POPOR, popoare, s. n. 1. Formă istorică de comunitate umană, superioară tribului și anterioară națiunii, ai cărei membri locuiesc pe același teritoriu, vorbesc aceeași limbă și au aceeași tradiție culturală. 2. Totalitatea locuitorilor unei țări, populația unei țări; cetățenii unui stat; națiune, neam, norod. ♦ (Înv.) Populația unei cetăți, a unui oraș, a unui sat (ori a unei părți dintr-un sat) sau a unei unități teritoriale formate din mai multe sate. 3. Masa muncitoare; grosul populației; norod; spec. țărănime. ◊ Loc. adj. Din popor = care face parte din grosul populației; de origine socială modestă. 4. (La sg.; colectiv) Număr nedefinit (dar mare) de persoane, mulțime mare de oameni strânși la un loc; poporație, poporime. 5. (Înv.) Totalitatea credincioșilor care aparțineau aceluiași cult sau aceleiași parohii. [Var.: (înv.) popol, popul s. m.] – Cf. lat. populus, it. popolo.

BUDAPESTA (BUDAPEST) [búdapæșt], cap. Ungariei, situată pe malurile Dunării, în N țării; 2,3 mil. loc. (1990, cu suburbiile Csepel, Ujpest, Rákoszpalota, Sashalom etc.). Este formată din Buda, Pesta și Óbuda. Concentrează 19% din populația țării și c. 50% din cea urbană. Mare nod de comunicații. Aeroport internațional (Ferihegy). Pr. centru politic, economic și cultural și cel mai puternic centru ind. al țării, realizînd 40% din valoarea globală a ind. (siderurgie, metalurgie neferoasă, poligrafie, mijloace de transport auto și feroviar, aparataj electronic, mașini-unelte, aparate optice și de precizie, îngrășăminte chimice, produse farmaceutice, prelucr. petrolului, coloranți, produse textile, confecții, hîrtie, alim.). Academie de științe (1840), trei universități. Teatrul Național (1873). Monumente din sec. 13-15, refăcute în sec. 19, numeroase clădiri baroce din sec. 18 (primărie, biserici). Parlamentul și Palatul Republicii (sec. 19). Muzee (Galeria Națională). Numeroase poduri peste Dunăre. Stațiune balneară (Buda) și centru turistic însemnat (Ins. Margareta). În antic, colonie romană (Aquincum). Din 1350, reședință permanentă a regilor Ungariei; cucerită de turci în 1541, Buda a fost centrul pașalîcului cu același nume. În 1686 a fost cucerită de Habsburgi, iar în 1872, unindu-se cu Pesta și Óbuda a devenit cap. Ungariei în cadrul statului dualist austro-ungar. În urma dezmembrării statului dualist austro-ungar, a izbucnirii anarhiei la B., o dată cu instaurarea Republicii Sovietice Ungare (1919) și a refuzului guvernului comunist ungar de a accepta istoricele hotărîri de la Alba Iulia, precum și a încălcării armistițiului, trupele române au ocupat orașul (3 aug.). În iarna anului 1945, trupele române, luptînd alături de cele sovietice împotriva armatelor hortyste și germane, au contribuit la eliberarea B. Centrul revoluției ungare (oct.-nov. 1956), zdrobită de intervenția trupelor sovietice.

CALAMITATE, calamități, s. f. Dezastru colectiv, catastrofă care afectează o întreagă țară, populația acesteia. ◊ Flagel. – Din fr. calamité, lat. calamitas.

faraón s.m. 1 Titlu purtat de regii Egiptului antic (care se considerau de natură divină și stăpîni deplini ai teritoriului și ai populației țării). ♦ Persoană care avea acest titlu. ♦ ext. Rasă foarte veche de cîini, tipul clasic al ogarilor, favoritul faraonilor. 2 (fam., iron. sau glum.) Țigan. 3 eufem. (pop.) Diavol. 4 Numele unui joc de cărți. • pl. -i. / <slav. фарао(нъ), ngr. φαραώ, fr. pharaon; cf. lat. pharaon, -onis, gr. φαραώ <cuv. egiptean.

LOPEZ 1. Carlos Antonio L. (1792-1862), om politic paraguayan. Președinte al țării (1844-1862), a guvernat de o manieră dictatorială. Într-o țară lovită de corupție, a încercat un proces de modernizare și de deschidere spre exterior. 2. Francisco Solano L. (1827-1870), om politic paraguayan. Fiul lui L. (1). Președinte al țării (1862-1870). În timpul său, coaliția formată din Uruguay, Argentina și Brazilia (1865-1870), a declanșat un război sângeros împotriva Paraguayului, care a provocat imense distrugeri materiale, mari pierderi de vieți omenești (peste jumătate din populația țării) și serioase amputări teritoriale. Unis în bătălia de lângă Cerro-Corá.

PARTIDUL COMUNIST ROMÂN (P.C.R.), partid de extrema stângă, creat la 8 mai 1821, la București, la Congresul Partidului Socialist din România, la care se hotărăște transformarea acestuia în Partidul Comunist din România (P.C.R.) și afilierea (votată la 11 mai 1921), pe baza celor 21 de condiții (438 mandate pentru afilierea necondiționată, iar 111, cu rezerve) la Internaționala a III-a, Comunistă (Komintern). Prin acceptarea condițiilor de afiliere la Internaționala Comunistă, P.C.R. a devenit nu numai un subordonat ideologic al Komintern-ului, dar și un instrument docil al guvernului sovietic, în vederea subminării ordinii constituționale și a unității statului român. De-a lungul existenței, a avut mai multe denumiri: Partidul Socialist-Comunist (1921-1922), Partidul Comunist din România (1922-1945), Partidul Comunist Român (1945-1948), Partidul Muncitoresc Român (1948-1965) și Partidul Comunist Român (1965-1989). În programele adoptate începând din 1921, P.C.R. și-a propus ca obiectiv principal răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii și instaurării dictaturii proletariatului și țărănimii, rolul de hegemon revenindu-i clasei muncitoare, în frunte cu partidul comuniștilor. Pentru constituirea societății comuniste se avea în vedere naționalizarea marilor întreprinderi, apoi a tuturor întreprinderilor, reforma agrară, urmată de instituirea proprietății colective asupra uneltelor și pământului. Lipsit de bază de masă, partidul cuprindea, inițial, în perioada interbelică, în rândurile sale un număr restrâns de membri (după unele cercetări sub o mie, mulți dintre ei aflându-se în închisoare), cu precădere maghiari, evrei, bulgari, ruși, ucrainieni și puțini români. Conform datelor statistice din 1933, P.C.R., dominat de minoritățile naționale, avea 1.665 de membri, dintre care 440 maghiari, 375 români, 300 evrei, 140 bulgari, 100 ruși, 70 ucrainieni, 70 moldoveni (basarabeni), 170 diverse naționalități. De aici rezultă că românii care reprezentau 72% din populația țării, aveau o pondere de numai 26% în structura națională a P.C.R. După crearea Partidului Muncitoresc Român, în urma Congresului de unificare (21-23 febr. 1948) a Partidului Comunist Român cu Partidul Social-Democrat, numărul membrilor de partid a crescut în ritm alert, an de an, după cum urmează: în 1950, 720.000; în 1965, 1.450.000; în 1974, 2.480.000; în 1988, 3.700.000. La 23 ian. 1922, autoritățile intentează „Procesul din Dealul Spirii” unui număr de 271 de activiști comuniști (delegați la Congresul general al Partidului Socialist din mai 1921, participanți la greva generală din oct. 1920 ș.a.) acuzați de propagandă clandestină sau publică împotriva formei de guvernământ și a ordinii sociale și politice din țară; la 4 iun. 1922, printr-un Decret regal, din cei 271 de arestați, 213 sunt achitați și puși în libertate. Printr-o ordonanță a Comandamentului Corpului II armată (5 apr. 1924) este interzisă activitatea P.C.R., deoarece acesta, în timpul tratativelor de la Viena (27 mart.-2 apr. 1924), dintre România și U.R.S.S. s-a situat de partea guvernului sovietic, cerând autodeterminarea, până la despărțire, a Basarabiei de statul român. După crearea P.C.R. (mai 1921) și mai ales după 1924, când a fost scos în afara legii, unii dintre comuniștii din România, cărora li s-a adăugat și cei care au luptat în Războiul Civil din Spania (1936-1939) s-au stabilit în U.R.S.S. unde, întreținuți și instruiți de Komintern, au devenit revoluționari de profesie, în așteptarea momentului favorabil pentru preluarea puterii în țară. Activând ca secție a Kominternului (1921-1943), congresele partidului au loc, cu excepția celei de la Ploiești (3-4 oct. 1922, în care meseriașul plăpumar, Gheorghe Cristescu, este ales secretar general al P.C.R.) în străinătate: Viena (aug. 1924; cetățeanul român de etnie maghiară, Köblös Elek, este „ales” secretar general), Ciuguev lângă Harkov (28 iun.-7 iul. 1928; Vitali Holostencu [Barbu], membru al Partidului Comunist Polonez, este numit secretar general) și lângă Moscova (3-24 dec. 1931; Alexandru Danieliuk-Ștefanski [Gorn], membru al Partidului Comunist Polonez, este numit secretar general); din 1934 și până în 1944 au fost numiți în fruntea partidului de către Komintern numai cetățeni aparținând minorităților naționale (Boris Stefanov și Ștefan Foriș). La mai toate congresele amintite, P.C.R., însușindu-și teza Kominternului, potrivit căreia statul român este un „stat tipic cu mai multe națiuni”, a militat pentru despărțirea de România a Basarabiei, Transilvaniei, Bucovinei și Dobrogei, punând sub semnul întrebării Marea Unire, înfăptuită de români în 1918. În condițiile scoaterii în afara legii a partidelor comuniste din mai multe țări europene și din Japonia, Kominternul a cerut partidelor interzise să împletească activitatea ilegală cu cea legală. În acest context, P.C.R., în perioada 1924-1928, a trecut la desfășurarea de acțiuni conspirative, a înființat, în 1925, Blocul Muncitoresc-Țărănesc (B.M.Ț.) și a editat publicații ilegale; în febr. 1926, cu prilejul alegerilor locale, B.M.Ț. a realizat un cartel electoral cu Partidul Socialist, Sindicatele Unitare, Partidul Țărănesc, Partidul Național și Partidul Poporului, reușindu-se în acest fel ca c. 200 de comuniști, socialiști și social-democrați să fie aleși în consiile orășenești și comunale. Această acțiune de colaborare a P.C.R. cu „partidele burgheze” a fost dezavuată și criticată aspru de către Komintern. În împrejurările ascensiunii curentelor de extrema dreaptă și mai ales a preluării puterii de către Hitler în Germania, P.C.R., la recomandarea Congresului al VII-lea al Internaționalei a II-a, Comuniste, a militat pentru elaborarea cu Partidul Social-Democrat și realizarea Frontului Unic Muncitoresc, cât și pentru închegarea unui Front Popular Antifascist, care și-a găsit expresia în semnarea (6 dec. 1936) Acordului de colaborare de la Țebea între Blocul Democratic, MADOSZ, Frontul Plugarilor și Partidul Socialist (Popovici); a salutat anexarea (iun. 1940) Basarabiei și a nordului Bucovinei de către U.R.S.S., dar a condamnat Dictatul de la Viena (aug. 1940) și s-a pronunțat împotriva participării României la război, alături de Germania. Încă din 1941, urmând directiva Kominternului din 7 iul. 1941, P.C.d.R. a lansat formula Frontului Unic Național (circulara din 8 iulie 1941) și a creat sau a influențat activitatea unor organizații legale (Blocul Democratic, Frontul muncii, Frontul Studențesc Democrat, MADOSZ-ul, Frontul Plugarilor) și a editat publicații cu tentă antifascistă („Cuvântul liber”, „Blocul”, „Era nouă”, „Reporter”, „Clopotul” ș.a.). P.C.R. s-a implicat în mișcările sociale din anii crizei economice, mai ales în timpul acțiunilor greviste din ian.-febr. 1933 ale muncitorilor petroliști din Prahova și ale muncitorilor ceferiști de la Atelierele C.F.R. „Grivița”, ultima fiind reprimată cu forța armată. Conducătorii mișcării greviste au fost arestați, judecați și condamnați la închisoare, între aceștia numărându-se Constantin Doncea, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Dumitru Petrescu, Chivu Stoica. În timpul Războiului din Răsărit, la nivelul conducerii P.C.R. existau trei grupări: cea din emigrație (Ana Pauker și Vasile Luca ș.a.), cea din închisori și lagăre (Gheorghe Gheorghiu-Dej ș.a.) și gruparea rămasă în libertate, condusă de Ștefan Foriș. În anii celui de-al Doilea Război Mondial s-a manifestat, împreună cu alte forțe politice, împotriva războiului și alăturării României coaliției Națiunilor Unite. Din inițiativa P.C.R., în iun. 1943 a fost creat Frontul Patriotic Antihitlerist având în componență: P.C.R., Frontul Plugarilor, Uniunea Patrioților, Partidul Social-Țărănesc și unele organizații locale ale Partidului Social-Democrat. În condițiile iminentei intrări a trupelor sovietice în România, partidele politice democratice au fost nevoite să accepte coaliția comuniștilor, materializată în constituirea, la 20 iun. 1944, a Blocului Național Democratic (Partidul Național-Țărănesc, Partidul Național-Liberal, Partidul Social-Democrat și Partidul Comunist din România). Lovitura de stat de la 23 aug. condusă de regele Mihai I, a marcat pentru P.C.R. o dublă victorie: încheierea perioadei de activitate ilegală și intrarea în coaliția guvernamentală. După preluarea puterii politice (6 mart. 1945), cu sprijinul nemijlocit al U.R.S.S., P.C.R., declarându-se pe sine „forța conducătoare în stat”, a aplicat modelul sovietic în viața politică, economică și cultural-științifică a țării, modificând în chip dezastruos destinul României. Totodată, partidul, în fruntea căruia s-a aflat Gheorghe Gheorghiu-Dej (1944-1965, cu mici întreruperi), a folosit forța de represiune a statului împotriva partidelor de opoziție, a elitei politice, militare și culturale a țării, iar în cadrul luptei pentru putere chiar și împotriva unora dintre liderii comuniști. După abdicarea silită a regelui Mihai I, partidul a desființat toate formele constituționale și instituțiile democratice, instaurând un regim de dictatură, totalitar, care sub conducerea cuplului Nicolae și Elena Ceaușescu (1965-1989) a atins forme hilar-paroxistice. N. Ceaușescu, concentrând în mâinile sale prerogativele politice și de stat, a continuat, cu sprijinul nemijlocit al nomenclaturii comuniste, al Securității, precum și al soției (care prin funcțiile deținute a devenit numărul doi în partid și în stat) consolidarea regimului de dictatură comunistă – unul dintre cele mai dure din câte au existat în țările din Europa -, cu consecințe nefaste nu numai în domeniul practicii economice, ci și al ființei și esenței umane. Fuga cuplului Ceaușescu din sediul Comitetului Central al partidului (22 dec. 1989), la bordul unui elicopter, a marcat sfârșitul regimului comunist, inclusiv al P.C.R. Conducerea Consiliului Frontului Salvării Naționale (C. f. S. n.), sub presiunea manifestanților adunați (12 ian. 1990) pentru comemorarea eroilor Revoluției, semnează decretul de declarare în afara legii a P.C.R. (decret anulat la 17 ian. 1990) de C. f. S. n., motivându-se că adoptarea lui a fost o greșeală politică, care se abate de la principiile și concepția F.S.N.-ului. La 18 ian. 1990, C. f. S. n. emite un Decret-lege privind trecerea în proprietatea statului a patrimoniului fostului P.C.R. Funcția supremă de conducere în partid (Secretar, Secretar general al C.C., Prim-secretar al Comitetului Central, Secretar general al partidului) au deținut-o: Gheorghe Cristescu (1922-1924), Köblös Elek (1924-1928), Vitali Holostenko (1928-1931), Alexandru Danieliuk-Ștefanski (1931-1934), Boris Stefanov (1934-1940), Ștefan Foriș (1940-1944). Conducere operativă: Constantin Pârvulescu, Emil Bodnăraș și Iosif Rangheț (par.-sept. 1944); Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu și Gheorghe Gheorghiu-Dej (sept. 1944-oct. 1945); Gheorghe Gheorghiu-Dej (1945-1954; 1955-1965); Gheorghe Apostol (1954-1955); Nicolae Ceaușescu (1965-1989). A editat publicațiile: „Socialismul” (1921-1924); „Scânteia” (1931-1940; 1944-1989); „Lupta de clasă” (1920-1939; 1948-1972); „Era socialistă” (1972-1989).

PETRU ȘCHIOPUL, domn al Moldovei (1574-1577, 1578-1579, 1582-1591, din 1589 asociat cu fiul său Ștefan). Supus marii boerimi. Politica sa a nemulțumit populația țării, care a susținut pe diverși competitori la domnie, pretinși urmași ai lui Ioan-Vodă cel Viteaz.

ISLANDA 1. Republica ~ (Lýdveldid Island), stat în NV Europei, situat pe insula cu același nume, în partea de N a Oc. Atlantic; 103 mii km²; 271 mii loc. (1996). Limba oficială: islandeza. Religia: creștină (protestanți 96,2%, catolici 1% ș.a.). Cap.: Reykjavik. Orașe pr.: Kópavogur, Hafnarfjördhur, Akureyri, Keflavík. Este împărțit în 8 regiuni, În afara insulei mari, țara mai cuprinde grupul Vestmannaeyjar (Heimaey, Surtsey ș.a.), alte insulițe și stânci. Relieful, de origine vulcanică, este format din podișuri înalte de lavă bazaltică, dominate de c. 100 vulcani, din care c. 30 sunt activi (Hekla – 1.491 m, Asjka – 1.510 m, Laki). Numeroase gheizere (între care Great Geysir, care a și dat numele acestui fenomen), solfatare și izvoare termale (utilizate pentru încălzit). C. 1/8 din supr. țării este acoperită de ghețari (cel mai mare, Vatnajökull, are 8.410 km²) ce coboară din masivul Oraefajökull (2.119 m alt max. din țară). Țărmurile au numeroase fiorduri însumând c. 6.000 km lungime. Climă temperat-oceanică, mai umedă pe litoralul sudic (până la 4.000 mm precipitații anual), în ciuda poziției latitudinale, în apropierea Cercului Polar de Nord, grație influenței curentului cald Golfstrom. Vegetație arborescentă aproape inexistentă. Economie dezvoltată, bazată în pr. pe pescuit (peste 1,5 mil t anual) și prelucr. peștelui, care reprezintă c. 75% din producția ind. și asigură 2/3 din exporturi (ocupă locul 1 pe glob la cantitatea pescuită/loc.). Expl. de diatomită, perlit, lignit, sulf și roci de construcție. Ind. produce energie electrică, cu o mare pondere a hidroenergiei și energiei geotermice (care asigură încălzirea locuințelor și apă caldă pentru 58% din populația țării), nave maritime de pescuit, ciment (80,9 mii t, 1994), aluminiu (99,3 mii t, 1994), îngrășăminte azotoase, produse textile și alim. (conserve de pește, carne, bere, tutun de pipă, ulei de balenă, făină de pește). Se cultivă (în mare parte în solarii încălzite cu ape geotermale) cartofi și tomate, apoi ricin, sfeclă de zahăr etc. 22,1% din supr. țării este ocupată de pășuni și fânețe pe baza cărora se cresc ovine (499,1 mii capete, 1995), bovine (71,9 mii capete. 1995) și cabaline. Animale pentru blană. Nu are c. f. Căi rutiere: 12,3 mii km (1995). Flota comercială maritimă: 177,3 mii t. r. b. (1994). Turism: 179,2 mii turiști străini (1994). Principalele obiective: capitala Reykjavik, orașul Akureyri și lacul Mývatn, parcul național Thingvellir, centrul turistic Langarvatn, grupul insulelor Vestmannaeyjar. Principalul punct de plecare pentru excursii sau expediții în Groenlanda. Moneda: 1 króna (plural krónur) = 100 aurar (singular eyrir). Export: pește și produse din pește, aluminiu, piei și blănuri, produse alim. Import: mașini, utilaje și echipament industrial, echipament de transport, petrol și produse petroliere, bunuri de larg consum, produse agricole. – Istoric. Menționată pentru prima dată de navigatorul Pitea di Marsiglia (sec. 4 î. Hr.), sub denumirea de Tule sau Thule (pe unele hărți Friesland), și considerată, potrivit legendei, limita nordică a lumii, I. a fost identificată inițial cu ins. Shetland. Locuită probabil mai întâi de călugări irlandezi (sec. 8), I. a fost populată în sec. 9-10 de vikingi (care au numit-o „Pământul de gheață”), nobilul Ingólfr Amarson, de origine norvegiană, debarcând aici în 874. În câteva decenii în I. s-a constituit o societate formată din clanuri războinice, guvernarea aparținând unei adunări de oameni liberi, Althing. Pătrunderea creștinismului (sec. 10) a dus la formarea diocezelor, subordonate arhiepiscopiei norvegiene, prima episcopie autonomă fiind creată în 1056. În urma conflictelor interne, în 1262, a fost supusă de regele Haakon IV al Norvegiei, iar din 1380, va trece, împreună cu aceasta din urmă, sub stăpânirea Danemarcii. Regele Christian III a impus reforma luterană (1550), iar monopolul comercial a fost conferit danezilor prin crearea (1730) a Companiei Daneze a Islandei. În sec. 18, populația a fost decimată de epidemia de variolă (1707-1709), erupțiile vulcanice (1765, 1783) și foametea din 1785. Constituția din 1903 a acordat I. autonomie, aceasta devenind, în 1918, regat independent, în uniune personală cu Danemarca. Datorită importanței sale strategice, în timpul celui de-al doilea război mondial a fost ocupată de Aliați. La 23 dec. 1943, în urma unui referendum, a denunțat uniunea personală cu Danemarca, proclamându-se republică independentă (17 iun. 1944). După 1958, problema delimitării zonelor de pescuit a opus permanență I. Marea Britanie, I. extinzându-și limita apelor teritoriale la 200 de mile (1975). Având instituții democratice de veche tradiție (Althing-ul este considerat cel mai vechi parlament din lume) și o economie în continuă dezvoltare, I. a devenit o țară cu un nivel de trai foarte înalt. Între 1980 și 1996, timp de patru mandate, funcția supremă în stat a fost deținută de prima femeie din lume aleasă președinte, Vigdis Finnbogatóttin. I. este republică prezidențială, potrivit Constituției din 17 iun. 1944. Activitatea legislativă este exercitată de un președinte și de Althing, iar cea executivă, de președinte și un guvern numit de acesta. 2. Insulă în N Oc. Atlantic, la c. 500 km SE de Groelanda; 102,8 mii km². Țărmul de V, N și E este puternic fragmentat de fiorduri. În relief, predomină platourile vulcanice cu înălțimi ce ajung până la 2.119 m (vf. Hvannadalshnúkur); 11,8 mii km² din supr. ins. este acoperită de ghețari. Vegetație de tundră.

ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43°37′07″ și 48°15′06″ lat. N și între 20°15′44″ și 29°41′24″ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45° lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km² (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km². Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă „poartă” deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3°C între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11°C în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8°C în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8°C, iar în cele de munte oscilează între 6°C și -2°C pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23°C în S țării, 20°C în reg. de deal și mai puțin de 6°C pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5°C (în aug. 1951, la stația meteo „Ion Sion” din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3°C), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2°C. În NE țării valorile scad sub -4°C, iar pe culmile munților ajung la -10°C. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5°C s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în „umbră de precipitații” și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Română, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul de oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional „Henri Coandă”, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii ’80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii ’70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde $ fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți „Alpii Transilvaniei”), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distinct de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni („țări” precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, „mai mari ai pământului” (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea „Chestiunii orientale”, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, „regimul națiunilor” privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei „națiuni”. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al „cărvunarilor”, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a „crizei orientale”, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. „stat național unitar și indivizibil”, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic („libertatea muncii”, „libertatea de asociere”, „dreptul de vot” ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km², populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după „Războiul de șase zile” (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii „The Chase Manhattan”, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii ’70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă „de independență” a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se „mineriadele”. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant al legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum și integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.

ARĂBOAICĂ, arăboaice, s. f. Femeie care face parte din populația țărilor arabe. – Arab + suf. -oaică.

SUD-AMERICAN, -Ă, sud-americani, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din una dintre populațiile țărilor din America de Sud sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparține Americii de Sud sau sud-americanilor (1), referitor la America de Sud ori la sud-americani. – Din fr. sud-américan.

SUD-AMERICANCĂ, sud-americance, s. f. Femeie care face parte din una dintre populațiile țărilor din America de Sud sau este originară de acolo. – Sud-american + suf. -că.

POPOR, popoare, s. n. 1. Formă istorică de comunitate umană, superioară tribului și anterioară națiunii, ai cărei membri locuiesc pe același teritoriu, vorbesc aceeași limbă și au aceeași tradiție culturală. 2. Totalitatea locuitorilor unei țări, populația unei țări; cetățenii unui stat; națiune, neam, norod. ♦ (Înv.) Populația unei cetăți, a unui oraș, a unui sat (ori a unei părți dintr-un sat) sau a unei unități teritoriale formate din mai multe sate. 3. Marea majoritate a populației (cu venituri mici) a unei țări; grosul populației; norod; spec. țărănime. ◊ Loc. adj. Din popor = care face parte din grosul populației; de origine socială modestă. 4. (La sg.; colectiv) Număr nedefinit (dar mare) de persoane, mulțime mare de oameni strânși la un loc; poporație, poporime. 5. (Înv.) Totalitatea credincioșilor care aparțineau aceluiași cult sau aceleiași parohii. [Var.: (înv.) popol, popul s. m.] – Cf. lat. populus, it. popolo.

ALIAT¹, -Ă, aliați, -te, adj. Unit sau întovărășit cu cineva printr-o alianță în vederea unei acțiuni comune. Regimul de stat al republicii noastre, regimul democrației populare, reprezintă puterea oamenilor muncii de la orașe și sate, puterea clasei muncitoare aliate cu țărănimea muncitoare, cu alte cuvinte puterea majorității covîrșitoare a populației țării îndreptate împotriva unei minorități de exploatatori și asupritori. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 692. În curînd Plevna era să fie atacată cu toată puterea armatelor aliate. CARAGIALE, O. I 356. – Pronunțat: -li-at.

ARMATĂ, armate, s. f. 1. Totalitatea forțelor armate ale unui stat; oaste. Scut al intereselor poporului și al Republicii Populare Romîne, școală a poporului – astfel concepem noi misiunea armatei în Republica Populară Romînă. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 144. Armata noastră populară este continuatoarea celor mai bune tradiții militare ale poporului romîn, care s-au format de-a lungul veacurilor în lupta sa pentru libertate și independență. SCÎNTEIA, 1951, nr. 2159. Oamenii muncii din toate țările consideră armata sovietică ca armată eliberatoare, care apără pacea, securitatea și libertatea popoarelor împotriva imperialismului american, ațîțătar la un nou război. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2590. Toate armatele țărilor capitaliste sînt unelte de consolidare a dominației capitalului. Ele au fost și sînt folosite pentru reprimarea oamenilor muncii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2590. Armata roșie = nume purtat de armata Statului sovietic de la înființare pînă în 1943. Stalin a condus direct făurirea și organizarea forțelor Armatei roșii și glorioasele ei fapte de arme pe fronturile cele mai hotărîtoare în anii războiului civil. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 22. Armată populară (de eliberare) = armata din unele țări coloniale, care luptă pentru eliberarea poporului de sub jugul imperialismului. Îndată după debarcarea trupelor inamice, puternice unități ale armatei populate de eliberare au întreprins operațiuni de încercuire pe scară largă împotriva acestora SCÎNTEIA, 1953, nr. 2719. ◊ Expr. A face armata = a presta serviciul militar. Stăpînirea pune pe feciorii care fac armată, a urmat el adresîndu-mi-se mie, să împuște pe părinții lor rămași la coarnele plugului. SADOVEANU, N. F. 121. Ia-mă, Gheorghe, și pe mine, Să fac armata cu tine. POP. ♦ Mare unitate militară constituită, mai ales în timp de război, din cîteva corpuri de armată și unități din diferite arme. Armatele glorioase ale Uniunii Sovietice au alungat ocupanții germani fasciști și ne-au dat posibilitatea de a dezvolta cu succes lupta poporului muncitor pentru independență națională și democrație populară GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 260. Mahomed II pornește, în 1462, cu armată mare împotriva Țării Romînești. IST. R.P.R. 103. Misiunea apărării frontului din sud, din regiunea Ruina, Șucița și Șiret, revenea trupelor din armata I romînă și unei armate ruse. IST. R.P.R. 498. General de armată v. general. 2. Fig. Colectivitate (constituind o forță socială) care acționează în vederea unui scop comun; masă. Femeile formează jumătate din populația țării noastre, formează o imensă armată a muncii și sînt chemate să educe pe copiii noștri, generația noastră viitoare, viitorul nostru. STALIN, PROBL. LEN. 481. Armată (industrială) de rezervă = (în orînduirea capitalistă) populația muncitorească rămasă fără lucru din pricina anarhiei modului de producție. Acumularea capitalului, accelerînd înlăturarea muncitorilor de către mașină și creînd bogăție la un pol și mizerie la celălalt, dă naștere și așa-numitei «armate industriale de rezervă», «prisosului relativ» de muncitori sau «suprapopulației capitaliste», care îmbracă forme extrem de variate și dă capitalului posibilitatea să lărgească extraordinar de repede producția. LENIN, O. XXI 50. ♦ Mulțime, șir, cîrd. E o armată întreagă de bătrîni, tineri, femei și copii – muncitori în fabrica unui vestit milionar, pe care l-au îmbogățit, în cîțiva ani, norocul și brațele lor. DEMETRESCU, O. 150.

EXPANSIONIST, -Ă, expansioniști, -ste, adj. Referitor la expansionism, de expansionism. Pături tot mai largi ale populației țărilor capitaliste, aflate sub povara înarmărilor și a pregătirilor de război, se pronunță împotriva politicii expansioniste a monopolurilor americane, împotriva politicii de forță și agresiune duse de cercurile imperialiste. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2749. – Pronunțat: -si-o-.

RWANDA [ruánda], Republica Ruandeză (Republika y’u Rwanda; Républica Rwandaise; Republic of Rwanda), stat în Africa de Est ecuatorială; 26.338 km²; 8,4 mil. loc. (2005). Limbi oficiale: rwandeza (kinyaRwanda), franceza și engleza. Religia: creștină (romano-catolică 51%, protestanți 28,8%, alți creștini 2,1%) 81,9%, islamică 7,9%, credințe tradiționale 9%, alte credințe 1,2%. Capitala: Kigali. Orașe pr.: Gitarama, Ruhengeri, Butare, Gisenyi. Este împărțită în 12 prov. Situată în inima Africii, fără ieșire la mare, R. are un relief înalt dat de un podiș (1500 m – 2000 m) înclinat spre E și dominat de munți vulcanici (alt. max. 4.507 m în Mt. Karisimbi, în masivul Virunga). În V țării la granița cu R.D. Congo se află depr. lacului Kivu ce se înscrie pe linia Marelui Graben est-african. În R. (la S de Ecuator) își are originea Kagera, unul dintre izvoarele Nilului. Situată în apropierea Ecuatorului țara are – datorită alt. ridicate – un climat subtropical, cu temperaturi medii anuale de 18°C și precipitații între 1.000 și 1.500 mm/an; vf. Karisimbi este adesea acoperit de zăpadă. Vegetația dominantă este savana, pădurile acoperind mai puțin de 10% din supr. țării. Fauna include lei, leoparzi, rinoceri, zebre, felurite antilope ș.a., animale ocrotite în cele două parcuri naționale – Kagera (fondat în 1934, 250.000 ha) și Volcans (cu 7 vulcani și în care sunt protejate gorilele de munte). Resurse de subsol – gaze naturale, casiterit, wolfram, niobiu, tantalit, aur. Țara are cea mai mare densitate a populației de pe continentul african (312 loc./km²), R. se numără între statele cele mai sărace ale lumii, având ca principală ramură economică agricultura predominant de subzistență. Se cultivă (2004), manioc (912 mii t), cartofi (1,1 mil. t), batate (908,3 mii t, locul 2 pe glob, la prod./loc.), taro, sorg, porumb, orez, grâu, fasole, mazăre, trestie de zahăr, soia, ceai, cafea, arahide, banane (plantain, 2,41 mil. t – locul 3 pe glob), piretrum (1.000 t, locul 3 pe glob). Producția agricolă nu reușește să asigure consumul intern, R. importând o bună parte din produsele alimentare necesare. Creșterea animalelor – bovine, ovine, caprine, porcine – este apanajul pop. tutsi, în timp ce cultura plantelor este specifică pop. hutu. Produse industriale: energie electrică (167 mil. kWh, 2002), staniu (metal 200 t, 2002), produse chimice, ciment, cherestea, mobilă, încălțăminte, zahăr, lapte, unt. bere ș.a. În prod. de energie electrică atrage atenția ponderea deținută de hidrocentrale (97,7%) – una din cele mai ridicate la nivel mondial. Sunt prelucrate primar și principalele resurse de subsol (minereurile de staniu și wolfram). Metalele rare (niobiu, tantal) au devenit în ultimii ani principalul articol de export. Infrastructura căilor de comunicații este marcată de absența căilor ferate și calitatea redusă a celor rutiere (doar 8,3% din cei 12000 km sunt asfaltați). Principalul aeroport (al capitalei) poate primi orice tip de aeronavă. Poziția geografică (cel mai apropiat port se află la 2000 km) creează dificultăți suplimentare redresării economice după perioada tragediei interne de la mijlocul anilor ’90 ai sec. 20. Balanța comercială este deficitară, importurile acoperind doar 40% din valoarea exporturilor (2005). Turismul este în fază incipientă în pofida unui potențial remarcabil oferit de cadrul natural, dar dezvoltarea sa este periclitată, în mare măsură, de instabilitatea internă. Principalele zone și obiective: parcurile naționale, cascada Ndaba (cu o cădere de 100 m), în apropierea orașului Kibuye, pădurea Nyungwe (arie protejată); capitală țării Kigali, orașul Butare (principalul centru cultural al R.) micile orașe stațiuni de pe malul L. Kivu ș.a. Moneda: 1 franc R. = 100 centimes. Export (2001): niobiu și tantal (45,2%), ceai (25,6%), cafea (20,1%), piei, casiterit ș.a. Pr. p. (2004): Indonezia (64,2%), China (3,6%), Germania (2,7%). Import (2001): bunuri de investiții (22,1%), produse agro-alimentare (19,4%), combustibili (18,7%), semifabricate (18,1%) ș.a. Parteneri (2004): Kenya (24,4%), Germania (7,4%), Belgia (6,6%), Uganda (6,3%), Franța (5,1%). – Istoric. Pe terit. R., populat de triburile autohtone de agricultori sedentari hutu (wahutu, bahutu) de origine bantu, pătrund, în sec. 15-16, triburile de păstori nomade tutsi (watutsi, batutsi) de neam hamit, care, deși sunt minoritari (10-15% din totalul populației țării), reușesc să se impună ca pătură politică hegemonică. Statul creat de ei cunoaște în vremea regelui Kigeri II Rwaabugiri (c. 1865-1895) o epocă de înflorire, dar în 1899 este ocupat de trupe germane și inclus în colonia Africa Germană de Est. În 1916, terit. R. este ocupat de trupe belgiene și și formează împreună cu Urundi (azi Burundi) între 1922 și 1962, Teritoriul Rwanda-Urundi, sub mandat al Societății Națiunilor (din 1946, sub tutelă a O.N.U.), încredințat spre administrare Belgiei. Atât Germania cât și Belgia, cele două puteri coloniale, au menținut neschimbate structurile social-politice din epoca precolonială, care au perpetuat rolul hegemonic al populației tutsi în societate. Sub presiunea mișcării de eliberare națională, condusă de liderii etniei hutu, Grégoire Kabyibanda și Joseph Habyarimana, are loc, printr-un referendum (2 oct. 1961), abolirea monarhiei și proclamarea R., rep. autonomă, iar la 1 iul. 1962, rep. independentă; președinte fiind ales. G. Kabyibanda. Viața politică a țării a fost marcată de confruntări sângeroase (1959, 1963, 1990, 1992, 1994) între etniile hutu (majoritară) și tutsi (minoritară), în care s-au implicat și țările vecine: Uganda, Tanzania, Burundi și R.D. Congo, soldate cu zeci și sute de victime. În urma unei lovituri de stat militare, puterea este preluată, la 5 iul. 1973, de către generalul Juvénal Habyarimana care încearcă o politică de detensionare a conflictelor interetnice, dar se lovește de intransigența cercurilor tutsi din exil. Acestea, regrupate în Frontul Patriotic Rwandez (FPR), încearcă, venind din Uganda, să preia, în oct. 1990, puterea în R. prin forța armelor, dar sunt înfrânte de unități belgiene, franceze și congoleze sosite în ajutorul guvernului rwandez hutu. Din 1993, sunt reluate operațiunile militare ale rebelilor tutsi pe terit. rwandez, apropiindu-se treptat de Capitală. Prăbușirea, la 6 apr. 1994, în momentul aterizării pe aeroportul din Kigali, a avionului care-l transporta pe președintele R., J. Habyarimana, și pe cel al statului vecin Burundi, devine semnalul declanșării unui adevărat genocid împotriva populației minoritare tutsi (în perioada apr.-iul. 1994, c. 1.000.000 de oameni, reprezentând 3/4 din populația tutsi a țării a fost masacrată de către conaționalii hutu). În urma ofensivei victorioase a rebelilor tutsi din Frontul Patriotic Rwandez, la 19 iul. 1994, este instalat la Kingali o nouă conducere a țării – președinte Pasteur Bizimunga (de etnie hutu) și prim-min. Faustin Twagiraramungu. La 6 apr. 1995 se deschide, la Kingali, primul proces în vederea judecării celor 30000 de persoane aflate în detenție sub acuzația de participare la masacrele din 1994. Pentru a elimina acest pericol, forțele rwandeze sprijină rebeliunea armată izbucnită în R.D. Congo împotriva dictatorului Laurent Désiré Kabila, aliatul milițiilor hutu refugiate pe teritoriu congolez, iar Tribunalul internațional, constituit de O.N.U. la Arusha (Tanzania), a trecut la judecarea oficialităților hutu acuzate de genocidul din 1994. Soldați hutu din taberele de refugiați din R.D. Congo și o nouă „Armată Populară de Eliberare a Rwandei”, a etniei hutu, inițiază noi incursiuni pe terit. R., declanșând alte masacre, în pofida politicii de reconciliere promovată de noile autorități de la Kingali. După demisia lui Pasteur Bizimungu, Paul Kagame (de etnie tutsi), este ales de către Parlament, în mart. 2000, președinte al statului. Prin referendumul din mai 2003 se validează cu 93% noua Constituție a țării, care prevede garantarea securității și democrației, în perspectiva evitării conflictelor sângeroase dintre etniile tutsi și hutu. Republică prezidențială.

GOANĂ, goane, s. f. 1. Fugă mare. Cînd ajunseră unul lîngă celălalt, goana se opri. PREDA, Î. 43. În goana roibului un sol, Cu frîu-n dinți și-n capul gol, Răsare, crește-n zări venind, Și zările de-abia-l cuprind. COȘBUC, P. I 145. Pe un drum luciu ca oglinda, Ionică, înhămat la săniuță, mă duce-n goană. VLAHUȚĂ, O. AL. I 87. [Calul e] cu ochii iuți ca fulgerul, La goană ca vulturul, De-ți înalță sufletul! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 291. ◊ Fig. În goana după profituri maxime, capitaliștii au exploatat crunt clasa muncitoare și țărănimea muncitoare, au ruinat și pauperizat majoritatea populației țării. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 75. ◊ Expr. A o lua la goană = a o lua la fugă. O luă la goană pe chei, cu scrisoarea în mînă, cu capul gol, amețit, beat de emoție. BART, E. 23. A pune (pe cineva) pe goană sau a lua (pe cineva) la (rar în) goană = a pune (pe cineva) pe fugă, a lua (pe cineva) la fugă (v. fugă), a fugări, a goni, a alunga. Ne luam la goană prin șanțuri. SADOVEANU, O. VII 274. Făt-Frumos, deaca văzu că vrăjmașii sînt mai puternici, se repezi din munte și-i puse pe goană. ISPIRESCU, L. 156. Omul... l-a luat la goană [pe lup] cu o furcă de fier. La TDRG. Gonacii cu cai ușori... se întrebuințau spre... a lua în goană pe vrăjmași. BĂLCESCU, O. I 25. ♦ Urmărire, fugărire. Zmeoaica se făcu luntre și punte și trecu. Dete prin foc și prin apă, și după dînșii! tot după dînșii și din goană nu-i slăbea! ISPIRESCU, L. 194. ◊ Fig. De cum am ajuns acasă, goană și prigoană pe capul mieu din partea boieriului. CREANGĂ, A. 158. 2. Vînătoare cu gonaci; p. ext. vînătoare. La goană mare, crezi d-ta că puțini lupi dau cinstea pe rușine? CREANGĂ, P. 121. Haidem, prieteni! Să alergăm La astă goană de urși și cerbi. NEGRUZZI, S. II 96. ◊ Scule de goană = instrumente speciale de care se folosesc pescarii pentru a scoate peștele din ascunziș. Te-am învățat să folosești sculele de goană și cele de zătoane după timp. DAVIDOGLU, O. 25.3. (Învechit, rar; la jocul de cărți) Ghinion, nenoroc. Nimic nu dă o expresie mai proastă figurii omenești decît o goană continuă la cărți. VLAHUȚĂ, O. AL. II 170.

HINDI s. n. (< fr., it., engl. hindi): limbă indiană modernă din grupul central (alături de limba urdu). Este împărțită în două ramuri: hindi de răsărit și hindi de apus, fiecare având mai multe dialecte. Cel mai important dialect în hindi de apus este hindustani, care a devenit limbă națională a indienilor, folosită ca mijloc de comunicare de diferitele populații din India. S-a format pe baza dialectelor de la nord de Delhi și din Pundjab și este vorbită pe un teritoriu vast în nordul Indiei și în Pakistan de peste o sută cincizeci de milioane de oameni (pe lângă cei care o folosesc ca a doua limbă). Ea are două forme literare: hindi, limba de stat a Indiei, și urdu, limba de stat în Pakistan (alături de bengali și engleză). Limba literară hindi a apărut în epoca formării limbilor noi indiene, pe baza celor medii. Începuturile literaturii indiene datează din secolul al XII-lea; aceasta este ilustrată de poezia epică, reprezentantă a literaturii până în secolul al XIX-lea. În secolul al XIV-lea existau în India mai multe limbi literare în care s-au scris mai ales creații beletristice și religioase. În perioada stăpânirii engleze, în locul limbilor indiene focale s-a impus engleza, deși nu era cunoscută de populația majoritară. La începutul secolului al XX-lea, limba h., cunoscută de jumătate din populația țării, a început să se impună ca limbă națională. În 1950 a fost legiferată introducerea ei ca limbă de stat, iar în 1965 a fost declarată ca limbă oficială pe tot teritoriul Indiei (alături de a doua limbă oficială: engleza). Limba h. întrebuințează un sistem de scriere denumit devanāgarī, bazat pe vechea scriere indiană brahmană, ilustrată cu documente din secolul al III-lea î.e.n. Sistemul fonetic al limbii h. are vocale lungi și vocale scurte; cel morfologic dispune de alternanțe vocalice care au un rol deosebit, ca și în indo-europeană. Pentru marcarea unor valori gramaticale sau lexicale sunt repetate cuvintele sau sunt folosite elemente sinonimice.

SPANIOLĂ s. f. (cf. fr. espagnole, it. spagnolo – după Spania): limbă romanică din grupul occidental, vorbită în Spania, aproape în toate țările Americii de Sud și ale Americii Centrale (cu excepția Braziliei – unde se vorbește portugheza, Guyanelor – unde se vorbește engleza, franceza și olandeza, și a statului Haiti – unde se vorbește franceza), în Mexic, în sudul S.U.A. și în insulele Filipine (parțial). Este una dintre limbile internaționale actuale. Se caracterizează prin ortografie mai simplă decât a portughezei; semne de întrebare și de exclamare puse la începutul și la sfârșitul propozițiilor (cele de la început în poziție răsturnată); elemente lexicale arabe (foarte numeroase), italiene, provensale și franceze (cele arabe între secolele al VIII-lea – al XV-lea); folosirea unui auxiliar dublu – estar (< lat. stare) și ser (< lat. esse); folosirea subiectului după verb etc. Trebuie spus că prin intermediul s. civilizația arabă a devenit cunoscută Europei și a avut o mare influență asupra culturii acesteia în evul mediu (termeni nenumărați din matematică, astronomie, medicină și filosofie s-au răspândit în toate țările Europei, mulți dintre ei devenind termeni internaționali). Este atestată prin documente din secolul al XII-lea; printre acestea a rămas celebru Cidul (El Poema del Mio Cid), epopee populară scrisă în 3730 de versuri, în care sunt evocate luptele împotriva maurilor, conduse de eroul național spaniol Rodrigo Ruy Diaz de Bivar, supranumit de arabi El Cid („domnul”). Datorită descoperirii Americii în secolul al XV-lea și colonizării acesteia de către spanioli, limba spaniolă a căpătat cea mai mare extindere dintre toate limbile romanice. În acel secol și în secolul următor (al XVI-lea) s-a fixat limba literară spaniolă, pe baza dialectului castilian, dialect de centru (de aici și folosirea – alături de termenul de lengua espagñola – a termenului de lengua castellana „limba castiliană”), în care s-a dezvoltat o literatură bogată, ajunsă la apogeu la începutul secolului al XVII-lea prin operele unor scriitori de renume mondial ca Lope de Vega, Cervantes și Calderón de la Barca. S. dispune de trei grupuri de dialecte, dintre care cele mai importante sunt: în grupul de nord, dialectele asturian, leonez și aragonez; în grupul de centru, dialectul castilian și în grupul de sud, dialectul andaluz. Structura s. americane, vorbită în America de Sud, în America Centrală și în Mexic, este în esență aceeași cu structura s. vorbite în Europa. Ea a păstrat unele elemente arhaice și dialectale (cum ar fi pronunțarea spirantă interdentală θ – notată c sau z – ca un s, fenomen generalizat denumit seseo), dar a introdus și inovații proprii, cum sunt transformarea lui e neaccentuat în i (cf. vestido > vistido „îmbrăcăminte”); trecerea lui l palatal (notat ll) la y; modificarea sensurilor unor cuvinte; înlocuirea formei de persoana a II-a plural vosotros, a pronumelui personal, cu forma pronumelui de politețe Usted și a formei de persoana a II-a singular tu, a pronumelui personal, cu forma de persoana a II-a plural vos, a aceluiași pronume; folosirea formei neaccentuate de acuzativ lo, a pronumelui personal, în locul formei le, atât pentru lucruri cât și pentru persoane etc. S. americană este mai unitară în forma scrisă decât în forma vorbită, care prezintă mai multe variante, create prin influența, pe etape, a diverselor limbi indiene existente în țările din aceste zone. Astfel, în prima etapă (a așezării spaniolilor pe coastele Americii), s. a împrumutat cuvintele din limbile indiene araucană și caraibi; în a doua etapă (în timpul expediției lui Cortez în Mexic), ea a împrumutat cuvinte din limba indiană nahuatl (aztecă); în a treia etapă (după cucerirea Perului și a Boliviei), împrumuturile s-au făcut din limba indienilor incași quechua. Trebuie spus că cea mai apropiată de forma s. europene este s. vorbită în Peru, deoarece poziția de centru cultural al imperiului colonial spaniol, pe care o avea această țară (cu școli și universități), a favorizat păstrarea mai bine a aspectului literar al acestei limbi. Totuși, în lexicul ei există destule cuvinte împrumutate din limbile indienilor incași quechua. Aceeași influență o constatăm și în limba spaniolă vorbită în Bolivia. În lexicul s. vorbite în Chile și într-o parte a Argentinei s-a exercitat influența limbii indiene araucană. Foarte multe cuvinte din limba indiană guarani au fost împrumutate de s. vorbită în Paraguay, Uruguay și Argentina (în Paraguay, unde indienii guarani reprezintă jumătate din populația țării, s. este concurată chiar de limba acestora, care este vorbită de cercuri largi de muncitori, comercianți și intelectuali). Nici s. vorbită în Mexic nu este lipsită de influența limbii indienilor; în lexicul și fonetica ei se constată destule elemente din limba indiană nahuatl (aztecă). Pentru s. vorbită în Cuba este vizibilă influența limbii negrilor africani, aduși ca robi pe plantațiile din insulă, iar pentru s. vorbită în Argentina și în Guyana nota caracteristică în lexic este dată de elementele împrumutate din limbile emigranților europeni: în prima, din italiană, iar în a doua, din franceză, olandeză și engleză.

valah, ~ă sm, a [At: M. COSTIN, O. 247 / V: vlah sm, a (S și: înv, vlach), (înv) volohi smp, (îvr) vloh sm / S și: (înv) valach / Pl: ~i, ~e / E: lat valachus, slv влахъ, ngr βλάχος, pn Wołoch, Włoch] 1 smp Nume dat în trecut populațiilor romanice de către alte popoare. 2 sm Persoană care aparținea populațiilor romanice. 3 smp Nume dat românilor de către alte popoare în Evul Mediu și menținut până la mijlocul secolului al XIX-lea pentru populația Țării Românești. 4 sm Persoană care aparținea comunității etnice românești. 5-6 a Care aparține Valahiei sau valahilor (3) Si: (asr) valahic (1-2), (îvr) valahicesc (1-2). 7-8 a Privitor la Valahia sau la valahi (3) Si: (asr) valahic (3-4), (îvr) valahicesc (3-4). 9 a Specific valahilor (3) Si: (asr) valahic (5), (îvr) valahicesc (5). 10 a (Glg; îs) Fază ~ă Fază de cutare care a afectat, în cuaternar, Munții Carpați Si: fază valahică.

valah, -ă s.m., adj. 1 s.m. (la pl.) Nume dat în Evul Mediu, de către alte popoare, populației române din stînga și din dreapta Dunării, precum și din spațiul carpatic, menținut pînă la mijlocul sec. 19 pentru populația Țării Românești; (și la sg.) persoană care făcea parte din această populație. ♦ ext. (curent; pop.) Nume dat locuitorilor din Muntenia de către locuitorii altor provincii românești; (și la sg.) persoană care face parte dintre acești locuitori. Din cauza meciului, moldovenii s-au supărat pe valahi. 2 adj. Care aparține Valahiei sau valahilor, referitor la Valahia sau la valahi; specific valahilor; valahic. 3 s.m. (la pl.) Nume dat în trecut, de către alte popoare, populațiilor romanice; (și la sg.) persoană care făcea parte din aceste populații. 4 adj. (geol.) Fază valahă = fază de cutare a pămîntului, care a afectat în cuaternar și Munții Carpați; fază valahică. • scris și (înv.) valach. pl. -i, -e. și vlah, -ă s.m., adj., (înv.) volohi s.m. pl., vloh s.m. /<lat. Valachus, slav. влахъ, ngr. Βλάχος, pol. Wołoch, Włoch.

MUNTEAN¹ subst. 1. S. m. (În opoziție cu c î m p e a n, v ă l e a n) Om originar de la munte (1), care trăiește la munte, locuitor de la munte. Cu rușine ostrovan, iară cu cinste muntean a se numi și a se ținea, primea. CANTEMIR, IST. 370. Ești tu fată de muntean, Sau copila de vălean ? ALECSANDRI, P. I, 97. În jurul lor, munteni stau încet de vorbă. CAMIL PETRESCU, U. N. 222. Munteanul s-a zvîrlit în șa și a pornit înainte pe cararea din fînaț. SADOVEANU, F. J. 546. Se întoarse și văzu doi munteni cu sumăieșe scurte. id. O. IX, 25. Ies pe culoar și aflu la capătul vagonului doi munteni cu bocanci uriași. V. ROM. iulie 1957, 79. ◊ (Adjectival) Pentru noi, țăranii munteni, este o mare facere de bine ! CREANGĂ, A. 19. ♦ (Adjectival) Care aparține locuitorilor de la munte (1). specific locuitorilor de la munte; muntenesc (1). Am început a videa și sătenii în costumul muntean. NEGRUZZI, S. I, 308. 2. S. m. Persoană care face parte din populația de bază a țării Românești sau a Munteniei, ori este originară de acolo; (la pl.) populația țării Românești sau a Munteniei. Măi muntene, măi vecine, Vină să te prinzi cu mine. ALECSANDRI, P. II, 136. Din naștere-s muntean, Iar din botez sînt oltean. id. P. P. 291. (Adjectival) Se sculară șcheaii sîrbii și rumănii munteanii, de le luară țara de cătră Dunăre. MOXA, 377/17. Boierii ardeleni și munteni. ap. TDRG. Dăduse în 1574 tronul Moldovei lui Petru Șchiopul, principe muntean. XENOPOL, I. R. V, 47. 3. Subst. (sg. art.) Numele unui vînt care bate dinspre nord sau dinspre răsărit; (regional) băltăganul. Munteanul, vîntul polului miezii nopți. PISCUPESCU, O. 70/15, cf. HEM 2 138, 3 072. Zile întregi a nins și „munteanul” a viforît turbat. ap. TDRG. Băltăganul este un vînt de răsărit; pentru unele părți, băltăganul se numește și muntean. PAMFILE, VĂZD. 54, cf. H II 50, 84, 92, IV 15, 68, 109, VII 174, IX 430, XIV 256, XVI 16. – Pl.: munteni. – Munte + suf. -ean.

OBIECTA vb. I. Tranz. A face o obiecție; a găsi pricină. cf. DDRF, BARCIANU, ALEXI, W., IORDAN, L. R. A. 236. Rizo a obiectat că o asemenea măsură ar ridica împotriva lui toată populația țărilor românești. OȚETEA, T. v. 180. Felix nu îndrăzni să obiecteze nimic. CĂLINESCU, E. O. I, 75. ♦ p. ext. (Rar) A reproșa, a imputa. cf. ȘĂINEANU, CADE. – Pronunțat: -bi-ec-ta și -biec-ta. – prez. ind.: obiectez. – De la obiecție.

DEPOPULA, depopulez, vb. I. Tranz. (Despre calamități) A reduce numeric sau a distruge în mare parte populația unei țări, a unei regiuni. – Din lat. depopulare. Cf. fr. dépeupler, it. depopolare.

ROMANIZA, romanizez, vb. I. Tranz. A imprima sau a impune (unei țări, unei populații) caracterul romanității, a face (să fie) roman², a introduce civilizația romană². ♦ Refl. A deveni roman² sau romanic. – Din fr. romaniser.

STRĂIN, -Ă, străini, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care face parte din populația altei țări decât aceea în care se află sau trăiește; (om, ființă) care este originară din altă regiune, localitate etc. decât aceea în care se află sau locuiește, trăiește. ♦ (Persoană) care aparține unei naționalități ce nu formează, în cadrul unui stat, o minoritate națională. 2. Adj. (Despre țări, locuri) Care este altul decât cel de origine al cuiva. ♦ Care aparține sau este propriu altui popor decât cel al persoanei despre care este vorba. 3. Adj., s. m. și f. (Persoană) care nu se află în relații apropiate (de rudenie sau de prietenie) cu cineva; p. ext. (om) care este sau se simte stingher. ◊ Loc. adv. Prin (sau printre, în) străini = departe de casă, între oameni necunoscuți, neprietenoși. ♦ (Om) înstrăinat (sufletește), depărtat de... 4. Adj. Care este în afară de preocupările sau de interesele cuiva. ♦ Care nu are nici o legătură, nici o contingență cu ceva, care este departe de ceva. 5. Adj. (Despre obiecte) Care nu este proprietatea sa, care aparține altuia. 6. Adj. Care este de altă natură, are alte particularități decât mediul în care se află. 7. Adj. Neobișnuit; bizar. [Var.: (pop.) strein, -ă adj., s. m. și f.] – Et. nec.

OLIGANTROPIE, oligantropii, s. f. (Livr.) Scădere a populației unei țări, a unui oraș etc. – Din fr. oliganthropie.

GHETOU ~ri n. (în trecut) Cartier al unui oraș unde erau siliți (din motive rasiale, religioase etc.) să trăiască anumite grupuri din populația unei țări. /<it. ghetto, germ. Getto

NIVEL¹ ~uri n. 1) Înălțime a unui loc în raport cu un plan orizontal dat. ◊ ~ul mării nivelui zero al mării în raport cu care se determină altitudinile formelor de relief. Curbă (sau linie) de ~ linie de pe hartă care unește punctele cu aceeași altitudine. Pasaj de ~ punct de întretăiere, la aceeași altitudine, a două căi de comunicație. 2) Fiecare dintre părțile care cuprind încăperile de pe același plan orizontal dintr-o clădire; etaj; cat. 3) fig. Treaptă de dezvoltare a ceva; măsură în care se manifestă evoluția unui lucru. ~ de dezvoltare. ~ științific. ~ artistic. ~ intelectual. ◊ ~ de trai (sau ~ul vieții) măsură în care sunt satisfăcute necesitățile materiale și spirituale ale populației unei țări, într-o anumită perioadă de timp; grad al bunăstării. La același ~ pe aceeași treaptă; pe același plan. A fi la ~ a corespunde (perfect) cerințelor. 4) geol. Subdiviziune a etajelor și a subetajelor. 5) fiz. tehn. Valoare a unei mărimi în raport cu o valoare de referință. ~ de energie. /v. a nivela

OCUPANT² ~tă (~ți, ~te) m. și f. Persoană care, făcând parte din populația unei țări, ocupă un teritoriu străin; cotropitor. /<fr. occupant

OLIGANTROPIE ~i f. livr. Scădere a populației unei țări, unei regiuni, unei localități. /<fr. oliganthropie

DEPOPULA vb. I. tr. A distruge, a nimici o mare parte din populația unei țări, a unui teritoriu etc. [Var. despopula vb. I. / < de + popula, cf. it. depopolare].

DEPOPULARE s.f. Acțiunea de a depopula și rezultatul ei; scădere, dispariție a populației (unei țări, a unei regiuni etc.). [Var. despopulare s.f. / < depopula].

MERIDIONAL, -Ă adj. Sudic. ♦ Caracteristic pentru popoarele din sud. // s.m. și f. Cel care face parte din populația unei țări sudice. [Pron. -di-o-. / cf. fr. méridional, lat. meridionalis].

OLIGANTROPIE s.f. Scădere a populației; numărul mic al populației unei țări, a unui oraș etc. [Gen. -iei. / < fr. oliganthropie, gr. oliganthropia].

URBANIZARE s.f. Acțiunea de a urbaniza și rezultatul ei; citadinizare. ♦ Concentrare a populației unei țări în orașe, creștere a numărului și dezvoltarea acestora; transformare a unor localități rurale în centre cu caracter urban. [< urbaniza].

DISCRIMINARE s. f. 1. separare, deosebire, distincție netă între mai multe elemente. 2. diferențiere restrictivă de drepturi pentru o parte a populației unei țări, pentru o organizație sau pentru unele țări față de altele. (< discrimina)

MERIDIONAL, -Ă I. adj. sudic. ◊ specific țărilor și popoarelor din sud. II. s. m. f. cel care face parte din populația unei țări sudice. (< fr. méridional, lat. meridionnalis)

OLIGANTROPIE s. f. scădere a populației unei țări, a unui oraș. (< fr. oliganthropie)

OPTIM, -Ă I. adj. cel mai bun; minunat, excelent, grozav. ◊ care asigură cea mai bună eficiență economică. II. s. n. stare a unui lucru, a unei situații considerate ca cea mai favorabilă. ♦ ~ ecologic = ansamblul condițiilor de vegetație în care o specie apare cel mai frecvent într-o regiune; ~ de populație = densitatea populației unei țări care permite cea mai bună folosire a resurselor naturale. (< fr. optime, lat. optimus)

ROMANIZA vb. I. tr. a imprima, a impune unei țări, unei populații obiceiurile, cultura, modul de organizare și civilizația romană. II. refl. a deveni roman(ic). (< fr. romaniser)

BANCA INTERNAȚIONALĂ PENTRU RECONSTRUCȚIE ȘI DEZVOLTARE / BANCA MONDIALĂ (B.I.R.D. / B.M.; în engl.: Internațional Bank for Reconstruction and Development / World Bank – I.B.R.D. / W.B.), agenție specializată guvernamentală (din 1947) în cadrul sistemului O.N.U., cu sediul la Washington (S.U.A.), creată la 27 dec. 1945 în urma Conferinței de la Bretton Woods din 22 iul. 1944 (își începe activitatea la 25 iun. 1946), în scopul acordării de împrumuturi din fonduri proprii sau recuperate de pe piața de capital, țărilor în curs de dezvoltare, pentru finanțarea unor proiect economice, precum și al asistenței tehnice necesare. Sprijină nevoile de dezvoltare umană și socială pe termen lung, asigură împrumuturi financiare directe, furnizând suport în perioadele de criză în general populației din zonele subdezvoltate, folosește pârghii financiare pentru a promova politici-cheie și reforme instituționale, sprijină capitalul privat creând un climat favorabil investițiilor, asigură suport financiar pentru bunurile de larg consum indispensabile supraviețuirii populației în țările sărace. Cuprinde un ansamblu de trei instituții bancare asociate: Corporația Financiară Internațională (C.F.I.; în engl.: Internațional Finance Corporation – I.F.C.), fondată în 1956, 175 membri, Asociația Internațională pentru Dezvoltare (A.I.D.; în engl.: International Development Association – I.D.A.), fondată în 1960, 162 membri, Agenția pentru Garantarea Investițiilor Multilaterale (A.G.I.M.; în engl.: Multilateral Investment Guarantee Agency – M.I.G.A.), fondată în 1988, 154 de membri, toate trei cu sediul la Washington. România este membru B.I.R.D. / B.M. din 9 dec. 1972.

ORÁȘ (< magh.) s. n. 1. Formă complexă de așezare umană, având dimensiuni variabile și multiple dotări edilitare, de obicei cu funcție politico-administrativă, industrială, comercială și culturală; construcțiile sunt grupate în ansambluri arhitectonice și organizate în zone cu utilizări bine definite (industriale, comerciale, administrative, de locuințe etc.); exercită o mare influență economică și organizatorică asupra zonei înconjurătoare. Primele o. au apărut în milen. 7-1 î. Hr. în Mesopotamia, Palestina, Egipt, China etc. (cea mai veche așezare urbană din lume este considerat Ierihonul, milen. 7 î. Hr.). Au cunoscut o mare dezvoltare în Grecia antică și în Imp. Roman. În perioada destrămării sclavagismului și al începutul Evului Mediu, în Europa apuseană a avut loc un proces de ruralizare a o., spre deosebire de răsăritul Europei, unde au continuat să se dezvolte. Începând din sec. 10, o. au cunoscut o nouă etapă în dezvoltarea lor economică, politică și culturală. În epoca modernă și contemporană o. s-au dezvoltat rapid, ajungând să cuprindă, în țările avansate din punct de vedere industrial, c. 50-80% din întreaga populație a țării. Pe teritoriul României, o. au apărut în sec. 7-6 î. Hr., sub forma coloniilor grecești (Histria, Tomis, Callatis), apoi în Dacia romană (Apulum, Napoca, Potaissa ș.a.) în sec. 1-3 d. Hr. După o perioadă de decădere în timpul migrației populațiilor, o. au reapărut în Evul Mediu, dezvoltându-se în jurul curților domnești, al centrelor militare fortificate, la încrucișarea drumurilor comerciale. Începutul sec. 19 marchează o nouă fază în dezvoltarea urbanistică a țării. În sec. 20, o. au cunoscut o puternică dezvoltare economică, demografică, urbanistică, culturală. În prezent (2001), în România există 265 orașe (față de 142 în 1930, 148 în 1950 și 184 în 1966), dintre care 94, mai mari și cu funcții complexe, au rangul de municipiu. Orașele României au o repartiție teritorială diversă, fiind dezvoltate pe toate treptele de relief, de pe țărmul Mării Negre până la peste 1.000 m alt. Ca mărime, unul (Capitala) are în jur de 2 mil., șapte au peste 300.000, patru între 200.000 și 300.000, 12 de la 100.000 la 200.000, 84 între 20.000 și 100.000, celelalte având sub 20.000 loc. Aproape toate au funcții diversificate și, ca urmare a procesului de sistematizare și remodelare urbană, au dobândit un aspect urbanistic modern, înglobând, totodată, construcțiile și ansamblurile arhitectonice valoroase din trecut. ◊ Dr. O. deschis v. deschis. O. liber v. liber. ♦ P. restr. Partea centrală a unui oraș (1); centru. 2. Populația, locuitorii unui oraș (1).

OCCIDENTAL, -Ă, occidentali, -e, adj. Care ține de occident, mai ales de Apusul Europei și de America de Nord, care are caracteristicile vieții de acolo; apusean, vestic. ♦ (Substantivat) Persoană care face parte din populația unei țări din Occident sau este originară de acolo; (la pl.) popoarele din Occident. – Din fr. occidental, lat. occidentalis.

STRĂIN, -Ă, străini, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care face parte din populația altei țări decât aceea în care se află sau trăiește; (om, ființă) care este originară din altă regiune, localitate etc. decât aceea în care se află sau locuiește, trăiește. ♦ (Persoană) care aparține unei naționalități ce nu formează, în cadrul unui stat, o minoritate națională. 2. Adj. (Despre țări, locuri) Care este altul decât cel de origine al cuiva. ♦ Care aparține sau este propriu altui popor decât cel al persoanei despre care este vorba. 3. Adj., s. m. și f. (Persoană) care nu se află în relații apropiate (de rudenie sau de prietenie) cu cineva; p. ext. (om) care este sau se simte stingher. ◊ Loc. adv. Prin (sau printre, în) străini = departe de casă, între oameni necunoscuți, neprietenoși. ♦ (Om) înstrăinat (sufletește), depărtat de... 4. Adj. Care este în afară de preocupările sau de interesele cuiva. ♦ Care nu are nicio legătură, nicio contingență cu ceva, care este departe de ceva. 5. Adj. (Despre obiecte) Care nu este proprietatea sa, care aparține altuia. 6. Adj. Care este de altă natură, are alte particularități decât mediul în care se află. 7. Adj. Neobișnuit; bizar. [Var.: (pop.) strein, -ă adj., s. m. și f.] – Et. nec.

DEPOPULA, depopulez, vb. I. Tranz. (Despre calamități) A reduce numeric sau a distruge în mare parte populația unei țări, a unei regiuni. ♦ Refl. A se reduce drastic populația unei regiuni sau a unei țări din cauza sporului migratoriu sau natural negativ. – Din lat. depopulare. Cf. fr. dépeupler, it. depopolare.

MERIDIONAL, -Ă, meridionali, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care se află în partea de sud sau este originar de acolo; sudic. ♦ Care este propriu, specific țărilor sau popoarelor din sud. 2. S. m. și f. Persoană care face parte din populația unei țări, provincii etc. sudice sau este originară de acolo. [Pr.: -di-o-] – Din lat. meridionalis, fr. méridional.

OLIGANTROPIE s. f. (Livr.) Scădere a populației unei țări, a unui oraș etc. – Din fr. oliganthropie.

ORIENTAL, -Ă, orientali, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține Orientului sau părții răsăritene a unei țări, a unei regiuni, privitor la Orient, caracteristic Orientului; răsăritean; p. restr. turcesc. 2. S. m. și f. Persoană care face parte din populația unei țări din Orient sau este originară de acolo; p. restr. turc; (la pl.) popoarele din Orient. [Pr.: -ri-en-] – Din lat. orientalis, fr. oriental.

EUROPEAN², -Ă, europeni, -e, s. m. și f. Persoană care face parte din populația unei țări din Europa. – Pronunțat: e-u-ro-pean.

DEPOPULA, depopulez, vb. I. Tranz. (Despre anumite calamități) A distruge în mare parte populația unei țări, a unei regiuni, a unui oraș. Războaiele de jaf și cotropire au depopulat regiuni întregi. – Variantă: despopula vb. I.

NATALITATE s. f. Raportul dintre numărul nașterilor și numărul total al populației unei țări pe o perioadă dată. Natalitatea a înregistrat la noi o creștere simțitoare.

STRĂIN¹, -Ă, străini, -e, adj. 1. (Despre persoane) Care face parte din populația altei țări decît aceea în care se află sau trăiește sau care este originar din altă regiune sau localitate decît aceea în care se află. Ce ți-am zis eu? – Că sînt străin. – Străin de Suceava. DELAVRANCEA, O. II 180. Dintr-alte țări, de soare pline, Pe unde-ați fost și voi străine, Veniți, dragi păsări, înapoi – Veniți cu bine! COȘBUC, P. I 90. Sărmane omule, rău drum ai apucat. Se vede că ești străin și nu cunoști locurile pe aici. CREANGĂ, P. 202. În acel echipagiu, dinapoi, era... un june brunet, care de pe barbetă și musteți se cunoștea că era străin. NEGRUZZI, S. I 37. ◊ Expr. A mînca pîine străină = a trăi departe de ai săi. Mi-i destul de a trăi depărtat de patria mea, îs sătul de a mînca pîne străină. KOGĂLNICEANU, S. 128. ◊ (Urmat de determinări locale) Sărmani cu suflet ars de dor, De tihna stării la un loc, De cerul lor senin și sfînt, De țara lor, de-al lor pămînt, Străini în lumea tutulor, Trăiesc bătuți, în calea lor, de nenoroc. NECULUȚĂ, Ț. D. 63. Foaie verde bob năut, Drumul de cine-i bătut? De-o fată străină-n țeară Ca și-un cuc de primăvară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 207. ♦ (Despre țări, locuri) Altul decît cel de baștină al cuiva. Frunză verde sălcioară, Trage-o cătană să moară Ș-așa trage de cu milă Că moare-n țeară străină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 319. ♦ Ministerul Afacerilor Străine = Ministerul Afacerilor Externe. (La tratativele internaționale) Partea străină = fiecare dintre țările sau delegațiile prezente la o conferință internațională, considerată din punctul de vedere subiectiv al celorlalte. ♦ Care aparține sau este propriu altui popor decît cel al vorbitorului. Vorbeau ca apa limbi străine. SADOVEANU, O. I 497. Ne grăiesc într-o limbă străină, parcă noi am fi pricopsiți ca dînșii. Ce-ai zice tu, Gheorghi, dacă te-aș povățui în limba nemțească? ALECSANDRI, T. I 265. 2. Care nu se află în relații apropiate de rudenie sau de prietenie cu cineva, care este sau se simte stingher, izolat între alții. Se simțea între ele mai străină ca în ziua întîi cînd a venit aici în slujbă. AGÎRBICEANU, S. P. 43. De mi-ai da tot bunul lumii, Niciodată n-am să-i spun Că-i orfan, și niciodată N-o să știe că-i străin, Că e moartă mă-sa biata, Și că eu de milă-l țin. COȘBUC, P. II 271. ♦ Înstrăinat, depărtat de..., părăsit. Și p-aici s-ațin, Calea că mi-ți țin Patruzeci și cinci, Cincizeci fără cinci De voinici levinți Străini de părinți De cînd ereau mici. TEODORESCU, P. P. 491. ♦ Care este depărtat sufletește (de cineva sau de ceva). Lui Petrea i se părea că oamenii ăștia trăiesc într-o lume străină, o lume care nu-și deschide spre el nici o portiță. V. ROM. iulie 1953, 116. Adeseori, cînd treci În cale-mi, draga mea, Din nopți adînci și reci Rasare-a jelei stea. Și cît îmi pare rău, Străină cînd te-arăți, Că parcă nu-s tot eu, Acel din alte dăți. PĂUN-PINCIO, P. 54. 3. Care este în afară de preocupările sau de interesele cuiva. Am cetit [versurile] ca pe ceva străin, le-am simțit totuși substanța proprie, în adîncimea trecutului și a tinereții. SADOVEANU, E. 5. Chestiunile materiale îmi sînt cu totul străine și indiferente. REBREANU, I. 87. Păcat că își pierdea prea multă vreme citind cărți cu totul străine de carieră. BART, E. 119. Niciodată nu le-a trecut prin minte că în afară de a fi scriitori, sîntem și noi cetățeni, și că prin urmare, nimic din ce e comun durerilor și bucuriilor celorlalți, nu poate să ne fie străin. ANGHEL, PR. 186. 4. (Despre obiecte) Care nu este proprietatea sa, care aparține altuia. După ce în luna lui iunie și-au clocit ouăle lor cenușii în cuiburi străine sau în scorburi de copaci se adună de petrec în stoluri. ODOBESCU, S. III 31. ◊ Fig. Vorbise iar cu acea voce străină. DUMITRIU, N. 32. C-un glas străin care parcă venea din adîncimile pămîntului îmi zise... GANE, N. III 177. ♦ Care nu are nici o legătură, nici o contingență cu ceva, care e departe de ceva. Nimic din spurcarea de acum un ceas... nu-i mai atinge și le e străină. C. PETRESCU, C. V. 251. L-ar fi dorit să vorbească, să vorbească, să spună tot ce știe... Și el tace, cu totul străin. SAHIA, N. 74. Zîmbeam copilăros, Voios și generos, Străin de răutate. MACEDONSKI, O. I 122. 5. Care e de altă natură, are alte particularități decît mediul în care se află. Corpurile străine dintr-un lichid. 6. Neobișnuit, straniu, ciudat. Apa se făcuse ca de argint. Lucie și metalică. Lumina nu pătrundea în adîncul ei. Iar lumina însăși era ștearsă și săracă, lumină străină, ciudată, ca în vremea unei eclipse. DUMITRIU, P. F. 12. Străin la vorbă și la port, Lucești fără de viață, Căci eu sînt vie, tu ești mort, Și ochiul tău mă-ngheață. EMINESCU, O. I 171. – Variantă: strein, -ă (C. PETRESCU, C. V. 360, ISPIRESCU, L. 368, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 110) adj.

depopula vt [At: DLR ms / Pzi: ~lez / E: lat depopulare cf fr dépeupler; it depopolare] A reduce numeric sau a distruge în mare parte populația unei țări, a unei regiuni.

depopulare sf [At: DLR ms / Pl: ~lări / E: depopula] Reducere a populației unei țări, a unei regiuni etc. Si: depopulat¹.

indian², ~ă [At: UDRIȘTE NĂSTUREL, ap. GCR. I, 130/5 / P: ~di-an / Pl: ~ieni, ~iene / E: fr indien] 1-2 smf, a (Persoană) originară din India. 3-4 smf, a (Persoană) care face parte din populația de bază a Indiei. 5-6 smf, a (Persoană) care face parte din populația indigenă a Americii Si: amerindian. 7-8 a Care aparține (Indiei sau) populației acestei țări Si: (rar) indic (1-2), indienesc (1-2). 9-10 a Caracteristic (Indiei sau) populației ei Si: (rar) indic (3-4), indienesc (3-4). 11-12 a Referitor (la India sau) la populația ei Si: (rar) indic (5-6), indienesc (5-6). 13 a (Imp) Care aparține populației indigene a Americii. 14 a Referitor la populația indigenă a Americii. 15 a Caracteristic amerindienilor. 16 a (Îs) Limbi ~iene Grup de limbi indo-europene vorbite în India. 17 a (Îas) Limbi vorbite de amerindieni.

indonezian, ~ă [At: DEX / P: ~zi-an / Pl: ~ieni, ~iene / E: fr indonésien] 1-2 smf, a (Persoană) care face parte din populația de bază a Indoneziei. 3-4 smf, a (Persoană) care este originară din Indonezia. 5-6 a Care aparține (Indoneziei sau) populației ei. 7-8 a Referitor (la Indonezia sau) la populația acestei țări. 9-10 a Specific (Indoneziei sau) populației ei. 11 sf Limbă vorbită de indonezieni (1). 12 sfp (Îs) Limbi ~e Familie de limbi vorbite în sud-estul Asiei și în Malaiezia.

nivel sn [At: I. GOLESCU, C. / Pl: ~e, ~uri / V: (înv) ~ă sf, (înv) ~vea sf nivo / E: pvb nivela] 1 (Îs) Nivelă cu bulă (sau, înv, cu bășică, cu bășicuțe) de aer Instrument sau dispozitiv pentru determinarea poziției orizontale a suprafețelor, alcătuit dintr-un tub de sticlă curbat, închis la capete, umplut cu un lichid, astfel încât, în interior, în spațiul rămas liber, să se formeze o bulă de aer Si: (rar) nivelator (5), (pop) cumpănă, poloboc. 2 (Îs) ~(ă) cu (sau, rar, de) apă Instrument construit pe principiul vaselor comunicante, care servește la determinarea planului orizontal, după înălțimea la care se ridică apa în două tuburi gradate Si: (pop) cumpănă. 3 Nivelmetru (1). 4 Înălțime la care se găsește un punct, o linie sau o suprafață, în raport cu suprafața dată Si: (înv) măsură. 5 (Îs) ~ul mării Punct situat la înălțimea mijlocie a mărilor și a oceanelor care comunică între ele, în raport cu care se măsoară toate altitudinile. 6 (Îs) Curbă (sau linie) de ~ Linie care unește, pe o hartă, punctele suprafeței terestre cu aceeași altitudine față de o suprafață de referință. 7 (Îas) Porțiune pe hartă dintr-o suprafață care corespunde curbelor de nivel (6). 8 (Îlpp) La ~ul În regiunea... 9 (Îal) În dreptul... 10 Zonă geologică, subdiviziune stratigrafică a etajelor și a subetajelor, care se distinge după fosila cea mai caracteristică pe care o conține. 11 (Fiz; Chm) Valoare intensivă a unei mărimi, în raport cu o valoare de referință. 12 (Fig) Situație. 13 (Fig) Treaptă. 14 (Fig) Grad. 15-16 (Fig) Indice de dezvoltare (calitativ sau) cantitativ. 17 (Îs) ~ de trai Grad de satisfacere a nevoilor materiale și spirituale ale populației unei țări, ale unor clase sau ale unor persoane. 18 Limită. 19 (Îs) Pasaj de ~ Loc unde se încrucișează, la aceeași altitudine, o cale ferată cu o șosea. 20 Etaj.

oligantropie sf [At: DN³ / Pl: ~ii / E: fr oliganthropie] (Liv) Scădere a populației unei țări, a unui oraș etc.

turmă sf [At: PSALT. 160 / Pl: ~me / E: ml turma] 1 Grup (mai mare) de oi sau de alte animale (domestice sau sălbatice), care trăiesc împreună. 2 (Pex) Cârd de păsări. 3 Haită (5). 4 (Fig; adesea dep) Grup (mare) de oameni supuși, docili. 5 (Fig; adesea dep) Mulțime (în dezordine) Si: ceată. 6 (îlav) În ~ În grămadă. 7 (Pop; fig) Populația unei țări Si: popor. 8 (Bis; fig) Mulțimea credincioșilor. 9 (Înv) Unitate militară de cavalerie. 10 (Asl; reg) Constelație nedefinită mai îndeaproape.

ungrovlah, ~ă [At: XENOPOL, I. R. III, 64 / Pl: ~i, ~e / E: drr Ungrovlahia] 1-2 smf, a (Persoană) care facea parte din populația Ungrovlahiei (Țării Românești). 4 smf, a (Om) originar din Ungrovlahia. 5 smp Populația care trăia în Ungrovlahia. 6-7 a Care aparține Ungrovlahiei sau ungrovlahilor (5). 8-9 a Privitor la Ungrovlahia sau la ungrovlahi (5). 10 a Care provine din Ungrovlahia.

vot sn [At: MOLNAR, I. 323/14 / Pl: ~uri / E: fr vote] 1 Opinie exprimată de fiecare dintre participanții la lucrările unei adunări (cu caracter oficial), de membrii unui tribunal etc. în legătură cu adoptarea unui proiect de lege, a unei candidaturi, a unei hotărâri. 2 (Fig) Aprobare (1). 3 Act prin care populația unei țări, participanții la lucrările unei adunări (deliberante) își exprimă voința sau opinia în legătură cu alegerea reprezentanților în diverse organe de conducere Si: sufragiu, (ltî) vox (1). 4 (Îs) Drept de ~ Drept al alegătorilor de a-și exprima voința. 5 Acțiune prin care sunt aleși unul sau mai mulți dintre candidații propuși pentru o funcție electivă, prin care este adoptată o lege sau prin care se iau diferite măsuri de interes național, îndeplinită de un alegător printr-un buletin tipărit anume sau prin alte mijloace Si: votare (1), (rar) votizare (1), (înv) votarisire (1), votație (1), votizație (1). 6 Modalitate prin care se exprimă voința alegătorilor Si: votare (2), (rar) votizare (2), (înv) votarisire (2), votație (2), votizație (2). 7 (Urmat de determinări care arată caracterul, structura) Sistem electoral. 8 (Îs) ~ de încredere Vot prin care un parlament aprobă politica guvernului ori un act al acestuia. 9 (Îs) ~ de neîncredere Vot prin care un parlament se desolidarizează de politica guvernului ori de un act al acestuia. 10 (Îs) ~ de blam Sancțiune prin care o colectivitate organizată își manifestă prin vot dezaprobarea față de o acțiune, de o atitudine etc. a unui membru al ei. 11 (Înv) Promisiune solemnă făcută divinității (zeu sau Dumnezeu) ca mulțumire pentru o dorință îndeplinită. 12 (Înv) Jurământ făcut divinității. 13 Angajament pe care îl ia un credincios la primirea în ordinul monahal. 14 (Înv; fig) Obligație. 15 (Înv; fig) Jurământ făcut propriei persoane. 16 (Înv; fig) Dorință (1).

standard [At: ENC. ROM. / V: (reg) standar, (rar) șt~ / A: ~ard / Pl: ~e, (rar) ~uri / E: fr, eg standard, ger Standard] 1 sn Normă sau ansamblu de norme privitoare la calitatea, dimensiunile, tipul sau alte elemente care definesc un produs, aplicate în vederea reglementării unitare a producției, a consumului, a unor sisteme de noțiuni științifice, simboluri, metode de analiză, unități de măsură etc. 2-3 sn, a (Produs tip) care se încadrează în aceste norme V etalon. 4 sn (Îs) ~ de stat Standard cu aplicare obligatorie, stabilit de organe specializate competente și aprobat de guvern Si: stas. 5 sn (Îs) ~ de viață Gradul de satisfacere a nevoilor materiale și spirituale ale populației (unei țări), ale unei clase sau ale unei persoane Si: nivel de trai. 6 sn (Îc) ~-aur Sistem de circulație bănească, caracterizat prin baterea și circulația liberă a monedelor de aur cu valoare intrinsecă, convertibilitatea liberă a biletelor de bancă în monede de aur, lingouri sau în devize și prin libertatea importului și a exportului de aur. 7 a Care este conform unui tipar Si: standardizat (8). 8 a (Adesea dep) Care este lipsit de originalitate Si: banal (1), comun (29), stereotip (6), șablonard.

străin, ~ă [At: PSALT HUR. 121^v/5 / V: (îvp) ~rein, ~riin, ~rin, (îvr) ~riăn, (reg) ~rien / Pl: ~i, ~e / E: lat extraneus] 1-2 smf, a (Persoană) care face parte din populația altei țări decât aceea în care se află sau în care trăiește, sau care aparține ca origine, cetățenie etc. altei țări decât aceea în care locuiește. 3-4 smf, a (Persoană) care este originară din altă regiune sau localitate decât aceea în care se află, locuiește sau trăiește Si: pribeag, venetic, (îvr) nemernic, (înv) stranic (1-2), (reg) strânsură (31). 5 a (Îvr; îc) ~riin-iscoditor Spion (1). 6-7 smf, a (Persoană) care nu face parte dintr-o instituție sau dintr-o întreprindere, considerată în raport cu aceasta. 8 a (D. țări, locuri etc.) Altul decât cel de baștină al cuiva. 9 a Care aparține sau este propriu altui popor sau altui teritoriu decât cel al vorbitorului. 10 a Care provine din altă țară, de la alt popor sau din alt teritoriu decât cel al vorbitorului. 11 a (Spc; d. limbă, dialect etc.) Care este alta decât limba, dialectul etc. matern sau limba oficială a țării în care se află sau în care trăiește Si: (înv) stranic (4). 12 a (D. cuvinte, expresii etc.) Care aparține sau provine din altă limbă decât cea maternă sau oficială. 13-14 smf, a (Persoană) care nu se află în relații apropiate de rudenie sau de prietenie cu cineva Si: (înv) stranic (5-6). 15-16 smf, a (Persoană) care nu aparține sau e considerată că nu aparține unei familii, unui grup închis. 17-18 smf, a (Pex) (Om) care are sentimentul că nu (mai) aparține unei familii, unui grup închis Si: stingher (5). 19 sm (Îla) Prin (sau printre, în, între) ~i Departe de casă, între oameni necunoscuți, neprietenoși. 20 a (Înv; îe) ~ de minte Nebun. 21-22 smf, a (Persoană) care s-a îndepărtat (sufletește) de cineva sau de ceva Si: înstrăinat, dezrădăcinat (2). 23-24 smf, a (Pex) (Persoană) care nu se bucură de simpatie, de dragoste, de prietenie sau care nu are simpatie, dragoste, prietenie pentru cineva sau ceva. 25 a Care nu are nici o legătură cu cineva sau cu ceva. 26 a Care nu ia parte la un anumit eveniment, fapt etc. 27 a Care este departe (prin convingeri, prin preocupări sau prin neștiință, ignoranță) de ceva. 28 a Care este în afară de preocupările sau de interesele cuiva. 29 a (Înv; pex) Care nu e conform cu preocupările religiei creștine. 30 a Care e necunoscut sau care nu e cunoscut încă. 31 a Care nu e familiar sau cu care nu e familiarizat cineva. 32 a Care e contra gusturilor, obișnuințelor cuiva Si: (rar) străinatic. 33 a Lipsit de decență, de cuviință V păgân. 34 a Care nu este proprietatea cuiva. 35 a Care aparține altuia. 36 a Care nu ține de un anumit lucru sau de o anumită persoană. 37 a Care aparține la altceva sau altcuiva. 38 a Care nu e propriu sau natural cuiva. 39 a Care este altfel decât ceea ce este obișnuit. 40 a (Asr; pex) Straniu (1). 41 a (D. corpuri, materii, substanțe etc.) Care nu e de aceeași natură cu corpul sau cu materia etc. cu care e amestecat. 42 a Care e introdus accidental într-un organism sau într-o materie și rămâne neasimilat de acesta.

vot s.n. I 1 Exprimare a opiniei cetățenilor unui stat în legătură cu alegerea reprezentanților lor în organele de conducere. ◊ Drept de vot = drept al alegătorului de a-și exprima voința pentru alegerea reprezentanților în organele reprezentative ale statului într-o adunare deliberantă, într-un corp politic etc.; sufragiu. Nici nu mai are drept de vot, de cînd și-a măritat fata... Nu i-a dat casele de zestre? (CAR.). 2 Opinie exprimată de membrii unei adunări constituite în legătură cu o candidatură, cu o inițiativă, cu o hotărîre etc.; adeziune dată în acest scop; sufragiu. Vei auzi în Camera Comunelor multe discursuri frumoase, unele îți vor schimba părerile, vezi ca nici unul să nu-ți schimbe votul (STEINH.). 3 Operație, act prin care populația unei țări, a unei regiuni etc., membrii unei adunări deliberante sau ai unui corp politic își exprimă voința, opțiunea cu ocazia unor alegeri, a unor dezbateri sau a luării unor decizii; rezultatul acestei operații. Ce sigur era de izbîndă, și cu ce palpitații aștepta descoperirea scrutinului! N-a avut în total decît șapte voturi (VLAH.). ◊ Expr. A(-și) da votul (sau voturile) ori a-i da (cuiva) votul (sau voturile) = a-și exprima voința, opțiunea cu ocazia unor alegeri, a luării unor decizii etc. Voi, creștinii din Omida, trebuie să ne dați votul pînă la unul (STANCU). 4 (adesea cu determ. care indică felul, conținutul, scopul) Modalitate prin care membrii unui corp electoral, ai unei adunări deliberative, ai unor organizații etc. își exprimă opțiunea. ◊ Vot deschis = vot care se exprimă public, prin ridicare de mîini. Vot universal = sistem de votare în care dreptul de vot este acordat tuturor cetățenilor majori ai unei țări; sufragiu universal. V-a rugat să primiți să faceți parte dintr-un guvern care ar duce la convocarea unei adunări constituante, în vederea expropierii și a votului universal (CA. PETR.). Vot direct = vot exprimat în mod nemijlocit, prin participarea fiecărui cetățean la urnă. Oare cu legea din 1866 n-am experimentat și colegiile numeroase ca și cele restrînse, cele cu vot direct ca și cele cu două graduri de votațiune? (EMIN.). Vot deliberativ = vot al cărui rezultat este obligatoriu. Vot consultativ = vot al cărui rezultat nu este obligatoriu, reprezentînd o formă de sprijin dată activității unui organ de stat sau unei organizații obștești. Vot de încredere = vot prin care parlamentul se declară de acord cu politica sau cu un act al guvernului. Vot de neîncredere = vot prin care parlamentul se desolidarizează de politică sau de un act al guvernului, acesta fiind obligat să abdice. Vot de blam = sancțiune prin care o colectivitate organizată își manifestă prin vot dezaprobarea față de o acțiune, de o atitudine etc. a unui membru al ei. La 6 martie, Ministerul Moldovei primise un vot de blam din partea Adunărei acelei țări, pentru călcarea aceleiași formalități (XEN.). Vot cu bile v. bilă. Vot informativ v. informativ. Vot de învestitură v. învestitură. ◊ Expr. A pune la vot = (despre legi, amendamente, decizii etc.) a supune aprobării, hotărîrii membrilor unei adunări deli- berante sau ai unui corp politic. Pusă apoi la vot, propunerea lui Maiorescu de a rămîne la vechea pronunțare a fost primită prin aclamație (E. LOV.). A da vot de încredere v. încredere. 5 (și buletin de vot) Foaie de hîrtie scrisă sau tipărită care cuprinde numele candidaților (și siglele partidelor) și care este folosită în procesul votării. Doi agenți sanitari... lucrează la stampilarea buletinelor de vot (UL.). II 1 Promisiune, făgăduință solemnă făcută unei zeități sau lui Dumnezeu în semn de mulțumire pentru îndeplinirea unei rugăminți. Poate deodat-amîndoi biruiau..., Dacă-ntinzîndu-și spre mare grăbitele palme Cloantus N-ar fi rugat plîngător și cu voturi pe zei, să-i ajute (COȘB.). 2 Promisiune, jurămînt făcut de bunăvoie unei zeități sau lui Dumnezeu; angajament, legămînt religios. Atala este creștină și destinată prin vot fecioriei (PER.). 3 Dorință, voie. Votul lui Voltaire s-a realizat; toleranța s-a întronizat în învățămînt (LAU.). • pl. -uri. și votum s.n. /<lat. vōtum, -i, germ. Votum, fr. vote, it. voto.

LETON, -Ă, letoni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Letoniei sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparține Letoniei sau populației ei, privitor la această țară sau la populația ei. ♦ (Substantivat, f.) Limba letonă. – Din fr. letton.

LIBERIAN², -Ă, liberieni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Liberiei sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparține Liberiei sau populației ei, privitor la această țară sau la populația ei. [Pr.: -ri-an] – Din fr. libérien.

LIBIAN, -Ă, libieni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Libiei sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparține Libiei sau populației ei, privitor la această țară sau la populația ei. [Pr.: -bi-an] – Din fr. libyen.

DOMNIE, domnii, s. f. 1. Autoritatea politică și juridică a domnului (3); demnitatea de domn. ♦ Timpul cât un domn (3) se află la conducerea țării. ♦ Regiune sau populație stăpânită de un domn (3). 2. Dominație, stăpânire, putere. 3. (Înv.; formează locuțiuni pronominale cu valoare de pronume de reverență) Vom face cum vei hotărî domnia-ta. ♦ (Cu valoare de pronume al maiestății) Măria-ta. – Domn + suf. -ie.

EXOD ~uri n. Emigrare în masă a unei populații dintr-o țară sau de pe un teritoriu. /<fr. exode, lat. exodus, gr. exodos

REPUBLICĂ ~ci f. 1) Formă de guvernământ în care organele supreme de conducere sunt constituite din reprezentanți aleși pe un anumit termen. 2) Țară care are această formă de guvernământ. 3) rar Populația unei asemenea țări. [G.-D. republicii] /<it. republica, fr. république, lat. respublica

CROTĂ s. f. vechi instrument de coarde cu arcuș, cutie ovoidală cu fundul plat, cu 3-6 coarde, pe care arcușul le făcea să vibreze simultan, la populațiile britanice din Țara Galilor; crut. (< it. crotta)

PANDEMIE s. f. epidemie care cuprinde într-un timp relativ scurt toată populația unei regiuni, țări etc. (< fr. pandémie)

slum s. n. (cuv. engl.) Cartier (casă) insalubru/ă și foarte sărăcăcios/oasă ◊ „3050 la sută din populația urbană a țărilor sărace trăiește la ora actuală în «slums»-uri, în condiții înspăimântătoare.” Sc. 2 XI 75 p. 4. ◊ „Este porecla pe care localnicii au dat-o slums-ului Nishinari, cea mai mare aglomerație de cocioabe din Japonia încă de acum 50 de ani. Având o suprafață de 0,62 km pătrați, slums-ul se întinde în sud-vestul orașului Osaka.” Sc. 8 VII 76 p. 4. ◊ „[Imaginea] slumsului din New York.” R.l. 30 VI 80 p. 6; v. și Sc. 26 XII 75 p. 3; v. și favela [pron. slam; scris și slums, pornindu-se, greșit, de la pl. engl.] (DN3)

RĂZBOAIELE MONDIALE, denumirea celor două mari conflagrații din sec. 20. Primul Război Mondial (1914-1918), conflict armat izbucnit ca urmare a contradicțiilor între marile puteri, în lupta pentru reîmpărțirea sferelor de influență și pentru acapararea de colonii și teritorii străine. A început prin ofensiva Puterilor Centrale (Germania și Austro-Ungaria) împotriva Antantei (Franța, Marea Britanie și Rusia), antrenând, în final, 33 de țări cu o populație de peste un miliard locuitori. A izbucnit prin atacarea Serbiei de către Austro-Ungaria (28 iul. 1914), pretextând asasinarea prințului moștenitor al Austriei, Franz Ferdinand, la Sarajevo. Principalele acțiuni militare s-au desfășurat în Europa, acțiuni secundare având loc în Africa, Asia și Oc. Pacific. În 1914 armatele germane au ocupat V Belgiei (aug.) și o parte a Franței, fiind oprite de armatele franco-engleze pe Mama, iar în E, ai oprit ofensiva rusă prin victoriile de la Tannenberg și Lacurile Mazuriene (sept.). La sfârșitul lui 1914 fronturile stabilizându-se, războiul a devenit un război de poziții. În 1915 frontul răsăritean a fost mai activ; ofensiva Puterilor Centrale s-a soldat cu ocuparea Poloniei, Lituaniei și a Galiției. Ofensiva armatei italiene, intrată în război alături de Antantă (mai), este oprită în Alpi. După intrarea în război a Bulgariei (oct.), alături de Puterile Centrale, Serbia este înfrântă și ocupată, iar Antanta debarcă trupe în Grecia (oct.), formând frontul de la Salonic. În 1916 pe frontul de V au avut loc marile bătălii de la Verdun și de pe Somme, iar în E armata rusă, în urma ofensivei din iun.-sept., a silit armata austro-ungară să se retragă din Galiția răsăriteană și din Bucovina. La 14/26 1916, după doi ani de neutralitate, România s-a alăturat Antantei, care promitea terit. românești stăpânite de de Austro-Ungaria (Transilvania, Banat, Bucovina). După câteva succese militare în Transilvania, armata română înfrântă pe Frontul de Sud, la Turtucaia, a fost obligată să se retragă. În dec. 1916, trupele inamice au ocupat Capitala și, o dată cu ea, aproximativ 2/3 din terit. României, frontul stabilizându-se la începutul anului 1917, pe linia Siretului, de-a lungul Dunării și al brațului Sf. Gheorghe. În 1917, prin intrarea în război a S.U.A., Chinei și a altor state, alături de Antantă, șansele acesteia de a obține victoria s-au mărit. Pe frontul românesc, armată română reorganizată a desfășurat ofensiva de la Mărăști și a zdrobit ofensiva armatei germane de la Mărășești. În febr. 1917, în urma revoluției bolșevice, țarismul a fost răsturnat, iar ca rezultat al insurecției de la Petrograd (24-25 oct./6-7 nov. 1917) este instaurată puterea sovietică, Rusia fiind proclamată Republică Sovietică Federativă Socialistă (ian. 1918). În condițiile refuzului Germaniei de a încheia o pace fără anexiuni, Rusia Sovietică a semnat, în interesul salvării revoluției, Tratatul de Pace de la Brest-Litovsk (3 mart. 1918). Se declanșează războiul civil (1918-1922), în sprijinul forțelor albgardiste intervenind Marea Britanie, Franța, S.U.A., Japonia și Italia, ostile puterii sovietice. În 1918 armatele Antantei trec la ofensivă pe toate fronturile. În Balcani ele înaintează rapid spre Dunăre; Bulgaria, unde izbucnise o răscoală republicană, capitulează (sept.). În Austro-Ungaria au loc mișcări de eliberare națională și pentru transformări democratice ale cehilor, slovacilor, sârbilor, croaților, românilor. Revoluția din Ungaria, izbucnită în oct., a proclamat abolirea dualismului austro-ungar, independența Ungariei, republică democratică; Croația, Slovenia, Muntenegru, Bosnia s-au unit cu Serbia, formând Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, iar Cehia și Slovacia au format Cehoslovacia. În nov. a fost restabilit statul polon independent. Austro-Ungaria înfrântă și pe frontul italian a semnat armistițiul la 3 nov., iar Germania la 11 nov. România, care încheiase cu Puterile Centrale, Bulgaria și Turcia, Pacea de la Buftea-București, o denunță printr-un ultimatum la 27 oct./9 nov., reintrând în război. În împrejurările prăbușirii Imp. Habsburgic și a țarismului în Rusia a apărut posibilitatea încheierii procesului de formare a statului național unitar român. Basarabia, Bucovina și Transilvania se unesc cu România, ca urmare a hotărârilor adoptate în 1918 la Chișinău (27 mart./9 apr.), Cernăuți (15/28 nov.) și Alba Iulia (18 nov./1 dec.). Primul Război Mondial a luat sfârșit cu victoria Antantei, concretizată prin sistemul de tratate de pace de la Versailles, cel mai important, cu Germania, fiind semnat la 28 iun. 1919. În acest război s-au folosit submarinele, gazele toxice (Ypres, 1916) și avioanele. S-au pricinuit uriașe pierderi umane (c. 9.700.000 morți și c. 20.000.000 răniți) și materiale (evaluate la peste 278 miliarde dolari). Al Doilea Război Mondial (1939-1945), cel mai mare conflict militar, politic, economic și diplomatic din istoria omenirii, care a cuprins în final, 72 de state cu o populație de c. 1.700.000.000 de oameni (80% din populația lumii), fiind mobilizați sub arme 110.000.000 de oameni. A fost dezlănțuit de Germania, aliată cu Italia și Japonia, cu scopul instaurării dominației lor asupra lumii. La 1 sept. 1939 Germania a atacat Polonia, dezlănțuind războiul. Marea Britanie și Franța, deși au declarat război Germaniei (3 sept.) n-au întreprins acțiuni militare de anvergură („Războiul ciudat”), Polonia fiind înfrântă în 26 zile. După ce au ocupat Danemarca și Norvegia, armatele germane au invadat Olanda, Belgia, Luxembourg și Franța care, atacată și de Italia (intrată în război la 10 iun. 1940), a semnat armistițiul la 22 iun. 1940. Prin intrarea Italiei în război, au început operațiunile militare și în Africa. Prinsă între Germania și U.R.S.S., care își delimitaseră sferele de interese prin Pactul Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), România s-a găsit izolată pe plan extern, lipsită de orice sprijin din afară; în acest context, i-au fost impuse importante cesiuni teritoriale: Basarabia, partea de nord a Bucovinei și ținutul Herța au fost anexate (iun. 1940) de U.R.S.S.; partea de NE a Transilvaniei, prin Dictatul de la Viena (aug. 1940) a fost cedată Ungariei, iar apoi Bulgariei partea de S a Dobrogei – Cadrilaterul (sept. 1940). La 6 sept. 1940 regele Carol al II-lea renunță la tron, puterea fiind preluată de generalul Ion Antonescu; din oct. 1940 trupele germane intră în țară. În primăvara lui 1941, Germania ocupă Iugoslavia și Grecia (atacată anterior de Italia), instaurându-și controlul în Pen. Balcanică. La 22 iun. 1941, trupele germane, încălcând Tratatul de neagresiune încheiat între U.R.S.S. și Germania în 1939, au atacat prin surprindere Uniunea Sovietică, sperând ca prin desfășurarea „războiului fulger” să o învingă până la sfârșitul anului. Împreună cu Germania au început operațiuni militare împotriva Uniunii Sovietice, România, Finlanda, Slovacia, Ungaria și Italia. Prin concentrarea de forțe și amploarea bătăliilor, frontul sovieto-german a devenit principalul front al războiului. În primele luni, trupele germane au ocupat o mare parte a terit. U.R.S.S., dar în dec. au suferit, în fața Moscovei, prima mare înfrângere. În Extremul Orient, Japonia, care continua războiul împotriva Chinei, a atacat baza maritimă a S.U.A. de la Pearl Harbor (7 dec. 1941), provocând intrarea S.U.A. în război. S-a constituit astfel coaliția statelor antifasciste. Un rol însemnat în lupta împotriva Germaniei l-au avut mișcările de rezistență din țările ocupate de Reich. În 1942, pe Frontul de Est începe la 19 nov. contraofensiva de la Stalingrad, terminată printr-un mare dezastru pentru trupele germane și române. Pe frontul din Extremul Orient, unde Japonia câștigase până atunci o serie de victorii, începe contraofensiva anglo-americană. În Africa de N aliații trec la ofensivă, provocând grele pierderi trupelor italo-germane (El Alamein). Anul 1943 a marcat trecerea definitivă a inițiativei strategice în mâinile coaliției antifasciste. Pe frontul răsăritean, după bătălia de la Kursk, ofensiva armatei sovietice silește armatele germane la retragere. În iul. 1943, armatele anglo-americane debarcă în Italia. În sept. Italia iese din război și declară război Germaniei, ceea ce provoacă ocuparea Italiei de N și centrale de către germani (Republica de la Salò). În unele țări – U.R.S.S., Iugoslavia, Italia, China – mișcarea de rezistență ia o amploare deosebită, provocând grele pierderi ocupanților. În 1944, pe frontul de E armatele sovietice au zdrobit mari grupuri de armate germane și, după eliberarea terit. U.R.S.S., au depășit granițele de stat ale acesteia, desfășurând operațiuni militare victorioase pe terit. Poloniei, României, Bulgariei, Iugoslaviei, Ungariei, Cehoslovaciei, Austriei, Danemarcii, Norvegiei. În sept., Finlanda cere armistițiu. În V, puternice forțe anglo-americane au debarcat în Normandia (6 iun.) și, împreună cu Forțele Franceze din interior, au început operațiunile de eliberare a Franței. Anul 1944 a fost anul unor victorii hotărâtoare ale coaliției antifasciste, al insurecțiilor din Paris (aug.), Slovacia (aug.), Bulg. (sept.) și al ofensivei forțelor de rezistență antigermană din Iugoslavia, Grecia, Albania. În oct. 1944, trupele engleze au debarcat în Grecia. România, în urma loviturii de stat de la 23 august 1944, a întors armele împotriva Germaniei, alăturându-se coaliției antifasciste. Schimbarea de orientare a dus la prăbușirea dispozitivului german din Balcani, deschizând larg calea înaintării rapide a armatelor sovietice, grăbind victoria armatelor aliate împotriva Germaniei. După alungarea, la 25 oct. 1944, a tuturor trupelor hitleristo-horthyste de pe întreg teritoriul României trupele române au luptat alături de Armata Roșie, contribuind la eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei și a unei părți din teritoriul Austriei. În 1945, armatele sovietice încercuiesc Berlinul și-l ocupă (2 mai), după lupte îndârjite. La 5 mai izbucnește insurecția de la Praga, orașul fiind eliberat la 9 mai. Înfrântă, Germania capitulează fără condiții (9 mai 1945). În Extremul Orient, Japonia suferea înfrângeri importante. În iun. 1945, americanii debarcă pe terit. Japoniei, în arh. Ryūkyū. În aug. 1945, U.R.S.S. începe operațiunile militare împotriva Japoniei, în Manciuria, iar la 6 și respectiv 9 aug., S.U.A. efectuează bombardamente atomice asupra orașelor Hiroshima și Nagasaki. Zdrobită, Japonia capitulează fără condiții la 2 sept. 1945. În cel de-al Doilea Război Mondial au pierit c. 50.000.000 de oameni. Încălcând convențiile internaționale, Germania, Italia și Japonia au folosit metode barbare de ducere a războiului. Hitler a dus o politică de exterminare a populației evreiești din spațiul german și din terit. ocupate vremelnic („Holocaust”). Numai în lagărele de concentrare au pierit c. 6 mil. oameni din rândurile evreilor. Pierderile materiale se cifrează la c. 1.384 miliarde dolari. Crimele de război săvârșite au fost condamnate la procesele de la Nürnberg și Tōkyō. După terminarea războiului s-au încheiat la Paris (febr. 1947) tratatele de pace cu Italia, România, Bulgaria, Ungaria și Finlanda. Germania a fost divizată în urma ocupării ei de către forțele S.U.A., U.R.S.S., Marii Britanii și Franței și a începutului Războiului rece (în 1949 s-au constituit cele două state germane R.F.G. și R.D.G.). În sept. 1951, S.U.A. și Marea Britanie au încheiat un tratat de pace separat cu Japonia; în 1956, încetează starea de război dintre U.R.S.S. și Japonia. În mai 1955 a fost semnat Tratatul de Pace cu Austria.

FUEGIÁN, -Ă (< fr.) s. m. și f. (La m. pl.) Denumire a populației amerindiene din Țara de Foc. ♦ Persoană care face parte din această populație.

LA GUMA, Alex (1925-1985), scriitor sud-african de expresie engleză. Proză ce exprimă suferința populației oprimate din țara sa, precum și experiența din timpul detenției („Plimbare prin noapte”, „Țara de piatră”, „întreita funie”, „Vremea păsării migratoare”). Arestat pentru convingerile sale politice, a murit în exil.

MIGRAȚIÚNE (MIGRAȚÍE) (< fr., lat.) s. f. 1. Deplasare voluntară a unor indivizi, a unor populații dintr-o țară în alta sau dintr-o regiune în alta, determinată de factori economic, sociali, politici, culturali sau naturali. Frecventă în timpul Comunei primitive, în Antichitate și în Evul Mediu (ex. marea migrațiune a popoarelor din sec. 4-7). 2. Deplasarea în masă a animalelor provocată de schimbarea condițiilor de existență sau de ciclul de dezvoltare. În primul caz, poate fi regulată (sezonieră sau nictemerală) ori neregulată (ca urmare a secetei, inundațiilor, incendiilor etc.); în al doilea caz, m. contribuie la răspândirea speciilor (la animalele fixate de substratul de existență, la spongieri, corali are loc în stadiul larvar). Unele varietăți parcurg în timpul m. mii de km (ex. anghila, barza), altele doar câțiva (ex. cârtița, 20 km). M. animalelor este un fenomen complex, la multe dintre ele fiind ereditară. 3. (BOT.) Schimbare naturală, accidentală sau controlată de om în repartiția geografică a unei specii vegetale. 4. (CHIM.) Deplasare a unui radical într-o moleculă. ♦ (FIZ.; în teoria reactorilor nucleari) Deplasare a neutronilor în cursul micșorării vitezei sau a difuziunii lor. 5. (STATIST.) Mișcare (5). ◊ M. alternantă = deplasare a unor persoane între locul de muncă și reședința lor făcută cu regularitate (zilnic, săptămânal). 6. (EC. Pol.) Migrația capitalului = procesul mișcării capitalurilor dintr-o anumită ramură în alta în cadrul economiei naționale și dintr-o țară în altă. 7. (GEOL.) Proces de deplasare a hidrocarburilor (țiței, gaze) din roca în care s-au format (rocă generatoare) spre rocile în care se pot acumula (roci colectoare), formând zăcăminte.

ISRAEL 1. Stat sclavagist antic, constituit în N Palestinei (c. 926 î. Hr.) în urma dezmembrării statului iudeo-israelian. A dăinuit până în 722 î. Hr., când a fost cucerit de asirieni. V. Palestina. 2. Statul ~ (Medinat Yisrael), stat în Asia de Sud-Vest, în Orientul Apropiat, cu ieșire la M. Mediterană (188 km) și Marea Roșie (G. ’Aqaba/Elat, 10,5 km); 20,8 mii km²; 5,5 mil. loc. (1994). Limbi oficiale: ivrit (neo-ebraică) și arabă. Religia: mozaică 82%, islamică 4%, creștină. Cap.: Ierusalim (Yerushalayim /Al-Quds). Orașe pr.: Tel Aviv-Yafo, Haifa, Holon, Petah Tikva, Bat Yam, Rishon Lezion, Netanya, Beersheba (Be’er Sheva) ș.a. Este împărțit în 6 districte. Relief variat, care cuprinde o câmpie litorală îngustă, în V, M-ții Galileii (alt. max.: 1.208 m, vf. Meron), în N, ce domină spre E Valea Iordanului (265 km) și lacul Tiberiada (Yam Kinneret), și deșertul Negev (50% din terit.) în S. În centrul țării se află piemontul Shefala, traversat de râuri temporare. Climă mediteraneană, cu ierni blânde, ploioase, și veri uscate, toride (în Negev precipitațiile scad sub 100 mm/an). Vegetație de arbuști, specifici zonei mediteraneene (maquis, garriga) și de tufișuri xerofite (Negev). Parcuri naționale și rezervații naturale. Economie dezvoltată, bazată pe o ind. modernă, diversificată, pe o agricultură de mare randament și pe turism. Expl. de săruri de potasiu (2,1 mil. t, 1993), fosfați naturali (2,7 mil. t), petrol, gaze naturale, sare, min. de fier, cupru, magneziu, brom. Ind. (în care lucrează 25% din populația activă a țării și realizează 35% din venitul național) și produce energie electrică (26 miliarde kWh, 1993), oțel, diamante șlefuite (c. 30% din export), utilaje ind. diverse, motoare electrice, montaj de autovehicule, avioane, produse electronice (aparate radio), derivate petroliere, acid sulfuric și azotic, îngrășăminte chimice, anvelope, mase plastice și rășini sintetice, ciment, hârtie, țesături de lână și bumbac, articole de marochinărie, ceramică, vinuri (12,7 mil. hl, 1993), bere, conserve și sucuri de fructe, carne, produse lactate, ulei de măsline, țigarete (5,5 mii t, 1993). Agricultură (6,2% din populația activă și 5% din venitul național) se practică pe 15,6% din terit. țării (supr. arabilă) cu întinse zone irigate (42%) și este specializată în cultura citricelor (portocale 475 mii t, 1994, grepfruturi 370 mii t, 1994, locul 5 pe glob, lămâi, mandarine), a cerealelor (grâu, porumb, sorg, orz, ovăz, ce acoperă 50% din consumul intern de grâu) și a legumelor. Se mai cultivă bumbac, floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, cartofi, tutun, arahide, fructe (mere, piersici, caise etc.). Plantații de măslini, de Persea americana (fructul avocado), curmali, bananieri și viță de vie. Se cresc bovine, ovine, caprine, porcine și păsări de curte. C. f. (1994): 596 km. Căi rutiere: 14,2 mii km. Flotă comercială: 1,5 mil. t. r. b. (1994). Moneda: 1 shekel = 100 agorot. Turism dezvoltat: c. 1,7 mil. turiști străini (1993). Principalele obiective: Ierusalim, cu obiective de mare interes pentru credincioșii creștini (Biserica Sf. Mormânt, Biserica Ghetsimani etc.), pentru evrei (Zidul de Vest sau Zidul plângerii, mormintele lui David, Absalom, Rachela, Zaharia) și musulmani (Moscheea Al Aksa), Tel Aviv și împrejurimile, stațiunile balneare Netanya, Herzliya, apoi Ramla, cu un minaret din 1268 și moschee – fostă catedrală a cruciaților, NV țării (Haifa, Akko – cu vestigii romane, cruciate și turce), zona Mării Moarte (peșterile Qumrān, stânca Masada, stațiunea balneară ’En Gedi etc.). Export: diamante prelucrate, echipament electric, citrice, utilaje ind. și mijloace de transport, oțel și fontă, cupru, produse chimice (îngrășăminte, mase plastice), textile, legume, confecții, produse alim., băuturi și tutun etc. Import: utilaje ind. și mijloace de transport, produse chimice, diamante brute, combustibili, ciment, cherestea, bunuri de larg consum etc. – Istoric. Locuit încă din timpuri preistorice, terit. actual al I. (numit Palestina), reprezenta o cale de trecere privilegiată între Asia și Africa de Est. Civilizația canaaneană, care s-a dezvoltat aici, din milen. 3 î. Hr. a fost influențată, rând pe rând, de mesopotamieni (veniți din Caldeea, sec. 18 î. Hr.), de egipteni (sec. 16-13 î. Hr.) și ocupată de filisteni (sec. 12 î. Hr.) și de evreii veniți din Egipt sun conducerea lui Moise și apoi a lui Iosua (sec. 12 î. Hr.), care, în vremea lui Saul (1029-1004 î. Hr.), au întemeiat regatul Israel, care va ajunge la apogeul expansiunii sale sub David și Solomon. „Biblia” reprezintă principalul izvor de informație privind perioada de instalare și organizare teologico-politică a evreilor în Canaan și a luptelor cu principalii dușmani: filistenii, arameii, amoniții, edomiții, moabiții etc. La moartea lui Salomon regatul a fost divizat în Iudeea (la S) și regatul Israel (la N), cucerit de Alexandru cel Mare (333 î. Hr.), de lagizi (325 î. Hr.), Seleucizi (197 î. Hr.), împotriva cărora s-au răsculat sub conducerea lui Iuda Macabeul (164 î. Hr.), și de romani (64 î. Hr.), în timpul cărora s-au răsculat sub conducerea lui Iuda Macabeul (164 î. Hr.), și de romani (64 î. Hr.), în timpul cărora a apărut creștinismul. Evreii s-au răsculat împotriva romanilor (66-70), revoltă reprimată de împăratul Titus și în 132-135, sub conducerea lui Bar-Kochba, înfrântă și ea. În urma acestor mișcări, evreii au început să părăsească Palestina, răspândindu-se în Imp. Roman. După ce creștinismul a devenit religie de stat în Imp. Roman, persecuțiile repetate împotriva evreilor au accelerat emigrația lor din Palestina. Inclusă în Imp. Bizantin (395), Palestina a fost ocupată de perși (614), de arabi (din 634; a făcut parte din statele conduse de califii Omeiazi, Abbasizi și Fatimizi), de cruciați (sec. 11 – Regatul latin de Ierusalim). În Evul Mediu, Palestina devine „Țara Sfântă”, iar Ierusalimul oraș sfânt, atât pentru evrei și creștini (ținta cruciaților), cât și pentru musulmani. Recucerit de Saladin (1187), a trecut sub tutela mamelucilor, (1250), apoi a fost inclus în Imp. Otoman (1517). În urma congresului sionist de la Basel (1897), care prevedea crearea unui stat al evreilor din Palestina, începe o imigrare sistematică. În 1917 Palestina a fost ocupată de Marea Britanie. Acțiunile organizațiilor teroriste evreiești (Haganah, Irgun, Stern) au constrâns Marea Britanie să renunțe la mandatul asupra Palestinei, care a fost divizată de O.N.U. în două zone, destinate a deveni una stat al evreilor și alta stat al arabilor palestinieni. Refuzul statelor arabe de a recunoaște noul stat Israel, proclamat la 14 mai 1948, a dus la patru războaie israelo-arabe (1948-1949, 1956, 1967, 1973), încheiate cu victoria I. Cu concursul S.U.A., în 1977, s-au semnat la Camp David (S.U.A.) două acorduri israelo-egiptene (Egiptul a fost prima țară arabă care a recunoscut I.). În iun. 1982, I. a invadat Libanul pentru a pune capăt prezenței combatanților Organizației pentru Eliberarea Palestinei (O.E.P.), care atacau I. la frontiera cu Libanul, I. a instituit o zonă de siguranță (10-20 km), ocupată de „Armata Libanului de Sud”, formațiune militară arabă controlată de I. În urma Conferinței de la Madrid (aug. 1991), I. a recunoscut entitatea palestiniană și reprezentativitatea O.E.P. Negocierile israelo-palestiniene au fost perturbate de ciocnirile în teritoriile ocupate (Infatida), problema așezărilor evreiești din Cisiordania și, în cele din urmă, de asasinarea primului-ministru al I., Yitzhak Rabin (4 nov. 1995). Guvernul lui Benyamin Netanyahu, câștigătorul alegerilor din 1996, a adoptat o poziție dură în negocierile cu palestinienii. Republică parlamentară, I. nu are o constituție propriu-zisă, ci o culegere de legi. Activitatea legislativă este exercitată de Knesseth, iar cea executivă, de un guvern numit de președinte.

DOMNIE, domnii, s. f. 1. Autoritatea politică și juridică a domnului (3); demnitatea de domn. ♦ Timpul cât un domn (3) se află la conducerea țării. ♦ Regiune sau populație stăpânită de un domn (3). 2. Dominație, stăpânire, putere. 3. (Înv.; formează locuțiuni pronominale cu valoare de pronume de reverență) Vom face cum vei hotărî Domnia Ta. ♦ (Cu valoare de pronume al maiestății) Măria Ta. – Domn + suf. -ie.

CUMPĂRARE s. f. Acțiunea de a cumpăra și rezultatul ei. Se înțelesese asupra venitului înainte chiar de a fi încheiat cumpărarea. REBREANU, R. I 49. ◊ (Ec. pol.) Putere de cumpărare = capacitatea de a achiziționa bunuri, pe care o are, într-un moment dat, moneda unei țări sau salariile populației (în comparație cu prețurile pieței). În statele capitaliste prețurile sînt în creștere și puterea de cumpărare a salariilor în scădere. ▭ Vînzare- cumpărare = procesul de circulație a mărfurilor prin mijlocirea banilor ca echivalent general.

codrean, -ă, codreni, -e, s.m.f., adj. – 1. Persoană care face parte din populația zonei Codru (Țara Codrului) sau este originară din această zonă. 2. (adj.) Care aparține Codrului, privitor la Codru sau la populația din această zonă. ♦ (onom.) Codrean, Codreanu, Codrenu, nume de familie (180 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Din n. top. Codru + suf. -ean.

APARTHEID s. n. Politică de segregație rasială, practicată până în anul 1991 de guvernul Republicii Sud-Africane împotriva populației de culoare din țară. – Din engl. apartheid.

ARĂBOAICĂ, arăboaice, s. f. Femeie care face parte din populația de bază a țărilor arabe. – Arab + suf. -oaică.

REPUBLICĂ, republici, s. f. Formă de guvernământ în care organele supreme ale puterii de stat sunt alese pe un timp determinat; țară, stat care are o astfel de formă de guvernământ. ♦ (Rar) Populația unei astfel de țări. – Din it. republica, fr. république.

SUD-AMERICAN, -Ă, sud-americani, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din una dintre populațiile de bază ale țărilor din America de Sud sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparține Americii de Sud sau privitor la America de Sud sau la populația ei. – Din fr. sud-américan.

ABORIGEN ~ă (~i, ~e) și substantival Care face parte din populația originară a unei țări sau a unei regiuni; autohton; indigen; băștinaș. [Sil. ab-o-] /<fr. aborigene

AUTOHTON ~ă (~i, ~e) și substantival (despre persoane, popoare etc.) Care face parte din populația originară a unei țări sau a unei regiuni; aborigen; indigen; băștinaș. /<fr. autochtone

INDIGEN¹ ~ă (~i, ~e) 1) Care face parte din populația originară a unei țări sau a unei regiuni; băștinaș; autohton; aborigen. Populație ~ă. 2) (despre animale, plante, mărfuri etc.) Care crește sau se produce în propria țară. /<fr. indigene, lat. indigenus

INDIGEN² ~i m. Persoană care face parte din populația originară a unei țări sau a unei regiuni; aborigen; băștinaș. /<fr. indigene, lat. indigenus

IRAQ (IRAK), Republica ~ (al-Jumhūriyah al-’Irāqῑyah), stat în SV Asiei, în Orientul Mijlociu, suprapunându-se în mare parte Mesopotamiei antice; 434,1 mii km²; 19,9 mil. loc. (1994). Limba oficială: araba. Religia: islamică (șiiți – 62,5% și sunniți – 34,5%) c. 95%, catolică. Cap.: Bagdad (Baghdād). Or. pr.: Basra (Al-Bașrah), Mosul (Al-Mawșil), Kirkūh, Al-Hillah etc. Este împărțit în 15 guvernorate și 3 reg. autonome. Relieful prezintă 4 reg. naturale: în centru câmpia drenată de fl. Tigru și Eufrat, care se unesc și formează fl. Shatt al-Arab ce se varsă în G. Persic (câmpia concentrează 75% din terenurile cultivate ale țării); în N, o unitate colinară piemontană (vechea Asirie), cu precipitații mai bogate; în V, câmpii deșertice, sectoare ale deșertului sirian; în NE M-ții Kurdistanului, prelungire nord-vestică a M-ților Zagros din Iran. Climă subtropicală, cu ariditate accentuată, cu veri toride, fără precipitații și ierni mai blânde. Vegetație de stepă cu tufișuri (în N și E) și plante xerofite și halofite (în S și V). I. dispune de mari rezerve de petrol (13,4 miliarde t, locul 3 pe glob), atât în N, cât și în S țării. Expl. de petrol (36,7 mil. t, 1994), gaze naturale (124 miliarde m³), sulf, fosfați (1.000 mil. t), sare și zăcăminte de cupru, crom și gips. Ind. produce: energie electrică (27,1 miliarde kWh, 1994), gaze lichefiate, derivate petroliere, oțel, autovehicule, tractoare, aparate radio, televizoare, calculatoare, frigidere, acid sulfuric, îngrășăminte azotoase și fosfatice, ciment (2,5 mil. t, 1992), țesături de bumbac, lână, mătase, in, textile și conf., covoare, produse alim. (lactate, zahăr, carne, bere, țigarete etc.). Circa 75% din supr. țării este neproductivă. Terenurile agricole reprezintă 21,7% din terit. țării. Agricultura antrenează 40% din populația activă și asigură 15% din PIB. Se cultivă grâu, orz, porumb, mei, orez, bumbac, tutun, susan, in, sfeclă de zahăr, fasole, linte; plantații de curmali, citrice, viță de vie, măslini, trestie de zahăr. Mari cantități de legume (tomate 800 mii t, 1994, ceapă, cartofi, castraveți, vinete) și fructe (mere, piersici, prune). Se cresc ovine (6,3 mil. capete, 1994), caprine (1,1 mil. capete, 1994), asini, cămile, bovine și bubaline (1,2 mil. capete, 1994), cabaline. Pescuit de pește și perle în G. Persic. C. f.: 2,0 mii km. Căi rutiere: 25,5 mii km; pipe-line-uri: peste 3 mii km. Flota comercială: 1,6 mil. t. r. b. (tone-registru-brut) (1995). Moneda: 1 dinar = 1000 fils. Turism cu mari obiective antice: în N, vestigii ale civilizației asiriene (Ninive, Nimrud, Assour, Khorsābād), zona Babylon-Bagdad-Samarra (ultimele două capitale ale Califatului Arab) cu minaretul elicoidal Malwiya din Samarra (sec. 9), în SE ruinele orașelor-state antice Ur, Lagash, Eridu ș.a. Export: petrol și produse petroliere, curmale, ciment, țesături, îngrășăminte chimice, lână, piei, orz ș.a. Import: utilaje ind. și mijloace de transport, produse alim., textile, chimice, cherestea, hârtie, medicamente ș.a. – Istoric. Sub numele de Mesopotamia, regiunea dintre Tigru și Eufrat, teritoriul I. a fost leagănul unor mari civilizații ale Orientului Antic, precum cea akkadiană, asiriană, babiloniană și caldeeană. Cucerit succesiv de perși (539 î. Hr.), de Alexandru cel Mare (331 î. Hr.), parți (sec. 2 î. Hr.- 3 d. Hr.), Sasanizi (sec. 3-7) și arabi care, după victoria repurtată la al-Qadisiyya (637) asupra oștilor sasanide, au întemeiat aici importante orașe (Basra, 638 și al-Kŭfa, 639). În timpul Abbasizilor (750-1258), I. a devenit provincia centrală a Imperiului Arab, califul al-Mansur fundând, în 762, orașul Bagdad, devenit noua capitală (de aceea statul s-a numit și Califatul de Bagdad). În ciuda unei dezvoltări economice și intelectuale remarcabile, I. a avut de suferit din cauza numeroaselor tulburări și revolte, precum și a dominației străine care a urmat: a Buizilor (din 945), a turcilor selgiucizi (din 1056), a mongolilor (din 1258), a Sefevizilor (din 1508) și a turcilor otomani (din 1534). În sec. 16-17, în cadrul războaielor turco-persane, I. a fost obiect de dispută până în 1639, când Sefevizii au recunoscut adversarilor lor stăpânirea asupra I., care s-a menținut până în 1917. Descoperirea unor zăcăminte petrolifere (sf. sec. 19) la Mossul impulsionează dezvoltarea țării. Ocupat de trupe britanice în timpul primului război mondial, este încredințat (1920) de Societatea Națiunilor, sub mandat, Marii Britanii. În 1921, I. este proclamat regat, având ca suveran pe Faysāl ibn Hussain, din familia Hașemiților. Cu toate că își proclamă independența la 3 oct. 1932, I. rămâne sub o puternică influență politică britanică și semnează, în 1955, Pactul de la Bagdad (I., Arabia Saudită, Iordania) de orientare prooccidentală. În urma loviturii de stat din 14 iul. 1958 se instaurează un regim militar (condus până în 1963, de generalul Abd al-Karim Kassem), care abolește monarhia, scoate I. din Pactul de la Bagdad și, prin partidul Baas, aflat la putere, adoptă o linie politică radicală, panislamică. Are loc naționalizarea băncilor și a societăților de asigurare, precum și distanțarea de politica externă filooccidentală. Din 1979, puterea este preluată de vicepreședintele Consiliului Comandamentului Revoluției, Saddam Hussein. Disputa teritorială cu Iranul provoacă un îndelungat și costisitor război iraniano-irakian (1980-1988), soldat cu distrugeri și numeroase victime. La 2 aug. 1990, I. invadează emiratul Kuweit, pe care îl anexează (28 aug.), proclamându-l a 19-a provincie. Condamnat de O.N.U. (care-i cere printr-o rezoluție ultimativă retragerea trupelor din emirat până la 15 ian. 1991), I. este confruntat cu acțiunea forței multinaționale, condusă de S.U.A., operațiunea „Furtună în deșert” (16 ian.-28 febr. 1991), care se încheie cu totala înfrângere a I., obligat să abandoneze Kuweitul (28 febr. 1991). Sancțiunile impuse de O.N.U. I. au generat mari dificultăți economice, cărora Saddam Hussein le-a făcut față prin consolidarea controlului personal asupra regimului și prin hărțuielile asupra corpului de inspectori O.N.U., în încercarea de a obține ridicarea sancțiunilor (1997), Acțiunile separatiștilor kurzi au agravat tensiunile interne și au atras incursiuni ale trupelor turce și crearea unei zone de excludere aeriană a trupelor irakiene în nordul I., locuit de kurzi și în sud, unde populația șiită este majoritară. Anii 1997-1998 au dus la o creștere a tensiunilor și la repetarea unor momente de criză, capabile să ducă la declanșarea unui nou conflict militar în zonă provocat de refuzul autorităților irakiene de a accepta controlul neîngrădit al inspectorilor O.N.U. la toate obiectivele presupuse de aceștia a fi baze de fabricare a armelor de distrugere în masă (nucleare, bacteriologice etc.). Plecarea inspectorilor O.N.U., ca urmare a continuelor neînțelegeri, a determinat reacția forțelor militare anglo-americane, care, începând din noaptea de 16-17 dec. 1998, au bombardat, timp de patru nopți, anumite obiective din I. (operațiunea „Vulpea Deșertului”). Republică prezidențială, potrivit constituției din 22 sept. 1968. Activitatea legislativă este exercitată de președinte, de Consiliul Comandamentului Revoluției și de Adunarea Națională, iar cea executivă, de Consiliul Comandamentului Revoluției și un Consiliu de miniștri, care are doar funcții administrative.

lumea a patra sint. s. Populația foarte săracă din țările dezvoltate ◊ „În mijlocul «societății de consum» o veritabilă «lume a patra» condamnată la existență în cercul vicios al sărăciei.” R.l. 7 IV 80 p. 6; v. și 24 XII 79 p. 6 (după fr. quart-monde; DMC 1965)

REPUBLICĂ, republici, s. f. Formă de guvernământ în care conducerea este exercitată de un organ suprem al puterii de stat sau de un președinte ales ori numit; țară, stat care are o astfel de formă de guvernământ. ♦ (Rar) Populația unei astfel de țări. – Din it. republica, fr. république.

ROMANIZA, romanizez, vb. I. Tranz. A imprima sau a impune (unei țări, unei regiuni, unei populații) caracterul romanității, a face (să fie) roman², a introduce civilizația romană². ♦ Refl. A deveni roman² sau romanic. – Din fr. romaniser.

AGRESIUNE, agresiuni, s. f. Atac neprovocat împotriva unei persoane. ♦ Atac înarmat al unuia sau al mai multor state imperialiste împotriva altor țări, cu scopul de a le cotropi teritoriile și de a le robi populațiile. Tratatele încheiate între țările democratice nu sînt. îndreptate împotriva nimănui, ci prevăd asistență mutuală între părțile contractante, în eventualitatea repetării agresiunii din partea Germaniei sau vreunei alte țări ce i s-ar alătura Germaniei în scopuri agresive. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 126. – Pronunțat: -si-u-.

AMERICANISM s. n. (< fr. américanisme) 1. cuvânt sau expresie proprie englezei americane. A. lexicale pot fi împărțite în patru mari categorii: a) împrumuturi din limbile indienilor americani și ale populațiilor venite din alte țări: hickory („nuc cu lemn foarte tare”), hominy („mămăligă”), pone („pâine de mălai”), tomahawk („secure”), wigwam („colibă”) etc. – din limbile indienilor americani; bureau („scrin”, „instituție guvernamentală”), cache („ascunzătoare”), cent („monedă”), depot („gară”), professor („cadru didactic”) etc. – din limba franceză; boss („patron”, „șef”), bowery („fermă”), span („atelaj”), spook („fantomă”) etc. – din limba olandeză; bonanza („prosperitate”, „noroc”), canyon („trecătoare”, „chei”), corral („țarc pentru cai sau pentru vite”), fiesta („serbare”, „sărbătoare”), mustang („cal sălbatic american”), ranch („fermă de animale”) etc. – din limba spaniolă; beer soup („supă de bere”), hamburger („chiftea”), leberwurst („cârnat”), schnitzel („șnițel”), schweizer („cașcaval”) etc. – din limba germană; banjo („instrument muzical asemănător mandolinei”), cooter („broască țestoasă”), goober („arahidă”), hoodoo („vrăjitorie”, „vrăjitor”), jazz etc. – din limbile sclavilor negri; b) cuvinte sau sensuri care reprezintă elemente arhaice sau dialectale în engleza britanică: costermonger („vânzător ambulant”), cricket („scăunel de lemn”), dell („vâlcea”), fruiterer („fructar”), galoshes („galoși”), platter („platou”, „farfurie”), tradesman („meșteșugar”), waistcoat („vestă”) etc.; c) cuvinte care și-au schimbat înțelesul sau au dobândit un înțeles suplimentar în engleza americană: barn („grajd”, „depou de tramvaie”), blackbird („mierlă”), can („cutie de conserve”), clerk („vânzător de magazin”), creek („golf”, „intrând”), home („casă locuită de o singură familie”), muslin („stambă”), radical („revoluționar”), saloon („cârciumă”), side-walk („trotuar”), subway („metrou”), target („semafor”), wad („teanc de bancnote”) etc.; d) cuvinte formate pe teritoriul Statelor Unite, prin compunere, derivare, conversiune, derivare regresivă: baswood („tei”), catbird („sturz mieunător”), prairie schooner („căruță cu coviltir”) etc.; anti-secession, superfilms, semi-annual, publishment („publicare”), printery („imprimerie”), cafeteria („bufet expres cu autoservire”), trapezist („acrobat”), barberatorium („frizerie”), suburbanite („locuitor al unei suburbii”) etc.; down „jos” (adverb > prepoziție, adjectiv, verb, substantiv), round „rotund” (adjectiv > substantiv, adverb, prepoziție, verb), anguish „durere” (substantiv > verb), to combine „a asocia” (verb > substantiv), centennial „centenar” (adjectiv > substantiv), real „real” (adjectiv > adverb) etc.; to locate „a se așeza”, „a se instala” (< location „așezare”, „instalare”), to burgle „a sparge” (< burgler „spărgător”), to baby-sit „a îngriji de un copil în absența părinților” (< baby sitter „persoană angajată să stea cu un copil în absența părinților”) etc. 2. cuvânt sau expresie din engleza americană pătrunsă într-o altă limbă: boom „reușită economică”, bop „stil de jaz”, boss „stăpân”, jaz, mustang „cal sălbatic”, ranch „fermă de animale” – din limba română.

CIOCOAICĂ, ciocoaice, s. f. Termen de dispreț pentru o femeie exploatatoare (mai ales a populației muncitoare de la țară); soție de ciocoi; boieroaică. V. cio co i. Acum poți să deschizi fereastra. Să iasă mirosul de ciocoaică. C. PETRESCU, Î. II 103. Am să te fac s-ajungi ciocoaică... Ai să-ți calci, pe inimă și să devii nevasta ciocoiului Lipicescu. ALECSANDRI, T. 1409. ◊ (Adjectival) Dintre cucoane, vreo trei, mai ciocoaice ca celelalte, sînt îmbrăcate în grenadină neagră și dantelă. MACEDONSKI, O. III, 37.

PROSTIME s. f. (Cu sens colectiv; învechit și arhaizant) Populația de bază a țării, în special țărănimea; gloată, norod, sărăcime. Pe prostime n-o întreba nimeni. Căci dacă ar fi fost întrebate noroadele, n-ar fi fost atîtea războaie. SADOVEANU, P. M. 173. Alte mese erau puse pentru boierime, pentru negustorime și pentru prostime. ISPIRESCU, L. 39. Oameni buni! Măria-sa vodă întreabă ce vreți și ce cereți? și pentru ce ați venit așa cu zurba? Prostimea rămase cu gura căscată. Ea nu se aștepta la asemenea întrebare. NEGRUZZI, S. I 154.

SCANDINAV², -Ă, scandinavi, -e, s. m. și f. Persoană care face parte din populațiile de bază ale țărilor scandinave.

SUPRAPOPULA, suprapopulez, vb. I. Refl. (Despre orașe, regiuni, țări) A-și spori populația peste limitele normale.

apartheid sn [At: DEX² / P: ~haid / E: eg apartheid] Politică de segregație rasială practicată până în anul 1991 de guvernul Republicii Sud-Africane împotriva populației de culoare din țară.

domnie sf [At: PSALT. HUR., cf PSALT. 34/20 / Pl: ~ii / E: domn + -ie] 1 (Lpl; înv; în textele religioase) Cete de îngeri. 2 (Îvr) Slavă. 3 Autoritate politică și juridică a domnului (2). 4 Demnitatea de domn (2). 5 Timpul cât un domn (2) se afla la conducerea țării. 6 (Înv) Regiune sau populație stăpânită de un domn (2). 7 Guvernare. 8 (Îvp; șîs scaun de ~) Reședință domnească. 9 (Înv; îlv) A fi în ~ A domni (1). 10 (Înv) Tezaur domnesc. 11 (Îvp) Persoana domnitorului. 12 (Cu valoare de pronume al majestății; îf Domnia ta) Măria-ta. 13 (Înv) Familie domnitoare. 14 (Înv; îlav) Pe ~ (sau ~ii) Ca un boier. 15 (Înv) Drept de proprietate. 16 (Înv) Dregătorie. 17 (Reg; prt) Râie. 18 Dominare. 19 (Formează locuțiuni pronominale cu valoare de pronume de reverență) Domnia ta.

evacua vt [At: PONTBRIANT, D. / P: ~cu-a / Pzi: ~uez / E: fr évacuer] 1 (Med; mai ales la forma pasivă; c. i. reziduuri organice) A elimina din organism Cf a defeca, a excreta, a urina, a voma. 2 (Mil; c. i. populația sau trupele unei țări, provincii, localități etc.) A se retrage (în urma unei înfrângeri). 3 (C. i. un imobil, o încăpere etc.) A părăsi (silit de împrejurări). 4 (C. i. o persoană sau un grup de persoane) A face să plece dintr-un loc (expus unei primejdii). 5 (Pex; c. i. persoane) A da afară din locuință. 6 (Teh; c. i. o cantitate excesivă de apă) A îndepărta de pe un teren, dintr-o mină etc. 7 (Teh) A elimina gazele dintr-un cilindru al unui motor cu combustie internă. 8 (Teh) A elimina reziduurile dintr-un proces tehnologic.

obște sf [At: HERODOT (1645), 240 / V: ~tie, (reg) obiș~ / Pl: ~ti / E: slv обьщиѥ] 1 (Îvp) Comunitate a unui sat, a unui oraș, a unei țări etc. Si: colectivitate, populație. 2 (Pex) Masă mare de oameni Si: gloată, mulțime. 3 Societate. 4 (Trs; înv; îs) Școală de ~ Școală publică primară sau secundară. 5 (Înv; îs) Doftor al ~tii Medic al orașului. 6 (Îla) De ~ Care privește sau interesează pe toți Si: obștesc. 7 (Îal) Care aparține tuturor Si: obștesc. 8 (Îal) Obișnuit. 9 (Îal) Care ține de popor Si: popular. 10 (Îal) Care privește poporul. 11 (Îal) Care are caracter popular. 12 (Îal; îoc boieresc, îf obștie) De rând. 13 (Înv; îlav) De ~ Pretutindeni. 14 (Îal) Împreună. 15 (Îal) Deopotrivă. 16 (Îal) În mod obișnuit. 17 (Îal) Ca poporul. 18 (Pop; îe) A plăti (sau a da) datoria cea de ~ A muri. 19 (Înv; spc) Comunitate a călugărilor de la o mănăstire. 20 (Pex) Chinovie. 21 (Înv) Consiliu. 22 (Pex) Adunare. 23 Organizare socială feudală, care face legătura cu sclavagismul și, respectiv, capitalismul, caracterizată prin munca în comun și proprietatea nediferențiată asupra pământului. 24 (Înv) Asociație.

velș, ~ă [At: DLR / Pl: ~i, ~e / E: eg Welsh] 1-2 smf Persoană care face parte din populația de bază a Țării Galilor sau care este originară de acolo. 3 smp Populație care locuiește în Țara Galilor. 4-5 a Care aparține Țării Galilor sau velșilor (3). 6-7 a Privitor la Țara Galilor sau la velși (3). 8 a Originar din Țara Galilor. 9 sf Limbă vorbită de velși (3).

báltic, -ă s.m., s.f., adj. 1 s.m., s.f. (la pl. m.) Populație care locuiește în una din Țările Baltice sau în regiunile învecinate Mării Baltice; (și la sg.) persoană care face parte din populația de bază a Țărilor Baltice sau este originară de acolo. 2 adj. Care aparține Țărilor Baltice sau regiunilor învecinate Mării Baltice; originar din Țările Baltice; (înv.) balt. ◇ Limbi baltice (și subst. f.) = ramură de limbi indo-europene din grupul oriental, din care fac parte letona și lituaniana. • pl. -ci, -ce. /<fr. baltique; cf. nm. pr. Marea Baltică, mare în N-E Europei.

basc², -ă s.m., s.f., adj. 1 s.m., s.f. Persoană care face parte din populația de bază a Țării Bascilor sau este originară de acolo; (la pl. m.) populație preindo-europeană care s-a format, care locuiește în Țara Bascilor. 2 adj. Care aparține Țării Bascilor sau bascilor, care se referă la Țara Bascilor sau la basci; care este originar din Țara Bascilor. ◆ (subst. f.) Limba izolată neindo-europeană, probabil rămășiță a unui grup de limbi mediteraneene preindo-europene, vorbită de basci. • pl. -ci, -ce. /<fr. basque; cf. nm. pr. Țara Bascilor, regiune aflată pe ambele versante ale munților Pirinei, în Spania și Franța, azi comunitate autonomă în Spania.

sud-american, ~ă [At: IORDAN, L. R. A. 227 / Pl: ~i, ~e / E: sud² + -american cf fr sud-américain] 1 smf Persoană care face parte din populațiile de bază ale țărilor din America de Sud sau care este originară de acolo. 2 sm (Lpl) Populație, popor, națiune care locuiește în America de Sud. 3 a Care aparține Americii de Sud sau sud-americanilor (1). 4 a Privitor la America de Sud sau la populațiile ei. 5 a Caracteristic Americii de Sud sau sud-americanilor. 6 a Care este originar din America de Sud.

subjugat, ~ă a [At: FM (1846), 237²/20 / Pl: ~ați, ~e / E: subjuga] 1 (D. țări, teritorii, localități sau populații ale acestora) Cucerit (2). 2 (Rar; d. popoare, d. populații sau d. persoane) Înrobit. 3 (D. oameni sau d. gîndirea, sentimentele etc. acestora) Dominat (3). 4 (Fig; d. oameni sau d. gândirea, sentimentele etc. acestora) Atras¹ (8).

velș, -ă s.m., s.f., adj. 1 s.m., s.f. Persoană care face parte din populația de bază a Țării Galilor sau este originară de acolo; (la pl. m.) populație care s-a format, care locuiește în Țara Galilor; locuitorii Țării Galilor. 2 adj. Care aparține Țării Galilor sau velșilor, care se referă la Țara Galilor sau la velși; care este originar din Țara Galilor. • pl. i, -e. /<engl. Welsh; cf. și germ. welsch; cf. nm. pr. Wales, regiune în V Marii Britanii.

ORIENTAL, -Ă, orientali, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține Orientului sau părții răsăritene a unei țări, a unei regiuni, privitor la Orient, caracteristic Orientului; răsăritean; p. restr. turcesc. 2. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a unei țări din Orient; p. restr. turc; (la pl.) popoarele din Orient. [Pr.: -ri-en-] – Din lat. orientalis, fr. oriental.

ARAB, -Ă, arabi, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a unor țări din Orientul Apropiat și din nordul Africii. 2. Adj. Care aparține arabilor (1) sau țărilor arabe, privitor la arabi sau la țările arabe; arabic, arăbesc. ◊ Cifră arabă = fiecare dintre cifrele care aparțin celui mai răspândit dintre sistemele zecimale de numerație. Cal arab = cal de rasă pentru călărie și tracțiune ușoară, originar din Arabia. ♦ (Substantivat, f.) Limba arabă. – Din fr. arabe, lat. arabus.

OCCIDENTAL, -Ă, occidentali, -e, adj. Care ține de apus¹ (2), mai ales de apusul Europei și de America, care are caracteristicile vieții de acolo; apusean, vestic. ♦ (Substantivat) Persoană care face parte din populația de bază a unei țări din Occident; (la pl.) popoarele din Occident. – Din fr. occidental, lat. occidentalis.

MERIDIONAL, -Ă, meridionali, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care se află în partea de sud sau este originar de acolo; sudic. ♦ Care este propriu, specific țărilor sau popoarelor din sud. 2. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a unei țări, provincii etc. sudice sau este originară de acolo. [Pr.: -di-o-] – Din lat. meridionalis, fr. méridional.

ROMÂNESC, -EASCĂ, românești, adj. Care aparține României sau populației ei, privitor la România sau la populația ei. ♦ (Ca n. pr.) Țara Românească = numele oficial al Munteniei (și Olteniei) până la unirea principatelor. ♦ (Substantivat, f.) Limba română. [Var.: rumânesc, -ească adj.] – Român + suf. -esc.

ARAB² ~ă (~i, ~e) m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a unor țări din Orientul Apropiat și din Africa de Nord sau este originară din aceste țări. /<fr. Arabe, lat. arabus

BĂȘTINAȘ ~ă (~i, ~e) și substantival (despre persoane) Care face parte din populația de bază a unei țări (regiuni) sau este originar din această țară (regiune); de baștină; autohton; indigen; aborigen. /baștină + suf. ~aș

ORIENTAL² ~i m. 1) Persoană care face parte din populația de bază a unei țări sau a unei regiuni din Orient. 2) la pl. Popoare din Orient. Cultura ~ilor. [Sil. -ri-en-] /<lat. orientalis, fr. oriental

RĂSĂRITEAN² ~eni m. Persoană care face parte din populația de bază a unei țări sau regiuni din răsărit sau este originară din această țară sau regiune; oriental. /răsărit + suf. ~ean

PANDEMIE s.f. Boală care atacă aproape toată populația unei regiuni, a unei țări etc. [Gen. -iei. / < fr. pandémie, cf. gr. pan – tot, demos – popor].

RECENSĂMÂNT s. n. operația de înregistrare la fața locului a populației, animalelor etc. dintr-o țară, dintr-o regiune. (< fr. recensement)

ARAB, -Ă, arabi, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține Arabiei sau populației ei, privitor la Arabia sau la populația ei; din Arabia. Cal arab. Cifre arabe. ♦ (Substantivat, f.) Limba arabă. 2. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Arabiei (populație răspîndită și în alte țări din vestul Asiei, în Africa de Nord etc.); maur. – Fr. arabe (lat. lit. arabus).

QUECHUA (cuv. indigen) s. f. 1. invar. Populație amerindiană din America Latină, răspândită îndeosebi în Perú și Bolivia. În prezent indienii q. sunt în mare parte metisați cu populația de origine europeană din țările respective, numărul lor real fiind greu de estimat. 2. Familia de limbi vorbite de amerindienii din Anzi (din Perú, Bolivia și în mai mică măsură Ecuador, Columbia și NV Argentinei), fiind în prezent cea mai răspândită limbă amerindiană din America Latină (c. 12 mil. de vorbitori). Include numeroase dialecte locale, frecvent utilizate în bilingvism cu spaniola. A fost limba de comunicare interetnică în Imperiul Inca, ulterior folosită și de spanioli ca limbă de evanghelizare.

MECANIZÁRE (< mecaniza) s. f. Introducere și folosire a mașinilor, aparatelor etc. pentru executarea unor operații, activități productive sau neproductive, în scopul de a înlocui ori de a face mai eficientă munca fizică sau intelectuală a omului sau de a substitui munca animalelor. Începuturile m. sunt legate de revoluția industrială, de trecerea la producția mașinistă. M. constituie, în condițiile contemporane, o direcție principală a progresului tehnic. O treaptă superioară a m. o constituie automatizarea. ◊ Mecanizarea agriculturii = introducerea și folosirea tractoarelor și a altor mașini agricole în procesul de producție agricol, în scopul înlocuirii tracțiunii animale și a muncii umane, a creșterii producției și productivității, a utilizării judicioase a suprafețelor agricole, a efectuării lucrărilor de îmbunătățiri funciare etc. M. a. a permis reducerea populației active din agricultură, în țările dezvoltate, de la 75-85%, la sfârșitul sec. 19, la 2-5% la sfârșitul sec. 20.

ARAB, -Ă, arabi, -e, s. m., adj. 1. S. m. Persoană care face parte din populația de bază a unor țări din Orientul Apropiat și din nordul Africii. 2. Adj. Care aparține țărilor arabe sau arabilor (1), privitor la țările arabe ori la arabi; arabic, arăbesc. * Cifră arabă = fiecare dintre cifrele care aparțin celui mai răspândit dintre sistemele zecimale de numerație. Cal arab = cal de rasă pentru călărie și tracțiune ușoară originar din Arabia. ♦ (Substantivat, f.) Limba arabă. – Din fr. arabe, lat. arabus.

ARAB², -Ă, arabi, -e, s. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Arabiei (populație răspîndită și în alte țări din vestul Asiei, în Africa de nord etc.); maur. Arabii toți răsar din cort Să-mi vadă roibul cînd îl port Și-l joc în frîu și-l las în trap! COȘBUC, P. I 109.

ÎNFOMETARE s. f. Acțiunea de a înfometa și rezultatul ei. Jaful sistematic practicat de imperialiști în țările coloniale duce la înfometarea populației băștinașe. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 86.

ORIENTAL, -Ă, orientali, -e, adj. Care aparține orientului; propriu, caracteristic orientului; din sau de la răsărit, (în special din țările Asiei, apropiate de Europa); răsăritean; (prin restricție) turcesc. Fumegare subțire de miresme orientale. VORNIC, P. 141. Mulți priveau cu mirare la chipul lui exotic de patriarh oriental. BART, E. 310. Toate darurile firei sînt în zona orientală. NEGRUZZI, S. II 130. ◊ (Substantivat) Persoană care face parte din populația de bază a unei țări din orient; (prin restricție) turc. Se așeză pe nisip, potrivindu-și dunga pantalonilor și încrucișînd picioarele ca orientalii. C. PETRESCU, Î. II 257.

ȚIGĂNEASCĂ s. f. (< adj. țigănesc, -eacă < țigan, cf. sl. ciganinŭ, rus. țâgan + suf. -ească): limbă indiană vorbită de țigani, populație răspândită în foarte multe țări. Țiganii au aparținut grupului indian de nord-vest; ei au pornit ca nomazi și s-au împărțit prin secolul al V-lea e. n. în două ramuri: una asiatică (țiganii din Palestina) și una europeană. Prima dată au venit în Bizanț și în Balcani (secolul al XII-lea), ajungând mai târziu în Moldova (în timpul lui Alexandru cel Bun), în Germania și în Franța (secolul al XV-lea). Unele cronici vechi i-au numit faraoni, deoarece s-au dat drept egipteni, descendență care nu avea nici o acoperire. În Transilvania au fost împământeniți și îndrumați să meargă la școală, ca și în celelalte două provincii românești, odată cu dezrobirea lor de pe latifundiile boierești, unde lucrau alături de țăranii clăcași români, în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, la stăruințele deosebite ale marelui său ministru Mihail Kogălniceanu. În multe sate din Muntenia, Moldova și Transilvania, țiganii s-au dovedit secole întregi meseriași pricepuți, lucrând ca fierari, potcovari, căldărari, lingurari, lăutari și chiar bijutieri (cei de la orașe practicând nenumărate alte meșteșuguri). Contribuția lăutarilor țigani la culegerea, păstrarea și răspândirea cântecelor noastre populare, a folclorului în general și a celui lăutăresc în special, este unul din marile merite ale acestei etnii din țara noastră. Țiganii europeni au ajuns până în America, iar în ultimele decenii pe toate continentele. Se estimează că în toată lumea se află circa două milioane de țigani, care aparțin la trei religii diferite: creștinism, mahomedanism și iudaism. Limba țigănească a suferit de-a lungul timpului multe transformări atât în vocabular, cât și în structura ei gramaticală, după țara în care locuiesc, încât în momentul de față țiganii din diferitele țări nu se înțeleg între ei. Din limba lor au intrat multe cuvinte în argourile folosite în țările Europei, iar uneori chiar în limbajul familiar. Cuvintele de origine țigănească barosan, biștari, a hali, a mangli, mișto etc. sunt de mult folosite în diferitele medii sociale de la noi. Limba țigănească a devenit obiect al cercetării lingvistice din România prin contribuția adusă, în acest sens, de Al. Graur.

evangheliza [At: POLIZU / V: ~nge~ / Pzi: ~zez / E: fr évangéliser, lat evangelisare] 1 vi (Înv) A propovădui evanghelia (1). 2-3 vtr (C. i. populația unui teritoriu, a unei țări etc.) A (se) converti la creștinism.

meridional, ~ă [At: DIARIU (1817), 107/15 / V: (înv) ~izi~ / P: ~di-o~ / Pl: ~i, ~e / E: lat meridionalis, fr méridional] 1-2 a (Îoc nordic, septentrional) Care (se află în partea de sud sau) este originar de acolo Si: sudic, (înv) meridionalicesc (1-2). 3-4 a Care este specific (țărilor ori) popoarelor sudice Si: sudic, (înv) meridionalicesc (3-4). 5-6 smf, a (Persoană) care face parte din populația de bază a unei țări, provincii etc. sudice. 7-8 smf, a (Persoană) originară dintr-o țară sau provincie sudică.

occidental, ~ă [At: ELEM. G. 17 / V: (înv) oci~, ocți~ / Pl: ~i, ~e / E: fr occidental, lat occidentalis, -e] (Îoc oriental) 1 a Care aparține occidentului (2). 2 a Caracteristic occidentului (2). 3 a Referitor la occident (2). 4-5 a (Din sau) de la apus. 6-7 smf, a (Persoană) care face parte din populația de bază a unei țări din occident (2). 8 smp Popoare din occident (2).

răsăritean, ~ă [At: ASACHI, I.I, 46/27 / V: (îvr) ~tan / S și: res~ / Pl: ~eni, ~ene / E: răsărit¹ + -ean] 1 a (Îoc apusean) Care ține de regiunile dinspre răsărit¹ (5). 2 a Caracteristic regiunilor răsăritene (1). 3 a Referitor la răsărit¹ (5). 4 a Din (sau de la) est (1). 5 a Dinspre est (1). 6 sm (Reg) Vânt care bate de la răsărit¹ (5). 7 smf Persoană care face parte din populația de bază a unei țări, provincii etc. dinspre răsărit¹ (5). 8 smf Persoană care este originară dintr-o țară sau dintr-o provincie din răsărit¹ (5). 9 sm (Lpl) Popoarele din răsărit¹ (4).

suprapopula vr [At: ATILA, P. 7 / Pzi: ~lez / E: supra¹- + popula cf fr surpleuper] 1 (D orașe, țări etc.) A-și mări populația peste limitele normale Si: a se aglomera (3), a se ticsi. 2 (D. ape) A se popula în exces cu pește.

subjuga vt [At: PLEȘOIANU, T. II, 119/13 / V: (înv) suptj~ / Pzi: subjug / E: fr subjuguer] 1 (C. i. țări, teritorii, localități etc. sau populația acestora) A lua sau a aduce în stăpânirea sa (prin forță armată) Si: a cuceri (6), a cuprinde (14), a înfunda, a înrobi, a ocupa, a supune, (înv) a pleca, a pobedi, a pridădi, a răpune, a robi, (frî) a reduce. 2 (C. i. popoare, populații sau persoane) A face să depindă de cineva, luându-i libertatea și independența (politică, economică etc.) Si: a domina (5), a înfeuda, a îngenunchea, a înrobi, a robi, a supune. 3 (Rar; pex) A aservi. 4 (Rar; pex) A exploata (6). 5 (Fig; c. i. oameni sau gândirea, sentimentele lor etc.) A pune stăpânire prin însușiri deosebite, prin influența pe care o are etc. Si: a domina (1), a înrobi, a robi, a stăpâni, a atrage (10), a captiva (2), a cuceri (8), a delecta (7), a desfăta (6), a fascina (2), a fermeca (5), a hipnotiza (3), a încânta, a magnetiza, a prinde, a răpi², a seduce, a vrăji. 6 A exercita o atracție puternică, producând o impresie deosebită, o stare, un sentiment de bucurie, de mulțumire, de încântare, de entuziasm etc. Si: a atrage (10), a captiva (2), a cuceri (8), a delecta (7), a desfăta (7), a fascina (2), a fermeca (5), a hipnotiza (3), a încânta, a magnetiza, a prinde, a răpi², a seduce, a vrăji.

subpopulat, ~ă a [At: DL / Pl: ~ați, ~e / E: sub¹- + populat] (D. țări, teritorii etc.) Care are populație puțină în raport cu suprafața și condițiile de viață de care dispune. corectat(ă)

MERIDIONAL, -Ă adj., s. m. și f. 1. Adj. (În opoziție cu s e p t e n t r i o n a l, n o r d i c) Care se află în partea de sud sau este originar de acolo; sudic, (învechit) meridionalicesc. Africa meridională (despre miazăzi). DIARIU (1817), 107/15. America se împarte firește în două părți: în America septantrională. . . și în America meridională au d-amiazăzi. PLEȘOIANU, C. 89/4. În partea meridională a țării de sus . . . se întind ca niște delulețe urmele unui vechi așezămînt de zidiri. MN (1 836), 27¹/33. Platina. . . s-au descoperit la 1 736 în America meridională și s-au adus în Evropa la 1 741. STAMATI, M. 19/4. Să ne ocupăm puțin și cu ținuta slavilor meridionali. BARIȚIU, P. A. II, 28. Țerile meridionale ale globului. ROM. LIT. 70¹/41. ** Care este propriu sau specific țărilor ori popoarelor sudice. Adierea plâpîndelor aure și dulcilor raze ale soarelui meridional. FILIMON, O. I, 159. Sînt toate mofturi, fantezii meridionale. CARAGIALE, O. VII, 179. Viața în aer liber n-are aici amploarea din climaturile meridionale. SADOVEANU, O. IX, 267. Româna. . . a suferit o puternică influență slavă meridională. ROSETTI, I. SL. 13. 2. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a unei țări, provincii etc. sudice sau este originară de acolo. Le lipsește poezia și naturalul meridionalilor. FILIMON, O. II, 163, cf. IBRĂILEANU, SP. CR. 142. Pasiunea meridionalilor pentru jocurile de noroc . . . formează subiectul acestui roman. LOVINESCU, C. IV, 114. Francezii din nord ironizează pe meridionali. LL I, 136. - Pronunțat: -di-o-. – Pl.: meridionali, -e. – Și: (învechit) merizioriál, -ă adj. URSU, T. Ș. 236. – Din lat. meridionalis, fr. méridional.

POPULAȚIE, populații, s. f. 1. Totalitatea locuitorilor unei țări, ai unei regiuni, ai unui oraș etc., poporație, poporime. ♦ Totalitatea indivizilor animali sau vegetali (din aceeași specie) răspândiți pe un anumit teritoriu. 2. (În sintagma) Populație de stele = ansamblu de stele grupate după vechime, poziție, compoziție chimică etc. [Var.: (înv.) populațiune s. f.] – Din fr. population.

SUD s. n. 1. Punct cardinal opus nordului, aflat în direcția în care se îndreaptă Soarele la amiază în emisfera nordică; miazăzi, amiază. ◊ Loc. adj. De sud = sudic. 2. Parte a globului pământesc, a unui continent, a unei țări etc., așezată spre sud (1). ♦ Popoare, populații care locuiesc în sud (2). – Din fr. sud.

LIPOVEAN ~eană (~eni, ~ene) m. și f. Persoană care face parte dintr-o populație de origine rusă, stabilită în țările române din pricina persecuțiilor. /<rus. lipovanin

RECENSĂMÂNT ~inte n. Acțiune statistică oficială de înregistrare exhaustivă a datelor supuse observării (populația, animalele, vehiculele etc.) dintr-o țară sau dintr-o regiune. [Pl. și recensământuri] /<fr. recensement

RECENSĂMÂNT s.n. Operația de înregistrare (pe cale administrativă) a populației, a animalelor etc. dintr-o țară sau dintr-o regiune. ◊ Recensămînt fiscal = numărătoarea contribuabililor și înregistrarea veniturilor lor susceptibile de a fi impuse de fisc. [Pl. -mînturi, -minte, var. recensiment s.n. / cf. fr. recensement].

FIJI 1. Dominionul F. (Viti /Dominion of Fiji/ Matanitu ko Viti), stat în SV Oc. Pacific, la S de Ecuator, cuprinzând arhipelagul cu același nume, format din c. 300 insule (din care 100 sunt nelocuite), cele mai mari, Viti Levu și Vanua Levu, dețin împreună 87% din terit. țării; 18,3 mii km²; 762 mii loc. (1993). Limba oficială: engleza; limbi uzuale: hindi și fijana. Religia: creștină (metodiști și catolici 52,9%), hindusă (38,1%), islamică (7,8%). Cap.: Suva. Este împărțit în patru diviziuni și 15 prov. Relief cu munți vulcanici (alt. max. 1.323 m, în ins. Viti Levu) și câmpii litorale în insulele mai mari; insulele mici sunt atoli cu întinse plaje nisipoase și pâlcuri de cocotieri. Climat tropical-umed (1.800-3.000 mm/an); cicloni devastatori afectează uneori insulele. Păduri tropicale dense (64,9% din terit. țării). Expl. de min. auro-argentifere (2.810 kg aur, 1991). Se cultivă trestie de zahăr (3,4 mil. t, 1991), orez (33 mii t, 1991), manioc, igname; mici supr. cu bananieri, cocotieri (239 mii t nuci de cocos, 1991), ananas. Pescuit (35 mii t, 1990). Ind. alim. (zahăr 389 mii t, 1991, copra, uleiuri vegetale, lactate ș.a.), ind. lemnului (cherestea). C. f. (1991): 820 km. Căi rutiere (1990): 4.821 km. Flota comercială: 50 mii t. d. w. (1991). Moneda: 1 dollar fijian = 100 cents. Export (1990): zahăr, conserve de pește, copra ș.a. Import (1990): combustibili, produse alim., bunuri de larg consum ș.a. – Istoric. Descoperite, în 1643, de navigatorul olandez A.J. Tasman, ins. F. au devenit, în 1874, colonie britanică; în 1944 obțin statut de autonomie internă. În 1970 se proclamă stat independent. În viața politică a țării, ca urmare a tensiunilor dintre populația melaneziană și cea indiană, intervin militarii, care proclamă F. republică (oct. 1987) și retragerea din Commonwealth. Republică prezidențială. Activitatea legislativă este exercitată de președinte și de un parlament bicameral, compus din Senat și Camera Reprezentaților, iar cea executivă de președinte și de Consiliul Executiv, condus de liderul partidului majoritar în Camera Reprezentaților. 2. Mare în SV Oc. Pacific între Arh. Fiji, Noua Caledonie, Noua Zeelandă, Norfolk și Kermadec; 2,6 mil. km². Ad. medie: 3.250 m. Ad. max.: 6.638 m. Temp. apei: 18-28°C. Salinitate: 34,5-35,5‰.

OLMÉCI (cuv. din limba nahua „oamenii țării de cauciuc”) s. m. pl. Populație precolumbiană care s-a stabilit pe teritoriul actual al statelor Veracruz și Tabasco din E și SE Mexicului (milen. 1 î. Hr.). Centru importante: La Venta, Tres Zapotes, Cerro de Los Mesos, Monte Albán, San Lorenzo. Reprezintă una dintre cele mai vechi civlizații americane, care a cunoscut o mare înflorire în sec. 8-4 î. Hr.; au creat o ceramică originală, remarcabile sculpturi în piatră (capete monolitice, basoreliefuri) și în jad. Au folosit un calendar cu 260 zile, o scriere hieroglifică și un sistem propriu de numerotare. Din motive încă necunoscute, civilizația o. a decăzut în jurul anilor 400 î. Hr., principalele așezări fiind abandonate sau distruse.

SUD s. n. 1. Punct cardinal opus nordului, aflat în direcția în care se îndreaptă Soarele la amiază în emisfera nordică; miazăzi, amiază. ◊ Loc adj. De sud = sudic. 2. Parte a globului pământesc, a unui continent, a unei țări etc., așezată spre sud (1). ♦ Popoare, populații care locuiesc în sud (2). – Din fr. sud.

POPULAȚIE, populații, s. f. 1. Totalitatea locuitorilor unei țări, ai unei regiuni, ai unui oraș etc.; poporație, poporime. ♦ (Biol.) Grup de indivizi aparținând aceleiași specii de animale sau plante care coexistă în aceeași arie geografică. 2. (În sintagma) Populație de stele = ansamblu de stele grupate după vârstă, poziție, compoziție chimică etc. [Var.: (înv.) populațiune s. f.] – Din fr. population.

EVREICĂ, evreice, s. f. Femeie care face parte dintr-un popor răspîndit în mai toate țările de pe glob, urmaș al populației de bază din Palestina antică sau a unor neamuri care au adoptat religia mozaică. O evreică arabă, albă ca porțelanul, cu ochii negri ca mura. BART, E. 272.

EVREU, evrei, s. m. Bărbat care face parte dintr-un popor răspîndit în mai toate țările de pe glob, urmaș al populației de bază din Palestina antică sau al unor neamuri care au adoptat religia mozaică.

COMERȚ s. n. Activitate economică constînd din schimbul de mărfuri, prin cumpărarea și vînzarea lor. Comerțul mondial și piața mondială inaugurează în secolul al XVI-lea istoria modernă a capitalului. MARX, C. I 159. Comerțul dintre țările lagărului socialist constituie o importantă parte componentă a economiei lor planificate. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2554. ◊ Comerț de stat = comerț caracteristic țărilor socialiste și democrat-populare, efectuat de către stat, prin organele sale, în interiorul țării (asigurînd satisfacerea nevoilor materiale, ale populației) și în exterior (cu alte state). Cooperația sătească împreună cu comerțul de stat au rolul de a organiza schimbul de produse între oraș și sat. REZ. HOT. I 98. Comerț cooperatist = comerț efectuat de cooperative. Comerț particular = comerț efectuat de către particulari izolați care urmăresc prin această activitate profitul; negustorie, negoț. Comerț extern (sau exterior) = schimb de mărfuri cu alte state. Comerț intern (sau interior) = comerț efectuat între granițele unei țări. Schimbul de mărfuri dintre oraș și sat reprezintă o verigă principală a comerțului interior al Republicii Populare Romîne. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 81. Comerț de intimpinare v. întîmpinare. Comerț cu amănuntul v. amănunt. Comerț angro, cu ridicata sau cu toptanul v. angro. Comerț ambulant v. ambulant. Comerț pe picior v. picior. Cameră de comerț v. cameră. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», arătînd felul mărfii) Comerț de alimente. Comerț de fructe. ◊ Fig. (Peiorativ) A face comerț cu sentimentele (sau cu onoarea etc.) = a folosi sentimentele (sau onoarea etc.) în mod josnic, degradant, în vederea atingerii unor foloase personale. – Variantă: (învechit) comerci (I. IONESCU, P. 429) s. n.

POPULAȚIE s. f. Totalitatea locuitorilor unei țări, ai unei regiuni, ai unui oraș etc. [Mantua] este oraș mare, populație are puțină. GOLESCU, Î. 129. – Variantă: populațiune (CARAGIALE, O. III 144) s. f.

evreu, ~ee [At: PSALT. SCH. 200 / V: (înv) ~breu sm / Pl: ~ei, (înv) ~ee / E: slv єβрєину] 1-2 smf, a (Persoană de religie mozaică) ce face parte din populația originară prin tradiție din Iudeea antică. 3 smp Popor răspândit în aproape toate țările de pe glob, urmaș al populației din Palestina antică sau al altor neamuri care au adoptat religia mozaică. 4-5 smf, a (Persoană) care face parte din populația de bază a actualului stat Israel. 6-7 smf, a (Om) originar din Israel. 8 smp Popor care locuiește pe teritoriul actualului stat Israel. 9 sf (Rar) Limbă vorbită de evrei (8). 10-13 (Înv; rar la feminin) Evreiesc (1-4).

vecin, ~ă [At: PSALT. 20 / V: (îrg) vicin a, sm / Pl: ~i, ~e / E: ml ^*vecinus (vicinus)] 1 a (D. corpuri, suprafețe, unități teritoriale etc.) Situat în imediata apropiere sau la o distanță relativ mică în raport cu ... Si: limitrof, (rar) vicinal (1). 2 a (D. corpuri, suprafețe, unități teritoriale etc.) Care are hotar comun (cu ...) Si: limitrof, (rar) vicinal (2). 3 sf (Îvr) Țară vecină. 4 a (Rar) Care are loc la o distanță relativ mică. 5 a (D. oameni) A cărui proprietate se află în imediata apropiere sau la o distanță relativ mică (în raport cu ...) Si: (rar) vecinaș (1). 6 a (D. oameni sau colectivități umane) Care trăiește într-un teritoriu vecin, într-o țară vecină. 7 a Care aparține unei populații dintr-un teritoriu vecin (1). 8 a Propriu unei populații dintr-un teritoriu vecin (1). 9 a (Înv; de obicei urmat de determinări introduse prin pp „cu”) Care este puțin depărtat în timp (în raport cu ...). 10 a (Îvr) Iminent. 11 a (Fig; de obicei urmat de determinări introduse prin pp „cu” sau, îvr, în dativ) Care prezintă caractere (esențiale) comune. 12 a (Fon; rar; d. sunete) Învecinat. 13 smf Persoană a cărei locuință, a cărei proprietate etc. se află în imediată apropiere sau la o distanță relativ mică (în raport sau ...) Si: (îvp) megieș, (înv) răzeș. 14 smp (Trs; înv; îs) Tată de ~i Primar². 15 smp (Îas) Șef² al unei vecinătăți (11) sau al unei vecinii (3). 16 smp (Îla) Din (sau de prin) ~i Care este din (sau de prin) apropiere. 17 smp (Îlav) În (sau prin) ~i În (sau prin) apropiere. 18 sm (Reg; fam; la vocativ) Termen cu care se adresează cineva unei persoane căreia vrea să-i arate bunăvoință. 19 smp Populație, popor care trăiește într-un teritoriu vecin, într-o țară vecină. 20 smp Stat vecin. 21 sm Suveran al unei țări vecine. 22 smf Persoană care, într-o anumită împrejurare, ocupă locul cel mai apropiat (de cineva). 23 smf Persoană care se află în (imediata) apropiere (a cuiva). 24 sma (Înv; mai ales în textele religioase) Seamăn. 25 sm (Reg) Persoană care se întovărășește cu cineva în vederea alcătuirii unei stâne pentru văratul¹ oilor Si: (reg) sâmbraș. 26 sm (În epoca feudală în Moldova; în Țara Românească atestat numai în documentele slavo-române) Țăran aservit, împreună cu bunurile sale, unui stăpân feudal, căruia în datora rentă în muncă, în produse sau în bani Si: rumân, iobag, șerb, serv, (înv) vecinaș (4).

EXOD, exoduri, s. n. 1. Părăsire în masă a unei țări sau a unui teritoriu de către populația respectivă; emigrare în masă. 2. Parte finală a unei tragedii grecești, cuprinzând deznodământul și ieșirea din scenă în cortegiu a actorilor. – Din fr. exode.