Cu privire la părțile componente ale unui obiect) A potrivi unul într-altul; a îmbina, a uni, a monta. V. fixa. Teslarii, cioplind grinzile cu bărzile, le suie pe zid și le așază, încheindu-le una cu alta. DRĂGHICI, R. 44. Făcusă un car și-l încheiasă în casă. ȘEZ. I 189. ◊ Refl. Fig. Hora de fete... s-a încheiat și, legănat și molatec, se mișcă după sunetul... scripcii. HOGAȘ, DR. II 185. ♦ Refl. (Despre vegetație) A acoperi un loc în chip neîntrerupt, a forma un covor de verdeață. Pădurea de stejari din apropiere se încheiase. SADOVEANU, E. 5. Pădurile nu înverziseră încă, dar pruniștele erau în floare, iarba se încheiase, sălciile, răchitele și plopii lăsaseră mîțișori. SLAVICI, O. II 30. II. 1. (Cu privire la o durată de timp, la o muncă, la o acțiune, la o operă etc.) A pune capăt, a sfîrși, a termina. Obișnuia să-și încheie fiecare frază cu un gest larg, totdeauna același. GALAN, Z. R. 85. Asudat și istovit, încheie învîrtita cu o apăsare zdravănă de arcuș. REBREANU, I. 16. Încheiem această introducere ce ne era neapărată. CARAGIALE, O. III 219. ◊ Refl. A stîrnit o ceartă care mai-mai să se încheie cu scandal. REBREANU, I. 84. Năprasnica luptă dintre cei doi uriași... s-a încheiat. VLAHUȚĂ, O. AL. I 116. A făcut un semn... prin care le arăta că sfatul s-a încheiat. CARAGIALE, O. III 72. ♦ (Cu privire la socoteli, calcule) A ajunge la capăt; a termina. Seara, încheindu-și bilanțul zilei, fu totuși mulțumit. REBREANU, R. I 242. Badea Niculaie... pleacă să-l găsească ca să-și încheie socotelile. GHICA, S. VII. ♦ (Urmat de o completivă directă). A trage concluzia, a conchide. Prințul Cantemir încheie, fără nici un alt temei, că el trebuie să fi fost odată husari. BĂLCESCU, O. I 120. ♦ A forma capătul a ceva; a delimita, a mărgini. Tunurile incheie coloana. ◊ (Poetic) Sprîncenele arcate fruntea albă i-o încheie. EMINESCU, O. I 79. ♦ Refl. A se limita, a se rezuma la... Familia lui Gheorghe, toată, se încheia în mama lui și-n cele două surori. VLAHUȚĂ, N. 47. Ș-apoi chitiți că numai în arc se încheia tot meșteșugul și puterea omului aceluia? CREANGĂ, P. 245. 2. (Cu privire la acorduri, tratate, contracte etc.) A stabili condițiile, a întocmi actul respectiv (și a-l semna). În 1886, Romînia a încheiat convențiuni comerciale cu Rusia, Elveția și Franța. IST. R.P.R. 415. Nu va pleca de-acolo pînă nu va fi încheiat vînzarea. REBREANU, R. I 259. La 1501 el merse în Polonia de încheie pacea între Ștefan vv. și Albert, regele Poloniei. BĂLCESCU, O. I 81. ◊ Refl. pas. Contractul colectiv ce se încheie între muncitori și conducerea administrativă a întreprinderilor socialiste exprimă unitatea deplină de interese a părților contractante. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 11, 83. Înaltul hatișerif fu citit și tălmăcit și se încheie toată rînduiala după izvod și după datină. SADOVEANU, O. VII 73. ♦ A redacta, a alcătui. (Refl. pas.) A doua zi s-a constatat cazul și s-a încheiat cuvenitul proces-verbal. VLAHUȚĂ, O. A. 152.

MORFOLI, morfolesc, vb. IV. Tranz. 1. A molfăi. Hagiul tremură și morfolește o bucățică de pîne. DELAVRANCEA, H. T. 35. 2. A molfăi (2). Se spăimîntă însă singur de revolta lui și urmă repede, morfolindu-și vorbele. REBREANU, R. I 127. ◊ Fig. Tăcu și își morfoli singur gîndurile. REBREANU, R. I 86. (Refl. pas.) În jurul președintelui se morfoleau procese-verbale sumare și alte lucruri pe care nu le asculta nimeni. REBREANU, R. II 36. 3. A suci și a răsuci un lucru pe toate părțile; p. ext. a deteriora, a ferfeniți.

ÎNTOCMI, întocmesc, vb. IV. Tranz. 1. A elabora, a alcătui, a compune. Au întocmit și un scurt proces-verbal al erorilor îndreptate. BARANGA, I. 206. Așază-te la masă și întocmește o listă. VORNIC, P. 191. Alexandru Ipsilant... a tras... în țară-i cîțiva oameni învățați, pe care i-a însărcinat a întocmi acea condică. ODOBESCU, S. I 272. ♦ A pregăti, a înjgheba, a face. El și-a întocmit toate actele de călătorie. BART, S. M. 33. Din acestea cată vînătorii să-și întocmească culcuș și cină. ODOBESCU, S. III 18. Și-a întocmit tot sălașul. TEODORESCU, P. P. 116. ◊ Fig. Cauza noastră-i pacea și liniștea poporului, viața asta pe care ne-o întocmim singuri. V. ROM. noiembrie 1953, 156. Cîte mi-a dat amorul, minuturi, ceasuri bune, la un loc adunate, cu voi să se-mpreune Și din toate o scurtă viață să-ntocmesc. ALEXANDRESCU, P. 45. 2. A pune la cale; a organiza, a aranja. În fund sta închisă o gospodărie bine întocmită. SADOVEANU, B. 206. Toate le întocmesc eu după vrerea voastră. ISPIRESCU, L. 78. Constituția viitoare să întocmească un stat de cetățeni liberi și egali sau deopotrivă unii cu alții, fără domnie și boierie. BĂLCESCU, O. I 351. ◊ Refl. pas. La pogorîrea turmelor se întocmeau nunți. CAMILAR, T. 48. ◊ Refl. De nevoie e ca romînii să se întocmească în republică democratică. BĂLCESCU, O. I 351. 3. (Neobișnuit) A forma, a constitui. Societatea de față era întocmită din vreo zece persoane. BOLINTINEANU, O. 414. Mii și milioane ce întocmesc obștea de rînd a romînimii. ODOBESCU, S. III 546.

REGULAMENT, regulamente, s. n. Totalitatea instrucțiunilor și regulilor care stabilesc și asigură ordinea și bunul mers al unei organizații, al unei instituții, al unei întreprinderi etc.; totalitatea normelor după care se practică un joc, un sport etc. Ce vreți? Datoria... Regulamentul. Trebuie să facem un proces-verbal. SEBASTIAN, T. 237. Bolnavul sare din pat, iese din dormitor și, fără să mai anunțe pe cineva după cum cere regulamentul, iese pe poartă. CARAGIALE, O. I 297. Chiar în ziua aceea ne-am adunat de am alcătuit statutele și regulamentele Frăției. GHICA, S. A. 148. ◊ Regulamentul Organic = constituție a Principatelor romîne între 1832 și 1858. (Eliptic) De trei ori cît întreg cap. VIII a Regulamentului. NEGRUZZI, S. I 304. Guvernul... îmi da ranguri, pe tot anul, siluind Regulamentul. ALEXANDRESCU, M. 170. Regulament de ordine interioară = totalitatea regulilor care stabilesc organizarea și disciplina muncii într-o unitate de producție, administrativă etc. Regulamentele de ordine interioară nu pot contraveni legilor și contractului colectiv de muncă încheiat. COD. M. 16. ♦ Norme elaborate de puterea executivă pentru aplicarea și completarea dispozițiilor unei legi.

PREDARE, predări, s. f. Acțiunea de a (se) preda. 1. Dare în primire; înmînare, remitere. Predarea mărfurilor. Proces-verbal de predare. ♦ Punerea unei persoane la dispoziția cuiva. 2. Capitulare. Predarea de la Vilagoș... a pus capăt războiului. GHICA, A. 190. 3. Comunicare a unor cunoștințe în cadrul unei lecții. În ce privește limba de predare în școli, se va vedea mai tîrziu. VORNIC, P. 138.

PROCES, procese, s. n. 1. Mersul, desfășurarea sau evoluția unui fenomen, a unui eveniment etc.; transformare succesivă în starea unui lucru; prefacere. Fără îndoială că și în procesul de creație... sensibilitatea artistului este de o importanță foarte mare. V. ROM. decembrie 1950, 185. Întrecerea – vorbi mai departe Andrei – înseamnă în primul rînd organizarea procesului de producție. MIHALE, O. 201. Se pot urmări diferite procese tehnologice, cum adică dintr-o bucată de oțel a ieșit o cheie franceză, I. BOTEZ, ȘC. 223. ♦ Șir de operații sau de fenomene prin care se efectuează o lucrare sau o transformare fizico-chimică. 2. Pricină supusă dezbaterilor unei instanțe judiciare. De cinci sute de ani cele două sate se judecă și procesul trece din generație în generație. BOGZA, C. O. 298. Radu Comșa... pledă cîteva procese fără însemnătate. C. PETRESCU, Î. II 179. Cu o zi înainte fusese la judecătorie un proces care stîrnise tot tîrgul. I. BOTEZ, ȘC. 96. Procesul n-a durat decît o jumătate de oră. BUJOR, S. 146. ◊ Proces de conștiință v. conștiință.Expr. A face (sau a intenta) (cuiva) proces = a da (pe cineva) în judecată. A face procesul (cuiva sau a ceva) = a critica sever (pe cineva sau ceva). Fratele îi făcea procesul unei pălării, care nici măcar nu era un model. C. PETRESCU, C. V. 95. A-i face cuiva proces de intenții = a învinui pe cineva pentru intenții pe care nu poți dovedi că le-a avut. A-și face proces de conștiință = a-și analiza (regretînd) anumite atitudini sau acțiuni; a se căi (de ceva). 3. Compus: proces-verbal = a) act cu caracter oficial în care se consemnează un fapt. La întocmirea inventarului, notarul de stat încheie un proces-verbal, care va cuprinde toate operațiunile efectuate. B. O. 1953, 5. Am întocmit și un scurt proces-verbal al erorilor îndreptate. BARANGA, I. 206. Furierii, căpitanii, încheiau procese-verbale, dădeau și luau în primire. SADOVEANU, O. VI 271; b) act cu caracter oficial în care se redau pe scurt discuțiile și hotărîrile unei adunări constituite. În procesul-verbal al adunării generale se va arăta în mod obligatoriu numărul membrilor prezenți la ședință. STAT. GOSP. AGR. 22. – Pl. și: (învechit) procesuri (NEGRUZZI, S. I 44). – Variante: (învechit) proțes (NEGRUZZI, S. I 303, KOGĂLNICEANU, S. 218, RUSSO, S. 160), (regional) procest (DUMITRIU, B. F. 19, MAT. FOLK. 250) s. n.

PROTOCOL, protocoale, s. n. 1. Act, document care conține hotărîrile luate la o conferință internațională și care are valoarea unui acord internațional; (astăzi rar) document sau proces-verbal cuprinzînd concluziile unor dezbateri sau consemnarea discuțiilor anumitor ședințe. Ei, acum la lucru: să ne împărțim materialul. Eu revăd protocolul privitor la capitolul I. BARANGA, I. 181. Protocolul ședinței poartă concluziunile acestei dezbateri. ODOBESCU, S. I 491. Înseși protocoalele Comisiunii Centrale vă vor dovedi tot adevărul, tot golul adevăr. KOGĂLNICEANU, S. A. 123. 2. (Învechit) Formular oficial folosit de autorități; p. ext. registru, catastif. 3. (Numai la sg.) Regulă de ceremonial care trebuie respectată în raporturile diplomatice sau cu prilejul unor acte solemne; serviciu pe lîngă o instituție, însărcinat cu luarea dispozițiilor privitoare la ceremonial. Șef al protocolului.

PROTOCOLI, protocolesc, vb. IV. Tranz. (Învechit) A încheia un proces-verbal de constatare; p. ext. a colaționa; a confrunta copia cu originalul. (Refl. pas.) Protocolindu-se (copiile) de judecătorie din cuvînt în cuvînt cu originalele lor. La TDRG.

TURNA1, torn, vb. I. Tranz. I. 1. (Complementul indică un lichid sau o materie continuă) A vărsa (în, pe sau peste ceva). Vodă întinse pocalul și armașul turnă vin. SADOVEANU, O. VII 110. Ca pe fus munții se învîrtesc, macină izvoare și le toarnă-n Bistrița. VLAHUȚĂ, O. AL. I 165. Baba, într-o noapte, turnă apă pe vatră și stinse focul. ISPIRESCU, L. 347. Moș Nichifor odată începe a turna la țernă peste foc și-l înădușă. CREANGĂ, P. 132. Îi turnă pe gît otrava ce mai era în fundul paharului. NEGRUZZI, S. I 164. (Fig.) Perdelele lăsate mi-au turnat otravă în sînge. CAMIL PETRESCU, U. N. 217. Ceilalți se dezmorțiră ca și cînd le-ar fi turnat în suflet o undă de bucurie. REBREANU, I. 33. ◊ Expr. A turna ulei pe rană = a alina necazurile cuiva, vorbindu-i cu multă înțelegere și compasiune. A turna gaz peste foc = a ațîța pe cineva care este de mai înainte înfuriat; a învrăjbi și mai tare lucrurile. ◊ Absol. Luînd o butelcă de Cotnari, o destupă iute și ne turnă la fiecare. HOGAȘ, DR. II 29. Mă duc la moară, Doi cocoși îmi toarnă-n coș, Doi gînsaci Toarnă-n saci. ANT. LIT. POP. I 159. ♦ Refl. (Neobișnuit) A se vărsa. Rîul Doamnei... taie șesul Ilfovului și merge de se toarnă în Dunăre. VLAHUȚĂ, R. P. 99. (Fig.) În genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă, Cad săgețile în valuri, care șuieră, se toarnă. EMINESCU, O. I 148. ♦ Intranz. impers. (De obicei urmat de determinarea «cu găleata») A ploua torențial. De deasupră-ne turna cu găleata parcă, răpăiau pe pămînt stropii ca grindina, în clăbuci care tresăreau, se răsuceau, se zbăteau ca niște gîngănii. SADOVEANU, O. VIII 74. Turna cu găleata în ziua aceea. C. PETRESCU, O. P. I 143. De cu noaptea a-nceput a turna... Piețele, ogrăzile, locurile virane sînt mări și lacuri. CARAGIALE, O. II 311. 2. A vărsa un material lichid într-un tipar (pentru ca, după răcire sau în urma unei reacții chimice, să se obțină un obiect sau o piesă de forma tiparului). ◊ Fig. S-a pomenit într-adevăr cu o inspirație și s-a oprit s-o toarne într-o formă poetică. REBREANU, I. 103. Ca să poți turna un vers nepieritor, trebuie să arzi de-un gînd, de o simțire nestăpînită. VLAHUȚĂ, O. A. 401. La ce-am începe să-ncercăm în luptă dreaptă A turna în formă nouă limba veche și-nțeleaptă? EMINESCU, O. I 137. II. Fig. 1. (Mai ales la participiu) A potrivi o haină pe măsura exactă a unui corp, a face ca haina să-i vină cuiva foarte bine. Nu tot astfel se înfățișau copiii domnului inspector de la poștă... în hăinuțe de catifea, turnate parcă pe măsura lor. PAS, Z. I 23. Sacoul turnat pe trup și pantalonii albi, de tenis, călcați perfect pe dungă, făceau senzație în tot portul. BART, E. 106. 2. (Familiar) A compune, a redacta (la repezeală). Mă și așez liniștit la masă și, pe nerăsuflate, torn următoarele... CARAGIALE, O. II 340. ◊ Refl. pas. Discursuri, de altă parte, turnatu-s-au mai multe, Și pare c-o să fie și lume să le-asculte. MACEDONSKI, O. I 42. ♦ A formula ceva (verbal sau în scris) pentru a înșela sau pentru a apăsa, a asupri pe cineva. Le-aș turna una să mă țină minte și să mă pomenească. C. PETRESCU, O. P. I 47. Să-i torni, domnule taxator, un proces-verbal drastic. BART, S. M. 89. Îi turnau fel de fel de gogoși, care de care mai umflate. CARAGIALE, O. III 34. Ca să se poată apropia de dumneei, a fost silit să-i toarne o minciună de cele gogonate. ALECSANDRI, T. 194. 3. A arunca (pe cineva) la închisoare; a închide, a aresta. Vezi să n-o feștelești... și să vă torn la gherlă. PAS, Z. IV 192. Au să vă toarne la dubă, la ocnă, la munca silnică pe viață. CONTEMPORANUL, iv 503. 4. A bate (pe cineva); a trage cuiva pumni. Îți toarnă niște propele la fălci de-ți strămută căpriorii. ALECSANDRI, T. 5. ♦ (Rar) A trînti. Cînd l-am plesnit la cap, l-am și turnat la pămînt. SADOVEANU, O. VII 184.

VERBAL, -Ă, verbali, -e, adj. 1. Care se face prin viu grai sau se transmite oral, din gură în gură; (în opoziție cu scris) care caracterizează graiul viu, vorbirea; oral. (Adverbial) Apoi, apropiindu-se mai mult, adăogă: Aș avea ceva verbal. D. ZAMFIRESCU, R. 161. ◊ (În special în diplomație) Notă verbală = notă nesemnată, echivalentă cu o declarație orală. ◊ Compus: proces- verbal v. proces. ♦ Care se referă la exprimarea prin vorbe; format din cuvinte. Poezia acestuia înscrie de cele mai multe ori o mare bogăție de idei într-o extrem de mare economie verbală. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 389, 3/3. Hogaș este un autor stăpîn pe o incontestabilă putere verbală. VIANU, A. P. 282. 2. (În expr.) Surditate verbală v. surditate. 3. Care aparține verbului, privitor la verb. Forme verbale.În rusește flexiunea nominală e sintetică, iar cea verbală e analitică. GRAUR, F. L. 180.

SEMNA, semnez, vb. I. Tranz. A iscăli ceva pentru confirmare; a certifica, punînd o iscălitură. Sergentul Iftodiu Dumitru se veseli cumplit la ideea că Radu Comșa poate vrea să dreseze un proces-verbal cu rezultatul inspecției și să semneze în condică. C. PETRESCU, Î. II 173. Tăcu în fine Azo, dar fața contractată Și ochii coperindu-și cu mîna ce-a semnat Sentința ce pe fiu-i la moarte-a condamnat, Își năbuși în pieptu-i simțirile-i de tată! MACEDONSKI, O. I 250. ◊ Expr. A semna în alb v. alb1.

STA, stau, vb. I. Intranz. I. 1. A se opri din mers. Ajunge înaintea căsuței lui mohorîte, stă în drum și se uită mult la dînsa. SADOVEANU, O. II 150. Plec și fluier, stau și tac. COȘBUC, P. I 106. Îndemn calul cît pot; el se-ntoarce-n loc și pornește-napoi. Cîțiva pași... și iar stă sforăind. CARAGIALE, O. I 334. Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire Stă, aude-n cîmp lătrare și zărește cu uimire O căsuță drăgălașă. ALECSANDRI, P. A. 114. ◊ (Prin analogie) Am să-l dau [pe cocoș] în haznaua cu bani; poate va înghiți la galbeni, i-a sta vreunul în gît, s-a îneca ș-oi scăpa de dînsul. CREANGĂ, P. 67. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Au stat un timp ca să vadă cum se înalță o măreție de nouri asupra soarelui. SADOVEANU, F. J. 533. Așa, călare cum mă găseam, stătui un moment să privesc cu de-amănuntul la toate acestea. HOGAȘ, DR. 79. Copiliță, stăi să beu, Răcorite-ar dumnezeu! ALECSANDRI, P. P. 5. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») Stă pe loc și-i pare bine, Bate-n palme: Te știu eu: Nu mai viu! COȘBUC, P. I 117. Cînd vru să iasă, simți că i se taie picioarele subt dînsa, stătu în loc și privi dureros și aiurit în juru-i. VLAHUȚĂ, O. AL. 141. La apa Cernei însă voinicul a stat locului, fermecat de cîntecul unei zîne. id. ib. II 129. Ursan le-aține calea, și caii stau în loc. ALECSANDRI, P. A. 165. ◊ Fig. Soarele surîse și el în înfocata lui împărăție, chiar stătu pe loc, încît trei zile n-a fost noapte. EMINESCU, N. 4. ◊ Expr. Minte de stă soarele în loc = minte cu nerușinare. A sta țintuit (sau nemișcat) pe loc = a se opri brusc, a nu mai face nici o mișcare. Coboară iar îndărăt și stă țintuit pe loc. CARAGIALE, O. I 319. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarele v. picior (1). Stai că trag, formulă prin care cineva (de obicei o santinelă) somează pe altul să nu se apropie de un loc păzit. La spate auzea răsuflarea de taur a lui Duma și ca un geamăt: Stai... stai... că trag. CAMILAR, N. I 189. Fără să fi băgat el de samă, scoasei revolverul și-l întinsei spre locul cu pricina: Stăi că trag! strigai eu. HOGAȘ, DR. 75. ♦ A se opri într-un loc, a nu merge, a nu călători mai departe; a poposi. Am aflat că a stat în popas o jupîneasă de la Moldova, cu slujitori și roabe. SADOVEANU, F. J. 199. Stăturăm, deci, la umbra unui mesteacăn spre a ne odihni. HOGAȘ, DR. 36. Stați pe loc de ospătați Și la umbră vă culcați. ALECSANDRI, P. P. 21. ♦ (Despre ape; poetic) A nu mai curge. Ș-așa cîntă de cu jele De stă Oltul și nu mere, Ș-așa cîntă cu căldură De stă Oltul și nu cură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 106. 2. A se întrerupe dintr-o acțiune, dintr-o mișcare începută, a nu mai face nimic, a nu se mai mișca. Să stea gîdea și să nu-și ascută sabia. SADOVEANU, D. P. 113. Stăi, să mai bem apă – zise mama pădurilor ostenită. Stătură și se răsuflară. EMINESCU, N. 10. Iată-n codru, iată, Că Ianuș deodată Cum benchetuiește Și se veselește, Stă, încreminește, Pe gînduri pornește. ALECSANDRI, P. P. 64. ◊ Expr. A nu-i mai sta (cuiva) gura = a vorbi într-una, a nu mai tăcea. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc») Drag mi-i doamne, cel frumos, Și călare și pe jos, Și la lucru și la joc; Te face să stai pe loc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» și arătînd acțiunea întreruptă) Caii au păscut o toană și stau din ronțăit. Atunci e vremea să încălecăm iar. SADOVEANU, N. P. 127. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A se opri din funcționare. A stat ceasornicul.Dar morile își țin neclintite aripile, pînă ce una din margine prinde a se mișca; apoi stă și aceea. SADOVEANU, F. J. 183. 3. (Despre fenomene atmosferice dezlănțuite) A conteni, a înceta. Acuma vîntul curge într-acolo, cătinel; dar cum va sta, prinde-va a suna mai tare căutîndu-și urma. SADOVEANU, N. P. 128. A-nceput de ieri să cadă Cîte-un fulg, acum a stat. COȘBUC, P. I 223. Poftiți ceva? o întrebă Ana, după ce ea se așeză. – Să stea ploaia, ca să pot pleca mai departe, îi răspunse asta cam peste umăr. SLAVICI, O. I 146. 4. (La imperativ, avînd și valoare de interjecție) Oprește, așteaptă. Stăi, întîi să te-ntreb. CARAGIALE, O. I 324. ◊ (În corelație cu alt verb, de care se leagă prin copula «și») Stai, comise, și lasă-mă să vorbesc, că atîta mi-a mai rămas pe lumea asta. SADOVEANU, F. J. 492. ◊ (Întărit prin repetiție) Stai, stai, nu te tulbura! zise, cu liniștea-i cumplită, Radianu. SADOVEANU, O. II 376. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Stai să ne înțelegem, grăi Pintea mîhnit. SLAVICI, O. I 144. ◊ Expr. Apoi (ian) stai oleacă (sau puțin, un pic) sau (familiar) stai, frate. Apoi stai, frățioare dragă, a răsărit zbîrlindu-și ariciul bărbii Savu Frăsinel. Ce zvonuri am auzit eu în iarmaroc la Tuchilați? SADOVEANU, N. P. 14. Ian stăi oleacă, să te duc eu la tată-tău și să văd, el te-a trimis cu pupăza de vînzare, să spurci iarmarocul? CREANGĂ, A. 58. Stai să-ți spun (sau să vezi) = lasă-mă să-ți spun, ai răbdare, așteaptă. Da tu, Lizico, tu ce-ai vrea? – Eu?... Stai să-ți spui. VLAHUȚĂ, O. AL. I 92. Întîi numai bănuiam – acu mi-aș pune capul... Stai să vezi. CARAGIALE, O. I 311. Stai cu binișorul = nu te grăbi, fii cu răbdare. Dacă nu știi, ți-aș arăta Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mînia, Ci stai cu binișorul. EMINESCU, O. I 174. II. 1. A rămîne nemișcat într-un loc, a nu se mișca, a nu se îndepărta de undeva. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec, Dar stau acolo și-o petrec Cu ochii cît e zarea. COȘBUC, P. I 118. Nu te pîndesc eu? De azi dimineață de cînd îmi stai în prispă ș-aștepți să-ți vie craiul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 50. Chiar pe mine, unchieșul Statu-Palmă-Barbă-Cot m-a osîndit să stau în tufarul ista. ALECSANDRI, T. I 421. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») De-abia te-i mai încălzi mergînd la drum, căci nu e bine cînd stai locului. CREANGĂ, P. 241. Mergeau așa de iute, încît i se părea că pustiul și valurile mării fug, iar ei stau pe loc. EMINESCU, N. 26. Dorul, mîndră, de la tine, Peste multe dealuri vine, Ș-așa vine de fierbinte, Să stau în loc m-aș aprinde. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ Expr. A nu (putea) sta locului (sau pe loc) = a alerga încolo și încoace, a se ocupa tot timpul cu ceva, a fi neliniștit, a nu avea astîmpăr. Nu putuse sta locului; ieșise să se plimbe. CARAGIALE, O. I 328. Nu pot sta pe loc... mi s-au aprins călcăiele. ALECSANDRI, T. I 393. ♦ A rămîne pe loc, în inactivitate (și așteptînd parcă ceva). Oamenii trec mereu spre comitet, murmură Ioana... și noi stăm, așteptăm c-o să ne pice mana din cer! MIHALE, O. 58. Parcă i-i silă să mai întrebe de ceva. Stă așa, la doi pași de căruță. SADOVEANU, O. II 167. Stă pe loc de mult între două căi, fără să poată intra nici pe una. CARAGIALE, O. I 319. ◊ Expr. A sta pe loc = a nu înainta, a nu progresa, a stagna. Volumul de lucrări nu era prea mult mărit. Își notă observația: «stăm pe loc». MIHALE, O. 499. Ce (mai) stai? = ce mai aștepți? Ce mai stai? Ziceai că te duci. SLAVICI, O. I 200. Cînd simți (Potcoavă) că gîdele nu se mișcă, se întoarse cătră el cu întrebarea: «Ce mai stai?». HASDEU, la TDRG. Ce stai, bade, cît colea, Cu-atîta inimă rea?... Da-ndrăznește de grăiește C-a mea inimă voiește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 46. Stă ce stă și... = așteaptă o vreme și, așteaptă cît așteaptă și... Fata suspina, Mama sta ce sta Și iar cuvînta. COȘBUC, P. II 144. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Omul zdravăn pune umărul și scoate carul din șanț, nu stă să i-l scoată alții. REBREANU, R. I 238. ♦ A rămîne într-un loc, a nu pleca de undeva. Unde te duci? Ce-ai să faci noaptea, pe drumuri? Stai aici. SADOVEANU, O. II 388. Tremuri și vorbind te-neci, Parcă stai de silă! Vrei să pleci! De ce să pleci? Cît ești de copilă! COȘBUC, P. I 179. Niță a fost îndemnat de camarazi și de părintele-directorul să iasă la plimbare; el a preferat să stea la școală. CARAGIALE, O. I 298. Ar fi stat Făt-Frumos locului, dar scumpă-i era frăția de cruce... mai scumpă decît mireasa. EMINESCU, N. 13. ◊ Expr. A sta (pe) locul său = a nu pleca din locul unde are obiceiul să stea sau unde trebuie să stea, a nu-și părăsi, a nu-și lăsa locul. Cînd a căzut la hotar trăsnetul și a prins a bate viforul, castelanii de margine au stat fiecare la locurile lor, ținînd lîngă sine oștile ce aveau. SADOVEANU, F. J. 182 ♦ (Despre vehicule) A aștepta într-un loc; a staționa. Pe urmă se tîngui că stă căruța la celălalt mal, pînă ce trec, pe pod, și caii. SADOVEANU, F. J. 73. Dar nu e vreme de discuții filologice: sosește trenul – și nu stă mult. CARAGIALE, O. II 160. 2. A rămîne într-o slujbă, într-o ocupație. Era funcționar. Casă, leafă, ocupație plăcută. Ai fi zis că-i cel mai fericit om. Într-o zi vine la mine și-mi spune că nu mai stă, că el mănîncă pîinea degeaba și-l mustră cugetul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 292. Am fugit de la jupînul. – De ce? a-ntrebat bunica încruntată de cine știe ce urît gînd i-o fi fulgerat prin mintea ei veche. – Pentru că... nu mai vreau să stau. CARAGIALE, O. I 327. ◊ (Determinat prin «la stăpîn») Dacă n-a vrut să-nvețe carte și nici la stăpîn nu vrea să stea, atunci ce-o să se facă el? CARAGIALE, O. I 327. III. 1. A avea o anumită poziție sau atitudine, a se ține, a se așeza sau a fi așezat într-un anumit fel. Părul îi sta în cap de parcă ar fi fost pus cu furca. ISPIRESCU, L. 206. Acesta și-acoperi ochii să nu mai vază spăimîntătoarea icoană. O clipă stete așa, apoi bătu hotărît la ușă, intră desfigurat. CARAGIALE, O. I 317. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «pe», arătînd locul de sprijin) Iată-i iepurii, nebunii, Coarne-n cap își pun, Stau în două labe unii, Alții peste cap s-aruncă. COȘBUC, P. II 19. Se suia pe o mulțime de scaune, puse unul peste altul, pînă deasupra, acolo sta pe cap și cu picioarele în sus. SBIERA, P. 262. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică poziția luată) Stătea răzămată de balustrada cafenie a cerdacului și, nemișcată, privea în zarea depărtată a drumului. HOGAȘ, DR. 94. Oare ce gîndește hîtrul de stă ghem și toarce-ntr-una? EMINESCU, O. I 48. Luau sama însă că... patru tunuri sta îndreptate spre poartă. NEGRUZZI, S. I 150. Tot corăbii ferecate Ce pe mare stau plecate Și-s cu tunuri încărcate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică o atitudine, o stare sufletească etc.) O clipă, stăpînul locului stătu încordat, simțind în tălpile picioarelor cutremurul și auzind răcnetele de război. SADOVEANU, F. J. 253. Un basm cu pajuri și cu zmei Începe-acum o fată, Tu taci ș-asculți povestea ei Și stai îngîndurată. COȘBUC, P. I 192. Stăteau toate uimite pe cînd trecea păstorașul împărat, doinind și horind. EMINESCU, N. 5. Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cîntic fără nume... Macul singur, roș la față, doarme dus pe ceea lume! ALECSANDRI, P. A. 126. ◊ Expr. A sta ca o stană (ca un stîlp) de piatră (sau ca o statuie) = a se ține mereu în aceeași poziție fixă, neclintită, fără a face nici o mișcare. La uși în cerdac stăteau ca stane de piatră oștenii cu platoșe făcînd straja cuvenită. SADOVEANU, F. J. 29. Împrejurul lui, curtenii, îmbrăcați în purpură de aur, stau ca niște statui nemișcate. VISSARION, B. 67. Ana stetea ca un stîlp de piatră înaintea lui și asculta cu încordată luare-aminte. SLAVICI, O. I 163. A sta ca vițelul la poarta nouă v. poartă. A sta ca o găină (sau ca o curcă) plouată, a arăta supărat, necăjit, fără vlagă, fără chef. Parcă nu te-aș fi crezut așa slab de înger, dar după cît văd, ești mai fricos decît o femeie. Hai, nu mai sta ca o găină plouată. CREANGĂ, P. 222. A sta drept ca lumînarea = a sta foarte drept. A sta poponeț v. poponeț. Să stăm strîmb și să judecăm drept v. strîmb1 (1). (Popular) Pînă-i stă cuiva capul sus = cît timp trăiește cineva, pînă la moarte. Dar, dragă, nu te-ntrista, Că la turc eu nu te-oi da, Pînă capul sus mi-o sta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 492. A sta piatră (țeapăn sau înfipt în pămînt) = a se ține nemișcat. Străinul parcă n-auzea Cuvintele; pe gînduri dus, Sta piatră și tăcea. COȘBUC, P. I 230. Înalt, cu mustața lungă, alb ca varul la fața neted rasă... Lică stetea înfipt în pămînt înaintea ei. SLAVICI, O. I 200. A sta smirnă sau smirna v. smirnă. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», indicînd o parte a trupului) Se ridicase pe jumătate în pat și acum stătea cu ochii mari, largi, uimiți. REBREANU, N. 28. Vechilul lui Leonida stă cu mîinile în buzunar și e încredințat că, dacă n-ar fi el acolo, ar încremeni toate pe loc. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Tu, cu ochiul plutitor și-ntunecos, Stai cu buze discleștate de un tremur dureros. EMINESCU, O. I 82. ◊ Expr. A sta cu degetul la gură = a ține degetul la gură, pentru a-și impune (sau a impune altora) tăcere. Moșule, tu știi pesemne, Stai cu degetul la gură, Și zîmbind șiret, ce dulce Amintirile te fură. IOSIF, V. 47. A sta cu degetul în gură v. deget. A sta cu nasul în pămînt = a sta cu capul plecat, în semn de căință, sfială etc. Sta cu nasul în pămînt și tăcea chitic. GALAN, Z. R. 244. A sta cu mîinile în sîn sau cu brațele încrucișate, cu brațele (cruciș) la piept = a sta în inactivitate, p. ext. a nu lua nici o măsură, a nu întreprinde nimic. Și ea să stea cu brațele cruciș la piept, să se uite și să n-aibă nici o putere... nici o putere... VLAHUȚĂ, O. AL. 134. Consiliul de familie nu stetea cu mîinile-n sîn. CARAGIALE, O. I 301. A sta cu dinții la stele = a răbda de foame. Mai bine se duce acasă, că-i plouă caii în spate și-i stau vitele cu dinții la stele din pricina slugilor. CREANGĂ, A. 154. A sta cu ochii pe cineva = a nu-și mai lua ochii de la cineva, a-l supraveghea. Mă tem de Alexe și de Lică... parcă stau numai cu ochii pe mine. MIHALE, O. 140. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A nu funcționa. În ziua aceea de sărbătoare, moara sta cu roțile neclintite. SADOVEANU, F. J. 104. 2. (De obicei determinat prin «în picioare» sau «pe picioare») A se afla în poziție verticală, a se ține drept (în picioare), a nu fi așezat sau culcat. Cum stăteau cu toții în picioare, în cămăși, păreau niște umbre albe, desprinse cu greu din întuneric. MIHALE, O. 20. Unul dintre porcarii unsuroși mîna caii stînd în picioare. SLAVICI, O. I 118. Sacul gol nu poate sta-n picioare.Expr. De-abia stă de somn = nu mai poate de somn, pică de somn. Strada... șapte zile din săptămînă o ducea... într-un fel de moleșeală, ca un om care de-abia stă de somn. SADOVEANU, la TDRG. A nu mai putea sta pe picioare v. picior (1). Abia mai stă pe picioare = abia se mai ține pe picioare, e gata să cadă de oboseală. Acum începu să-l treacă sudorile și tremura, încît abia mai stetea pe picioare. SLAVICI, O. I 207. A sta în picioare = a rezista, a nu se da bătut. Toți ceilalți răzăși ipătești fiind împresurați și călcați de cneazul Bîrlădeanu, vornicul lui Petru-vodă, numai eu am stat în picioare. SADOVEANU, N. P. 7. ♦ Fig. (Învechit) A se ține tare pe poziție, a nu da înapoi. Asediații nu stătură mai puțin vitejește decît asediatorii. BĂLCESCU, O. II 46. ◊ Expr. A sta tare pentru ceva (sau cineva) = a apăra, a sprijini cu îndîrjire ceva (sau pe cineva). Tari au stat străbunii pentru acest pămînt. BOLINTINEANU, la TDRG. A sta (cuiva) împotrivă (sau a sta împotriva cuiva) = a se împotrivi, a se opune (cuiva). Eu nu pot pune în casa asta o vorbă înainte fără să stai împotrivă. SADOVEANU, F. J. 492. Nici valurile mării nu putură să le stea împotrivă. ISPIRESCU, L. 24. Dar cine poate sta împotriva lui Dănilă Prepeleac? CREANGĂ, O. A. 147. Văzînd eu că nu-i chip de stat împotriva părinților, începui a mă gîndi la pornire. id. A. 120. A sta pavăză = a apăra pe cineva. N-am a mă îngrijora de nimic, deoarece prietinii noștri care ne priveghează de trei zile stau pavăză. SADOVEANU, N. P. 193. 3. (Urmat de determinări modale) A fi, a se afla. David stătea în vremea aceasta întins în pat cu ochii la becul electric. REBREANU, N. 26. Ia, colea, zisei eu arătînd spre stînga locul unde, în adevăr, stătusem lungit. HOGAȘ, DR. 286. Lăpușneanul sta întins cu fața în sus, liniștit, dar foarte slab. NEGRUZZI, S. I 163. ◊ Expr. A sta în pat = a zăcea (de boală). Știi una, mamă?... Cîte zile sînt de cînd stau în pat? VLAHUȚĂ, O. AL. 135. 4. A ședea. În jurul său, așezați pe mesele de lucru, pe un butoi răsturnat și pe o bancă cu lemnul îmbîcsit de unsori, stăteau tractoriștii. MIHALE, O. 30. Întorcîndu-și privirea în locul unde stătuse mezinul, prezvitera a aflat scaunul gol. SADOVEANU, N. P. 51. Pe pat a șezut cineva de curînd, cineva care e învățat să stea numai în locul acela. BASSARABESCU, V. 171. ◊ (Întărit prin adv. «jos») La licărirea unui opaiț tustrei stau jos, în jurul unei mese mici, rotunde, cu picioarele scurte. VLAHUȚĂ, O. AL. I 56. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» sau «în», arătînd obiectul pe care se șade) Stăteau pe niște scăunașe cu trei picioare împrejurul vetrei. SADOVEANU, N. P. 132. Am stat pe scaun, am luat dulceața. GALACTION, O. I 98. Capul mi-l proptesc pe coate, Stau pe prag, pe gînduri iar. COȘBUC, P. I 117. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») Stau la birou.Dacă poftești asta, dă-i mîna lui Ionuț Păr-Negru și stați alături la această masă. SADOVEANU, F. J. 28. ◊ (Urmat de o propoziție finală introdusă prin conj. «ca») Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. EMINESCU, O. I 76. ◊ Expr. A sta (ca) pe spini v. spin (I 1). Stai jos! formulă prin care cineva e invitat să se așeze, să ia loc. A sta la masă = a lua masa, a mînca. Încep a spune împrejurarea din capăt... cum a venit întîmplarea de au călătorit împreună, de au stat la masă împreună. CREANGĂ, A. 146. A sta în capul oaselor v. cap1 (III 2). A sta grecește (sau turcește) = a ședea cu picioarele încrucișate sub trup. Mătușa Uțupăr stă în pat, grecește. STANCU, D. 14. Sta grecește pe tron cît e ziulica și nopticica de mare. ISPIRESCU, L. 205. A sta pe vine = a se lăsa jos, cu genunchii aduși înainte, sprijinindu-se pe vîrful picioarelor. O droaie de copii stau jos pe vine împrejurul unei străchini mari. VLAHUȚĂ, O. AL. I 90. A sta binișor = a ședea liniștit, fără să se agite. Și alăturea de mine Sta-vei oare binișor? EMINESCU, O. IV 369. 5. A lucra la... Mi-a ieșit gheb în spate stînd la stative. La TDRG. Eu stau la covată și cînt, Dar singură nu știu ce cînt. Și-n ochii mei lacrimi s-adună. COȘBUC, P. I 64. ♦ (Determinat prin «călare», «pe cal» etc.) A fi călare, a călări. Alți slujitori stăteau pe cămile. SADOVEANU, D. P. 81. Vede-un tînăr ce alături Pe-un cal negru stă călare. EMINESCU, O. I 66. Iar sultanul stînd pe cal, Sub un verde cort de șal, Barbă neagră-și netezea. ALECSANDRI, P. P. 107. 6. (Despre păsări) A fi în poziție de repaus. Numai colo-ntr-un frunzar Galben în lumină, Stă pe-o creangă de arțar Pasăre străină. TOPÎRCEANU, B. 10. Parcă mi te văd, drăguță, Că îmi zbori și că te scap. Stînd pe gard, privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. (Despre păsări) A sta pe ouă = a cloci. IV. 1. (În expr.) A-i sta cuiva bine (sau rău, mai rar frumos) = a-i ședea, a-i veni cuiva bine (sau rău). Cît de frumos îți va sta țărancă. GALACTION, O. I 464. Uite zău, acum iau seama Că-mi stă bine-n cap năframa, Și ce fată frumușică Are mama! COȘBUC, P. I 103. Braț de braț pășesc alături... le stă bine laolaltă, Ea frumoasă și el tînăr, el înalt și ea înaltă. EMINESCU, O. I 154. Rău îi stă muntelui, rău, Fără piatră, fără brazi, Ca și mie fără frați. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 319. Cum stă lucrul, treaba? = cum se prezintă, cum se desfășoară, cum merg lucrurile, treburile? Poftește înlăuntru și ne spune cum stau treburile prin acea parte de lume. SADOVEANU, F. J. 767. E, cum stau hotarele, pîrcălabi, Că după cum închideți ochii, așa doarme și țara. DELAVRANCEA, A. 21. M-am dus fără de veste, așa-zicînd, și nu ți-am spus, precum ar fi trebuit, cum stau lucrurile. SLAVICI, O. I 162. A ști cum stai = a ști în ce situație te afli, la ce te poți aștepta. Să se hotărască odată; să știu cum stau, căci viața mea tot e pierdută, dacă nu reușesc acum. SLAVICI, O. I 198. Cum stai (stă etc.)? = cum merge? care e situația? Andrei continuă cu tonul schimbat: Cum stați? – Mai bine. Dar trebui să zorim mereu. MIHALE, O. 147. A sta bine (sau rău) cu cineva = a fi în relații bune (sau rele) cu cineva. El ar voi să stea bine cu toată lumea și să nu supere pe nime. La TDRG. 2. (Rar) A fi posibil, a fi cu putință. Nu știu, zău, cum a sta și asta, îmi plesnește obrazul de rușine, cînd gîndesc cum am să mă înfățoșez înaintea femeii celeia, cu vorbe de acestea. CREANGĂ, O. A. 200. V. 1. (Cu determinări locale) A se afla, a se găsi, a fi într-un anumit loc. Dar ești departe, dragă, hai! – Ba bine, Atunci rămîi pe unde stai! COȘBUC, P. I 171. Unii cară clăile de pe cîmp, alții adună paiele în șiră, alții stau sus pe batoze și hrănesc mașina. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Stau în fața unui local de noapte, o mică berărie. CARAGIALE, O. II 176. La castel în poartă calul Stă a doua zi în spume. EMINESCU, O. I 68. Mulți tătari stau împregiur Cu ochi mici ca ochi de ciur. ALECSANDRI, P. P. 77. ◊ Fig. Mă tem, căci grija și întristarea stau în sufletul nostru și rod ca un vierme neadormit. SADOVEANU, F. J. 508. ◊ Expr. A-i sta cuiva în cale (sau în drum) sau a sta în calea (sau în drumul) cuiva = a împiedica drumul cuiva, a nu lăsa pe cineva să treacă; fig. a împiedica pe cineva să facă ceea ce voiește, a-l încurca în socotelile lui, a-l deranja, a i se opune, a i se împotrivi. Dintr-o dată în calea lor, în acea zi de 20 august, rămasă de pomenire, au stătut călărimile în leafă ale măriei-sale Ștefan-vodă. SADOVEANU, F. J. 192. Nu zic că te duc [la furci]... Zic numai că te pot duce, dacă-mi stai în cale. SLAVICI, O. I 181. Cine ești tu de-mi stai în cale? – întrebă zmeul. RETEGANUL, P. IV 39. Căuta în tot chipul cum s-ar putea curăți de împărăteasa, ca să nu-i mai steie în drum. SBIERA, P. 108. A sta înaintea (cuiva) sau a-i sta (cuiva) înainte (sau în față) = a) a se ține, a se găsi la mică distanță în fața cuiva (privindu-l, vorbindu-i, așteptînd porunci). Mă duc la Timiș, stau înaintea domniilor-lor și le spun așa: solie de la Ionuț Păr-Negru. SADOVEANU, F. J. 138. Și noaptea, de zare deșteaptă... S-apropie de flacări și-aproape-n urmă stînd Viteazului în față, ea lung la el privește. COȘBUC, P. I 134. [Femeia din portret] zîmbea cu același zîmbet neuitat... Bătrînul stete mult... mult înaintea ei. CARAGIALE, O. I 315. Nici visezi că înainte-ți stă un stîlp de cafenele. EMINESCU, O. I 150; b) a servi pe cineva cu ceva, a-i oferi cuiva ceva. Muierea i-a ieșit întru întîmpinare... și i-a stat înainte cu dulcețuri și răcoritoare. SADOVEANU, D. P. 38; c) a se opune, a rezista cuiva, a sta în calea cuiva. La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strîns Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins? EMINESCU, O. I 147. Că băieții, făr’ de minte, Risipesc La gloanțe multe, Nu le stă nimeni-nainte. TEODORESCU, P. P. 291. (Despre sarcini, greutăți etc.) A sta în fața (cuiva) = a trebui, a urma să fie realizate, rezolvate. A sta de față = a fi de față, a asista. La această judecată stătuseră de față și mahalagii. SADOVEANU, D. P. 146. A sta față v. față (I 2). A sta la baza unui lucru = a constitui temelia unui lucru. Cunoașterea vieții stă la baza măiestriei artistului realist. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 98. A sta în umbră = a fi modest, retras. Voi toți care ați stat pînă acum în umbră timizi... scuturați-vă, recăpătați încredere în voi. ANGHEL, PR. 186. Pe cînd alții, stînd în umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. A sta deoparte = a) a se ține la oarecare distanță (de...). Toți bărbații stau doparte, Iar la mijloc stau fecioare Și neveste-n largă horă. COȘBUC, P. I 72. Ia în duminica viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. Eu oi sta deoparte cu băieții. CREANGĂ, O. A. 195; b) a fi rezervat, a se ține în rezervă, a nu se amesteca într-o chestiune, într-o discuție. A sta în mîna (cuiva) = a depinde de cineva, a fi în puterea cuiva. În mîna omului aceluia stetea liniștea călătorului. CARAGIALE, O. I 313. A-i sta (cuiva) ca un ghimpe în coaste (sau în inimă) = a constitui o stingherire sau o amenințare permanentă pentru cineva. (Familiar) A-i sta (cuiva) sub nas = a fi la îndemîna cuiva, în imediata sa apropiere. Niciodată, în clipe așa de înalte, inspirația nu trebuie căutată la un kilometru; ea ne stă sub nas. CARAGIALE, O. I 307. A-i sta (cuiva) pe limbă, se zice cînd cineva este gata să spună un lucru pe care n-ar trebui să-l spună sau cînd nu găsește termenul, cuvîntul pe care îl caută. (Despre gînduri, preocupări) A-i sta (cuiva) pe inimă = a preocupa pe cineva, a produce neliniște. A-i sta capul la... v. cap1 (I 4). A sta (piatră) pe capul cuiva sau a-i sta cuiva pe cap = a împovăra, a incomoda pe cineva prin prezența sau purtarea sa. Ce poți să faci, bre? răspunse Leahu mai mult din buze. Nu vezi cum îmi stau pe cap? MIHALE, O. 139. De ce i-a murit bărbatul? – Nu l-am omorît eu, mamă. – Nu l-ai omorît tu! Caută-ți altul! Ce stai piatră pe capul nostru... STANCU, D. 15. (Mai ales în basme) A-i sta (cuiva) capul unde-i stau picioarele (sau tălpile) = a i se tăia cuiva capul. Dacă în șase luni măria-sa Ferid nu va ști tot ce se cuvine să știe ca să fii mulțămit luminăția-ta, atunci primesc să stea acest cap unde îmi stau acuma picioarele. SADOVEANU, D. P. 18. Împăratul... i-au poroncit ca să-i aducă calul zmeului numaidecît, că de nu i l-a aduce, apoi i-a sta capul unde-i stau acum tălpile. SBIERA, P. 74. ♦ A ocupa locul de la... O babă stă la fereastră și se uită cu drag la noi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 84. În tot timpul ospățului, să steie numai la spatele stăpînu-său și nici măcar să-și rîdice ochii la ceilalți meseni. CREANGĂ, P. 231. ◊ Expr. A sta la poartă sau la ușă (sau la poarta, la ușa cuiva sau a ceva) = a păzi, a străjui la ușa cuiva sau a ceva. La ușă stătea un căpitan cu pistolul în mînă. CAMILAR, N. I 186. Acesta-i un alvanit, care stă de obicei la ușa măriei-sale, lămuri Alexăndrel-vodă. SADOVEANU, F. J. 31. A sta la căpătîiul cuiva v. căpătîi (1). ♦ A fi, a se găsi scris sau însemnat. Iar Negruzzi șterge colbul de pe cronice bătrîne, Căci pe mucedele pagini stau domniile romîne. EMINESCU, O. I 32. ◊ Fig. În mintea lui, ca pe un răboj, stau însemnate zilele de muncă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 54. 2. A fi așezat, a fi pus, a se afla. Cinci cruci stau înaintea morii, două de piatră și trei altele cioplite din lemn de stejar. SLAVICI, O. I 115. Sala era naltă... iar în mijlocul ei stătea o mîndră masă, acoperită cu alb. EMINESCU, N. 6. Pită albă stă pe masă, Cum îi pita mai frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 119. ◊ Expr. (Rar) A sta în iveală = a fi așezat la vedere. În mijloc stă-n iveală un cerb de patru ani, Încins pe-a sale laturi cu șiruri de fazani. ALECSANDRI, P. A. 140. A-i sta (cuiva) capul în par = a i se tăia cuiva capul. Ce să facă el acuma? Începe a plînge și a se văieta, că știa că desară i-a sta capul în par. SBIERA, P. 58. ◊ (Despre clădiri care domină locul unde se găsesc, exprimînd uneori și ideea de durabilitate, de soliditate) În țărmul celălalt, întăi stătea Cetatea stăpînind intrările. SADOVEANU, F. J. 240. E Ostrovul San-Giorgio, pe care-a stat odinioară un falnic castel zidit de genovezi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 116. Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. EMINESCU, O. I 152. ♦ A-și avea locul undeva. Toporul și mătura tot după ușă stau. SADOVEANU, O. II 181. ◊ (Urmat de determinări care arată felul cum sînt orînduite unele lîngă altele persoanele sau lucrurile) De jur împrejur lumea pestriță, de toate treptele, stă în semicerc. CARAGIALE, O. I 301. Iar de fagii-mbătrîniți Stau rînd caii priponiți. HODOȘ, P. P. 201. Toți copiii stau roată de jur împrejurul mesei cu gurile căscate. ȘEZ. I 91. ◊ Expr. A sta cot la cot cu... = a se găsi în imediata apropiere, strîns alăturat de..., a sta unul lîngă altul. Înaintea bătăliei de la Cahul, vodă chemase la sfat de război căpeteniile și au stat alături față de măria-sa «neamurile» cot la cot cu vatamanii țărănimii. SADOVEANU, N. P. 12. A sta grămadă = a fi îngrămădiți, înghesuiți. Norii s-au mai răzbunat Spre apus, dar stau grămadă Peste sat. COȘBUC, P. I 223. Convoiu-ntreg, nedezlipit, Îngenunchind se lasă Pe cîmpul alb și troienit, Sub negura geroasă, Și stă grămadă la un loc Făradăpost, nici foc. ALECSANDRI, P. A. 159. A sta roi = a se îmbulzi, a se îngrămădi. Cît ai bate în palme, stau toți acei slujitori roi împrejurul nostru. SADOVEANU, F. J. 169. 3. A fi fixat sau prins în ceva, a atîrna de ceva. Poarta este bine închisă cu o bîrnă grea d-a curmezișul, ale cărei căpătîie stau în cîte-o bortă în ziduri. CARAGIALE, O. I 290. Pînă-s mere mititele, Stau în creangă făloșele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. Cucuiata, vai de ea, Stă-ntr-un vîrf de nuia (Aluna). ◊ Expr. A-i sta (cuiva) viața numai într-un fir de ață v. fir (1). Nu știu la cît mi-a sta capul cu... v. cap1 (I 1). A-i sta (cuiva) în cap = a preocupa pe cineva. Aș vrea să-ncep cu fapte bune, Dar n-am făcut, ori le-am uitat Și raiu-n cap puțin mi-a stat. Și-am fost și prost la numărat – Și n-am ce spune. COȘBUC, P. I 198. A-i sta (cuiva) în minte = a fi clar pentru cineva. Bine zici, dar nu-mi stă-n minte cum l-așa frumoasă fată Buturuga Statu-Palmă a putut să fie tată! ALECSANDRI, P. A. 150. ♦ Fig. A fi cuprins în..., a se găsi în..., a consta în... «Soacra cu trei nurori» plăcu, fără ca totuși junimiștii să-și fi dat seama în ce stă meritul. CĂLINESCU, I. C. 192. Dacă fiecare și-ar zice că suprema fericire stă în odihna eternă, în nirvana budistă, am ajunge desigur la desființarea oricărei idei de bine, de muncă și de progres. VLAHUȚĂ, O. AL. I 103. Și așa... se făcură toate bune. Procesul-verbal nici nu trebuia schimbat: totul sta în încheiere. CARAGIALE, O. I 307. ◊ Expr. A-i sta (cuiva) în (sau, rar, prin) putință = a-i fi cuiva posibil. (Sînt gata) a te sluji cu ce-mi va sta prin putință. FILIMON, la TDRG. A sta în firea (cuiva) = a fi în firea cuiva, a ține de caracterul cuiva. O, aș putea Să-ți fac aluzie... dar nu stă În firea mea. TOPÎRCEANU, P. 260. ♦ A se limita, a se mărgini la..., a se reduce la... Ce spui, cîrpaciule, zise văru-mieu... D-apoi numa-n ciubotele tale am stat eu, bicisnicule? CREANGĂ, A. 106. Frunză verde ș-un bănuț, Nu stă lumea-ntr-un drăguț... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruț! Frunză verde ș-o frăguță, Nu stă lumea-ntr-o drăguță... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruță! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 405. ♦ (Învechit) A fi format din... În timp de pace, oștirea sta din: darabanii cu căpitănia lor... simenii, a cărora căpitănie era aga. ISPIRESCU, la TDRG. 4. (Determinat prin «pe apă» sau «deasupra apei») A pluti. Untdelemnul stă deasupra apei.Și mi-l leagă, mîndră, leagă Într-un corn de cîrpă neagră, Și mi-l țipă pe Tîrnavă. De-i vedea că stă pe apă, Fie-ți inimioara-ntreagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 111. VI. 1. (Cu determinări temporale sau locale) A petrece un timp oarecare într-un loc. Încă aproape un deceniu mai stă Eminovici la moșie, după căsătorie. CĂLINESCU, E. 15. M-am dus apoi cu comisul și am stat un timp la cetatea Dîmboviței. SADOVEANU, F. J. 75. Hei, domnule, cît ai stat d-ta aici? Două zile. Patruzeci să stai și n-ai să afli cîte știu eu. VLAHUȚĂ, O. AL. I 98. Oricum, Zibal mai stă la Podeni doar pîn’ la cîștiul viitor. CARAGIALE, O. I 285. ♦ A întîrzia într-un loc, a zăbovi. Mai stau puțin, ca să-mi iau bun rămas de la toate. SADOVEANU, D. P. 84. Mama nu stă... acum se întoarce. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, la TDRG. El vine-așa de dragul lui, Cînd vine. Eu nu pot ușa să i-o-ncui. De stă prea mult, eu cum să-i spui? COȘBUC, P. I 129. ♦ A fi, a rămîne un timp oarecare împreună cu cineva, a-și petrece timpul cu cineva. Ori m-ai zărit vreodată stînd Cu muza altuia? Se poate. TOPÎRCEANU, M. 5. Comisarul află... că luni, ca ieri, Lică a stat cu Răuț, cu Buză Ruptă, cu Săilă Boarul și cu Ghiță la cîrciumă, că ei au vorbit cam în taină despre arendașul. SLAVICI, O. I 152. Ori mai știi păcatul? poate că nici crîșmăriței nu-i era tocmai urît a sta între noi, de ne cerca așa des. CREANGĂ, A. 98. 2. A trăi, a viețui. Eu stau aicea ca într-o sălbătăcie, tac și nu știu, nici nu spun nimic, iar domniile voastre bărbații știți și vorbiți toate. SADOVEANU, F. J. 495. Pentru ce stai sfinția-ta în asemenea pustietate, îl întrebai eu, dacă mai ales, după cum spui, hoții te calcă și te pradă? HOGAȘ, DR. 48. 3. A locui. Stăteam intr-o odăiță îngustă, rece, umedă, în strada Justinian. SADOVEANU, O. II 276. Aici nu mai stă nimeni De douăzeci de ani. ARGHEZI, V. 141. Am stat la un unchi, pe Romană, Țiu minte... dar unde n-am stat? TOPÎRCEANU, B. 63. Nu-i casa lor în care stau Și-n casă nici cenușă n-au! COȘBUC, P. I 127. 4. A fi, a exista. Puțin mai este și ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe fața pămîntului, așa de iubit, de slăvit și de puternic. CREANGĂ, P. 191. El singur zeu stătut-a nainte de-a fi zeii. EMINESCU, O. I 115. ♦ (Învechit) A avea loc, a se petrece. [Mohamed] a pus piatră săpată unde a stat bătălia. DELAVRANCEA, A. 10. 5. A continua să fie, a dăinui. Munte cu capul de piatră, de furtune detunată, Stă și azi în fața lumii. EMINESCU, O. I 31. Eu iubesc, baba iubește, Casa ni se pustiește; Dar de-aș iubi numai eu Casa noastr-ar sta mereu! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 414. ♦ A rămîne în ființă, a nu trece, a dura. Prea mult un înger mi-ai părut Și prea puțin femeie, Ca fericirea ce-am avut Să fi putut să steie. EMINESCU, O. I 185. ◊ (Intensificat prin «pe loc») La ce simțirea crudă a stinsului noroc Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc? EMINESCU, O. I 127. VII. 1. (În locuțiuni verbale sau în legătură cu alt verb dă acestora un aspect de durată) a) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «și») Unii oameni au asemenea noroc în viață, încît stai și te minunezi. SADOVEANU, F. J. 76. Prin atîtea schimbări a trecut sufletul meu, că uneori stau așa și mă-ntreb: oare cîte vieți am trăit? VLAHUȚĂ, O. AL. I 69. Stau cîteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre pe cînd începusem și eu... a mă rădica băiețaș la casa părinților mei. CREANGĂ, A. 1. b) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «de») Și în buimăceala ceea, trezîndu-se cu Ion față-n față, unde nu se încinge între dînșii o bătaie crîncenă; ș-apoi stă de-i privește, dacă te rabdă inima... CREANGĂ, A. 112. (Expr.) Ce stai de vorbești? (sau spui?), întrebare prin care cineva își exprimă surprinderea pe care i-au produs-o cele spuse de altul. Fugi d-acolo, nevastă, ii răspunse el, ce stai tu de vorbești? ISPIRESCU, L. 66. c) (Urmat de un verb la gerunziu) Și eu am stat privindu-i, pînă ce și-au isprăvit jocul. VLAHUȚĂ, O. AL. 144. Și mi-i ciudă cum de vremea Să mai treacă se îndură, Cînd eu stau șoptind cu draga Mînă-n mînă, gură-n gură. EMINESCU, O. I 106. Amîndoi pe-o vale verde, la picioarele-unui munte Lungiți unul lîngă altul, stau grăind în limba lor. ALECSANDRI, P. A. 150. d) (Urmat de un verb la conjunctiv) Sus o dată-l răsucește Și-l azvîrlă peste gard. – O să stau acum cu tine Să mă lupt... Mai vrei ceva? COȘBUC, P. I 145. Nu știu dac-ai stat vreodată să-ți dai seama de ce fel de viață trăim noi aici. VLAHUȚĂ, O. AL. I 63. Multe trec pe dinainte, În auz ne sună multe. Cine ține toate minte Și ar sta să le asculte? EMINESCU, O. I 194. (În propoziții condiționale) De-aș sta să-i dau și eu răspuns, La cîte legi am fi ajuns! COȘBUC, P. I 127. Dac-ai sta să te potrivești lor. CREANGĂ, A. 39. e) (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» și indicînd instrumentul) Dracilor, sînteți păgîni? Maica mea! Să stai cu bățul Ca la cîni! COȘBUC, P. I 226. f) (În expr.) A sta de (rar, la) vorbă (cu cineva) = a vorbi cu cineva; p. ext. a petrece un timp (oarecare) vorbind cu cineva despre unele și altele. De multe ori moșnegii stăteau de vorbă, povestind cu glasuri încete din necazurile vieții și din durerile prin care au trecut. DUNĂREANU, N. 17. L-am trimis la popa din Fundureni ca să-i spună că stau de vorbă cu voi. SLAVICI, O. I 132. Cocoană, dumneavoastră stați de vorbă aici... nu știți ce-i afară. CARAGIALE, O. I 333. Hai, dă răspuns cucoanei, ori așa, ori așa; că n-are vreme de stat la vorbă cu noi. CREANGĂ, P. 331. A sta la sfat (sau la sfaturi) cu cineva = a) a se sfătui cu cineva. Badea Ghiță s-a tras la o parte, lăcrămînd singur și stînd la sfat șoptit cu sufletul său. SADOVEANU, N. P. 55. Și pe teiul nostru-ntreabă: Cine sîntem, stau la sfaturi, Iară gazda noastră zice, Dîndu-și ramurile-n laturi... EMINESCU, O. I 101; b) a sta de vorbă. Intră-n casă? O, ba bine, Și-a găsit niște vecine, Stă la sfat... COȘBUC, P. I 106. A sta la taifas (la taclale sau la povești) = a pierde vremea vorbind fleacuri. Neguțătorul s-a supărat, dar n-avea cînd sta la taclale... SADOVEANU, D. P. 151. Au găsit pe primar și pe notar fumînd și stînd la taifas cu gospodarii cei doi. id. B. 194. A sta de fleacuri = a-și trece timpul cu lucruri lipsite de importanță. În vremea cînd toți cu care ai plecat într-un pas ți-au luat-o înainte, tu stai de fleacuri, de nuvele, ca un băietan de optsprezece ani. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 9. A sta (dus sau pierdut) pe (la sau, rar, în) gînduri = a) a fi preocupat, absorbit de gînduri. La fereastra solitară, Stă pe gînduri o femeie. COȘBUC, P. I 119. Ana stetea dusă în gînduri cînd auziră zuruitul unei trăsuri boierești cu trei cai și cu fecior pe capră. SLAVICI, O. I 146. Da... visam odinioară pe acea ce m-ar iubi, Cînd aș sta pierdut pe gînduri, peste umăr mi-ar privi. EMINESCU, O. I 157; b) a șovăi, a ezita, a se frămînta cu gîndul, neștiind ce hotărîre să ia; a sta la îndoială. Mai multă vreme am stat pe gînduri să-ți răspund ori să te las în plata domnului. VLAHUȚĂ, O. AL. I 14. Hai, nu mai sta la gînduri [zise calul]; încalecă pe mine. CREANGĂ, P. 220. Nu-i vreme de stat în gînduri, doamnă, adăogi Spancioc. NEGRUZZI, S. I 162. A sta la îndoială = a) a șovăi, a ezita înainte de a lua o hotărîre; a sta pe gînduri. Comisul cel bătrîn stătu puțin la îndoială, furat într-o parte de dragostea lui de părinte și țintuit în același timp de îndărătnicie. SADOVEANU, F. J. 98. Hai, nu mai sta la îndoială și dă-mi-le, căci atunci are să fie bine și de stăpînu-meu și de stăpîna-ta. CREANGĂ, P. 273; b) a se îndoi de ceva, a nu crede cu ușurință. Dac-ar fi găsit la Moara cu noroc, fie chiar în lada lui Ghiță, ceva din lucrurile furate de la arendașul, el tot ar mai fi stat la îndoială și ar fi zis că Ghiță poate să fie năpăstuit. SLAVICI, O. I 165. A sta în cumpănă (sau în cumpene) = a șovăi, a ezita. Omul stătu o clipă scurtă în cumpănă, apoi se întoarse și plecă repede. DUMITRIU, N. 252. Stătu puțin în cumpănă, plimbîndu-și ochii asupra mobilelor orășenești din juru-i, dar fără să le vadă. SADOVEANU, B. 38. Se pune ea pe gînduri și stă în cumpene cum să dreagă și ce să-i facă? CREANGĂ, P. 29. A sta de pază (sau de strajă) sau a sta strajă = a păzi, a străjui. Lae, pe care-l lăsase singur, nu era omul pe care-l poți pune să stea peste noapte de strajă la un mort. SLAVICI, O. I 166. De-atunci el stă de pază în mijlocul cîmpiei, Și nime nu s-atinge de zmeii hergheliei. ALECSANDRI, P. A. 164. A sta la (sau de) pîndă = a pîndi. A stat un timp la pîndă în desiș. SADOVEANU, D. P. 172. S-a întîlnit cu Lică și cu Răuț, care l-au luat între bîte și i-au zis că-i sfărîmă oasele dacă va mai îndrăzni să stea de pîndă. SLAVICI, O. I 151. A sta la tocmeală = a se tocmi, a se tîrgui. Cît umblă el întrebînd, noi dăm de dînsul și, dacă trebuie să-l răscumpărăm, stăm la tocmeală, îl tîrguim și-l răscumpărăm. SADOVEANU, F. J. 236. A-i sta (cuiva) într-ajutor (sau în ajutor) = a ajuta pe cineva, a-i veni cuiva în ajutor. Monahul i-a stat într-ajutor la cîntare încălărat, scoțîndu-și din cap numai comanacul. SADOVEANU, F. J. 620. Alexandru Vardaru se ținuse de făgăduială; Maria era numită de trei luni: – dar de ce era nevoie să-i amintească așa, că i-a stat într-ajutor? C. PETRESCU, Î. I 19. 2. (Exprimînd ideea de durată, de continuitate) A rămîne, a se afla, a fi. a) (Construit cu un nume predicativ care indică o stare, o însușire) Ar fi stat și-acuma tot nemăritată, Dacă din păcate nu s-ar fi găsit Un neghiob ca Mișu, un îmbrobodit. TOPÎRCEANU, P. 235. Chipul lui stă alb, rece și liniștit. VLAHUȚĂ, O. AL. 159. Acela care ține cu mine, nu are să se teamă de nimic, iară acela care vrea să mă doboare, trebuie să stea mereu cuprins de îngrijire. SLAVICI, O. I 181. ◊ A sta singur = a) a nu avea pe nimeni lîngă sine. Și-avînd inel, ea se juca Stînd singură-ntr-o vale. COȘBUC, P. I 67; b) a fi lipsit de societatea cuiva; a petrece în singurătate. Știu, cît ai stat singur, cinstite comise, ai oftat că ai scăpat de mine. SADOVEANU, F. J. 56. A sta ascuns = a se ascunde. Care va să zică, grăi Răuț, în cele din urmă, cînd se înserează, noi îi lăsăm pe dînșii acolo, ne întoarcem, stăm ascunși și nu ieșim decît la semnalul dat de tine. SLAVICI, O. I 198. Umblu rătăcind noaptea și stau ascunsă cît e ziua. ALECSANDRI, T. I 435. A sta închis = a) a fi închis, lipsit de libertate. Nu-i așa... că tu ești nevinovat și stai închis pe nedrept. VLAHUȚĂ, la TDRG. Am stat închis multă vreme. CARAGIALE, O. I 312. În pădurea fărmecată Stăm închiși, vai, fără vină. ALECSANDRI, T. I 421; b) a se retrage undeva, a se izola. Numai un om al cărților își poate da seama de bucuria libertății de a putea sta închis între infolii. CĂLINESCU, E. 246. (Fig.) Jder îl lăsă să-și topească patima și el sta închis în sine însuși ca în scoică, pîndind pentru dînsul fărîmăturile cele mai dulci. SADOVEANU, F. J. 125. A sta nedumerit = a fi uimit, mirat, a nu ști ce să creadă. Pe cînd musafirii steteau nedomiriți, uitîndu-se cînd la unul, cînd la altul, cînd la omul ghemuit, acesta începu să horcăie tare și să geamă. CARAGIALE, O. I 365. A sta nehotărît = a nu se putea hotărî, a nu putea lua nici o hotărîre. Ghiță stete cîtva timp nehotărît. – Eu nu mă duc, zise el apoi. SLAVICI, O. I 161. A sta mut (tăcut sau fără grai) = a tăcea mai multă vreme, a nu vorbi un timp. A stat tăcut un răstimp. SADOVEANU, D. P. 135. Și ochii pașei mari s-aprind; Cărunta-i barbă netezind, Stă mut, de suflet gol. COȘBUC, P. I 109. A sta treaz (sau deștept, neadormit) = a nu dormi (noaptea), a veghea. Nu te așteptam, dar mă gîndeam la tine și stăteam trează. SADOVEANU, F. J. 157. Întins pe-o rogojină, cu ochii țintiți în podele, sub lampa ce-aruncă pe pereții goi o lumină somnoroasă, în sforăitul tovarășilor adormiți, stă treaz, cu pumnul sub ceafă. VLAHUȚĂ, O. AL. 146. Și cum ajunge la poarta raiului din afară, se și pune acolo de strajă și stă neadormit zi și noapte. CREANGĂ, P. 311. A sta pierdut = a) a fi absorbit în gînduri, în visare. Într-o seară, stînd așa pierdut, a băgat de seamă, fără să vrea, că tovarășii lui sînt mai aprinși ca de obicei. REBREANU, N. 27; b) a fi cuprins de emoție, a pierde stăpînirea de sine. Ea stă la pieptul lui pierdută, Dintîi cu ochii la pămînt. COȘBUC, P. I 88. A sta mărturie = a servi de martor, a mărturisi ceva. Ostași, boieri, curteni, v-am adunat aci Să stați mărturie după ce n-oi mai fi. DELAVRANCEA, A. 119. A sta gata de... = a fi gata, a se ține pregătit pentru... Sta cu pieptul deschis și gata de luptă. ISPIRESCU, U. 118. A sta fără de țintă = a privi în gol, nefăcînd nimic. Înainte-mi – cîmp deschis... Stau fără de țintă. Totu-i adîncit în vis, Prins de vrajă sfîntă. IOSIF, V. 44. b) (Urmat de determinări modale exprimînd o anumită stare sau situație) Da ce-ți veni să stai pe întuneric, bre? MIHALE, O. 142. Șase zile și șase nopți a stătut oștirea creștinilor fără pită și mai ales fără apă. SADOVEANU, N. P. 13. ◊ A sta în (sau la) soare sau (neobișnuit) în lună = a sta în bătaia soarelui, (neobișnuit) în lumina lunii. Beduini ce stau în lună, o minune o privesc, Povestindu-și basme mîndre îmbrăcate-n flori și stele. EMINESCU, O. I 45. ◊ Expr. A sta sub ascultarea (sau la porunca) cuiva sau a-i sta cuiva la poruncă = a fi supus cuiva, a se afla la ordinele cuiva. Vra să zică, stați subt ascultarea lui Ionuț Păr-Negru? SADOVEANU, F. J. 278. (Rar) A sta ca-n cămașă de gheață = a rămîne țeapăn, a nu face nici o mișcare. Curtenii stăteau ca-n cămăși de gheață. Nimene n-avea putere să înainteze spre cocon. SADOVEANU, D. P. 32. ◊ (Determinat prin locuțiuni adverbiale) Într-un medean nu prea departe de han, în vederea mării, stăteau oameni în petrecere. SADOVEANU, D. P. 151. Pe cînd stăteau în tăcere, cu bucatele încă neisprăvite, în lumina asfințitului de început de toamnă, sunară copite de cal. id. F. J. 198. (Expr., rar) A sta în priveală v. priveală. ◊ (Urmat de un complement circumstanțial de mod) Dacă s-a mai pomenit iarnă ca asta să stai cu ferestrele deschise... DAVIDOGLU, M. 16. Și dacă stau cu ușa încuiată E că nici eu de nime n-am nevoie. TOPÎRCEANU, P. 211. Toți stau cu capul gol. CARAGIALE, O. I 321. VIII. (Urmat de o propoziție secundară predicativă construită cu conjunctivul) A fi pe punctul de a..., a fi gata să..., a fi cît pe ce să... Afară sta să plouă: s-a întunecat; toate în casă tac de frica furtunii. BASSARABESCU, V. 169. Cerul și-a schimbat veșmîntul, Ploaia parcă stă să-nceapă. TOPÎRCEANU, S. A. 19. Stînca stă să se prăvale În prăpastia măreață. EMINESCU, O. I 54. Pentr-o fată cît o ceapă Stau feciorii să se bată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. ◊ Expr. A sta gata sî... = a fi gata să... La fiecare suspin al copilului tresare spăimîntat, arcurile minții lui stau gata să se sfarme. VLAHUȚĂ, O. AL. I 30. La orice întîmplare, doamne ferește, stau gata să-și verse sîngele pentru noi... CREANGĂ, A. 166. IX. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau, mai rar, «cu») A se îndeletnici, a se ocupa cu... Ferid, în odaia cea albă, stătea cu zugrăvelile, cu numerele și cu semnele gîndului, adîncindu-le și pătrunzîndu-se de ele. SADOVEANU, D. P. 22. Cu ce spor era ș-acasă (fata): Nu știai cînd... stă la pusul pînzei, La muls oi, la storsul brînzei. La TDRG. ◊ Expr. A sta la luptă cu sine (însuși) = a se lupta cu gîndul, neputîndu-se hotărî. Și acum Ghiță alegea în el vorbele cu care să-i facă lui Pintea împărtășire despre cele petrecute între el și Lică, și stetea la luptă cu sine dacă nu ar fi, poate, mai bine să tacă. SLAVICI, O. I 144. A sta de cineva = a se ocupa de cineva, a avea grijă de cineva. Trebuie să stai numai de ele, să le îngrijești, să le curăți, să le dai apă, mîncare și cîte alte. La TDRG. A sta (de cineva) să... = a nu-i da pace cuiva pînă ce nu..., a-i bate cuiva capul să... [Muierea] tot sta de mine să merg și să merg la împăratul să cer slujba. RETEGANUL, P. V 81. A sta de capul cuiva v. cap1 (I 1). – Forme gramaticale: prez. ind. stau, stai, stă, stăm, stați, stau, imperf. stăteam (regional steteam și stam,) perf. s. stătui (regional stetei), prez. conj. pers. 3 să stea (regional să steie), imper. stai (regional. stăi), part. stat (învechit stătut), gerunziu stînd și, învechit, stătînd (EMINESCU, O. I 91).

STĂPÎNIRE, stăpîniri, s. f. Acțiunea de a (se) stăpîni și rezultatul ei. 1. Proprietate, posesiune. Umbla vorba că, pe vremuri, stăpînirea satului se întindea peste tot pe unde ajunge acum stăpînirea boierească. GALAN, Z. R. 89. Am dori stăpîniri largi, cîmpuri cu holde și ape line. SADOVEANU, B. 7. ◊ (În construcție cu verbele «a pune», «a lua», «a da», «a avea» etc., cu sensul reieșind din acestea) Am în stăpînire trei poduri ș-o fîntînă. SADOVEANU, O. VII 270. V-oi învăța eu să puneți stăpînire pe lucrurile din lume, cornoraților! CREANGĂ, P. 48. Dormeai tu mult și bine Harap-Alb, de nu eram eu, zise fata Împăratului-Roș, sărutîndu-l cu drag și dîndu-i iar paloșul în stăpînire. id. ib. 279. Răposatu tată-meu mi-a lăsat cu limbă de moarte că, de-a fi să-mi vînd casa vrodată, să-mi păstrez în stăpînire cuiu ist mare din părete. ALECSANDRI, T. I 320. 2. Domnie, suveranitate; conducere, guvernare; dominație. Pe Tudor din Vladimir l-au tăiat – în bucăți l-au tăiat... Tudor a pierit. Mai greu ca înainte a apăsat stăpînirea boierească norodul. STANCU, D. 9. V-am spus, cum mi se pare, de nu-ți fi uitat, Că lupul se-ntîmplase s-ajungă împărat. Dar, fiindcă v-am spus-o, voi încă să vă spui Ceea ce s-a urmat sub stăpînirea lui. ALEXANDRESCU, M. 331. ◊ (Poetic) Lună tu, stăpîn-a mării, pe a lumii boltă luneci... Peste cîte mii de valuri stăpînirea ta străbate, Cînd plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate! EMINESCU, O. I 130. ◊ Expr. (Mai ales în construcție cu verbele «a avea», «a pierde») Stăpînire de sine = calm, sînge rece, cumpăt. Oamenii se întorceau ca să-l vadă. Le zîmbea tuturor sfidător și stînjenit. Simțea că-l ghiciseră și-și pierdea stăpînirea de sine. DUMITRIU, N. 178. Niciodată nu i se mai întîmplase să-și piardă stăpînirea de sine. Lupta să-și învingă slăbiciunea. BART, F. 253. A avea stăpînire asupra cuiva = a avea autoritate, putere asupra cuiva; a domina, a conduce pe cineva. Nic-a lui Costache cel răgușit, balcîz și răutăcios nu mai avea stăpînire asupra mea. CREANGĂ, A. 7. ♦ (Concretizat, rar) Țară, regiune aflată sub guvernarea cuiva. Ați putut să călcați... Puternica-mi stăpînire? TEODORESCU, P. P. 103. 3. (Astăzi rar) Putere, autoritate de stat; persoană care reprezintă această autoritate. Doar n-o fi stînd de patru zile atîta norod, în ploaie, pentru salcia asta!... Dacă-mi spunea mie stăpînirea, o duceam singur la conac, încă de acum o săptămînă. GALAN, Z. R. 92. Mîniați de-a binele, cei doi reprezentanți ai stăpînirii luară cîte un toc și cîte o testea de hîrtie și începură să scrie, în două exemplare, cuvenitul proces-verbal. STĂNOIU, C. I. 105. Am aflat din izvor sigur că stăpînirea are nevoie de el ca să zidească un spital. ALECSANDRI, T. 769. Armata primea de la stăpînire leafă, hrană și veștminte. BĂLCESCU, O. I 15.

DOCUMENT. Subst. Document, act, praxis (înv.), documente, scripte; dovadă, certificat, adeverință, zapiscă (rusism înv.), înscris, notificație, hîrtie, patalama (depr.), zapis (înv.), hrisov (înv.), ispisoc (înv.), uric (înv.); bulă (înv.), firman (înv.). Atestat; certificat de naștere; certificat de căsătorie; certificat de deces. Diplomă, mențiune. Proces-verbal, minută; condică, registru, catastif (înv. și fam.), catalog, dosar, jurnal de bord, foaie de parcurs; foaie de transport, scrisoare de trăsură, fraht. Testament. Foaie de zestre (dotală). Dare de seamă, raport, notă informativă, informare. Cerere, petiție, jalbă; contestație, memoriu, memorandum, memorial (înv.). Culegere de legi, cod, codice, codex, condică (înv.). Tratat, înțelegere, pact, convenție, acord; contract. Decret, decizie, hotărîre, ordonanță. Mesaj; scrisoare de acreditare. Declarație, manifest, proclamație, comunicat. Cronică, letopiseț, cronograf. Buletin, buletin de identitate, biroul populației (înv.); pașaport; permis, legitimație, carnet de membru; livret, livret militar. Brevet, licență, patentă. Copie, reproducere, transcriere, duplicat. Arhivă. Arhivar. Adj. Documentar, scriptic. Testamentar. Contractual. Vb. A întocmi un document, a redacta un act, a emite un act, a întocmi un memoriu, a face (a scrie) o cerere, a înainta (a depune) o cerere (un memoriu). A decreta, a emite un decret, a hotărî (a ordona, a orîndui) prin decret. A atesta, a dovedi, a certifica, a adeveri, a confirma; a legaliza, a autentifica. A înscrie, a înregistra, a întocmi un proces-verbal, a nota, a notifica, a scrie negru pe alb, a consemna, a trece în registru, a înmatricula, a intabula, a lua în evidență. A semna, a contrasemna, a subscrie, a parafa, a ștampila, a pecetlui, a sigila. V. carte, lege, scriere.

DRESA vb. I. a deprinde. (A ~ un animal, la circ.) II. a întocmi, a redacta. (A ~ un act, un proces-verbal.)

DRESARE s. I. dresaj, dresură. (~ unor animale, la circ.) II. întocmire, redactare. (~ unui proces-verbal.)

ÎNTOCMI vb. 1. a alcătui, a compune, a crea, a elabora, a realiza, a redacta, a scrie, (înv.) a izvodi, a redija, a tocmi. (A ~ o operă valoroasă.) 2. a alcătui, a compune, a concepe, a elabora, a face, a formula, a redacta. (El a ~ raportul.) 3. a dresa, a redacta. (A ~ un act, un proces-verbal.) 4. a alcătui, a concepe, a plăsmui, a realiza, (fig.) a urzi. (A ~ o colecție de folclor.) 5. a aranja, a așeza, a clasa, a clasifica, a dispune, a distribui, a grupa, a împărți, a ordona, a organiza, a orîndui, a potrivi, a pune, a repartiza, a rîndui, a sistematiza, (pop.) a chiti, (înv.) a drege, a tocmi. (~ cum trebuie elementele unui ansamblu.) 6. a fixa, a hotărî, a institui, a orîndui, a rîndui, a stabili, a statornici, (înv.) a așeza, a lega, a politici, a scoate, a scorni, a tocmi. (A ~ un impozit.)

ÎNTOCMIRE s. 1. alcătuire, compunere, creare, elaborare, realizare, redactare, scriere, scris, (înv.) izvodire, redacție, redijare. (~ unei opere.) 2. concepere, elaborare, formulare, redactare. (~ unei scrisori.) 3. dresare, redactare. (~ unui proces-verbal.) 4. alcătuire, aranjament, așezare, dispunere, distribuție, rînduială, structură. (O anumită ~ a lucrurilor.) 5. alcătuire, compunere, formație. (Grupul mergea în următoarea ~...) 6. organizare, orînduială, orînduire, rînduială, (înv.) așezămînt. (Noua ~ a lucrurilor.)

jurnal s. v. PROCES-VERBAL.

actuar sm [At: DEX2 / P: ~tu-ar / Pl: ~i / E: fr actuaire, lat actuarius] 1 Specialist în calcule statistice privitoare la asigurări și, în general, la probleme financiare. 2 (Iuz) Scrib care redacta procesele-verbale la romani.

PROCES-VERBAL s. (rar) protocol, (înv.) jurnal, tacrir. (A încheia un ~.)

protocol s. v. CATASTIF. CONDICĂ. PROCES-VERBAL. REGISTRU.

REDACTA vb. 1. a alcătui, a compune, a concepe, a elabora, a face, a formula, a întocmi. (El a ~ raportul.) 2. a dresa, a întocmi. (A ~ un act, un proces-verbal.) 3. a alcătui, a compune, a crea, a elabora, a întocmi, a realiza, a scrie, (înv.) a izvodi, a redija, a tocmi. (A ~ o operă valoroasă.)

REDACTARE s. 1. concepere, elaborare, formulare, întocmire. (~ unei scrisori.) 2. dresare, întocmire. (~ unui proces-verbal.) 3. alcătuire, compunere, creare, elaborare, întocmire, realizare, scriere, scris, (înv.) izvodire, redacție, redijare. (~ unei opere.)

tacrir s. v. DARE DE SEAMĂ. DECLARAȚIE. DEPOZIȚIE. INTEROGATORIU. MĂRTURIE. MĂRTURISIRE. MEMORIU. PETIȚIE. PROCES-VERBAL. RAPORT. REFERAT. SITUAȚIE.

consemna vt [At: ODOBESCU, S. II, 398 / Pzi: ~nez / E: con1- + semna] 1 A depune bani spre păstrare și fructificare la o instituție care are sarcina de conservare a sumelor de bani. 2 A trece anumite mențiuni în legătură cu un fapt juridic într-un proces-verbal, într-o minută etc. 3 (Pgn) A nota. 4 A interzice, prin consemn, ieșirea militarilor din cazarmă, din locul de staționare, sau părăsirea navei, pentru un anumit timp, din motive sanitare, disciplinare, de securitate etc.

examen sn [At: (a. 1779) IORGA, S. D. XII, 291 / V: (îrg) eza~, (înv) esa~, ~nt, (reg) izamăn, iza~, iczamăn[1], (nob) esame (S și: ess~) / P: egza~ / Pl: ~e, (înv) ~uri, (nob, m) ~i / E: fr examen, lat examen] 1 (Jur; înv) Parte a procedurii penale care cuprinde rechizitoriul, audierea părților și a martorilor implicați într-un proces. 2 (Jur; înv) Interogatoriu. 3 (Jur; înv) Proces-verbal întocmit în timpul interogatoriului, care cuprinde întrebările adresate părților și martorilor precum și răspunsurile acestora. 4 (Urmat de determinări care arată felul) Probă orală sau scrisă de verificare a cunoștințelor, a aptitudinilor unui elev, ale unui student sau ale unui candidat, dată în fața unui examinator sau a unei comisii examinatoare, pentru a fi promovat sau pentru a obține un post, un titlu etc. 5 (Înv; îlv) A face (cuiva) ~ A supune unui examen (4). 6 (Fig) Încercare a trăiniciei unui lucru, a unei situații. 7 (Olt; îf iza~) Serbare dată la sfârșitul anului școlar de către elevii din primele clase. 8 (Urmat de determinări care arată obiectul) Cercetare atentă, amănunțită, a unui obiect, a unei ființe sau a unui fenomen, făcută în scopul de a ajunge la o justă cunoaștere a lor, pentru a trage anumite concluzii teoretice, pentru a stabili un diagnostic sau compoziția unei substanțe etc. 9 (Îs) ~ de conștiință Cercetare atentă a propriei conduite, din punct de vedere moral. 10 (Fig) Contemplare. 11 (Îvr; îf esame) Roire a albinelor. 12 (Îvr; îf esame) Grup de ființe. corectat(ă)

  1. În original lipsește accentul — LauraGellner

instrumenta vt [At: ODOBESCU, S. III, 101 / Pzi: ~tez / E: fr instrumenter] 1 (Muz) A orchestra o melodie. 2 A executa o bucată muzicală la unul sau mai multe instrumente. 3 A efectua o instrumentație (4). 4 (Jur) A redacta un contract, un dosar penal, un proces verbal sau alt act public.

instrumentare sf [At: DA ms / Pl: ~tări / E: instrumenta] 1 Orchestrare a unei bucăți muzicale. 2 Executare a unei bucăți muzicale la unul sau mai multe instrumente. 3 Efectuare a unei instrumentații (4). 4 (Jur) Redactare a unui contract, a unui proces-verbal, a unui dosar penal sau a unui alt act politic.

instrumentat, ~ă a [At: DA ms / Pl: ~ați, ~e / E: instrumenta] 1 (D. melodii) Orchestrat2. 2 (D. bucăți muzicale) Executat la unul sau mai multe instrumente. 3 Căruia i s-a efectuat o instrumentație (4). 4 (Jur; d. contracte, procese verbale, dosare penale, acte publice) Redactat2.

încheia [At: DOSOFTEI, V. S. 49/1 / V: (îrg) închia, închie / Pzi: închei / E: ml *inclavare] 1 vt A prinde în nasturi, în copci etc. un obiect de îmbrăcăminte. 2 vr (D. persoane) A-și strânge, haina, cămașa etc. în copci, în nasturi etc. 3 vr (Spc) A-și lega șireturile de la încălțăminte. 4 vt A potrivi una într-alta părțile componente ale unui obiect Si: a îmbina, a uni. 5 vt A potrivi căpriorii, bârnele unei case în capătul sau scobitura celeilalte, fîxându-ie uneori printr-un cui de lemn. 6 vt (Reg) A construi un car punând împreună părțile sale componente. 7-8 vtr (Înv; pan; d. oasele omenești) A (se) fixa unul în altul. 9 vt (Reg) A construi o casă de lemn din bucăți confecționate. 10 vt (Reg; d. o cămașă) A coase la un loc bucăți croite separat. 11 vt (Înv) A zidi. 12 vt (Înv) A plăsmui. 13 vt (Înv) A rosti. 14-15 vtr (D. o acțiune, o operație, muncă etc.) A (se) termina. 16 vr (Îe) A-și ~ zilele sau viața (undeva) A-și petrece ultima perioadă din viață într-un anumit loc. 17 vr (Reg; îe) S-a ~t bobocul Gata, nu mai merge! 18 vr (Reg; îe) A i se ~ (calea în) codru A nu mai avea nici o posibilitate. 19 vr (Reg; îae) A se termina cu plăcerile. 20 vt (Îe) A ~t-o (cu...) A renunțat (la...). 21 vr (Rar) A ajunge la deplină maturitate. 22 vr (D. grămezi, coloane etc.) A se termina la capăt sau în vârf cu... 23 vr (D. lucrări literare, opere, spectacole; udp „cu”) A se sfârși cu... 24 vt A trage concluzii Si: a conchide. 25 vt (Înv) A marca hotarele unei întinderi de pământ Si: a limita, (înv) a hotărnici, a țărmuri. 26 vr (Udp „în”, „întru”) A se reduce la... Si: a se limita, a se mărgini. 27 vr (Înv) A consta din... 28 vt A hotărî printr-un act Si: a determina, a fixa. 29 vt (Înv) A stabili ceva în mod definitiv. 30 vt (Înv) A completa. 31 vr (Reg) A se acoperi peste tot. 32 vt A termina o socoteală. 33 (Fig; îe) A-și ~ catastihul A i se înfunda cuiva. 34-35 vtr A (se) stabili un acord, un tratat, o rezoluție etc. 36 vt (Îe) A ~ pace A face să înceteze ostilitățile. 37 vt (Jur) A contracta o căsătorie. 38 vt (Jur) A lua o hotărâre. 39 vt (Jur) A da o sentință. 40 vt A întocmi un proces verbal, un act oficial etc.

încheiat2, ~ă a [At: DOSOFTEI, V. S. 58/1 / V: (îrg) închiet / Pl: ~ați, ~e / E: încheia] 1 (D. obiecte de îmbrăcăminte) Prins cu nasturi, copci etc. 2 (D. persoane) Cu haina, cămașa prinse în nasturi, copci etc. 3 (D. încălțăminte) Cu șireturile legate. 4 (D. părțile componente ale unui obiect) Potrivite una în alta Si: îmbinat, unit. 5 (D. bârnele sau căpriorii unei case) Potrivit unul în scobitura celuilalt. 6 (Înv; pan; d. oasele omenești) Fixat unul în altul. 7 (Reg; d. car) Construit prin punerea împreună a părților componente. 8 (Reg; d. case de lemn) Construit din bucăți confecționate. 9 (Reg; d. o cămașă) Cu bucățile cusute la un loc. 10 (Îrg; d. un câmp) Acoperit cu multă iarbă. 11 (Înv) Zidit. 12 (Înv) Plăsmuit. 13 (Fig; d. vorbire) Bine articulat. 14 (Fig; d. mase de oameni) Organizat. 15 (Reg; d. găini) Cu orificiul strâmtat când nu sunt în perioada ouatului. 16 (Reg; d. nuci) Care nu se curăță ușor. 17 (D. o acțiune, muncă etc.) Terminat. 18 (D. o perioadă de timp) Sfârșit. 19 (D. o suprafață de pământ) Delimitat. 20 (D. grămezi, coloane etc.)Terminat în vârf sau la capăt cu... 21 (Rar) Ajuns la deplină maturitate. 22 Redus la... 23 Care constă din... 24 (Jur) Hotărât printr-un act Si: determinat, fixat. 25 (Înv) Care a fost stabilit în mod definitiv. 26 (D. lucrări literare, discursuri, spectacole etc.; udp „cu”) Terminat cu... 27 (Pex) Din care s-au tras concluziile. 28 (Înv) Completat. 29 (Reg) Acoperit peste tot. 30 (D. un acord, tratat rezoluție etc.) Definitivat. 31 (D. o căsătorie) Contractată. 32 (Jur; d. o hotărâre) Luată. 33 (Jur; d. o sentință) Dată. 34 (D. un proces verbal, act oficial) Întocmit.

încheiere sf [At: NEGRUZZI, S. 1, 305 / V: (îrg) ~iare / Pl: ~ri / E: încheia] 1 Prindere în nasturi, copci etc. a unui obiect de îmbrăcăminte Si: încheiat1 (1). 2 Strângere a hainei, a cămășii etc. în nasturi, copci etc. Si: încheiat1 (2). 3 (Spc) Legare a șireturilor de la încălțăminte Si: încheiat1 (3). 4 Îmbinare a părților componente ale unui obiect Si: încheiat1 (4). 5 Fixare a căpriorilor sau a bârnelor unei case unul în scobitura celuilalt Si: încheiat1 (5). 6 (Pan) Fixare unul în altul a oaselor scheletului Si: încheiat1 (6). 7 (Ccr) Loc unde se articulează un os Si: încheiat1 (7). 8 (Reg) Construire a unui car prin fixarea împreună a părților componente; Si: încheiat1 (8). 9 (Reg) Construire a unei case de lemn din bucăți confecționate Si: încheiat1 (9). 10 (Reg) Coasere a bucăților croite separat ale unei cămăși Si: încheiat1 (10). 11 (Înv) Zidire. 12 (Înv) Plăsmuire. 13 (Înv) Rostire. 14 Sfârșire. 15 Terminare a unei acțiuni, lucru etc. Si: încheiat1 (15). 16 Capăt al unei coloane, al unui șir etc. Si: încheiat1 (16). 17 Sfârșit al unei lucrări artistice, al unui spectacol discurs etc. Si: încheiat1 (17). 18 (Pex) Concluzie. 19 (Îlv) A face o ~ A trage o concluzie. 20 Precizare în scris, prin care se pune capăt unor dezbateri, probleme controversate etc. 21 (Muz) Cadență. 22 (Jur) Luare a unei hotărâri. 23 (Ccr) Hotărâre. 24 (Îs) ~ judecătorească Act al instanței judecătorești în care sunt consemnate dispozițiile luate de aceasta în cursul procesului. 25 Stabilire definitivă a condițiilor unui contract, tratat, acord etc. Si: încheiat1 (19). 26 Contractare a unei căsătorii Si: încheiat1 (20). 27 Întocmire a unui proces verbal, act oficial etc. Si: încheiat1 (21). 28 (Grm; înv) Articol.

minut, ~ă [At: CANTEMIR, IST. 249 / V: (îrg) ~unt, (înv) men~, (reg) menunt / Pl: ~e, (îrg) ~uri / E: lat minutus, it minuto, fr minute, rs минута, ger Minute] 1 sn (Înv; șîs ~ de ceas, ~ de vreme) Răstimp scurt dintr-un interval mai îndelungat Si: moment. 2 sn (Spc) Unitate de măsură a timpului egală cu șaizecea parte dintr-o oră și care cuprinde șaizeci de secunde. 3-4 sn (Îljv) La ~ (Care se execută) pe loc, imediat. 5 sn (Îlav) Din ~ în ~ Dintr-un moment în altul. 6 sn (Îlav) Într-un ~ sau în ~ul (ori, reg, în ~), în două ~e Îndată. 7 sm (Înv; îlav) Pe tot ~ul Mereu. 8 sn (Înv; îlav) În toate minuturile sau în tot ~ul Tot timpul. 9 sn (Urmat de o determinare în genitiv; art.) Termen. 10 sm (Lpl; îf minuturi) Mâncăruri pregătite la restaurant pe loc, la comanda consumatorului. 11 sn Unitate de măsură pentru unghiuri și arcuri, egală cu a șaizecea parte dintr-un grad centezimal. 12 sf (Jur) Text original al unui act de notariat, care rămâne la notar. 13 sf (Jur) Document în care sunt relatate în rezumat dezbaterile unei consfătuiri, lucrările unei ședințe etc. și pe baza căruia se poate întocmi procesul verbal respectiv, se pot încheia convenții de colaborare sau se pot da dispoziții pentru executarea de lucrări etc. 14 sf (Jur) Act în care se consemnează, imediat după deliberare, soluția dată de judecători într-un proces, și care se transpune apoi în hotărâre. 15 sf Original, executat în creion, al unei hărți, al unui plan topografic sau al unei ridicări cadastrale, care servește la întocmirea hărții sau a planului respectiv, precum și a registrului cadastral.

proces-verbal, procese-verbale.

tacrir sn [At: PRAV. COND. (1780), 56 / V: (înv) ~clir, ~il, tec~, trac~ / Pl: ~uri / E: tc takrir] (Tcî) 1 Raport. 2 Memoriu. 3 (Jur) Declarație (14). 4 (Jur) Proces-verbal. 5 (Jur; pex) Interogatoriu.

practica1 sf [At: (a. 1780) GÁLDI, M. PHAN. 234 / Pl: ~le / E: ngr πρακτικόνproces-verbal”, (τα) πρακτικά „acte”] (Înv) 1 Proces-verbal. 2 Permisiune de trafic dată unui vapor. 3 Autorizație de a face negoț cu navele.

protocolare sf [At: POLIZU / Pl: ~lări / E: protocola] (Înv) 1 Autentificare a unui document. 2 Înregistrare într-un protocol (4). 3 (Spc) Redactare a unui proces-verbal. 4 Colaționare.

protocolarmente av [At: GHEȚIE, R. M. / E: protocolar + -mente] (Îvr) Conform cu procesul-verbal.

protocoli [At: (a. 1784) URICARIUL V, 430/14 / V: (înv) ~căli, (css) ~călui, (cscj) ~la / Pzi: ~lesc / E: lat protocollare, ger protokollieren] (Înv) 1-2 vtrp (C. i. acte, documente etc.) A autentifica (1). 3 vt A înregistra în protocol. 4 vt (Spc; c. i. procese-verbale de constatare) A redacta. 5-6 vtrp A colaționa. corectat(ă)

protocolist sm [At: DRLU / Pl: ~iști / E: ger Protokollist] (Înv) 1 Persoană care redactează un proces-verbal. 2 (Pex) Secretar.

verbaliza1 vi [At: HELIADE, D. J. 61/20 / Pzi: ~zez / Imt și: 2 (îvr) ~li / E: fr verbaliser, it verbalizzare] (Liv) 1 A alcătui un proces-verbal. 2 A exprima în cuvinte o idee, un sentiment etc.

verbalizare1 sf [At: DEX–S 194 / Pl: ~zări / E: verbaliza1] (Liv) 1 Alcătuire a unui proces-verbal. 2 Exprimare în cuvinte a unei idei, a unui sentiment etc.

verbalizat1, ~ă a [At: MDA ms / Pl: ~ați, ~e / E: verbaliza1] (Liv) 1 (D. un proces-verbal) Redactat. 2 (D. idei, sentimente etc.) Exprimat în cuvinte.

subsemnat, ~ă [At: GHICA, A. 646 / V: (reg) sups~ sm / Pl: ~ați, ~e / E: subsemna cf fr soussigné] 1 a (Înv; d. acte, documente, scrisori etc.) Semnat2 (4). 2 a (Îvr; d. picturi, desene etc.) Care are dedesubt un text explicativ. 3 a (Rar) Menționat (în scris). 4 smf (De obicei art și urmat de indicarea numelui și prenumelui) Semnatarul unei cereri, al unei declarații, al unui proces-verbal etc. Si: (îvp) subscris (5), (înv) subiscălit. 5 (Pex; fam; art) Nume pe care și-l dă persoana care vorbește Si: (îvp) subscris (6), (reg) tetea, (arg) mandea, mand. corectat(ă)

verbal,-ă adj. 1 (în opoz. cu „scris”) Care se face sau care se transmite prin viu grai; care caracterizează limba vorbită, vorbirea; oral. ◊ (adv.) Vrea să discute și să rezolve verbal disputa.Notă verbală = notă diplomatică nesemnată, predată ambasadorului unui stat străin, echivalentă cu o declarație orală. Proces-verbal v. proces. 2 Care privește cuvintele ca mijloc sau fel de exprimare a unei idei, a unei creații etc. Fraza scriitorului prezintă o mare imaginație verbală.(despre manifestări, creații etc. ale oamenilor) Care se exprimă cu ajutorul cuvintelor. Patriotismul verbal este o boală rușinoasă (SADOV.). ◊ Flux verbal v. flux. 3 (gram.) Care aparține verbului, referitor la verb, al verbului; care provine dintr-un verb, de verb. De la un verb se pot crea mai multe abstracte verbale.Flexiune verbală = conjugare. Abstract verbal v. abstract. Predicat verbal v. predicat. • pl. -i, -e. /<fr. verbal, lat. verbalis, -e.

verbaliza1 vb. I. intr. 1 A alcătui, a încheia un proces-verbal. 2 A formula în cuvinte, cu voce tare, ceea ce era interiorizat • prez.ind. -ez. /<fr. verbaliser, it. verbalizzare.

MĂRTURISI vb. IV. 1. Tranz. (învechit ; complementul indică o credință, o învățătură morală ; folosit și a b s o l.) A susține, a propovădui, a predica, a propaga, a răspîndi; (învechit, rar) a mărturi (1). Cuteadză Pavle, cumu mărrturrisiși ceaia ce e de menre întru Ierusalim, așa se cade și în Rrimu a mărturisi. COD. VOR. 50/11, cf. 20/17, GCR 1, *4/30. Și îmblînd Isus în cetățile toate și orașele, învăța în gloatele lor și mârturisiia evanghelie împărăției. CORESI, EV. 250, cf. 90, 468. Ioan Botezătorul mârturisiia în pustiia iudeilor și grăiia. id. TETR. 4, cf. 6, GCR I, 20/28. Mărturisiți întru toate limbile și în toate semențiile pocăință. VARLAAM, C. 128, cf. GCR I, 115/33. Așijderea și ap[o]s[to]lii mărturisesc din psaltire (a. 1 651). GCR 1, 153/24. Și mărturisea în Colose, orașul Frighiei. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 142v/22, cf. februarie 71r/24, octombrie 86 /5. Și vei mărturisi lor poruncile lui D[u]mn[e]zău și legea lui. BIBLIA (1688), 522/2, cf. 3502/5. ◊ I n t r a n z. Pentru H[risto]s vei mărturisi. MINEIUL (1776), 160r1/22, cf. 168v1/27. 2. T r a n z. (Folosit și a b s o l.) A declara, a spune, a afirma, a arăta, a relata, a susține ; s p e c. a face o depoziție (în calitate de martor) în fața unei instanțe (de judecată, de cercetare) ; p. e x t. a confirma, a adeveri (un fapt săvîrșit, văzut sau auzit) ; (învechit, rar) a mărturi (2). Deaci mărrturisescu voao, în dzua de astădzi, că curatu-s eu-s de sîngele tuturoru. COD. VOR. 22/2. Audziți, oaminii miei și mărturisi-voiu voao, Is[rai]l, se ascultare mine. PSALT. SCH. 266/2, cf. PSALT. 168, CORESI, EV. 75, 147, 170, 337. Adecă eu popa Domitru mărturisăsc cu suvletul meu că acestu cal e de la mene și pre dere[p]tate (începutul sec. XVII). ROSETTI, B. 68. De cîte ori s-ați mînca de aceasta pîine. . . moartea lui D[u]mn[e]zău să mărturisiți (a. 1618). GCR I, 52/8. Iară din cetatea aceaia mulți crezură din samareani pentru cuvîntul muierei ce mârturisiia: că mi-au zis toate cîte am făcut (a. 1643). id. ib. 109/14, cf. HERODOT (1645), 257, PRAV. 234. Cela ce va arăta la giudeț cum cutare martur ce mărturiseaște împotriva lui nu iaste om de credință. . . nu să va certa ca un suduitoriu. EUSTRATIE, ap. GCR I, 122/39. Nu mărturisi strîmbu. N. TEST. (1 648), 25r/16. Mai mult au lucrat decît alalți toți, cum mărturiseaște el singur. ib. 202v/2, cf. 299v/26. Mărturiile ce vor mârturisă pentru cal și pentru bani cum i-ar fi întorsu. . . să și giure (a. 1668). BUL. COM. IST. IV, 186. Pre acest Pătru vodă îl mărturisesc moldovenii într-un letopiseț al lor cum că nici au avut nici vor avea domn bun și blînd și milostiv și ca un tată tuturor (sfîrșitul sec. XVII). MAG. IST. I, 222/19. Ei toți mărturisască de nu este așa. N. COSTIN, LET. II, 27/19. Dac-au vădzut că mărturisește așe sluga lui, n-au avut ce mai răspunde. NECULCE, L. 35, cf. GCR II, 50/23. Tot adeverul lucrului vor mărturisi. CANTEMIR, IST. 67. Paținachii sînt prăsiți dintr-un neam cu cumanii, Anna Comnena încă mărturisește, întărind că tot o limbă au. ȘINCAI, HR. I, 203/21.. Boieri, care din voi cunoaște pe drumețul acesta? . . . Să mărturisească. DELAVRANCEA, O. II, 182. Vor mărturisi cine-s hoții. REBREANU, R. I, 86, cf. 99, II, 223. Îl compătimi și-i păru râu că a fost nevoit să mărturisească împotriva bietului flăcău. id. I. 223. Poetul mărturisește aici un crez artistic. V. ROM. ianuarie 1 954, 152. Cu gura ta să mărturisești ceea ce cu inima ta crezi. ZANNE, P. VIII, 318. ◊ (Învechit, în formule introductive la diferite documente, de obicei în corelație cu „ a scrie ”) Eu, Petrea Brahăș, scriu și mărturisescu cu cestu zapis al meu, cum am fostu cumpărat o parte de ocină din sat (a. 1 577). CUV. D. BĂTR. I, 26/1. Scriem sărătate, mărtoresem cum s-au jeloito Iono Isaiu. . . că e-u forat casa (începutul sec. XVII). ROSSETI, B. 53. Scriem și mărtorisim cu ceastă scrisore a nostre cum au vinit popa Ionașco din Budinți (începutul sec. XVII). IORGA, D. B. i, 19. Eu, Toader. . . scriem și mărtorisim și dăm știre cu al nostru zapis, com au venit înaintea noastră (a. 1 609). GCR I, 43/18. Mrătorosim cu acestu zapis și scrisoarea noastră, cum noi ne-am sculat de bună voia noastră (a. 1 614). id. ib. 44/33, cf. 74/27, 91/1. Eu Stan pîrclab ot Rusnești scriem și mărturesem într-acest zapis că s[ă] fie de mar[e] cred[i]n[ță] (a. 1 650). id. ib. 134/13, cf. IORGA, S. D. XII, 69, MURNU, GR. 36. ◊ I n t r a n z. (Învechit) Scrise cătr-înșii și întăi amu mărturisi lor de ce au credință (a. 1 569). GCR I, *15/16. Cum mărturiseaște de acest lucru și svîntul Ieronim scriind într-o istorie cătră un preot. PRAV. 259. Pre numele aceluia făcut-au cetate mare. . . de care Berosie la carte I, Iosif și Moisăiu prorocul svînt, mai pre largu mărturisăscu. N. COSTIN, L. 53. ◊ R e f l. (Învechit) Iară Moldoveanul se-au mărturisit înaintea acelui boiarin că nici l-au băgat el într-acea moșie (a. 1 591). CUV. D. BĂTR. I, 57/16. ♦ A da indicații despre. . . Și rădicînd și pe oamenii lui Stavarachi în fere i-au dus la Țarigrad. . . ca să mărturisească toată averea lui Stavarachi (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 264/22. 3. T r a n z. și i n t r a n z. A arăta, a demonstra, a dovedi, a proba. Vreadnic de minune iaste cel lăudat neam al mârii[i] tale, precum mărturiseaște cea iubitoare de D[u]mn[e]zău viață. BIBLIA (1688), [prefață] 7/20. Ce am lucrat în 7 ani, ce am fost acolo. . . lucrurile acelea mărturisesc la toți. ANTIM, P. XXIV. Banul tău mărturiseaște după scrisoare că iaste tipărit mai nainte. MINEIUL (1 776), 131r1/8. Cunoști stiletul acesta?. . . – Este al meu, îi răspunsei, literele astea inițiale mărturisesc. BOLiNTiNEANU, O. 403. Văzînd o căsuță tupilatâ și acoperită cu mușchi, care mărturisea vechimea ei, a bătut la poartă. CREANGĂ, P. 90. Dezbaterile au fost așa cum mărturisesc procesele verbale ale celor nouă ședințe foarte îndîrjite. CAMIL PETRESCU, O. III, 112. Flișul carpatic constituie o „ adevărată arhivă ” în care s-au depus documentele ce mărturisesc toate convulsiunile încercate de scoarța pămîntului. MG I, 159. 4. T r a n z. A recunoaște (ca adevărat), a admite, a accepta. Și un bărrbatu. . . bunru govitoriu după leage, mărrturisitu de toți iudeii ceia ce viia întru Damascu, venre la menre. COD. VOR. 40/24. Mărturiseaște un botez în iertăciunea păcatelor. CORESI, ap. GCR I, 32/33. Cu bună credință născătoarea lui D[u]mn[e]zeu te mărturisesc. PARACLIS (1 639), 248, cf. CHEIA ÎN. 1r/5. Mărturisi-ți-voi, Doamne, a ta dereptate Și numelui tău cel nalt cînt cu bunătate. DOSOFTEI, PS. 26/17, cf. N. COSTIN, LET. I A, 56/15. Și mărturisind închinăciunea sfintelor icoane, porunci să-l bată cu bice de bou. MINEIUL (1 776), 58r1/14. Nectenav mărturiseaște că e datoriu o mie de talanți lui Lichir. (a. 1 812). GCR II, 210/15, cf. PISCUPESCU, O. 123/19. [Apele] minerale de Borsec. . . sînt mărturisite de vindecătoare și plăcute. AR (1 829), 282/18. Fiți mai drepți și mărturisiți și bunătățile soartei voastre. MARCOVICI, D. 59/3, cf. 6/13, 351/20. N-aveam dreptate, mă grăbesc a mărturisi. CARAGIALE, O. III, 111. Cum auziră ginerii împăratului, o băgară pe mînecă și mărturisiră că așa este. ISPIRESCU, L. 158, cf. 52. ◊ R e f l. El începu a grăi limba perșilor și a să mărturisi pre sine cum iaste Istieu. HERODOT (1 645), 321. Și luîndu-le sama, să mărturisiră creștini. DOSOFTEI, V. S. septembrie 4r/23, cf. OCTOMBRIE 58r/23. 5. Tranz. (Folosit și a b s o l.) A arăta, a manifesta, a da pe față ; a spune deschis, pe față, fără ocol; (învechit, rar) a mărturi (3). Mă socotesc dator de a mărturisi a mea desăvîrșită recunoștință. MARCOVICI, C. 5/7. El îi mărturisea îngrijirea cea mai vie. ASACHI, S. L. II, 36. Cu rumen de rușinare pe fața ta zugrăvită. . . ț-ai mărturisit durerea numai prin îmbrățoșare. CONACHI, P. 101. Cît pentru mine. . . , mărturisesc că n-am gîndit niciodată că sfînta poezie va veni să se sălășluiascâ în casa mea. NEGRUZZI, S. L, 76. Îți voi spune eu ce și cum, dacă tu nu vrei să-mi mărturisești. C. PETRESCU, A. R. 14. Mărturisesc, doamnă, că în literatura românească informațiile mele sînt foarte vagi. id. C. V. 243, cf. 71. Mărturisesc cu nedumerire, dacă nu cu rușine,n-am auzit. BRĂESCU, A. 117. Mărturisesc că aș fi foarte fericit să pot pleca și eu undeva. V. ROM. iulie 1 954, 51. Mîndră, zău, mărturisesc, Că pe tine te iubesc. JARNIK-BÎRSEANU, D. 380. 6. Refl. (Bis. ; popular) A se spovedi. Să se ducă la biserică ca să se mărturisească și să se cuminice. MARIAN, NA. 37, cf. id. I. 53. Bătrînii se mărturisesc și cuminică în posturile de peste an. PRIBEAGUL, P. R. 137. Cînd mi s-a părut că mă prăpădesc, am chemat preotul și m-am mărturisit. CĂLINESCU, S. 699. Las-să mă mărturisesc De moarte să mă gătesc. ALECSANDRI, T. P. 90, cf. 78, ALRM l/ll h 393. ♦ Tranz. (Despre duhovnici) A primi spovedania cuiva ; a spovedi. Preotul ce mă mărturisește, mă spionează. NEGRUZZI, S. III, 407, cf. PAMFILE, B. 48. Nu cumva vine la noi și popa ca să ne mărturisească? SADOVEANU, P. M. 28. Trupuri albe soponite De popa mărturisite, De păcate ispășite. MARIAN, SA. 71. 7. Tranz. (Complementul indică o taină, un fapt etc. ; folosit și a b s o l.) A descoperi (cuiva), a destăinui, a încredința. Tilu Buh- oglindă cum să-și mărturisască păcatele l-au învățat. BĂRAC, T. 73/23. Își mărturisi starea cea critică amorezului său. NEGRUZZI, S. I, 25. O! ce păcat că nu i-am mărturisit de unde e. DELAVRANCEA, O. II, 40, cf. 65. O spun fiindcă am nevoie să mărturisesc cuiva. C. PETRESCU, C. V. 152. Ne mărturisi încet că vrea să puie în încurcătură pe artiști. SADOVEANU, E. 70. Felix simți nevoia de a mărturisi cuiva noua încredere în Otilia. CĂLINESCU, E. O. I, 89. ◊ R e f l. Și, avînd multă jale, să mărturisea lui, Dumnezeu, celui curățitori pentru cîte păți. HERODOT (1 645), 19, cf. GCR I, 165/1, DOSOFTEI, V. S. septembrie 10r/1. Mărt[u]risi-mă-voi. . . lui D[umnezeu] și tu iertaș necurăție inimii mele (a. 1 710). GCR I, 365/28. După ce se mărturisește publicului de cîte le-a făcut, încheie cu o frază de mare efect. CARAGIALE, O. I, 11. ◊ I n t r a n z . Intră la împăratul de-ș ceru iertăciune și-i mărturisi de toate (a. 1 700). GCR I, 342/34. – Prez. ind.: mărturisesc. – Și: (învechit): mărturesí, mărtorisí, mărtoresi, mărtorosi, mărtărusí (COD. VOR. 20/7), mărtirisi (CUV. D. BĂTR. I, 61) vb. IV. – Cf. slavonul мартоурисати, gr. ὲμαρτύρισα (aor. lui μαρτυρέο).

proces-verbal s. n., pl. procese-verbale

MINUT, -Ă s. n., s. f. I. S. n. 1. (În limba veche adesea determinat prin „de ceas”, „de vreme”) Răstimp scurt dintr-un interval mai îndelungat), m o m e n t, s p e c. unitate de măsură a timpului, egală cu a șaizecea parte dintr-o oră și care cuprinde șaizeci de secunde. Pentru vremea dării și luării răspunsului. . . socotesc că 1500 de minute nu numai de agiuns, ce încă și de prisosit sînt. CANTEMIR, IST. 249. În zilele lui s-au făcut ș-un cutremur mare care au ținut un minut de ceas și mare spaimă au căzut asupra norodului (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 192/22. Pe fiecare minută cîte 63 de unghii (puls). AMFILOHIE, G. F. 278v/15. Puține minunturi ce au șăzut împreună cu mine, cu cîtă repejune au trecut! BELDIMAN, N. P. II, 46/1. Lasă-mi un minut de vreme. id. ib. 69/21. Mă mai îngăduie un minut. MARCOVICI, C. 90/8, cf. 7/1, 19/6. Prin cîte depărtate locuri poate să umble duhul omului în minute de ceasuri. DRĂGHICI, R. 68/24, cf. 169/22. Niște griji mult mai cu cale, Se cuvine să cuprindă minutele vieții tale. CONACHI, P. 258, cf. 261. Disputîndu-se ei astfel, ca la un minut de ceas. PANN, H. 13/12, cf. id. E. IV, 51/24. Suvenirul dulce de-un minut slăvit Printre-a vieții valuri stă-n veci neclintit. ALECSANDRI, P. I, 212. Fiecare minută, care trece, mă apropie de pieire. CARAGIALE, O. VI, 112, cf. CULIANU, C. 179. Am așteptat cîteva minute, să fiu chemat la cancelarie. SADOVEANU, N. F. 127. C-o veni vremea d-apoi, D-o fi anul ca luna, Luna Ca săptămînă, Săptămînă Ca ziua, Și ziua ca ceasul scurt, Iar ceasul ca un minut. TEODORESCU, P. P. 422. Ce-aduce minutul, n-aduce anul. BARONZI, L. 53. (Prin exagerarea ideii de scurtime a unității de timp astronomice) Neaflînd minută de răgaz, am fugit la țară. NEGRUZZI, S. I, 60, cf. 62, 179. Am să te rog ceva: așteaptă-mă un minut aici. CARAGIALE, O. VI, 210. Cît am plîns pe soarta bietelor nenorocite, Care nu pot ca să aibă nici voință de-un minut. MACEDONSKI, O. I, 81. N-o să-ntîrzie pieirea troienilor nici o minută. MURNU, I. 35. Înainte de a porni caii, Grigore mai strigă: – Stai !Sta i! Încă un minut ! REBREANU, R. I, 73 . Ne-am oprit un minut, în potecă. GALACTION, O. 208. Mă duc să mă întind două minuturi, că altfel mă apucă stomacul. T. POPOVICI, SE. 386. Nu ni lăsa să ni hodinim o minută. GRAIUL, I, 226. ◊ (Indică distanța care poate fi parcursă în timpul respectiv) Locul alergării este zece minute afară de oraș. NEGRUZZI, S. I, 35. ◊ L o c. a d j. și a d v. La minut = (care se execută) pe loc, imediat, chiar în aceeași clipă. La minut fură chemați vracii cei mai iscusiți și toți învățații. POPESCU, I, 43. ▭ Fotografie la minut. Din minut în minut = pe fiecare clipă, dintr-un moment în altul. Conferiențiarul era așteptat din minută în minută. VLAHUȚĂ, O. A. 218. ◊ L o c. a d v. Într-un minut sau în minutul (ori, regional, în minut), în două minute = îndată, imediat; curînd. Îți poroncim ca în minutul ce vei priimi cartea aceasta. . . să mergi să te întîlnești cu d-lor (a. 1823). URICARIUL, V, 181/6. Se rîdică o vijâlie foarte iute, care în 2 minute străbătu cetatea cu un mare zgomot și vîjîit. CR (1829), 1952/18. Cine a fost pricina de s-a surpat într-un minut fericirea ce ș-o închipuise omul în visul nebuniii sale. MARCOVICI, D. 8/18. În minutul ce să va însemna venirea unii corăbii sau vas, comandantul luntrii gard-post va trimite spre întîmpinare-i o luntre cu un cinovnic. CR (1834), 2291/33. Într-un minut să se schimbe din viață-n neviață! CONACHI, P. 87, cf. 271. În minuntul acela o frică nespusă mă luă în spate. RUSSO, S. 31, cf. 36. În minutul acela el era foarte galben la față. NEGRUZZI, S. I, 148, cf. 52. Într-un minut fu aproape de pădure. ISPIRESCU, L. 7. În minutul ce va auzi ceva zgomot în cămăruța cu baia. . . să le dea de știre. id. ib. 149. Simțea bătrînul că se dârîmă de pe picioare. . . că moare și el într-un minut! MIRONESCU, S. A. 36. Am jurat Că, pe cine oiu întîlni, În minut l-oi prăpădi. ȘEZ. II, 38. Într-un menunt de ceas (sfert de ceas) nu i se mai auzeau decît oasele sunînd prin cazan. I. CR. III, 267. (Învechit) Pe tot minutul = de la o clipă la alta; mereu, necontenit. Îndeobște poporul își schimba hotărîrea mai pe tot minutul. AR (1829), 601/21. Prăpastia să înfățișează pe tot minutul amenințătoare și grozavă. MARCOVICI, D. 14/2. De nu s-ar fi sprijinit, trebuia pe tot minutul să cadă. DRĂGHICI, R. 9/27. [Rîul] își întrunise acuma undele și pe tot minutul sporea în repegiunea lor. ASACHI, S. L. II, 19. Sufletul. . . Se schimbă pe tot minutul. CONACHI, P. 285. (Învechit) În toate minuturile sau în tot minutul = tot timpul, mereu, în fiecare clipă. În toate minuturile sîntem supuși primejdiii morții (a. 1837). DOC. EC. 659. ◊ (Articulat, adesea urmat de o determinare în genitiv) Termenul, sorocul. Așteptam minutul cu multă nerăbdare. GORJAN, IV, 32/17. Minuntul mîntuirei tale au venit. ASACHI, S. L. II, 58. De mare folos este ca gospodariul să pîndească minutul facerii acestor grăpări. I. IONESCU, C. 72/5. 2. (La pl., în forma minuturi) Mîncări pregătite la restaurant pe loc, la comanda consumatorului. Cf. IORDAN, L. R. A. 481. 3. Unitate de măsură pentru unghiuri și arcuri, egală cu a șaizecea parte dintr-un grad sexagesimal sau cu a suta parte dintr-un grad centezimal. Pusă depărtările în grade și minute. AMFILOHIE, G. [prefață] 8/10. Unitatea de arc s-a împărțit în nouăzeci de părți egale numite grade, gradul în 60 părți egale numite minute. MELIK, G. 50. II. S. f. 1. (Jur.) Textul original al unui act de notariat, care rămîne la notar. Cf. V. MOLIN, V. T. 55, CADE. 2. Document în care sînt relatate în rezumat dezbaterile unei consfătuiri, lucrările unei ședințe etc. și pe baza căruia se poate întocmi procesul verbal respectiv, se pot încheia convenții de colaborare sau se pot da dispoziții pentru executări de lucrări etc. Își mîzgăli semnătura pe minuta ședinței. CAMIL PETRESCU O. II, 497, cf. LTR2. ♦ (Jur.) Act In care se consemnează, imediat după deliberare, soluția dată de judecători intr-un proces (și care se transpune apoi în hotărîre). Minuta constituie dovada celor ce au fost hotăríte în cursul deliberării. PR. DREPT, 876. 3. Original, executat în creion, al unei hărți, al unui plan topografic sau al unei ridicări cadastrale, care servește la întocmirea hărții sau a planului respectiv, precum și a registrului cadastral. Cf. LTR2, DER. – Pl.: (I 1, 3, II) minute și (I 2 și, învechit și regional, I 1) minuturi.- Și:(I) (învechit și regional) minúnt s.n., (învechit) menút (BUDAI-DELEANU, LEX., DRĂGHICI, R. 169/22), (regional) menúnt s. n. - Din lat. minutus, it. minuto, fr. minute, rus. минута, germ. Minute.

jurnal s.n. 1 (jurnal.) cotidian, gazetă, ziar, ediție, <înv. și reg.> țăitung, uișag, <înv.> foaie, <arg.> exivă. Este abonat la multe jurnale. 2 (contab.) jurnal de casă = registru de casă. În jurnalul de casă se înscriu zilnic, în ordine cronologică, încasările și plățile făcute de o casierie. 3 <înv.> ziar. Scrie într-un jurnal toate cheltuielile pe care le face în timpul construirii casei. 4 (înv.) v. Proces-verbal.

*ULTRAJ (pl. -aje), ULTRAGIU (pl. -agii) sn. Insultă gravă, necinstire, ocară făcută mai ales agenților forței publice: l-a condamnat pentru delictul de ~; facem proces-verbal de ultragiu adus guvernului (CAR.) [fr. outrage].

*verbál, -ă adj. (lat. verbalis). Oral, din gură: declarațiune verbală. Gram. De verb, al verbuluĭ: formă verbală. Provenit din verb: adjectiv, substantiv verbal. Adv. Din gură (nu în scris): a promite verbal. V. proces.

verbal a. 1. rostit din gură, iar nu dat în scris: promisiune verbală; 2. Gram. propriu verbului, ce provine dela un verb: adjectiv verbal. V. proces.

violențiál, -ă, violențiali, -le, adj. Referitor la actele de violență (fizică sau verbală): „În astfeliu de procese violențiale era lăsată în voia părților de a se împăca și după judecată” (Mihaly, 1900: 793; dipl. 323). – Cf. violență.

CONATIV, -Ă adj. 1. (fil.) referitor la activitate, la procesele de voință; volitiv. 2. (despre forme verbale) care exprimă ideea de efort. (<fr. conatif)

IMPERFECT s. n. (< lat. imperfectus < in „fără” + perfectus „făcut”, „realizat”, cf. it. imperfetto, fr. imparfait): timp verbal simplu al modului indicativ, care exprimă un proces trecut și neterminat în momentul la care se referă, ca de exemplu cântam, lucram, tăceam, făceam, veneam, hotărâm etc. Este alcătuit din radicalul invariabil al verbelor (cânt-, lucr-, tăc-, făc-, ven-, hotăr-) la care se adaugă sufixele trecutului -a- și -ea- și desinențele de persoană (-m, -i, zero, -m, -ți, -u). Este folosit frecvent în corelație cu perfectul compus și poate avea alte semnificații temporale sau modale decât aceea a indicativului. ◊ ~ iterativ: i. care exprimă un proces repetat în timp („Vara mergea totdeauna la munte”). ◊ ~ istoric (narativ, dramatic): i. cu semnificație temporală de perfect compus, cu rol de dinamizare a acțiunii și de realizare a monorimei („Ghemiș iute-ncăleca / Și spre Dunăre pleca / Apa-n două despica” – Folclor). ◊ ~ al modestiei: i. cu semnificație temporală de prezent, în limbajul copiilor („Acuma eu eram lupul și tu erai iedul”) sau al adulților („Știți, mă gândeam să vă cer un sfat”). ◊ ~ al regretului: i. cu semnificație modală de optativ perfect, care exprimă ideea de reproș („De ce nu te-ntorceai acasă, dacă ai văzut că trenul plecase?”). ◊ ~ perifrastic: i. exprimat printr-o perifrază alcătuită dintr-un gerunziu și verbul auxiliar morfologic a fi, ca în exemplul „în acel moment, omul era mergând spre casă” (= mergea).

BRADI- „încet, lent, încetinit, rar”. ◊ gr. bradys „lent, încet” > fr. brady-, germ. id., engl. id. > rom. bradi-.~artrie (v. -artrie), s. f., ritm încetinit în articularea cuvintelor; ~auxeză (v. -auxeză), s. f., creștere întîrziată a unui organ față de altul; ~bazie (v. -bazie), s. f., mers încetinit, datorat unor cauze patologice; ~cardie (v. -cardie), s. f., încetinire a activității cardiace, manifestată prin scăderea pulsului; sin. bradiritmie; ~chinezie (~kinezie) (v. -chinezie), s. f., încetineală în executarea mișcărilor; ~dactilie (v. -dactilie), s. f., malformație congenitală caracterizată prin scurtarea degetelor; ~estezie (v. -estezie), s. f., percepere lentă a senzațiilor exteroceptive; ~fagie (v. -fagie), s. f., consum lent al hranei; ~fazie (v. -fazie), s. f., tulburare de limbaj constînd într-o exprimare foarte rară a cuvintelor; ~femie (v. -femie), s. f., încetinire generală a debitului verbal; ~frenie (v. -frenie), s. f., desfășurare lentă a proceselor psihomotorii; ~geneză (v. -geneză), s. f., evoluție încetinită a unor organisme vegetale sau animale; ~glosie (v. -glosie), s. f., bradilalie*; ~lalie (v. -lalie), s. f., încetinire anormală a ritmului vorbirii; sin. bradiglosie; ~pepsie (v. -pepsie), s. f., proces digestiv încetinit; ~pnee (v. -pnee), s. f., rărire anormală a mișcărilor respiratorii; ~pragie (v. -pragie), s. f., diminuare anormală a activității motorii; sin. bradipraxie; ~praxie (v. -praxie), s. f., bradipragie*; ~psihie (v. -psihie), s. f., încetinire anormală a ritmului funcțiilor psihice; ~ritmie (v. -ritmie), s. f., bradicardie*; ~sfigmie (v. -sfigmie), s. f., încetinire a bătăilor pulsului; ~spermie (v. -spermie), s. f., întîrziere patologică a ejaculației; ~sporie (v. -sporie), s. f., diseminarea semințelor într-o perioadă mai lungă de timp, pînă toamna tîrziu; ~trofie (v. -trofie), s. f., încetinire a proceselor metabolice; ~urie (v. -urie), s. f., eliminare încetinită a urinei; ~zaur (v. -zaur), s. m., reptilă fosilă din ordinul teromorfelor; sin. pareiazaur[1].

  1. Sinonim fără definiție în dicționare. — gall

VIITOR s. n. (< veni, cf. lat. venire + suf. -tor): timp verbal (compus), de bază al modului indicativ, care exprimă un proces ce se desfășoară după momentul vorbirii. Are două aspecte sau valori distincte: viitorul I, care nu raportează procesul la un alt proces și care este alcătuit din infinitivul verbului de conjugat, precedat de formele specializate ale auxiliarului morfologic a vrea (a voi): voi cânta, vei cânta, va cânta, vom cânta, veți cânta, vor cânta – și viitorul al II-lea (anterior), care raportează procesul la un alt proces viitor și care este alcătuit din participiul verbului de conjugat, precedat de viitorul I al verbului auxiliar morfologic a fi: voi fi cântat, vei fi cântat, va fi cântat, vom fi cântat, veți fi cântat, vor fi cântat.

COMPORTAMENT VERBAL s. n. + adj. (< fr. comportament verbal); activitatea unui emițător (v.) care constă în emiterea și recepționarea (înțelegerea) unor mesaje (v.) în procesul de comunicare.

LIMBAJ s. n. (cf. it. linguaggio, fr. langage): 1. sistem de sunete articulate apărut odată cu gândirea, dezvoltat odată cu ea într-o unitate indisolubilă și devenit învelișul material al acesteia. 2. procesul lingvistic ca atare, desfășurat în actul comunicării; este limba în acțiune, concretizarea ei, a sistemului, în comunicarea verbală dintre oameni, în vorbire. Această concretizare se realizează în nenumărate forme, de aceea limbajul (vorbirea) este domeniul invariantelor (v.). L. are mai multe aspecte: un aspect fizic (sonor), un aspect semantic (ideal), un aspect fiziologic, un aspect psihic, un aspect neliterar (mai puțin îngrijit), un aspect literar (îngrijit), un aspect oral și un aspect scris. L. este un cod de comunicare de gradul I. 3. sistem de semne de orice fel, care îndeplinește o funcție de cunoaștere și de comunicare în activitatea oamenilor, mijloc general de realizare a comunicării. După Roman Jakobson, factorii constitutivi ai limbajului sunt: locutorul (emițătorul) – cel ce se adresează; mesajul – ceea ce locutorul emite; destinatarul (receptorul) – cel ce ascultă; contextul – împrejurarea la care se referă mesajul; codul – purtătorul mesajului de la locutor fa receptor; contactul – nevoia de comunicare, de contact a omului. Locutorul pune informația în cod (o „încodează”) și transmite, sonor sau vizual, mesajul, iar destinatarul procedează în sens invers – îl receptează (îl „decodează”), transformând semnalul sonor sau vizual în informație. În actul viu al comunicării, rolurile alternează succesiv, emițătorul devenind receptor și invers, concretizându-se astfel funcția de comunicare a limbii ca funcție fundamentală. Funcțiile speciale ale l. evoluat, după Roman Jakobson, sunt următoarele: a) funcția referențială (denotativă sau cognitivă): orientează l. spre context, spre semnificativ (v. comunicare și semn); b) funcția emotivă (expresivă): exprimă atitudinea emițătorului față de conținutul mesajului transmis; c) funcția conativă: orientează mesajul spre destinatar, în vederea descifrării lui de către acesta; ea se bazează pe adresarea directă și se exprimă mai ales prin vocativ și imperativ; d) funcția fatică: verifică stabilirea comunicării, a contactului, prelungirea sau întreruperea lui; e) funcția metalinguală: orientează l. asupra lui însuși, explică interlocutorului codul folosit; f) funcția poetică: se axează pe mesaj, care devine un scop; ea asociază, într-o formă anume, semnificația cu structura sonoră a mesajului (nu trebuie confundată cu funcția emotivă sau expresivă – v.). Orice comunicare verbală implică toate aceste șase funcții speciale ale limbajului, una dintre ele fiind totuși prioritară. 4. mod de folosire a unei limbi (mai ales a lexicului ei), specific profesiunilor și grupurilor sociale. ◊ ~ mimico-gesticular: l. apărut și dezvoltat de-a lungul evoluției speciei umane și bazat pe semnificația mimicii și a gesturilor care însoțesc l. verbal ca auxiliare ale acestuia. ◊ ~ verbal (articulat): l. bazat pe un sistem de semne alcătuite din sunete articulate, specifice oamenilor, prin care aceștia își exprimă și își comunică gândurile, sentimentele și dorințele. El este forma fundamentală a l. – formă apărută într-un anumit moment istoric din evoluția omului și are două aspecte: unul oral (rostit și auzit) și altul scris (notat cu semne grafice, reprezentante ale sunetelor articulate). ◊ ~ natural: l. alcătuit din sunete naturale articulate, rezultate din evoluția speciei umane, prin care oamenii comunică între ei în mod obișnuit la nivel de trib, de popor, de națiune. ◊ ~ artificial: l. prețios, neuzual. ◊ ~ formalizat: l. artificial, creat de om, alcătuit dintr-un sistem de semne nelingvistice, care pot fi înțelese pe baza unei convenții anumite, ca de exemplu l. matematic (al simbolurilor matematice) și l. sistemelor de semnalizare. ◊ ~ oral: l. manifestat sonor printr-o succesiune de foneme (v.). ◊ ~ scris: l. manifestat grafic, printr-o suită de grafeme (v.). ◊ ~ denotativ: l. direct, obișnuit, precis, bazat pe sensurile proprii ale cuvintelor. ◊ ~ conotativ: l. indirect, neobișnuit, dependent de context, de condițiile locale și sociale, bazat pe devierea sensurilor denotative ale cuvintelor. ◊ ~ literar: aspectul cel mai îngrijit și normat al limbii, situat deasupra variantelor individuale ale acesteia; aspectul cristalizat ca normă, ca model de exprimare pentru toți membrii unei societăți, care se bucură de prestigiu în rândul vorbitorilor. ◊ ~ popular: aspectul concret al limbii, constituit din variantele individuale ale acesteia, mai mult sau mai puțin divergente; aspectul mai puțin îngrijit, necizelat, pe care îl ia limba (sistemul) în actul comunicării între membrii mai puțin instruiți ai unei colectivități. Particularitățile lui nu pot fi definite decât prin raportarea la un model care este l. literar. L. sau vorbirea populară se caracterizează prin: sferă lexicală redusă ca întindere, polisemie (determinată de numărul mic de cuvinte), simplitate și uniformitate sintactică și procedee sintactice specifice (anacolut, elipsă, repetiție etc.). ◊ ~ afectiv: l. caracterizat printr-un grad înalt de conotație emoțională și de creație spontană. ◊ ~ dialectal: l. în care termenii de circulație locală sunt preponderenți. ◊ ~ științific: l. propriu creatorilor de opere științifice; l. specific lucrărilor cu caracter științific, tuturor științelor existente în momentul de față. ◊ ~ tehnic (profesional): l. de grup social, care uzează de termenii tehnici ai diferitelor meserii (minerit, siderurgie, croitorie, cizmărie, tâmplărie etc.). ◊ ~ argotic: l. de grup social, care uzează de termenii diverselor argouri existente (v. argou). ◊ ~ de jargon: l. de grup social care uzează de termenii unui jargon (v. jargon). ◊ ~ artistic (poetic): l. propriu creatorilor de opere literare; l. specific artei scrisului și corespunzător gustului estetic. ◊ ~ vulgar: l. impregnat de vulgarisme (v.), de cuvinte și expresii grosolane, triviale, care lezează bunul simț, decența și comportamentul civilizat al individului. ◊ ~ comercial: l. de grup social, care folosește cuvinte referitoare la comerț. ◊ ~ marinăresc: l. de grup social, care folosește termeni referitori la activitatea și viața marinarilor. ◊ ~ medical: l. de grup social, care folosește termeni referitori la activitatea medicilor de toate categoriile (interniști, chirurgi, stomatologi, pediatri, homeopați, neurologi, psihiatri, balneologi etc.). ◊ ~ sportiv: l. de grup social care folosește termeni referitori la exercițiile fizice și jocurile sportive de toate tipurile. ◊ ~ gazetăresc: l. de grup social care folosește termeni specifici activității gazetarilor, redacțiilor de ziare și de reviste. ◊ ~ de conversație: l. caracterizat prin întrebări și răspunsuri, la baza căruia se află dialogul. Abundă în enunțuri care nu pot fi înțelese decât în funcție de replica precedentă, deoarece le lipsește adesea predicatul sau subiectul sau ambele părți principale de propoziție, acestea fiind rostite în replica anterioară. ◊ ~ familiar: l. care exprimă un anumit grad de intimitate, care este obișnuit într-un cadru intim, care este apropiat de o exprimare obișnuită, simplă, fără pretenții. ◊ ~ didactic (pedagogic): l. specific învățământului, folosit în scopul instruirii și educării, limbaj cu tentă pedagogică, întrebuințat în circumstanțe școlare de toate gradele. Emițătorul (profesorul) comunică, în formă orală, informații provenite din surse care folosesc l. scris. ◊ ~ figurat: l. folosit cu un înțeles diferit de cel propriu, obișnuit; l. folosit în scopuri afective, expresive, artistice. ◊ ~ ideologic: l. care cuprinde termeni referitori la un sistem de idei, de noțiuni, de concepții politice, morale, juridice etc. ◊ ~ politic: l. care cuprinde termeni referitori la un sistem de concepții politice și la activitatea unui partid politic. ◊ ~ standard: l. uzual, general, comun, cu fapte și reguli lingvistice folosite în împrejurări obișnuite, neoficiale (normale, neafective) de toți vorbitorii instruiți ai unui idiom; formă particulară a limbii literare, care se opune variantelor teritoriale ale limbii și stilurilor funcționale ale limbii literare. El presupune o formă de manifestare lingvistică îngrijită, modele de exprimare bazate pe un anumit grad de cultură și de supraveghere a propriei exprimări. În cadrul limbii literare, el se situează ca o entitate neutră, reprezentând o modalitate de comunicare lingvistică îngrijită, în condițiile relațiilor neprofesionale, ale vieții cotidiene familiale și sociale. El nu prezintă particularități dialectale și nu recurge la o terminologie specifică diverselor domenii de activitate. L. standard dispune de două variante (aspecte) coexistente: una orală și alta scrisă. Preponderent utilizată este varianta orală; datorită acestui fapt, l. standard este, în primul rând, l. adresării directe, al conversației de la om la om, al dialogului sau al monologului. Frecvent folosită este însă și varianta scrisă sub forma articolelor de ziar, a conferințelor de popularizare TV și radio. Varianta orală este inovatoare. Nuanțele sunt marcate prin mijloace specifice: debit verbal, modulații ale tonului, pauze, repetiții, cuvinte și construcții incidente, ordine specifică a cuvintelor. Varianta scrisă este mai conservatoare; ea impune o mai riguroasă cenzurare a materialului oferit de limbă, pentru a fi în concordanță cu normele gramaticale, (v. și limbă standard).

ACTANT 1. În accepția lui L. Tesniere, concept sintactico-semantic definit în raport cu verbul; desemnează persoanele sau lucrurile care participă la proces, iar sintactic, determinanții ceruți de verb și dependenți, prin restricții de formă, față de acesta. Verbele nu comportă același număr de actanți: verbe fără actant, numite avalente sau zero-valente (rom. plouă; fr. il pleut); verbe cu un actant, numite di- sau bivalente (rom. el citește o carte; fr. il lit un livre); verbe cu trei actanți, numite și trivalente (rom. el dă o carte copilului; fr. il donne le livre â Charles). Speciile de actanți se deosebesc semantic: cel care face acțiunea / cel care suferă / acțiunea / cel în beneficiul sau în defavoarea căruia se face acțiunea, și sintactic, după tipul de limbă și după marca* distinctivă primită. în limbile cu caz* morfologic, cei trei actanți se deosebesc prin forma de caz: nominativul / acuzativul / dativul (ex. Profesorul dă elevului o carte; el i-o dă); în limbile care nu cunosc caz morfologic sau folosesc mijloace mixte de marcare, distincția dintre actanți privește topica față de verb: antepusă / postpusă (fr. Alfred frappe Bernard), prezența/absența prepoziției (fr. Alfred donne le livre à Charles), ca și tipul de prepoziție (rom. Ion îl trimite pe Gheorghe la părinți). • În acest model de descriere, nominativul subiect este actant de același tip cu acuzativul obiect direct și cu dativul obiect indirect, producându-se, pentru prima dată. o includere a subiectului în sfera determinanților verbali. • În teoriile semantice ulterioare, conceptul devine în exclusivitate semantic; actantul desemnează o persoană sau un lucru angajat în proces și jucând un «rol»* în funcție de raportul față de proces și de alți actanți. Actantul se definește și nu există decât prin «rolul» semantic jucat în procesul actanțial. Alături de actant, circulă și se impun termenii rol*, caz* (profund), argument*. Actanții cei mai invocați sunt: pacientul*, agentul*, beneficiarul*, sursa*, locativul*, dar inventarul și termenii utilizați diferă de la un autor la altul, chiar de la o lucrare la alta. (Vezi ARGUMENT; CAZII; ROL.) 2. În naratologie, conceptul a fost introdus și redefinit de A J. Greimas: actantul este o clasă în care actorii* (= personajele) intră ca elemente componente, între actant și actor stabilindu-se un raport analogic cu cel dintre invariantă* și variante* în fonologie; invarianta pe care o constituie actantul se materializează în diversele povestiri concrete sub forma unor actori/ personaje care îndeplinesc aceeași funcție narativă. În analiza structurală a narației se preia deci o parte din accepția sintactică a conceptului (organizarea în jurul unui pivot verbal, așa cum îl definise Tesniere), dar se accentuează componenta sa semantică, prin aducerea în discuție a legăturii dintre actant și funcțiile narative*. • Greimas pornește de la analiza structurală a basmului popular inițiată de V.I. Propp și rafinată ulterior de CI. Bremond. Pentru Propp, personajele (Greimas preferă termenul actori) se definesc prin „sferele de acțiune” la care participă, sferele fiind alcătuite din fascicule de funcții care le sunt atribuite. Reducând în clasificare imensul număr de actori după funcțiile pe care aceștia le îndeplinesc, Propp stabilise 7 actanți posibili pentru basmul rusesc (răufăcătorul, donatorul, obiectul căutării, adjuvantul, mandatarul, eroul, pretinsul erou) încadrabili în 3 clase / funcții actanțiale: agent, pacient și beneficiar. • Aplicând aceste distincții într-o analiză semantică a structurilor narative culte, Greimas substituie triada (existentă explicit la Tesniere și deductibilă în teoria lui Propp) agent – pacient – beneficiar printr-un număr de 6 categorii ordonate în perechi de opoziții binare, constituind o structură actanțială de bază, care continuă să fie subordonată verbului: subiect vs. obiect (modalitatea lui a putea); remitent vs. destinatar (modalitatea lui a ști); adjuvant vs. opozant (modalitatea lui a vrea). • Relația dintre actant și actor este dublă: pe de o parte, se stabilește între cele două concepte un raport de incluziune, actorul desemnând ocurența, iar actantul clasa; pe de altă parte, un singur actor poate reprezenta reuniunea mai multor actanți (de ex., eroul unui basm poate îndeplini funcțiile actanțiale de subiect, dar și de destinatar sau chiar de adjuvant, în raport cu narația concretă în care figurează ca personaj). G.P.D. (1); M.M. (2).

SUPRAREALISM s. n. curent literar și artistic de avangardă din sec. XX, care, negând gândirea logică și activitatea premeditată a rațiunii în procesul creației artistice, preconiza o totală libertate de expresie, punând accentul pe irațional, inconștient, pe vise și pe automatismul psihic și verbal. (după fr. surréalisme)

LIMBAJ, limbajuri, s. n. 1. Procesul de exprimare a ideilor și sentimentelor prin mijlocirea limbii (II 1); vorbire. Limbajul este instrumentul necesar al gîndirii. Dar de aici nu rezultă că procesul gîndirii se reduce la limbaj, că a gîndi înseamnă a vorbi tare sau în gînd. Deosebirea dintre gîndirea însăși și expresia ei verbală se vede din faptul că aceeași idee poate fi exprimată în diferite limbi. PSIHOLOGIA 135. 2. Limbă (II 1). O carte povestește, în limbaj simplu, despre istoria Armatei Sovietice. STANCU, U.R.S.S. 34. Vorbele lui atinseră inima acelei femei; ea auzea vorbindu-se un limbaj care îi era cunoscut. BOLINTINEANU, O. 421. ♦ Fel de a se exprima, mod specific sau caracteristic de exprimare a sentimentelor și gîndurilor, în cadrul limbii comune sau naționale. În genul dramatic, limbajul are tot rolul: prin el se zugrăvește personajul. IBRĂILEANU, SP. CR. 237. ◊ Limbaj comun = a) fel de a se exprima simplu, nepretențios, limbă obișnuită; b) fig. mijloc, bază de înțelegere. Putința delegaților care reprezintă diferite țări, de a se înțelege, de a găsi un limbaj comun, provine din unitatea intereselor vitale ale tineretului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2740. ♦ Fig. Orice mijloc de exprimare a ideilor sau sentimentelor. O iubire foarte eterică, alcătuită... din declarații timide, exprimate în limbajul florilor, al mărcilor sau al culorilor. REBREANU, I. 63. Arta a fost limbajul unei anumite clase. IONESCU-RION, C. 39. ♦ (Impropriu) Ramificație a limbii naționale unice. Caragiale dă dovadă... de perfecta lui cunoaștere a limbajului de mahala. IBRĂILEANU, S. 61. – Variantă: (învechit) limbagiu (ODOBESCU, S. III 89, GHICA, S. 150, NEGRUZZI, S. I 278) s. n.

PROCES ~e n. 1) Desfășurare în timp a unui eveniment sau a unui fenomen. 2) Succesiune de acțiuni sau de operații prin care se realizează o lucrare. ◊ ~-verbal document în care este notat pe scurt conținutul discuțiilor desfășurate și a hotărârilor adoptate la o adunare sau ședință ori prin care se consemnează o constatare, un acord etc. 3) jur. Acțiune pentru care cineva apare în fața judecății; cauză. /<fr. proces, lat. processus

perinda (-dez, perindat), vb.1. (Trans.) A parcurge, a străbate, a veni unul după altul. – 2. (Refl.) A se succeda, a alterna, a se înlănțui. – Var. perînda, (Trans.) părînda. Origine îndoielnică. Se consideră ca der. al lui pe rînd „în serie unul după altul” (Tiktin; Candrea; Scriban), dar această der. nu pare spontană în rom. (unde mai există de la rînd și der. verbal rîndui). Totuși ar putea fi un calc lingvistic al cărui model nu a fost semnalat. E cuvînt modern (sec. XIX). Der. din mag. perrend „ordinea unui proces” (Bogrea, Dacor., IV, 840) nu pare mai simplă.

ABSTRACT, -Ă adj. (op. concret) Care este rezultatul unei abstracții; care este imperceptibil prin simțuri. ◊ (Mat.) Număr abstract = număr căruia nu i se alătură obiectul numărat; (gram.) substantiv abstract = substantiv care denumește o noțiune abstractă; artă abstractă v. abstracționism (2) [în DN]. // s.n. Abstract verbal = substantiv derivat de la un verb, denumind acțiunea acestuia. ◊ În abstract = pe bază de deducții logice; rupt de realitate. ♦ Conceput sub un aspect general, teoretic; (despre un proces de gîndire) greu de înțeles, bazat numai pe abstracții. // s.n. 1. Categorie filozofică desemnînd cunoașterea proprietăților esențiale și generale ale obiectelor și fenomenelor. 2. Expunere sumară a conținutului esențial al unei lucrări. [< lat. abstractus, cf. fr. abstrait].

STIL s. n. (< fr. style, it. stile, cf. lat. stylus „condei”, „compoziție”, gr. stylos „stilet”, „bățul cu care se scria pe tăblițele de ceară”): 1. totalitatea particularităților lexicale, morfologice, sintactice, topice și fonetice precum și a procedeelor caracteristice modului de exprimare – orală și scrisă – a unui individ, a unei categorii sau a unei colectivități de vorbitori. De aici și denumirile de s. individual (mod propriu unui individ, unei singure persoane – de obicei scriitor – de a folosi limba, de a-și exprima cât mai personal, mai îngrijit și mai sugestiv ideile și sentimentele) și de s. funcțional (mod de a folosi limba, propriu unor grupuri de oameni care au o formație culturală comună și activează în același mediu; s. folosit într-un anumit domeniu de activitate). S. individual se îndepărtează de normă și se prezintă, de cele mai multe ori, ca o variantă a s. funcțional artistic, având drept caracteristică esențială diferențierea. El se constituie pe axa orizontală a limbii. S. funcțional se apropie de normă, se conformează ei și o reprezintă, prezentându-se ca o varietate a limbii literare și având drept caracteristică esențială unitatea (trăsături comune cu celelalte varietăți ale limbii literare). El se constituie pe axa verticală a limbii. ◊ ~ oral: s. cu elemente de limbă vorbită, de grai viu. ◊ ~ direct: s. care redă direct cuvintele cuiva, așa cum au fost spuse (v. vorbire directă). ◊ ~ direct legat: s. care redă direct cuvintele cuiva, legându-le prin conjuncția subordonatoare de cele ale autorului povestirii. Este caracteristic vorbirii populare (v. vorbire directă legată). ◊ ~ indirect: s. care redă spusele sau gândurile cuiva prin subordonarea comunicării față de un verb sau de un alt cuvânt de declarație din propoziția regentă, legând această reproducere de regentă cu ajutorul unor conjuncții subordonatoare, al unor pronume, adjective și adverbe relative (v. vorbire indirectă). ◊ ~ indirect liber: s. care redă spusele sau gândurile cuiva indirect, fără legarea acestora de regentă cu conjuncții sau pronume, adjective și adverbe relative, folosind numai pronume, adjective și adverbe interogative, caracteristice vorbirii directe (v. vorbire indirectă liberă). ◊ ~ concis (laconic, lapidar): s. concentrat, scurt, succint realizat cu puține cuvinte. ◊ ~ prolix: s. confuz și complicat, lipsit de concizie, neclar. ◊ ~ incoerent: s. lipsit de legătură logică între cuvinte și între propoziții; s. fără șir. ◊ ~ propriu: s. prin care se urmărește numai realizarea funcției de comunicare a limbajului, de informare exactă, obiectivă. Este folosit cu precădere în știință, în viața politică și administrativă. ◊ ~ figurat: s. prin care se urmărește realizarea funcției expresive a limbajului, de transmitere a reacției personale a vorbitorului față de realitatea respectivă. Întrucât recurge la figuri de s., este folosit în arta literară. ◊ ~ alegoric: s. care conține multe alegorii, căruia îi sunt specifice alegoriile. ◊ ~ hiperbolic: s. care conține multe hiperbole, căruia îi sunt specifice hiperbolele. ◊ ~ metaforic: s. care conține multe metafore, căruia îi sunt specifice metaforele. ◊ ~ oratoric: s. specific oratoriei, oratorului, celui ce compune și rostește discursuri; s. ales, elocvent. ◊ ~ retoric (emfatic): s. afectat, plin de emfază, pretențios, prețios, umflat, grandilocvent, pompos. ◊ ~ epistolar: s. specific scrisorilor literare. ◊ ~ redundant: s. încărcat cu termeni, expresii și imagini inutile, pline de emfază, sforăitoare. ◊ ~ arhaizant: s. cu aspect arhaic prin cuvintele, expresiile și topica folosită. ◊ ~ neologizant: s. cu aspect voit neologic, impregnat de neologisme. ◊ ~ pitoresc: s. plastic, bogat în imagini artistice, colorat, viu, variat, expresiv. ◊ ~ căutat: s. căruia îi sunt proprii cuvintele, expresiile și imaginile alese cu multă grijă, cu meticulozitate; s. pretențios, pedant. ◊ ~ neaoșist: s. care abundă în neaoșisme (v.). ◊ ~ discursiv: s. cu întindere exagerată, dispersat. ◊ ~ gongoric: s. excesiv metaforic, plin de neologisme, de cuvinte pompoase, de inversiuni și expresii eliptice, de prețiozitate exagerată. ◊ ~ solemn: s. impus de situația socială a vorbitorilor și de împrejurările în care aceștia se găsesc, caracterizat prin politețe pronunțată. ◊ ~ familiar: s. care exprimă un anumit grad de intimitate; s. bazat pe o exprimare obișnuită, simplă, fără pretenții, caracterizat prin cuvinte familiare (uneori de argou), prin fraze scurte, simple, realizate mai ales prin parataxă, în concordanță cu felul obișnuit de a vorbi al cuiva. ◊ ~ artistic (beletristic, literar, poetic): s. funcțional, propriu creațiilor literare (beletristice, poetice, artistice), specific artei scrisului și corespunzător gustului estetic. Este caracterizat prin ambiguitate, prin folosirea constantă a figurilor de stil, prin selecția vocabularului, prin diferențierea și expresivitatea cuvintelor, a formelor și a sintagmelor; prin îmbinări îndrăznețe și neobișnuite de cuvinte, prin emoționalitate, prin subordonarea comunicării emoției spontane a scriitorului, printr-o exprimare cât mai sugestivă a ideilor și a sentimentelor etc. ◊ ~ științific: s. funcțional propriu creațiilor științifice. Elemente de s. științific găsim în limba română înainte de 1830, dar constituirea sa a avut loc după această dată. Între 1830-1860 terminologia științifică românească s-a îmbogățit și s-a modernizat datorită influențelor franceză (mai ales), italiană, latină și germană; a început procesul de unificare a limbii române literare, de precizare a normelor, de adaptare fonetică și morfologică a neologismelor. În această perioadă, se remarcă: proprietatea termenilor, frecvența ridicată a formelor verbale de prezent indicativ, spontaneitatea exprimării (datorată imixtiunii limbii vorbite), corectitudinea logico-gramaticală a frazei, inversiunile, structurile comparative și asocierile de cuvinte diferite etc. Între 1860-1880, s-au împrumutat noi termeni științifici, s-a intensificat procesul de unificare a normelor în adaptarea neologismelor după un model latino-romanic; au rămas însă unele forme regionale muntenești și iotacizate, unele forme arhaice și populare, unele forme fluctuante. Ceea ce caracterizează s. științific în această perioadă este: sobrietatea, restricțiile de expresie, delimitarea față de vorbirea familiară, față de s. retoric și cel publicistic. În limba română actuală, s. științific este caracterizat prin claritate, sobrietate, simplitate, uniformitate, precizie; prin asocieri de idei neașteptate, prin conținut de gândire special, prin substituirea părților de exprimare verbală cu semne grafice, prin impersonalitate, prin eliminarea constantă a figurilor de stil, a emoției spontane; prin derivate neobișnuite în alte stiluri, prin compuse speciale, prin respectarea strictă a normelor limbii literare etc. ◊ ~ publicistic (gazetăresc): s. funcțional, propriu publicisticii (tuturor publicațiilor periodice, considerate ca mijloc de informare a publicului, în care apar articole cu caracter politic, social și cultural). Nu dispune de trăsături proprii suficiente, care să justifice existența sa independentă, bazată pe o individualitate precisă (un articol din presă poate ține în același timp de s. științific într-o formă popularizată; ordonanțele, comunicatele, dispozițiile oficiale folosesc mijloacele s. administrativ; foiletoanele și reportajele folosesc mijloacele s. artistic etc.). S. publicistic nu are o terminologie proprie (o ia de la celelalte, adăugând unele elemente ale s. familiar sau ale s. popular). Este caracterizat prin frază simplă, telegrafică sau prin frază amplă; prin diversitate lexicală, prin cuvinte și expresii mai puțin specifice decât în celelalte s. funcționale; prin construcții eliptice și discontinuitate; prin repetiții căutate, enumerări și construcții antitetice; prin forme retorice și abundență de neologisme; prin procedee care incită curiozitatea (epitete, superlative etc.), printr-un amestec de elemente beletristice, științifice și administrative. ◊ ~ juridico-administrativ (oficial): s. funcțional propriu justiției și administrației de stat, dispozițiilor, ordonanțelor și decretelor unui organ juridic sau administrativ de stat. Până în 1830, el a purtat pecetea influenței turcești și grecești (în Muntenia și Moldova) și a influenței latino-germano-maghiare (în Transilvania); după aceea, a influenței rusești (în perioada Regulamentului Organic). S. oficial a devenit apoi tot mai neutru, mai impersonal, constituindu-se în formele actuale după Marea Unire din 1918. Este caracterizat prin simplitate, claritate și precizie; prin formule speciale, consacrate, stereotipe; prin cuvinte și sintagme specifice, prin coexistența termenilor vechi cu cei noi, prin abundență de gerunzii, prin uniformitate etc. ◊ ~ particular: s. în speță, precis determinat în timp și în spațiu, bazat pe reguli lingvistice care asigură modalitatea de structurare a mesajului. 2. expresie a unei individualități (întocmai ca și limba sau limbajul, în concepția lui Ferdinand de Saussure și Karl Vossler). 3. abatere de la întrebuințarea normală a limbii, care reflectă o abatere de la starea psihică normală, în concepția lui Leo Spitzer, E. Auerbach, D. Alonso și T. Vianu.

PROCES s. n. 1. mers, evoluție, desfășurare (a unui fenomen, eveniment etc.). ◊ prefacere, transformare progresivă. 2. activitate desfășurată de organele judiciare în legătură cu soluționarea unei cauze. 3. pricină supusă spre soluționare unei instanțe judecătorești. 4. ~ -verbal = act oficial prin care se constată un fapt; redarea în scris a discuțiilor și a hotărârilor dintr-o ședință. (< fr. procès, lat. processus, it. processo)

TAHI- (TACHI-) „repede, rapid”. ◊ gr. takhys „rapid, repede” > fr. tachy-, germ. id., engl. id., it. tachi- > rom. tahi- și tachi-.~auxeză (v. -auxeză), s. f., dezvoltare mai rapidă a unui organ față de altul similar; ~cardie (v. -cardie), s. f., accelerare anormală a ritmului cardiac; ~fagie (v. -fagie), s. f., acțiune de a ingera repede alimentele cu masticație insuficientă; ~femie (v. -femie), s. f., tulburare de vorbire caracterizată prin accelerarea ritmului verbal; ~filaxie (v. -filaxie), s. f., protecție rapidă a organismului obținută prin injectarea unei cantități mici de toxină organică; ~frazie (v. -frazie), s. f., vorbire foarte rapidă; ~frenie (v. -frenie), s. f., procese mintale rapide; ~geneză (tachigeneză) (v. -geneză), s. f., dezvoltare accelerată în filogenie; ~graf (v. -graf), s. n., 1. Aparat înregistrator de viteze. 2. Instrument folosit în topografie la întocmirea planurilor și hărților; sin. taheograf; ~grafie (v. -grafie), s. f., stenografie*; ~grafometru (v. grafo-, v. -metru1), s. n., aparat topografic folosit la măsurarea distanțelor orizontale și a diferențelor de altitudine; ~lalie (v. -lalie), s. f., defect de vorbire caracterizat printr-un debit exagerat de cuvinte; ~metrie (v. -metrie1), s. f., metodă de măsurare indirectă a distanțelor și a diferențelor de nivel dintre anumite puncte de pe teren, cu ajutorul tahimetrului; sin. celerimetrie, taheometrie; ~metru (v. -metru1), s. n., 1. Instrument care permite determinarea directă a distanței pînă la punctul vizat prin citire pe o miră așezată în acest punct; sin. taheometru. 2. Instrument pentru determinarea frecventei mișcărilor unui organ, turației motoarelor etc. sin. celerimetru. 3. Aparat pentru măsurarea vitezei curentului cursurilor de apă; ~pnee (v. -pnee), s. f., accelerarea anormală a ritmului de respirație; ~psihie (v. -psihie), s. f., accelerare anormală a ritmului de gîndire; ~scop (v. -scop), s. n., aparat folosit la studierea pieselor în mișcare ale unui dispozitiv mecanic, cu ajutorul unor fotografii parțiale; ~sistolie (v. -sistolie), s. f., accelerare anormală a sistolelor cardiace; ~sporie (v. -sporie), s. f., răspîndire timpurie și rapidă a semințelor; ~top (v. -top), s. n., instrument tahimetric care servește la măsurători de distanță și de diferențe de nivel, în vederea întocmirii planurilor topografice.

VERB s. n. (< fr. verbe, cf. lat. verbum „cuvânt”): parte de vorbire care exprimă un proces (o acțiune sau o stare). Este caracterizat prin conținut noțional și semantic suficient, prin flexiune după număr, persoană, diateză, mod și timp (parțial și după gen – la participiu), denumită conjugare, prin posibilitatea de a contracta anumite funcții sintactice (predicat verbal – funcție de bază; copulă sau nume predicativ într-un predicat nominal, subiect, atribut, complement direct, complement indirect, complement circumstanțial și element predicativ suplimentar) și prin distribuție unidirecțională (parțial și bidirecțională – prin v. copulativ). ◊ ~ moștenit: v. transmis în limba română din latină sau din limba geto-dacilor, ca de exemplu cânta, lăuda, avea, putea, vrea, începe, răspunde, auzi, fi etc. (din latină); cruța, curma, gudura, răbda, scăpăra, zburda etc. (din substrat, din limba geto-dacilor). ◊ ~ împrumutat: v. pătruns în limba română din alte limbi, după formarea acesteia într-o anumită etapă, ca de exemplu citi, clădi, hrăni, iubi, privi, trebui, trăi etc. (din vechea slavă); bănui, cheltui, făgădui, socoti, tăgădui etc. (din maghiară); fandosi, lipsi, pedepsi, sinchisi, ursi, vopsi etc. (din neogreacă); zvârli (de la slavii de sud); absolvi (de la germani); accepta, balansa, explica, fixa, garanta, imita, legifera, maltrata, oficia, participa etc. (din franceză) etc. ◊ ~ format pe terenul limbii române prin derivare și compunere: desface, îmbunătăți, ofta, pocni, preface, răstălmăci, reface etc.; binecuvânta, binevoi, întrepătrunde, preamări etc. ◊ ~ denominativ: v. care provine de Ia un nume (substantiv sau adjectiv) prin derivare, ca de exemplu biciui (< bici + suf. -ui), brăzda (< brazdă + suf. -a), descleșta (< des- + clește + -a), desfrunzi (< des- + frunză + -i), dezvinovăți (< dez- + vinovat + suf. -i), înflora (< în-+ floare + suf. -a), îngălbeni(< în- + galben + suf. -i), întineri (< în- + tânăr + suf. -i), mușamaliza (< mușamale + suf. -iza) etc. ◊ ~ concret: v. care are un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu aluneca, brăzda, cânta, fluiera, fugi, înota, parfuma, scrie; bubui, fulgera, trăsni etc. ◊ ~ abstract: v. care are un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu aminti, încuraja, medita, pândi; avea, fi, vrea; constitui, deveni, părea, reprezenta; putea, trebui; continua, începe, sfârși etc. ◊ ~ momentan (perfectiv): v. care exprimă un proces de scurtă durată, un proces de moment, ca de exemplu adormi, anunța, ieși, încheia, pleca, sosi, veni etc. ◊ ~ durativ (imperfectiv): v. care exprimă un proces în curs de desfășurare, neterminat, ca de exemplu ajuta, călători, certa, coace, dormi, fierbe, plânge, trăi, unelti, vorbi etc. ◊ ~ incoativ: v. care exprimă începutul unei acțiuni ca de exemplu începe, (pop.) prinde (să). În latină, ideea de „început” al acțiunii era exprimată cu ajutorul unui sufix: senesco „încep să îmbătrânesc”. ◊ ~ cauzativ (factitiv): v. tranzitiv care arată că subiectul lui face (determină) pe cineva să îndeplinească acțiunea verbului de după el, ca de exemplu a determina (pe cineva să facă ceva), a face (pe cineva să facă ceva), a obliga (pe cineva să facă ceva) etc. ◊ ~ tranzitiv: v. al cărui proces se răsfrânge direct asupra unui obiect; v. care poate primi în mod obișnuit un complement direct sau o completivă directă, ca de exemplu mânca, lucra, avea, face, zice, auzi, citi, urî etc. ◊ ~ tranzitiv absolut: v. tranzitiv care nu are exprimat în context complementul direct sau completiva directă, deși le poate regiza, ca de exemplu „Cântă admirabil”. „Scrie frumos” etc. ◊ ~ tranzitiv relativ: v. tranzitiv care are exprimat în context complementul direct sau completiva directă, ca în exemplele „Cântă admirabil romanțe”. „Cântă admirabil / ce a învățat”, „Scrie frumos tema”, „Scrie frumos /ce-i dictez”◊ ~ dublu tranzitiv: v. care poate avea simultan, în același context, fie două complemente directe (unul al ființei și altul al lucrului), fie un complement direct al ființei și o completivă directă (reprezentantă a complementului direct al lucrului), ca în exemplele „Profesorul învață carte pe elev”. „L-am rugat / să-mi spună adevărul”. ◊ ~ intranzitiv: v. al cărui proces nu se poate răsfrânge direct asupra unui obiect; v. care nu poate primi un complement direct sau o completivă directă, ca de exemplu călători, deveni, exista, fi, fugi, ieși, părea, pleca, sosi, sta, străluci, ședea, veni etc. ◊ ~ personal: v. care poate realiza relația cu subiectul reprezentat printr-o persoană; v. care exprimă un proces atribuit unei persoane, unui autor, unui subiect gramatical concret, ca de exemplu cânta, lucra, avea, tăcea, cere, face, dormi, coborî etc. ◊ ~ impersonal: v. care nu poate realiza relația cu subiectul reprezentat printr-o persoană; v. care exprimă un proces neatribuit unei persoane, unui autor, unui subiect gramatical concret, ca de exemplu amurgește, burează, fulgeră, fulguie, ninge, plouă, trăsnește, tună, se împrimăvărează, se desprimăvărează, se înnorează, se înserează, se înseninează etc.; caută (să), merită (să), trebuie (să), urmează (să); (îmi) convine (să), (îmi) place (să), (îmi) vine (să); se aude (că), se cade (să), se pare (că), se poate (să), se spune (că), se zice (că); (îmi) pasă (că), se cuvine (să), se întâmplă (să) etc. ◊ ~ cu distribuție unidirecțională: v. care se combină, pe rând, cu câte un singur termen, în cadrul aceleiași propoziții, formând împreună cu acesta o structură binară (marea majoritate a verbelor), ca de exemplu mânca, desena, putea, trece, veni, vopsi, coborî, hotărî etc. (v. și distribuție). ◊ ~ cu distribuție bidirecțională: v. care se combină, simultan, cu doi termeni, în cadrul aceleiași propoziții, formând împreună cu aceștia o structură ternară (verbele copulative), ca de exemplu fi, deveni, părea, însemna, rămâne, ajunge, ieși, constitui, reprezenta, întruchipa etc. (v. și distribuție). ◊ ~ predicativ: v. care, la modurile personale, poate forma singur predicatul verbal al propoziției, ca de exemplu lupta, cerceta, avea, tăcea, vrea, cere, merge, fi, veni, hotărî etc. ◊ ~ nepredicativ: v. care, la modurile personale, în anumite contexte, nu poate forma singur predicatul propoziției, ci numai împreună cu alte forme nominale, pronominale, verbale, adverbiale și interjecționale – fi, deveni, părea, însemna, rămâne, ajunge, ieși, constitui, reprezenta, întruchipa etc.; fi, avea, voi, vrea; da, lua, face, pune, ține etc. (sunt v. nepredicative, în anumite contexte, v. copulative, auxiliare și cele din structura locuțiunilor verbale). ◊ ~ copulativ: v. care leagă subiectul de numele predicativ, formând cu acesta din urmă, atunci când se află la un mod personal, un predicat nominal sau, atunci când se află la un mod nepersonal, o construcție nominală (infinitivală, gerunzială, participială sau de supin), ca de exemplu fi, deveni, părea, însemna, rămâne, ajunge, ieși, constitui, reprezenta, întruchipa etc. ◊ ~ autonom: v. de sine stătător, care-și păstrează întreaga capacitate semantică și gramaticală; v. „plin”, cu independență lexico-gramaticală. Sunt v. autonome toate verbele limbii române folosite în contexte specifice acestei autonomii. ◊ ~ auxiliar: v. devenit instrument gramatical, v. care-și pierde, în anumite contexte, capacitatea semantică și gramaticală, intrând obligatoriu în relație de structură fie numai cu forme verbale (pentru realizarea timpurilor și a modurilor compuse sau pentru realizarea diatezei pasive), fie cu forme nominale, pronominale, verbale, adverbiale și interjecționale (pentru realizarea structurilor binare de predicat nominal); v. „gol” sau pe jumătate „golit” de conținutul lexical, abstractizat și lipsit de independență lexico-gramaticală. Există deci, din acest punct de vedere, două tipuri de v. auxiliare: auxiliare morfologice, care ajută la realizarea timpurilor și a modurilor compuse din diatezele activă și reflexivă (fi, avea, vrea, voi, la realizarea locuțiunilor verbale (da, lua, face, avea etc.) sau la realizarea diatezei pasive (fi), și auxiliare sintactice, care ajută la realizarea predicatului nominal al propoziției, atunci când se află la un mod personal (așa cum sunt verbele copulative, amintite mai sus). ◊ ~ (semi)auxiliar de mod (modal): v. abstract care exprimă prin conținutul său lexical (originar sau dobândit în context) una din ideile de modalitate (de necesitate, de posibilitate, de probabilitate, de iminență, de voință sau de dorință). Deși poate fi urmat de conjunctive, infinitive, participii sau supine, el formează singur predicatul verbal al propoziției, atunci când se află la un mod personal: trebui, putea, fi, avea, vrea, se cade, se cuvine, se pare etc. ◊ ~ (semi)auxiliar de aspect (aspectual): v. abstract care exprimă prin conținutul său lexical (originar sau dobândit în context) una din ideile de aspect (începutul, continuarea sau sfârșitul acțiunii). Deși poate fi urmat de conjunctive, infinitive sau supine, el formează singur predicatul verbal al propoziției, atunci când se află la un mod personal: începe, porni, prinde („începe”), continua, găta („termina”), isprăvi, înceta, sfârși, termina etc. ◊ ~ unipersonal: v. care se conjugă și face referire numai la persoana a III-a (singular și plural), reprezentantă a unui subiect exprimat prin nume de animal, de plantă, de planetă, de obiect material, de categorie abstractă (accidental de persoană), ca de exemplu apune, răsări, behăi, cotcodăci, guița, a se gudura, lătra, măcăi, mieuna, mugi, necheza, oua, răgi, urla etc.; germina, îmboboci, încolți, înfrunzi, înflori, înmuguri, odrăsli etc.; a se altera, curge, cocli, mucezi, rugini, a se strica; clămpăni, clefăi, a se declasa, duhni, fonfăi, morfoli; consta, converge, rezida, rezulta etc. ◊ ~ pluripersonal (tripersonal): v. care se conjugă și face referire la toate cele trei persoane (singular și plural), ca de exemplu suna, picta, tăcea, zice, fugi, plivi, coborî, zăvorî etc. (marea majoritate a verbelor). ◊ ~ integral: v. care are paradigma întreagă, completă; v. căruia nu-i lipsește nici o formă modală, temporală, de persoană sau de număr, ca de exemplu cânta, lucra, tăcea, trece, veni, privi, coborî, hotărî etc. ◊ ~ defectiv: v. care nu are unele forme flexionare, care dispune de o flexiune sau de o paradigmă incompletă; v. care nu este folosit cu toate formele gramaticale, ca de exemplu plăcea, putea, vrea; desfide, detraca etc. ◊ ~ regulat: v. care nu prezintă în flexiune variații ale rădăcinii sau care prezintă numai variații nesemnificative pentru paradigma lui (cum sunt alternanțele fonetice), ca de exemplu ara, lucra, sonda, rupe, iubi, porni, privi, hotărî, urî etc. ◊ ~ neregulat (aberant): v. care se abate de la flexiunea obișnuită, având forme proprii, specifice; v. a cărui rădăcină prezintă în flexiune variații totale sau parțiale semnificative, neregularități specifice importante, care privesc paradigma în ansamblul ei (supletivism, reduplicare etc.), ca de exemplu fi, avea, bea, da, a se la, lua, mânca, mânca, sta și usca.~ de conjugarea I: v. care formează infinitivul scurt cu sufixul accentuat -a, indiferent de consoana care-l precedă, ca de exemplu alerga, astupa, apăsa, căuta, cânta, schimba (grupa A, cu verbe lipsite de sufix și de desinență la persoana I singular a indicativului prezent); apela, axa, colora, desena, fuma, mustra etc. (grupa B, cu verbe care au sufixul gramatical variabil -ez, dar nu au desinență la persoana I singular a indicativului prezent). ◊ ~ de conjugarea a II-a: v. care formează infinitivul scurt cu sufixul accentuat -ea, ca de exemplu avea, bea, cădea, plăcea, putea, tăcea etc. ◊ ~ de conjugarea a III-a: v. care formează infinitivul scurt cu sufixul neaccentuat -e, ca de exemplu arde, bate, face, merge, pune, trece etc. ◊ ~ de conjugarea a IV-a: v. care formează infinitivul scurt cu sufixele accentuate -i și -î, ca de exemplu auzi, dormi, fugi, veni, coborî, doborî etc. (grupa A, cu verbe lipsite de sufix și de desinență la persoana I singular a indicativului prezent); citi, iubi, sosi, vorbi, hotărî, urî etc. (grupa B, cu verbe care au sufixele gramaticale variabile -esc și -ăsc, dar fără desinență la persoana I singular a indicativului prezent). ◊ ~ simplu: v. alcătuit dintr-o singură unitate de expresie, dintr-o singură unitate lexicală, ca de exemplu da, seca, bea, face, citi, doborî, făgădui, pedepsi, accepta, reface, ofta etc. ◊ ~ compus: v. alcătuit din două sau mai multe unități de expresie, din două sau mai multe unități lexicale, ca de exemplu binevoi, preamări, contrasemna, cronometra, electromecaniza, fotografia, întrerupe, subscrie, supraviețui etc. ◊ ~ activ: v. care arată că subiectul gramatical face acțiunea și altcineva o suferă, ca de exemplu ajuta, vedea, face, lovi, urî etc. ◊ ~ pasiv: v. care arată că subiectul gramatical suferă acțiunea făcută de altcineva, ca de exemplu a fi ajutat, a fi văzut, a fi făcut, a fi lovit, a fi urât etc. ◊ ~ reflexiv: v. care este însoțit obligatoriu de un pronume reflexiv, formă neaccentuată de dativ sau de acuzativ, cu care formează diateza reflexivă, ca de exemplu își spune, se spală, își împărtășesc, se ceartă, își ajută (fratele), își cumpără, se construiesc, se înroșește, își amintește, se gândește, se întâmplă, se cuvine etc. ◊ ~ deponent: v. latin care avea formă pasivă și înțeles activ, ca de exemplu imitari „a imita”, loqui „a vorbi”, ordiri „a urzi” etc. ◊ ~ semideponent: v. latin, activ ca sens, care se conjuga la timpurile și la modurile derivate din tema prezentului după normele diatezei active, în timp ce la celelalte avea formă de conjugare pasivă, ca de exemplu audĕo, audĕre, ausus sum = îndrăznesc; gaudĕo, gaudĕre, gavisus sum = mă bucur etc. ◊ ~ frecventativ: v. care arată repetarea unei acțiuni; v. iterativ, ca de exemplu a relua, a reveni, a reface etc. ◊ ~ iterativ: v. frecventativ.~ depreciativ (peiorativ): v. al cărui conținut exprimă lipsa de considerație față de cineva, atitudinea de batjocură la adresa cuiva, ca de exemplu se bâlbâie, clefăie, fonfăie, râgâie, se câcâie, se mocăie etc. Pentru clasificarea verbelor v. criteriu.

AMBREIOR în terminologia lui R. Jakobson, corespunde engl. shifter, fr. embrayeur. Desemnează unități ale codului lingvistic care trimit obligatoriu la mesaj, prin mesaj înțelegându-se aici „procesul enunțării*”; interferează, ca semnificație, cu deictic* în clasa ambreiorilor, Jakobson include pronumele personale* de pers. I și a II-a, care primesc referință numai incluse în mesaj și care își schimbă referința o dată cu situația* de comunicare, precum și timpurile* verbale, care, pentru identificarea momentului temporal, trimit obligatoriu la enunțare. Vezi DEICTIC; DEIXIS. G.P.D.

ANALI s. f. (< fr. analyse < lat., gr. analysis): metodă științifică de cercetare a textelor, care constă în descompunerea acestora în părțile constitutive, în vederea examinării și caracterizării lor adecvate din punct de vedere lingvistic. ◊ ~ fonetică: cercetare a sunetelor care compun cuvintele din texte (vocale, semivocale, consoane), a grupurilor de sunete din cuvinte (silabe, diftongi, triftongi), a alternanțelor fonetice existente în cuvinte (vocalice, consonantice) etc. ◊ ~ fonologică: cercetare a fonemelor unei limbi, a criteriilor de clasificare a acestora, a relațiilor dintre foneme etc. ◊ ~ lexicală: cercetare a cuvintelor din texte după alcătuirea lor, distingând rădăcina, tema și terminația; după sfera lor de circulație (cuvinte de argou, cuvinte de jargon, cuvinte populare, cuvinte regionale, cuvinte familiare, cuvinte tehnice, cuvinte științifice etc.); după felul în care au apărut în limbă (prin derivare, prin compunere, prin conversiune, prin împrumut); după gruparea lor pe familii de cuvinte; după apartenența lor la una din cele două componente ale vocabularului (fondul principal de cuvinte și masa vocabularului) etc. ◊ ~ semantică: cercetare a cuvintelor din texte după sensurile lor și de aici încadrarea lor în grupe diferite (antonime, omonime, paronime, sinonime; cuvinte monosemantice, cuvinte polisemantice; cuvinte concrete, cuvinte abstracte etc.). De obicei, a. semantică se realizează simultan cu cea lexicală. ◊ ~ semică: cercetare a configurației semantice a unui cuvânt, a ansamblului (fasciculului) de trăsături semantice specifice, în unități minimale de semnificație denumite seme (v.). ◊ ~ gramaticală: cercetare a cuvintelor din texte ca unități morfologice (părți de vorbire) și sintactice (părți de propoziție) și a unităților sintactice superioare (propoziții și fraze) care le cuprind. ◊ ~ morfologică: cercetare a cuvintelor din texte ca părți de vorbire cu trăsături distincte (substantive, adjective, articole, numerale, pronume, verbe, adverbe, interjecții, prepoziții, conjuncții), a criteriilor de clasificare a acestora (originea; posibilitatea sau imposibilitatea de a lua cunoștință prin simțuri de obiectele denumite de acestea, de însușirile obiectelor, de procesele exprimate, de caracteristicile proceselor; sfera noțiunilor; genul; tipul de declinare sau de conjugare; modul alcătuirii; existența sau inexistența flexiunii; sensul; existența sau inexistența funcției sintactice; distribuția), a categoriilor gramaticale care le caracterizează (gen, număr, caz, persoană, comparație, diateză, mod, timp), a tipurilor de flexiune cărora le aparțin (nominală, pronominală, verbală) etc. ◊ ~ sintactică: cercetare a cuvintelor din texte ca părți de propoziție cu trăsături distincte (principale: subiecte și predicate; secundare: atribute, complemente și elemente predicative suplimentare; speciale: apozițiile; simple, complexe, multiple și dezvoltate; anticipate și reluate; cu aspect pozitiv și cu aspect negativ; coordonate, intercalate și incidente etc.), a criteriilor de clasificare a părților de propoziție (părțile de vorbire prin care sunt exprimate sensurile construcțiilor, părțile de vorbire de care depind), a propozițiilor în care acestea sunt induse (enunțiative, interogative, exclamative; simple și dezvoltate; afirmative și negative; principale și secundare; regente și subordonate; independente și dependente; coordonate, intercalate și incidente; cu subiect și eliptice de subiect etc.), a tipurilor de subordonate (necircumstanțiale: subiective, predicative, completive de agent, atributive, completive directe; completive indirecte, predicative suplimentare; circumstanțiale; de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop, instrumentale, sociative, condiționale, concesive, consecutive, opoziționale, de relație și de excepție; speciale; apozitive), a frazelor care includ propozițiile, a ordinii (topicii) părților de propoziție în propoziții și a propozițiilor în fraze, a tipurilor de raporturi sintactice din propoziție și din frază (de coordonare, de subordonare, de inerență și apoziționale) și a mijloacelor de realizare a acestora (prepoziții, locuțiuni prepoziționale, conjuncții, locuțiuni conjuncționale, pronume și adjective relative, pronume și adjective nehotărâte cu funcție relațională, adverbe relative) etc. ◊ ~ lingvistică: cercetare complexă a textelor din punct de vedere fonetic, lexical, semantic, gramatical (morfologic și sintactic); stilistic și ortografic. Este o analiză selectivă. Ea poate fi parțială (atunci când se are în vedere numai o parte din aspectele amintite, să zicem aspectul lexical, aspectul semantic și aspectul morfologic) sau completă (atunci când se au în vedere toate aspectele amintite mai sus). ◊ ~ stilistică: cercetare a cuvintelor și a construcțiilor lingvistice din punctul de vedere al valorilor afective, artistice pe care acestea le pot avea în diferite contexte. Ea este o analiză subiectivă. ◊ ~ constituenților imediați: a. propozițiilor prin împărțirea lor în elemente constitutive sau constituenți. Astfel, propoziția Tabloul este frumos poate fi descompusă mai întâi în doi constituenți – Tabloul + este frumos (subiectul + predicatul), apoi constituentul este frumos poate fi descompus în alți doi constituenți – este + frumos (verbul copulativ și numele predicativ). ◊ ~ contrastivă: a. bazată pe compararea fenomenelor a două sau mai multe limbi naturale diferite, în vederea predării uneia dintre ele vorbitorilor celeilalte. ◊ ~ distribuțională: a. care ține seama de totalitatea contextelor în care apare un segment (v.). ◊ ~ funcțională: a. care ține seama de funcția unui segment în propoziție.

ABSTRACT, -Ă, abstracți, -te, adj., s. n. 1. Adj. Care este gândit în mod separat de înfățișarea materială, de exemplele particulare, de ansamblul concret (senzorial) din care face parte; care este detașat de obiecte, de fenomene sau de relațiile în care există în realitate. ◊ Loc. adv. În abstract = pe bază de deducții logice, teoretice, fără legătură cu datele sau cu faptele concrete. 2. S. n. Moment al procesului cunoașterii care constă în desprinderea mintală a determinărilor fundamentale, generale ale obiectului studiat. ◊ Artă abstractă = arta care nu caută să reprezinte elementele realității obiective; artă nonfigurativă, abstracționism. 3. Adj. Conceput în mod prea general, prea teoretic; p. ext. greu de înțeles din cauza lipsei de ilustrări concrete. 4. S. n., adj. (Cuvânt) care are sens abstract (1). ◊ Abstract verbal = substantiv care provine dintr-un verb și exprimă acțiunea verbului respectiv. – Din lat. abstractus, germ. abstrakt, fr. abstrait.

tir4 sn [At: I. IONESCU, M. 590 / Pl: ~uri / E: fr tir] 1 Tragere cu o armă de foc. 2 Tragere la țintă (în procesul de instruire militară). 3 Locul unde se execută un tir4. 4 Ramură sportivă care cuprinde probe de tragere la țintă cu o armă de foc sau cu arcul. 5 Tragere la țintă, ca joc distractiv sau de noroc practicat la iarmaroace, la bâlciuri etc. 6 Felul în care o armă (de foc) trimite proiectilul spre țintă. 7 (Fam; fig) Atac verbal la care este supusă o persoană.

AFIRMATIV,-Ă 1. Formă ~ Formă nemarcată a verbului, folosită pentru a indica faptul că procesul desemnat de verb are loc (lucrez; ai fost văzut; citind etc.) în opoziție cu forma negativă*, marcată (nu lucrez; n-ai fost văzut; necitind etc.). Sintagma formă afirmativă este sinonimă, în unele lucrări, cu formă pozitivă. 2. Propoziție ~ Tip de propoziție cu predicatul exprimat prin: verb cu formă afirmativă (A stat ploaia; Vremea este frumoasă); locuțiune verbală cu verbul din componența ei la forma afirmativă (Bagă de seamă!); interjecție predicativă (Iată părerea mea); adverb predicativ sau locuțiune adverbială predicativă de afirmație ori de probabilitate (Firește că va veni; Va veni, pesemne, mâine; De bună seamă că a aflat; A ales, fără îndoială. cea mai bună soluție), în opoziție cu propoziția negativă*, al cărei predicat presupune un verb cu formă negativă, un adverb predicativ de negație sau o locuțiune adverbială de negație. Anumite propoziții sunt afirmative numai din punct de vedere formal, sensul lor fiind, de fapt, negativ; în această situație sunt unele propoziții interogative retorice (vezi INTEROGAȚIE RETORICĂ): Cine-ar fi crezut?; Cum e posibil așa ceva?; De asta îmi arde mie?, care sunt sinonime și deci echivalente semantic cu Nimeni n-ar fi crezut; Nu e posibil așa ceva; Nu-mi arde de asta, și unele propoziții enunțiative exclamative*, în care afirmația este ironică: Asta ne mai trebuia!; Ai dormit mai mult de-o grămadă!, echivalente semantic cu Asta nu ne mai trebuia; N-ai dormit deloc. Vezi NEGATIV,-Ă. M.R.

abstract, -ă I. adj. gândit în mod separat de ansamblul concret, real. ◊ în ~ = pe bază de deducții logice; exprimat (prea) general, teoretic; (despre un proces de gândire) greu de înțeles; (mat.) număr ~ = număr căruia nu i se alătură obiectul numărat; artă ~ă = curent apărut în artele plastice europene la începutul sec. XX, care se caracterizează prin intelectualizarea, reducția abstractă și încifrarea imaginii; abstracționism. II. s. n. 1. parte de vorbire provenită prin derivare cu sufixe sau prin conversiuni de la o altă parte de vorbire, având un sens abstract. ◊ ~ verbal = substantiv care provine de la un verb, denumind acțiunea acestuia. 2. categorie filozofică desemnând cunoașterea proprietăților esențiale și generale. (< germ. abstrakt, lat. abstractus)

ABSTRACT, -Ă, abstracți, -te, adj. (În opoziție cu concret) Care rezultă dintr-un proces de abstracție, care este detașat de raporturi sau de legături concrete. Tratare abstractăSusținînd că adevărul este totdeauna concret, dialectica marxistă nu se ridică împotriva cuvintelor abstracte în general, ci numai împotriva cuvintelor abstracte lipsite de sens. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 350, 6/6. ◊ (Mat.) Număr abstract = număr care nu este însoțit de nici o specificare, care nu exprimă obiecte putînd fi numărate sau măsurate. 3, 8, 29 sînt numere abstracte.Substantiv abstract = substantiv care numește o însușire sau o calitate, și nu un obiect concret. «Frumusețe», «curaj», «înțelepciune» sînt substantive abstract. ◊ (Substantivat, în expr.) Abstract verbal = substantiv derivat de la un verb și denumind acțiunea acestuia. În expresia «culesul viilor», substantivul «cules» este abstract verbal. Substantivul «cîntare» este un abstract verbal al verbului «a cînta».Loc. adv. În abstract = pe bază de deducții logice (și nu de date concrete), rupt de viața reală. O infracțiune nu trebuie judecată în abstract. ♦ Care întrunește numai caracterele generale ale unui obiect sau ale unui; fenomen, care este conceput sub aspect (prea) general, (prea) teoretic. Conducerea abstractă, generală, necompetentă favorizează birocratismul și degenerează în birocratism. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2581. ♦ (Despre un proces de gîndire) Care scapă înțelegerii din cauza lipsei elementelor concrete, care este greu de pătruns.

ADJECTIVAL,-Ă 1. Grup ~ Termen impus de gramatica generativă*, desemnând o structură de constituenți alcătuită în jurul unui adjectiv, în calitate de centru* (sau cap*) de grup*, însoțit sau nu de un predeterminant cantitativ sau gradual (ex. (prea) capabil, (grozav de) capabil, (destul de) capabil) și urmat de determinanții lui obligatorii (complementele* sau argumentele* adjectivului) și/sau de determinanții facultativi; sin. parțial cu sintagmă ~, termen utilizat de gramatica structurală* pentru un grup adjectival a cărui structură are doi componenți: adjectivul și determinantul său. • Numai o clasă restrânsă de adjective are capacitatea de a primi complemente, care pot fi realizate nominal sau prepozițional (vezi util studenților, cu un complement realizat prin nominal, dar sigur de ceva / ~ că va reuși, unde complementul se poate realiza sau nominal sau propozițional) și cărora adjectivul le impune restricții de formă: de caz, de prepoziție (capabil de..., sigur pe..., necesar cuiva, prielnic mie) și le impune rolul tematic (vezi gelos pe..., rolul țintă*; util studenților, rolul beneficiar*; capabil de..., rolul pacient* etc.). Alte adjective primesc numai determinanți facultativi, a căror funcție semantică este de a limita predicația adjectivului sau de a reduce semantismul vag al unora dintre ele (ex. bună la matematică, fericită în căsnicie) sau de a stabili circumstanța de manifestare a calității (ex. fericită acum și aici). Structura unui GAj = (simbol pentru grup adjectival) este: (Det) Aj Compl. (Adjunct). 2. Locuțiune ~ Grup fix* (neanalizabil) de cuvinte (vezi LOCUȚIUNE) care funcționează global ca un adjectiv, exprimând o calitate sau o relație a obiectelor, iar, morfosintactic, apare în contextele și cu funcțiile proprii adjectivului. Vezi, de ex., comportamentul grupurilor neanalizabile de seamă, în stare, care apar în contextul unui verb copulativ și al unui substantiv regent (este un poet de seamă; este în stare / om în stare de efort), unul primind obligatoriu un complement prepozițional, iar amândouă având capacitatea de a primi morfeme ale gradării și complemente ale comparației (este cel mai de seamă dintre poeți; este mai în stare decât mine de efort). 3. Sufix ~ Clasă de sufixe* lexicale care, atașate la baze* substantivale sau verbale, creează cuvinte noi aparținând clasei adjectivului (vezi DERIVARE). în limba română, cele mai productive* sufixe adjectivale sunt: -esc (ceresc, pământesc); -iu (auriu, pământiu); -os (inimos, dureros); -tor (chinuitor, fermecător), iar dintre sufixele neologice, -bil (locuibil, lăudabil). 4. Articol ~ Specie de articol* hotărât* proprie limbii române; sin. demonstrativ. Creație pe teren românesc din formele pronumelui demonstrativ, repetă aproape identic un proces anterior petrecut în trecerea de la latină la română: ștergerea valorii demonstrativului și transformarea lui în articol hotărât, probând sensibilitatea limbii române față de parametrul individualizării*. Această sensibilitate se manifestă prin inventarul bogat de articole (vezi și articolul GENITIVAL* sau POSESIV) și prin nevoia expresă de marcare redundantă* a individualizării (în ex. rochia mea cea nouă, limitarea extensiunii* predicatului la un anumit obiect se realizează, simultan, prin două articole hotărâte, precum și prin determinantul posesiv). • Articolul adjectival apare obligatoriu în grupuri de patru termeni: substantiv + art. sudat + articol adjectival + adjectiv (sau grup prepozițional sau numeral ordinal), preferând însă construcția cu cinci termeni, în care substantivul este însoțit de un determinant posesiv (ex. rochia mea cea nouă; rochia cea dintâi; rochia cea din cuier). Ca orice articol, repetă informația de gen, de număr și de caz a substantivului individualizat. Când regentul substantival lipsește, articolul adjectival preia funcția capului* de grup, transformându-se în pronume semiindependent* (vezi Rochia de pe pat este curată, cea de pe scaun este murdară). Pe lângă rolul semantic de individualizare, articolul adjectival, apărând în grupuri nominale cu structură amplă, îndeplinește și rolul sintactic de legare a componentelor și de explicitare a relațiilor sintactice, trimițând neechivoc, prin formele flexionare, spre capul de grup. Vezi ARTICOL; SEMIINDEPENDENT. G.P.D.

MOD, moduri, s. n. 1. Fel de a fi al unui lucru; felul cum se manifestă sau se efectuează ceva, chip, sistem de lucru al cuiva. Pornind de la modul de a crea al poporului, Eminescu el însuși scrie doine și cîntece pe care cu greu le distingi de realizările proprii ale poporului. BENIUC, P. 20. Pentru fiecare nemulțumire, durere sau bucurie... [poporul] are modul lui particular de a se exprima. HOGAȘ, DR. II 179. Gramatica este o învățătură ce ne arată modul de a vorbi și de a scrie bine într-o limbă. CREANGĂ, A. 87. ◊ (Ec. pol.) Mod de producție = felul în care oamenii obțin bunurile materiale, reprezentînd unitatea dintre forțele de producție și relațiile de producție. Modul de producție al vieții materiale condiționează în genere procesul vieții sociale, politice și spirituale. MARX, CR. EC. POL. 9. ◊ (Precedat de prep. «în» și urmat de un adjectiv formează locuțiuni adverbiale al căror sens este dat de adjectiv) În mod cinstit. În mod fatal. În modul acesta.Membrul de partid... se leagă în mod organic de întreaga operă uriașă a statului proletar. SAHIA, U.R.S.S. 75. ♦ (Învechit) Exemplu, pildă. Ar lua loruși spre mod pre vulpoiul acesta. ȚICHINDEAL, F. 15. 2. (Gram.) Formă verbală prin care se arată felul cum consideră vorbitorul acțiunea exprimată de verb. Modul indicativ exprimă o acțiune considerată ca reală.Numai modurile așa-zise personale pot funcționa ca predicat. IORDAN, L. R. 581. Mod personal v. personal. Complement circumstanțial de mod = complement care arată cum sau în ce măsură se desfășoară sau apare o acțiune sau o calitate. Propoziție circumstanțială de mod = propoziție subordonată care arată felul cum se desfășoară acțiunea din regentă. 3. (Muz.) Structura unei scări de sunete, determinată de raportul de intervale dintre sunetele componente. Modul minor. Modul major.

AFAZIE Tulburare a capacității de a comunica prin limbaj, produsă, de obicei, ca urmare a unor leziuni corticale. Afazia poate afecta fie procesul de emitere (afazie motorie sau de expresie), fie procesul de receptare (afazie senzorială), fie ambele procese (afazie mixtă și afazie totală), perturbând comunicarea orală și / sau scrisă. Afazia motorie se manifestă prin deficiențe de expresie fonică, morfologică sau sintactică (vezi și AGRAMATISM) în comunicarea orală, dar și prin deficiențe ale expresiei scrise (vezi și AGRAFIE). Afazia senzorială se manifestă prin surditate electivă (incapacitate de a recunoaște anumite sunete din limba maternă) și / sau cecitate electivă (incapacitate de a recunoaște anumite litere). Afectarea capacității de înțelegere a limbajului vorbit și / sau scris, în ansamblu, este reflectată de imposibilitatea afazicului de a urmări o conversație sau de a descifra sensul unui text citit (chiar în condițiile în care lectura cu glas tare este intactă). Afazia mixtă și afazia totală se disting prin gradul (variabil, respectiv, maxim) în care sunt afectate emiterea și receptarea mesajelor, • După R. Jakobson, în funcție de cele două operații principale pe care le implică vorbirea: selecția și combinarea unităților lingvistice, se disting forme de afazie care presupun tulburări ale similarității și forme de afazie care presupun tulburări ale contiguității. în primul caz, se manifestă carențe ale selecției și substituției unităților, capacitatea de combinare rămânând relativ stabilă. Producerea și receptarea enunțurilor sunt imposibile în afara contextului*, contiguitatea determinând în exclusivitate comportamentul verbal al acestor afazici. Operațiile metalingvistice* sunt deteriorate (cuvintele-cheie fiind înlocuite prin anaforice* abstracte, de tipul lucru, pentru substantive, sau a face, pentru verbe), metaforele* lipsesc complet și nu sunt înțelese, în schimb metonimiile* sunt larg folosite (furculiță „cuțit”, masă „lampă”, sticlă „geam”, cer „Dumnezeu” etc.). Al doilea tip de forme de afazie se caracterizează prin alterarea capacității de combinare a unităților lingvistice inferioare în unități de rang superior, operațiile de selecție și substituție rămânând relativ neafectate. Comportamentul verbal al acestor afazici este dominat exclusiv de similaritate: metonimia este imposibilă, în schimb sunt frecvente identificările de tip metaforic. Se deteriorează percepția ierarhizării unităților lingvistice, efectele fiind o sintaxă rudimentară (propoziții infantile, de un singur cuvânt, propozițiile mai lungi având caracter stereotip; vezi și AGRAMATISM) și un vocabular sărac, invadat de omonime* (ca urmare a regresiei sistemului fonologie). Afazia este importantă pentru lingvistică, întrucât oferă informații privind structura bipolară (metaforică/metonimică) a limbajului, mecanismele comunicării* și ale comportamentului comunicativ, ale proceselor de simbolizare, ale achiziției* limbajului, relația dintre competență* și performanță* etc. L.I.R.

FORMĂ s. f. (< fr. forme, it., lat. forma): 1. complex de sunete prin care se exprimă sensul unui cuvânt; aspect exterior al unui cuvânt prin care acesta exprimă o valoare sau o funcție gramaticală (componentă care realizează o unitate dialectică cu conținutul cuvântului). În accepțiunea hjelmsleviană f. este unul dintre cele două componente (alături de substanță) ale conținutului și expresiei semnului lingvistic (cuvântului). Între planul conținutului (semnificantul) și planul expresiei (semnificatul) există o relație de interdependență (se presupun reciproc), iar între forma și substanța fiecărui plan, o relație de subordonare, în care rolul determinant îl are forma. Ca atare, după Hjelmslev, semnul lingvistic, cuvântul, este de fapt unitatea dintre forma conținutului și forma expresiei, legate între ele printr-o relație de solidaritate. În raport cu părțile de vorbire existente se poate vorbi, în gramatica tradițională, despre o f. substantivală, o f. adjectivală, o f. numerală, o f. pronominală, o f. verbală, o f. adverbială, o f. interjecțională, o f. prepozițională și de o f. conjuncțională.~ lexicală: f. pe care o are un cuvânt ca parte de vorbire sau ca element al unei clase morfologice. ◊ ~ polimorfice: f. morfologice diferite sub care se prezintă un cuvânt notat într-o anchetă dialectală, ca rezultat al reacției subiectelor anchetate. ◊ ~ pronominală accentuată: f. de dativ și de acuzativ a pronumelui personal propriu-zis care reliefează prin accent persoana în comunicare, ca de exemplu mie – mine, ție – tine; lui, ei; nouă; vouă; lor.~ pronominală neaccentuată: f. de dativ și de acuzativ a pronumelui personal propriu-zis care nu reliefează persoana prin accent în comunicare, ca de exemplu îmi, mi – mă; îți, ți – te; îi, i – îl, o; ne, ni – ne; vă, vi – vă; le, li – îi, le.~ pronominală independentă: f. neaccentuată a pronumelui personal propriu-zis pronunțată independent în comunicare (nu cu alte cuvinte – v. exemplele de mai sus). ◊ ~ pronominală conjunctă: f. neaccentuată a pronumelui personal propriu-zis pronunțată împreună cu un alt cuvânt și legată de acesta prin cratimă, ca de exemplu mi-, -mi-, -mi; -mă-, -mă, m-, -m-; ți-, -ți-, -ți; te-, -te-, -te; i-, -i-, -i; l-, -l-, -l; o-, -o-, -o; -ne, -ne-, ne-; ni-, -ni-; ne-, -ne-, -ne; -vă-, -vă, v-, -v-; le-, -le-, -le, li-, -li-; i-, -i-, -i; le-, -le-, -le.~ verbală hortativă: f. verbală care exprimă un îndemn, o poruncă, un ordin, ca de exemplu f. verbală de imperativ. ◊ ~ reduplicate: f. verbale care conțin în structura lor repetarea unei silabe, pentru exprimarea unei alte valori temporale, ca de exemplu dădeai și stăteai (f. de imperfect), în raport cu dai și stai (f. de prezent, dar și de imperfect). ◊ ~ verbală accentuată: f. de persoana I singular sau a III-a (singular și plural) a verbului a fi, la prezentul indicativului, care reliefează persoana prin accent, în comunicare, ca de exemplu sunt, este, sunt.~ verbală neaccentuată: f. de persoana I sau a III-a a verbului a fi, la prezentul indicativului, care nu reliefează persoana prin accent, în comunicare, ca de exemplu -s, îs (nu-s copil, îs atent – la pers. I singular), -i, îi (nu-i acasă, îi plecat – la pers. a III-a singular); -s, îs (nu-s bune, îs vechi – la pers. a III-a plural). ◊ ~ verbală independentă: f. neaccentuată a verbului a fi pronunțată independent în comunicare (nu cu alt cuvânt), ca de exemplu îs, îi, îs (îs obosit, îi fricoasă, îs veseli). ◊ ~ verbală conjunctă: f. neaccentuată a verbului a fi pronunțată împreună cu un alt cuvânt și legată de aceasta prin cratimă, ca de exemplu -s, -i, -s (nu-s de-aici, nu-i vinovat, nu-s grei). ◊ ~ verbală afirmativă (pozitivă): f. verbală care conține o afirmație, care sugerează prin conținutul ei lexical ideea de afirmare a acțiunii, ca de exemplu lucrează, a mers, va trece, să vorbească, ar pleca, ascultând, asfaltat etc. ◊ ~ verbală negativă (negată): f. verbală care conține o negație, care sugerează prin conținutul ei lexical ideea de negare a acțiunii, datorită adverbului nu sau particulei ne- care precedă unele f. verbale, ca de exemplu nu lucrează, n-a mers, nu va trece, să nu vorbească, n-ar pleca, neascultând, neasfaltat etc. ◊ ~ verbală iodizată: f. verbală în care e inițial este rostit cu un iod (cu un i scurt, cu semivocala ĭ), ca diftongul ie, în exemple ca eram („ĭeram”), este („ĭeste”), edifica („ĭedifica”), elabora („ĭelabora”), emana („ĭemana”), erija („ĭerija”), evita („ĭevita”) etc. ◊ ~ verbală iotacizată: f. verbală în care o consoană este înmuiată (palatalizată) sub influența unui iot următor (a unui i sau e scurt, semivocalic), în momentul trecerii de la latină la română, sau sub influența analogiei, după formarea limbii române, ca de exemplu lat. *potĕo > poci, lat. sedĕo > șez, lat. vidĕo > văz, lat. remanĕo > rămâi, lat. *excotĭo > scoț, lat. salio > sai etc.; aprind > aprinz, pun > pui, cer > cei, trimit > trimiț etc. De aici și existența a două feluri de f. iotacizate: f. iotacizate originare (moștenite) și f. iotacizate analogice (refăcute) – poci, șez, văz, rămâi, scoț, țiu, sai, simț, viu etc.; amâi, aprinz, caz, cei, pui, spui, trimiț etc. ◊ ~ verbală inversă: f. verbală în structura căreia ordinea elementelor componente este inversată, ca de exemplu trecut-au, venit-a, opritu-s-au, ducă-se (< să se ducă) etc. ◊ ~ simplă: f. reprezentată printr-un singur cuvânt, printr-o singură unitate lexicală, ca de exemplu crin, parfumat, zece, voi, cere, aici, vai!, în, să etc. ◊ ~ compusă: f. reprezentată printr-un cuvânt compus, rezultat din îmbinarea a doi sau mai mulți termeni, ca de exemplu bunăvoință, gri-închis, nouăsprezece, oarecare, binecuvânta, nicicând, hodoronc-tronc, de pe lângă, ca să etc. ◊ ~ mixtă: f. care presupune îmbinarea unor elemente cu funcții diferite (îmbinare a două tipuri de f.: simple și compuse), ca de exemplu f. modale realizate cu ajutorul sufixelor flexionare, al auxiliarelor morfologice și al unor morfeme de origine prepozițională sau conjuncțională; f. modale cu timpuri simple și cu timpuri compuse (indicativul, conjunctivul și infinitivul). ◊ ~ gramaticală: f. luată de un cuvânt pentru a exprima un anumit raport gramatical. Astfel, f. copii este o f. gramaticală de plural nearticulat a substantivului copil; f. de genitiv-dativ singular (al) trenului este o f. gramaticală a cuvântului tren etc. ◊ ~ supletivă: f. gramaticală cu rădăcină diferită, care completează seria paradigmelor incomplete sau defective ale unor cuvinte flexibile. Astfel, sunt și ești sunt f. supletive în paradigma verbului a fi, ele având o altă rădăcină decât f. de infinitiv a acestuia; la fel, iau în raport cu radicalul infinitivului lua (lu-).~ hibridă: f. rezultată din contaminarea a două elemente diferite. Astfel, vroiesc, vroiești, vroiește etc. sunt f. hibride rezultate din contaminarea f. vreau, vrei, vrea cu f. voiesc, voiești și voiește.~ redundantă: (în teoria informației) f. de prisos, superfluă, nenecesară, care nu aduce nici un plus de informație. ◊ ~ proprie: f. pronominală moștenită din latină, ca de exemplu sie, sieși, sine, sineși, -și, se sunt f. proprii ale pronumelui reflexiv. ◊ ~ împrumutată: f. pronominală adăugată ulterior paradigmei unui alt pronume, ca de exemplu îmi, îți, ne, vă, mă, te, ne, vă sunt f. împrumutate ale pronumelui reflexiv de la pronumele personal de persoana I și a II-a, pentru cazurile dativ și acuzativ. ◊ ~ flexionară: f. rezultată din flexiunea unui cuvânt, proprie unui cuvânt cu flexiune (flexibil); f. care se modifică în raport cu categoriile gramaticale specifice părții de vorbire căreia-i aparține. Astfel, f. (unei) case este o f. flexionară de genitiv-dativ a cuvântului casă; f. gliei este o f. flexionară de genitiv-dativ a cuvântului glie; f. vorbești este o f. flexionară de prezent indicativ a verbului a vorbi etc. F. flexionară este în același timp și o f. gramaticală. ◊ ~ flexionară analitică: f. flexionară care exprimă cu ajutorul unor cuvinte-instrumente gramaticale (prepoziții, conjuncții, pronume reflexive, verbe auxiliare morfologice), separate de cele de bază, o relație, o valoare sau o caracteristică gramaticală. Astfel, f. de învățat (prepoziție + participiu) reprezintă modul supin; f. să vină (conjuncție + verb) reprezintă modul conjunctiv prezent; f. se duce (pronume reflexiv + verb la prezentul indicativ) reprezintă o diateză reflexivă; f. a vorbit (f. specializată de verb auxiliar morfologic + participiu) reprezintă perfectul compus; f. va fi mergând (viitorul verbului a fi + gerunziu) reprezintă prezumtivul prezent etc. ◊ ~ flexionară sintetică: f. flexionară care exprimă un raport, o valoare sau o caracteristică gramaticală cu ajutorul unor afixe (sufixe și desinențe). Astfel f. flexionară sintetică făcusem (rădăcina făc-, sufixul perfectului -u-, sufixul mai mult ca perfectului -se- și desinența -m) reprezintă mai mult ca perfectul etc. ◊ ~ fixă: f. neschimbătoare, împietrită, proprie unui cuvânt fără flexiune (neflexibil) sau unei construcții gramaticalizate. Astfel, unde, na, cu și sunt f. fixe, ele aparținând, în ordine, adverbului, interjecției, prepoziției și conjuncției – părți de vorbire neflexibile; f. câte este o f. fixă în structura gramaticală (de numeral distributiv) câte doi etc. ◊ ~ perifrastică: f. verbală temporală cu aspectul unei perifraze, în structura căreia intră un verb auxiliar morfologic, ca de exemplu am să vin, o să vină, era mergând, era plecat etc. ◊ ~ multiple: f. în număr de două la unele substantive, în raport cu singularul sau în raport cu pluralul. ◊ ~ multiple de singular (la substantivele vechi, nediferențiate semantic, de genuri diferite sau de același gen sau la substantive noi, împrumutate, nediferențiate sau diferențiate semantic): de exemplu călăuz – călăuză, rod – roadă, țol – țoală; berbec – berbece, flutur – fluture, livadă – livede; basc – bască, poem – poemă; cartel – cartelă, cifru – cifră etc. ◊ ~ multiple de plural: (la trei serii de substantive, vechi și noi, împrumutate fără diferențieri semantice și cu diferențieri semantice, unele cu f. de masculin singular, altele cu f. de feminin singular și altele cu f. de neutru singular): de exemplu bobi – boabe, cocoși – cocoașe, ochi – ochiuri, curenți – curente, derivat – derivate; boli – boale, școli – școale, haine – haini, ulițe – uliți, secerători – secerătoare, balamale – balamăli, cărni – cărnuri, mâncări – mâncăruri, lefi – lefuri, trebi – treburi; cămine – căminuri, chibrite – chibrituri, ghivece – ghiveciuri, rapoarte – raporturi, resoarte – resorturi etc. 2. aspect exterior, ținută a unui cuvânt sau a unei comunicări. ◊ ~ literară (îngrijită): f. care corespunde normelor limbii literare actuale; f. corectă, curată, realizată cu grijă, îngrijită, ca de exemplu înfățișează, al meu, l-a trimis, ei fac etc. ◊ ~ neliterară (neîngrijită): f. care nu corespunde normelor limbii literare actuale; f. incorectă (dezacord, greșeală de pronunțare, ortografică, de punctuație, gramaticală etc.), ca de exemplu înfățișază, al mieu, la trimes, ei face etc. ◊ ~ dialectală: f. fonetică, lexicală, morfologică sau sintactică ce caracterizează o anumită varietate geografică (teritorială) a unei limbi. Astfel: conservarea lui u final în Crișana și estul Munteniei – capŭ, mortŭ, palatalizarea labialelor în Moldova – g’ine (= bine), k’atră (= piatră) etc.; conservarea lui ari („nisip”) și păcurar („cioban”) în vestul Transilvaniei, a lui curechi („varză”) în Moldova; f. identice pentru indicativul prezent, persoana a III-a singular și plural – (el, ei) vede – și f. verbale iotacizate – (eu) văz, să văz – în Muntenia; conservarea construcției cu infinitivul – mere a vâna („merge să vâneze”) – în Maramureș etc. F. dialectale se opun, în cazul unei limbi date, f. populare (specifice vorbirii populare și nelimitate la o anumită zonă geografică) prin grade diferite de generalitate pe un anumit teritoriu. Împreună cu cele populare, ele se opun, în plan socio-cultural, f. literare. Există o interferență permanentă între f. dialectale și varietatea literară a unei limbi. Anumite f. dialectale selectate în procesul istoric al constituirii normei supradialectale participă la elaborarea varietății literare a unei limbi. Limba literară poate avea o coloratură dialectală într-o provincie cu prestigiu cultural și economic deosebit și cu tradiții bogate, datorită infiltrării particularităților (sub)dialectului respectiv. Unele f. dialectale și populare sunt utilizate de scriitori în operele lor ca mijloc de realizare a culorii locale. Influența limbii literare asupra graiului și a (sub)dialectului contribuie la nivelarea diferențelor dialectale. ◊ ~ populară: f. care aparține vorbirii populare, ca de exemplu beutură „băutură”, casăle, cășile „casele”, cearcă „încearcă”, ficior „fecior”, vor moștini „vor moșteni”, Pătru „Petru” etc. ◊ ~ hipercorectă: f. greșită, izvorâtă din teama de a nu greși, din aplicarea, prin analogie, a unei reguli lingvistice potrivite pentru alte situații, ca de exemplu piftea (în loc de chiftea), poplen în loc de poplin), ștart (în loc de start), ficsonomie (în loc de fizionomie) etc. – v. hipercorectitudine.

DIATE s. f. (cf. fr. diathèse, lat., gr. diathesis „dispoziție”, „orientare”, „așezare”, „situare”): categorie gramaticală flexionară, specifică verbului, care exprimă raportul sintactic dintre subiectul gramatical, proces și obiectul acestuia. În limba română există trei diateze: activă, pasivă și reflexivă.~ activă: d. caracterizată din punctul de vedere al conținutului prin faptul că subiectul (agentul) realizează sau enunță procesul suferit de obiect, de pacient (altul decât subiectul gramatical), iar din punctul de vedere al expresiei prin morfemul zero, element distinctiv față de celelalte diateze. Astfel: „El merge pe stradă”, „El stă pe bancă”, „El scrie un bilet”. ◊ ~ pasivă: d. caracterizată din punctul de vedere al conținutului prin faptul că subiectul gramatical (pacientul) suferă procesul realizat de obiect, de agent (altul decât subiectul gramatical), iar din punctul de vedere al expresiei prin auxiliarul morfologic a fi, morfem analitic neaglutinat și element distinct față de celelalte diateze, însoțit de participiul variabil al verbului de conjugat. Astfel: „Elevii sunt ajutați de profesori”, „Ea este însoțită de mama sa”. ◊ ~ reflexivă: d. caracterizată din punctul de vedere al conținutului printr-un număr de opt sensuri sau valori, diferite între ele (v. reflexiv), iar din punctul de vedere al expresiei prin prezența obligatorie, în structurile verbale, a formelor neaccentuate de dativ și de acuzativ ale pronumelui reflexiv (cu sau fără funcție sintactică), reprezentante ale celor opt valori (sensuri) amintite (sensuri rezultate din îmbinarea pronumelui cu verbele). Astfel: „El își reproșează”, „El se spală” (reflexiv obiectiv); „Ei își spun vorbe bune”, „Ei se înțeleg de minune” (reflexiv reciproc); „El își cumpără o mașină de ras”, „Ea își procură cele necesare traiului” (reflexiv participativ); „Ei își ajută mama”, „Ea își spală cămășile” (reflexiv posesiv); „Coșurile se văd de departe”, „Tunurile se aud de aici” (reflexiv pasiv); „El își amintește de voi”, „El se gândește la tine” (reflexiv dinamic); „El se înroșește de ciudă”, „Ea se îngrașă mereu” (reflexiv eventiv); „Se înnoptează mai devreme”, „Se călătorește convenabil”, „Se cade să facem eforturi”, „Se cuvine să-l ajutăm”, „Se întâmplă să plouă” (reflexiv impersonal). Unii lingviști vorbesc, în acest caz, de o diateză pronominală.~ medie: d. specifică limbii grecești vechi, caracterizată din punctul de vedere al conținutului prin faptul că subiectul participă intens la acțiune. Sensul (valoarea) de reflexiv dinamic din limba română se aseamănă cu d. medie din greaca veche.

pomenire sf [At: CORESI, EV. 428 / Pl: ~ri / E: pomeni] 1 Aducere-aminte. 2 (Îvr) Aniversare. 3 (Pop) Comemorare. 4 Semnalare verbală sau scrisă. 5 Menționare a unor lucruri a căror amintire se transmite oral sau în scris și dăinuie din generație în generație. 6 Dăinuire de multă vreme sau de totdeauna așa cum este acum. 7 Cunoaștere de multă vreme sau de totdeauna. 8 (Pop) Trezire din somn. 9 (Reg) Trezire dintr-o beție. 10 (Înv) Numire. 11 (Înv; îe) A se stinge (sau a pieri) ~a (cuiva) cu sunet A dispărea din atenție. 12 (Înv; îae) A fi dat uitării. 13 (Ccr) Ceea ce rămâne în amintirea oamenilor. 14 Ținere de minte. 15 (Pex) Faimă. 16 (Pex) Semn, urmă care amintește ceva. 17 (Înv) Memorie. 18 (Înv) Minte, considerată ca sediu al procesului de memorare. 19 Slujbă sau rugăciune în amintirea celor morți Si: (înv) pamente. 20 (Îs) Veșnica (lor sau lui, ei) ~ Cântare bisericească de încheiere a slujbei de înmormântare sau de parastas.

FLUX, fluxuri, s. n. 1. Fază de ridicare periodică a nivelului apei oceanelor sau a mărilor deschise, în cadrul fenomenului de maree, sub influența mișcării de rotație a Pământului și a atracției Lunii și a Soarelui. ♦ Fig. Revărsare puternică, șuvoi; val1, năvală. ◊ Flux verbal = afluență (precipitată), torent de cuvinte în vorbirea cuiva. 2. (Fiz.) Curent de particule. ◊ Flux de căldură = energie termică transferată dintr-o suprafață dată în unitatea de timp. Flux luminos = cantitatea de lumină pe care o emite un izvor de lumină într-o unitate de timp. Flux electric = produsul dintre inducția electrică și aria suprafeței perpendiculare pe ea pe care o străbate. Flux magnetic = produsul dintre inducția magnetică și aria suprafeței perpendiculare pe ea pe care o străbate. Densitate de flux = fluxul raportat la unitatea de arie. 3. (În sintagmele) Flux tehnologic = circulația continuă a materiei prime, a semifabricatelor etc. în succesiunea operațiilor dintr-un proces tehnologic. Producție în flux = formă de organizare superioară a producției, în cadrul căreia produsele se obțin în condiții de adâncă divizare a procesului tehnologic. Flux de informație = raportul dintre cantitatea de informație și timpul în care ea este transmisă. – Din fr. flux.

FLUX, fluxuri, s. n. 1. Fază de ridicare periodică a nivelului apei oceanelor sau a mărilor deschise, în cadrul fenomenului de maree, sub influența mișcării de rotație a Pământului și a atracției Lunii și a Soarelui. ♦ Fig. Revărsare puternică, șuvoi; val1, năvală. ◊ Flux verbal = afluență (precipitată), torent de cuvinte în vorbirea cuiva. 2. (Fiz.) Curent de particule. ◊ Flux de căldură = energie termică transferată dintr-o suprafață dată în unitatea de timp. Flux luminos = cantitatea de lumină pe care o emite un izvor de lumină într-o unitate de timp. Flux electric = produsul dintre inducția electrică și aria suprafeței perpendiculare pe ea pe care o străbate. Flux magnetic = produsul dintre inducția magnetică și aria suprafeței perpendiculare pe ea pe care o străbate. Densitate de flux = fluxul raportat la unitatea de arie. 3. (În sintagmele) Flux tehnologic = circulația continuă a materiei prime, a semifabricatelor etc. în succesiunea operațiilor dintr-un proces tehnologic. Producție în flux = formă de organizare superioară a producției, în cadrul căreia produsele se obțin în condiții de adâncă divizare a procesului tehnologic. Flux de informație = raportul dintre cantitatea de informație și timpul în care ea este transmisă. – Din fr. flux.

proces sn [At: (a. 1762) IORGA, S. D. XII, 75 / V: (pop) ~cest, (îrg) proțes, (reg) proțăsc, proțest / Pl: ~e, (înv) ~uri / E: lat processus, ger Prozess, fr procès] 1 (Jur) Acțiune în justiție făcută pentru soluționarea unui diferend între două părți care sunt în litigiu sau pentru constatarea și sancționarea încălcării legilor statului Si: acțiune judecătorească, judecată, pricină, (îrg) provlimă, pâră, (înv) pârâre, pricinuire, prigonire, (reg) petrectare. 2 (Rar; ccr) Totalitate a actelor, hârtiilor adunate în vederea procesului (1). 3 (Jur; îe) A face (sau a intenta) cuiva (sau, înv, asupra cuiva) ~ A chema pe cineva în fața instanțelor de judecată. 4 (Îe) A face ~ul (cuiva sau a ceva) A ataca în cuvinte pe cineva sau ceva Si: a critica. 5 (Îe) A-i face cuiva ~ de intenții (sau intenție) A învinui pe cineva pentru intenții reprobabile pe care nu poți dovedi că le-a avut. 6 (Îe) A-și face ~(e) de conștiință A-și reproșa anumite atitudini sau acțiuni Si: a regreta. 7 (Mol; Mun; înv) Sentință judiciară. 8 (Rar) Punct de vedere. 9 (Pex) Cauză. 10 (Rar) Discuție în contradictoriu Si: ceartă, dispută, neînțelegere. 11 (Îc) ~-verbal înscris, act cu caracter oficial, în care se consemnează un fapt de natură juridică. 12 (Îac) Act cu caracter oficial, în care se consemnează pe scurt discuțiile și hotărârile unei adunări constituite Si: (înv) jurnal, tacrir. 13 (Cu determinări care arată domeniul, scopul, caracterul etc.) Succesiune de stări prin care trec, în desfășurarea lor temporală, diverse ființe, lucruri, fenomene etc. 14 Șir de operații, de fenomene etc. prin intermediul cărora se efectuează o lucrare, o transformare, se obține un produs etc. 15 (Ecp; îs) ~ de producție Activitate socială în cadrul căreia oamenii acționează, cu ajutorul uneltelor de producție, asupra obiectului muncii, pentru a crea bunuri materiale. 16 (Teh; îas) Totalitate a procedeelor folosite pentru transformarea materiilor prime și a semifabricatelor în produse finite. 17 (Med; spc) Boală considerată din punctul de vedere al felului cum evoluează.

flux sn [At: D. ZAMFIRESCU, R. 166/ Pl: ~uri / E: fr flux] 1 Fază de ridicare periodică a nivelului apei oceanelor sau a mărilor deschise, în cadrul fenomenului de maree, sub influența mișcării de rotație a Pământului și a atracției Lunii. 2 (Fig) Revărsare puternică Si: șuvoi, val1. 3 (Îs) ~ verbal Afluență (precipitată), torent de cuvinte în vorbirea cuiva. 4 (Fiz) Curent de particule. 5 (Fiz; îs) ~ de căldură Energie termică transferată dintr-o suprafață dată în unitatea de timp. 6 (Fiz; îs) ~ luminos Cantitatea de lumină pe care o emite o sursă de lumină într-o unitate de timp. 7 (Fiz; îs) ~ electric Produsul dintre inducția electrică și aria suprafeței perpendiculare pe ea pe care o străbate. 8 (Fiz; îs) ~ magnetic Produsul dintre inducția magnetică și aria suprafeței perpendiculare pe ea pe care o străbate. 9 (Fiz; îs) Densitate de ~ Fluxul (4) raportat la unitatea de arie. 10 (Îs) ~ tehnologic Circulația continuă a materiei prime, a semifabricatelor etc. în succesiunea operațiilor dintr-un proces tehnologic. 11 (Îs) Producție în ~ Formă de organizare superioară a producției, în cadrul căreia produsele se obțin în condiții de adâncă divizare a procesului tehnologic. 12 (Îs) ~ de informație Raportul dintre cantitatea de informație și timpul în care ea este transmisă. 13 (Îs) ~ monetar Ansamblul valorilor schimbate între agenții economici.

violență sf [At: OBRADOVICI, D. 4/13 / P: vi-o~ / V: (înv) ~ție, ~lin~ / Pl: ~țe / E: lat violentia, fr violence] 1 Lipsă de stăpânire a propriilor reacții, sentimente care se reflectă în vorbe sau în fapte Si: impulsivitate. 2 Izbucnire necontrolată, însoțită de obicei de manifestări de asprime, brutalitate (față de cineva). 3 Predispoziție de a-și manifesta sentimentele într-o manieră brutală, virulentă. 4 Expresie a violenței (3). 5 (Ccr) Manifestare brutală, de om violent (1). 6 (Îlav) Cu ~ Extrem de furios. 7 (Îal) În mod grosolan. 8 Lipsă de moderație. 9 Sarcasm. 10 Atitudine sarcastică. 11 (Lpl; șîs ~țe verbale, ~țe de limbaj) Invective. 12 Forță sau constrângere brutală la care o persoană (sau un grup de oameni) recurge pentru a-și atinge scopurile Si: presiune, (îvp) silă, silnicie, (înv) nevoie, potrivnicie, silință, strânsoare, violație (1), (reg) sălăbăgie, sălăbărie. 13 Încălcare a ordinii legale. 14 Faptă caracterizată prin brutalitate și prin nerespectarea drepturilor sau a voinței cuiva. 15 (Fig; îs) Teoria ~ței Teorie sociologică ce absolutizează rolul folosirii violenței (12) de către unii oameni împotriva altora, pe o anumită treaptă a dezvoltării sociale, în explicarea genezei inegalității sociale, a claselor și a statului. 16 (Liv; îe) A face ~ unei fete A viola (6). 17 Forță dezlănțuită cu care se manifestă un fenomen natural, un proces fizic etc. 18 Intensitate deosebit de mare a unui sentiment, a unei senzații.

LOGICĂ s. f. 1. Știința formelor și legilor gîndirii. ◊ Logică matematică (sau simbolică) = ramură a logicii care are ca obiect aplicarea metodelor matematice în domeniul logicii formale, înlocuind notațiile verbale ale termenilor, legăturilor și operațiilor logice prin notații simbolice și prin formule alcătuite din aceste notații, asemenea formulelor algebrice. 2. Gîndire justă, raționament consecvent și temeinic. Ioana (sigură, tare pe logica argumentului ei. Îl urmărește pe Marin tot timpul ca să vadă ce efect obține): Nu spune absurdități! BARANGA, I. 184. Am admirat bogăția de cunoștințe... logica puternică cu care autorul își desfășoară credințele și cercetările lui de critic. VLAHUȚĂ, O. A. 228. Studia istoriei neamului romîn ne va spune de unde vine limba noastră și ce trebuie să fie după logică acea limbă. RUSSO, S. 51. ♦ Fel de a gîndi. Are o logică bizară. 3. Cerință firească, temei rațional. Generalizînd prin imagini artistice realiste laturile esențiale ale vieții sociale, artistul oglindește logica procesului istoric, scoțînd la iveală vechiul, ceea ce și-a trăit traiulși noul, ceea ce se naște în acest proces. V. ROM. mai 1953, 203. Unde ne-a trebui un cuvînt, nevoia îl va iscodi, nu după sistema cutăruia sau cutăruia, dar după logica limbii. RUSSO, S. 37.

DATIV s. n. (< lat. dativus, cf. fr. datif): caz al substantivului (al treilea în ordinea studierii, după acuzativ). Îi sunt proprii următoarele funcții sintactice: funcția de complement indirect (fundamentală), aflată cu întrebarea cui? („De mii de ani natura, în setea de mai bine / Se luptă să deschidă desăvârșirii cale /... Dă sufletului aripi și trupului vigoare, / Femeii frumusețe, iar geniului scântei” – P. Cerna); funcția de complement circumstanțial: de mod comparativ („Căci te-a cuprins asemenea / Lianelor din apă” – M. Eminescu), de cauză („A murit datorită unui atac de angină pectorală” – Camil Petrescu), de instrument („Grație ei i-a revenit inspirația poetică” – L. Rebreanu) și de loc („Agripina se opri locului” – G. Galaction); funcția de atribut: „Tu frate planșetelor noastre / Și răzvrătirii noastre frate” (O. Goga), „S-a luat o hotărâre cu privire la acordarea de ajutor țărilor în curs de dezvoltare”. ◊ ~ adnominal: d. care determină un nume, având funcția de atribut (v. anterior). ◊ ~ etic: d. al unui pronume personal, formă neaccentuată, care indică persoana interesată afectiv în desfășurarea procesului exprimat de verb și care nu îndeplinește funcție sintactică, ci numai stilistică, ca în exemplele „Luând pe câte un drăcușor de cornițe, mi ți-l ardea cu palcele, de-i crăpa pielea” (Ion Creangă), „Pe unde mi-ai umblat până acum?”. ◊ ~ posesiv: d. al unui pronume personal sau al unui pronume reflexiv, formă neaccentuată, cu sens de posesie și cu funcție sintactică de atribut, ca în exemplele „În zadar copacii crengile-și plecau / Și zăpada-n cale-mi pe rând scuturau” (V. Alecsandri); „Lasă-ți lumea ta uitată” (M. Eminescu). În limba latină, d. posesiv exprima posesorul, reprezentant al subiectului logic: mini liber est „mie îmi este o carte” = „eu am o carte”. Limba română a păstrat din latină urme ale acestui d. în expresiile verbale de tipul mi-e dor, mi-e foame, mi-e milă, mi-e sete etc. („eu am dor, am foame, am milă, am sete”). ◊ ~ neutral: d. al unui pronume personal, formă neaccentuată, care nu face referire la genul persoanei și care este inclus în locuțiuni și expresii ca element neutru, fără funcție sintactică: „...pe urmă dă-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu bere...” (I. L. Caragiale).

TIMP s. n. (cf. lat. tempus): categorie gramaticală flexionară, specifică verbului, care arată momentul în care se desfășoară acțiunea acestuia. ◊ ~ simplu: t. alcătuit dintr-o singură formă verbală, dintr-o singură unitate de expresie, ca de exemplu prezentul indicativului, imperfectul, perfectul simplu, mai mult ca perfectul etc. (citesc, citeam, citii, citisem etc.). ◊ ~ prezent: t. care arată că acțiunea verbului se desfășoară în momentul vorbirii, ca de exemplu prezentul indicativului, conjunctivului, condițional-optativ-potențialului, imperativului etc. (lucrez, să lucrez, aș lucra, lucrează! etc.). ◊ ~ trecut: t. care arată că acțiunea verbului se desfășoară înainte de momentul vorbirii, ca de exemplu imperfectul, perfectul simplu, perfectul compus, mai mult ca perfectul, perfectul conjunctivului și al condițional-optativ-potențialului etc. (lucram, lucrai, am lucrat, lucrasem, să fi lucrat, aș fi lucrat etc.). ◊ ~ viitor: t. care arată că acțiunea verbului se desfășoară după momentul vorbirii, ca de exemplu viitorul I și viitorul al II-lea (anterior) – voi lucra, voi fi lucrat. ◊ ~ compus: t. alcătuit prin juxtapunere din două sau mai multe forme verbale sau unități de expresie diferite între ele, dar identice ca valoare morfologică; t. format cu un verb auxiliar morfologic, ca de exemplu perfectul compus al indicativului, prezentul și perfectul condițional-optativ-potențialului, perfectul conjunctivului, prezentul și perfectul prezumtivului etc. (aș citi, aș fi citit, să fi citit, voi fi citind, să fi citind, aș fi citind, vot fi citit, să fi citit, aș fi citit etc.). ◊ ~ sintetic: t. cu structură simplă (v. t. simplu). ◊ ~ analitic (perifrastic): t. cu structură compusă, cu elementele necontopite; t. compus (v.). ◊ ~ de bază (fundamental): t. care servește ca punct de plecare în alcătuirea celorlalte t. și în exprimarea tuturor nuanțelor temporale; t. definit în raport cu momentul vorbirii și susceptibil de a avea diferite nuanțe temporale, ca de exemplu prezentul, trecutul și viitorul.~ absolut: t. care arată că raportarea procesului la momentul vorbirii se face direct, nemijlocit, fără intermediari, fără a apela la un alt timp, ca de exemplu prezentul și perfectul compus.~ de relație (relativ): t. care arată că raportarea procesului la momentul vorbirii se face indirect, mijlocit, prin intermediari, apelând la un alt timp, ca de exemplu imperfectul, mai mult ca perfectul și viitorul anterior.~ durativ (imperfectiv): t. care arată că un proces durează, este în curs de desfășurare, nu este momentan, nu este terminat, ca de exemplu imperfectul (cântam). ◊ ~ momentan (perfectiv): t. care arată că un proces este terminat, nu mai este în curs de desfășurare, ca de exemplu perfectul simplu, perfectul compus și mai mult ca perfectul (cântai, am cântat, cântasem).

ENDO- „intern, interior, înăuntru, lăuntric”. ◊ gr. endon „spre interior, înăuntru” > fr. endo-, germ. id., engl. id., it. id. > rom. endo-.~biofiție (v. bio-, v. -fiție), s. f., viață parazitară în interiorul țesuturilor unui alt organism vegetal; ~biologie (v. bio-, v. -logie1), s. f., ansamblu de însușiri biologice, specifice fiecărui țesut sau organ; ~biont (v. -biont), s. n., organism fixat în interiorul plantei gazdă; ~biotic (v. -biotic), adj., care parazitează părțile interne ale gazdei; ~blast (v. -blast), s. n., strat interior al embrionului celular; ~card (v. -card), s. n., membrană subțire care căptușește cavitățile inimii; ~carp (v. -carp), s. n., strat intern al pericarpului, care protejează sămînța unor fructe; ~ceras (v. -ceras), s. m., cefalopod fosil din silurian, cu cochilie mare și cilindrică, avînd un sifon marginal; ~cianoză (v. -cianoză), s. f., simbioză a unor plante superioare cu unele specii de alge albastre; ~ciclogen (v. ciclo-, v. -gen1), adj., (despre pteridofite) format în endodermul unor rădăcini adventive; sin. endodermogen; ~cinetic (v. -cinetic), adj., (despre un fruct) care se deschide printr-un mecanism intern; ~cist (v. -cist), s. n., 1. Celulă de rezistență, prezentă la ficoflagelate. 2. Celulă sexuată din frustulele unor diatomee; ~crin (v. -crin), adj., 1. (Despre glande) Care își varsă secrețiile cu hormoni direct în sînge. 2. Care aparține glandelor endocrine; ~crinie (v. -crinie), s. f., stare patologică produsă de dereglarea secreției endocrine; ~crinolog (v. crino-2, v. -log), s. m. și f., specialist în endocrinologie; ~crinologie (v. crino-2, v. -logie1), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul glandelor endocrine; ~crinopatie (v. crino-2, v. -patie), s. f., stare patologică datorată disfuncției glandelor endocrine; ~crinopsihiatrie (v. crino-2, v. -psih/o-, v. -iatrie), s. f., studiul contribuției hormonilor la activitatea psihică; ~crinoterapie (v. crino-2, v. -terapie), s. f., utilizare terapeutică a substanțelor extrase din glandele endocrine; ~crinotrop (v. crino-2, v. -trop), adj., cu afinitate pentru glandele endocrine; ~crom (v. -crom), s. m., ansamblul cromatoforilor din celulele unor alge; ~dendrobiont (v. dendro-, v. -biont), s. n., organism care are biotopul în interiorul lemnului; ~derm (v. -derm), s. n., 1. Foiță embrionară internă din care provin tubul digestiv și glandele anexe. 2. Strat unicelular interior al peretelui corpului de celenterate. 3. Strat intern al scoarței tulpinii și rădăcinii, care protejează stilul; ~dermogen (v. dermo-, v. -gen2), adj., endociclogen*; ~estezie (v. -estezie), s. f., sensibilitate internă; ~fagie (v. -fagie), s. f., însușirea unor insecte de a se alimenta în spații închise; ~fazie (v. -fazie), s. f., trăire interioară a actului vorbirii, fără exteriorizare verbală; ~filie (v. -filie1), s. f., însușirea unor insecte de a rămîne în locuințe sau în adăposturi zi și noapte; ~fit (v. -fit), adj., s. f., 1. adj., (Despre organisme vegetale sau animale) Care trăiește în interiorul unei plante; sin. endofitic. 2. s. f., Ciupercă parazită ale cărei micelii se dezvoltă în interiorul țesuturilor plantei-gazdă; ~fitic (v. -fitic), adj., endofit* (1); ~fitobiont (v. -fito-, v. -biont), s. n., organism cu biotopul în țesutul plantelor; ~forie (v. -forie), s. f., tendință de deviație a ochiului spre interior; sin. strabism convergent latent; ~gam (v. -gam), adj., 1. Care practică endogamia (1). 2. Care prezintă endogamie (2); ~gamie (v. -gamie), s. f., 1. Contractare obligatorie a căsătoriilor în cadrul aceluiași trib. 2. Fecundare la care partenerii copulanți sînt înrudiți îndeaproape; ~gen (v. -gen1), adj., 1. (Despre infecții sau intoxicații) Care se datorează unor cauze din interiorul organismului. 2. (Despre procese geologice) Provocat de forțe care provin din interiorul pămîntului și care conduc la apariția denivelărilor scoarței; ~geneză (v. -geneză), s. f., proces de producere a celulelor în interiorul altor celule; ~genie (v. -genie1), s. f., etiologia psihozelor fără o cauză aparentă externă; ~gnație (v. -gnație), s. f., distalizare a maxilarului superior, ca urmare a unei dezvoltări insuficiente; ~herniotomie (v. hernio-, v. -tomie), s. f., tratament chirurgical al unei hernii pe cale endosaculară; ~limfă (v. -limfă), s. f., lichid care se găsește în labirintul urechii interne; ~litic (v. -litic1), adj., (despre licheni) încrustat în piatră; ~litofite (v. lito-, v. -fit), s. f. pl., grup de plante (alge, fungi, briofite) care pătrund și trăiesc în interiorul pietrelor; ~meioză (v. -meioză), s. f., reproducere cu cromozomii supranumerari în profaza primei diviziuni meiotice; ~mixie (v. -mixie1), s. f., formare a macronucleului dintr-un produs al diviziunii micronucleului, fără a fi precedată de o fuziune nucleară; ~nom (v. -nom1), adj., (despre un sistem biologic) care nu necesită un impuls sau o constrîngere exterioară pentru a funcționa; ~plasmă (v. -plasmă), s. f., masa internă granulară a citoplasmei; ~plast (endoplastă) (v. -plast), s. n., 1. Conținut citoplasmatic care formează celula infuzorilor. 2. Corpuscul prezent în entroplasma unor cloroficee. 3. Micronucleu la organismele protiste; ~pleură (v. -pleură), s. f., tegument intern al seminței; ~ptil (v. -ptil), adj., (despre embrion) cu plumula răsucită în cotiledon; ~radioterapie (v. radio-, v. -terapie), s. f., tratament medical cu raze X al tumorilor aflate în organele profunde; ~riz (v. -riz), adj., (despre embrion) cu radicula cuprinzînd primordiul rădăcinii; ~scop (v. -scop), s. n., instrument pentru cercetarea cavităților interne; ~scopie (v. -scopie), s. f., metodă de examinare pe viu a interiorului organelor cavitare sau tubulare; ~sperm (v. -sperm), s. n., țesut vegetal albuminos intern al seminței, care nutrește embrionul; ~spor (v. -spor), s. m., spor format în interiorul celulei-mamă sau în sporangele închis; ~stetoscop (v. steto-, v. -scop), s. n., tip de stetoscop pentru ascultarea inimii prin esofag; ~stomă (v. -stomă), s. f., 1. Deschizătură a integumentului intern al ovulului. 2. Dinții interni ai peristomiului mușchilor frondoși; ~tecă (v. -tecă), s. f., 1. Strat intern al grăuntelui de polen. 2. Peretele intern al sporogonului. 3. Membrană internă a bazei anterelor. 4. Peretele intern al sacului embrionar; ~telocit (v. telo-1, v. -cit), s. n., celulă subțire care formează endoteliul inimii și al vaselor de sînge și limfatice; ~term (v. -term), adj., (despre fenomene fizice sau chimice) care absoarbe căldură din exterior; sin. endotermic; ~termic (v. -termic), adj., endoterm*; ~termie (v. -termie), s. f., reacție care se efectuează prin absorbție de căldură; ~tireopexie (v. tireo-, v. -pexie), s. f., eliberare chirurgicală a glandei tiroide de trahee; ~trof (v. -trof), adj., (despre ciuperci) care își procură substanțe nutritive din interiorul unui țesut străin; ~xil (v. -xil), adj., aflat în interiorul lemnului; ~xilofite (v. xilo-, v. -fit), s. f., pl., paraziți criptogamici din corpul plantelor lemnoase; ~zoic (v. -zoic), adj., 1. Care trăiește în organismul animalelor. 2. Care se răspîndește prin intermediul dejecțiilor animalelor; ~zoobiont (v. zoo-, v. -biont), s. n., organism cu biotopul în interiorul unui animal; ~zoocore (v. zoo-, v. -cor), s. f. pl., plante ale căror semințe, consumate de animale, trec prin intestinele acestora și apoi sînt diseminate prin dejecție; ~zoocorie (v. zoo-, v. -corie2), s. f., răspîndire a semințelor plantelor prin intermediul dejecției animale.

ACȚIUNE 1. Verb de ~ Clasă semantică de verbe exprimând procese în care este implicat fie un autor (agent*), inițiatorul conștient, în stare să controleze acțiunea (Copilul distruge, cu bună știință, ceva), fie o forță, exprimată sau neexprimată, determinând acțiunea fără să o controleze (Grindina distruge recolta); agentul acționează direct sau prin intermediul unui instrument* și canalizează acțiunea spre un anumit scop* (sau țintă*). în serviciul unui beneficiar*. Se opune verbelor de stare*. Fac parte din clasa verbelor de acțiune verbele de mișcare*, care implică un agent voluntar (Ion aleargă / fuge / merge etc.), dar și verbe a căror mișcare este determinată de o forță neexprimată (apa curge; lacrimile se preling), verbele instrumentale, care includ în semantica internă un instrument (a biciui, a claxona, a grăpa, a cosi, a dăltui, a săpa etc.), verbe factitive*, care implică un agent voluntar (El adâncește cu grijă o groapă; El împodobește cu atenție camera copiilor; El își mărește casa) etc. 2. Nume de ~ Substantiv abstract*, creat într-o anumită limbă sau împrumutat gata format, obținut prin operația de nominalizare* dintr-un verb de acțiune (vezi 1) (vezi NOMINALIZARE). Clasa numelor de acțiune se caracterizează, flexionar, prin trăsătura de substantive singularia* tantum, iar, sintactic, printr-un amestec de determinanți de tip nominal (vecinătatea unui adjectiv cu care se acordă) și de tip verbal (păstrează vecinătăți specific verbale: posibilitatea de combinare cu verbe de aspect*; ex. începe vânzarea; se pune pe plâns; posibilitatea de combinare cu determinanți în dativ și prepoziționali, explicabili prin regimul verbului de origine; ex. vânzare de piese uzinelor; dezvăț de relele obiceiuri; vecinătatea unor genitive cu caracteristica de genitive „subiective*” sau „obiective*”; ex. vânzarea averii (obiectiv) vs. plecarea mamei (subiectiv)). Tipologic, româna se caracterizează printr-o sensibilitate deosebită față de clasa abstractelor verbale (vezi ABSTRACT4), trăsătură care se poate susține prin varietatea și productivitatea procedeelor de nominalizare, incluzând și procedee specifice limbii române și extrem de productive, de tipul infinitivului lung* și al supinului* substantivat (vezi NOMINALIZARE). G.P.D.

legătu sf [At: PSALT. HUR. 932/15 / Pl: ~ri / E: ml ligatura] 1 Mod de a uni două corpuri, prin care se limitează mobilitatea lor relativă și care permite transmiterea unor forțe sau a unor mișcări de la unul la celălalt Si: fixare, joncțiune, prindere. 2 (Spc) Legare a unei cărți Si: broșare, cartonare, copertare, (înv) compactare. 3 (Pex) Mod în care este legată o carte. 4 (Pex; ccr) Scoarțe și cotor în care este legată o carte. 5 Legare cu cercuri sau obezi de fier a unui obiect pentru a-l face mai rezistent. 6 (Pex) Mod în care este legat un obiect de fier pentru a-l face mai rezistent. 7 (Îla) Cu ~ Care este mai bine închegat. 8 (Pan) Consolidare a părților unor construcții prin diferiți lianți sau prin bucăți de lemn. 9 (Fig) Întărire. 10 (Țes) Mod de împletire, încrucișare, înlănțuire etc. a firelor de urzeală cu firele din bătătură la războiul de țesut, la împletit sau la tricotat. 11 (Îc) ~ pânză (sau ~ postav) Mod simplu de unire a firelor de urzeală cu cele din bătătură care constă în trecerea alternativă a firelor de urzeală peste și pe sub firul de bătătură. 12 (Înv; îla) În ~ În țesătură. 13 (Înv; îal) În stivă. 14 (Nav) Mod de a fixa, la bordul navelor, două parâme, două porțiuni ale aceleiași parâme sau doi scondri. 15 Cuplare a mai multor conductoare electrice, a mai multor acumulatoare, pile, generatoare electrice etc. 16 (Prc) Mod de fixare mecanică a unui conductor electric la izolatoarele-suport. 17 (Îs) ~ electrică Mod de reunire conductivă fixă și de durată a două elemente de circuit electric. 18 (Îas) Branșament electric. 19 (Îas) Mod de conectare a mai multor elemente de circuit cu scopul de a se realiza o anumită repartiție a curenților ori a tensiunilor electrice. 20 Unire a diferitelor particule care constituie o moleculă, un atom, un nucleu sau un alt sistem material cu proprietăți caracteristice. 21 (Pex) Consistență. 22 (Pex) Densitate. 23 (Îs) Forță de ~ Forță care unește între ele particulele constitutive ale unui sistem material. 24 (Îs) Energie de ~ Energie eliberată la formarea unui sistem material. 25 (Fiz; Chm) Unire a particulelor care constituie o moleculă, un atom, un nucleu etc. 26 (Fiz; Chm; pex) Mod în care se leagă între ei atomii sau moleculele. 27 (Îs) ~ fizică Interacțiune care se exercită între atomii elementelor sau moleculelor prin intermediul forțelor fizice slabe, de natură electrostatică. 28 (Fiz; îs) ~ ion-dipol Interacțiune care se stabilește în soluție între ionii unui compus chimic ionizabil și dipolii moleculelor solicitantului prin intermediul unor forțe fizice slabe, de natură electrostatică având drept rezultat fenomenul de solvatare. 29 (Fiz; îs) ~ dipol-dipol Interacțiune care se realizează între moleculele polare prin intermediul unor forțe fizice slabe, de natură electrostatică datorită atracției electrostatice dintre polii electrici opuși ai moleculelor. 30 (Fiz; îs) ~a Van der Waals Interacțiune care se stabilește între atomii gazelor rare sau între moleculele substanțelor solide, lichide și gazoase prin intermediul unor forțe fizice slabe, de natură electrostatică și care explică posibilitatea lichefierii și solidificării lor. 31 (Chm; îs) ~ chimică Forță interatomică ce asigură legarea atomilor între ei în molecula unui compus chimic prin intermediul electronilor de valență și care conduce la formarea substanțelor chimice. 32 (Chm; spc) Simbol utilizat în formulele de constituție ale substanțelor pentru a arăta legăturile de valență dintre atomi. 33 (Chm; îs) ~ (sau punte) de hidrogen Legătură (31) de natură electrostatică inter- sau intramoleculară, proprie combinațiilor care conțin în moleculă atomii de hidrogen legați de atomii puternic electronegativi. 34 (Chm; îs) ~ ionică (sau heteropolară, electrovalentă, de electrovalență) Legătură (31) nedirijată, neorientată, care apare în combinațiile ionice și care constă în atracția electrostatică dintre ioni cu sarcini electrice de semn contrar, proveniți din atomi participanți la legătură (31), prin transfer, ce dă învelișuri electronice exterioare complete pentru ambii atomi Si: electrovalență. 35 (Chm; îs) ~ atomică (sau homeopolară, covalentă) Legătură (31) care se realizează prin intermediul unuia sau mai multor dubleți de electroni, prin punerea în comun a aceluiași număr de electroni de către fiecare dintre cei doi atomi participanți la legătură Si: covalență. 36 (Chm; îs) ~ covalentă nepolară Legătură (35) care se realizează între moleculele formate din atomi ce nu diferă prin electronegativitatea lor. 37 (Chm; îs) ~ covalentă polară Legătură (35) care se realizează între moleculele formate din atomi ce diferă prin electronegativitatea lor și în care dubletul electronic de legătură este deplasat spre atomul cel mai electronegativ, conferind moleculei o anumită polaritate. 38 (Chm; îs) ~ simplă Legătură (35) ce se realizează prin intermediul unui dublet de electroni de valență, între atomi din specii identice sau diferite. 39 (Chm; îs) ~ dublă Legătură (35) care se realizează prin cuplarea a două perechi de electroni de valență, între atomii de specii identice sau diferite a căror covalență este egală cu cel puțin doi. 40 (Chm; îs) ~ triplă Legătură (35) care se realizează prin cuplarea a trei perechi de electroni de valență, între atomi identici sau diferiți, a căror covalență este egală cu cel puțin trei. 41 (Chm; îs) ~ coordinativă (sau covalent coordinativă) Legătură (35) reprezentând o stare intermediară între legătura covalentă și legătura electrovalentă, care se realizează prin intermediul unui dublet de electroni proveniți numai de la unul dintre participanții la legătură (35). 42 (Chm; îs) ~ semipolară Legătură (35) în care dubletul electronic de legătură provine de la un singur atom. 43 (Chm; îs) ~ metalică Legătură (35) care se realizează între atomii unui metal, în rețeaua cristalină a acestuia, prin punerea în comun a electronilor de valență ai tuturor atomilor ce compun cristalul. 44 (Teh; îs) ~ mecanică Condiție geometrică prin care sunt restrânse posibilitățile de mișcare ale unui punct material sau ale unui sistem de puncte materiale. 45 Piesă, dispozitiv, obiect flexibil care unește sau fixează două sau mai multe obiecte sau părți ale aceluiași obiect cu scopul de a le fixa, imobiliza. 46 (Nav; spc) Parâmă. 47 (Muz; spc) Coardă. 48 (Bot) Viță. 49 (Atm; pop) Articulație. 50 (Atm; pop) Ligament. 51 (Atm; pop) Tendon. 52 (Țes; îs) ~rile durițelor Sforile ițelor. 53 (Țes) Chingi la războiul de țesut. 54 Sfoară la ferestrău. 55 (Reg) Apărătoare de la sanie cu care se fixează proțapul. 56 (Reg) Punte dintre coarnele plugului. 57 (Reg) Cercel la car. 58 (Reg) Vargă de la coasă. 59 (Îs) ~ra stâlpilor (sau la stâlpi) Parte a morii numită și „puntea bogdanilor”. 60 Obiect flexibil sau dispozitiv care unește două obiecte sau două părți ale aceluiași obiect pentru a le determina să se îmbine perfect. 61 (Spc) Șiret1 (2). 62 (Spc) Șnur. 63 (Spc) Șiret1 (3). 64 (Îs) ~ri în cruciș Curele la încălțăminte. 65 (Îe) A fi ~ de picior Se spune despre cineva care nu valorează nimic în ochii celorlalți oameni Si: neînsemnat. 66 (Spt; spc) Dispozitiv format din curele sau fire metalice prin intermediul căruia se atașează schiurile la picioare. 67 Nod. 68 (Pex) Fundă. 69 (Rar; îs) ~ de ciorapi Jartieră. 70 (Spc; îs) ~ de rană Material flexibil cu care se acoperă o rană Si: bandaj, fașă, pansament, tifon, (pop) oblojeală. 71 (Med; înv; îs) ~ de vână Garou. 72 (Pop; șîs ~ de cap) Bucată de pânză, de diferite culori și forme, pe care o poartă femeile pe cap Si: basma, broboadă, tulpan, (pop) testemel. 73 (Reg) Bucată de pânză albă, de formă triunghiulară, pe care o poartă pe cap numai femeile măritate. 74 (Rar; șîs ~ de pălărie) Panglică. 75 (Înv; șîs ~ de gât) Cravată. 76 (Înv; îas) Fular. 77 (Spc) Întăritură la malul unui râu Si: capră. 78 Armătură a unui pod. 79 (Pex) Ornamentație a unei uși. 80 (Spc) Îmbrăcăminte de fier aplicată pe caroseria carului. 81 (Pop) Mai multe fire de paie cu care se leagă snopul Si: legătoare (3). 82 (Pan) Loc unde se îmbină între ele două părți ale aceluiași lucru. 83 (Pop) Temelie a unei clădiri. 84 (Reg) Pod la casă. 85 (Reg) Grindă principală a casei Si: cosoroabă. 86 (Reg) Chingă a căpriorilor. 87 (Reg) Colț al camerei. 88 (Pop) Bulfeu la jug Si: spetează. 89 (Pop) Pod sau strat al coșului și brațe ale brâului la moara de vânt. 90 (Atm; pop; îs) ~ grumazului Claviculă. 91 (Mpl) Obiect, funie, lanț sau instrument care servește la imobilizarea unui captiv, pentru a-i limita libertatea de acțiune, de deplasare și pentru a-l chinui. 92 (Mpl; pex) Cătușe. 93 (Fig) Temniță. 94 (Fig; pex) Pușcărie. 95 (Îvr) Întemnițat. 96 (Îvr) Osândit. 97 (Înv; fig) Robie. 98 Cataplasmă. 99 (Pex) Bucată de pânză, compresă, pansament etc. unse cu cataplasmă și aplicate pe partea bolnavă a corpului. 100 Grup de obiecte, de același fel sau diferite, strânse și legate împreună într-o pânză, într-o hârtie, cu o sfoară etc. pentru a le păstra la un loc sau pentru a putea fi transportate mai ușor Si: balot, boccea, pachet1, teanc. 101 (Pop) Pungă. 102 (Spc) Pachet de tutun. 103 (Rar) Fișic. 104 (Rar) Grămadă. 105 (Udp „de”) Grămadă delimitată de lemne, de nuiele, de paie etc. care (sau câtă) poate fi dusă în spinare sau cu brațele Si: mănunchi, povară, sarcină, snop. 106 (Pan) Grup restrâns de obiecte de același fel. 107 (Rar) Buchet. 108 (Rar) Mănunchi. 109 (Reg; lpl) Boabe, grăunțe în spic. 110 (Spc) Mănunchi de busuioc cu care preotul stropește cu aghiasmă Si: mătăuz, sfeștoc. 111 (Pop) Cantitate mică de fire de păr legată strâns cu o ață pentru a nu se împrăștia Si: smoc, șuviță. 112 Zarzavaturi prinse în mănunchi pentru vânzare, păstrare etc. 113 (Pop) Scul de fire de cânepă sau de in. 114 (Reg) Mănunchi de fuioare. 115 (Trs; spc) Matcă de bumbac Si: jirebie. 116 (Îe) A face ~ A rășchia. 117 (Pes; șîs ~ de carmoce) Unealtă de pescuit alcătuită din trei perimete Si: periteag, teag. 118 (Reg) Păpușă a porumbului până să facă mătase, care crește aproape de rădăcină. 119 (Spc; d. plante; îlv) A avea ~, a da ~, a prinde ~, a face ~, a lega ~ A rodi. 120 Ansamblu al mijloacelor care contribuie la realizarea de comunicații rutiere, feroviare, aeriene, navale sau a unei telecomunicații între două puncte. 121 (Îlv) A face ~ cu, a fi în ~ cu A comunica. 122 (Îe) A stabili ~ (cu cineva) A stabili relații cu cineva. 123 (Fig; urmat de determinări care indică felul, natura, caracterul) Relație de rudenie, de prietenie, de dragoste etc. care unește sau apropie oamenii. 124 (Mpl) Relație, cunoștință printre oameni de seamă sau influenți sau printre oameni dintr-un anumit cerc, în general eclectic. 125 (Fig) Contact stabilit și menținut între diferite persoane, instituții, state etc. 126 (Fig; îe) A veni în ~ cu... A ajunge să aibă relații, raporturi datorită vecinătății etc. cu... 127 (Fig) Raport de interdependență între obiecte, procese, fenomene sau însușiri ale acestora care este și se manifestă direct și puternic, relevând trăsături intrinsece și exprimând intercondiționări permanente, pe care gândirea omenească îl poate constata și stabili Si: conexiune, corelație, legătuință, raport. 128 (Îs) ~ universală Interdependență. 129 (Îlv) A fi în ~ cu, a sta în ~ cu... A depinde de... 130 (Îal) A fi în strictă conexiune cu... 131 (Îlv) A pune în ~ A corela. 132 (Îlpp) În ~ cu... În raport cu ... 133 (Îe) A nu avea nici o ~ cu ceva (sau cu cineva) A nu ști nimic despre ceva sau cineva. 134 (Îae) A nu avea de-a face cu ceva sau cu cineva. 135 (Îlav) Fără ~ Întâmplător. 136 (îal) Fără motiv. 137 (Îal) Fără sens. 138 (Fig) Înlănțuire logică Si: coerență. 139 (Îlv) A face ~ra, (rar) a pune ~ra A relaționa. 140 (Îal) A corela. 141 (Îal) A asocia. 142 (Îe) A lua ~ra (cu cineva) A contacta pe cineva. 143 (Fig) Coeziune. 144 (Fig) Solidaritate. 145 (Fig) Unitate. 146 Mod specific de organizare al limbii ca un sistem ale cărui elemente individuale se constituie ca tipare cu înțeles. 147 Concordanță între părțile unei expuneri, ale unei argumentări. 148 (Îla) Cu ~ Coerent. 149 (Îla) Fără ~ Separat. 150 (Îal) Izolat. 151 (Îal) Incoerent. 152 (Grm; înv) Conjuncție. 153 (Mil) Totalitate a mijloacelor și procedeelor folosite pentru a asigura transmitereaordinelor, dispozițiilor, rapoartelor și semnalelor, având scopul de a asigura conducerea trupelor în luptă. 154 (Îs) Agent de ~ Agent care menține un contact permanent între două unități militare, între două grupuri de comandă etc. 155 (Îs) Ofițer de ~ Ofițer din compunerea statului major trimis la un alt stat major superior, vecin sau subordonat, cu misiunea de a informa verbal asupra unei situații și de a transmite o comunicare verbală sau scrisă din partea comandamentului. 156 (Îs) Om de ~ Persoană care asigură un contact permanent între două instituții, două întreprinderi, două grupuri de persoane etc. 157 (Îas) Persoană prin intermediul căreia membrii unui partid sau grupări aflate în ilegalitate țin contactul cu organele superioare. 158 (Spc; îe) A da ~ A stabili un contact telefonic între două persoane. 159 (Ccr) Racord. 160 (Înv) Acord. 161 (Înv) Convenție. 162 (Înv) Pact. 163 (Înv) Promisiune. 164 (Înv) Obligație. 165 (Înv) Angajament. 166 Legământ (1). 167 (Îlv) A face ~ A se angaja. 168 (Îal) A se obliga. 169 (Îal) A paria. 170 (Înv) Condiție. 171 (Îvr) Pariu. 172 (Construit cu verbul „a face”) Convenție de colaborare. 173 (Construit cu verbul „a face”) Coaliție. 174 (Pgn; șîs ~ de pace, rar, ~ păcii) Tratat. 175 (Pan) Căsătorie. 176 Obligație impusă cuiva Si: interdicție, opreliște. 177 (Pex) Cumpătare. 178 (Pex) Abstinență. 179 (Rar) Mod de organizare socială. 180 (Înv; șîs ~ lui Mihai Viteazul) Decret. 181 (Înv; îas) Întocmire. 182 (Înv) Decizie. 183 (Înv) Hotărâre a soartei. 184 (Îvp) Farmec. 185 (Îvp) Impotență sau boală declanșată în urma unei vrăji. 186 (Îlpp) În ~ cu... Referitor la... 187 (Îal) Privitor la... 188 (Îlpp) Fără ~ cu... Care nu se referă la... 189-190 (Îe) A (nu) avea ~ cu... A (nu) se referi la ... 191-192 (Îae) A (nu) privi pe... corectat(ă)

rost1 sn [At: PSALT. HUR. 51r/7 / Pl: ~uri / E: ml rostrum „cioc”] 1 (Îrg) Gură (1). 2 (Bis; îla) (Cu) ~ (sau ~ul) de aur Epitet dat Sf. Ioan Gură-de-Aur. 3 (Îe) A-i fi (cuiva) ~ul de aur (sau aurit) A avea darul profeției. 4 (În legătură cu verbele „a grăi”, „a vorbi”, „a spune”, „a auzi” etc.; îoc în scris, de pe carte, îe) De ~ Prin viu grai Si: verbal. 5 (Îae) Inventat. 6 (Nob; îae) Din propria inițiativă Si: neîndemnat, de la sine. 7 (Îe) A ști (sau a spune, a recita) pe de ~ (sau de a ~ul, sau, înv, de~) A ști (sau a spune, a recita etc.) din aducere-aminte Si: pe dinafară. 8 (Îae) A cunoaște foarte bine. 9 (Îe) A învăța pe de ~ (sau (îrg) de ~, de-a ~ul) A învăța un text pe dinafară, pentru a-l putea reproduce din memorie. 10 Cioc (1). 11 Facultatea de a vorbi Si: glas (2), grai (13), limbă, vorbire. 12 Spațiu între firele urzelii ridicate de ițe și cele rămase jos, prin care se trece suveica cu firul de bătătură. 13 Încrucișarea firelor de urzeală între ițe și sulul dinapoi (menținută cu doi fuscei), care servește la formarea rostului (12). 14 (Îe) A porni ~ul A începe țesutul. 15 (La războiul de țesut) Locul unde se încrucișează firele pe rășchitor sau pe urzitor. 16 (La războiul de țesut) Distanța de la sulul de dinainte până la spată. 17 Urzeală înfășurată pe sulul dinainte al războiului. 18 „Distanța din cinci în cinci coți la pânza țesută”. 19 (La războiul de țesut) Fiecare dintre crestăturile de pe laturile urzitorului. 20 Vergea (de trestie) care se pune între firele urzelii pentru a menține rostul (12). 21 Tăiș. 22 (Reg; îe) A pune ~ ul A rosti. 23 Spațiu îngust dintre cărămizile unui zid, dintre țiglele unui acoperiș, dintre piesele care trebuie sudate etc. 24 (Reg) Fiecare dintre cele două orificii tăiate în cutia viorii. 25 (Reg) Ușor la ușă. 26 Fiecare dintre laturile formate de filele unei cărți închise. 27 (Reg) Jgheab de lemn, pe care alunecă un oblon. 28 (Reg) Crestătură în piciorul de sus al prispei. 29 (Reg) Curătură1 (2). 30 Mod de organizare a unei activități. 31 Ordine (naturală sau logică) a faptelor. 32 Organizare (în întocmirea unui lucru, în desfășurarea unui proces) Si: aranjament (2), plan, rănduială. 33-34 (Îljv) Cu ~ Ordonat. 35-36 (Îljv) Fără ~ (Într-un mod) dezordonat (4). 37 (Îe) A ști (sau a învăța, a cunoaște, a înțelege) ~ul (sau ~urile) A ști (sau a cunoaște, a înțelege) mersul unui lucru Si: a fi familiarizat... 38 (Îe) A face ~ (de ceva) A procura. 39 (Îe) A fi (sau, rar, a simți) ~ (de ceva) A exista o posibilitate sau o ocazie favorabilă pentru ceva. 40 (Îe) A-și pierde ~ul (sau ~urile) A-și pierde cumpătul Si: a se zăpăci. 41 (Îe) A (nu) ști de ~ul cuiva A (nu) ști ce face și unde se află cineva. 42 (Îe) A nu-și afla ~ul sau a nu mai avea nici un ~ A nu avea liniște. 43 Loc unde se cuvine sau se potrivește să fie ceva. 44 (Pop) Socoteală. 45 (Îe) A lua sau a trage (pe cineva) la ~ A cere socoteală Si: a mustra. 46 (Îrg) Regulă (1). 47 (Reg; îlav) De ~ În mod neîntrerupt. 48 Mod de a-și întocmi viața 49 Situație socială, materială, familială. 50 (Ccr) Gospodărie (1). 51 (În construcție cu verbele „a avea”, „a face”, „a găsi”, „a preda”) Sursă de câștig Si: ocupație, post. 52 Sens. 53 Scop. 54 Justificare. 55 (Îlav) Fără (de) ~ Zadarnic. 56 (Îe) A da de ~ A găsi soluția Si: a descifra (9), a desluși, a înțelege. 57 Atribuție (1).

PROZA RETORICĂ (ORATORIA) Încă din antichitatea greacă, oratoria a fost concepută ca un gen de artă a cuvîntului, a exprimărilor verbale sau scrise, a gestului, a argumentației care captivează și impresionează, precum și ca artă a demonstrației, aplicarea strictă a regulilor logicei, pe care Quintilian, în Institutio oratoria, o denumea ars sau scientia bene dicendi (arta sau știința de a vorbi bine). După unii teoreticieni, retorica, și anume paleoretorica, la originea ei, a fost o disciplină filozofică, cu preocupări în același timp de limbă, stil, structură compozițională a discursului, ce, cu vremea, și-a lărgit aria, a devenit o ars artium, scientia scientiarum (artă a artelor, știință a științelor), numeroase categorii și principii ale ei fiind împrumutate de mai toate artele. Prin folosirea artistică a cuvîntului, oratoria s-a constituit într-un gen literar, genul oratoric, care a stăruit pînă foarte tîrziu în tratatele de poetică și în manuale școlare. Oratoria este socotită un gen literar oral, care are ca scop convingerea auditoriului, seducția acestuia și îndemnul la acțiune sau la luarea de decizii. Există teoretizări ale retoricii, ca artă a exprimării, ca organizatoare a teoriei demonstrației și a comunicării, în care se definesc figurile de stil necesare oratoriei, considerată ca manifestare a vorbirii îngrijite, alese, dar care, cu vremea, s-au transferat la întreaga creație literară, de unde și sinonimia relativă a retoricii cu stilistica. Retorica este considerată de unii cercetători ca „stilistica celor vechi”. În etapa clasicismului greco-latin sînt demne de amintit tratatele de retorică: Retorica lui Aristotel, De oratore (Despre orator) și De partibus orationis (Despre părțile discursului) ale lui Cicero, Institutio oratoria (Instituția oratorică) a lui Quintilian. În evul mediu, retorica figura printre artele liberale, disciplină cu caracter dogmatic însă, cu reguli și principii imuabile. Oratoria, ca gen literar, a persistat și în perioada romantică, iar practica oratorică, sub forme diferite de discursuri, dar mai ales discursul politic și judiciar, este de o actualitate evidentă. Cu timpul și treptat s-a ajuns la despărțirea dintre oratorie și literatură, terminindu-se cu căderea în desuetudine a genului retoric ca gen literar. Procesul s-a petrecut mai ales în etapa cînd procedeele formale ale retoricii clasice au fost combătute de o „estetică romantică a sentimentului”, care neagă orice regulă și orice constrîngere, în numele „libertății în artă”. În lucrările estetice contemporane se manifestă un început de reabilitare a retoricii, în cadrul filozofiei teoriei și criticii literare și al stilisticii, sub denumirea de neoretorică, în sensul că teoria retorică aduce unele posibilități de interpretare a actului literar, devenind astfel un auxiliar prețios al esteticii literare, așa cum a fost în antichitate, în perioada Renașterii și în aceea a clasicismului european. Redescoperirea și revalorificarea retoricii ca artă a argumentației este strîns legată de viața politică și cea economică, în care actul convingerii și-a dovedit eficiența. Neoretorica reprezintă astăzi revalorificarea unei importante categorii de preocupări. Ea apare deci nu ca armă a dialecticii, ci ca un instrument al poeticii. Modele ale genului sînt Filipicele lui Demostene, Catilinarele lui Cicero, în antichitate, iar în cultura noastră: Cuvîntul de deschidere a cursului de istorie națională la Academia Mihăileană sau Discurs pentru îmbunătățirea soartei țăranilor de M. Kogălniceanu; discursurile politice și prelegerile universitare ale lui T. Maioreseu, N. Iorga, N. Titulescu, B.St. Delavrancea ș.a. Efectul artistic al unui discurs derivă, în primul rînd, din construcția sau arhitectonica sa riguroasă, dar uneori și din abaterea de la această schemă, ca exordium ex abrupto (v. exordiu) din prima Catilinară a lui Cicero. Discursurile de clasică valoare generează încîntare, plăcere estetică, mai ales prin factura lor de proză elevată, care constă într-un anumit ritm al frazei, o anume aranjare a cuvintelor, în vederea obținerii unei atrăgătoare armonii și eufonii, însușiri caracteristice nu numai prozei oratorice, ci creației literare în genere.

simplu, ~ă a [At: PETROVICI, P. 133/14 / V: (înv) sem~ / Pl: ~li, ~le / E: fr simple] 1 (Îoc compus) Care este format dintr-un singur element sau câteva elemente omogene Si: (înv) prost. 2 Nedivizibil în elemente de natură diferită. 3 (Grm; îs) Timp ~ Formă verbală temporală alcătuită dintr-un singur verb, neînsoțită de un verb auxiliar. 4 (Grm; îs) Perfect ~ Timp verbal simplu al modului indicativ, care exprimă o acțiune trecută, terminată de curând. 5 (Bot; îs) Floare ~lă Floare a cărei corolă este compusă dintr-un singur rând de petale și un rând de stamine. 6 (Bot; îs) Frunză ~lă Frunză alcătuită dintr-un singur limb. 7 (Înv; îs) Număr ~ Număr natural. 8 (Înv; îas) Număr prim. 9 (Îoc impur, amestecat) Care nu conține elemente străine de specificul propriei naturi Si: curat, gol, neamestecat, pur2, sec. 10 (D. acțiuni; îoc dublu, triplu, multiplu) Cu o singură funcționalitate. 11 (D. obiecte, unelte, organe ale viețuitoarelor etc.; îoc dublu, triplu, multiplu) Care are în alcătuire un singur element, ce-i asigură o capacitate de funcționare normală sub raport cantitativ. 12-13 s, a (Spt; îoc dublu) (Probă, partidă etc.) la care participarea în competiție este strict individuală. 14 a (D. probe sau partide sportive; îoc dublu) Care are loc între doi adversari individuali. 15 a (D. clădiri, încăperi etc. sau d. obiecte, articole de îmbrăcăminte etc.; îoc complex) Alcătuit din elemente esențiale, comportând puține elemente ajutătoare Si: sobru (6). 16 a (Îoc încărcat) Fără ornamente de prisos Si: neîmpodobit, neîncărcat, neornat, sec, sobru (8), (înv) sadea (1), sadetic. 17-18 av, a (Pex) (În mod) lipsit de strălucire Si: modest. 19 a (D. alimente, mâncăruri gătite etc.) Care sunt ușor preparate pentru a nu pierde vitaminele, gustul natural etc. 20 a (D. meniuri, mese etc.) Alcătuit din feluri puține de mâncare și din mâncare puțină Si: frugal. 21 a (D. modul de exprimare al oamenilor) Care este pe înțelesul tuturor, semănând sau confundându-se cu aspectul vorbit (sau scris) obișnuit Si: (îvr) semplice. 22-23 av, a (D. limbă, stil etc.) (Într-un mod) lipsit de artificialitate Si: natural, neafectat, necăutat. 24 a (D. bunuri materiale, d. articole de îmbrăcăminte etc.) De calitate inferioară. 25 a (D. bunuri materiale, d. articole de îmbrăcăminte etc.) Cu un preț mic Si: ieftin. 26 a Care este fără prea mare valoare Si: modest. 27 a (D. viață, opere etc.) Care se bazează pe mijloace materiale și spirituale reduse Si: limitat, mărginit, modest, redus. 28 a (D. obiecte, stări, procese, acțiuni etc.; îoc complicat) Care are o structură cu puține elemente. 29-30 a, av (D. obiecte, stări, procese, acțiuni etc.; îoc complicat) (Care nu este complicat, putând fi înțeles, rezolvat, manevrat etc.) fără multă dificultate Si: facil (1), lesnicios, nedificil, ușor Vz accesibil, elementar. 31 a (D. clișee fotografice, filme, reproduceri etc.; îoc color, colorat) Care redă imaginea în alb-negru. 32 a (D. oameni) Care are o atitudine sinceră, lipsită de afectare Si: cinstit2 (2), deschis2 (24), sincer (1), (liv) franc3 (2), leal, loial, (înv) nefățărit, prost, neprefăcut. 33 a (D. oameni) Care se poartă natural Si: degajat2 (8), dezinvolt (1), firesc (5), nesilit, normal, obișnuit, spontan, (liv) nonșalant, (înv) prostatic1 Vz natural, prostesc. 34 a (D. fizionomia, înfățișarea, gestica, manifestările etc. oamenilor) Care arată sinceritate, lipsă de afectare etc. Si: cinstit2, deschis2 (25), neprefăcut, sincer (3), (liv) franc3 (3), leal, loial, (înv) nefățărit, prost, neafectat, neartificial. 35 a (D. fizionomia, înfățișarea, gestica, manifestările etc. oamenilor) Care exprimă naturalețe Si: degajat2 (10), dezinvolt (2), firesc, nesilit, nestudiat, normal, obișnuit, spontan (5), (liv) nonșalant, (înv) prostatic1. 36 a (D. oameni) Lipsit de cultură, de știință de carte Si: ignorant, incult, necultivat, neinstruit, neînvățat, neștiutor, prost, (liv) agramat, ignar, (înv) neabețedat, neștiut2. 37 a (D. oameni) Lipsit de rafinament Si: bădăran, nerafinat, necioplit, (rar) prost. 38 a (D. oameni) De origine socială modestă. 39 a (Așezat înaintea numelui) Care nu înseamnă nimic mai mult decât... Si: (pop) sadea, curat. 40 a (Fam; îe) (A fi) ~ ca bună ziua (A fi) foarte simplu. 41 a (Fam; îs) ~ muritor Om obișnuit.

gu[1] sf [At: COD. VOR. 122/14 / Pl: ~ri, (înv) ~re / E: ml gula] 1 Cavitate care se deschide în partea anterioară (inferioară) a capului oamenilor și animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism Si: bot, cioc, clobanț, donț, (irn) fleoancă, fleură, flit, leoapă, plisc, pupăză, rât, tic, (înv) rost. 2 (Prc) Buzele și deschizătura dintre ele. 3 (Prc) Buze. 4 (D. cai; îe) A fi moale (sau tare) în ~ ori a avea ~ra moale (sau tare) A se supune ușor (sau greu) la comenzile ce i se dau prin mișcarea frâului. 5 (Îe) A da ~ra unui cal A-l lăsa să fugă în voia lui. 6 (Pop; îlv) A se duce (ca) pe ~ra lupului A dispărea. 7-8 (Pfm; îe) A scoate (sau a scăpa ca) din ~ra lupului A (se) salva dintr-o mare primejdie ca prin minune (sau în ultimul moment). 9 (Pfm; îe) A țipa (sau a striga) ca din ~ra șarpelui (sau ca din ~ de șarpe) ori cât îl ține (ori îl ia) ~ra A țipa din răsputeri. 10 (Pop; îe) A se zvârcoli ca în ~ de șarpe A se zbate cu disperare. 11 (Îc) ~ de broască Unealtă de dulgherie pentru scobit pe marginile tocurilor de ușă sau de fereastră Cf lamba. 12 (Îc) ~ de lup Ochi dublu al unei parâme cu care se prinde un cârlig de remorcă sau o macara, sau se fixează parâma de o bară. 13 (Îac) Unealtă care servește la îndoirea tablei groase. 14 (Îac) Defect congenital de conformație a feței omului, constând într-o despicătură la buza și la gingia superioară, care se prelungește în cerul gurii și în comunicarea cavității bucale cu fosele nazale. 15-16 (Îc) ~-cască (sau căscată) Persoană care-și pierde vremea în zadar (sau care dovedește neglijență, dezinteres condamnabil). 17-18 (Îac) Persoană care stă absentă (sau care nu înțelege ce i se spune). 19 (Bot; îc) ~ra leului, ~-dragă, ~ra-mielului, ~ra-morunului, ~ra-ursului Plantă erbacee din familia scrofulariaceelor cu flori roșii-purpurii sau albe care se aseamănă cu o glugă deschisă Si: cascate (Antirrhinum majus). 20 (Bot; îc) ~ra-lupului Plantă erbacee din familia labiatelor cu tulpina dreaptă și ramificată, cu frunzele ovale, alungite și florile de culoare violet închis (Scutellaria altissima). 21 (Bot; îc) ~ra-mâței Linariță (Linaria vulgaris). 22 (Bot; îc) ~ra-porumbului Plantă nedefinită mai îndeaproape. 23 (Bot; îc) ~ra-paharului Tufănică (Chrysanthemum sinense). 24 (Bot; îc) ~ra-țigăncii Plantă nedefinită mai îndeaproape. 25 Organ cu care se hrănește o ființă. 26 (Îe) A avea (sau a-i fi cuiva) ~ra amară (sau rea) ori a avea fiere în ~ A simți gust amar în gură (de emoție, de frică etc.). 27 (Fam; îe) A uita de la mână pân' la ~ A uita foarte repede. 28 (Îlav) Cu sufletul la ~ Abia mai putând respira (de emoție sau de oboseală). 29 (Pop; îal) Foarte bolnav, aproape de moarte. 30 (Îe) A nu pune (sau a nu băga, a nu lua) nimic în ~ A nu mânca nimic. 31 (Îe) A pune (sau a lua, a băga) ceva în ~ A mânca (puțin). 32 (Pop; îe) A-și trage (sau a-și da bucățica) de la ~ A se lipsi de cele necesare în favoarea altuia. 33 (Pop; îlv) A-și trage ~ra la cale A mânca. 34 (Îe) A (i se) face (cuiva) ~ra pungă A avea o senzație neplăcută de acreală din cauza unor alimente sau băuturi introduse în gură (1). 35 (Pop; îe) A face ~ra pâlnie A bea mult. 36 (Îae) A se îmbăta. 37 (Fam; îe) A da (cuiva) mură-n ~ A da cuiva ceva de-a gata, fără ca acela să facă cel mai mic efort. 38 (Îls) De-ale ~rii Mâncare. 39 Îmbucătură. 40 Scobitură. 41 (Îlav) Nici o ~ de apă Nimic. 42 (Fig) Membru al familiei pe care trebuie să-l hrănești Si: (pop) mâncător, suflet. 43 Sărut. 44 Organ al vorbirii Si: (pop) cloanță. 45 (Îe) A avea ~ de aur (sau aurită) A prevesti (corect și) de bine. 46 (Fam; îe) A umbla (cuiva) cuvântul prin ~ A nu găsi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l afla). 47 (Mai ales pe un ton poruncitor sau amenințător; îe) A tăcea (sau a nu blești) din ~ A nu (mai vorbi) deloc. 48 (Îe) A astupa (sau a închide) ~ra (cuiva) A face pe cineva să nu mai spună (sau să nu mai ceară) nimic. 49 (Îe) A lua (cuiva) vorba din ~ A spune tocmai ceea ce voia să zică altul din clipa respectivă. 50 (Îae) A întrerupe pe cineva, nelăsându-l să termine ce avea de spus. 51 (Pop; îe) A i se muia (cuiva) ~ra A nu mai avea curaj să vorbească. 52 (Îae) A schimba tonul și conținutul celor spuse. 53 (Îe) A-și bate (sau a-și strica, a-și răci, a-și rupe) ~ra degeaba (sau de pomană ori de clacă) A pleda fără nici un folos. 54 (Îe) A-l lua (sau a-l scăpa) ~ra (pe dinainte) A se destăinui fără voie. 55 (Îae) A spune un lucru pe care mai târziu regretă că l-a destăinuit. 56 (Fam; îe) A avea ~ra spartă (sau de cârpă) A divulga orice secret. 57 (Îe) A fi slobod la ~ A fi obraznic sau a folosi cuvinte obscene. 58 (Îe) A fi cu ~ra mare A fi certăreț. 59 (Îe) A avea o ~ cât o șură A vorbi mult și tare. 60 (Îe) A-și pune lacăt (sau gard) la ~ ori a-și păzi ~ra A fi prudent în tot ceea ce spune. 61 (Îae) A-și impune tăcere. 62 (Îe) A da din ~ (sau cu ~ra) ori a-i umbla (sau a-i merge, a-i toca) (cuiva) ~ra (ca o meliță, ca o fofează, ca o moară stricată, ca o pupăză) A vorbi repede și fără întrerupere Si: a flecări. 63 (Îe) A nu se uita în (sau la) ~ra cuiva A nu crede ceea ce spune cineva. 64 (Îlav) Din ~ în ~ Prin tradiție orală. 65 (Îlav) ~ în (sau la, cu) ~ Printr-o înțelegere directă Cf între patru ochi. 66 (Îal) Foarte aproape unul de celălalt[2]. 67 (Înv; îlav) Cu o ~ Unanim. 68 (Îe) A vorbi (sau a zice) cu jumătate de ~ (sau cu -ra jumătate) A vorbi fără convingere. 69 (Prt; îe) A fi bun de ~ A fi vorbăreț. 70 (Îae) A ști să pledeze bine cauza cuiva. 71 (Îe) A fi rău de ~ (sau ~ rea) (Îae) A fi bârfitor. 72 A vorbi urât, folosind cuvinte obscene. 73 (Îae) A prevesti (cuiva) ceva nefavorabil. 74 (Fam; îe) ~-spartă Om care nu poate ține un secret Si: flecar, limbut. 75 Ceea ce spune cineva Si: cuvânt, declarație, mărturisire, spusă, vorbă. 76-77 (Îs) ~ra satului (sau a mahalalei ori a lumii) (Persoana care lansează sau duce) bârfe, critici, intrigi care trec apoi de la unul la altul. 78 (Trs; gmț; îs) ~ra satului Pețitor. 79 (Îe) A intra în ~ra lumii (sau satului, mahalalei) A ajunge să fie vorbit de rău (provocând antipatia comunității). 80 (Îe) A te lua după ~ra cuiva A acționa (în mod greșit) după sfatul cuiva. 81 (Îlav) Din ~ Verbal. 82 (Înv) Cerere insistentă. 83 (Înv; mpl) Pâri repetate. 84 (Îe) A se pune (sau a sta) cu ~ra pe cineva A insista mult pe lângă cineva cu scopul de a-l convinge să facă ceva Si: a cicăli. 85 (Pop) Voce. 86 (Îe) A striga (sau a (se) boci, a vorbi) în ~ra mare A striga (sau a (se) boci, a vorbi) pe un ton ridicat. 87 (Îe) A nu i se auzi ~ra A fi liniștit. 88 (Pop) Gălăgie. 89 (Îe) A face ~ (mare sau largă) A face gălăgie Si: a vocifera. 90 (Pfm; îe) A da o ~ A striga. 91 (Pop) Ceartă. 92 (Îe) A se lua în (sau de) ~ (cu cineva) A se apuca de ceartă. 93 (Îe) A sta (sau a sări, a începe) cu ~ra pe (sau la) cineva ori a-i da (ori a-i trage) o ~ (cuiva) A certa pe cineva. 94 (Pop; îe) A da ~ la câini A porunci câinilor să nu mai latre. 95 (Îe) A fi cu ~ra mare A fi certăreț. 96 (Pfm; îe) A-i da (ori a-i trage) o ~ (cuiva) A săruta pe cineva. 97 (Pop) Laudă. 98 (Pop) Putință de a vorbi Si: grai. 99 (Îe) A nu avea ~ (să răspunzi, să spui ceva) A nu avea posibilitatea (sau curajul) de a mai zice ceva. 100 (personificat) Persoană care spune ceva Si: vorbitor. 101 (Îs) ~rile rele Bârfitorii. 102 (Hip; îs) ~ra mea (sau mamei) Drag. 103 (Adesea îoc „fund”) Deschizătură a unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră, se introduce, se varsă, iese etc. ceva, prin care se stabilește o comunicație etc. 104 (Îs) ~ra hamului Parte a hamului care se pune peste capul calului când se înhamă Cf pieptul hamului. 105 (Lpl) Panglici cusute cu fir și flori care împodobesc (mai ales) deschizătura de la gât a unei haine. 106 (Îs) ~ra băii Gură (103) a unei mine. 107 (Îs) ~ de vizitare (sau de om) Gaură prin care intră omul care controlează sau curăță interiorul unui rezervor, al unui cazan etc. 108 (Îs) ~ de observare Gaură prevăzută cu sticlă colorată, prin care se poate urmări procesul de topire în interiorul unui cubilou. 109 (Îs) ~ de pod Fereastra podului de casă. 110 (Top) Intrare. 111 (Pop) Gaură în care intră (mai ales) capătul unui obiect. 112 (Pop) Capăt (sau vârf) al unui obiect (mai ales al unei unelte) care intră într-o deschizătură. 113 (Îs) ~ra roții Gaură a căpățânii, prin care intră osia. 114 (Îs) ~ra tejghelei Scobitură în masa dulgherului în care se bagă și se strânge lemnul lucrat. 115 Loc de vărsare al unei ape într-o altă apă. 116 Capătul unui drum. 117 (Îs) ~ra târgului (sau podului) Locul pe unde circulă lumea când vine sau când pleacă de la târg (ori când intră sau când iese de pe un pod). 118 (Pop; îs) ~ra vântului Loc prin care suflă mereu vântul. 119 Deschizătură din capătul unei țevi. 120 (Îs) ~ de foc Nume generic pentru armele de foc (grele). 121 (Îs) ~ de apă Instalație care cuprinde un robinet și unele piese de racord sau de protecție, servind la luarea apei din rețeaua de distribuție pe care e montată Si: hidrant. 122 (Îs) ~ de incendiu Gură (121) la care se montează un furtun sau o țeavă specială servind la distribuirea apei sub presiune în caz de incendiu. 123 (Îs) ~ de stradă Construcție accesorie a unei rețele de canalizare așezată sub rigola străzii pentru a colecta apa de ploaie și a o conduce la rețeaua subterană de canalizare. 124 (Îs) ~ artificială Aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incintă acustică, de formă și dimensiuni special alese, astfel încât caracteristicile acustice să fie asemănătoare cu acelea ale gurii umane. 125 (Îs) ~ra oului Spărtură în coaja oului prin care a ieșit puiul. 126 (Țes) Începutul unei țesături Cf rost, piedin. 127 (Îe) A lega ~ra pânzii A înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul. 128 (Îae) A se înstări. 129 (Pop; îe) A prinde pânza ~ A se fi făcut deja începutul. 130 (Îe) A se afla (sau a trimite pe cineva) în ~ra tunului A fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. 131 (Pop; îs) ~ra coasei (sau cuțitului, securei etc.) Tăiș. corectat(ă)

  1. În original, fără accent — LauraGellner
  2. călălalt → celălalt — Ladislau Strifler

auz I. 1. A. fiziologic, simțul prin care se percep sunetele. Analizatorul auditiv cuprinde: urechea, căile auditive spre scoarța cerebrală și ariile auditive corticale. Variațiile de presiune produse de vibrațiile* corpurilor sonore, captate direcționat de urechea externă și transmise prin conductul auditiv la timpan sunt transformate în vibrații mecanice; în urechea medie acestea deplasează oscioarele-pârghii ale căsuței timpanului (ciocanul, nicovala și scărița) care leagă timpanul de fereastra ovală a melcului, amplificând vibrațiile. Căsuța comunică posterior cu cavitățile mastoide care au un rol de cutie de rezonanță, iar anterior cu naso-faringele prin trompa lui Eustache, a cărei deschidere în timpul deglutiției restabilește o presiune internă egală cu cea atmosferică, absolut necesară bunei funcționări a timpanului. Vibrațiile se transmit sub formă de unde compresiune lichidului peri- și endolimfatic al urechii interne; aceasta cuprinde labirintul osos și membranos, respectiv vestibulul comunicând cu cele 3 canale semicirculare (organul echilibrului) și cu melcul (organul auzului). În melc, mișcarea lichidului pune în vibrație membrana bazilară, excitând selectiv, pe zone, și celulele senzoriale ciliate (c. 24.000-30.000) ale organului Corti așezate paralel. Fenomenul transformării energiei fizice în influx nervos și întreg mecanismul analizei sunetului nu e încă elucidat. Teoria armonicelor* (Helmholtz) e amendată de cercetările moderne (ex. Georg von Békésy, 1899-1972, premiul Nobel 1961). Vibrațiile membranei bazilare, cu o regiune de maximă amplitudine* în funcție de frecvență*, generează potențiale electrice, care sunt transmise în impulsuri de diverse grupări de fibre auditive (formând, împreună cu cele vestibulare ale echilibrului, perechea a 8-a de nervi cranieni) prin variate formațiuni bulbare, apoi diencefalice ambelor emisfere ale cortexului temporal – sediul recepției imaginilor auditive (ariile 41, 42, 22 și 52 ale lui Brodmann). Procesul de analiză și sinteză auditivă, începută în melc, se perfecționează pe măsura apropierii de scoarță, unde se produc reprezentări sonore și generalizări. Diversitatea ariilor auditive și a legăturilor cu cele motrice, vizuale, de memorare, de integrare intelectuală etc., asigură pecepția „integrată” a muzicii (Encicl. Fasquelle). Percepția sonoră are o mare relativitate, un caracter „zonal”; fiecărui sunet îi corespunde o „zonă” (N.A. Garbuzov) de excitație nervoasă sau o „plajă neuronală” (Collaer) de c. 20 Hz*, iar calitățile sunetului sunt într-o complexă interdependență. Timpul (durata) minim de percepere ar fi de 1/20-1/10 secunde (Fritz Winckel). Zona audibilității umane, care scade cu vârsta, cuprinde frecvențe (înălțimi (1)) între 16 și 20.000 Hz și intensități (1) între 0 și 120 dB*. În registrul (I) mediu cea mai mică diferență de frecvență perceptibilă ar fi de 12 cenți*, respectiv c. 3 Hz = 1/40 ton (Winckel) sau de 1/200 ton (Willems), iar de intensitate 0,2 dB (Winckel) sau 1 dB (Popescu-Neveanu). Perceperea timbrului* e un proces psihic subtil, bazat pe fuziunea componentelor spectrului sonor și regimul tranzitoriu al sunetelor [v. atac (1)]. Audiția biauriculară asigură localizarea sursei sonore, prin aprecierea diferenței de fază a vibrațiilor care ajung la cele două urechi. În perceperea mai multor sunete simultane pot apărea armonice* subiective, sunete adiționale sau diferențiale (v. bătăi), efectul de „mască” (acoperirea unor sunete mai înalte sau mai slabe) etc. Rapiditatea și precizia percepției cresc în prezența unui fond sonor constant (A. Daniélou). 2. A. psihologic modifică percepția auditivă în funcție de: proprietățile obiective ale stimulului (randament maxim la intensități medii, dependența de durata acțiunii stimulului, de frecvența și contextul apariției acestuia; variațiile aleatorii ale stimulului diminuează precizia percepției) sau de: factorul psihofiziologie și de personalitate (generând fenomene legice ca: adaptarea, sensibilizarea, saturația, depresia, oboseala, depinzând de vârstă, de factorii tipologici și temperamentali, de stările de „set” sau motivație, de contextul social de manifestare a subiectului etc.). II. A. muzical, capacitatea senzorială, emoțională și rațională de considerare a fenomenului sonor, condiționată social și istoric. A. senzorial, capacitatea de primi obiectiv impresiile (nivel bulbar); a. afectiv, capacitatea de ascultare subiectivă, urmată de o apreciere calitativă (nivel diencefalic); a. rațional, sinteza experienței senzoriale și afective (nivel cortical). În practica muzicală cele 3 aspecte formează o unitate. A. melodic, capacitatea de a recepționa, trăi, recunoaște și reproduce o melodie (Popescu-Neveanu). A. armonic, capacitatea superioară de integrare într-o configurație unitară de două sau mai multe sunete (melodii) emise concomitent. A. relativ, conștiința raporturilor sonore (de la intervale*, trepte* funcționale la denumirea sunetelor). Cuprinzând cele 3 aspecte, a. e legat de natura artistică a muzicii și constituie o caracteristică esențială a capacității muzicale. A. absolut, posibilitatea identificării înălțimii sunetelor, fără reper (exterior). E o capacitate de memorare sonoră, de esență fiziologică cu 2 aspecte complementare: pasiv (recunoașterea unui sunet dat) și activ (intonarea sunetului corespunzător unei note date). Fiind mai rapid, favorizează, în limita posibilităților de eroare de apreciere (v. A. I. 1.), virtuozitatea*, memorizarea, orientarea în pasaje modulante sau atonale, corectarea greșelilor, dar neglijează senzorialitatea și afectivitatea; dezavantajele pot fi grave în interpretarea enarmonică* eronată a sunetelor, în cazul distonării în muzica vocală sau a acordajului (2) defectuos al instr. și mai ales în aprecierea reală a capacității muzicale. Adesea a. absolut e legat de timbrul* instr. sau de diferite asocieri auditive cromatice* etc. A. interior, formă evoluată a a. muzical, constând în posibilitatea de imaginare pasivă a fenomenului sonor, în toată compexitatea, a. este perfectibil. Educarea ca și determinarea a. muzical trebuie să țină seama de limitele percepției și de cele 3 aspecte menționate. Educația e cu atât mai eficientă cu cât începe mai timpuriu, paralel cu educarea a. verbal, fiind însoțită de mișcare și activitate vocală (dezvoltarea afectivității) folosind instr. cu sunete fixe și temperate* (ex. pianul), dar și alte instr. netemperate, ideal electronice (dezvoltarea senzorialității). După perioada preinstr., obligatorie, se poate aborda un instr. evoluat. Esențiale rămân solfegiul* și dictatul* (melodic, armonic, polifonic), pregătite de studiul intervalelor (a. melodic) și acordurilor* (a. armonic), cultivând simțul tonal și modal, memoria muzicală (a. anterior), inspirația creatoare prin improvizație* și îmbinând a. relativ cu cel absolut. V. acustică; psihologie muzicală.

PREZENT s. n. (< fr. présent, it. presente, lat. praesens, -tis): timp verbal (simplu sau compus) de bază al modurilor indicativ, conjunctiv, condițional-optativ-potențial, imperativ, prezumtiv și infinitiv, care exprimă o acțiune ce se desfășoară în momentul vorbirii. Este alcătuit la indicativ, conjunctiv și imperativ din radicalul invariabil sau variabil (total sau parțial) al verbului, la care se adaugă sufixul temporal zero sau sufixele temporale variabile -ez- și -eaz- (conj. I), -esc-, -eșt- și -easc-, -ăsc-, ășt- și -asc- (conj. a IV-a), asociate cu desinențele zero, -i, -e, -ă, zero, la persoanele I și a II-a singular și a III-a (singular și plural) + sufixele temporale variabile ă și a (conj, I), e (conj. a II-a și a III-a), i și î (conj. a IV-a), asociate cu desinențele m și ți, la persoanele I și a II-a plural: (să) cânt, (să) cânți, cântă, să cânte, (să) cântăm, (să) cântați, cântă, să cânte; (să) lucrez, (să) lucrezi, lucrează, să lucreze, (să) lucrăm, (să) lucrați, lucrează, să lucreze; (să) tac, (să) taci, tace, să tacă, (să) tăcem, (să) tăceți, tac, să tacă; (să) fac, (să) faci, face, să facă, (să) facem, (să) faceți, fac, să facă; (sa) vin, (să) vii, vine, să vină, (să) venim, (să) veniți, vin, să vină; (să) sosesc, (să) sosești, sosește, să sosească, (să) sosim, (să) sosiți, sosesc, să sosească; (să) cobor, (să) cobori, coboară, să coboare, (să) coborâm, (să) coborâți, coboară, să coboare; (să) hotărăsc, (să) hotărăști, hotărăște, să hotărască, (să) hotărâm, (să) hotărâți, hotărăsc, să hotărască. La condițional-optativ-potențial este alcătuit din formele specializate de prezent ale auxiliarelor morfologice a avea și a vrea: aș, ai, ar, am, ați, ar + infinitivul verbului de conjugat (lipsit de morfemul a): aș cânta, aș lucra, aș tăcea, aș face, aș veni, aș sosi, aș coborî, aș hotărî etc. La prezumtiv este alcătuit din paradigmele de viitor I, de conjunctiv invariabil și de condițional-optativ-potențial ale auxiliarului morfologic a fi + gerunziul verbului de conjugat: voi fi cântând, să fi cântând, aș fi cântând etc. La infinitiv este alcătuit din radicalul verbului precedat de morfemul a și urmat de sufixul modal al fiecărei conjugări (-a, -ea, -e, -i, -î): a cânta, a lucra, a tăcea, a face, a veni, a sosi, a coborî, a hotărî.~ gnomic (etern): p. indicativului care exprimă o acțiune ce se îndeplinește indiferent de timp. Este caracteristic legilor, definițiilor, maximelor și proverbelor care exprimă adevăruri cu caracter permanent: „Apa îngheață la zero grade”, „Oamenii se nasc, trăiesc și mor”, „Apa trece, pietrele rămân.” ◊ ~ istoric (narativ, dramatic): p. al indicativului folosit în narațiuni ca mijloc de dinamizare (de dramatizare) a procesului, cu semnificație temporală de perfect compus, ca în exemplul „...mărinimosul domn cheamă în ajutoru-i protecția mântuitoare... smulge o secure ostășească de la un soldat, se aruncă în coloana vrăjmașă... doboară pe toți cei ce se încearcă a-i sta împotrivă, ajunge pe Caraiman-Pașa, îi zboară capul, izbește și pe alte capete... și... se întoarce la ai săi plin de trofee și fără a fi rănit” (N. Bălcescu). ◊ ~ iterativ: p. al indicativului însoțit de determinări temporale care ajută la exprimarea ideii de repetare a procesului la anumite intervale, ca în exemplul „Iarna viscolu-l ascult” (M. Eminescu). ◊ ~ descriptiv: p. al indicativului folosit în descrierile poetice de natură, cu semnificație temporală de imperfect, ca în exemplul „Umbre mari răsar pe cale, / Ziua moare după culmi...” (G. Coșbuc).

LIMBĂ s. f. (cf. lat. lingua): 1. mijloc principal de comunicare între membrii unei colectivități umane, istoricește constituită, alcătuit din mai multe sisteme: fonetic, lexical și gramatical; instrument de comunicare conform căruia experiența omenească este analizată diferit în fiecare comunitate, în unități înzestrate cu un conținut semantic și cu o expresie fonică, ca de exemplu l. unui trib, l. unui popor, l. unei națiuni. L. este aspectul abstract, general, al comunicării; ea presupune o sumă de deprinderi și principii de organizare, un sistem de norme care guvernează actele concrete de comunicare. Folosim l. ca mijloc de comunicare pe cale empirică (prin contactul direct dintre vorbitori, în familie, în practica vieții sociale) și pe calea instruirii sistematice (în școală, cu mijloace pedagogice). Nici până azi specialiștii nu au reușit să stabilească exact câte l. se vorbesc pe glob. Conform celor mai recente statistici, se apreciază că ar fi peste 3000, iar dintre acestea, peste 1400 ar fi pe cale de dispariție. În privința dialectelor, problema este și mai complicată, numărul lor ridicându-se, probabil, la peste 12.000. Se estimează că până în prezent numai 500 de limbi au fost studiate sistematic și științific; că există 2500 de limbi literare; că 2/3 din l. vorbite nu au o scriere proprie etc. ◊ ~ vorbită: l. rostită și auzită, întrebuințată în viu grai, fără o respectare riguroasă a normelor ei (v. și l. uzuală). ◊ ~ scrisă: l. notată cu semne grafice; l. întrebuințată în scris, cu respectarea normelor de care dispune. ◊ ~ (de) bază (~ mamă): l. din care provin l. aceleiași familii sau ale aceluiași grup genealogic de l., ca de exemplu latina, care este l. de bază a l. romanice. ◊ ~ comună: a) aspect vechi al l. vorbite de un popor, anterior diversificării acesteia în dialecte, ca de exemplu româna comună (străromâna, protoromâna, româna primitivă, romanica dunăreană sau traco-romanica) din secolele VI – XIII; b) aspect actual al l. vorbite de o națiune, bazat pe o cât mai mare uniformitate cerută de practica comunicării, însușit de întreaga colectivitate, indiferent de apartenența dialectală a vorbitorilor, ca de exemplu româna comună actuală; c) l. folosită ca mijloc de înțelegere între popoarele unui stat multinațional (rusa în Federația Rusă) sau între majoritatea etnică a unui popor și naționalitățile conlocuitoare din țara respectivă (româna).~ vehiculară (auxiliară): l. folosită în scopuri practice de comunități lingvistice diferite, existente pe un anumit teritoriu, ca de exemplu franceza pentru vorbitorii corsicani, bretoni, alsacieni și flamanzi; swahili pentru populațiile care nu aparțin limbii bantu în Africa. Contactul dintre o l. vehiculară și un grai sau un dialect constituie una dintre sursele bilingvismului la nivel dialectal. ◊ ~ națională: l. comună a unei națiuni, constituită mai ales pe baza unui dialect, în anumite condiții istorice și tinzând să înlocuiască dialectele și graiurile teritoriale, ca de exemplu l. română vorbită în cadrul statului național unitar român. ◊ ~ literară: aspectul cel mai îngrijit al unei l. naționale (de aici unicitatea ei), folosit în scris și în vorbirea oamenilor instruiți, la care se raportează stadiile din dezvoltarea ei. Este caracterizată printr-un sistem de norme deja fixate (de aici unicitatea și stabilitatea ei) și prin existența mai multor stiluri funcționale: artistic (beletristic, poetic, literar), științific, publicistic (gazetăresc) și administrativ (juridico-administrativ, oficial). L. literară este o formă cultivată a l. întregului popor, un simbol de distincție și de educație aleasă. Ea constituie aspectul fundamental al l. comune, prin mijlocirea ei menținându-se unitatea și corectitudinea acesteia, sistemul său de norme, reguli și convenții necesare comunicării. Ea este o sinteză a graiurilor și a stilurilor particulare și expresia cea mai generală a l. într-un anume moment al evoluției sale. Este supusă mereu transformărilor, adaptându-se întruna nevoilor generale de transmitere a experienței umane. În provinciile cu tradiție culturală și istorică bogată ea capătă, în vorbirea unor intelectuali, o coloratură dialectală. În condițiile vieții moderne, l. literară influențează – prin școală, armată, presă, radio, televiziune etc. – graiurile populare. Se constată o „presiune” tot mai crescândă asupra acestora și de aici febrila activitate a dialectologilor de a înregistra ultimele forme de existență a graiurilor și a dialectelor. Evoluția istorică a unei l. literare presupune un proces continuu de selectare și de rafinare, fapt care o opune l. populare, graiurilor, subdialectelor, dialectelor, argourilor etc. Există mai multe opinii cu privire la istoria l. române literare. Astfel: acad. Al. Graur și I. Coteanu precum și prof. univ. dr. Liviu Onul consideră că la baza ei stau producțiunile literaturii populare, a căror l. este mai îngrijită decât cea comună și oarecum generalizată pe tot întinsul țării; că literatura populară a contribuit la generalizarea unora din normele ei incipiente și la fixarea aspectului ei literar. B. P. Hasdeu, O. Densusianu, N. Iorga, Al. Rosetti, Boris Cazacu și Dimitrie Macrea sunt de părere că l. română literară a apărut odată cu primele texte românești scrise din secolele al XV-lea – al XVI-lea, pe baza cărora s-a elaborat și normarea necesară; că apariția primelor noastre texte scrise a precizat și a consolidat perimetrul acesteia. După lingvistul George Ivănescu precum și după lingvistul sovietic R. A. Budagov se poate vorbi de începuturile l. române literare abia în secolul al XVIII-lea, când funcțiile ei încep să se lărgească. G. Ibrăileanu, Al. Philippide și Iorgu Iordan socotesc că numai în secolul al XIX-lea, odată cu consolidarea națiunii și a literaturii române, se poate vorbi de o l. română literară. Dezvoltarea masivă a literaturii artistice, apariția presei și a literaturii științifice au amplificat acest proces într-un mod care să-l facă evident și necesar pentru toată lumea, înlesnind desăvârșirea lui până în contemporaneitate. După părerea lor, l. română de până atunci era scrisă în „dialecte literare” (muntean, transilvănean și moldovean), care s-au contopit într-o l. literară unitară abia după Unire (1859). L. română literară reprezintă un proces îndelungat care, început în secolul al XVI-lea prin tipăriturile lui Coresi, a fost perfecționat în fiecare secol următor conform noilor realități politice, sociale și culturale. ◊ ~ populară: l. care este creată de un popor, aparține acestuia și este vorbită de el, caracterizându-se prin fonetisme, cuvinte, locuțiuni, expresii, formule, structuri, combinații și topică specifice. ◊ ~ oficială: l. folosită în administrația unui stat multinațional sau a unui stat cu naționalități conlocuitoare, ca de exemplu, pentru primul caz rusa (în Federația Rusă), iar pentru al doilea, slovaca (în Slovacia). Există însă și state care au două sau mai multe l. oficiale: engleza și franceza în Canada; flamanda și franceza în Belgia; franceza, retoromana, germana și italiana în Elveția etc. ◊ ~ internațională: l. folosită în relațiile internaționale dintre state. Astfel: pentru antichitate, greaca și latina; pentru evul mediu, araba; pentru secolul al XVI-lea, spaniola; pentru epoca noastră, engleza, franceza, germana, rusa, spaniola și chineza.~ mixtă: l. rezultată din amestecul a două sau mai multe limbi datorită contactului permanent al acestora, ca de pildă lingua franca sau sabir din porturile mediteraneene, care este un amestec între italiană și l. popoarelor mediteraneene (catalană, franceză, provensală, spaniolă, greacă și arabă); pidgin english din porturile Extremului Orient, creată pe baza limbii engleze, cu elemente din limbile diverselor popoare din zonă; creola, creată pe baza englezei, francezei sau spaniolei în fostele țări colonizate etc. ◊ ~ vie: l. folosită în momentul de față de către toți vorbitorii unui trib, ai unui popor sau ai unei națiuni, ca de exemplu bedan (beja), vorbită de triburile de păstori din Sudan (Africa), bască, vorbită în Țara Bascilor (Spania) și în zona Pirineilor din Franța, româna, germana, engleza etc. ◊ ~ moartă: l. care a încetat să mai fie vorbită din motive de ordin istoric (vorbitorii ei au dispărut în timp sau au suferit transformări radicale odată cu limba), ca de exemplu etrusca, celta, greaca veche, slava veche, latina, dalmata etc. ◊ ~ transpozitivă: l. care nu are o topică fixă, raporturile sintactice fiind exprimate prin terminațiile cuvintelor. ◊ ~ oxitonică: l. care tinde să plaseze accentul principal la sfârșitul cuvintelor sau al grupurilor de cuvinte care alcătuiesc o sintagmă (pe ultima silabă). ◊ ~ proparoxitonă: l. în care majoritatea cuvintelor poartă accentul principal pe silaba antepenultimă. ◊ ~ aglutinantă: l. care, pentru exprimarea raporturilor gramaticale, folosește afixe specializate înlănțuite (aglutinate) atașate la rădăcină, ca de exemplu maghiara, turca etc. ◊ ~ flexionară: l. în care raporturile gramaticale se exprimă prin afixe perfect sudate cu tema și având, în general, funcții complexe (printre acestea și realizarea flexiunii interne sau sintetice a cuvintelor care, în acest caz, își schimbă forma și au o structură analizabilă din punct de vedere morfologic), ca de exemplu româna, franceza, italiana, spaniola, portugheza, germana etc. ◊ ~ izolantă: l. lipsită de structură morfologică, în care raporturile gramaticale se exprimă cu precădere prin ordinea cuvintelor (topică) în propoziție, prin intonație și prin numeroase cuvinte auxiliare, nu cu ajutorul afixelor (în acest caz cuvintele nu-și schimbă forma și nu mai au o structură analizabilă), ca de exemplu anamita din Vietnam, unele limbi africane, chineza etc. ◊ ~ holofrastică: l. în care o gândire, o frază se exprimă printr-un singur cuvânt, fiind specifică copiilor mici (aceștia vorbesc în holofrazev.). ◊ ~ gesticulară (chinezică): sistem care studiază ansamblul gesturilor și al mișcărilor corporale în comunicarea verbală și extraverbală. ◊ ~ incorporantă (polisintetică): l. în care toate părțile de propoziție – principale și secundare – ale unei propoziții sunt încorporate într-un singur cuvânt, al cărui punct de plecare e predicatul și care reprezintă astfel o propoziție întreagă, ca de exemplu eschimosa, ciukota din Siberia și unele limbi indigene americane.~ analitică: l. flexionară în care raporturile gramaticale sunt exprimate mai ales cu ajutorul mijloacelor analitice, al cuvintelor auxiliare (al prepozițiilor, al conjuncțiilor, al pronumelor și al adjectivelor pronominale, al verbelor auxiliare). De aici și denumirea acestui tip de flexiune: flexiune analitică. Alături de aceste mijloace, o l. analitică mai folosește și mijloace sintetice pentru exprimarea raporturilor gramaticale (articole, desinențe, sufixe etc.). Sunt l. analitice: franceza și engleza.~ sintetică: l. flexionară în care raporturile gramaticale sunt exprimate mai ales prin modificări ale formei cuvintelor cu ajutorul mijloacelor sintetice, al afixelor gramaticale (articole, desinențe și sufixe), adăugate la tema cuvintelor. De aici și denumirea acestui tip de flexiune: flexiune sintetică. Alături de aceste mijloace, o l. sintetică mai folosește și mijloace analitice pentru exprimarea raporturilor gramaticale: prepoziții, conjuncții, pronume și adjective pronominale, verbe auxiliare. Un exemplu de l. sintetică este latina.~ centum: l. indo-europeană care a păstrat în evoluția ei sunetele g’ și k’ înaintea vocalelor e și i, ca de exemplu greaca, latina, celtica, germanica etc. ◊ ~ satem: l. indo-europeană care a păstrat în evoluția ei sunetul s înaintea vocalelor e și i, ca de exemplu iraniana, armeana, balto-slava, albaneza etc. Împărțirea limbilor indo-europene în două mari grupuri (centum și satem) după tratamentul consoanelor velare c și g s-a făcut de către unii din primii comparatiști – Friedrich Schlegel, Wilhelm von Humboldt și August Schleicher – și a fost rediscutată de către lingvistul francez Antoine Meilet.~ naturală: l. a unui trib, a unui popor, a unei națiuni prin care oamenii comunică între ei, în mod obișnuit, în fiecare zi, ca de exemplu huari (limba unui trib indian din America de Sud), kurda (limba poporului kurd, răstignit în cadrul a cinci state asiatice), suedeza, norvegiana, daneza etc. ◊ ~ artificială: l. creată convențional, pe baza unor elemente din limbile latină, engleză și franceză, pentru a servi ca mijloc de comunicare între oamenii cu limbi materne diferite (mai ales diplomați). Astfel: volapük (1880), esperanto (1887), ido (1907), occidental (1933), interlingua (1951), delmondo (1960) etc. Tot artificiale sunt și l. obținute prin simplificarea limbilor naturale (reale), cum ar fi basic-english (1932), basic-french sau franceza elementară (1952), latina sine flexione sau le latin vivante (latina vie) (1956) etc. ◊ ~ maternă: l. învățată de un vorbitor de la părinții săi încă din copilărie, odată cu deprinderea vorbirii, și folosită ca l. de stat, oficială, în țara de origine. Pentru fiecare cetățean al țării noastre, de naționalitate română, l. sa maternă este l. română. ◊ ~ străină: oricare l., alta decât cea maternă; se învață de obicei prin procedee formale, prin predare în școală sau la cursuri speciale. ◊ ~ specială: l. creată convențional și alcătuită dintr-un sistem de semne nelingvistice, care pot fi întrebuințate prin gesticulație și mimică, în vederea comunicării ideilor și a sentimentelor, ca de exemplu l. surdomuților.~ abstractă: l. care a ajuns la un înalt grad de abstractizare a vocabularului ei, ca de exemplu engleza (v. abstractizare). ◊ ~ concretă: l. care păstrează semnificația lexicală concretă a cuvintelor și a conținutului noțional al acestora, ca de exemplu limbile triburilor de indigeni din Africa și America. ◊ ~ standard: l. însușită de întreaga colectivitate instruită, indiferent de apartenența dialectală a vorbitorilor unei națiuni; l. uzuală, generală, comună, folosită în împrejurări obișnuite, neoficiale, care reprezintă un etalon de cercetare lingvistică. L. standard este o formă a limbii naționale unice în care coloratura dialectală este redusă la minimum (prin eliminarea cvasitotală a particularităților dialectale). Ea este o aproximație a uzului general al limbii. Adeseori este folosită ca sinonim al limbii literare, constituind obiectul de studiu preferat al lingviștilor transformaționaliști și generativiști. ◊ ~ uzuală: l. sau aspect al unei limbi care se folosește în mod obișnuit, în mod curent, frecvent; l. sau aspect al unei limbi care este în uz. ◊ ~ indigenă: l. pământeană, băștinașă, autohtonă; l. vorbită de vechii locuitori ai unei țări, ca de exemplu limba dacă, limba vechilor iberi, limba etruscă, limbile australiene etc. ◊ ~ intertribală: idiom folosit pentru asigurarea legăturilor dintre diversele triburi indiene din America de Nord și de Sud. În regiunea marilor lacuri, a circulat în secolul trecut o l. intertribală creată pe baza limbii indiene ojibwa, cu termeni din limba franceză. În sud-estul S.U.A., s-a format l. intertribală chikasaw (mobile), pe baza limbii indiene choktow, cu elemente din chikasaw. Din ea au pătruns în engleza americană o serie de cuvinte și expresii. Pe toată coasta de nord-vest a continentului nord-american a fost folosită l. intertribală chinook, care avea la bază limba indiană cu același nume. Aceasta fusese completată inițial cu termeni din alte limbi indiene, apoi cu termeni din limbile franceză și engleză. Ea a fost înlocuită de o altă l. intertribală, care are la bază engleza. În America de Sud, cea mai importantă l. intertribală este geral, creată în secolele al XVI-lea – al XVII-lea în Brazilia, de unde s-a extins în Paraguay și în ținuturile din jur. La baza ei stă limba indiană guarani, completată cu termeni din spaniolă și portugheză. Și în America Centrală s-au creat l. intertribale pe baza limbii spaniole. ◊ ~ de tranzit: l. rezultată din simplificarea altei limbi și adoptarea unor cuvinte din mai multe alte limbi în circulație, pentru satisfacerea nevoilor elementare de comunicare în porturile maritime, ca de exemplu beach-la-mar din zona Pacificului; sabir din porturile Mediteranei; pidgin english de pe coasta de vest a Africii etc. ◊ ~ indo-europeană: l. care reprezintă continuarea indo-europenei comune; l. care descinde din indo-europeana comună, ca de exemplu indiana veche (sanscrita și vedica), iraniana veche, hitita, toharica, greaca veche, germanica comună, slava comună, baltica comună, latina, celtica, osca, umbriana, falisca, veneta, mesapica, armeana, albaneza, macedoneana antică, traca, frigiana și ilira. L. indo-europene se grupează astfel în zece familii sau unități distincte: indiene, iraniene, armeana, greaca, albaneza, slave, baltice, germanice, romanice și celtice.~ italică: l. indo-europeană vorbită în antichitate de unul din popoarele Peninsulei Italice, ca de exemplu falisca, osca, etrusca, latina, umbriana și veneta.~ romanică (neolatină): l. care are la bază limba latină, care descinde din limba latină, ca de exemplu româna, dalmata (dispărută), retoromana, italiana, sarda, occitana (provensala), franceza, catalana, spaniola și portugheza (după unii lingviști se poate lua în discuție și a unsprezecea limbă romanică: franco-provensala). ◊ ~ germanică: l. care are la bază limba germanică comună, care descinde din aceasta, ca de exemplu gotica, ostrogota, vizigota (grupul de răsărit – dispărut), vechea nordică (dispărută), islandeza, norvegiana, suedeza, daneza (grupul de nord), germana, olandeza, flamanda, frizona și engleza (grupul de apus). ◊ ~ slavonă: l. slavă bisericească și l. literaturii care s-a dezvoltat în Rusia, Serbia și Bulgaria, pe baza vechii slave bisericești. ◊ ~ slavă: l. care are la bază slava comună, care descinde din aceasta, ca de exemplu ucraineana, bielorusa și rusa (grupul de răsărit), soraba (venda), polaba (dispărută), cașuba, sârba lusaciană, polona, slovaca și ceha (grupul de apus), bulgara, sârbo-croata, slovena și macedoneana (grupul de sud). ◊ ~ balcanică: l. vorbită în Peninsula Balcanică (greaca, albaneza, bulgara, sârbo-croata, macedoneana și slovena).~ baltică: l. indo-europeană vorbită de un popor baltic, ca de exemplu letona, lituaniana și vechea prusiană (dispărută). ◊ ~ celtică: l. indo-europeană vorbită de un popor urmaș al celților, ca de exemplu galica (dispărută), irlandeza, scoțiana, mank (grupul gaelic), galeza, cornica (dispărută) și bretona (grupul britonic). ◊ ~ greacă: l. indo-europeană vorbită de grecii din Grecia continentală, din insulele Mării Ionice și ale Mării Egee și de cei din diaspora (v. grea). ◊ ~ albaneză: l. indo-europeană vorbită de albanezii din Albania și de cei din diaspora (v. albane). ◊ ~ ugro-finică: l. indo-europeană din grupul uralian, alcătuit din cinci subgrupuri, majoritatea fiind vorbite în Siberia. Astfel: limbile finice prebaltice (finlandeza, isuri, karela, vespa, estona și livona), limba saama (lapona), limbile de pe Volga (mordvine și mari), limbile permiene (udmurta, komiziriana, komi-permiana) și limbile ugrice (maghiara din Europa, hantî și mansi de pe fluviul Obi). Deci l. ugro-finice vorbite în Europa sunt: maghiara, finlandeza, karela, estona și saama (lapona) – v. fiecare dintre aceste limbi. ◊ ~ bască: l. indo-europeană vorbită de basci, locuitorii ambelor părți ale Pirineilor, la granița dintre Spania și Franța (v. bască). ◊ ~ caucaziană: l. vorbită de populații cu tip fizic variat, care locuiesc în munții Caucazului și în regiunile învecinate. L. caucaziene (peste 50) sunt foarte deosebite ca origine și structură: unele sunt iraniene (oseta, kurda, tati, talisi etc.), altele sunt turcice (azer, baidjana, karaceano-balkara, kumâka, nogai etc.), altele semitice (aisor) sau indo-europene (armeana). ◊ ~ indiană: l. indo-europeană vorbită de unul din numeroasele popoare de origine indiană din Asia. Există trei faze ale dezvoltării limbilor indiene: a) indiana veche (cu limbile vedica și sanscrita); b) indiana medie (cu variantele prākrit, sanscrita literară și pāli); c) indiana modernă (cu limbile: hindi, urdu, bengali, oriva, assam, binari, marathi, rajasthan, gujarati, pahari, nepali, kumani, garhvali; hohistani, khowar, kashmira, șina; punjabi, lahnda, sindi, singhaleza, limba țigănească). ◊ ~ iraniană: l. indo-europeană provenită din iraniana comună și vorbită de unul din numeroasele popoare de origine iraniană din Asia. Există trei faze ale dezvoltării limbilor iraniene: a) limbile iraniene vechi: vechea persană, avestica (zenda), scita (scitica), sarmata; b) limbile iraniene medii: sogdiana, saka, rezmica, parta (partica), persana medie (pehlevi); c) limbile iraniene moderne: persana nouă, tadjica, afghana (pusthu), beiuciana, tāti, kurda, oseta, yaghnobi, sugni, väzgulami, ișkașimi, wakhi, ormuri și parāci). ◊ ~ armeană: l. indo-europeană caucaziană vorbită de armenii din Armenia și din diaspora (v. armea). ◊ ~ hamito-semitică: l. de origine hamito-semitică din Peninsula Arabică, din nordul acesteia și din nordul Africii. Există cinci ramuri ale acestei familii de limbi: semitică (din care fac parte limbile arabă, etiopiană, feniciană, arameeană, siriană și ebraică), kușită (din care fac parte limbile kușită, beja, afar și somali), egipteană, berberă și ciadă.~ burușaski: l. folosită în zona munților Kakoram din Asia, în statele Hunzu și Nagu. ◊ ~ dravidiană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din India de sud și de sud-vest. ◊ ~ munda: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din India centrală (cea mai răspândită din această familie de limbi este khewari). ◊ ~ uralo-altaică: l. vorbită de unul din numeroasele popoare ugro-finice, altaice și samoede. Există mai multe ramuri ale acestei familii de limbi: ugro-finice (din care fac parte și maghiara, finlandeza, estona și lapona), samoede (în Asia), turco-tătare (din care fac parte și limbile turkmenă, găgăuză, osmană veche, turcă, tătară, kazahă, uzbekă și kirghiză), mongole (în Mongolia, Federația Rusă și China), tunguso-manciuriene (în Asia nord-estică), coreeana (în Koreea). ◊ ~ paleosiberiană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din nord-estul și nord-vestul Siberiei. ◊ ~ ainu: l. vorbită în insulele Hokkaido, Sahalin și Kurile de numeroase popoare. ◊ ~ chino-tibetană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din China și din țările sud-estului Asiei. Există două ramuri ale acestei familii de limbi: thai-chineză sau chino-siameză (din care fac parte și chineza, și vietnameza) și tibeto-birmană (din care fac parte și tibetana, și birmana). ◊ ~ mon-kmer: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din Peninsula Indochina (din care fac parte și khmera, și cambodgeana). ◊ ~ japoneză: l. mon-khmer vorbită de japonezi (v. japone). ◊ ~ negro-africană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare africane. Există trei grupuri de limbi negro-africane: limbile din Sudan și Guineea (dintre care cele mai răspândite sunt mandingo, fulbe, boki și nubiana), limbile bantu (dintre care cea mai răspândită este suahili), limbile khoisan (dintre care cea mai răspândită este hotentota). ◊ ~ malgașă: l. vorbită în insula Madagascar. ◊ ~ amerindiană: l. vorbită de indienii din America (Canada, S.U.A., Mexic, America Centrală, America de Sud și insulele Antile). ◊ ~ indoneziană: l. vorbită în arhipelagul indonezian, în sud-estul Vietnamului, în Malaya, în insulele Filipine, în Madagascar și în Taiwan de popoare de origine indoneziană. ◊ ~ polineziană: l. vorbită în insulele Noua Zeelandă, Chathan, Fiji, Tonga, Samoa, Cook, Phoenix și Hawaii de diferite popoare. ◊ ~ melaneziană: l. vorbită de diferite popoare în insulele Mariane, Caroline, Noile Hebride, Gilbert, Bismark, Louisiade, Solomon, Marshall, Amiralității și Noua Caledonie. ◊ ~ australiană: l. folosită de populațiile băștinașe arhaice ale Australiei. Există 523 de idiomuri diferite, care formează cinci grupuri cu trăsături specifice. ◊ ~ papuașă: l. vorbită de unul din popoarele din Noua Guinee și din arhipelagurile Solomon și Noile Hebride. (În clasificarea limbilor pe familii, ramuri și grupuri au fost reținute numai acelea care ni s-au părut a-i interesa mai mult pe cititori sau care ar putea prezenta o importanță mai mare din anumite puncte de vedere. Pentru amănunte se poate consulta cu mult folos lucrarea Ce limbi se vorbesc pe glob, București, 1968, de Lucia Wald și Elena Slave). Pentru clasificarea l. v. și criteriu. 2. fel propriu, specific unui scriitor, de exprimare în operele literare.

AVEA, am, vb II. Tranz. I. 1. A stăpîni, a poseda. Nu au despoții atîtea puști ca să poată doborî pe toți cei însetați de libertate. CAMIL PETRESCU, B. 119. [Copilul] după ce văzu că nu mai are de nici unele, și nici părinți, se puse pe un plîns de-ți era mai mare jalea de dînsul. ISPIRESCU, L. 287. Nu mai avea băiatul nici cu ce să vie-napoi acasă. CARAGIALE, O. III 39. Am auzit că ai o furcă de aur, care toarce singură. CREANGĂ, P. 96. ◊ Expr. (Familiar) Ce-am avut și ce-am pierdut = n-am avut ce pierde; puțin îmi pasă. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de la», precizînd proveniența obiectului posedat) Avem de moștenire, de la tata, o pereche de opinci. ISPIRESCU, L. 215. Îmbracă-te iute în pielea cea de urs, care o ai de la tată-tău. CREANGĂ, P. 215. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» arătînd destinația obiectului posedat) S-o aibi de zestre pe cînd te-i mărita. SBIERA, P. 207. Să prinzi vreo fîță de pește, ca să avem de legumă pentru azi și mîine. ISPIRESCU, L. 280. ◊ Fig. (Complementul este un abstract; uneori cu determinări introduse prin prepoziții) Ai dreptate, bădie Neculăieș... De unde să știi dumneata ce-aștept eu? SADOVEANU, P. M. 45. Avea o părere proastă despre el, cu totul pe nedrept. CAMIL PETRESCU, U. N. 26. Țara are nevoie de tihnă. DELAVRANCEA, A. 55. Trebuie întîi să omorîm pe zmeu, fiul zmeoaicei, căci, pînă va fi acesta deasupra pămîntului, pace de el nu veți avea. ISPIRESCU, L. 195. Împărăteasa a avut de grijă și pentru aceasta. ISPIRESCU, L. 107. (Popular) Nu știu dacă ai la știință ori ba. CREANGĂ, P. 313. ◊ Expr. (Eliptic) Ce am eu de acolo? v. acolo. ◊ (Verbul împreună cu complementul său formează o locuțiune verbală) A avea asemănare = a se asemăna. A avea bucurie = a se bucura. A avea (o) dorință = a dori. A avea o ceartă = a se certa. Se vede că a avut vreo ceartă cu soră-sa. ISPIRESCU, L. 5. A avea scăpare = a scăpa. Nu mai ai scăpare din mîna mea! ISPIRESCU, L. 223. A avea nădejde = a nădăjdui. Pot să am nădejde în voi? CREANGĂ, P. 20. A avea (un) vis = a visa. Vis frumos avut-am noaptea. EMINESCU, O. I 80. A avea în cinste = a cinsti. Ciocnesc un pahar cu cazacii, a căror sabie și galoane roșii le au în mai mare cinste. RUSSO, O. 102. A avea trebuință = a-i trebui. Nu am trebuință să mai descriu mulțămirea ce ne-a pricinuit acest concert original la miezul nopții. ALECSANDRI, C. 43. ◊ (Verbul împreună cu complementul său corespund unui verb pasiv) Să avem iertare, stăpîne! CREANGĂ, P. 204. ♦ Expr. A avea căutare v. căutare. ◊ (Complementul indică un raport de rudenie, de prietenie sau altfel de raporturi sociale; uneori aceste complemente sînt introduse prin prep. «de») Am un comandant energic.Mi s-au dus în pribegie doi feciori ce-am avut. SADOVEANU, N. P. 7. Avere-ai azi și dumneata Nepoți, să-ți zică: moșu... Aveai cui spune la povești Cu împăratul Roșu. GOGA, P. 33. Acela va avea fata de nevastă. RETEGANUL, P. IV 73. Își alese... un ogar, să-l aibă de tovarăș. ISPIRESCU, L. 297. Pardon, răspunse șireata cu un zîmbet nevinovat; nu știam că... avea musafiri. NEGRUZZI, S. 227. (Refl. reciproc) Nea Toma și nea Costea se au prieteni de cînd jucau leapșa împreună. TEATRU, II 188. ♦ (Cu privire la creații ale spiritului omenesc) A fi autorul a... Vasile Alecsandri are multe piese de teatru. ♦ (De obicei în legătură cu o determinare locală sau temporală) A exista, a se afla (în posesia, în preajma, în mediul cuiva). Aveți pe acolo astfel de cărți?Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi Care-ncearcă prin poeme să devie cumularzi. EMINESCU, O. I 137. ◊ (În legătură cu o determinare locală indică poziția unor obiecte în raport cu cineva sau ceva) Ia ce-ți place din ceea ce am dinainte. ISPIRESCU, L. 384. ♦ A primi, a căpăta. Cine-o zice «Nițu vine» Are-un galben de la mine. TEODORESCU, P. P. 305. 2. A dispune de ceva; a se bucura de ceva. Nu-i chip oare... să am un ceas tihnit cînd mă întorc la mine acasă de la treburi? SADOVEANU, N. F. 43. ◊ Expr. A avea ac de cojocul cuiva v. ac. A avea loc v. loc. A avea un post = a ocupa, a deține un post. A avea o meserie = a cunoaște și a practica o meserie. A avea vreme (sau timp) = a dispune de timp, a fi liber sau disponibil (pentru a face ceva). Acum, lasă-mă! n-am vreme. Îmi spui cînd mă întorc. DAVIDOGLU, M. 10. Avem vreme să aducem alte răsaduri, am murmurat eu. SADOVEANU, N. F. 33. Împăratul nici n-avea vreme să se minuneze. ISPIRESCU, L. 390. A avea (ceva) pe mînă v. mînă. A avea (ceva) la îndemînă v. îndemînă. A avea zile v. zi. Cîte zile o avea v. zi. A (nu) avea zile bune (cu cineva) v. zi. ◊ (Locuțiune verbală) A avea (ceva) la dispoziție v. dispoziție. ◊ A se folosi de serviciile cuiva, a dispune de cineva sau de ceva în scopul unor servicii. Are un doctor bun.Are păzitor la cireadă un cîine. ISPIRESCU, U. 55. 3. A fi compus, alcătuit din... Casa are patru etaje. ◊ A fi înzestrat (cu ceva). În frunte șapca avea cîteva litere. DUMITRIU, B. F. 6. Avea Ileana ochi de soare și galben păr, un lan de grîu. COȘBUC, P. I 122. Scorpia... este mai rea decît soră-sa și are trei capete. ISPIRESCU, L. 6. De-ar avea codrul ista gură să spuie cîte a văzut... știu că am avea ce asculta! CREANGĂ, P. 119. ◊ Expr. A avea cap (sau gură, inimă, minte, nas, obraz, ochi, rost) v. c. A avea peri răi v. păr. ◊ (Cu privire la calități psihice) A avea talent. Are memorie bună. Nu are răbdare de loc.Ar trebui să ai mai multă judecată. SADOVEANU, N. F. 33. De ai curaj să mai mergi, poți s-o întrebi pe dînsa. ISPIRESCU, L. 358. În acel echipagiu dinapoi era o tînără damă blondă, a căreia figură avea acea blîndeță ce se vede învecinicită de penelul lui Rafael. NEGRUZZI, S. I 37. ♦ A cuprinde, a conține. Balta are pește. 4. A ține, a purta. În brațul drept Avea flori albe, dragi odoare, Și flori avea la-ncingătoare, Și-n mînă flori, și flori la piept, Și însăși ea era o floare. COȘBUC, P. II 258. ◊ Expr. A avea în mînă (și) pîinea și cuțitul v. pîine. A avea (pe cineva) la inimă = a-l avea în puterea sa. (Fig.) A avea (ceva) în gînd sau în minte, pe suflet (sau la sufletul său), pe conștiință, pe cap; a avea (pe cineva) la inimă (sau, familiar, la stomac) v. c. A avea (pe cineva) drag = a-i iubi. Ei, acum ghicește singur De te am eu drag ori nu? COȘBUC, P. I 178. El o avea foarte dragă, ca ochii din cap. SBIERA, P. 169. (Refl. reciproc) Vai bădiță, dragi ne-avem; Ne-am lua, nu ne putem. MARIAN, O. II 199. ♦ A fi îmbrăcat cu..., a purta. Avea haină albă. 5. (Complementul exprimă o măsură de suprafață, de greutate, de volum etc.) A fi de o anumită înălțime, întindere, greutate etc. Un zid avînd doi metri înălțime.Știuca... avea cel puțin șase kilograme. SADOVEANU, N. F. 103. ◊ Expr. A nu (mai) avea margini = a întrece orice măsură. Supărarea acum nu avea margini. RETEGANUL, P. V 20. ♦ (Complementul exprimă o noțiune de timp) A fi de o anumită vîrstă. l-am spus că ești un copil, că nu ai decît cincisprezece ani. CAMIL PETRESCU, B. 57. Dinainte [în trăsură] era un om bălan, ce putea să aibă 35 ani. NEGRUZZI, S. I 37. 6. (Cu privire la sentimente și senzații) A simți. Are o foame de lup.Toți avea milă de ea. ISPIRESCU, L. 309. Dragostea ce el [Mihai Viteazul] arată că are pentru popoarele învinse... BĂLCESCU, O. II 271. Are ciudă pe alia. ȘEZ. I 157. Frunză verde ș-o nuia, Cum să n-am inimă-rea: Eu iubesc, altul mi-o ia. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 383. ♦ Expr. Ce ai? = ce supărare sau ce durere te-a ajuns? ce ți-e? Arald, ce însemnează pe tine negrul port?... Ce ai? EMINESCU, O. I 97. [Păcală:] Ce ai astăzi, măi Tîndală, de ești așa supărat? ALECSANDRI, T. 161. (Familiar) A (nu) avea (nici) pe dracul v. drac. A avea ceva cu cineva = a purta, necaz cuiva, a-i căuta pricină. De aveți ceva cu noi, răspundeți! SEVASTOS, N. 114. Eu nu știu ce are cu mine. RETEGANUL, P. II 57. (Regional și familiar) N-are nimic! = nu-i nimic, n-are nici o importanță. Mă gîndeam: s-a supărat Miai pe mine, dar n-are nimic, acuma are să mă cheme să-i tai și porcul lui și gata, are să-i treacă supărarea. PREDA, Î. 99. ♦ (Cu privire la afecțiuni, boli) A suferi de... Are scarlatină... Are bătăi de inimă. 7. (În legătură cu procese ale gîndirii) A-i trece (ceva) prin minte, a fi preocupat de... Am o idee. Are gînduri multe.Expr. A avea de gînd v. gînd. 8. (În expr.) A avea (pe cineva) în de bine = a privi (pe cineva) cu ochi buni. Mihai... chemă la sine pe Grigore Mako, fratele lui George, ostaș curajos și acesta, dar mai dulce la caracter decît frate-său și pe care-l avea în de bine, fiindu-i foarte credincios. BĂLCESCU, O. II 302. ◊ Refl. (În expr.) A se avea bine (sau rău) cu cineva = a fi în raporturi de prietenie (sau de dușmănie), a trăi în armonie, a se înțelege (sau a fi în relații dușmănoase, a fi certat). Se avea bine, ca frații. ISPIRESCU, U. 34. Cu nimenea-n lume nu se aveau bine. PANN, P. V. II 96. II. (În legătură cu un al doilea verb) 1. (Urmat de infinitiv, conjunctiv sau supin) a) A trebui să... Ce-aveam să-i spui? Nimic n-aveam, Dar era-n zori și eu voiam Să-ntreb cum a dormit. COȘBUC, P. I 94. De cîte ori avea cîte ceva greu de făcut, chema calul. ISPIRESCU, L. 149. Să știi de la mine ce ai să faci cînd vei ajunge acolo! CREANGĂ, P. 170. Ce avui a mai vedea! PANN, P. V. I 99. ◊ (Al doilea verb este subînțeles) Am examen = trebuie să dau un examen. Am o conferință = trebuie să țin o conferință. Am ședință = trebuie să asist la o ședință. ◊ Expr. A avea de furcă cu cineva (sau ceva) v. furcă. A avea de lucru cu cineva (sau ceva) v. lucru. b) (În forma negativă) A fi destul să... N-au avut decît cu ochiul ori cu mîna semn a face, Și apusul își împinse toate neamurile-ncoace. EMINESCU, O. I 121. ◊ Expr. (Eliptic) N-ai decît = încearcă, fă cum spui, cum vrei, treaba ta, puțin îmi pasă. c) A putea să... N-am a mă plînge de nimic. ISPIRESCU, L. 12. Ia mai sfîrșește o dată cu lupul cela, altăceva n-ai de vorbit? CREANGĂ, P. 123. ◊ Expr. (Eliptic) A nu avea încotro v. încotro. d) A fi în drept, a i se cuveni. Să faci tocmală că după ce ți-i împlini anii, să ai a lua din casa lui ce-i vrea tu. CREANGĂ, P. 146. e) (În expr.) A avea (de-)a face cu cineva (sau cu ceva) v. face. N-are a face! v. face. 2. (Mai ales în formă negativă, construit cu «ce», «cum», «cînd», «unde», «cine», urmate de un infinitiv fără prep. «a» sau de un conjunctiv) A (nu) ști, a (nu) putea, a (nu) găsi. Toți rămaseră de rușine, căci n-avură ce le face. ISPIRESCU, L. 380. Multe sînt de făcut și puține de vorbit dacă ai cu cine te înțelege. CREANGĂ, A. 100. Harap-Alb, nemaiavînd ce zice, mulțămește. CREANGĂ, P. 223. N-avea cui să lese moștenirea urii lui. EMINESCU, N. 8. Ea-i răspunde: n-am ce face. ALECSANDRI, P. P. 240. ◊ Expr. A (nu) avea de ce v. ce. N-aveți pentru ce v. ce. A (nu) avea cînd v. cînd. A (nu) avea cum v. cum. A (nu) avea unde, a (nu) avea de unde v. unde.Unipers. A (nu) fi, a (nu) se găsi cineva (pentru a face un lucru). N-are cine să mă hrănească. ISPIRESCU, L. 15. Ai să te duci în fundul iadului și n-are să aibă cine te scoate. CREANGĂ, A. 17. Jele-i, doamne, cui i-i jele, Jele-i, doamne, codrului, De armele hoțului, Că le plouă și le ninge Și n-are cine le-n- cinge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 288. ◊ (Popular, în formă personală) Ast lucru l-aș face-ndată, Dar n-am cine să mă bată. PANN, P. V. I 107. III. (Cu valoare de verb auxiliar) 1. (Servește la formarea perfectului compus) Eu am luat-o fără drum în sus. BENIUC, V. 7. Bine ați venit sănătoși! ISPIRESCU, L. 1. Mi-a ieșit înainte un urs grozav, care m-a vîrît în toți spărieții. CREANGĂ, P. 186. ◊ (Popular și poetic; formele auxiliarului urmează după participiu) Nepoate, mai văzut-ai pietre nestimate așa de mari? CREANGĂ, P. 217. Juratu-m-am și mă jor (=jur). JARNÍK-BÎRSEANU, D. 74. 2. (Servește la formarea modului optativ-condițional) Dacă m-ați fi anunțat, aș fi putut, merge, căci terminasem lucrarea.Așa ați vrea voi... să-și rupă oamenii coastele. DUMITRIU, B. F. 7. 3. (Urmat de conjunctiv servește la formarea unui viitor popular și familiar) Cînd voi izbi o dată eu cu barda, Această stîncă are să se crape. BENIUC, V. 7. Cînd ai s-ajungi doctorul Lor [al mașinilor]... ai să știi să umbli cu orice fel de mașini. PAS, Z. I 307. Curînd aveți să mă plîngeți; în van aveți să mă chemați; de unde m-oi duce, nu mă mai întorc. SADOVEANU, N. F. 7. Aveți să mergeți! RETEGANUL, P. III 9. Avem să dăm peste o primejdie mare. ISPIRESCU, L. 6. D-apoi dacă n-oi ști eu, cine altul are să știe? CREANGĂ, P. 299. 4. (În construcții perifrastice) A urma să... Aici avea să se ridice o fabrică. Avea să se înscrie la cursurile serale.În revărsatul zorilor avea să plece din nou. BART, E. 255. – Forme gramaticale: prez. ind. am, ai, are, avem, aveți, au; prez. conj. pers. 2 sg. ai și (regional) aibi (CREANGĂ, P. 151), pers. 3 aibă; (III 1) am, ai, a, am, ați, au; (III 2) aș, ai, ar, am, ați, ar; part. avut.

ȚINE, țin și (regional) țiu, vb. III. (Și în forma ținea) I. Tranz. 1. A avea ceva în mînă (sau în brațe etc.) și a nu lăsa să-i scape. O amenință cu toporul, pe care-l ținea înălțat cu dreapta. SADOVEANU, O. VIII 228. Pe care-l va alege fata, să-l lovească cu un măr de aur ce-l va ține în mînă. ISPIRESCU, L. 153. Nănașa pe prag ședea, Cu-o mînă acid ținea, Cu alta lacrimi ștergea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 171. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) lumînarea (sau, rar, lumina) = a) a fi naș (cuiva) la cununie. O, nănașă, draga mea, De ț-ar fi secat mîna Cînd mi-ai pus tu cununa Și mi-ai ținut lumina. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 171; b) a sta lîngă cineva în ultimele clipe ale vieții cu o lumînare aprinsă în mînă (după vechiul obicei creștin). E rece ca gheața, vorbi el încet; am împărtășit-o. Bătrînele îi țin lumînarea. SADOVEANU, O. VIII 31. Cînd era sara la cină, La Vilean ținea lumină; Cînd era la miez de noapte, Trăgeau clopote de moarte. BIBICESCU, P. P. 357. A-i ține (cuiva) cununa = a fi naș (cuiva) la cununie. Soarele și luna Mi-au ținut cununa. ALECSANDRI, P. P. 2. A ține frînele țării (sau împărăției etc.) = a conduce, a stăpîni, a guverna o țară. Eu țiu frînele crăiei În părțile Arăpiei. TEODORESCU, P. P. 105. A ține (pe cineva sau ceva) în mînă = a avea (pe cineva sau ceva) în puterea sa, a dispune de cineva (sau de ceva) după bunul plac. În orele mele de singurătate, cînd mă gîndesc la ce aș voi să scriu, am impresia că țin lumea în mîna mea. TEATRU, I 14. A ține ursita cuiva (în mînă) = a fi stăpîn pe viața cuiva și a dispune de ea după bunul său plac. Sfîntu Nichita, Ținîndu-ne ursita, Stă-n mijloc de casă Cu sabia scoasă. TEODORESCU, P. P. 189. A-și ține inima cu dinții v. dinte (1). A ține balanța dreapta v. balanță. ◊ (Instrumentul acțiunii devine subiect) Întîlnii viteaz oștean... Mîna-i dreaptă ținea pală. ALECSANDRI, P. II 10. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», «de după» sau «pe după», arătînd partea de care se apucă) Ne întorceam încet, pe cînd asfințea soarele, și țineam pe bunic de mînă. SADOVEANU, O. VII 294. Sfîntul Chirica șchiopul, care ține dracii de păr. CREANGĂ, P. 149. Mi-i ținea de subsuoară, Te-oi ținea de după gît. EMINESCU, O. I 55. Merge mîndra cam descinsă Prin ierbuța pînă-n brîu, Și ține murgul de frîu. ALECSANDRI, P. P. 49. (Expr.) A ține (pe cineva) de guler v. guler. (Refl. reciproc) Mergeau... Ca doi copii, ținîndu-se de mîni, Pe sub umbrare de salcîmi bătrîni. D. BOTEZ, F. S. 23. Trecea un feciorandru cu o fetișoară, ținîndu-se pe după cap. RETEGANUL, P. I 38. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», arătînd partea sau capătul de care e apucat un obiect sau indicînd obiectul însuși) Maică, ține de cela capăt de țiglă și eu oi ține de cestalalt. SBIERA, P. 34. [La pescuit] omul ține de nuia și, cînd se cufundă pluta, rădică în sus. ȘEZ. IV 116. ♦ (La imperativ) Ia, primește. Corbul îi zise: Ține penița asta, voinicule. ISPIRESCU, L. 44. Și odată scoate sfînta Duminecă obrăzarul și sabia lui Statu-palmă-barba-cot, de unde le avea și, dîndu-le lui Harap-Alb, zice: ține aceste, că au să-ți fie de mare trebuință unde mergem. CREANGĂ, P. 224. Draga mea, sufletul meu, Ține tu inelul meu. ALECSANDRI, P. P. 20. ◊ Absol. Dar să-ți dau și eu trei lucruri: ține, aci ai o ceteră... un pieptene și-o cute. RETEGANUL, P. V 37. Ține, soacre mare! Ia astă rădăcină uscată. TEODORESCU, P. P. 176. ♦ (De obicei determinat prin «în brațe» sau «îmbrățișat») A înlănțui pe cineva cu brațele (în semn de dragoste, de prietenie); a îmbrățișa. În toată neagra vecinicie O clipă-n brațe te-am ținut. EMINESCU, O. I 212. Toți au putut vedea pe tînăra nevastă... cu capul rezămat pe umărul unui frumos tînăr ce o ținea strîns îmbrățoșată. NEGRUZZI, S. I 78. ♦ (Determinat prin «în mînă»; complementul indică o armă, un instrument, o unealtă) A mînui. Dar măria-sa n-a ținut numai sabie în mînă; ci a fost vrednic și cu înțelepciunea. SADOVEANU, N. P. 10. (La volei, polo pe apă etc.; în expr.) A ține mingea = a opri mingea în mîini mai mult timp decît e reglementar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 2. A susține un obiect greu (ridicat de la pămînt) și a nu-l lăsa să cadă. Bolțile-s ținute-n aer de columne luminoase. EMINESCU, O. IV 112. Un cerdac ținut în aer de stîlpi de zid. id. N. 51. ◊ Expr. Cît îl ține pe cineva (sau, rar, intranz.) cît îi ține cuiva gura = cît îl ajută pe cineva vocea; în gura mare, din răsputeri. A început să urle cît o ținea gura. STANCU, D. 27. Strigă tu... cît ți-a ținea gura... că nu te slăbesc. ALECSANDRI, T. 713. Cît îl țin (pe cineva) puterile v. putere. A-l ține (pe cineva) cureaua (sau chingile sau meșii) v. c. A nu-l mai ține (pe cineva) balamalele v. balama. ◊ (Determinat prin «în spinare», «pe genunchi», «în brațe» etc.) Dacă ești tu așa de tare... putea-mă-vei tu ținea pe mine pe palmă? SBIERA, P. 98. Pe genunche mă țineai. BIBICESCU, P. P. 52. Într-o vreme, peștii care țin pămîntul în spinare, înfuriindu-se, au început să se zvîrcolească tare, și atunci pămîntul... a crăpat tare, formînd văile. ȘEZ. I 232. ♦ Fig. A răbda, a suporta, a îndura. În loc să-mi dea pace, că i-am fost așa slugarnic, acum mi-a dat cinzeci de nuiele.Și tu și astea le-ai ținut? – Ce aveam să fac? Le-am răbdat. RETEGANUL, P. II 57. 3. A sprijini pe cineva ca să nu cadă. Trebuiră să-l ție, să-l ridice. DUMITRIU, N. 153. Dacă n-o țineau surorile, își și spărgea capul căzînd. ISPIRESCU, L. 51. ♦ Intranz. A nu lăsa ca ceva care atîrnă sau care plutește să cadă sau să se scufunde. De undiță stă legată o plută, care ține să nu se cufunde greutatea fierului și a nadei. ȘEZ. IV 116. ♦ (Despre plante, copaci, cu complementul «frunză» sau un echivalent al acesteia) A păstra, a menține, a nu lăsa să cadă. Codru-i jelnic ca și mine, Că nici frunza nu ș-o ține. HODOȘ, P. P. 154. Mîndră, cînd ne iubeam noi, Ținea busuiocul foi; Dar de cînd noi ne-am lăsat, Busuiocul s-a uscat. ȘEZ. V 93. Pînă codru frunza-și ține, Toți voinicii trăiesc bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. ◊ Refl. Frunza-n codru cît se ține, Toți voinicii trăiesc bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. 4. A cuprinde, a purta; p. ext. a suporta. Am un cojoc și ține patru frați în el (Nuca). GOROVEI, C. 240. ◊ Expr. A nu-l ține pe cineva pămîntul = a nu încăpea pe pămînt, a nu avea loc; fig. a nu fi tolerat, suportat, răbdat (din cauza răutăților). Așa mulțime de spurcați erau, încît nu-i putea ține pămîntul. ISPIRESCU, M. V. 21. D-apoi dacă n-ar mai muri [oamenii], nu i-ar ținea pămîntul. CONTEMPORANUL, VI 296. De-aș fi așa blăstămat Precum îs de judecat... Pămîntul nu m-ar ținea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 186. (În imprecații) Cine-a sămănat urîtul, Să nu-l mai țină pămîntul. HODOȘ, P. P. 124. A nu-l (mai) ține (pe cineva) locul, se spune cînd cineva, cuprins de un sentiment puternic, nu mai are astîmpăr, nu-și mai găsește locul, v. loc (I 1). De-amar năvalnic n-o mai ține locul. COȘBUC, P. I 251. Cînd gîndesc că am să merg la București, ca să-mi petrec iarna, nu mă ține locul de bucurie. ALECSANDRI, T. I 272. A nu-l mai ține (pe cineva) pielea = a nu-l mai încăpea pielea, v. încăpea (1). II. 1. Refl. A se prinde cu mîinile de ceva sau de cineva. V. agăța, crampona. Încălecînd, să te ții bine... de coama mea. ISPIRESCU, L. 7. De-acum numai să te ții bine de carîmbi și de speteze, că am să mîn iepele iestea de au să scapere fugind. CREANGĂ, P. 126. M-am ținut de strană ca să nu cad. NEGRUZZI, S. I 54. ◊ Expr. A se ține cu dinții de ceva v. dinte (1). ◊ Fig. Să ne ținem de limba, de istoria noastră, cum se ține un om în primejdie de a se îneca de prăjina ce i se aruncă spre scăpare. KOGĂLNICEANU, S. A. 45. ♦ A apăsa, a comprima o parte a corpului (pentru a-i încetini funcțiunea, a potoli o senzație dureroasă etc.). Cînd spunea cîte una, ori te țineai cu mîna de inimă rîzînd, ori te făcea să-ți sară inima din loc, de frică. CREANGĂ, P. 120. Glumele... te fac să rîzi de te ții de pîntece. ȘEZ. I 39. ♦ A se menține, a nu se prăbuși, a nu cădea de undeva. Era un bărbat încă sprinten și se ținea tare în șa. SADOVEANU, N. P. 380. Încălecînd, să te ții bine... în scări. ISPIRESCU, L. 7. 2. Refl. A fi fixat ușor de ceva, prins sau legat prea puțin, prea slab. Portița putredă se ținea numai într-o balama. SADOVEANU, la TDRG. Iar pe-a ei umeri albi abia se ține Haina cea lungă și bogată. EMINESCU, O. IV 107. ◊ Expr. A nu se ține nădragii pe cineva, se spune cînd cineva este foarte rău îmbrăcat, în zdrențe. Mai săraci decît noi sînt olarii... nu se țin nădragii pe ei. STANCU, D. 43. A se ține (numai) în ață sau a se ține într-un (ori de un) fir de ață = (despre țesături) a fi pe punctul de a se rupe; fig. (despre viață) a fi aproape de sfîrșit, pe punctul de a se sfîrși. Cu antereu de canavață Ce se ținea numa-n ață. CREANGĂ, P. 148. ♦ Intranz. A fi bine fixat sau înțepenit undeva (și a nu se desface, a nu se desprinde, a nu ceda). Cuiul ține bine. 3. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «după») A merge în urma cuiva, pășind cît mai aproape de el, fără a-l părăsi nici o clipă; p. ext. a fi mereu împreună cu cineva, a fi nelipsit de lîngă cineva. Mă Nistore, iar se țin copiii după tine prin sat. CAMIL PETRESCU, U. N. 222. Fătul babei se ținea tot de dînsa ca să n-o scape din ochi. SBIERA, P. 142. ◊ Expr. A se ține de capul cuiva v. cap1 (I 1). A se ține de coada cuiva sau a se ține coadă după cineva v. coadă (4). A se ține gaie (sau gaiță, grapă, lipcă, mînz, mort) de (sau după) cineva v. c. A se ține de poalele (sau poala) mamei v. poală (I 1). A se ține scai de cineva sau a se ține de cineva ca scaiul de oaie v. scai. A se ține drug (de cineva sau de ceva) v. drug. ◊ (Metaforic) Luna se ține mereu după noi... aici, la Varatic, pe drum, acasă, chiar și ziua. IBRĂILEANU, A. 200. ◊ (Mai rar urmat de loc. prep. «în urma cuiva») Sub cer de zgură și aramă, Eu mă țineam în urma lui cuminte. TOPÎRCEANU, B. 94. ◊ (La conjunctiv pers. 2 sg., cu valoare de imperativ impersonal, intensificînd ideea) Muma zmeului... trecu muntele, cățărîndu-se din colț în colț, și să te ții după dînșii. ISPIRESCU, L. 25. ♦ A sta mereu în drumul, în preajma sau în urma cuiva, stăruind cu o rugăminte; a urmări pe cineva cu stăruințele, cu insistențele pentru a-i cîștiga simpatia, dragostea. Iar se ține Ion de mine. POPA, V. 311. O urmăriți, vă țineți ca niște duhuri necurate de ea. NEGRUZZI, S. I 48. ♦ A imita pe cineva, a se lua după cineva, a lua ca exemplu, ca model pe cineva. Tu te ții după cei mai buni bucătari. ISPIRESCU, U. 25. 4. Refl. (Urmat de determinări modale) A se lega unul de altul, a urma unul după altul; a se înșirui. La șosea, automobilele se țineau lanț. C. PETRESCU, C. V. 75. Humulești... sat mare și vesel, împărțit în trei părți, cari se țin tot de-a una: Vatra-Satului, Delenii și Bejenii. CREANGĂ, A. 1. De, mă, ce vă țineți cîrd Și intrați așa cîntînd? TEODORESCU, P. P. 129. 5. Refl. A se îndeletnici mult (sau numai) cu..., a se preocupa neîntrerupt (sau numai) de..., a nu se lăsa de... Nu spun eu? se țin de vizite. SADOVEANU, B. 193. Cine dracul ți-a șoptit Să te ții tot de iubit? TEODORESCU, P. P. 339. ◊ Expr. A se ține de ale sale = a-și vedea de treabă. 6. Intranz. și refl. A face parte integrantă dintr-un tot; (despre unelte) a face parte dintr-un asortiment, dintr-o garnitură etc. ◊ Expr. A ține de casa cuiva v. casă1 (3). ♦ (Despre bunuri imobile) A aparține cuiva, a face parte din proprietățile cuiva. Într-o casă ce ținea de primărie... puseseră bănci lungi din trei scînduri. SDUMITRIU, N. 246. 7. Intranz. A se referi la..., a fi în legătură cu..., a face parte din... Unele întîmplări trăite de curînd i se par (ei) rămase departe, străine, ca și cînd n-ar mai ține de viața ei. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ A fi de datoria, de competința cuiva; a privi, a interesa pe cineva. Ce-a fost mai înainte și ce era să mai fie după aceea era ceva care nu mai ținea de mine. VLAHUȚĂ, O. A. 150. 8. Intranz. A fi legat sufletește de ceva; a iubi. Am văzut eu adineaori cît de mult ții tu la munca noastră. BARANGA, I. 190. Căci, dă, care om nu ține la viață înainte de toate? CREANGĂ, P. 206. ♦ A avea pentru cineva o afecțiune puternică; a iubi. Sătenii țineau mult la bătrînul acela hazos și cuminte. POPA, V. 96. Ținea și ea la Sandu ca la copilul ei. MIRONESCU, S. A. 47. Aveam, zic, în casa noastră o slugă veche și credincioasă, la care tata ținea foarte mult. GANE, N. III 28. Împăratul... ținea mult la cerb. ȘEZ. I 164. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A fi pentru interesele sau scopul dorit și urmărit de cineva, a lua apărarea sau partea cuiva, a susține pe cineva, a fi de partea cuiva. Cîte fete mîndre-n sat, Toate țin cu tine. COȘBUC, P. II 23. Tu, nevastă, cu cin’ ții?Eu țin, Pinteo, cu cei mulți. BIBICESCU, P. P. 319. Oltule! rîu blăstemat!... Să-ți rămîie pietrele, Să le calce fetele, Că tu n-ai ținut cu noi, Și te-ai vîndut la ciocoi! ALECSANDRI, P. P. 291. ◊ Expr. (Regional) A ține la un loc = a fi uniți, solidari. Ei ținea la un loc și sta foarte tare unul pentru altul. SBIERA, P. 121. (Tranz.). A-i ține (cuiva) parte (sau, rar, intranz., de parte) = a apăra pe cineva, a fi de partea cuiva. Au și tăbărît bălaurii pe mine și cît pe ce să mă înghită, de nu era o chirandă (= țigancă) mai tînără între dînșii, care să-mi ție de parte. CREANGĂ, A. 54.Ți-oi fi ca frate Și ți-oi ținea parte D-acum pîn’ la moarte. TEODORESCU, P. P. 449. 9. Intranz. (Urmat de un verb la conjunctiv) A dori mult ca ceva să se întîmple, să se facă, să fie; a simți imboldul de a face ceva. Țin să răspund fiecăruia dintre onorații oratori. CAMIL PETRESCU, U. N. 146. Iar dacă ții să-mi faci o plăcere, Sabina, lasă-mă acum singur. C. PETRESCU, C. V. 329. Ținea morțiș să scoată un personaj literar dintr-un ucigaș banal și etichetat. POPA, V. 93. ◊ (În formule de politețe) Domnule Vartolomeu Diaconu, țin să-ți mulțumesc pentru ospitalitate. C. PETRESCU, A. 298. III. 1. Tranz. (Cu privire la trup sau la o parte a trupului) A face să stea mai mult timp într-o anumită poziție sau atitudine. Mîrtanul ținea gura închisă, temîndu-se să nu scape mărgeaua. RETEGANUL, P. V 14. La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă. EMINESCU, O. I 142. ◊ Expr. A ține nasul sus sau (refl.) a se ține cu nasul pe sus = a fi obraznic, încrezut, pretențios. Trei fete are cîrciumarul Toma Ocî... Țin nasul sus. Umblă cu papuci, pe cap nu poartă barișe. STANCU, D. 40. Nu vezi că cei mai mulți de seama d-tale se țin cu nasul pe sus, numai din pricina asta? CREANGĂ, P. 162. A ține capul sus sau (refl.) a se ține cu capul pe sus = a fi mîndru, orgolios. A(-i) ține (cuiva) piept v. piept (1). A ține clanț (sau fuior) cu cineva v. c. ♦ (Cu complementul «ochi»; urmat de determinări introduse prin prep. «la», «către», «spre»; de obicei precizat prin «țintă», «țintit» etc.) A se uita fix la cineva sau la ceva. Mîțișorul... ținea ochii ațintiți drept la boier. SBIERA, P. 247. Nurorile cele mari ale împăratului țineau ochii țintă la zînă. ISPIRESCU, L. 39. Te-aș iubi și-acum, nevastă, Dar bărbatu-i tot cu tine Și ține ochii la mine. HODOȘ, P. P. 149. 2. Tranz. (Cu un complement de loc) A face (pe cineva sau ceva) să stea un timp oarecare într-un anumit loc. Nu-l țineți pre copil... aici în casă. DUMITRIU, N. 156. Iar oștile moldovene, sub căpitani creaturi a lui, le ținea pe margeni. NEGRUZZI, S. I 143. Ține-o, doamne, lîngă mine, Șă mă-nvețe jocul bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 420. ◊ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în evidență = a avea (pe cineva sau ceva) în vedere; a da o atenție deosebită. A ține (ceva) în suspensie = a nu se pronunța sau a nu se hotărî asupra unui lucru. A ține (pe cineva sau ceva) sub oboroc v. oboroc. A ține (pe cineva sau ceva) sub cheie v. cheie (1). A ține (pe cineva) la distanță v. distanță (2). ♦ A da cuiva locuință, sălaș, cazare; a nu lăsa (pe cineva) să plece în altă parte. M-am săturat de ținut trupa în bordeie. C. PETRESCU, Î. I 58. Un bordei în care ținuse împăratul niște bivoli. ISPIRESCU, L. 169. [Baba] luă hotărîre nestrămutată a ținea feciorii și viitoarele nurori pe lîngă sine. CREANGĂ, P. 3. Unde-și țin turcii robii. ȘEZ. IV 9. ◊ Expr. A ține (pe cineva) în gazdă v. gazdă (2). ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau «în») A pune pe cineva să stea, cu forța, într-un anumit loc. (Fig.) Milioane de oameni se smulg din întunericul neștiinței de carte, al ignoranței și lipsei de cultură în care i-au ținut pînă la eliberare clasele exploatatoare. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2863. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la pastramă = a pune pe cineva să rabde de foame. Am să te țin la pastramă, hăt și bine. CREANGĂ, P. 318. ♦ A lipsi pe cineva de libertate, a-l face să stea închis, legat. Ai mai văzut tu, de cînd ești, pupăză ținută în colivie? BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 42. Tatăl fetelor le ținea pe toate închise în cîte un foișor. SBIERA, P. 89. ◊ Fig. Cuvîntul tău a sfărîmat toate farmecele ce mă țineau înlănțuită. ISPIRESCU, L. 35. Strică, mîndro, ce-ai făcut Și-mi dă cal ca să mă duc... Nu mă ținea fermecat Ca ș-un cal legat de gard. HODOȘ, P. P. 98. 3. Tranz. A face ca cineva sau ceva să nu se poată mișca din loc (prinzîndu-l cu mîinile sau legîndu-l); a imobiliza. Ținîndu-l acolo sub picior și cu sabia goală în mînă... îl întrebă despre frații fetei. ISPIRESCU, L. 196. Odată mi ți-o și înșfacă de cozi, o trîntește la pămînt și-o ține bine. CREANGĂ, P. 177. Țineți-i bine, voinici! ALECSANDRI, T. I 98. Unul ține vaca și altul o mulge, se spune cînd unul duce greul și altul trage folosul. ◊ Expr. A ține (pe cineva) sub picior = a stăpîni (pe cineva). (Fig.) [Dorința de cîștig] apasă asupra lumii ș-o ține sub picior. MACEDONSKI, O. I 45. A ține (pe cineva) sub papuc = a domina (pe cineva), a nu admite nici un fel de împotrivire. A ține (pe cineva) în (sau din) frîu (sau de ori din scurt) = a domoli avîntul sau pornirile cuiva, a nu lăsa cuiva libertate de acțiune sau de mișcare, a supraveghea (pe cineva) de aproape. Se ruga să-l ție din scurt și să fie foarte sever cu el. VLAHUȚĂ, O. AL. II 52. Ia, de-acum ai femeie cumsecade; numai s-o cam ții din frîu... ca nu cumva să-ți pună coarne. CREANGĂ, P. 178. Naltă-i mîndra și subțire, Mînce-l lupii cui mi-o ține; Că mi-o ține prea de scurt Și nu pot să o sărut. HODOȘ, P. P. 161. A ține (pe cineva sau ceva) în hățuri v. hăț2. 4. Tranz. (Urmat de determinări modale) A face ca ceva sau cineva să stea sau să rămînă un timp oarecare într-o anumită stare; a menține. El ținea la casa sa toate în cea mai bună rînduială. SBIERA, P. 246. Țineam ceaslovul deschis. CREANGĂ, A. 4. Îi ținuse într-o robie aspră. BĂLCESCU, O. II 259. ◊ Expr. A ține (pe cineva) în (sau la) curent v. curent2. A ține (pe cineva) în (sau la) respect v. respect. A ține (pe cineva) pe mîncate și pe băute v. mîncat. 5. Tranz. (Uneori determinat prin «pe loc» sau «în loc») A opri pe cineva sau ceva din mersul său și a-l face să rămînă pe loc, a-l împiedica să-și urmeze drumul. Măi tatare, ține-ți calul... Nu cerca a trece rîul. ALECSANDRI, P. I 74. Caii... Mușcînd, de neastîmpăr, zăbala ce-i ținea... pe cîmp își luau zborul. ALEXANDRESCU, M. 30. Pe unu-l chema Ciocan Ș-avea-n mînă-un buzdugan; Pe-al doilea, Busuioc Și ținea potera-n loc. ALECSANDRI, P. P. 289. ◊ Fig. [Dorul] peste cîte dealuri vine, Și nime nu-l poate ține... Numai io, cu inima. HODOȘ, P. P. 36. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) drumul (sau calea) = a) a opri pe cineva din drumul său, împiedicîndu-l să treacă înainte; a sta în calea cuiva. Boierul... i-au ținut calea și, cînd au dat zmeul să iasă, i-au și ras capul. SBIERA, P. 65. Auzi, mizerabilul! Să-ndrăznească să-mi ție drumul. CARAGIALE, O. I 58. Sfarmă-Piatră-i ține calea și-l ridică-ncet pe palmă. ALECSANDRI, P. III 237; b) a pîndi trecerea cuiva, a aștepta pe cineva în drum și a-l opri pentru a-i adresa o rugăminte; a aține calea cuiva. Odată însă, cînd vrea să plece Pahon la vînat... nevastă-sa îi ține calea... și prinde a-l săruta și a-l ruga să-i lase ei mărgeaua. RETEGANUL, P. V 12. Baba... Drumul lui vodă-i ținea, De departe-ngenuchea. TEODORESCU, P. P. 519; c) a urmări pe cineva în mod insistent (pentru a-i cîștiga bunăvoința, dragostea); a fi sau a umbla mereu în drumul cuiva. Chiar dulce prietină-ta Mi-a ținut mie calea, Să nu mai am grija ta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 69. A ține drumul (calea sau drumurile) = a) a practica tîlhăria la drumul mare; a haiduci. Ministrul ce despoaie pe văduvă și pe orfan... ucigașul ce ține drumurile... merg [la mormînt] cu paradă. NEGRUZZI, S. I 31; b) a umbla fără rost, haimana. (Popular) A-i ține (cuiva) drumul legat = a împiedica acțiunile cuiva, libertatea cuiva. Mă mărit, te las pe tine, Că foarte mulți m-au cerut, Tu nici grijă n-ai avut... De n-ai voie de-nsurat, Nu-mi ținea drumul legat. ȘEZ. II 56. ♦ A nu lăsa pe cineva să plece; a reține. Un gînd o ține-o clipă-n drum, Ar vrea să-ntîrzie un picSîntem așa de-aproape-acum... PĂUN-PINCIO, P. 70. Apoi l-au ținut pînă a doua zi demineața. SBIERA, P. 35. Alții adevereau că bărbatul său... are procesuri ce îl țin în Petersburg. NEGRUZZI, S. I 44. ◊ Expr. A ține (pe cineva) de vorbă = a sta de vorbă cu cineva (nelăsîndu-l să-și vadă de lucru). Dar eu te țin de vorbă, domnule... și poate dumneata ai venit cu alte gînduri. C. PETRESCU, Î. II 167. Pîn’ de vorbă i-ei ținea, O sosi și Neculcea. TEODORESCU, P. P. 545. 6. Tranz. (De obicei cu determinări temporale sau locale) A face pe cineva să aștepte. Cei doi domni așteptau... – Hai, cît ne ții? reluă d. Jean. SAHIA, N. 101. Dacă te-ai potrivi tu acestora, îi ținea mult și bine pe mămuca afară. CREANGĂ, P. 23. 7. Refl. (Urmat de un complement circumstanțial de loc) A sta mai mult timp într-un anumit loc. Un sătean... se ținea nepăsător lîngă o păreche de trăgători uriași. SADOVEANU, O. VII 239. Nimici pîlcurile de turci ce se ținea prin preajma locului, gata a le veni într-ajutor. ISPIRESCU, M. V. 33. Mărgărita se ținea deoparte, în tăcere, ca o statuie de marmoră albă. ALECSANDRI, O. P. 87. ◊ Expr. A se ține în rezervă (la o parte sau la distanță) = a nu lua parte la ceva, a se abține de la ceva. Căpitanul vaporului se ținuse pe tot timpul conflictului la distanță, într-o prudentă rezervă. BART, S. M. 91. A se ține locului v. loc (I 1). A se ține sufletul în cineva = a fi viu, a trăi. Singur mă mir că se mai ține sufletu-n mine. SBIERA, P. 239. ♦ A-și duce traiul, a trăi, a viețui (undeva). [Un taur mare] să ține aici în pădurea de lîngă sat. RETEGANUL, P. IV 41. Un sat foarte mic... se cunoștea pe deasupra că nu se pot ținea neguțătorim în el. SBIERA, P. 216. 8. Refl. (Urmat de determinări modale) A sta într-o anumită poziție, a avea sau a lua o anumită atitudine sau ținută. Secundul se încercă să-l ispitească pe englezul care se ținea înfipt și mut. BART, S. M. 102. Nu se mai poate ținea drept, ci e îndoit ca o salcie, dar stă. GHEREA, ST. CR. II 88. Cum ședeam trîntiți pe divanuri în toată dezinvoltura moldovenească, maiorul se ținea în picioare în apropierea unei mese, pe care își sprijinea o mînă lungă și despuiată. RUSSO, O. 48. ◊ Expr. A nu se mai (putea) ține pe (sau în) picioare sau (tranz.) a nu-l ține pe cineva picioarele = a nu putea sta în picioare, a se împletici (de oboseală, de slăbiciune etc.). Mergînd ei tot pe munte în sus, numai ce văd că de la o vreme nu să mai pot ținea-n picioare. RETEGANUL, P. III 61. Mai pe urmă îl apucase o piroteală de nu se mai putea ținea pe picioare. ISPIRESCU, L. 82. Aduc mîna să mă-nchin, Picioarele nu mă țin, Parcă nu-s făcut deplin. TEODORESCU, P. P. 302. (La forma afirmativă, în construcție cu adv. «abia») Te rog, privește-l, abia se ține pe picioare. DELAVRANCEA, la TDRG. De-abia îl țineau picioarele de trudit ce era. CREANGĂ, P. 302. Obosit și înfierbîntat cum era, de-abia se mai ținea pe picioare. SLAVICI, O. I 169. A se ține pe loc = a nu cădea, a sta în picioare. [Pușca] mi-a ros umerile, Sabia șoldurile, Cît de-abia mă țin pe loc Și n-am parte de noroc! ALECSANDRI, P. P. 297. A se ține în poziția de drepți v. drept4 (A I 2). 9. Refl. (Determinat prin «mîndru», «mare» sau un echivalent al acestora) A fi încrezut; a se mîndri, a-și lua aere de superioritate, a face pe grozavul. Ori te ții mîndră că ți-a fost Anton la congres? DAVIDOGLU, M. 16. Multe bunuri are omul, Dar virtutea cea mai mare E să nu se ție mîndru Cu virtuțile ce are. COȘBUC, P. I 75. ◊ (Eliptic; cu pronunțare regională) Cu ce te țîi, bade, tu? Nici frumos nu ești prea tare, Nici gazdă nu ești prea mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 408. 10. Tranz. A înfrîna, a stăpîni, a domina (un sentiment, o pornire, o izbucnire etc.). Se uită lung la Irina, care abia își ținea lacrimile. DELAVRANCEA, H. T. 148. Mihai-vodă... nu-și putu ține mînia și le răspunse îndată. BĂLCESCU, O. II 275. ◊ Expr. A-și ține gura (sau limba) = a tăcea, a se abține să vorbească. Numai Serafim n-a putut să-și ție gura și a zis așa cam într-o doară... STĂNOIU, C. I. 132. Să n-aibi grijă! Hai numai cu mine, și-apoi să-ți ții gura! SBIERA, P. 254. Da mai ține-ți gura, soro, că mă dai de rușine. ALECSANDRI, T. 188. (Cu intensificarea expresiei) Să vă țineți gura strînsă Și să tăceți ca pămîntul. TEODORESCU, P. P. 169. A ține taina (sau secretul) sau a ține (ceva) secret = a ascunde, a nu dezvălui, a nu da pe față, a nu destăinui. N-am prea ținut secretul. BARANGA, I. 217. Îl puse de se și jura... că va ține în sine taina aceasta. ISPIRESCU, U. 111. (Eliptic) Bărbierul... ținu o săptămînă, ținu două, ba mai ținu încă una; și să turbeze omul că nu putea spune nimănui ce văzuse el! ISPIRESCU, U. 112. A-și ține firea = a-și păstra liniștea, calmul, cumpătul; a nu-și pierde capul, a se stăpîni. Cînd atuncea, unde nu-i vine un somn strașnic... dară tot și-au ținut firea pînă-ntr-o bucată de vreme. SBIERA, P. 59. Împăratul... se tînguia... și cît p-aci să-l biruie mîhnirea. Își ținu însă firea și căută a-și mîngîia fata care vedea că se pierde. ISPIRESCU, L. 52. Ai noroc că eu îmi țin firea, nu mă prea tem de lup. CREANGĂ, P. 121. A-și ține răsuflarea (sau răsuflul, sufletul) v. c.Refl. (De obicei în construcții negative, urmat de un verb la conjunctiv, mai rar de o determinare introdusă prin prep. «de») A se stăpîni, a se abține. Se cunoștea că de-abia se ținea să nu rîdă. SADOVEANU, O. VI 246. Doamna M... nu s-a putut ținea de rîs și s-a dus în casă. IBRĂILEANU, A. 74. Mă țineam să nu închid ochii, ca să n-adorm. VLAHUȚĂ, O. A. 479. ◊ (Eliptic) Boierul... se tot sîlea ca să nu pufnească de rîs, dar... la urmă nu s-a mai putut ținea. SBIERA, P. 266. Se mai ținu el; dară... parcă-i da cineva brînci să scoață din gură vorba. ISPIRESCU, U. 112. ♦ (Urmat de un verb la conjunctiv sau de determinări introduse prin prep. «de» sau «de la») A opri pe cineva de la ceva; a împiedica pe cineva să facă ceva; a reține. (Eliptic) Boierii, cîți i-ai mai lăsat vii, numai frica morții îi mai ține, dară cum vor vedea că măria-ta vii cu puterea, îndată vor alerga și-l vor lăsa. NEGRUZZI, S. I 138. IV. 1. Tranz. A păstra un lucru într-un anumit loc (pentru a-l pune la adăpost sau pentru a-l avea la îndemînă în caz de trebuință). Ce face cu ele [cu armele] ? – Nu face nimica. Le ține în cui, deasupra laiței unde doarme. SADOVEANU, O. VIII 254. Copilul nu știa unde țin eu cheile de la cămară. SBIERA, P. 71. Un gospodar se-apucase să-și facă un beci... pentru ținut zarzavaturi. ȘEZ. I 286. ♦ A păstra mult timp un lucru, pentru a se folosi de el în viitor. Ouă roșii, ouă ținute. DELAVRANCEA, La TDRG. ♦ (Construit cu un complement în dativ sau introdus prin prep. «pentru») A opri, a rezerva un lucru pentru cineva. (Fig.; cu pronunțare regională) Lelicuță de la bălți, Nu da gura pe la tăți, Și mi-o țîne numai mie. ȘEZ. IV 137. ♦ A păstra un anumit timp un obiect primit de la cineva în acest scop. Răpede își scoase inelul din deget și i-l dădu să i-l țină. MIRONESCU, S. A. 50. ♦ A opri (ceva) la sine sau pentru sine; a reține (pe nedrept). Începe Toderaș a să ruga de împăratul... să nu-i țină cu puterea cornul și punga. RETEGANUL, P. II 75. Una [dintre săbii] și-a ținut-o sieși, iar celelalte le-a dat fraților săi. id. ib. III 69. Unii săriră ca să ajute... pe Paris, ca să-și ție prada. ISPIRESCU, U. 10. 2. Tranz. A păstra neatins și neschimbat, a nu lăsa să dispară, să se distrugă, să se altereze, să se modifice; a conserva. Cărările-acelea... or ținea spre pomenire urmele mele-nsemnate. CONACHI, P. 103. ◊ (Complementul este un abstract) De cine doru se leagă Nu mai ține mintea-ntreagă. HODOȘ, P. P. 38. ◊ Expr. A ține supărarea sau a-i ține cuiva (sau, regional, pe cineva) mînie, pizmă etc. = a-i păstra cuiva ură, a rămîne mînios pe cineva mai mult timp, a nu ierta pe cineva. Îl cuprinse mila de vecina lui și ar fi alergat în grabă, dacă ar fi știut că ea nu mai ține supărarea. DUNĂREANU, CH. 75. El doară știe Că lui nu-i pot ținea mînie. COȘBUC, P. I 185. Cîte-s de la noi la deal, Toate țin pe mine-alean. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 68. A ține (ceva sau pe cineva) (în) minte v. minte (4). ♦ A cruța, a nu distruge. Tată, atîția ani l-ai ținut [pomul]... mai lasă-l, rogu-te, și anul acesta. ISPIRESCU, L. 82. ♦ (Popular) A păstra dragoste cuiva, a nu părăsi pe cineva. Bade, mîndrulița ta... E neagră ca și noaptea... Iubește-o, bade, ș-o ține, Că-i de gazdă, nu-i ca mine! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 248. ◊ Absol. Cine iubește și ține, Să-i deie dumnezeu bine; Cine iubește și lasă, Deie-i dumnezeu pedeapsă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 281. 3. Tranz. (Folosit și absolut) A păstra o calitate sau o stare vreme mai îndelungată, a nu lăsa să treacă sau să dispară. Asta-i sobă bătrînească... Cind se încălzește, apoi ține. SADOVEANU, O. VII 259. ◊ Expr. A ține Umbră (cuiva) = a face (un timp oarecare) umbră (cuiva). Nucii bătrîni de lîngă șură țin umbră. REBREANU, I. 11. A-i ține cuiva saț (sau, intranz., de saț) sau a-și ține sațul v. saț. A-i ține cuiva cald (sau, intranz., de cald) = a încălzi (pe cineva); fig. (familiar) a-i fi de folos, a-i prinde bine. În noaptea asta ne vin mantăile... Am să-ți opresc și ție una. Una largă și lungă, Serdici, să-ți țină cald. SAHIA, N. 117. Cu obiele de bumbac... Că ține la ger mai cald. TEODORESCU, P. P. 474. (Intranz.) Nu-mi ține nici de cald, nici de rece v. cald. A ține (cuiva) de foame (sau de sete) = a sătura (pe cineva). Trăind în lună și preocupat de abracadabrante idei generale, ce nu țin de foame... C. PETRESCU, Î. II 215. A ține (cuiva) de urît = a sta împreună cu cineva, vorbindu-i, distrîndu-l, pentru a-i alunga urîtul sau plictiseala. Nadina pofti pe Stavrat la masă, să-i mai ție de urît. REBREANU, R. II 54. Va fi barim o slugă în curte care să ție de urît mă-sii, în lipsa lui. ISPIRESCU, L. 123. (Poetic) Colo sus, culcat pe-o rînă, Stă Negoiul mohorît Cu-a lui negură bătrînă Care-i ține de urît. TOPÎRCEANU, P. 133. 4. Tranz. (Cu complementul «drum», «cale»; uneori determinat prin «înainte», «drept» etc.) A urma mereu aceeași direcție sau același drum, a nu se abate din drum; p. ext. a merge (sau a o lua) pe un anumit drum. A doua zi ne scoborîm în Răpciuni și ținem în sus drumul de șleau ce se așterne pe malul drept al Bistriței. VLAHUȚĂ, la TDRG. Ea nu s-au oprit, ci au tot ținut drumul înainte. SBIERA, P. 142. Și mergea, mergea, Drumul drept ținea, Nu să mai oprea. ANT. LIT. POP. I 406. Drumul că tăia Și calea ținea, Pîn’ s-apropia. TEODORESCU, P. P. 448. ◊ Absol. [Taurul] ținea drept cătră el. RETEGANUL, P. IV 42. ◊ Expr. A ține dreapta (sau stînga) v. c. A ține marginea v. margine (1). A ține rîndul v. rînd.Refl. (Determinat prin «de drum») Vezi tu drumul acesta? Tot ține-te de dînsul, nu da-n lături, că cu timpul îi ajunge la tată-tău acasă. SBIERA, P. 299. ♦ (Construit cu pronumele personal în dativ, cu valoare de posesiv, și cu complementul «drumul») A-și continua drumul. Tinere hușean... Ia ține-ți drumul, N-apuca cîmpul, S-ajuți voinicul. TEODORESCU, P. P. 448. ♦ A umbla într-un anumit loc; p. ext. (despre drumuri) a merge, a străbate, a trece printr-un loc. Pe lîngă desișuri bogate, printre gropi și printre cioate, ținînd poala pădurii, drumeagul urca și cobora, ocolea la dreapta și la stînga. SADOVEANU, O. V 82. Cei doi frați ținură înainte malul. SANDU-ALDEA, U. P. 48. ◊ Expr. (Învechit) A ține marea sau (intranz.) a ține spre plina mare = a naviga în larg. De frică să nu cădem pe vreo stîncă despre coastă, căpitanul dete ordin să ție spre plina mare. BOLINTINEANU, O. 270. Am trebuit să ținem marea trei zile și trei nopți. GHICA, la TDRG. ◊ Refl. La poalele dealului, drumul se despica în două: unul o lua peste creastă, iar altul se ținea de poală. V. ROM. februarie 1952, 98. 5. Tranz. (Cu privire la norme, învoieli, angajamente) A observa cu strictețe, a împlini întocmai; a respecta, a păzi. Leșii n-au ținut învoiala. DELAVRANCEA, O. II 17. Țiganca cu surorile... izbutiră a da unele îndrumări ce avea să țină împărăteasa cînd va naște. RETEGANUL, P. II 28. ◊ A ține legea = a respecta preceptele religiei, a nu se abate de la prevederile ei. A ține post = a posti. ◊ Expr. A-și ține cuvîntul (sau vorba) sau (refl.) a se ține de cuvînt (sau de vorbă) v. c. (Refl.) A se ține de condiție v. condiție (3). ♦ (Cu complementul «sărbătoare») A sărbători, a prăznui, a cinsti. Ai ținut sărbători multe și nimica n-ai lucrat. PANN, P. V. I 140. ◊ Expr. (Popular) A ține zile pentru cineva = a posti în folosul cuiva, pentru ca să-i meargă bine, să i se împlinească o dorință. Mult, măicuță, te-am rugat... Să ții zile pentru mine, Ca să fiu în sat cu tine; Dar tu zile nu ținuși Și departe mă dăduși. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 174. ◊ Absol. Lunea, marțea n-am lucrat, A ținea m-am apucat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 425. ◊ Refl. pas. La hramul bisericii se ținea praznicul cîte o săptămînă încheiată. CREANGĂ, A. 11. Vinerea nu se coase, nu se croiește... se ține, în sfîrșit, ca o zi sfîntă. ȘEZ. III 200. ♦ Refl. A persevera în..., a nu se îndepărta de..., a nu se abate de la..., a rămîne consecvent cu... Traducătorul s-a ținut strict de text.Petrea Voinicul s-au ținut de sfatul prietenei sale și nu s-au uitat îndărăpt. SBIERA, P. 28. Nu știu dacă în ziua de astăzi ei se țin de postu mare și de postul Sîn-Petrului. ALECSANDRI, T. I 378. ◊ Intranz. (În expr.) A ține la vorba sa = a rămîne nestrămutat într-o hotărîre, a nu reveni asupra celor spuse, a nu-și schimba hotărîrea. Alege-ți unul din caii iști frumoși... oricare ar fi, ți-l dau. – Nu, pe acesta-l voizise Făt-Frumos, ținînd la vorba lui. EMINESCU, N. 22. 6. Refl. și, rar, intranz. (De obicei determinat prin «bine», «tare», «dîrz») A se menține în condiții bune, a nu se da bătut, a nu se lăsa înduplecat; a rezista. Apa venea tare și se izbea în pîntecele cailor cu vuiet. Caii pășeau cuminți și se țineau bine. SADOVEANU, O. I 31. Au încercat ieșiri din împresurare, dar oștile împărăției au ținut bine. id.ib. 6. Tudor cu soața lui Anița, și Mihu, și toți ceilalți răzăși au fost urgisiți și prigoniți, dar s-au ținut cu tărie. id. ib. VII 173. Dolheștenii de felul lor se țin cam dîrji în apărarea drepturilor. ȘEZ. IV 17. ◊ Expr. A se ține (sau, tranz., a ține pe cineva) treaz = a rămîne (sau a sili pe altul să rămînă) treaz. Dorința... teama... m-au ținut treaz. STANCU, D. 338. A se ține gata = a sta pregătit (pentru a face ceva). Calul îi zise: ține-te, stăpîne, gata, că iată se apropie gheonoaia. ISPIRESCU, L. 4. Dete poruncă fiecărei cete, care și pe unde să se țină gata. id. M. V. 37. Ține-te (sau te ține) bine sau ține bine, formulă de încurajare și de îndemn. Acum ține-te bine și de aci înainte. ODOBESCU, S. III 63. De-acum te ține bine, C-a să fie rău de tine! ALECSANDRI, T. 792. Apoi, greu el înota... Voinicele, ține bine, Că eu vin, alerg la tine. id. P. P. 136. Să se țină bine, formulă de amenințare. Să se ție bine de aici înainte țopîrlanii, am să-i calicesc pe toți. La TDRG. A se ține drept v. drept4 (A I 2). ◊ Tranz. Asta e gîndul care-l bucură, care-l ține tare. STANCU, D. 109. ◊ (La conjunctiv pers. 2 sg., cu valoare de imperativ impersonal și cu rolul stilistic de a anima narațiunea, întrerupînd povestirea obiectivă și introducînd stilul oral) Și tot vine, tot înoată, Dar deodată, cu ochi vii, Stă pe loc – să mi te ții! Colo, zgomotoasă gloată De copii! COȘBUC, P. I 225. ◊ (Familiar, la imperativ, urmat de un substantiv, sugerează și anunță o serie neîntreruptă sau un număr mare de fapte din sfera noțiunii respective) De-acu-ncolo, țin’ te, popularitate! CARAGIALE, N. S. 23. După aia, ține-te tămbălău trei luni de zile pe la Văcărești, pe la instrucție, pe la jurați... id. O. I 280. ◊ Expr. Să te ții, pîrleo, intensifică acțiunea exprimată de verbul propoziției pe care o însoțește. Abia mă arătam... și, să te ții pîrleo! îi sfîrîia călcîiele dinaintea feței mele. ISPIRESCU, L. 13. ♦ Intranz. A rezista la o încercare sau la o probă, a suporta bine un efort. Bade, unde te gătești, De murgul ți-l potcovești Cu potcoave de argint Ca să ție la fugit? ȘEZ. I 9. 7. Refl. (Despre oameni) A se conserva în deplină sănătate și putere. Se ține încă bine moșneagul. C. PETRESCU, C. V. 104. Te afli zdravăn, jupîn Pîrvule?...Slava domnului, măria-ta; ne ținem și noi cum putem. ODOBESCU, la TDRG. ◊ Tranz. Lume, lume... Și d-ai ținea omu-n floare, Dar de-i vine moartea, moare. TEODORESCU, P. P. 287. ♦ (De obicei determinat prin «viu», «în viață» etc.) A se menține în viață; a trăi, a ființa. Te minunai cum se mai ține cu viață o ființă atît de istovită și așa lipsită de hrană. La TDRG. Dar nu vedem că pre lume, elementuri războite O fac de se ține-ntreagă? CONACHI, P. 267. Lasă-mă să beau rachiu, Că cu-atîta mă mai țiu. TEODORESCU, P. P. 330. ◊ Tranz. Acesta numai m-au mai ținut în viață și m-au mîngăiat. SBIERA, P. 229. (Cu complementul «viața», «zilele») De aici inăinte numai cu aceste alunele... și-au ținut ea zilele. SBIERA, P. 297. ◊ Tranz. (De obicei avînd valoarea unei urări) Numai sănătatea să ne-o țină bunul dumnezeu. RETEGANUL, P. III 4. Încălecînd, pornește spre împărăție, dumnezeu să ne ție, ca cuvîntul din poveste, înainte mult mai este. CREANGĂ, P. 216. Ține-mi, doamne, ce mi-ai dat: Voinic tînăr și curat. BIBICESCU, P. P. 29. ♦ A se păstra, a se conserva. O seminție de oameni din acest sat... spun că se trag din... Transilvania. Soiul li se ține înainte: fața gălbăgioară, ochii tulburi. ȘEZ. IV 16. V. Tranz. 1. A ocupa, a avea (un loc). Loc puțin eu țiu în lume, Rău puțin eu pot să fac. BOLINTINEANU, O. 57. ◊ Expr. A ține loc de... (sau a ține loc cuiva sau la ceva) = a face serviciul de..., a îndeplini funcția de..., a servi drept..., a fi întrebuințat ca... Gîtul unui clondir, ce ținea loc de sfeșnic. EMINESCU, N. 41. Partea cămeșii de pe umăr ce ține loc altiței. ȘEZ. III 84. A ține locul cuiva = a înlocui, a suplini pe cineva. 2. A apăra un loc de invazia dușmanului, a opri (cu armele) intrarea într-un loc. Armata grecească pornește spre Slatina ca să ție valea Oltului în contra lui Hagi-Ahmet-aga, venit cu oștire din Vidin. GHICA, la TDRG. Să ținem codrii și valea Noi vitejii amîndoi. La neferi să-nchidem calea, Să dăm groaza prin ciocoi. ALECSANDRI, P. I 63. 3. A avea (pe cineva) în serviciul său. Fa, Oană, pe tine te ține degeaba la curte. DELAVRANCEA, O. II 13. Atuncea și eu oi fi boieri și mi-oi ținea și eu porcari ca să-mi pască, turmele de porci. SBIERA, P. 251. Ea ține oameni cari să i le păzească un an. EMINESCU, N. 18. 4. A avea ceva sub conducerea, direcția sau administrația sa; a fi îrsărcinat cu o funcție (și a o exercita). Mă rog, cine ține poștele? ALECSANDRI, T. 397. Nimenea s-adevăra Să se ducă să-l aducă, Făr’ de numai trei beșlii, Care țin raiaua-n Dii. TEODORESCU, P. P. 606. ◊ (Metaforic) Filomele-i țin orchestrul. EMINESCU, O. I 100. ◊ Expr. A ține casa (sau contabilitatea) = a fi casier (sau contabil). A ține socotelile = a fi însărcinat cu socoteala intrării și ieșirii banilor într-o întreprindere. A ține socoteală (sau seama) de ceva (sau de cineva) sau a ține în socoteală (sau în seamă) ceva (sau pe cineva) = a lua în considerație, a nu trece cu vederea; a respecta. Cînd îi sărea țandăra, nu mai ținea în samă nimic. SADOVEANU, O. VI 207. Ei nu i-au ținut vorba-n samă. SBIERA, P. 11. Așa-i că, dacă n-am ținut samă de vorbele lui, am ajuns slugă la dîrloagă? CREANGĂ, P. 212. A ține cont (de ceva) v. cont (2). A ține registrele (sau catastifele) = a fi însărcinat cu evidența registrelor. A ține evidența v. evidență. 5. (Cu complementul «animale» sau un echivalent al acestuia) A poseda, a crește (pentru folosul pe care-l dau). Ține păsări.Ian du-te afară de prinde păunul acela, căci, cîtu-i de frumos, tot de-a dragul să-l ții la curte. SBIERA, P. 33. 6. A avea pe timp limitat în folosință o proprietate, o întreprindere; a deține (ca chiriaș, ca arendaș). Negustori care umblau prin țară îmi spuseră că ține un han în București. SADOVEANU, O. I 424. O doamnă bătrînă, care ascultase cu cea mai evlavioasă atenție, făcu ochii mari și întrebă cu o comică mirare:Da bine, maică, omul ăsta ține și pension de fete? VLAHUȚĂ, O. AL. II 9. Nu cumva a ținut vreodată tatăl d-tale orîndă în sat, undeva? CREANGĂ, P. 129. 7. (Complementul indică o marfă) A avea de vînzare (în prăvălie). Mîndruța peste punte... Ține rachiu de frunte. BIBICESCU, P. P. 194. VI. Tranz. 1. A suporta toată cheltuiala necesară întreținerii unei case, unei moșii etc. Feciorii să însurau îndată ce chibzuiau că pot ținea casă. RETEGANUL, P. V 81. Cu mica leafă ce avea... își ținea casa. NEGRUZZI, S. I 333. Da cu bani de pe hoție Eu țin curte și moșie. ȘEZ. I 140. (Refl. pas.) Obrazul subțire cu (mare) cheltuială se ține v. obraz. Boieria și prostia cu mare cheltuială se țin (una pentru pretențiile pe care le creează, cealaltă pentru pagubele pe care le pricinuiește). ◊ Expr. A ține casă mare = a duce trai bogat, luxos. A ține casă (sau masă) deschisă = a primi bucuros și des mulți oaspeți. A-și ține rangul = a duce un fel de viață sau a avea un fel de a fi potrivit cu rangul pe care îl ocupă în societate. 2. A da cuiva cele necesare pentru trai (mai ales hrana), a înzestra cu lucrurile de care are nevoie; a întreține. Dar ce soartă, Luminițo, cînd ți-e tot părul alb... să te țină copiii! C. PETRESCU, Î. II 239. Pe cioban și pe baba lui să-i țină împărăția cu toate cele trebuincioase. RETEGANUL, P. III 7. Eu cred că tocmai acum ești bun de însurat, pentru că ai cu ce să ții nevasta și copiii. CREANGĂ, P. 154. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», rar «de» și arătînd felul hranei) Rău v-a mai ținut de ovăz cine v-a avut. SEVASTOS, N. 317. Să-mi ții nevăstuica bine, Cu pîne și cu masline. id. C. 249. Cucule, vin lîngă mine, Că mă giur să te țin bine, Cu vin dulce, strecurat. ALECSANDRI, P. P. 299. ◊ Refl. pas. Cum crezi că se ține o femeie ca nevastă-ta? CAMIL PETRESCU, U. N. 41. Fetele care-s mărețe Nu se țin cu corobețe ( = mere pădurețe), Ci se țin cu miez de mac Și cu buze de diac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 432. ♦ Refl. A face față cheltuielilor necesare vieții; a se întreține, a trăi. Cară-te de-aici, mergi în lume și te ține cum poți. RETEGANUL, P. V 45. Părinții mei, oameni de jos, se țineau cu o livede mică de măslini. CARAGIALE, P. 68. Ei avea o casă de copii, dară se ținea hăt binișor, pentrucă cu toții erau harnici. SBIERA, P. 251. Eu mai bine m-oi ținea Cu hrana ce mi-a plăcea. ALECSANDRI, P. P. 299. ◊ Expr. A se ține în ființă v. ființă (2). 3. A purta cuiva de grijă, a avea grijă de cineva; a îngriji. Mîndruliță, Mă jur p-astă cruciuliță Să te țin ca un bădiță! ALECSANDRI, P. I 5. Și-l țineam ca pe-un puiuț, Și-l iubeam ca pe-un drăguț. HODOȘ, P. P. 121. Rado, Rădișoară... Ia-mă tu pe mine, Că te-oi ținea bine. ALECSANDRI, P. P. 121. ◊ Expr. A ține (pe cineva) ca pe palmă (ca în brațe sau, rar, numai în palme) = a îngriji (pe cineva) cu cea mai mare dragoste, împlinindu-i toate dorințele. Bărbatul își iubea nevasta, încît o ținea ziua și noaptea numai în palme și îi făcea toate voile. POPESCU, B. IV 95. Pentru că mi-ai curățit casa de draci, am să te țin ca pe palmă. CREANGĂ, P. 307. A ține bine = a păstra în ordine deplină, a întreține bine. La Brustureni... ea găsi... o grădină bine ținută, cu o florărie. NEGRUZZI, S. I 109. 4. A fi căsătorit cu cineva. Nenea Sorean e băiatu lui unchiu-meu, Voinea Militaru, care o ține pe tușa Sorana. STANCU, D. 46. Cumnatul său... ținea pe sora lui cea mai mare. RETEGANUL, P. III 45. ◊ Expr. A ține casă (cu cineva) = a fi căsătorit (cu cineva); a trăi (cu cineva) în căsnicie. Ba zău, încă mă mier c-am avut răbdare să țin casă cu baba pîn-acum. CREANGĂ, P. 118. Ba, pe Vidra nu ți-oi da Pîn-ce capul sus mi-a sta, Că mi-a dat-o soacra mea Ca să țin casă cu ea. ALECSANDRI, P. P. 99. ♦ (Cu complementul «amant», «drăguț» etc.; construit cu dativul pronumelui reflexiv) A avea un amant, un iubit etc. Pahon nu s-a mai însurat în veci, ci-și ținea numai găzdoaie. RETEGANUL, P. V 15. Eu nu sînt învățată Ca să-mi țiu drăguț pe plată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 243. ♦ Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A avea cu cineva relații de dragoste (în afara căsătoriei), a trăi cu cineva (în concubinaj). Are ea un vecin cu care se ține, unul Marinache Piele. STANCU, D. 13. A scăpat, nu știi cui, vorba... că domnul Teodoru se ține cu nepoata. PAS, Z. I 111. Și spun așa, că s-a ținut cu văduva din casa aceea. COȘBUC, P. I 243. VII. 1. Intranz. A dura, a dăinui. Uneori întunecimea nu ține decît cîteva clipe. BOGZA, C. O. 237. Gerul ținea de patru săptămîni... și nici gînd să se mai înmoaie. REBREANU, R. I 233. A ținut veselia trei zile și trei nopți și mai ține și astăzi, dacă nu cumva s-o fi sfîrșit. CREANGĂ, P. 102. Dragostea noastră cea bună Nu ținu mai mult de-o lună. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 162. ◊ Tranz. fact. (Rar) Soare, soare, sfinte soare, Ține, ține ziua mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 121. 2. Intranz. A ajunge (pentru un timp oarecare), a fi destul, a nu se termina (mai mult timp). Nu mult i-au ținut cracul acela de lemne care-l tăiase. SBIERA, P. 286. 3. Tranz. (Mai ales despre boli sau dureri trupești, de obicei cu determinări temporale) A nu mai slăbi pe cineva, a nu-l lăsa, a nu-i da pace. Tusea îl apucă mai des și-l ține mai mult. DELAVRANCEA, la TDRG. El i-a răspuns că tare i-i rău, și de l-a ținea mult așa, apoi... trebuie să moară. SBIERA, P. 131. Cînd ți-o fi pîinea mai bună, Să te ție boala-o lună. BIBICESCU, P. P. 145. ◊ Expr. Cînd te-apucă, mult te ține? v. apuca (I 5). ♦ (Despre o parte a corpului A produce dureri; a durea. Mă ține coșul pieptului cînd răsuflu. DELAVRANCEA, O. II 362. 4. Intranz. A se întinde, a se prelungi (într-o direcție). Cît ținu antretul birtului de lung, auzii în urma lor numai un rîs și un chicot. GANE, N. III 102. A fost o țară făloasă, care ținea o mie de mii de pași împrejur. La TDRG. Cît ține răsăritul se-nalț-un munte mare. EMINESCU, O. IV 129. VIII. Tranz. 1. (Exprimă împreună cu determinarea lui o acțiune sau o stare indicată de determinare, cu valoarea stilistică a unui prezent de durată) Gheonoaia de bucurie ținu masa trei zile. ISPIRESCU, L. 5. ◊ Expr. A ține (o) numai (sau tot) o fugă (ori o gură, un plîns etc.) = a alerga (sau a plînge etc.) fără întrerupere, fără a slăbi o clipă, fără a se opri. Pînă la miezul nopții ținu tot un plîns. RETEGANUL, P. I 53. Hargatul... a ținut tot o fugă pînă acasă. SBIERA, P. 239. Boierul... se azvîrle pe-un cal și ține numai o fugă, pînă pe lanuri. CREANGĂ, P. 159. Trîntitura... produce o durere așa de mare, că cel bolnav numai o gură ține. ȘEZ. I 252. A (o) ține înainte (sau într-una) că... = a susține cu tărie, cu insistență că... Tu s-o ții înainte că (soarele) de la apus răsare. RETEGANUL, la TDRG. Ceilalți zei țineau într-una ba că uneia, ba că celeilalte se cuvine mărul. ISPIRESCU, U. 7. A o ține (una și) bună v. bun4 (III 5). A o ține (tot) una (cu...) = a nu se opri (din... ), a continua (să... ). Afară ninsoarea o ținea una. CONTEMPORANUL, VII 144. De trei zile o țin totuna cu mesele și cu lăutarii. ALECSANDRI, T. 552. A ține pasul cu cineva v. pas. A ține pas cu vremea (sau pasul vremii) = a fi la modă sau în spiritul vremii, a nu rămîne în urmă. Avea rochii pe care le modifica mereu, să țină pasul vremii. PAS, Z. I 90. A(-i) ține (cuiva) isonul (sau hangul) v. c. A o ține drug (înainte) v. drug (1). ♦ (Urmat de construcții introduse prin locuțiunile «tot în...», «numai în...») A nu mai slăbi pe cineva cu... Mă ține neamțul numai în telegrame. C. PETRESCU, Î. I 8. Îi ieși iar înainte cu paharul plin și tot într-o cinste l-o ținut pănă-n noapte. ȘEZ. I 206. 2. (Formează, împreună cu determinarea, locuțiuni verbale) A ține o vorbire (sau o cuvîntare, un cuvînt, un discurs) = a vorbi în fața unui auditoriu. Arhimandritul Pafnutie ținu cuvînt pentru dragoste. STĂNOIU, C. I. 221. Comandantul... ține un cuvînt de laudă și mulțumire pentru modul binevoitor și călduros cu care am fost primiți. BART, S. M. 28. A ține judecată = a judeca. Dar noaptea se trezește și ține judecată. EMINESCU, O. I 96. A ține sfat = a se sfătui, a se consfătui, a delibera. Sătenii... ținură sfat în ascuns. RETEGANUL, P. I 8. Sfetnici și filozofi au stătut Și sfat au ținut. TEODORESCU, P. P. 163. (În contexte figurate) Florile... ținură sfat lung, cum să fie luminile hainei de mireasă. EMINESCU, N. 29.A ține război (sau luptă, bătălie, foc) (cu cineva) =a face război, a se război, a se lupta (cu cineva). Stau cătanele să țină luptă dreaptă cu Trifon. RETEGANUL, P. I 10. Huniad, cu unguri și cu romîni, au ținut o bătălie cruntă cu sultanul Amurat. BĂLCESCU, O. I 26. Ș-apoi... mergem amîndoi Să ținem un crunt război! TEODORESCU, P. P. 112. A ține strajă = a sta de strajă; a străjui. Luna blîndă ține strajă. EMINESCU, O. I 103. A ține o adunare (sau o ședință etc.) = a se întruni (într-o ședință etc.). În orice caz, socotesc că va trebui să ținem o adunare cu poporul. VORNIC, P. 155. A ține divan v. divan (II 1). IX. Tranz. A considera, a socoti, a crede. Ce, dumneata ești mai tînăr decît moș Neculai? Eu te țineam mai în vîrstă. SADOVEANU, O. V 476. Tu ești fiul meu pe care toată lumea îl ține de pierdut. ISPIRESCU, L. 301. Țin ei de ocară... numirea de valah, nevrînd a fi chemați altfel decît romîni. BĂLCESCU, O. II 176. Să știi, Feciori de domni să ne ții, De domni și de împărați. TEODORESCU, P. P. 104. ◊ Expr. A ține (pe cineva) de rău = a mustra, a dojeni, a certa, a ocărî. Pentru orice rea purtare nimeni nu-l ținea de rău. PANN, P. V. II 5. Măi bădiță Gheorghieș, und’ te duci și cui mă lași...Puică, pentru dumnezeu, Nu mă mai ținea de rău, Tu rămîi în satul tău. ȘEZ. I 73. ♦ Refl. A avea o anumită părere despre sine, a judeca lucrurile întrun anumit fel, a fi de părere că... Nici nu se mai ține rudă cu el. STANCU, D. 115. Se ținea fiecare a fi cea mai frumoasă. ISPIRESCU, U. 6. Ba nu, prietene, zise cel cu două pîini; eu nu mă țin că mi-ai făcut parte dreaptă. CREANGĂ, A. 145. Nu înțelegeam nimic, eu, care mă țineam că știu ceva. NEGRUZZI, S. I 6. (Eliptic) Nu-i frumos cine se ține, Ci-i frumos cui îi stă bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. ◊ Expr. A se ține (sau, intranz., a-și ține) cu bănat = a încerca un sentiment de părere de rău, a-și aduce o imputare, a-și face o mustrare. Moșneagul se gîndea să-i tragă un pui de bate... da mai pe urmă... ș-o zis: dă... îmi țin și eu cu banat. ȘEZ. II 153. Iar d-voastră nu vă țineți cu banat, Că al nostru... împarat Pe aicea a mai umblat. ib. III 42. X. Tranz. A obliga la o cheltuială, a necesita o cheltuială; a costa. Cojocarul zgîrcit se bucură în taină că pomelnicul lui numai cu două nume... îl ținea mai ieftin decît pe toți ceilalți. GALACTION, O. I 278. Ne făceam teatru la noi acasă... Rîdeam sănătos și nu ne ținea nici o cheltuială. STĂNOIU, C. I. 120. Doresc... să văz... măcar un măr din acest pom, care m-a ținut atîta sumă de bani. ISPIRESCU, L. 81. (Intranz.) Care vrea să zică curcanu ista ține pînă acuma 696 lei? ALECSANDRI, T. 213. ◊ Expr. Gura nu ține chirie v. chirie. – Variantă: ținea vb. II.