OBIECTA vb. I. Tranz. A face o obiecție; a găsi pricină. cf. DDRF, BARCIANU, ALEXI, W., IORDAN, L. R. A. 236. Rizo a obiectat că o asemenea măsură ar ridica împotriva lui toată populația țărilor românești. OȚETEA, T. v. 180. Felix nu îndrăzni să obiecteze nimic. CĂLINESCU, E. O. I, 75. ♦ p. ext. (Rar) A reproșa, a imputa. cf. ȘĂINEANU, CADE. – Pronunțat: -bi-ec-ta și -biec-ta. – prez. ind.: obiectez. – De la obiecție.