ABSOLUT adj., adv. 1. adj. adânc, complet, deplin, desăvârșit, perfect, profund, total. (Liniște ~; întuneric ~.) 2. adv. v. integral. 3. adj. suveran, total. (Un dispreț ~.) 4. adj. necondiționat, suprem, suveran. (Autoritate ~.) 5. adj., adv. imperios, neapărat, stringent. (Era ~ nevoie să...) 6. adv. v. desigur. 7. adv. v. aidoma.

ACORD ~uri n. 1) Înțelegere între două sau mai multe persoane (juridice sau fizice) din care decurg anumite drepturi și îndatoriri. ~ internațional. ~ comercial. 2) Comunitate de vederi asupra unui lucru; consimțământ; înțelegere. ◊ De comun ~ în înțelegere deplină. A fi (sau a cădea) de ~ a se învoi cu...; a accepta. De ~! mă învoiesc! bine! Muncă în ~ muncă normată, remunerată în raport cu rezultatele obținute. 3) Concordanță de număr, gen, caz și persoană între cuvintele care se află în anumite raporturi sintactice. 4) Potrivire perfectă a mai multor sunete muzicale (cel puțin trei), produse în același timp; armonie. 5) Garnitură de coarde pentru un instrument muzical. /<fr. accord, it. accordo

ACTIV, -Ă adj. (op. pasiv) 1. Care participă intens la o acțiune; harnic, energic. ◊ Membru activ = membru al unei organizații sau instituții, avînd anumite obligații și bucurîndu-se de drepturi depline în cadrul acelui colectiv. ♦ (Mil.) În serviciul efectiv, sub steag; în activitate. ♦ (Chim.; despre corpuri) Care intră ușor în reacție. ◊ Vocabular activ = vocabular folosit în mod curent; verb activ = verb a cărui acțiune este săvîrșită de subiectul gramatical. 2. (Fin.; despre operații, conturi, bilanțuri) Care se soldează cu un profit. // s.n. 1. Grup, colectiv al unei organizații politice, al unei instituții etc. care cuprinde elementele cele mai devotate și mai bine pregătite, cu sarcini de răspundere. 2. Totalitatea bunurilor mobile și imobile care aparțin unei întreprinderi sau instituții; parte a bilanțului unde se înscriu aceste bunuri. [< lat. activus < ago – a face, cf. fr. actif. // (1) < rus. (partiinîi) aktiv].

ACTIV, -Ă, activi, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. Care participă (în mod efectiv) la o acțiune; harnic, vrednic. ◊ Membru activ = membru al unei organizații, societăti, instituții etc. având anumite obligații și bucurându-se de drepturi depline în cadrul acelei organizații. Metodă activă = metodă de predare care stimulează activitatea personală a elevilor. ♦ (Mil.) Care este în serviciu efectiv, sub steag. Apărare activă = apărare care folosește contraatacuri, pentru a slăbi și a nimici forțele inamice. 2. (Despre corpuri sau substanțe) Care realizează (intens) un anumit fenomen, un anumit efect etc. ◊ (Chim.) Corp activ = corp care intră ușor în reacție. 3. (Despre diateza verbală) Care exprimă faptul că subiectul săvârșește acțiunea. ♦ (Despre vocabular) Care este folosit în mod frecvent în vorbire. 4. (Despre operații, conturi, bilanțuri) Care se soldează cu un profit, cu un beneficiu. II. S. n. 1. Totalitatea bunurilor aparținând unei persoane fizice și juridice. 2. Totalitatea mijloacelor economice concrete care aparțin unei întreprinderi, instituții sau organizații economice; parte a bilanțului unde se înscriu aceste mijloace. 3. (În expr.) A avea ceva la activul său = a fi autorul unei acțiuni grave. A pune ceva la activul cuiva = a pune o acțiune (gravă) pe seama cuiva. 4. Colectiv de persoane care activează intens în domeniul vieții politice și obștești sub conducerea organizațiilor partidului clasei muncitoare sau a organizațiilor de masă. – Din fr. actif, lat. activus; (II și) rus. aktiv.

ADÂNC, -Ă, (I) adânci, adj., (II) adâncuri, s. n. I. Adj. 1. (Despre ape, cavități sau lucruri concave) Al cărui fund se află la o distanță (relativ) mare de marginea de sus, de suprafață; adâncit, afund, adâncat, adâncos. ◊ Expr. (A ajunge, a trăi etc.) până la adânci bătrânețe = (a trăi) până la o vârstă înaintată. ♦ (Adverbial; fig.) Profund. A privi adânc. 2. (Adesea adverbial) Care se află sau se întinde departe (în interior sau în linie orizontală). Rădăcină adâncă. ♦ Greu de străbătut; compact, des; întins, vast. Pădure adâncă. ♦ (Adesea adverbial) Care vine sau pare că vine din interior. Suspin adânc. ♦ Fig. (Despre senzații, sentimente etc.) Puternic, profund, intens. 3. (Despre plecăciuni, saluturi etc.; adesea adverbial) Făcut prin înclinarea mare a corpului. 4. (Despre voce, ton, timbru; adesea adverbial) Grav, jos, profund. 5. Fig. (Adesea adverbial) Care ține de esența, de fondul lucrurilor; temeinic, profund, serios. 6. Fig. Desăvârșit, deplin, total. O liniște adâncă. II. S. n. 1. Parte adâncă, adâncime (considerată vertical); loc situat departe (spre interior), străfund. ◊ Expr. Din adâncul sufletului (sau al inimii, al ființei) = din tot sufletul, foarte mult. ♦ Prăpastie, abis. 2. (La pl.) Depărtare mare; spațiu întins; p. ext. loc ascuns, așezat departe. – Lat. aduncus.

ADULT ~tă (~ți, ~te) și substantival Care se află în stare de dezvoltare deplină; ajuns în faza de maturitate; matur. /<fr. adulte, lat. adultus

ALB, -Ă, albi, -e, adj., subst. I. Adj. 1. Care are culoarea zăpezii, a laptelui; (despre culori) ca zăpada, ca laptele. ◊ Carne albă = carne de pasăre sau de pește. Hârtie (sau coală) albă = hârtie care nu a fost scrisă. Rând alb = spațiu nescris între două rânduri scrise. Armă albă = armă cu lamă de oțel. Rasă albă = unul dintre grupurile de popoare în care este împărțită, convențional, omenirea și care se caracterizează prin culoarea albă-roz a pielii. ◊ Expr. Alb la față = palid. Ba e albă, ba e neagră, se zice despre spusele cuiva care se contrazice. Nici albă, nici neagră = a) nici așa, nici așa; b) fără multă vorbă; deodată. ♦ (Despre oameni, adesea substantivat) Care aparține rasei albe. ♦ Cărunt. ◊ Expr. A scoate (cuiva) peri albi = a necăji mereu (pe cineva), a agasa (pe cineva) până la exasperare. 2. Incolor, transparent. 3. Fig. Limpede, luminos. ◊ Nopți albe = nopți luminoase, obișnuite în perioada solstițiului de vară în regiunile situate între paralelele 50° și 65° nord și sud, în care nu se produce întunecare completă, din cauză că soarele nu coboară suficient sub orizont. Noapte albă = noapte petrecută fără somn. (Rar) Zile albe = viață tihnită, fericită. (În basme) Lumea albă = lumea reală. ♦ (Pop.; substantivat, f. art.) Zorii zilei. 4. Fig. Nevinovat, curat, pur, candid. 5. (Despre versuri) Fără rimă. II. S. m. Denumire dată, după revoluția franceză, contrarevoluționarilor și conservatorilor. III. S. n. 1. Culoare obținută prin suprapunerea luminii zilei; culoarea descrisă mai sus. ◊ Expr. Negru pe alb = asigurare că cele spuse sunt adevărate, sigure, scrise. A semna în alb = a iscăli un act înainte de a fi completat; fig. a acorda cuiva încredere deplină. 2. Obiect, substanță etc. de culoare albă (I 1). (Pop.) Albul ochiului = sclerotică. Alb de plumb = carbonat bazic de plumb, folosit în industria vopselelor; ceruză. Alb de zinc = oxid de zinc (folosit în vopsitorie). Alb de titan = bioxid de titan. IV. S. m. Denumire generică dată unor rase de porcine de culoare albă (I 1) cu prolificitate și precocitate ridicate, crescute pentru producția de carne. Alb de Banat. Alb ucrainean de stepă. V. S. f. pl. art. Nume dat pieselor albe (I 1) la unele jocuri distractive sau de noroc. – Lat. albus.

ALERGĂTOR² ~oare (~ori, ~oare) Care aleargă. ◊ Pas ~ fugă. (Păsări) ~oare păsări de talie mare, din țările calde, cu aripi nedezvoltate deplin, dar având picioarele lungi adaptate la alergare. Piatră ~oare piatră de moară care se învârte, măcinând boabele. /a alerga + suf. ~ător

ALODIU s.n. (Ist.; în orînduirea feudală) Domeniu ereditar în deplină stăpînire, scutit de orice sarcini și deosebit de feudă. [Pron. -diu. / < lat. med. allodium, cf. fr. alleu < germ. allod < all – tot, od – proprietate].

APATIE s.f. 1. Insensibilitate; inerție; dezinteres, indiferență, dezinteresare. 2. (Fil.) Noțiune în etica stoicilor, definind o stare de eliberare deplină a sufletului de orice pasiuni. [Gen. -iei. / < fr. apathie, it. apatia < lat. t. apathia, gr. apatheia < a – fără, pathos – pasiune].

APROPIAT ~tă (~ți, ~te) 1) v. A APROPIA și A SE APROPIA. 2) Care se află în relații de prietenie; care se bucură de încrederea deplină a cuiva. /v. a (se) apropia

A SE ARMONIZA mă ~ez intranz. 1) A deveni armonios. 2) A se afla în armonie; a fi în concordanță deplină; a cadra; a se asorta; a se potrivi; a concorda. /<fr. harmoniser

ASCULTARE, ascultări, s. f. Acțiunea de a asculta și rezultatul ei. ◊ Expr. A fi (sau a sta etc.) sub ascultarea cuiva = a fi în slujba, sub autoritatea, sub stăpânirea cuiva. ♦ Făgăduință de deplină supunere față de biserică făcută de monahi; ucenicie făcută de cel ce intră în monahism. – V. asculta.

A SE ASORTA se ~ează intranz. (despre obiecte, culori variate, haine etc.) A se afla în armonie perfectă; a fi în concordanță deplină; a se armoniza; a se potrivi; a cadra; a concorda. /<fr. assortir

ATOT- Element de compunere însemnând „pe deplin”, „complet”, „desăvârșit”, care servește la formarea unor adjective și a unor substantive. [Var.: atoate-] – A³ + tot.

AUTONOMIE s.f. 1. Drept (al unui stat, al unei regiuni, al unei naționalități conlocuitoare etc.) de a se administra singur în cadrul unui stat condus de o putere centrală; situație a celui care nu depinde de nimeni, care are deplină libertate în acțiunile sale. 2. Distanța maximă pe care o poate parcurge un vehicul cu motor (navă, avion etc.) fără alimentare. ◊ Autonomie financiară = situația unui serviciu cu gestiune financiară independentă de aceea a organului care l-a creat și care îl controlează. Autonomia artei = diferențierea artei și a valorilor ei de celelalte forme ale conștiinței sociale și de valorile corespunzătoare acestora. [Pron. a-u-, pl. -ii, gen. -iei. / < fr. autonomie, it. autonomia, cf. gr. autos – însuși, nomos – lege].

AUTONOMIE s. f. 1. Drept (al unui stat, al unei regiuni, al unei naționalități sau al unei minorități naționale etc.) de a se administra singur, în cadrul unui stat condus de o putere centrală. ♦ Situație a celui care nu depinde de nimeni, care are deplină libertate în acțiunile sale. 2. Distanța maximă până la care se poate deplasa un avion, o navă, un vehicul, fără a avea nevoie să se aprovizioneze cu combustibil. [Pr.: a-u-] – Din fr. autonomie, lat. autonomia.

AUTORITATE s. 1. for, organ. (~ățile superioare de stat.) 2. putere, (astăzi, rar) stăpânire. (Reprezentantul ~ății.) 3. v. putere. 4. (la pl.) v. oficialități. 5. (înv.) stăpânire. (Cârmuiește cu deplină ~.) 6. dominare, dominație, hegemonie, putere, stăpânire, supremație, (înv.) puternicie, stăpânie, tărie, țiitură, (latinism înv.) potestate. (Și-a întins ~; se afla sub ~ romană.) 7. v. calitate. 8. ascendent, considerație, influență, înrâurire, prestigiu, reputație, respect, stimă, trecere, vază, (înv.) înrâurită, (fig.) credit. (Se bucură de o mare ~.) 9. v. somitate.

AUZI, aud, vb. IV. 1. Tranz. A percepe sunetele, zgomotele cu ajutorul auzului. ◊ Expr. Să te-audă Dumnezeu! = să se împlinească cele pe care (mi) le dorești! N-aude, n-a vede (n-a greul pământului) = se face că nu știe nimic. Eu spun, eu aud = degeaba vorbesc, nu mă ascultă nimeni. (Refl. pas.) Să se audă musca (zburând)! = să fie tăcere deplină! 2. Tranz. (La imper.) A lua seama la cele ce se spun; a asculta. Ia auzi ce-ți spun! 3. Intranz. și tranz. (Interogativ) A înțelege, a pricepe. ♦ Intranz. (La prez. ind. pers. 1) a) (ca răspuns la o chemare) Poftim? ce dorești?; b) Poți tăgădui? mă mai poți contrazice? 4. Tranz. și intranz. A afla (o veste, o știre etc.) ◊ Loc. adv. Din auzite = din câte a aflat cineva de la alții, din zvon public. ◊ Expr. (Intranz.) A auzi de cineva (sau de ceva) = a cunoaște pe cineva (sau ceva) din reputație, din cele ce se spun despre el. A nu mai auzi de cineva = a nu mai ști, a nu mai afla nimic despre cineva. A nu (mai) voi să audă de cineva = a rupe orice relații cu cineva. Să auzim de bine! formulă de urare la despărțire. ♦ Refl. (La pers. 3) A se vorbi, a se zvoni. [Pr.: a-u-. – Prez. ind. și: (pop.) auz] – Lat. audire.

BABUVISM s.n. Doctrină politică din timpul revoluției franceze din 1789, care propaga înfăptuirea egalității politice și economice depline. [< fr. babouvisme, cf. Babeuf – revoluționar francez din sec. XVIII].

bardă (bărzi), s. f. – 1. Secure cu tăișul lat. – 2. Sapă, teslă. Mag. bárd (Densusianu, Rom., XXXIII, 275; Șeineanu, Semasiol., 135; Cihac, II, 479; DAR; Candrea; Pușcariu, Lr., 273). Cuvînt de origine germanică (v. germ. barta, germ. Bart, v. fr. barde, cf. alabarda), care coincide în parte cu un cuvînt oriental (cuman. balta, tc. baltak, cf. baltag), fără să se poată distinge cu ușurință proveniența. Der. din mag. nu este absolut sigură; poate fi cuvînt importat în mag., chiar din rom., după Edelspacher, 9. Apare și în slov. barda, rut. barda; ultimul provenind din rom. (Miklosich, Wander., 12), ca și săs. bardë. Der. din mag. nefiind pe deplin satisfăcătoare, s-a propus ca etimon sl. brady (Miklosich, Slaw. Elem., 15), care prezintă aceeași dificultate constînd într-o metateză asemănătoarte cu cea din blato › baltă; tc. barda (Popescu-Ciocănel 15), care pare mai curînd de origine rom. (Candrea, Elemente, 404; G. Meyer, Türk. St., I, 2). Recent, Gamillscheg, Romania germ., II, 261, a susținut că rom. provine direct din longob. barda. – Der. bărdaș, s. m. (dulgher); bardie, bărdiță, s. f. (sapă); bărdui, bărdălui, vb. (a tăia, a ciopli), cf. mag. bárdolni.

BEATITUDINE s.f. Stare de fericire deplină, de încîntare, stare patologică de euforie permanentă, de indiferență față de situațiile și întîmplările din jur. [< lat. beatitudo, cf. fr. béatitude].

BEATITUDINE f. Stare de fericire deplină; euforie; extaz. [G.-D. beatitudinii; Sil. be-a-] /<lat. beatitudo, ~inis

BEATITUDINE s. f. (Livr.) Stare de fericire deplină. [Pr.: be-a-] – Din lat. beatitudo, -inis. Cf. fr. béatitude.

BINE adv., s. n. sg. I. Adv. 1. În mod prielnic, în mod favorabil, avantajos, util. ◊ Expr. A(-i) prinde (cuiva) bine (un lucru, o învățătură, o întâmplare) = a-i fi de folos, a-i fi prielnic. A(-i) veni cuiva bine (să...) = a(-i) veni cuiva la îndemână; a fi avantajat de o situație prielnică. ◊ (În formule de salut) Bine ai (sau ați) venit (sănătos, sănătoși)! ◊ (Referitor la sănătate) A se simți bine. A(-i) face (cuiva) bine (mâncarea, băutura, plimbarea etc.). A dormi (sau a se odihni etc.) bine. (Ce), nu ți-e bine? = a) (ce), nu ești sănătos? ai o slăbiciune fizică?; b) (ce), ești nebun? nu ești în toate mințile? 2. În concordanță cu regulile eticii sociale, în mod cuviincios, cum se cere, cuminte. Să te porți bine cu oricine. ◊ Expr. (Fam. și ir.) Bine ți-a făcut! = așa trebuia, așa se cuvenea să-ți facă (pentru purtarea ta urâtă, condamnabilă)! ♦ În concordanță cu regulile sau canoanele esteticii; agreabil, frumos, minunat. Cântă și dansează bine. Cu rochia asta iți șade bine. ◊ Bărbat sau femeie bine făcut(ă) = bărbat sau femeie chipeș(ă). ♦ În concordanță cu adevărul, cu corectitudinea; clar, precis, exact. Vezi bine că așa stau lucrurile. Să știu bine că mor, și nu mă las până nu-mi aflu dreptatea! ◊ De-a binelea = de-adevărat, cu adevărat. ♦ (Având valoarea unei afirmații) Bine, am să procedez cum vrei tu! ◊ Expr. (Că) bine zici = (că) zici așa cum trebuie. Ei bine... = după cum spuneam... ♦ Cu grijă, cu atenție. Uită-te bine și învață. 3. Deplin, în întregime, complet. E cherchelit bine. ♦ (La comparativ) Mult. A fost plecat doi ani și mai bine. ♦ Mult și prielnic. A plouat bine. A mâncat și a băut bine. II. S. n. sg. 1. Ceea ce este util, favorabil, prielnic, ceea ce aduce un folos cuiva. ◊ Om de bine = om care acționează în folosul, în sprijinul, care ajută pe cei din jurul său. ◊ Expr. A face (cuiva un mare) bine sau a face (cuiva) bine (cu ceva) = a ajuta (pe cineva) la nevoie. Să-ți (sau să vă) fie de bine! = a) să-ți (sau să vă) fie de (sau cu) folos!; b) (ir.) se spune cuiva care a procedat (greșit) împotriva sfaturilor primite. A vorbi (pe cineva) de bine = a lăuda (pe cineva). 2. Ceea ce corespunde cu morala, ceea ce este recomandabil din punct de vedere etic. ◊ Expr. A lua (pe cineva) cu binele = a proceda cu blândețe, cu înțelegere, cu bunăvoință față de cineva supărat, irascibil sau îndârjit. 3. (Fil.; art.) Obiectul moralei ca știință. 4. (Adjectival; despre oameni) Armonios dezvoltat, plăcut la vedere. – Lat. bene (în sensul II 3, calc după gr. agathós, germ. das Gut).

BINE¹ adv. 1) În mod favorabil; în mod prielnic. * A(-i) prinde ~ cuiva ceva a(-i) fi de folos. A(-i) veni cuiva ~ (să...) a(-i) veni cuiva la îndemână. 2) Așa cum se cere; după toate regulile. A lucra ~. 3) În mod corect și frumos. A scrie ~. A cânta ~. 4) În concordanță deplină cu realitatea; cu precizie; exact. A ști ~. ◊ Că ~ zici ai dreptate. A ști prea ~ ceva a) a fi convins de ceva; b) a ști ceva dinainte. 5) Plin de sănătate; sănătos. 6) În cantitate îndestulătoare; destul; îndeajuns; suficient. A mânca ~. ◊ Mult și ~ foarte mult. 7) De tot; pe deplin. E beat ~. 8) (cu sensul unei propoziții aprobative) Îmi convine; de acord. * Ei ~! fie! Ba ~ că nu! desigur; se înțelege. /<lat. bene

BIRUINȚĂ ~e f. Succes deplin obținut printr-un efort deosebit (într-o luptă, într-o competiție sportivă, într-un domeniu de activitate etc.); victorie; izbândă. [G.-D. biruinței; Sil. -ru-in-ță] /a birui + suf. ~ință

BUN, -Ă, (I-VIII) buni, -e, adj., s. m. și f., (IX) bunuri, s. n., (X) adv. I. Adj. Care are calități. 1. Care face în mod obișnuit bine altora, care se poartă bine cu alții; binevoitor. ◊ Expr. Bun la inimă = milostiv. Bun, rău = oricum ar fi. (Substantivat) Bun și rău = toată lumea (fără deosebire), oricine. ♦ Îndatoritor, amabil. ◊ Expr. Fii bun! = te rog! ai bunătatea! 2. Care se achită de obligațiile morale și sociale; corect, cuviincios; frumos, milos. ◊ Loc. adv. (Substantivat) Cu buna = cu vorbe bune; de bunăvoie. ◊ Expr. Sfat bun = îndemn înțelept, util, folositor. A fi (sau a ajunge, a încăpea etc.) în (sau pe) mâini bune = a fi sau a ajunge la o persoană de încredere. A pune o vorbă (sau un cuvânt) bun(ă) pentru cineva = a interveni pentru cineva, a susține pe cineva. ◊ Compuse: bun-simț = capacitate bazată pe experiența cotidiană de a judeca, de a aprecia just oamenii, lucrurile, evenimentele; bună purtare = comportare conformă normelor moralei și educației; certificat de bună-purtare = a) (ieșit din uz) certificat în care se atestă purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc.; b) fig. recomandație orală sau laudă adusă cuiva; bună-cuviință = purtare cuviincioasă, creștere aleasă. 3. (Despre copii) Cuminte, ascultător, îndatoritor; care are grijă de părinți. 4. Caracteristic omului mulțumit, vesel, bine dispus. ◊ Expr. A fi în toane bune = a fi vesel, bine dispus. II. Adj. 1. Care face sau prinde bine; plăcut, satisfăcător, agreabil. ◊ Expr. A i-o face bună sau a-i face (cuiva) una bună = a-i provoca cuiva o supărare. Una bună = o întâmplare deosebită, spirituală, o nostimadă. A o păți bună = a avea necaz. (Ir.) Bună treabă! = frumos! halal! n-am ce zice! Na-ți-o bună! = asta-mi mai lipsea! asta-i acum! Na-ți-o bună că ți-am dres-o (sau frânt-o), se spune atunci când ai dat de o situație dificilă sau inoportună. 2. (Despre mâncăruri și băuturi) Gustos, apetisant, ales. ◊ Expr. Poamă bună, se spune despre un om de nimic, neserios, despre un derbedeu sau despre o femeie imorală. ◊ Compus: bun-gust = simț estetic, rafinament. 3. Bogat, abundent, îmbelșugat. 4. (Despre miros) Frumos, plăcut, agreabil. 5. Liniștit, tihnit, fără griji; fericit. Viață bună. ◊ (În formule de salut sau de urare) Bună ziua! Bună seara! Noapte bună! ◊ Compus: (Bot.) bună-dimineața = zorea. III. Adj. 1. Potrivit, apt pentru un anumit scop; p. ext. care-și îndeplinește bine menirea. ◊ Expr. (Adesea substantivat) Bun de tipar (sau de imprimat) = aprobare dată de autor, de editură, de redacție sau de alți beneficiari pe tiparul de corectură sau de probă, după care începe imprimarea tirajului. Bun pentru... = valabil pentru... 2. (Despre organele corpului sau despre funcțiunile lor) Care funcționează bine. ◊ Expr. Bun de gură = limbut. Bun de mână = îndemânatic, abil. 3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Care nu este uzat; p. ext. nou, de sărbătoare. 4. De calitate superioară; p. ext. de preț, scump, nou. ♦ Veritabil, autentic; pur. ◊ Expr. A o lua de bună = a crede cele spuse; a lua (ceva) în serios. A o ține (una și) bună = a susține un lucru cu încăpățânare. A ști una și bună = a se încăpățâna în susținerea unui punct de vedere. 5. (Despre bani) Care are putere de circulație. IV. Adj. Înzestrat, talentat, priceput; p. ext. dibaci, abil, iscusit. V. Adj. 1. Folositor, util; avantajos, rentabil. ◊ Expr. La ce bun? = la ce folosește? ♦ (Despre timp, fenomene atmosferice etc.) Favorabil, prielnic, frumos. 2. (În basme și superstiții) Prevestitor de bine. ◊ Expr. A nu-i fi (de-)a buna cuiva = a(-i) prevesti ceva neplăcut, rău. VI. Adj. 1. Zdravăn, puternic, strașnic. ♦ Considerabil, mare. ◊ Loc. adv. În bună parte = în măsură importantă. O bună bucată sau o bucată bună (de timp, de loc etc.) = o parte însemnată (de timp, de loc, etc.). 2. Întreg, plin; deplin; p. ext. mai mult decât..., și mai bine. ◊ Compuse: bună-credință s. f. = a) obligație de comportare corectă pe care părțile trebuie s-o respecte la încheierea și la executarea contractelor sau, în cazul statelor, a tratatelor; b) convingere a unei persoane că acționează în temeiul unui drept și conform cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate; (loc. adj.) de bună-credință = sincer, cinstit. 3. (În expr.) Într-o bună zi (sau dimineață) = cândva, odată; pe neașteptate. VII. Adj. (Despre legături de rudenie) De sânge, adevărat. Tată bun. ♦ Văr bun sau vară bună = văr primar sau vară primară. ♦ (Despre prieteni, vecini etc.) Apropiat; devotat. ♦ Nobil, ales. VIII. S. m. și f. (Înv. și pop.) Bunic, bunică. IX. S. n. 1. Ceea ce este util sau necesar societății sau individului pentru a-i asigura existența, bunăstarea. ♦ Obiect sau valoare care are importanță în circulația economică. 2. (Mai ales la pl.) Tot ce posedă cineva; avut, proprietate, avere; bogăție, avuție. ◊ Bunuri de consum = bunuri materiale destinate consumului personal; obiecte de consum. 3. Element al patrimoniului unei persoane, care poate consta dintr-un lucru (bun corporal) sau dintr-un drept (bun incorporal). ◊ Bune oficii = intervenție a unui stat pentru determinarea altor state în vederea rezolvării pe cale pașnică, prin tratative a diferendelor dintre acestea. 4. Calitate, virtute. 5. (Rar) Rezultat, rod, folos. X. Adv. (Exprimă o aprobare) Bine, da, așa. – Lat. bonus.

A CADRA ~ez intranz. A fi în concordanță deplină; a se afla în armonie perfectă; a se potrivi; a se armoniza; a concorda; a se asorta. /<fr. cadrer

CALM s.n. 1. Stare de lipsă a oricărei mișcări; liniște deplină. ♦ Încetare a vîntului. ♦ (La pl.) Zone oceanice în care predomină o vreme complet liniștită sau în care vînturile sunt foarte slabe și au direcții variate. 2. Stăpînire de sine, liniște; tact în acțiuni etc.; sînge rece. // adj. 1. În stare de liniște deplină, lipsit de agitație. 2. Stăpînit, cumpănit, liniștit; potolit, așezat. [Pl. -muri. / < fr. calme, it. calmo].

CALM, -Ă, calmi, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. (Despre natură) Care se află în stare de liniște deplină. ◊ Calm ecuatorial = zonă îngustă de o parte și de alta a ecuatorului, cu presiune atmosferică scăzută, vânturi slabe și ploi abundente. Calm tropical = zonă aflată între zona alizeelor și cea a vânturilor dominante de vest. Calm plat = stare a mării în care aceasta nu are ondulații. ♦ (Despre procese) Care se desfășoară liniștit. 2. (Despre oameni, despre manifestările și stările lor sufletești) Care se stăpânește; stăpânit, cumpănit, liniștit; p. ext. potolit, domol, așezat, flegmatic, imperturbabil. II. S. n. 1. Stare de liniște deplină a atmosferei. 2. Stăpânire de sine, sânge rece, tact în acțiuni, în vorbire. ♦ Pace sufletească, lipsă de frământări. – Din fr. calme.

CALM¹ ~ă (~i, ~e) 1) (despre natură) Care se caracterizează prin lipsă de agitație; care se află în stare de liniște deplină. 2) (despre persoane) Care își stăpânește sentimentele și acțiunile; stăpân pe sine. 3) (despre sentimente și manifestări ale oamenilor) Care denotă stăpânire de sine; caracterizat prin cumpănire. /<fr. calme

CANON, canoane, s. n. 1. Regulă, dogmă bisericească; tipic. ♦ Normă, regulă de conduită. ♦ Listă de texte sacre care se bucură de autoritate deplină în cadrul unei religii. 2. Pedeapsă dată de biserică la călcarea unui canon (1). ♦ Fig. Suferință, chin. 3. Nume dat cărților Vechiului și Noului Testament. 4. Regulă care face parte dintr-un ansamblu de procedee artistice specifice unei epoci; p. ext. regulă rigidă, formalistă. 5. Compoziție muzicală în care două sau mai multe voci, intrând succesiv, execută împreună aceeași melodie. ♦ Cântare bisericească; p. ext. cântec; glas. 6. Literă de tipar, având corpul de 36 de puncte tipografice, cu care se tipăreau în trecut cărțile canonice. – Din sl. kanonŭ, fr. canon, germ. Kanon.

CAPĂT, capete, s. n. 1. Partea extremă a unui lucru, a unei perioade, a unei situații sau a unei stări; margine, limită, sfârșit¹, istov. ◊ Loc. adj. Fără (de) capăt = fără sfârșit; îndelungat, întins. ◊ Loc. adv. De la (sau din) capăt = de la început. În capăt = a) în frunte; b) exact, deplin. Până la capăt = până la sfârșit; până la ultimele consecințe, în mod consecvent. ◊ Expr. La capătul lumii (sau pământului) = foarte departe. A pune capăt (unui lucru, unei situații) = a face să înceteze, a termina (cu bine), a rezolva. A da de capăt = a duce la bun sfârșit. A o scoate la capăt cu ceva = a ieși cu bine dintr-o situație neplăcută. A o scoate la capăt cu cineva = a se înțelege cu cineva. Nici un capăt de ață = absolut nimic. Până la (sau într-)un capăt de ață = absolut tot. 2. Fragment; rămășiță de... – Refăcut din pl. capete (< lat. capita).

CAZON ~ă (~i, ~e) 1) Care ține de cazarmă; propriu cazărmii; milităresc. 2) fig. depr. Care exclude abaterile de la normă; în deplină conformitate cu anumite prevederi; aspru; sever; dur. /<rus. kazënnyi

CERTITUDINE s.f. Siguranță, neîndoială, încredere deplină. [Cf. fr. certitude, lat. certitudo].

CERTITUDINE, certitudini, s. f. Siguranță, încredere deplină (în ceva sau în cineva). – Din lat. certitudo, -inis.

CLIENT, -Ă, clienți, -te, s. m. și f. 1. Persoană care cumpără (regulat) de la un magazin, consumă ceva într-un local public etc., considerată în raport cu persoana sau întreprinderea de la care cumpără, consumă etc.; mușteriu. 2. Persoană care se adresează unui avocat pentru a-și apăra interesele, unui medic pentru a-și îngrijii sănătatea etc., considerată în raport cu aceștia. 3. (În antichitatea romană) Plebeu fără drepturi depline, dependent de un patrician și protejat de acesta. [Pr.: cli-ent] – Din fr. client, lat. cliens, -ntis.

A CLOCOTI ~esc intranz. 1) (despre lichide) A fierbe cu clocote. 2) (despre ape) A se agita puternic și zgomotos. 3) (despre oameni) A fi stăpânit de emoții puternice evidente. 4) (despre sentimente, gânduri etc.) A se manifesta foarte puternic; a fi gata să se dezlănțuie. 5) fig. (despre activități) A se afla în deplină desfășurare; a fi în toi. 6) fig. (despre spații) A răsuna de sunete puternice și prelungi; a vui. /<sl. klokotati

COMPLET adj., adv. 1. adj. plin. (Vagonul e ~.) 2. adj. întreg. (O cantitate ~.) 3. adj. integral, întreg. (Textul ~ al nuvelei.) 4. adj. v. exhaustiv. 5. adj. v. total. 6. adj. v. împlinit. 7. adv. v. integral. 8. adj. v. absolut. 9. v. nemărginit. 10. adj. v. deplin.

COMPLET¹ ~tă (~ți, ~te) 1) Care include toate elementele necesare; desăvârșit; întreg; total; deplin. Serviciu ~. Opere ~te. Echipaj ~. 2) (despre recipiente, săli, vehicule de transport în comun) Care are toate locurile ocupate; fără locuri libere. 3) (despre persoane) Care are toate facultățile dezvoltate; fără lacune în dezvoltare. /<fr. complet, lat. completus

COMPLET, -Ă I. adj. Întreg, desăvîrșit, deplin. ◊ Opere complete = ediție care cuprinde toate operele unui scriitor. ♦ (Despre un vehicul) Care are toate locurile ocupate; plin. II. s.n. 1. Complet de judecată = colectiv format din judecători și asesori care pot judeca și pronunța legal o sentință. 2. Costum de haine; obiect de îmbrăcăminte compus din două (sau mai multe) piese care se îmbracă și se poartă împreună. III. adv. În întregime, cu desăvîrșire. [(I) var. complect, -ă adj., (II) pl. -turi. / < fr. complet, cf. lat. completus].

COMPLET², -Ă, (1) compleți, -te, adj., (2, 3) completuri, s. n., (4) adv. 1. Adj. Care conține tot ceea ce trebuie; căruia nu-i lipsește nici una dintre părțile constitutive; întreg, desăvârșit, deplin, împlinit. ◊ Opere complete = ediție cuprinzând toate operele unui scriitor. ♦ (Despre un vehicul de transport în comun) care are toate locurile ocupate; plin. 2. S. n. (În sintagma) Complet de judecată = colectiv alcătuit din numărul legal de judecători și asesori care iau parte la soluționarea unui litigiu. 3. S. n. Costum de haine; obiect de îmbrăcăminte compus din două (sau mai multe) piese asortate. 4. Adv. În întregime, cu desăvârșire. [Var.: complect, -ă adj.] – Din fr. complet, lat. completus.

CONCERT s. n. 1. executare în public a unor lucrări muzicale. 2. compoziție muzicală amplă, de obicei în trei părți, scrisă pentru unul sau mai multe instrumente solistice, cu acompaniament de orchestră. 3. (fig.) unanimitate, înțelegere (deplină), acord, armonie. (<fr. concert, it. concerto)

A CONCORDA pers. 3 concordă intranz. A fi în concordanță deplină; a se afla în armonie perfectă; a se potrivi; a se armoniza; a cadra; a se asorta. /<fr. concordér, lat. concordare

CONCORDANȚĂ s. 1. coincidență, echivalență, (livr.) congruență. (~ unor elemente.) 2. v. potrivire. 3. acord, conformitate, corespondență, potriveală, potrivire, (livr.) consonanță. (Există o deplină ~ între elementele ansamblului.) 4. v. armonie.

CONȘTIINȚĂ ~e f. 1) Formă de reflectare psihică a realității, proprie oamenilor, produs al activității creierului uman. 2) Capacitate de înțelegere; simț de răspundere; cuget. ◊ ~ morală capacitate de autocontrol și de autoapreciere din punct de vedere moral a acțiunilor săvârșite. Mustrare de ~ părere de rău; remușcare. A fi fără ~ a nu avea scrupule. 3): Libertate de ~ dreptul de a se bucura de o deplină libertate în ceea ce privește convingerile religioase, filozofice etc. [G.-D. conștiinței; Sil. -ști-in-] /<fr. conscience, lat. conscientia

CONVALESCENȚĂ s. f. Perioadă de tranziție prin care trece un bolnav după vindecare până la însănătoșirea deplină; întremare. – Din fr. convalescence, lat. convalescentia.

CONVALESCENȚĂ s.f. Perioada de tranziție între momentul vindecării și însănătoșirea deplină; întremare. [Cf. fr. convalescence, lat. convalescentia].

COPT², COAPTĂ, copți, coapte, adj. I. 1. (Despre alimente) Care a fost supus, fără apă sau alt lichid, acțiunii focului pentru a putea fi mâncat. ◊ Expr. (Fam.) Mort-copt = cu orice preț, necondiționat, neapărat. 2. (Despre fructe și plante) Ajuns la deplină dezvoltare sub acțiunea unor condiții naturale; bun de mâncat. ◊ Expr. Pică de coaptă! = a) excesiv de copt, foarte copt; b) (fig.) întrece măsura obișnuită, formidabil, culmea! II. Fig. 1. (Despre acțiuni, situații, condiții etc.) Care e gata, bun (de)..., potrivit (să)..., pregătit (pentru)... 2. (Despre oameni sau despre mintea, gândurile lor) Matur, deplin dezvoltat. III. (Despre abcese, bube etc.) Care a făcut puroi și este gata să se spargă. – Lat. coctus.

CREDE, cred, vb. III. 1. Tranz. A fi încredințat sau convins de un fapt, de existența sau de adevărul unui lucru. ◊ Expr. Cred și eu! = se înțelege de la sine, nu e de mirare. Ce (sau cum) crezi? se zice pentru a exprima o amenințare sau o afirmare sigură. 2. Intranz. A recunoaște dreptatea cuiva, a fi înțelegător față de durerea sau de suferința cuiva. ◊ Expr. A nu-i veni (cuiva) să creadă sau a nu-și crede ochilor (sau urechilor), exprimă mirarea față de un lucru de necrezut. 3. Tranz. A socoti, a fi de părere, a-și închipui, a i se părea. ♦ A considera pe cineva altfel decât este în realitate. ♦ Refl. A avea despre sine o părere exagerat de bună; a fi îngâmfat. 4. Intranz. A avea încredere deplină în cineva sau în ceva; a-și pune toată nădejdea în cineva sau în ceva. 5. Intranz. A admite existența lui Dumnezeu și a accepta dogmele bisericii; p. ext. a avea o anumită credință religioasă. – Lat. credere.

CREDINȚĂ ~e f. 1) Încredere deplină în adevărul unui lucru; convingere adâncă. ~ în succes. ◊ Om de (bună) ~ persoană pe care te poți bizui; om în care poți avea încredere. A-și pune ~a în cineva (sau a se lăsa în ~a cuiva) a se încrede în cineva; a se bizui pe cineva. A-și mânca ~a a pierde încrederea tuturor. 2) Devotament față de cineva sau ceva; fidelitate. A jura ~. ~ conjugală. 3) Formă a conștiinței sociale în care realitatea este reflectată și interpretată ca fiind dependentă de ființe și forțe supranaturale; confesiune; cult; religie. [G.-D. credinței] /<lat. credentia

A CREȘTE cresc 1. intranz. 1) (despre ființe, plante sau părți ale organismului lor) A se mări treptat și continuu; a se dezvolta. ◊ Să crești mare! formulă de răspuns la salut sau de mulțumire, adresată, mai ales, copiilor. ~ văzând cu ochii a crește foarte repede. 2) (despre un organism sau despre părți ale lui) A reveni la condiția inițială; a se regenera; a se reface; a se restabili. 3) fig. (despre persoane) A trece printr-o serie de schimbări spre o treaptă superioară; a progresa; a propăși; a evolua; a se dezvolta; a avansa; a înainta. 4) A petrece anii de copilărie; a copilări. 5) (despre aluat) A se transforma într-o masă afânată sub acțiunea drojdiilor (sau a altor fermenți); a dospi. 6) (despre ape) A-și mări volumul, depășind limitele normale; a se umfla. 7) A lua proporții (ca număr, volum, intensitate etc.); a se dezvolta. ◊ A-i ~ cuiva inima în piept (sau sufletul) (de bucurie) a simți un sentiment de satisfacție deplină. 2. tranz. 1) (copii) A avea în grijă asigurând cu cele necesare și educând (până la vârsta maturității). 2) (animale, păsări) A îngriji făcând să se înmulțească. 3) rar (plante) A semăna, a îngriji și a recolta (în vederea obținerii unui venit); a cultiva. /<lat. crescere

CUMPLIT adj. v. complet, deplin, integral, întreg, total.

CUNOAȘTE, cunosc, vb. III. 1. Tranz. A lua cunoștință de obiectele și de fenomenele înconjurătoare, reflectate în conștiință; a stabili în chip obiectiv natura, proprietățile unui lucru, relațiile dintre fenomene, a le da o interpretare conformă cu adevărul. 2. Tranz. A avea sau a dobândi cunoștințe pe baza studiului, experienței; a fi luat cunoștință de ceva. 3. Tranz. A ști, a afla cine este cineva, a identifica ceva; a fi făcut (personal) cunoștință cu cineva. ◊ Expr. A nu cunoaște moarte = (despre obiecte) a fi trainic, durabil. A-și cunoaște (sau a nu-și cunoaște) lungul nasului = a-și da (sau a nu-și da) seama de ce i se cuvine sau i se poate permite. A face cunoscut (cuiva ceva) = a da de știre, a preveni, a avertiza. ♦ A ști felul de a fi al cuiva. ◊ Expr. A cunoaște lumea = a avea experiența vieții. ♦ A recunoaște, a identifica. ♦ A distinge, a deosebi pe cineva sau ceva. ♦ A avea de-a face cu ceva, a fi în deplină cunoștință de cauză. Cunosc eu bunătatea ta. 4. Refl. A se băga de seamă, a se remarca, a se descoperi. ♦ A avea efect, a nu se întâmpla în zadar. Pe unde a trecut se cunoaște. ◊ Expr. (Tranz.) A cunoaște ceva = a se alege cu un profit. 5. Tranz. A admite adevărul; a nu tăgădui. 6. Intranz. (Rar) A-și arăta recunoștința pentru ceva; a răsplăti. 7. Tranz. A admite calitatea sau titlul cuiva. 8. Tranz. A-și da seama de ceva; a înțelege, a ști. – Lat. pop. connoscere (= cognoscere).

CUVÂNT, cuvinte, s. n. 1. Unitate de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) și a unui complex sonor; vorbă. ◊ Cuvânt simplu = cuvânt care conține un singur morfem radical. Cuvânt primitiv = cuvânt care servește ca element de bază pentru formarea altor cuvinte. Cuvânt compus = cuvânt format prin compunere. Cuvânt derivat = cuvânt format prin derivare. Cuvânt-matcă = cuvânt care se află în fruntea unui articol de dicționar, sub care se grupează și se glosează toate variantele și expresiile, uneori și derivatele și compusele. ◊ (Lingv.; în compusul) Cuvânt-titlu = cuvântul definit în articolul de dicționar respectiv. ◊ Expr. A nu găsi (sau a nu avea) cuvinte = a nu fi în stare (sub impulsul unor stări afective puternice) să exprimi ceea ce gândești. Cu alte cuvinte = a) exprimând același lucru altfel; b) deci, prin urmare, așadar. Într-un (sau cu un) cuvânt = pe scurt, în concluzie, deci, așadar. În puține cuvinte = pe scurt, în rezumat. Cuvânt cu (sau de) cuvânt = fără nici o modificare, exact, fidel. Dintr-un cuvânt = imediat, numaidecât. ♦ Joc de cuvinte = glumă bazată pe asemănarea cuvintelor, calambur. Cuvinte încrucișate = joc distractiv-educativ în care trebuie găsite, pe baza unor indicații date, o serie de cuvinte astfel aranjate într-o figură geometrică împărțită în pătrățele, încât cuvintele citite orizontal să aibă o literă comună cu cele citite vertical. 2. Gând, idee exprimată prin vorbe; spusă. ◊ Cuvânt greu = vorbă hotărâtoare; (la pl.) vorbe de dojană, de ocară. Cuvânt introductiv sau cuvânt înainte = prefață, introducere (la o lucrare). Purtător de cuvânt = persoană autorizată să exprime în mod public păreri care arată punctul de vedere al forului pe care îl reprezintă. ◊ Expr. A pune un cuvânt (bun) = a interveni (favorabil) pentru cineva. În (toată) puterea cuvântului = în înțelesul adevărat, pe deplin, cu desăvârșire. A tăia (sau a curma) cuiva cuvântul = a întrerupe pe cineva din vorbă. (Reg.) A începe cuvânt = a începe vorba, a spune. ♦ Subiect de vorbă, de povestire, istorisire. 3. Cuvântare, discurs, conferință. ◊ Expr. A cere (sau a da, a avea) cuvântul (într-o sedință, într-o adunare) = a cere (sau a da cuiva etc.) dreptul de a vorbi. A lua cuvântul = a vorbi (într-o adunare). A-i lua cuiva cuvântul = a interzice cuiva să-și mai continue afirmațiile (într-o adunare). 4. Învățătură, îndrumare, sfat: p. ext. dispoziție, ordin. ◊ Expr. A înțelege (sau a ști) de cuvânt = a asculta de spusele, de sfaturile cuiva. Cuvânt de ordine = dispoziție dată de un superior. 5. Promisiune, făgăduială; angajament. ◊ Expr. Om de cuvânt = om care își ține făgăduielile. Cuvânt de onoare (sau de cinste, de om) = promisiune sau asigurare care angajează cinstea cuiva. A(-și) da cuvântul (de onoare) = a se angaja în mod hotărât că va face cu orice preț ceva. (A crede) pe cuvânt = (a crede) fără a mai controla exactitatea spuselor. A-și ține cuvântul sau a se ține de cuvânt = a-și îndeplini o promisiune făcută. 6. Părere, opinie exprimată: punct de vedere. ♦ Libertate, drept de a revendica ceva. 7. (Mai ales la pl.) Discuție, ceartă, ciorovăială. ◊ Expr. Schimb de cuvinte = discuție aprinsă, ceartă, sfadă. (Reg.) Nu-i cuvânt = e indiscutabil. 8. Motiv, rațiune, cauză. ◊ Expr. Cu drept cuvânt = pe bună dreptate, la drept vorbind. 9. (Înv.) Știre, veste, informație: zvon. 10. (Înv.) Înțelegere, pact, acord, convenție. 11. (Rar) Facultatea de a vorbi; voce, grai. 12. (În sintagmele) Cuvânt-cheie = a) termen folosit pentru a marca o diviziune într-un catalog (de bibliotecă); b) termen al unei unități frazeologice pe care cade accentul semantic. Cuvânt-vedetă = termen ales din titlul unei lucrări sau al unei publicații, care foloseste la orânduirea alfabetică a lucrării în catalogul general sau în catalogul pe materii. 13. (Inform.) Format standard în care se înscriu datele și instrucțiunile la (mini)calculatoare. – Lat. conventus „adunare, întrunire”, conventum „înțelegere”.

DA², dau, vb. I. I. Tranz. 1. A întinde, a înmâna cuiva ceva; a oferi. ◊ Expr. A da o masă, o petrecere etc. = a oferi o masă, a organiza o petrecere etc. A(-și) da bună ziua (sau bună seara, binețe etc.) = a (se) saluta. ♦ A pune cuiva ceva la dispoziție, la îndemână, a preda cuiva ceva; a-i face rost de ceva. ◊ Loc. vb. A da cu chirie = a închiria. A da cu (sau în) arendă = a arenda. A da (cu) împrumut = a împrumuta. A da înapoi = a înapoia, a restitui. A da în primire = a) a preda; b) (fam.) a muri. 2. A distribui ceea ce revine cuiva ca parte. ◊ Expr. A da ceva în (sau pe din) două = a împărți în două părți egale; a înjumătăți. A(-i) da (cuiva) un număr (oarecare) de ani = a(-i) atribui cuiva o anumită vârstă; a aprecia (cu aproximație) câți ani mai are cineva de trăit. ♦ A atribui, a repartiza cuiva ceva ca sarcină spre executare. A da cuiva o problemă de rezolvat. ◊ Expr. A da cuiva de lucru = a) a însărcina pe cineva cu o muncă; a procura cuiva o ocupație; b) a cere cuiva un mare efort. 3. A încredința pe cineva în seama, în paza, în grija, pe mâna cuiva. ◊ Expr. A da în judecată = a chema o persoană în fața unei instanțe judecătorești în calitate de pârât. 4. A pune pe cineva în posesiunea unui lucru, a preda ceva cuiva; a-i dărui. 5. A pune pe cineva la dispoziția cuiva. ◊ Expr. (Pop.) A da o fată după cineva (sau cuiva) sau a(-i) da cuiva de bărbat (respectiv de soție) pe cineva = a căsători cu... 6. A renunța la ceva sau la cineva în schimbul a..., a oferi în locul..., a schimba cu... ◊ Expr. (Fam.) A nu da pe cineva pe (sau pentru) altul, se spune pentru a arăta că prețuim mai mult pe unul decât pe celălalt. (Refl.) A nu se da pe cineva = a se considera superior cuiva. (Refl.; rar) A nu se da pentru mult = a se declara mulțumit cu... ♦ A oferi, a plăti. 7. A vinde. Cum dai merele? 8. A jertfi, a sacrifica. ◊ Expr. A-și da viața = a-și jertfi viața din devotament (pentru cineva sau pentru ceva). Îmi dau capul, spune cineva pentru a-și arăta deplina certitudine asupra unui lucru. 9. A arunca, a azvârli. Să dai sticlele astea sparte la gunoi. ◊ Expr. A da (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracu, naibii, în plata Domnului etc.) ori a-l da încolo = a nu voi să știe (de cineva sau de ceva), a renunța la... A da pe gât (sau peste cap) = a bea (lacom, dintr-o dată, în cantități mari). ♦ A trimite sau a așeza pe cineva într-un loc pentru o anumită îndeletnicire. L-a dat la școală. ♦ A mâna, a duce un animal la păscut, la iarbă etc. 10. A așeza, a orienta ceva într-un anumit mod, poziție sau direcție. Își dăduse pe ochi pălăria rotundă. ◊ Expr. A da la (sau într-o) o parte = a îndepărta. A da ușa (sau poarta etc.) de perete = a împinge în lături, a deschide larg ușa (sau poarta etc.). A da (ceva) peste cap = a) a lucra superficial; b) a nimici, a distruge, a desființa. 11. (În expr. și loc.) A da pe piatră = a ascuți. A da la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. A da găuri = a găuri. (Reg.; despre țesături) A da în undă = a spăla, a clăti. A da lecții (sau meditații) = a preda lecții în afara școlii. A da o telegramă = a expedia o telegramă. A da la ziar = a publica sau a face să se publice în ziar. A da la lumină (sau la iveală, în vileag etc.) = a descoperi, a arăta; a publica o scriere. A da viață = a naște; a făuri; fig. a anima, a însufleți. A da însemnătate = a acorda atenție. A-și da (cu) părerea = a-și expune punctul de vedere. A da foc = a aprinde. A da bici = a lovi cu biciul; fig. a grăbi, a zori. A da la mână = a pune la dispoziția cuiva, a înmâna cuiva ceva. A da o luptă, o bătălie = a purta o luptă, o bătălie; (refl., despre lupte) a se desfășura. A da un spectacol = a reprezenta un spectacol. A da (pe cineva) dezertor = a face cunoscut în mod oficial că cineva este dezertor. A da gata = a termina, a lichida; a impresiona puternic, a cuceri (pe cineva). 12. (Despre sol, plante, animale etc.) A produce, a face. ♦ (Despre oameni) A produce, a crea. ◊ Expr. A da un chiot, un strigăt etc. = a scoate, a emite un chiot, un strigăt etc. 13. A provoca, a prilejui, a cauza. 14. (Urmat de verb ca: „a cunoaște”, „a înțelege” etc. la conjunctiv sau la moduri nepredicative) A îngădui, a permite, a lăsa. ◊ Expr. A-i da (cuiva) mâna să... = a dispune de mijloace materiale pentru a..., a avea posibilitatea să...; a-i veni (cuiva) bine la socoteală, a-i conveni (cuiva). 15. (Despre Dumnezeu, soartă, noroc etc.) A rândui, a destina, a sorti. ◊ Expr. Ș-apoi dă, Doamne, bine! = apoi a fost strașnic! Ce-o (sau cum a) da târgul și norocul = cum se va nimeri. (Bine că) a dat Dumnezeu! = în sfârșit, în cele din urmă. ♦ Intranz. (În practicile superstițioase; în expr.) A da în cărți (sau cu cărțile) = a prezice viitorul. 16. (Împreună cu obiectul formează locuțiuni verbale) A da sfaturi = a sfătui. A da răspuns = a răspunde. A-și da sfârșitul (sau sufletul, duhul sau obștescul sfârșit) = a muri. A da raportul = a raporta. ◊ Expr. A da (un) examen = a susține un examen în fața unui examinator; fig. a trece cu succes printr-o încercare. A da seamă (sau socoteală) = a răspunde de ceva. A-și da seama = a se lămuri, a pricepe. II. Intranz. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. „din” sau „cu”) A face o mișcare (repetată) conștientă sau reflexă. Dă din mâini. ◊ Expr. A da din umeri = a înălța din umeri în semn de nedumerire, de neștiință, de nepăsare. A da din gură = a vorbi mult. ♦ Intranz. și tranz. A o ține întruna, a nu se mai opri (din mers, din vorbă etc.). ◊ Expr. (Intranz.; fam.) Dă-i cu..., se spune pentru a arăta o succesiune de acțiuni. 2. A spăla, a unge, a vopsi, cu... 3. A lovi, a izbi, a bate. ◊ Expr. (Despre două sau mai multe persoane) A-și da cu cotul sau (tranz.) a-și da coate = a (se) atinge cu cotul pentru a(-și) atrage atenția, a-și face semne. A-i da (cuiva) peste nas = a pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul = a respinge (pe cineva sau ceva); a scăpa un prilej favorabil. ◊ Tranz. I-a dat o palmă. ♦ A trage cu o armă de foc. Am învățat să dau cu pușca. ♦ A se lovi, a se atinge (de ceva), a ajunge până la... Calul fugea de da cu burta de pământ. 4. (Urmat de determinări locale sau modale) A se duce către..., a o lua, a porni spre..., a apuca. ◊ Expr. A da încolo, încoace (sau pe ici, pe colo, la deal, la vale) = a merge de colo până colo; fig. a se frământa, a încerca în toate chipurile. A nu ști încotro să (sau, tranz., s-o) deie (sau dea) = a nu ști ce să mai facă, cum să mai procedeze. (Tranz.) A o da pe... = a nu o aduce altfel, a o întoarce, a o schimba. ♦ A se abate, a trece (pe la...). ◊ Expr. A-i da cuiva ceva în (sau prin) gând (sau cap, minte) = a-i veni sau a-i trece cuiva ceva prin gând (sau prin cap, minte). 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de” sau „peste”) A ajunge la..., a găsi, a afla, a întâlni. ◊ A da de fund = a ajunge până în fund; p. ext. a ajunge la capăt, la sfârșit¹. A-i da (cuiva) de urmă = a găsi pe cel căutat. A da de dracu = a o păți. A da de rușine (sau de necaz, de primejdie etc.) = a întâmpina o rușine (sau un necaz etc.) ♦ Tranz. (Reg.) A prinde de veste, a băga de seamă, a observa. 6. (Despre o nenorocire, un necaz etc.) A veni peste cineva pe nepregătite; a-l surprinde. 7. (Despre oameni) A ajunge într-un anumit punct, a nimeri într-un anumit loc; (despre drumuri) a se împreuna cu alt drum, a ajunge la... ♦ (Despre terenuri, locuri) A se întinde până la... ♦ (Despre ferestre, uși, încăperi etc.) A avea vederea spre..., a se deschide spre... 8. A nimeri în..., a intra, a cădea în... ◊ Expr. A da în gropi (de prost ce e) = a fi foarte prost. ♦ (Despre păr) A intra, a ajunge în... Îi dă părul în ochi. ◊ (Despre lumină) A cădea într-o direcție oarecare. 9. (În expr.) A da în clocot (sau în undă) = a începe să fiarbă, să clocotească. A da în copt (sau în pârg) = a începe să se coacă, să se pârguiască. (Despre frunze, muguri etc.) A ieși, a se ivi, a apărea. ◊ Expr. A-i da (cuiva) lacrimile = a i se umezi ochii, a începe să plângă. A(-i) da (cuiva) sângele = a începe să sângereze. A da inima (sau duhul din cineva), se spune despre acela care este gata să se sufoce din cauza unui efort prea mare. ♦ (Despre lichide; determinat prin „afară” sau „pe din afară”) A ieși afară din vas din cauza cantității prea mari. ◊ Expr. (Despre lichide în fierbere) A da în foc = a se umfla, a curge afară din vas. 10. (Despre anotimpuri, fenomene atmosferice etc.) A veni, a se lăsa, a se face. 11. A începe să..., a se apuca de...; a fi pe punctul de a..., a se pregăti să... Dă să plece. III. 1. Refl. și intranz. (Urmat de determinări locale) A se duce, a merge, a veni. ◊ Expr. A (se) da îndărăt (sau înapoi) = a se retrage; fig. a se codi, a se sustrage de la ceva, a ezita. (Refl. și tranz.) A (se) da jos = a (se) coborî. ♦ Refl. A se așeza undeva. 2. Refl. și intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „la”) A se năpusti, a se arunca asupra cuiva. 3. Intranz. A se deda la..., a fi înclinat spre... 4. Refl. (Urmat de determinări ca: „pe gheață”, „de-a rostogolul”, „în leagăn” etc.) A se deplasa într-o anumită direcție, a aluneca, a se rostogoli, a se legăna. ◊ Expr. A se da în vânt după... = a-și da toată osteneala să obțină ceva; fig. a ține foarte mult la cineva sau la ceva. 5. Refl. A se lua cu binele pe lângă cineva, a încerca să intre sub pielea cuiva. 6. Refl. A trece de partea sau în partea..., a se alătura cuiva, a adera la ceva. ♦ A se acomoda cu cineva, a se lua după cineva sau după ceva. 7. Refl. A se lăsa în voia cuiva; a se lăsa stăpânit, copleșit de... 8. Refl. A nu opune rezistență; a ceda. ◊ Expr. A se da bătut = a se lăsa convins; a ceda. ♦ (Înv. și fam.; despre armate, cetăți, comandanți) A se preda, a se supune. 9. Refl. (Reg.; urmat de determinări introduse prin prep. „la” sau, rar, „spre”) A se apuca de..., a se pune... S-a dat la muncă. ◊ Expr. A se da în vorbă cu cineva = a intra în vorbă cu cineva. 10. Refl. (În expr.) A se da drept cineva = a voi să treacă drept altcineva. [Forme gramaticale: prez. ind. dau, dai, dă, dăm, dați, dau; imperf. dădeam și dam; perf. s. dădui (reg. dedei și detei); m. m. ca perf. dădusem și dasem (reg. dedesem și detesem); prez. conjunctiv pers. 3 să dea (reg. să deie).] – Lat. dare.

DE⁴ prep. I. (Introduce un atribut) 1. (Atributul exprimă natura obiectului determinat) Spirit de inițiativă. Vinde țesături de cele mai noi. ♦ (În titlurile de noblețe) Ducele de Burgundia. 2. (Atributul exprimă materia) a) (Materia propriu-zisă din care este confecționat un lucru) Făcut din... Căsuța lui de paiantă. b) (Determinând un substantiv cu înțeles colectiv, atributul arată elementele constitutive) Compus din... Roiuri de albine. 3. (Atributul arată conținutul) Care conține, cu. Un pahar de apă. 4. (Atributul exprimă un raport de filiație) Un pui de căprioară. 5. (Atributul arată apartenența) Crengi de copac. 6. (Atributul arată autorul) Un tablou de Țuculescu. 7. (Atributul determinând substantive de origine verbală sau cu sens verbal, arată:) a) (Subiectul acțiunii) Început de toamnă; b) (Obiectul acțiunii) Constructor de vagoane. 8. (Atributul exprimă relația) În ce privește. Prieten de joacă. 9. (Atributul arată locul) a) (locul existenței) Care se găsește (în, la), din partea... ◊ (În nume topice) Filipeștii de Pădure; b) (punctul de plecare în spațiu) Plecarea de acasă; c) (atributul exprimă concomitent și natura obiectului determinat) Aer de munte. 10. (Atributul arată timpul) Care trăiește sau se petrece în timpul..., care datează din... Plănuiau amândoi viața lor de mâine. ◊ Loc. adj. De zi cu zi = zilnic. 11. (Atributul arată proveniența) Cizme de împrumut. 12. (Atributul arată destinația obiectului determinat) Sală de dans. 13. (Atributul reprezintă termenul care în realitate este determinat de calificativul precedent) Primi o frumusețe de cupă. ◊ Loc. adj. Fel de fel de... = felurite. II. (Introduce un nume predicativ) 1. (Numele predicativ exprimă natura obiectului determinat) Cine e de vină? ◊ Expr. A fi de... = a avea... Suntem de aceeași vârstă. ♦ (Numele predicativ arată materia) Făcut din... Haina e de tergal. ♦ (Numele predicativ exprimă apartenența) Era de-ai noștri. 2. (Predicatul nominal, alcătuit din verbul „a fi” și un supin, exprimă necesitatea) E de preferat să vii. III. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Complementul arată locul de plecare al acțiunii) Din locul... (sau dintr-un loc). Se ridică de jos. 2. (Complementul arată locul unde se petrece acțiunea) În, la. IV. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul arată momentul inițial al acțiunii) Începând cu... De mâine. 2. (Complementul arată timpul în care se petrece acțiunea) La, cu ocazia... De Anul Nou merg la mama. 3. (Leagă elemente de același fel care se succedă în timp) După, cu: a) (în construcții cu funcțiune de complement circumstanțial de timp) Zi de zi. An de an; b) (în construcții cu funcțiune de complement circumstanțial de mod) Fir de fir; c) (în construcții cu funcțiune de complement circumstanțial de loc) Casă de casă = (în toate casele, pretutindeni); d) (în construcții cu funcțiune de complement direct) Om de om (= pe toți oamenii); e) (în construcții cu funcțiune de subiect) Trece spre miazănoapte nor de nor. 4. (Complementul are sens iterativ) A văzut filmul de trei ori. V. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza... ♦ (Complementul este exprimat prin adjective) Din cauză că sunt (ești etc.) sau eram (am fost etc.)... Și plângeam de supărată. VI. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru. Roșii de salată. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Ca să..., pentru a... VII. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. (În loc. adv.) De fapt. De bună seamă. 2. (Complementul arată cantitatea, măsura) Ușă înaltă de trei metri. ♦ (Complementul arată mijlocul de schimbare, de cumpărare sau de vânzare) În schimbul a..., cu..., pentru... 3. (Complementul are și sens consecutiv; în loc. adj. și adv.) De moarte = îngrozitor, teribil. De minune = admirabil. De mama focului = cu mare intensitate, în gradul cel mai înalt. 4. (Complementul determină un adjectiv sau un adverb la gradul pozitiv) Aud cât se poate de bine. ♦ (Determinând un adverb la gradul comparativ, complementul exprimă gradul de comparație) Mai presus de toate îmi place muzica. VIII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) În ce privește, cât despre, privitor la...: a) (complementul determină un adjectiv) Bun de gură; b) (complementul determină o construcție folosită ca termen de comparație) De iute, e iute ca focul; c) (complementul determină un verb) De foame aș răbda, dar mi-e somn. IX. (Introduce un complement de agent) Aceste adunări se convocau de sindicatul întreprinderii. X. (Introduce un complement indirect) 1. (După verbe) S-a apropiat de mine. 2. (După expresii verbale ca „e bine” și după interjecții ca „vai”) Pentru. ◊ Expr. A fi ceva (sau a nu fi nimic) de cineva (sau de capul cuiva) = a avea o oarecare valoare (sau a nu avea nici una). 3. (După verbe ca „a lua”, „a lăsa” etc.) Ca, drept. M-a luat de nebun. 4. (În legătură cu construcții distributive) Pentru. S-au împărțit câte trei cărți de om. 5. (După adjective ca „vrednic”, „demn”, „bucuros”, etc.) Bucuros de oaspeți. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Capabil de a învăța. XI. (În construcții cu funcțiune de complement direct) 1. (Complementul are sens partitiv) Ceva din, o parte din... Învățăm de toate. 2. (Complementul este exprimat printr-un subiect) În ce privește, cu. Am terminat de scris. ◊ Expr. A avea de (+ supin) = a trebui să..., a voi... 3. (Pop.; înaintea unui verb la infinitiv) A încetat de a plânge. 4. (În imprecații) Bat-o Dumnezeu de babă. XII. (În construcții cu funcțiune de subiect) 1. (Pop.; Construcția prepozițională are sens partitiv) Scrie cu argințel, Că de-acela-i puțintel. 2. (Subiectul este exprimat printr-un verb la supin) E ușor de văzut. XIII. 1. (Face legătura dintre numerale cardinale și substantivele determinate) a) (după majoritatea numeralelor cardinale de la 20 în sus) O mie de lei; b) (după numeralele cu valoare nehotărâtă, ca „zeci”, „sute” etc.) Mii de fluturi mici albaștri; c) (în structura numeralelor cardinale de la 20.000 în sus, înaintea pluralului „mii”) O sută de mii. 2. (face legătura dintre articolul adjectival „cel, cea” și numeralul ordinal, începând de la „al doilea”, „a doua”) Celui de-al treilea lan. XIV. Element de compunere, formând cuvinte care se scriu împreună, locuțiuni care se scriu în două sau mai multe cuvinte. 1. În adverbe sau locuțiuni adverbiale, ca: deasupra, dedesubt, de aceea, de cu seară etc. 2. În prepoziții sau locuțiuni prepoziționale, ca: despre, dintre, dinaintea, de dindărătul etc. 3. În conjuncții sau locuțiuni conjuncționale, ca: de cum, de când, de vreme ce, deoarece etc. 4. (Rar) Formează substantive, adjective și verbe, ca: decurge, dedulci, demâncare, deplin. – Lat. de.

DEMOS n. (în Grecia antică) Parte a populației libere, cu drepturi politice depline, care nu făcea parte din aristocrație. /Cuv. gr.

DEMOS s. n. (În Grecia antică) Denumire dată păturilor de oameni liberi dintr-un oraș, cu drepturi politice depline. – Cuv. gr.

DEPLIN adj. 1. v. împlinit. 2. v. total. 3. v. absolut. 4. complet, integral, întreg, total, (livr.) plenar, (înv.) cumplit. (Mulțumire, realizare ~.) 5. v. nemărginit.

deplin adj. m. (sil. -plin), pl. deplini; f. sg. deplină, pl. depline

DEPLIN, -Ă, deplini, -e, adj., adv. 1. Adj. Întreg, complet² (1); desăvârșit, perfect. 2. Adv. De tot, în întregime, pe de-a-ntregul, complet. ♦ (Pop.) Așa cum trebuie, cum se cuvine. Face slujba deplin. – De⁴ + plin.

DEPLIN² adv. În întregime; cu desăvârșire; de tot; complet. Pe ~ vindecat. /de + plin

DEPLIN¹ ~ă (~i, ~e) 1) Care include toate elementele necesare; desăvârșit; total; complet; întreg. Putere ~ă. 2) fig. Care este cât se poate de mare; total. /de + plin

DEPLINĂTATE s. f. Faptul de a fi deplin, desăvârșit; perfecțiune, plenitudine. – Deplin + suf. -ătate.

DEPLINĂTATE f. Caracter deplin; plenitudine; plinătate. /deplin + suf. ~ătate

DESĂVÂRȘIRE, desăvârșiri, s. f. Acțiunea de a (se) desăvârși și rezultatul ei. ◊ Loc. adv. Cu desăvârșire = cu totul, în întregime, pe deplin; absolut. – V. desăvârși.

DESĂVÂRȘIT, -Ă, desăvârșiți, -te, adj. (Adesea adverbial) 1. Perfect. 2. (Despre fapte, stări, procese etc.) Deplin, complet, absolut. – De⁴ + săvârșit.

DESĂVÂRȘIT ~tă (~ți, ~te) 1) v. A DESĂVÂRȘI și A SE DESĂVÂRȘI. 2) fig. Care este cât se poate de mare; total; deplin. /v. a (se) desăvârși

EMBRION, embrioni, s. m. 1. Nume dat oricărui organism din momentul fecundării ovulului până în momentul când toate organele sunt deplin formate și organismul este capabil de viață independentă. ♦ Germen al unei plante, existent în sămânța din care planta va lua naștere prin germinație. 2. Fig. Început al unui lucru, al unei acțiuni etc.; prima fază a dezvoltării unui proces. [Pr.: -bri-on] – Din fr. embryon.

EMBRION s.m. 1. (Biol.) Prima stare a unei ființe vii de la fecundarea ovulului pînă la formarea deplină a organelor. ♦ Germen al unei plante existent în sămînța din care va lua naștere prin germinație. 2. (Fig.) Început, germen de la care pornește un lucru, o acțiune. [Pl. -ni, (s.n.) -oane. / cf. fr., gr. embryon].

EMBRION ~i m. 1) Fază inițială de dezvoltare a unui organism animal sau uman de la fecundarea ovulului până la formarea deplină a organelor. 2) Germen al unei plante aflate în sămânță. 3) fig. Începutul unui lucru, al unei acțiuni; prima fază a dezvoltării unui proces. [Sil. em-bri-on] /<fr. embryon

EUFORIE ~i f. 1) Stare de bună dispoziție exagerată, provocată de folosirea excesivă a băuturilor alcoolice, de unele substanțe narcotice sau care apare la unele boli psihice. 2) Stare de fericire deplină; beatitudine; extaz. [G.-D. euforiei; Sil. e-u-] /<fr. euphorie, gr. euphoria

EXACT, -Ă, exacți, -te, adj., adv. I. Adj. 1. Care este conform cu realitatea, care este în deplină concordanță cu adevărul. ◊ Științe exacte = științe în care formulările se pot prezenta în formă matematică. ♦ Care reproduce întocmai un model, care redă întocmai originalul. 2. Punctual. II. Adv. 1. În concordanță cu realitatea. Spune exact ce s-a întâmplat. ♦ Tocmai, chiar. Avem exact nouă sute. 2. În conformitate cu un program, fără abatere, cu punctualitate. [Pr.: eg-zact] – Din fr. exact, lat. exactus.

EXTAZ ~e n. 1) Stare psihică de mare intensitate caracterizată prin slăbirea contactului cu lumea exterioară. 2) fig. Stare de fericire deplină; beatitudine; euforie. /<fr. extase, lat. extasis

A FASCINA ~ez tranz. 1) A face să fie cuprins de uimire și de admiratie; a încânta; a fermeca; a vrăji; a delecta; a desfăta. 2) A pune stăpanire pe deplin, împiedicând să reacționeze prompt sau să înțeleagă starea reală a lucrurilor. /<fr. fasciner, lat. fascinare

FĂRĂ, conj., prep. I. 1. (Urmat de o propoziție circumstanțială de mod sau de un infinitiv care îi ține locul, are valoarea unei negații) A ascultat fără să răspundă nimic. ♦ (Urmat de o propoziție concesivă sau de un infinitiv care îi ține locul) Deși nu..., cu toate că nu... Fără să fie desăvârșit, e mulțumitor. 2. (Reg.; după negație, cu sens adversativ) Ci, dar. ♦ (Înv.; adverbial) Decât, (în) afară de...; exceptând pe... II. Prep. 1. (Introduce complemente circumstanțiale de mod și atribute, conținând ideea de excludere) Lipsit de... Om fără necazuri. ♦ (În legătură cu cuvinte care arată cantitatea sau măsura, indicând cât lipsește până la o măsură deplină) Este ora zece fără cinci minute. ♦ (În operații aritmetice de scădere) Minus, mai puțin. Patru fără doi. 2. (Introduce complemente circumstanțiale sociative negative) Pot eu să trăiesc și fără tine. ♦ (Introduce complemente circumstanțiale instrumentale negative) A scos cuiele fără clește. – Lat. foras „afară”.

FERICIRE ~i f. 1) Stare de mulțumire sufletească deplină. 2) Stare de satisfacție deplină. ◊ Din ~ datorită unei împrejurări favorabile. [Art. fericirea; G.-D. fericirii] /v. a ferici

FERICIRE, fericiri, s. f. Stare de mulțumire sufletească intensă și deplină. ◊ Loc. adv. Din fericire = printr-un concurs de împrejurări favorabile. – V. ferici.

FERICIT, -Ă, fericiți, -te, adj., s. m. 1. Adj. (Adesea substantivat) Care se află într-o stare de deplină mulțumire sufletească, plin de bucurie. 2. Adj. Care aduce fericire, provoacă mulțumire; care este bun, favorabil. 3. S. m. Primul grad de sfințenie acordat cuiva de sinod sau de papă. – V. ferici.

FIRE, firi, s. f. 1. Mediul natural (împreună cu ființele care trăiesc în el). ◊ Loc. adv. Peste fire = extraordinar; în cel mai înalt grad. 2. Structură psihică și morală a unei ființe; caracter, temperament. 3. Minte, cuget; cumpăt. ◊ Loc. adj. În toată firea = ajuns la dezvoltare deplină, matur; în deplinătatea facultăților mintale, serios. ◊ Expr. A-și veni în fire = a-și reveni (după un șoc, o emoție puternică, un leșin). A scoate (pe cineva) din fire = a enerva (pe cineva), a înfuria, a scoate din sărite, din răbdări. A-și ține (sau a-și păstra) firea = a se stăpâni, a-și păstra cumpătul. A-și pierde firea sau a se pierde cu firea = a nu se mai putea stăpâni, a-și pierde cumpătul. A se prăpădi cu firea = a face tot posibilul; a se strădui; a se consuma foarte mult sufletește. – V. fi.

INTEGRAL adj., adv. 1. adj. v. complet. 2. adj. v. exhaustiv. 3. adj. v. total. 4. adv. absolut, complet, completamente, total, (înv. și pop.) sadea. (Calul era ~ alb.) 5. adj. v. deplin. 6. adj. v. neprecupețit.

INTEGRITATE s. f. 1. Însușirea de a fi integru; cinste, probitate; incoruptibilitate. 2. Însușirea de a fi sau de a rămâne intact, întreg. 3. (În sintagma) Integritate teritorială = principiu de bază al dreptului internațional potrivit căruia fiecare stat are dreptul să-și exercite deplin și nestingherit suveranitatea asupra teritoriului său. – Din fr. intégrité.

A INVADA ~ez tranz. 1) (state, teritorii) A ocupa prin violență; a lua în stăpânire cu forța; a cotropi; a încălca. 2) fig. (despre sentimente, emoții etc.) A pune stăpânire deplină. 3) (despre plante și animale dăunătoare) A cuprinde în întregime; a împânzi. 4) (încăperi, suprafețe) A umple peste măsură; a inunda. /<lat., it. invadere

istov¹, istovuri, s.n. (înv.) 1. capăt, fine, sfârșit; (în loc. adj. și adv.) de istov = până la sfârșit, de tot, cu totul, gata, deplin, complet, cu desăvârșire, desăvârșit, definitiv, perfect, bine de tot; pentru totdeauna, pe vecie, de veci; fără istov = fără încetare, necurmat, nesfârșit, fără sfârșit. 2. pierzare, moarte; de istov = de moarte, de grație, mortal. 3. încheierea unui cont, socoteală, decontare. 4. termen de plată, achitare, lichidare, sumă scadentă.

IZBÂNDĂ ~zi f. 1) Succes deplin obținut printr-un efort deosebit (într-o luptă, competiție sportivă, într-un domeniu de activitate); biruință; victorie. 2) Rezultat bun obținut în urma depunerii unui efort fizic sau intelectual; reușită; succes. /v. a izbândi

IZOLARE s. 1. despărțire, desprindere, detașare, izolație, separare, separație. (~ lui de grup.) 2. v. despărțire. 3. separatism. 4. v. retragere. 5. singurătate, (livr.) claustrare, claustrație, solitudine, (rar) însingurare, (fig.) schimnicie, sihăstrie. (Trăia într-o ~ deplină.) 6. v. individualizare.

ÎMPLINIT adj. 1. complet, întreg. (Are cinci ani ~ți.) 2. deplin, încheiat, întreg. (Zece ani ~ți.) 3. completat, întregit, rotunjit. (Sumă ~.) 4. v. gras. 5. v. îndeplinit.

ÎMPUTERNICIRE s. 1. v. delegație. 2. autorizație, (înv.) ispravă. (I-a dat ~ să-l reprezinte.) 3. învestire, învestitură. (A primit ~.) 4. drept, putere, (înv.) tărie. (Are ~ deplină pentru...)

ÎNCHEIA, închei, vb. I. Tranz. I. 1. A prinde în nasturi, în copci etc. un obiect de îmbrăcăminte. ♦ Refl. (Despre persoane) A-și strânge haina, cămașa etc. în nasturi, în copci; a-și lega șireturile de la încălțăminte. 2. A potrivi una într-alta părțile componente ale unui obiect; a îmbina, a uni. II. 1. A termina, a pune capăt, a sfârși o acțiune, o operație etc. ♦ Refl. (Rar) A ajunge la deplina dezvoltare, la maturitate. ♦ A trage concluzia, a conchide. ♦ Refl. (Rar) A se limita, a se rezuma la... 2. A stabili un acord, a definitiva un tratat etc. ♦ A redacta, a alcătui, a adresa un act oficial. – Lat. inclavare.

A SE ÎNCREDE mă încred intranz. 1) A avea (toată) nădejdea. Mă încred în tine. 2) (mai ales în construcții negative) A crede pe deplin spuselor; a da crezare. 3) A avea o părere exagerată despre sine; a se supraevalua. /în + a crede

A ÎNCREDINȚA ~ez tranz. 1) A face să se încredințeze. 2) (ființe sau obiecte) A da să îngrijească sau să păzească (având încredere deplină). 3) (gânduri, frământări sufletești, intimități etc.) A comunica în mod confidențial; a destăinui; a confia. ~ cuiva secretul. /în + credință

A ÎNDEPLINI ~esc tranz. (datorii, ordine, planuri, condiții etc.) A executa conform prevederilor; a aduce la rezultatul cerut; a efectua; a izbândi. Și-a ~it misiunea. [Sil. -de-pli-] /în + deplin

ÎNDEPLINI, îndeplinesc, vb. IV. Tranz. A săvârși, a face, a înfăptui, a realiza ceva; a duce la bun sfârșit. – În + deplin.

A ÎNLĂNȚUI ~iesc tranz. 1) (persoane) A pune în lanțuri; a fereca; a lega. 2) fig. A ține ca în lanțuri; a împiedica să se manifeste. 3) A cuprinde de jur împrejur. 4) fig. A pune stăpânire pe deplin; a subjuga; a robi; a cuceri; a captiva. 5) A face să se înlănțuiască. /în + lanț

ÎNTREG adj., s. I. adj. 1. v. complet. 2. complet, integral. (Textul întreg al nuvelei.) 3. v. exhaustiv. 4. v. total. 5. v. împlinit. 6. deplin, împlinit, încheiat. (Au trecut zece ani întregi.) 7. bun, plin. (O zi întreagă a tot muncit.) 8. rotund. (Cifră întreagă.) 9. tot. (Întreaga țară.) 10. v. deplin. 11. v. plin. 12. intact, neatins, neștirbit, (pop.) nestricat. (Paharul a rămas întreg după cădere.) 13. v. neînceput. 14. v. teafăr. 15. v. normal. II. s. v. ansamblu.

ÎNTREG² ~eagă (~egi) 1) A cărui integritate nu este atinsă; integral. Pâine ~eagă. Lan ~. Text ~. ◊ Număr ~ număr care nu conține o fracție. 2) (mai ales înaintea cuvântului determinat) Care cuprinde ceva în totalitatea sa; căruia nu-i lipsește nimic; tot; deplin; complet. ~ satul. ~eaga școală. ~ echipajul. ~eaga livadă. ◊ Pe de-a-ntregul în întregime; cu totul. 3) (despre unități de timp) Care durează de la început până la sfârșit; tot. Anul ~. Noaptea ~eagă. 4) (despre persoane) Care nu are infirmități (fizice sau psihice); fără nici o leziune; teafăr. Om ~. ◊ Cu mintea ~eagă (sau ~ la minte) sănătos din punct de vedere psihic. /<lat. integer, ~gra

ÎNTREG, -EAGĂ, întregi, adj. 1. Tot, complet, din care nu s-a luat nimic. ◊ Loc. adv. Pe de-a-ntregul = în întregime; peste tot, pe toată suprafața. ♦ (Mat.; substantivat, m.) Unitate nefracționată. ♦ Neînceput, neatins, din care nu lipsește nimic. 2. Teafăr, sănătos, nevătămat. ♦ Fig. Neclintit, integru. 3. (Despre noțiuni temporale) Deplin, complet. 4. (Mat.) Care se poate obține prin adunarea repetată a numărului unu cu el însuși. – Lat. integer, -gra.

ÎNTREGI, întregesc, vb. IV. Tranz. și refl. A (se) face întreg (1), deplin, unitar; a (se) completa. – V. întreg.

KIEF s. n. 1. Repaus absolut, în mijlocul zilei, la orientali. 2. Stare de beatitudine. (din fr. kief < ar. maghrebian kayf = plăcere, sănătate, stare de satisfacție deplină; bucurie; stare de veselie provocată de hașiș; hașiș > tc. keyif)

LARG² ~uri n. 1) Suprafață mare; lărgime. ◊ În ~ în mare; departe de țărm. 2) Loc deschis care se întinde departe în toate direcțiile. ◊ A fi (sau a se simți) în ~ul său a fi (sau a se simți) în deplină libertate, nestingherit. /<lat. largus

LARG, -Ă, (I) largi, adj. (II) larguri, s. n. I. Adj. 1. Care ocupă o suprafață mare, care este extins în toate direcțiile; întins, vast. ◊ Expr. În lumea largă = a) în locuri depărtate, departe; b) pretutindeni. 2. De dimensiuni mari; lat. ◊ Loc. adv. Pe larg = în mod amplu, amănunțit. ♦ (Despre recipiente sau cavități) Cu dimensiunea transversală mare; p. ext. cuprinzător, încăpător. ◊ Expr. Mână largă, se zice despre un om generos sau cheltuitor. ♦ (Despre veșminte) De o croială bogată, care permite mișcarea liberă a corpului; care este prea mare față de dimensiunile unei persoane. ◊ Expr. A da (ceva) cu mâneci largi = a da bucuros, cu voie bună; a fi darnic. ♦ (Despre gesturi, mișcări etc.) Desfășurat în toată amploarea. ♦ Fig. Care nu este meschin, care este liber, generos, înaintat. Vederi largi. II. S. n. 1. (Articulat; urmat de determinări în genitiv care indică o suprafață) Întreaga suprafață (a unui loc); partea mai largă (a unui loc). ♦ Loc pe mare depărtat de țărm. ◊ Loc. adv. În larg = departe de țărm, pe apă. 2. Loc deschis care se întinde departe în toate direcțiile; întindere mare, spațiu vast. ◊ Expr. A fi (sau a se simți) la (sau în) largul său = a fi (sau a se simți) în deplină libertate, nestingherit. – Lat. largus.

LĂMURIT adj., adv. 1. adj. v. clar. 2. adv. v. bine. 3. adj. clarificat, dumerit, edificat, orientat, (fig.) luminat. (Sunt pe deplin ~.) 4. adj. clar, deslușit, explicit, expres, inteligibil, limpede, net, precis, răspicat, (livr.) comprehensibil, (înv.) apriat, (fig.) neted, transparent. (Un sens ~; o afirmație ~.) 5. adv. v. clar.

A LĂSA las tranz. 1) A da drumul unui lucru sau unei ființe ținute strâns; a face să devină liber. ◊ ~ pasărea să zboare din colivie a elibera pe cineva prins. ~ (cuiva) sânge a face să curgă din corpul cuiva, printr-o incizie, sânge. 2) A pune ceva undeva. ~ haina în cui. 3) A da voie (să se înfăptuiască ori să aibă loc); a permite; a îngădui. 4) A face, a admite ca cineva sau ceva să ramână în starea în care se află. ◊ ~ (pe cineva) în pace a nu deranja pe cineva; a-l lăsa să facă ce vrea. ~ (pe cineva) în voie a da cuiva libertate deplină. 5) A face să nu se execute ceva la timp. ◊ ~ de azi pe mâine a amâna mereu ceva. 6) A face să rămână ceva în urma sa; a transmite prin moștenire. 7) A trece cu vederea; a nu lua în seamă; a nesocoti. ◊ ~ la o parte a nu ține cont. 8) A face să fie mai jos. ~ perdelele. 9) (locuri sau persoane) A părăsi plecând în altă parte; a abandona. 10) A uita ceva. ~ ușa deschisă. /<lat. laxare

LIBER², -Ă, liberi, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care se bucură de libertate, de independență individuală și cetățenească, care are drepturi politice și cetățenești depline. ♦ (Despre popoare, state, orașe) Independent, neatârnat, nesupus (unei puteri străine), autonom. 2. (Despre oameni) Care are posibilitatea de a acționa după voința sa, de a face sau de a nu face ceva; care nu este supus nici unei constrângeri; slobod. ◊ Liber arbitru = libertate absolută a voinței omului, postulată la idealismul filozofic¹, în opoziție cu determinismul. 3. (Despre acțiuni) Care nu este supus unei restricții cu caracter arbitrar. ◊ Traducere liberă = traducere care redă conținutul originalului în formele proprii limbii în care se traduce, fără să respecte riguros forma originalului. Versuri libere = rânduri de poezie neprozodică, în care normele prozodice, dacă apar, sunt aplicate necanonic, după dorința autorului. Intrare liberă = intrare fără plată într-o sală de spectacol, pe un stadion etc. Lovitură liberă = (la unele jocuri sportive cu mingea) lovitură acordată unei echipe drept compensație pentru o infracțiune sau o greșeală comisă de echipa adversă. Profesiune liberă = profesiune exercitată de o persoană pe cont propriu (fără să fie angajată permanent într-o instituție sau întreprindere). ◊ Compus: (Substantivat) liber-profesionist = persoană care exercită o profesiune liberă. 4. (Despre timp) De care se poate dispune la bunul plac, care este în afara obligațiilor (profesionale). ◊ Expr. (Substantivat) A avea liber = a se afla în afara obligațiilor (mai ales profesionale) pe o perioadă de timp; a fi scutit pentru un timp oarecare de obligațiile (profesionale) pe care le are în mod obișnuit, a putea dispune de timpul său. 5. (Despre bănci, scaune, locuințe etc.) Care nu este ocupat, gol; neînchiriat. 6. (Despre oameni) Care nu are obligații față de alții; neangajat, disponibil. 7. Care este lipsit de artificialitate, natural, degajat, armonios, ușor. ◊ Expr. (Adverbial) A vorbi liber = a) a ține un discurs, o prelegere etc. fără a citi un text; b) a fi sincer, a spune deschis ceea ce gândești; c) a vorbi fără perdea, obscen. (A vedea) cu ochii liberi = (a vedea) fără ajutorul unui instrument optic. Desen liber = desen artistic efectuat fără ajutorul vreunui instrument tehnic. 8. (În loc. adv.) În aer liber = în plin aer, în mijlocul naturii. Sub cerul liber = afară, într-un loc descoperit. – Din fr. libre, lat. liber.

LIBERTATE ~ăți f. 1) Posibilitate de a acționa, în anumite împrejurări, după propria sa voință sau dorință. 2) Stare a unei persoane cu drepturi depline, care nu este în servitute; stare de independență. 3) Drept consfințit printr-o legislație, printr-o convenție; lipsă a restricțiilor. ~atea presei. 4) mai ales la pl. Mod prea familiar de a se purta; nonconformism. [G.-D. libertății] /<fr. liberté, lat. libertas, ~atis

LINIȘTE s., interj. 1. s. tăcere, (prin Transilv. și Olt.) tacă, (înv.) silențiu. (În clasă era ~ deplină.) 2. interj. pst!, st!, tăcere!, (pop.) țist!, (arg.) mucles! 3. s. acalmie, calm, pace, tăcere, (înv. și reg.) paos, (înv.) lin, liniștire, molcomire. (Stare de ~ în natură.) 4. s. v. astâmpăr. 5. s. v. tihnă. 6. s. v. răgaz. 7. s. v. comoditate.

MAJOR, -Ă, majori, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care a împlinit vârsta legală pentru a putea beneficia prin lege de drepturi civile și politice depline. 2. Foarte important, principal. ♦ (Log.; în sintagmele) Termen major = predicatul concluziei unui silogism. Premisă majoră = premisă care conține termenul major al silogismului. 3. (Înv.; Mil.; în sintagmele) Sergent major v. sergent. Plutonier major (și substantivat, m.) v. plutonier. 4. (Muz.; în sintagma) Gamă majoră sau mod major = gamă sau mod care cuprinde cinci tonuri și două semitonuri. – Din fr. majeur.

MAJORAT s.n. 1. Vîrstă de la care cineva se poate bucura prin lege de drepturi depline civile și politice; starea juridică a celui devenit major; majoritate civilă. 2. (Ist.) Proprietate inalienabilă rezervată primului născut în linie masculină al unei familii nobile. [< fr. majorat, cf. germ. Majorat].

MARE¹, mari, adj. I. (Indică dimensiunea) Care depășește dimensiunile obișnuite; care are dimensiuni apreciabile (considerate în mod absolut sau prin comparație). ◊ Degetul (cel) mare = degetul cel mai gros al mâinii, care se opune celorlalte degete. Literă mare = majusculă. ◊ Expr. A face (sau a deschide) ochii mari (cât cepele) = a privi cu uimire, cu curiozitate, cu atenție. ◊ (Adverbial) Făină măcinată mare. ♦ (Despre suprafețe) Întins², vast. ◊ (Substantivat; în loc. adv.) În mare = a) pe scară amplă; după un plan vast; b) în linii generale, în rezumat. ♦ Înalt. Deal mare. ♦ Lung. Păr mare. ♦ Încăpător, spațios; voluminos. Vas mare. ◊ (Pop.) Casa (cea) mare = camera cea mai frumoasă a unei case țărănești, destinată oaspeților. ♦ Lat.; adânc. Apă mare. II. (Indică cantitatea) 1. Care este în cantitate însemnată; abundent, mult; numeros. ♦ (Despre ape curgătoare, viituri; de obicei în legătură cu verbe ca „a veni”) Cu debit sporit, umflat. 2. (Despre numere sau, p. ext. despre valori care se pot exprima numeric) Care este în cantitate însemnată; ridicat. ♦ (Despre prețuri) Ridicat. ◊ Loc. adj. De mare preț = foarte valoros, prețios, scump. ♦ (Despre colectivități) Numeros. III. (Arată rezultatul dezvoltării ființelor) Care a depășit frageda copilărie; care a intrat în adolescență; care a ajuns la maturitate. ◊ Fată mare = fată la vârsta măritișului; virgină, fecioară. ◊ Expr. Să crești mare! formulă cu care se răspunde unui copil la salut, cu care i se mulțumește pentru un serviciu etc. Cu mic cu mare sau de la mic la mare ori și mici și mari = toți, toate, toată lumea; (în construcții negative) nimeni. ♦ (De obicei la comparativ sau la superlativ relativ) Mai (sau cel mai) în vârstă. IV. (Indică durata; despre unități de timp) De lungă durată, îndelung, lung. ◊ Postul (cel) mare = postul cel mai lung din cuprinsul anului, care precedă sărbătoarea Paștilor. (Pop.) An mare = an bisect. V. (Indică intensitatea) 1. (Despre surse de lumină și căldură) Puternic, intens. ◊ Ziua mare = partea dimineții (după răsăritul soarelui) când lumina este deplină, intensă. ◊ Expr. (Ziua) în (sau la) amiaza-mare = în toiul zilei, în plină zi, la amiază. 2. (Despre sunete, voce, zgomote) Puternic, ridicat. ◊ Expr. A vorbi (sau a striga) în gura mare = a vorbi cu glas tare, cu ton ridicat. A fi cu gura mare = a fi certăreț, scandalagiu. 3. (Despre fenomene atmosferice) Violent, aspru, năprasnic. Ger mare. 4. (Despre ritmul de mișcare sau de deplasare) Care a depășit viteza obișnuită; crescut (ca viteză), mărit. 5. (Despre stări sufletești, sentimente, senzații etc.) Intens, profund, tare. ◊ Loc. adv. (Reg.) Cu mare ce = cu greu, anevoie. ◊ Expr. (A-i fi cuiva) mai mare mila (sau dragul, rușinea etc.) = (a-i fi cuiva) foarte milă (sau drag, rușine etc.). ♦ (Adverbial; pop.) Din cale-afară, peste măsură. ♦ Grav. Greșeală mare. VI. (Arată calitatea, valoarea) 1. De valoare, de însemnătate deosebită; important, însemnat. ◊ Zi mare = zi de sărbătoare; zi importantă. Strada mare = nume dat în unele orașe de provincie străzii principale. Drum mare sau drumul (cel) mare = drum principal de largă circulație, care leagă localități importante. ◊ Expr. Vorbe mari = a) cuvinte bombastice; promisiuni goale; b) (rar) laude. Mare lucru = a) lucru care impresionează sau deșteaptă mirare; b) lucru care nu reprezintă nimic de seamă, care reprezintă prea puțin, care este nesemnificativ; c) (în construcții negative dă contextului valoare afirmativă și invers) n-aș crede să (nu)... ♦ Hotărâtor. ♦ Uimitor, extraordinar, impresionant. ◊ Expr. Mare minune sau minune mare = a) (cu valoare de exclamație) exprimă uimire, admirație etc.; b) (reg.; cu valoare de superlativ) foarte frumos (sau bun etc.). Mare minune să (nu)... = ar fi de mirare să (nu)..., n-aș crede să (nu)... ♦ Grav, serios. 2. Cu calități excepționale; ilustru, celebru, renumit. ♦ Ieșit din comun; deosebit. 3. Care ocupă un loc de frunte într-o ierarhie; cu vază. ◊ Socru mare = tatăl mirelui; (la pl.) părinții mirelui. Soacră mare sau soacra cea mare = mama mirelui. ◊ Expr. A se ține mare = a fi mândru, semeț, fudul. (Substantivat) A trage (sau a călca) a mare = a-și da importanță; a căuta să ajungă pe cei sus-puși. La mai mare, urare adresată cuiva cu ocazia unei numiri sau a unei avansări într-un post. Mare și tare sau tare și mare = foarte puternic, influent. ♦ (Substantivat) Mai-mare = căpetenie, șef. ♦ Superior în ceea ce privește calitățile morale. ◊ Expr. Mare la inimă (sau la suflet) = mărinimos, generos. ♦ Deosebit, ales², distins. Mare cinste. ◊ Mare ținută = îmbrăcăminte sau uniformă destinată pentru anumite solemnități. ♦ (Despre ospețe, serbări) Plin de strălucire; bogat, fastuos, pompos. – Probabil lat. mas, maris.

MATUR ~ă (~i, ~e) 1) (despre organisme, ființe) Care se află în stare de dezvoltare deplină; ajuns în faza de maturitate; adult. 2) (despre persoane și despre manifestările lor) Care denotă profunzime și maturitate; cu înțelepciune profundă și serioasă. Om ~. Judecată ~ă. /<lat. maturus, it. maturo

MATUR, -Ă, maturi, -e, adj. Ajuns la o deplină dezvoltare (fizică și intelectuală); cu judecată, cu experiență. ♦ (Despre manifestări ale oamenilor) Care dovedește judecată adâncă, serios, chibzuit; p. ext. profund. [Acc. și: matur] – Din lat. maturus, it. maturo.

MATURITATE f. 1) Stare de dezvoltare fizică și intelectuală completă. 2) Caracter matur. 3) Perioadă din viața unui om, cuprinsă între tinerețe și bătrânețe. 4) Stare de dezvoltare deplină (a unui fruct); coacere. 5) Nivel avansat de experiență, acumulat o dată cu înaintarea în vârstă. /<fr. maturité, lat. maturitas, ~atis

MATURITATE s. f. Stare de deplină dezvoltare (fizică și intelectuală); calitatea de a fi matur; p. ext. perioadă din viața omului între tinerețe și bătrânețe. ♦ (Biol.) Stare de dezvoltare deplină a unui organ sau a unui organism întreg. ♦ Stare de deplină dezvoltare a unui fruct; coacere. ♦ Fig. Stadiu înaintat de experiență, de însușire a cunoștințelor; seriozitate, profunzime (determinată de vârstă, de experiență). ◊ (Ieșit din uz) Examen de maturitate = bacalaureat. – Din fr. maturité, lat. maturitas, -atis.

MÂNĂ mâini f. 1) Fiecare dintre cele două membre superioare ale corpului omenesc. 2) Partea extremă a acestor membre care cuprinde palma și degetele. * Cu amândouă mâinile din toată inima; fără nici o rezervă. A-și spăla mâinile (sau a se spăla pe mâini) a nu lua asupra sa nici o răspundere. A avea mâinile curate a fi om cinstit. De ~a întâi (a doua) de calitatea sau categoria întâi (a doua). De toată ~a fel de fel; de tot soiul. Pe sub ~ pe ascuns. A bate (sau a da) ~ (sau palma) a încheia o tocmeală. A da ~a cu cineva a) a se saluta cu cineva prin strângere de mână; b) a-și uni eforturile în vederea unor acțiuni comune. A face cu ~a a semnaliza ceva cu ajutorul mâinii. A da (sau a întinde) o ~ de ajutor a veni în ajutorul cuiva. A-și mușca mâinile a se căi amarnic. A pune (sau a încrucișa) mâinile pe piept a muri. A pleca (a se întoarce) cu ~a goală a pleca (a se întoarce) fără a obține ceva. A avea la ~ pe cineva a dispune de ceva compromițător despre cineva; a avea în puterea sa. A-i lega cuiva mâinile (sau a-l lega pe cineva de mâini și de picioare) a face pe cineva să nu poată acționa. A avea ~ liberă a dispune de libertate deplină. A pune ~a pe ceva a intra în posesia unui lucru. A-și pune mâinile în cap a se îngrozi de ceva. A ridica ~a asupra cuiva a încerca să lovească pe cineva. A sta cu mâinile în buzunare (în sân, în șolduri, încrucișate) a sta degeaba; a nu lucra. A fi (sau a avea) ~ spartă a fi risipitor; a cheltui fără socoteală. A avea (sau a fi cu) ~ largă a fi darnic. A fi cu ~a lungă (sau a fi lung la ~) a avea obiceiul să fure. A fi ~a dreaptă a cuiva a fi omul de încredere al cuiva. A cere ~a (unei fete, femei) a cere în căsătorie. A avea ~ de fier a fi autoritar și sever. A uita de la ~ (până) la gură a uita foarte repede. O ~ spală pe alta (și amândouă obrazul) se spune când una din părți caută să justifice acțiunile alteia pentru ca să nu iasă la iveală lucruri urâte (necinstite). Ce-i în ~ nu-i minciună se spune când cineva nu crede în promisiuni, ci numai în ceea ce este real, concret. A pune ~ de la ~ a contribui în comun la o acțiune (adunând bani de la toți). A lua cu o ~ și a da cu alta a fi darnic. A da cu o ~ și a lua cu două a fi hrăpăreț. 3) fig. Persoană, individ ca autor al unei acțiuni. * ~ de lucru forță de lucru. 4) Cantitate mică de ceva, atât cât încape în palmă. O ~ de făină. 5) fig. Număr redus de unități; cantitate mică. O ~ de oameni. 6) Categorie sau clasă socială; treaptă. * De toată ~a de toate categoriile. [G.-D. mâinii] /<lat. manus

A MERGE merg intranz. 1) (despre ființe) A se mișca (dintr-un loc în altul) prin schimbarea succesivă a picioarelor, fără a întrerupe contactul cu solul. 2) A se deplasa dintr-un loc în altul pe jos, călare sau cu un vehicul; a umbla. * ~ (sau a umbla) pe două cărări a fi beat. 3) (despre vehicule) A se mișca în mod continuu (într-un mediu oarecare). 4) (despre mecanisme, aparate, mașini) A fi în acțiune; a-și îndeplini funcția (într-un anumit fel); a funcționa. Ceasul merge bine. 5) A-și schimba locul inițial, orientându-se într-o anumită direcție; a se duce; a pleca. * ~ înaintea cuiva a pleca în întâmpinarea cuiva. ~ în treaba lui a-și vedea de treburile sale. ~ prea departe a întrece măsura; a depăși limitele admisibile. ~ pe urmele cuiva a) a urmări pe cineva; b) a urma exemplul cuiva. ~ după cineva a se mărita. 6) (despre ape curgătoare) A se mișca în mod natural (într-o anumită direcție); a curge. 7) (despre drumuri, căi de acces) A avea direcție; a duce. 8) (despre persoane) A se duce cu regularitate; a umbla. ~ la școală. 9) (despre mijloace de locomoție) A se deplasa încontinuu sau cu anumite intermitențe (într-un anumit sens și într-un anumit spațiu); a circula. 10) (despre persoane) A se duce (cu cineva) pentru a însoți. 11) (despre vești, știri, zvonuri) A trece de la unul la altul; a circula. * A-i ~ (cuiva) vestea (sau numele) a se vorbi despre cineva (mai ales negativ). 12) (despre ființe) A avea o anumită stare a sănătății. 13) A avea succes (într-o activitate, acțiune, întreprindere etc.). ~ bine la învățătură. 14) (despre obiecte de îmbrăcăminte) A se potrivi dând o înfățișare plăcută; a conveni într-un anumit mod. Taiorul îți merge de minune. 15) fam. (mai ales despre culori) A fi în concordanță (deplină); a se potrivi; a se armoniza; a se asorta; a cadra; a concorda. * Așa mai ~ așa e bine; așa îmi convine. Treacă-meargă fie; să admitem. 16) (despre materiale) A fi necesar (într-o anumită cantitate). La o rochie merg trei metri de stofă. 17) (despre venituri, retribuții etc.) A reveni în mod regulat. 18) (despre bani) A avea curs; a fi în uz; a circula. 19) (despre evenimente, acțiuni etc.) A fi într-o anumită stare de dezvoltare; a se desfășura (într-un anumit mod); a se derula; a decurge. * ~ ca pe roate (sau ~ strună) a spori; a se desfășura cu succes. ~ pe... a atinge o anumită vârstă; a se apropia de... Pe zi ce ~ pe măsură ce trece timpul; din zi în zi. A bate (pe cineva) de-i merge colbul (sau de-i merg peticele) a bate foarte tare (pe cineva). /<lat. mergere

A MOBILIZA ~ez tranz. 1) (forțele armate ale unui stat) A pune pe picior de război. 2) (rezerviști) A chema sub arme în legătură cu trecerea la starea de război. 3) (colectivități, persoane) A atrage într-o acțiune amplă de interes comun; a ridica. 4) A concentra pentru a pune pe deplin în acțiune. A-și ~ forțele. /<fr. mobiliser

MORMÂNTAL, -Ă, mormântali, -e, adj. (Livr.) 1. De mormânt. ◊ Tăcere (sau liniște) mormântală = tăcere (sau liniște) deplină, absolută. 2. De înmormântare, funebru. – Mormânt + suf. -al.

MUSCĂ, muște, s. f. I. 1. Denumire dată mai multor genuri de insecte cu aparatul bucal adaptat pentru supt, dintre care cea mai cunoscută (Musca domestica) trăiește pe lângă casa omului; p. gener. (pop.) nume dat oricărei insecte mici, zburătoare, căreia nu i se cunoaște numele. ◊ Expr. Să se audă musca! = să fie tăcere deplină, să fie liniște perfectă. Rău de muscă = a) (despre cai) nărăvaș; b) (despre oameni) care nu-și poate înfrâna simțurile; senzual. A cădea (sau a se băga) ca musca-n lapte = a sosi undeva într-un moment rău ales sau interveni într-o discuție în mod nepotrivit. A fi (sau a se ști, a se simți) cu musca pe căciulă = a fi (sau a se ști, a se simți) vinovat. A se aduna (sau a se strânge, a veni) ca muștele (la miere) = a se aduna undeva în număr mare. A muri ca muștele = a muri în număr foarte mare. A se speria de toate muștele = a se speria de orice fleac, de toate nimicurile. ◊ Compuse: musca-țețe = insectă din Africa ecuatorială, care transmite boala somnului (Glossina palpalis); muscă-columbacă = insectă de circa 5 mm lungime, care inoculează la vite și la oameni o substanță foarte toxică (Simulium columbaczensis); muscă-verde = insectă de culoare verde, cu reflexe metalice, care depune ouăle pe cadavre, pe alimente (mai ales pe carne) etc. (Lucilia caesar); muscă-cenușie-de-carne = insectă de culoare cenușie, care depune larvele pe alimente, pe carne etc. (Sarcophaga carnaria); muscă-de-cal = insectă de culoare brună-roșcată, parazită pe suprafața corpului unor animale (Hippobosca equina); musca-cireșelor = insectă de culoare neagră care depune ouă în cireșe în perioada coacerii (Rhagoletis cerasi); muscă-de-varză = insectă ale cărei larve atacă varza și alte plante din familia cruciferelor (Chortophila brassicae); muscă-mare (sau -albastră, -de-carne) sau musca-hoiturilor = specie de muscă mare, cu abdomenul albastru lucios, care își depune ouăle pe cadavre, pe alimente etc. (Calliphora vomitoria); muscă-bețivă = insectă foarte mică, care trăiește în roiuri și își depune ouăle în must (Drosophila funebris sau fenestrarum). ♦ Muscă artificială = imitație de insecte sau de larve, montată pe cârligul de pescuit și folosită ca momeală pentru pești. 2. (Înv. și pop.) Albină. II. P. anal. 1. (La oameni) Smoc de păr lăsat să crească sub buza inferioară. ♦ Mustață foarte mică. 2. (Reg.) Cavitate înnegrită pe care o prezintă dinții calului, după care i se poate aprecia vârsta. 3. (Pop.) Vână neagră la rădăcina nasului (evidentă la unele persoane). 4. (La tir) Punct negru situat în mijlocul panoului de tragere; (la pl.) lovituri în centrul țintei. 5. (Reg.) Punct de broderie la cusăturile cu motive naționale. 6. (Sport) Categorie de greutate în care sunt încadrați sportivii între 48 și 51 kg la box, iar la lupte juniorii până la 49 kg și seniorii până la 52 kg. – Lat. musca.

MUȚENIE, muțenii, s. f. 1. Stare a celui mut, lipsă a capacității de a vorbi; mutism, muție. 2. Tăcere, liniște deplină. – Mut + suf. -enie.

MUȚENIE f. 1) Stare a celui mut. 2) fig. Liniște totală; tăcere deplină. /mut + suf. ~enie

NEGRU, NEAGRĂ, negri, -e, adj., s. n., s. m. I. Adj. 1. (Despre obiecte, ființe etc.) Care nu reflectă lumina, care are culoarea cea mai închisă; de culoarea funinginii, a cărbunelui; (despre culori) ca funinginea, ca penele corbului, cu cea mai închisă nuanță. ◊ Pâine neagră = pâine mai închisă la culoare, făcută din făină integrală. Vin negru = vin de culoare roșu-închis. Cutie neagră = a) aparatură protejată instalată în avioane, care înregistrează parametrii de zbor și convorbirile echipajului în vederea elucidării cauzelor unui eventual accident; b) termen folosit pentru un sistem a cărui structură internă este necunoscută. Principiul cutiei negre = renunțare la cunoașterea structurii interne a unui sistem, stabilind, pe cale experimentală, doar corelațiile între ieșiri și intrări, pentru a descrie comportamentul sistemului față de exterior. ◊ Expr. Ba e albă, ba e neagră, se zice despre spusele cuiva care se contrazice. ♦ (Despre oameni) Care aparține rasei negride; p. ext. cu pielea, părul, ochii de culoare închisă; brunet, oacheș. ♦ (Pop.) Murdar, nespălat. 2. (Adesea fig.) Lipsit de lumină, cufundat în întuneric; întunecat, obscur. ◊ Preț negru = preț de speculă; suprapreț. Post negru = post foarte sever, fără nici o mâncare sau băutură. ◊ Loc. adv. La negru = cu preț de speculă. ♦ (Despre oameni) Livid, pământiu la față; fig. foarte supărat sau furios. ♦ Fig. Trist, apăsător, deprimant, dezolant; greu. ◊ Expr. A avea (sau a-i fi cuiva) inima neagră = a fi foarte trist. A-i face cuiva zile negre = a-i pricinui cuiva supărări, a-i amărî viața. 3. Fig. Rău (la inimă), crud, hain. ♦ Grozav, teribil, cumplit; rușinos, dezonorant. ◊ Magie neagră = magie (1) prin care unele persoane pretind că pot săvârși fapte miraculoase invocând spiritele și mai ales forțele demonice. II. 1. S. n. Culoarea unui corp care nu reflectă lumina; culoare neagră (I 1). ◊ Expr. (A se îmbrăca) în negru = (a se îmbrăca) în haine de culoare neagră sau în doliu. Negru pe alb = în mod sigur, clar, neîndoios; în scris. A i se face (cuiva) negru înaintea (sau pe dinaintea) ochilor = a nu mai vedea bine (de supărare, de mânie etc.). A face albul negru = a încerca să dovedești că un lucru este altfel decât în realitate; a denatura, a falsifica realitatea. ♦ Fig. Mâhnire, jale. ◊ Expr. A vedea (totul) în negru = a fi pesimist. 2. S. n. Materie colorantă de culoare neagră (I 1); vopsea neagră. ◊ Negru de fum = pulbere compusă din particule de carbon fin divizate, obținută prin arderea cu cantități insuficiente de aer a unor hidrocarburi și utilizată în special în industria de prelucrare a cauciucului, la prepararea cernelurilor tipografice și a unor vopsele negre; chinoroz. Negru de anilină = substanță colorantă de culoare neagră (I 1), care se formează de obicei direct pe fibrele de bumbac, prin oxidarea catalitică a anilinei. Negru animal = cărbune extras din substanțe organice. ♦ Compuse: negru-moale = soi de viță de vie autohton, cu ciorchinii cilindrici bătuți, cu bobul negru-violet, sferic și brumat, cu pielița subțire. Negru-vârtos = soi de viță de vie autohton, cu ciorchinii mărunți, ramificați și cu bobul negru-violaceu, sferic. ♦ (Rar) Rimel. 3. S. m. Bărbat care aparține rasei negre (I 1). ♦ (Fam.) Persoană folosită (și plătită) de cineva pentru a executa în numele acestuia, parțial sau total, și într-un anonimat deplin, anumite lucrări (care cer o calificare superioară). 4. S. n. Murdărie, jeg. ◊ Expr. (Nici) cât (e) negru sub unghie = foarte puțin, (aproape) deloc. – Lat. niger, -gra, -grum.

NEÎMPLINIT, -Ă, neîmpliniți, -te, adj. Care nu a ajuns la deplina dezvoltare. – Ne- + împlinit.

NEMĂRGINIT adj. 1. colosal, enorm, imens, nemăsurat, nesfârșit, vast, (livr.) incomensurabil. (O suprafață ~.) 2. v. imens. 3. complet, deplin, desăvârșit, infinit, total, (fig.) orb. (Are o încredere ~ în el.)

NEOFIT, -Ă, neofiți, -te, s. m. și f. Persoană care a îmbrățișat de curând o nouă religie, abandonând credința veche; p. ext. persoană care a aderat de curând la o cauză sau care a intrat de curând într-o grupare, într-o colectivitate etc. și este încă neinițiată deplin. [Pr.: ne-o-] – Din fr. néophyte.

nescazut, -ă, adj. (înv.) 1. complet; deplin; desăvârșit. 2. care nu scade, nu se împuținează, nu se consumă niciodată; etern, veșnic.

NOROC ~oace n. pop. 1) Soartă, destin favorabil. ◊ La (sau într-un) ~ la întâmplare. 2) Concurs de împrejurări favorabile. ◊ A-i surâde cuiva ~ocul a-i merge cuiva în viață. A-și încerca ~ocul a întreprinde ceva fără a fi sigur de reușită. Spre ~ocul cuiva din fericire. Cum a da târgul și ~ocul cum va fi; după împrejurări. A avea ~ a reuși, a avea succes. Joc de ~ joc (de cărți, de zaruri etc.) în care câștigul este întâmplător; joc de hazard. ~! formulă de salut. 3) Stare de satisfacție deplină; fericire. A-și găsi ~ocul. ◊ A fugi de ~ a evita inconștient ceea ce putea să aducă fericire. /<sl. naroku

NUBIL, -Ă, nubili, -e, adj. (Livr.) Care a atins vârsta la care se poate căsători. ♦ P. ext. (Rar; despre unele părți ale corpului) Ajuns la deplină dezvoltare; format. – Din fr. nubile, lat. nubilis.

NUBIL ~ă (~i, ~e) livr. 1) (despre persoane) Care se află la vârsta când se poate căsători. 2) rar (despre părți ale corpului) Care este sub aspect anatomic pe deplin format. /<fr. nuble, lat. nubilis

NUBILITATE f. 1) Caracter nubil. 2) Perioadă când o persoană a ajuns la o dezvoltare fizică deplină (și când se poate căsători). /<fr. nubilité

ORB adj. v. complet, deplin, desăvârșit, infinit, nemărginit, sărac, slab, total.

PAPUC¹, papuci, s. m. 1. Încălțăminte ușoară (fără călcâi), care se poartă în casă; p. gener. pantof ușor de vară. ◊ Expr. (Fam.) A o lua (sau a o șterge) la papuc = a fugi. (Fam.) A fi (sau a pune, a ține etc.) sub papuc = a fi (sau a pune, a ține etc.) sub ascultarea deplină a cuiva, a se lăsa sau a face să se lase condus de cineva. (Rar) A lăsa (pe cineva) la papuci = a sărăci complet (pe cineva). A da (cuiva) papucii = a da (pe cineva) afară, a obliga (pe cineva) să plece. 2. Piesă de lemn care se așază la baza unui stâlp pentru a-i mări suprafața de sprijin. ♦ Piesă de oțel fixată la capătul inferior al unui pilon, pentru a împiedica strivirea acestuia când este bătut în pământ. ♦ Palier pentru rezemarea pe capre a cablului purtător al unui funicular. ♦ Piesă folosită la legarea unui conductor electric la bornele unei instalații electrice sau ale unui aparat electric în vederea stabilirii unui contact demontabil. 3. Compus: papucul-doamnei = plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu frunzele lungi, cu flori mari, galbene cu purpuriu (Cypripedium calceolus). [Var.: (reg.) păpuc s. m.] – Din tc. papuç, magh. papucs.

PAS³ pași m. 1) Mișcare pe care o fac picioarele în timpul mersului. ◊ La tot ~ul (sau la fiecare ~) a) peste tot; b) la orice mișcare. Pas cu ~ puțin câte puțin; treptat. A nu da nici un ~ înapoi a nu ceda nimic. A face un ~ greșit a comite o greșeală. A face primul ~ (sau primii pași) a fi la început de cale; a-și face debutul. 2) Distanța dintre picioare când se face o mișcare deplină cu piciorul înainte, înapoi sau în lături. ◊ La un ~ foarte aproape; în preajmă. 3) Unitate de măsură a lungimii egală cu o asemenea distanță. 4) Mod de a merge; fel de a umbla; mers; umblet. ◊ ~ alergător mers în fugă. La ~ fără grabă. ~ de vals mișcare ritmică a picioarelor specifică valsului. A-și lungi (sau a-și grăbi, a-și iuți) ~ul a merge mai repede; a se grăbi. A-și încetini ~ul a merge mai încet. A ține ~ul (cu cineva sau cu ceva) a) a păstra ritmul mersului (cu cineva); b) a fi la nivel (cu cineva sau cu ceva). A merge (sau a fi) în ~ cu vremea a corespunde cerințelor vremii. 5) Zgomot produs de cineva în timpul mersului. Se aud pași. 6) Urmă lăsată de picior în timpul mersului. Pași de copil. 7) Acțiune întreprinsă în direcția soluționării unei probleme. 8) fig. Etapă în desfășurarea unui proces sau a unui fenomen. Revenirea la tradiții constituie un ~ înainte în dezvoltarea culturii naționale. /<lat. passus

PĂRĂSITURĂ, părăsituri, s. f. (Pop.) Ou de găină neajuns la dezvoltare deplină, mic (și cu coaja moale). ♦ Epitet dat unui copil degenerat, mic și sfrijit. – Părăsi + suf. -tură.

PERFECT³ ~tă (~ți, ~te) Care corespunde tuturor cerințelor; lipsit de defecte; desăvârșit; ireproșabil; absolut; complet; impecabil. ◊ Număr ~ număr întreg egal cu suma divizorilor lui pozitivi. A avea ~tă dreptate a avea dreptate deplină. /<lat. perfectus, germ. Perfekt

PERFECT, -Ă, perfecți, -te, adj., s. n. I. Adj. 1. Care întrunește în gradul cel mai înalt toate calitățile cerute; desăvârșit. ◊ Gaz perfect = gaz ale cărui molecule, de dimensiuni neglijabile față de distanțele dintre ele, nu exercită forțe de atracție una asupra alteia și care verifică, la orice temperatură, legile gazelor. Număr perfect = număr întreg egal cu suma divizorilor lui pozitivi. 2. (Adesea adverbial) Absolut, deplin, complet, total. ♦ (Adverbial; eliptic) Îmi convine, sunt de acord; foarte bine, bravo, excelent. II. S. n. Timp al verbului care exprimă o acțiune petrecută și încheiată în trecut; trecut. ◊ Perfectul compus = timp trecut care exprimă acțiunea fără a o raporta la momentul vorbirii sau raportând-o ca un trecut mai îndepărtat. Perfectul simplu = timp trecut care exprimă acțiunea fără a o raporta la momentul vorbirii, sau raportând-o la un trecut mai apropiat. Mai mult ca perfectul = timp trecut folosit pentru a exprima o acțiune încheiată înaintea alteia, petrecută tot în trecut. – Din lat. perfectus, germ. perfekt.

PLENAR ~ă (~i, ~e) 1) (despre ședințe, adunări) La care participă toți membrii. 2) și adverbial Care cuprinde totul; în întregime; deplin; complet. /<lat. plenarius

PLENAR adj. v. complet, deplin, integral, întreg, total.

PLENAR, -Ă, plenari, -e, adj. 1. (Despre ședințe, adunări, reuniuni) Care se ține cu participarea tuturor membrilor. ♦ (Substantivat, f.) Consfătuire, adunare, ședință la care participă toți membrii unui for de conducere, ai unei organizații etc. 2. (Livr.) Total, întreg, complet; desăvârșit, deplin. – Din lat. plenarius.

PLENI- Element prim de compunere savantă cu semnificația „deplin”, „plin”. [Var. plen-. / < it. pleni-, cf. lat. plenus].

PLENIPOTENȚĂ ~e f. 1) Potență deplină. 2) Împuternicire în baza căreia o persoană acționează într-o anumită problemă de stat. 3) Act prin care se acordă o astfel de împuternicire. /<it. plenipotenza

PLENIPOTENȚĂ, plenipotențe, s. f. Putere deplină, împuternicire dată cuiva pentru a acționa într-o anumită chestiune (în special în probleme care interesează două state); (concr.) act prin care se dă o astfel de împuternicire. – Din it. plenipotenza.

PLENIPOTENȚIAR ~ă (~i, ~e) 1) Care are putere deplină; cu puteri depline. Comisie ~ă. ◊ Ministru ~ diplomat care, după rang, este imediat inferior ambasadorului. 3) și substantival (despre diplomați) Care reprezintă conducerea unui stat pe lângă guvernele altor state, având împuterniciri depline. [Sil. -ți-ar] /<fr. plénipotentiaire

PLENIPOTENȚIAR adj.m. Ministru plenipotențiar = persoană care reprezintă conducerea unui stat pe lîngă guvernele altor state, fiind investită pentru aceasta cu puteri depline. [Pron. -ți-ar. / cf. it. plenipotenziario, fr. plénipotentiaire].

PLENIPOTENȚIAR, plenipotențiari, s. m., adj. (Persoană) care reprezintă în anumite împrejurări conducerea unui stat pe lângă guvernele altor țări și care are în această calitate puteri depline; plenipotent. [Pr.: -ți-ar] – Din fr. plénipotentiaire.

PLENITUDINE f. Caracter deplin; plinătate; deplinătate. /<fr. plénitude, lat. plenitudo, ~inis

PLIN, -Ă, plini, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. (Despre vase, încăperi, recipiente etc.) Care este umplut cu ceva, în care se află ceva până la limită. ◊ Expr. Plin ochi = umplut până la limita capacității. A fi plin de sine (sau de el) = a avea o părere foarte bună despre sine, a fi încrezut, îngâmfat. A-i fi (cuiva) paharul plin, se spune despre cineva care a îndurat prea multe necazuri și nu le mai poate suporta. ♦ (Despre arme de foc) În care au fost introduse cartușe; încărcat. 2. Fără goluri; întreg, compact, masiv. ♦ Întreg, deplin, neștirbit. ◊ Profesor plin = profesor universitar titular, cu toate titlurile și drepturile prevăzute de lege. Catedră plină = catedră care are numărul de ore prevăzut de regulament. 3. Care cuprinde, conține, are ceva în cantitate sau în număr mare. ♦ (Despre ochi) Năpădit, inundat de lacrimi. 4. Care este acoperit, încărcat total sau parțial cu ceva. ♦ Murdar, mânjit, uns (cu ceva). 5. (Despre ființe, corpul lor sau părți ale corpului) Cu forme rotunde, durdulii; grăsuț. 6. Care are amploare, intensitate; desăvârșit. Lună plină = lună perfect rotundă, aflată în faza ei maximă. Voce plină = voce sonoră, cu volum. ◊ Expr. În plin(ă)... = în mijlocul..., în miezul..., în toiul... II. S. n. Ceea ce umple un vas, o cavitate, un spațiu etc.; conținut, cuprins. ◊ Plinul conductei = cantitate de fluid care rămâne în permanență într-o conductă de transport. ◊ Loc. adv. Din plin = din abundență. ◊ Loc. adj. și adv. În plin = în centru, la țintă. ◊ Loc. prep. În plinul... = în mijlocul...; p. ext. în toiul... ◊ Expr. A-i merge cuiva în plin = a-i merge cuiva bine, a avea succes, a reuși, a izbândi. A da o lovitură (sau a lovi, a nimeri) în plin = a nimeri bine ținta vizată, a-și ajunge scopul. A-i ieși cuiva cu plin(ul) = a-i ieși cuiva în cale cu un vas plin (fapt considerat în credința populară ca semn prielnic). A face plinul = a umple cu benzină până la refuz rezervorul unei mașini. – Lat. plenus.

PLINĂTATE s. f. Calitatea de a fi deplin, întreg; integritate, totalitate, plenitudine. – Plin + suf. -ătate.

PLINĂTATE f. Caracter deplin; plenitudine; deplinătate. /plin + suf. ~ătate

A SE POTRIVI mă ~esc intranz. 1) A avea trăsături comune; a fi deopotrivă; a se asemăna; a semăna; a se asemui. 2) A fi pe măsura cuiva sau a ceva. Paltonul se ~ește foarte bine. 3) A fi în concordanță deplină; a se armoniza; a se asorta; a concorda; a cadra. ◊ ~ ca nuca de (sau în) perete v. NUCĂ. 4) A da ascultare cuiva; a face pe voie (cuiva). /Din potrivă

PROPRIETATE, proprietăți, s. f. 1. Stăpânire deplină asupra unui bun; (concr.) bun material stăpânit, mai ales pământ (agricol) sau imobil, în baza unui drept recunoscut. ◊ Proprietate literară (sau artistică) = drept de care se bucură un autor de a dispune după voie de operele sale literare sau artistice, putându-le edita, reproduce etc. 2. Trăsătură predominantă care caracterizează o ființă, un lucru, un fenomen etc. și care diferențiază o ființă de alta, un lucru de altul etc.; caracteristică, trăsătură, însușire. 3. Calitate a unui cuvânt, a unui termen, a stilului etc. de a reda exact ideea sau noțiunea exprimată. [Pr.: -pri-e-] – Din fr. propriété, lat. proprietas, -atis.

PROPRIU ~e (~i) 1) Care este proprietatea cuiva; care aparține unei persoane; individual. ◊ Nume (sau substantiv) ~ nume dat unei ființe sau unui lucru pentru a le deosebi de alte ființe sau lucruri. 2) Care întrunește trăsături ce individualizează; tipic; specific; distinctiv; caracteristic. Pronunțare ~e. 3) Care este în concordanță deplină; adecvat; potrivit. 4) (despre cuvinte) Care redă exact ideea ce trebuie exprimată. ◊ Sens ~ sens inițial, de bază. ~-zis la drept vorbind; de fapt. /<lat. proprius, fr. propre

PUTERE, puteri, s. f. I. 1. Faptul de a putea; capacitate, însușire, posibilitate fizică, morală, intelectuală de a acționa, de a realiza ceva; putință. 2. Mare forță fizică, tărie, puternicie. ◊ Loc. adv. Din toate puterile = cu toate forțele, cu toată râvna. ◊ Loc. adv. și adj. În putere (sau în puteri) = puternic, sănătos, voinic. În (toată) puterea (vârstei) = în plină vigoare, în floarea vârstei. Cu puterea = cu sila, prin constrângere. ◊ Expr. A-i sta (sau a-i fi) cuiva în putere = a avea capacitatea, posibilitatea sau experiența (de a face ceva). 3. Intensitate. 4. Eficacitate, tărie. ♦ Grad mare de concentrație. Puterea unei băuturi. 5. Valoare, valabilitate. ◊ Putere de circulație (sau circulatorie) a unei monede = însușirea monedei de a servi la vânzare-cumpărare. Putere de cumpărare (a banilor) = cantitatea de mărfuri și de servicii care poate fi obținută în schimbul unei anumite sume de bani. II. 1. Autoritate, stăpânire, dominație; p. ext. influență. ◊ Expr. A fi în puterea cuiva = a depinde de voința, de bunul plac al cuiva. ◊ Mare putere = țară, stat care dispune de o mare forță economică, militară, politică etc. Puterile centrale = nume dat în primul război mondial Germaniei și Austro-Ungariei. ♦ (Concr.) Stat, țară (suverană). 2. Conducere de stat, guvernare. ◊ Putere de stat = atribut al clasei dominante, care, folosind statul ca instrument al său, înfăptuiește conducerea societății. Putere populară = regim social-economic în care conducerea politică, conducerea statului aparține clasei muncitoare și aliaților ei; stat cu un asemenea regim. ◊ Expr. A fi (sau a ajunge, a veni) la putere = a deține (sau a ajunge să dețină) guvernarea într-un stat. 3. Permisiune, voie; drept, împuternicire legală de a face ceva. ◊ Loc. prep. În puterea... = în virtutea..., în baza... ◊ Expr. A avea puteri depline = a avea dreptul nelimitat și necondiționat de a acționa în numele cuiva. Cu de la sine putere = fără a fi autorizat de nimeni; în mod abuziv. 4. Capacitate, potențial. Creșterea puterii economice. ◊ Putere de muncă = capacitatea unui om de a lucra și de a realiza anumite produse într-un timp determinat. 5. (Pop.) Mijloace materiale, bani, avere; stare materială și socială a cuiva. 6. (Pop.) Punct, moment culminant; toi. În puterea nopții. ◊ Expr. În (toată) puterea cuvântului = în adevăratul înțeles al cuvântului. III. 1. (Mat.) Rezultatul înmulțirii unui număr cu sine însuși (de atâtea ori de câte ori arată exponentul). ♦ Exponent care arată de câte ori trebuie înmulțit un număr cu el însuși. ◊ Putere a unui punct față de un cerc = valoarea absolută a diferenței dintre pătratul razei cercului și pătratul distanței dintre punct și centrul cercului. 2. (Fiz., Tehn.) Lucru mecanic efectuat sau primit într-o unitate de timp; energie primită sau cedată într-o unitate de timp; mărime caracteristică unui sistem tehnic. ◊ Putere instalată = suma puterilor nominale ale mașinilor unei instalații producătoare de energie. Putere nominală = putere pentru care a fost construit un sistem tehnic. – V. putea.

RAI¹ s. n. Loc plin de încântare și de fericire unde, potrivit credințelor religioase, ar ajunge după moarte sufletele celor care respectă preceptele religiei; paradis, eden, cer² (3). ♦ Fig. Loc din natură deosebit de frumos. ♦ Fig. Loc în care cineva se simte deplin fericit. – Din sl. raj.

REALIZA, realizez, vb. I. Tranz. 1. A aduce (ceva) la îndeplinire, a face să devină real; a atinge (un scop), a înfăptui. 2. Spec. A crea, a plăsmui o operă de artă. ♦ Refl. (Despre o persoană, mai ales despre un artist) A se dezvolta pe deplin, a se desăvârși, a-și pune în valoare capacitatea de creație. 3. A obține, a dobândi, a câștiga (ceva); a încasa prețurile (la mărfurile vândute). 4. A-și face o idee precisă despre..., a reuși să înțeleagă, să pătrundă înțelesul unui lucru. [Pr.: re-a-] – Din fr. réaliser.

REGULĂ ~i f. 1) Normă potrivit căreia se desfășoară o activitate; precept. 2) mat. Mod de rezolvare a unor probleme. * ~ de trei (simplă și compusă) metodă pentru determinarea celei de-a patra mărimi date. 3) Principiu călăuzitor; linie de conduită. ~ de politețe. ◊ De ~ în mod obișnuit; de obicei. 4) Așezare a unor obiecte potrivit unor cerințe. ◊ A face ~ a face ordine. În (bună) ~ așa cum trebuie; în ordine. În toată ~a în conformitate cu legea; în deplină ordine. [G.-D. regulii] /<lat. regula, fr. regle

RESTRICȚIE, restricții, s. f. Măsură care limitează, îngrădește un drept, o libertate etc. ◊ Loc. adv. Fără restricție = fără rezerve; pe deplin. [Var.: restricțiune s. f.] – Din fr. restriction, lat. restrictio, -onis.

RESTRICȚIE ~i f. Măsură de restrângere a unui drept sau a unei libertăți; îngrădire. ~ de circulație. ◊ Fără ~ fără rezerve; pe deplin. [G.-D. restricției; Sil. -ți-e] /<fr. restriction, lat. restrictio, ~onis

ROMAN², -Ă, romani, -e, s. m. și f., adj. I. S. m. și f. 1. Persoană care făcea parte din populația de bază a statului roman și care se bucura de drepturi depline de cetățenie. 2. Locuitor al Romei. II. Adj. Propriu Romei antice sau imperiului întemeiat de Roma, care se referă la Roma, care aparține Romei. ◊ Cifre romane = cifre reprezentate prin litere din alfabetul latin. Biserica romană = Biserica catolică; catolicism. – Din lat. romanus.

SATISFĂCUT adj. 1. mulțumit, (înv. și pop.) norocit, (înv. și reg.) mulțumitor, (înv.) odihnit, (rar fig.) sătul. (Un om pe deplin ~.) 2. v. împăcat. 3. v. bucuros. 4. v. îndeplinit.

SĂNĂTOS, -OASĂ, sănătoși, -oase, adj. 1. Care se bucură de sănătate deplină, care nu suferă de nici o boală sau infirmitate; teafăr, zdravăn. ◊ Loc. vb. A se face sănătos = a se însănătoși. ◊ Expr. A nu fi sănătos (la minte) = a fi (cam) nebun, zănatic. Să-l (sau să o etc.) porți sănătos sau sănătoasă = urare adresată cuiva care poartă o haină sau o încălțăminte nouă. Să fii sănătos = a) formulă de urare sau de mulțumire; b) treaba ta, nu ai decât! (Fam.) A nu fi sănătos dacă... = a nu se putea abține de la ceva (rău), a-i sta în fire să facă ceva (rău). (Adverbial) A râde sănătos = a râde cu poftă, din toată inima. ♦ (Despre plante, fructe etc.) Care nu este stricat sau atacat de vreo boală; nevătămat, în bună stare. ♦ (Despre obiecte) Care nu este atins de nici o stricăciune; care este în bună stare; întreg, intact; solid, rezistent. ♦ Fig. Bine consolidat, cu prestigiu; durabil; intangibil. ♦ Fig. Care nu este alterat moralicește; cinstit, onest, corect. 2. Prielnic sănătății; salubru. ♦ (Substantivat, f.; în expr.) A o lua (sau a o rupe, a o șterge) la sănătoasa = a o lua la fugă, a pleca repede pentru a nu păți ceva. 3. Fig. Înțelept, bun, cu (sau de) bun-simț; potrivit, indicat, recomandabil. ♦ (Despre acțiuni, activități) Serios, temeinic. – Lat. *sanitosus (< sanus).

SĂTUL, -Ă, sătui, -le, adj. 1. Care și-a potolit pe deplin foamea sau setea, care s-a săturat; săturat. ◊ (Substantivat) Sătulul nu crede celui flămând. 2. Fig. Satisfăcut de ceva, mulțumit. 3. Fig. Care a ajuns la saturație, care nu mai poate suporta; dezgustat, plictisit. – Lat. satulius.

A SE SĂTURA mă satur intranz. 1) A-și potoli pe deplin foamea (sau setea); a deveni sătul. 2) A se simți întru totul satisfăcut; a nu mai avea nevoie. ~ de somn. 3) A fi sătul, plictisit sau dezgustat. ◊ ~ de ceva (sau de cineva) ca de mere acre (sau pădurețe) a fi dezgustat complet de ceva (sau de cineva). ~ până în gât a-i fi lehamite. /<lat. saturare

SĂTURA, satur, vb. I. Refl. și tranz. 1. A(-și) potoli pe deplin foamea sau setea, a (se) îndestula cu mâncare sau cu băutură. ◊ Loc. adv. Pe săturate = în cantitate suficientă pentru potolirea deplină a foamei sau a setei. 2. Fig. A fi sau a face să fie pe deplin mulțumit, satisfăcut (de sau cu ceva). 3. Fig. A fi sau a face să fie sătul, plictisit, dezgustat, scârbit de ceva sau de cineva. – Lat. saturare.

SĂTURAT, -Ă, săturați, -te, adj. 1. Care și-a potolit pe deplin foamea sau setea; sătul. 2. Fig. Ajuns la saturație, dezgustat, scârbit, plictisit de cineva sau de ceva. – V. sătura.

SCLAV, -Ă, sclavi, -e, s. m. și f. Persoană lipsită de orice drepturi, aflată în proprietatea deplină a unui stăpân de sclavi pentru care muncește; rob. ♦ Fig. Persoană care satisface orbește și servil voința altuia ♦ Fig. Persoană care își subordonează integral voința sau acțiunile unei pasiuni, unei dogme, unui viciu etc. – Din lat. sclavus. Cf. fr. esclave.

A SEDUCE seduc tranz. 1) (persoane) A căuta să pună stăpânire pe deplin (prin comportare, exterior, vorbe etc.); a capta prin însușiri deosebite; a cuceri. 2) fig. (despre lucruri, activități etc.) A atrage foarte puternic; a fascina; a captiva. 3) (persoane) A determina la relații sexuale prin promisiuni false; a ademeni; a înșela. 4) A face să ajungă în stare de declin moral; a corupe; a perverti; a declasa; a vicia. /<lat. seducere, fr. séduire

SIGUR, -Ă, (I) siguri, -e, adj., (II) adv. I. Adj. 1. De a cărui realitate sau realizare nu se poate îndoi nimeni; neîndoielnic. 2. Convins, încredințat. ◊ Expr. A fi sigur (de ceva sau de cineva) = a avea deplină încredere (în ceva sau în cineva), a se baza (pe cineva sau ceva). 3. Care este demn de încredere, pe care te poți bizui. ◊ Expr. A fi sigur de sine (sau de el) = a se comporta și a acționa în mod neșovăielnic, a fi conștient de valoarea și de puterile proprii. (Fam.) A lua (pe cineva) la sigur = a ataca (pe cineva) de-a dreptul, cu dovezi evidente și cu precizie, fără a-i lăsa posibilitatea să se eschiveze. A merge (sau a se duce) la sigur = a merge drept la țintă, fără risc; a nu da greș. ♦ Care nu prezintă pericol, fără primejdie. Drum sigur. ◊ Expr. A pune (ceva sau pe cineva) la loc sigur = a pune (ceva sau pe cineva) într-un loc ferit de orice pericol; a ascunde. 4. Care nu dă greș; precis; fără defect. Judecată sigură. ♦ Hotărât, ferm. neșovăielnic. ♦ Care produce efectul dorit; eficace. Medicament sigur. II. Adv. 1. Da. 2. În mod precis, negreșit. ◊ Expr. (Fam.) Mai mult ca (sau decât) sigur = fără nici un fel de îndoială. – Din ngr. síghuros.

SIGUR² ~ă (~i, ~e) 1) Care nu provoacă îndoială; neîndoielnic; cert; incontestabil. Victorie ~ă. 2) Care este încredințat, convins. ~ de reușită. ◊ A fi ~ de cineva (sau de ceva) a avea încredere deplină în cineva (sau în ceva). 3) Care este de nădejde; pe care te poți bizui. Adăpost ~. ◊ A fi în mâini ~e (a fi) în mâini de nădejde. A pune pe cineva (sau ceva) la loc ~ a ascunde pe cineva (sau ceva) într-un loc unde nu există nici o primejdie. A merge la ~ a acționa fără greș. Mână ~ă mână fermă, neșovăielnică. 4) Care produce efectul dorit; cu acțiune pozitivă; eficace. Remediu ~. /<ngr. síghuros

SIGURANȚĂ ~e f. 1) Situație fără pericol; lipsă de primejdie; securitate. ◊ A fi în ~ a fi ferit de primejdii. 2) Lipsă de îndoială; convingere fermă; certitudine. ◊ Cu ~ a) cu deplină încredere în sine; b) fără îndoieli. Pentru mai multă ~ a) pentru a fi mai sigur; b) pentru a asigura securitate deplină. 3) Exactitate în realizarea unei acțiuni; dibăcie; dexteritate. 4) Dispozitiv al unei arme de foc care împiedică descărcarea accidentală a acesteia. 5) Dispozitiv care protejează un sistem tehnic împotriva acțiunii dăunătoare sau nedorite. ◊ Ac de ~ ac prevăzut la unul din capete cu închizătoare, întrebuințat pentru a prinde ceva. ~ electrică dispozitiv de întrerupere automată a unui circuit electric, când intensitatea curentului depășește nivelul obișnuit. 6) Poliție secretă. [G.-D. siguranței] /sigur + suf. ~anță

SIMȚIRE, simțiri, s. f. 1. Faptul de a simți; sensibilitate (1). 2. Trăire afectivă, afect, sentiment. 3. Stare normală a organismului în care omul este pe deplin conștient de ceea ce se petrece în jurul lui, fiind stăpân pe simțurile și pe facultățile lui intelectuale. ◊ Loc. adj. Fără simțire = fără cunoștință; leșinat. ◊ Expr. A-și pierde simțirea (sau simțirile) = a leșina. A-și veni în simțire (sau în simțiri) = a-și reveni din leșin; a-și veni în fire; a-și recăpăta stăpânirea de sine. ♦ (Rar) Simț (1). 4. (Înv. și pop.; și în sintagma simțire de sine) Bun-simț, bună-cuviință. – V. simți.

SITUAȚIE ~i f. 1) Ansamblu de împrejurări în care se află o persoană, o colectivitate, un popor sau o țară la un moment dat; stare de fapt. ~ economică. ~ familială. ◊ A te pune în ~a cuiva a căuta să înțelegi comportarea cuiva, închipuindu-te în locul lui. A fi la înălțimea ~ei a corespunde pe deplin unei sarcini încredințate; a fi la nivel. Ieșire din ~ modalitate de a ieși dintr-o încurcătură; soluție. ~a obligă poziția ocupată implică responsabilitate. 2) Poziție socială sau materială. * Om cu ~ om aranjat. A-i face cuiva o ~ a ajuta pe cineva să avanseze. 3) Totalitate de bunuri materiale pe care le posedă o persoană sau o colectivitate; avere. 4) Dispoziție spirituală; stare sufletească. 5) Document prin care se prezintă o stare de lucruri; scurtă dare de seamă. [G.-D. situației; Sil. -tu-a-ți-e] /<lat. situato, ~onis, fr. situation

SITUAȚIE, situații, s. f. 1. Totalitatea împrejurărilor care determină la un moment dat condițiile de existență și de dezvoltare ale unei persoane, ale unei colectivitați, ale unei activitați; stare de fapt care decurge de aici pentru cineva sau ceva. ◊ Expr. A fi la înălțimea situației = a corespunde pe deplin unei misiuni încredințate. A te pune în situația cuiva = a încerca să înțelegi împrejurările în care se află altul, pentru a-ți da seama de modul lui de a gîndi sau de a acționa. A fi călare (sau stăpîn) pe situație = a fi stăpîn pe împrejurări în momente grele, critice. ♦ Poziție socială, materială sau morală în care se află cineva. ◊ Expr. A-i face cuiva o situație = a ajuta pe cineva să ajungă la o poziție socială, materială și morală bună. ♦ (Concr.) Avere. ♦ Fig. Dispoziție, stare sufletească. 2. Dare de seamă, raport, inventar. ◊ Situația casei = stare de fapt, constatată zilnic sau ocazional, a numerarului și a gestiunii bănești a unei întreprinderi; raport² asupra rezultatului constatărilor făcute cu acest prilej. 3. (Rar) Așezare, poziție a unui teren, a unei localități. [Var.: (înv.) situațiune s. f.] – Fr. situation.

SITUAȚIE, situații, s. f. 1. Totalitatea împrejurărilor care determină la un moment dat condițiile existenței unei ființe, a unei colectivități, a unei activități; stare de fapt care decurge de aici pentru cineva sau ceva. Expr. A fi la înălțimea situației = a corespunde pe deplin unei misiuni încredințate. A te pune în situația cuiva = a încerca să înțelegi împrejurările în care se află altul, pentru a-ți da seama de modul lui de a gândi sau de a reacționa. A fi stăpân (sau călare) pe situație = a domina o situație în împrejurări critice, a fi sigur de ceva, a ști să se descurce (într-o situație dificilă). ♦ (În sintagma) Situație limită = situație excepțională, la extremă, aparent fără ieșire, care impune luarea fără întârziere a unei hotărâri radicale. ♦ Poziție socială, materială sau morală în care se află cineva. ◊ Expr. A-i face cuiva o situație = a ajuta pe cineva să ajungă la o poziție socială, materială și morală bună. ♦ (Concr.) Avere. ♦ Fig. Dispoziție, stare sufletească. 2. Prezentare detaliată a unor date privind rezultatele unei activități economice sau financiare dintr-un domeniu (comparativ cu sarcinile planificate); raport; inventar. ♦ Document în care se prezintă o stare de lucruri, mersul unor lucrări etc. 3. (Rar) Așezare, poziție a unui teren, a unei localități etc. [Pr.: -tu-a-. – Var.: (înv.) situațiune s. f.] – Din fr. situation.

SLOBOD ~dă (~zi, ~de) pop. 1) (despre persoane) Care se bucură de libertate; care poate face ce vrea; liber. * A avea mână ~dă a fi darnic. Cu inima ~dă liniștit, împăcat. 2) (despre oameni) Care are drepturi politice și cetățenești depline; liber. 3) (despre state, popoare) Care nu se află sub stăpânire străină; nestăpânit de alt stat; neatârnat; liber; suveran; autonom; independent. 4) și adverbial (despre acțiuni) Care se efectuează fără restricții; care se face cu ușurință; fără efort; nestânjenit; nestingherit; liber. Respirație ~dă. A păși ~. 5) Care nu este ocupat; liber. Odaie ~dă. Drum ~. 6) (despre timp) Care poate fi folosit după bunul plac al cuiva; disponibil. Zi ~dă. 7): Cu ~da cu deșertul; fără încărcătură. /<sl. slobodi, svobodu

SPARTIAT, -Ă adj., s.m. și f. Spartan. ♦ Nume dat cetățenilor cu drepturi depline din vechea Spartă, spre deosebire de iloți. [Pron. -ti-at. / < fr. spartiate].

STANȚĂ¹, stanțe, s. f. Strofă cu înțeles deplin, alcătuită din opt versuri cu o anumită schemă de rimă și formând o unitate ritmică. ♦ (La pl.) Poezie scrisă cu tipul de strofă definit mai sus; p. gener. poezie. – Din fr. stance, it. stanza.

STĂPÂN ~ă (~i, ~e) m. și f. 1) Persoană căreia îi aparține un bun material. ~ul mașinii. ◊ A se face ~ pe ceva a pune stăpânire pe ceva. 2) (în antichitate) Proprietar de sclavi. 3) Persoană în serviciul căreia se află angajat cineva. ◊ A intra (sau a se băga) la ~ a se angaja slugă. (A fi) fără ~ a) (a fi) independent în acțiunile sale; b) (a fi) fără supraveghere. 4) fig. Persoană cu puteri depline. ◊ A fi ~ pe situație a se orienta bine într-o situație, ocupând o poziție dominantă. A fi ~ pe materie a poseda un obiect. A fi ~ pe sine a fi în stare să-și stăpânească sentimentele, pornirile; a-și ține firea. A fi ~ pe soarta (sau pe viața) sa a dispune de propria persoană. 5) pop. Persoană care administrează o gospodărie (privată sau publică); gospodar. ◊ ~ul casei a) capul familiei; b) gazdă (luată în raport cu oaspeții). /<sl. stopanu

SUPUS, -Ă, supuși, -se, adj., s. m. și f. I. Adj. 1. Ascultător, plecat, smerit. ♦ Umilit, servil. 2. (Înv. și reg.) Așezat sub...; ascuns, pitit. II. S. m. și f. (Urmat de determinări care indică statul în discuție) Persoana care aparține, prin cetățenie, unui anumit stat; persoană aflată sub o protecție specială de ordin juridic a unui stat, fără a fi cetățean cu drepturi depline. ♦ (Înv.; la pl.) Locuitorii unei țări care depind de o autoritate centrală. – V. supune.

SUTĂ, sute, num. card., s. f. 1. Num. card. (Adesea cu valoare substantivală sau adjectivală) Numărul care în numărătoare are locul între nouăzeci și nouă și o sută unu și care se indică prin cifrele 100 și C. ◊ Loc. adj. La sută = (despre dobânzi, procente) corespunzător, proporțional unei sume de o sută de lei sau unei cantități de o sută de unități. ◊ Loc. adv. Sută la (sau în) sută = complet, în întregime, deplin; p. ext. sigur, fără îndoială. ◊ Expr. Sute și mii sau mii și sute sau o sută și-o mie sau sute (și sute) de... = număr mare, nedeterminat. ◊ (Cu valoare de num. ord.) Rândul o sută 2. S. f. Cifră care marchează numărul dintre nouăzeci și nouă și o sută unu. ♦ Bancnotă de o sută de lei. ◊ Expr. Unde s-a dus mia, ducă-se și suta = unde s-a făcut o cheltuială mare, poate să se facă și una mai mică. – Et. nec.

ȘTIINȚĂ, științe, s. f. I. 1. Faptul de a avea cunoștință (de ceva), de a fi informat; cunoaștere. ◊ Loc. adv. Cu (sau fără) știință = (ne)știind; (in)conștient; cu (sau fără) voie. Cu bună știință = conștient, având cunoștința deplină a faptelor. Cu (sau fără) știința cuiva = cu (sau fără) consimțământul ori aprobarea cuiva. Spre știință = ca să se știe. ♦ Veste, știre. 2. Conștiință. II. 1. Pregătire intelectuală, instrucție; învățătură, erudiție. ◊ Știință de carte = cunoștințe de scriere și de citire. 2. Ansamblu sistematic de cunoștințe despre natură, societate și gândire; ansamblu de cunoștințe dintr-un anumit domeniu al cunoașterii. ◊ Om de știință = savant, învățat. [Pr.: ști-in-] – Ști + suf. -ință (cu unele sensuri după fr. science).

TĂCERE s., interj. 1. s. v. liniște. 2. interj. v. liniște. 3. s. v. muțenie. 4. s. v. întrerupere. 5. s. v. discreție. 6. s. acalmie, calm, liniște, pace, (înv. și reg.) paos, (înv.) lin, liniștire, molcomire. (Stare de ~ deplină în natură.)

TEMEI ~iuri n. 1) Element esențial de temelie; parte fundamentală. A surpa ~iurile vechi. ◊ De ~ a) de bază; fundamental; b) serios; c) însemnat. Fără (sau lipsit) de ~ lipsit de bază reală; neîntemeiat. Cu ~ a) care se sprijină pe o bază solidă; în mod solid; cu temeinicie. A pune ~ pe ceva (sau pe cineva) a se bizui pe ceva (sau pe cineva); a conta. 2) Fenomen care provoacă sau determină apariția efectului; pricină; motiv; cauză. ◊ Cu tot ~iul având destule motive; pe deplin justificat. 3) pop. Partea centrală a unui fenomen în desfășurare; toi. ~iul iernii. ~iul mesei. /<sl. temeli

TENEBRĂ, tenebre, s. f. (Livr.; rar la sg.) întuneric deplin; întunecime, obscuritate, beznă. – Din fr. ténèbres, lat. tenebrae.

TIHNĂ, tihne, s. f. Liniște deplină, pace, tihnire; viață liniștită, lipsită de griji; odihnă, repaus. ♦ (Înv.) Mulțumire, satisfacție. [Var.: (pop.) ticnă s. f.] – Din tihni (derivat regresiv).

TOT¹ toată (toți, toate) 1) (precedă cuvântul determinat) Care este cuprins în întregime; întreg. ~ satul. ◊ În toată libertatea în libertate deplină. 2) (despre unități de timp) Care durează de la început până la sfârșit; întreg. ~ anul. 3) Care indică o cantitate în totalitatea ei; cât există de fapt. Toți banii. ◊ A vârî(sau a băga) pe cineva în toți sperieții a speria foarte tare pe cineva. 4) (precedat de prepoziția de) Care este la cel mai înalt grad. Tânăr de ~. 5) la sing. Fiecare; oricare. ~ omul știe. ◊ În ~ anul în fiecare an. Peste ~ (locul) oriunde; pretutindeni. /<lat. totus

TOTAL, -Ă, (1) totali, -e, adj., (2) totaluri, s. n. 1. Adj. Care cuprinde totul; întreg, complet; general. ♦ Fig. Cât se poate de mare; deplin, desăvârșit. 2. S. n. Sumă rezultată dintr-o adunare. ◊ Loc. adv. În total = una peste alta, peste tot, cu totul. ♦ Întreg rezultat din reunirea părților. – Din fr. total.

TOTAL adj., adv., s. 1. adj. v. exhaustiv. 2. adj. v. întreg. 3. adv. v. integral. 4. adj. v. absolut. 5. adj. v. nemărginit. 6. adj. v. deplin. 7. s. (MAT.) v. sumă. 8. s. v. număr. 9. s. v. totalitate. 10. adj. global. (Rezultat ~.) 11. adj. absolut, suveran. (Un dispreț ~.) 12. adj. v. neprecupețit. 13. adv. v. totalmente.

TOTAL² ~ă (~i, ~e) 1) (în opoziție cu parțial) Care include toate elementele necesare; desăvârșit; deplin; întreg; complet. Distrugere ~ă. 2) fig. Care este deosebit de mare; deplin; desăvârșit; complet. Indiferență ~ă. /<fr. total

TOTAL, -Ă adj. Care cuprinde totul; întreg, complet. ♦ (Fig.) Deplin, desăvîrșit. // s.n. 1. (Mat.) Rezultatul unei adunări; sumă. ♦ Cantitate întreagă. 2. Totalitate, ansamblu. [Cf. fr. total, lat. totalis].

TRANSPORT ~uri n. 1) Ramură a economiei care cuprinde totalitatea mijloacelor de deplasare a bunurilor materiale și a pasagerilor. ~ rutier. ~ aerian. ~ fluvial. 2) Totalitate a bunurilor materiale sau a persoanelor care se deplasează la un moment dat împreună. 3) fig. livr. Stare de fericire deplină; uitare de sine; beatitudine; euforie. [Sil. trans-port] /<fr. transport, germ. Transport

ȚINE, țin, vb. III. I. Tranz. 1. A avea ceva în mână (sau în brațe etc.) și a nu lăsa să scape. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) lumânarea (sau lumina) = a) a fi naș cuiva la cununie; b) a sta lângă cineva în ultimele clipe ale vieții cu o lumânare aprinsă în mână (după un vechi obicei creștin). A-i ține (cuiva) cununa = a fi naș (cuiva) la cununie. A ține frânele țării (sau împărăției etc.) = a conduce, a stăpâni, a guverna o țară etc. A ține pe cineva (sau ceva) în mână = a avea pe cineva (sau ceva) în puterea sa, a dispune de cineva (sau de ceva) după bunul plac; a avea pe cineva (sau ceva) la mână. A ține ursita (sau soarta) cuiva (în mână) = a fi stăpân pe viața cuiva și a dispune de ea după bunul său plac. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, „de după” sau „pe după”, arată partea de care se apucă) Ținem pe bunic de mână. (Refl. recipr.) Mergeau ținându-se de mână. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, arată partea sau capătul de care e apucat un obiect sau chiar obiectul însuși) Ține de nuia. ♦ (La imper.) Ia! primește! ♦ (Determinat prin „în brațe” sau „îmbrățișat”) A cuprinde pe cineva cu brațele în semn de dragoste, de prietenie; a îmbrățișa. ♦ (Determinat prin „în mână”) A mânui o armă, o unealtă, un instrument etc. ♦ (La volei, polo pe apă etc.; în expr.) A ține mingea = a opri mingea în mâini mai mult timp decât este regulamentar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 2. A susține un obiect greu (ridicat de la pământ) și a nu-l lăsa să cadă. 3. A sprijini pe cineva să nu cadă. ♦ Intranz. A nu lăsa ca ceva care atârnă sau plutește să cadă sau să se scufunde. 4. A cuprinde, a purta, p. ext. a suporta. ◊ Expr. A nu-l (mai) ține pe cineva pământul = a nu mai putea fi suportat din cauza răutății, fărădelegilor etc. A nu-l (mai) ține pe cineva locul = a nu mai putea de bucurie, de nerăbdare etc. A nu-l mai ține (pe cineva) pielea = a fi foarte fericit, foarte mândru. II. 1. Refl. A se prinde cu mâinile de ceva sau de cineva. ♦ A apăsa, a comprima o parte a corpului (pentru a-i încetini funcția, a potoli o senzație dureroasă etc.). ♦ A se menține într-un loc, a nu se prăbuși, a nu cădea de undeva. Se ține tare în șa. 2. Refl. A fi prins sau fixat ușor de ceva, a fi legat prea slab de ceva. Se ținea numai într-un cui. ♦ Intranz. și refl. A fi bine fixat sau înțepenit undeva (și a nu se desface, a nu se desprinde, a nu ceda). Cuiul (se) ține bine. 3. Refl. (Cu determinări introduse prin prep. „de” sau „după”) A merge în urma cuiva, pășind cât mai aproape de el și a nu-l părăsi nici o clipă; p. ext. a fi mereu împreună cu cineva, a fi nelipsit de lângă cineva. ♦ A sta mereu în drumul, în preajma sau în urma cuiva, stăruind cu o rugăminte; a urmări pe cineva cu stăruințele sale, cu insistențele sale pentru a-i câștiga simpatia, dragostea. ♦ A se lua după cineva, a imita pe cineva, a lua ca exemplu, ca model pe cineva. 4. Refl. (Cu determinări modale) A urma unul după altul, a se înșirui. Automobilele se țineau lanț. 5. Refl. A se îndeletnici mult (sau numai) cu..., a se preocupa neîntrerupt (sau numai) de..., a nu se lăsa de... ◊ Expr. A se ține de ale sale = a-și vedea de treabă. 6. Intranz. și refl. A face parte integrantă dintr-un tot; (despre unelte) a face parte dintr-un sortiment, dintr-o garnitură etc. ♦ A face parte din bunurile cuiva, a aparține cuiva. 7. Intranz. A se referi la..., a fi în legătură cu..., a face parte din... ♦ A fi de datoria, de competența cuiva; a privi, a interesa pe cineva. 8. Intranz. A fi legat sufletește de ceva: p. ext. a avea pentru cineva o afecțiune puternică, a iubi pe cineva. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „cu”) A lua apărarea sau partea cuiva, a susține pe cineva, a fi de partea cuiva. 9. Intranz. (Urmat de un verb la conjunctiv) A dori mult ca ceva să se întâmple, să se facă sau să fie; a simți imboldul de a face ceva. III. 1. Tranz. A face ca trupul (sau o anumită parte a lui) să stea mai mult timp într-o anumită poziție sau atitudine. ◊ Expr. A ține nasul sus sau (refl.) a se ține cu nasul pe sus = a fi obraznic, încrezut, pretențios. A ține capul sus sau (refl.) a se ține cu capul pe sus = a fi mândru, orgolios. ♦ (Pop.) A se uita fix la cineva sau ceva. 2. Tranz. A face pe cineva sau ceva să stea un timp oarecare într-un anumit loc. ♦ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în evidență = a avea (pe cineva sau ceva) în vedere; a da o atenție deosebită. A ține (ceva) în suspensie = a nu se pronunța sau a nu se hotărî (asupra unui lucru). ♦ A da cuiva locuință, sălaș, cazare; a nu lăsa (pe cineva) să plece în altă parte. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „la” sau „în”) A sili, a forța pe cineva să stea într-un anumit loc. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la pastramă = a lăsa pe cineva să rabde de foame. ♦ A lipsi pe cineva de libertate, a-l face să stea închis, legat. 3. Tranz. A face ca cineva sau ceva să nu se poată mișca din loc (prinzându-l cu mâinile sau legându-l); a imobiliza. ◊ Expr. A ține pe cineva sub papuc (sau sub picior) = a stăpâni, a domina pe cineva. 4. Tranz. A face ca cineva sau ceva să stea sau să rămână un timp oarecare într-o anumită stare; a menține. 5. Tranz. (Cu determinările „pe loc” sau „în loc”) A opri pe cineva sau ceva din mersul său, făcându-l să rămână pe loc, a-l împiedica să-și urmeze drumul. ◊ Expr. A-i ține cuiva drumul (sau calea) = a) a opri pe cineva din drumul său, împiedicându-l să treacă înainte; a sta în calea cuiva; b) a pândi trecerea cuiva, a aștepta pe cineva în drum și a-l opri pentru a-i adresa o rugăminte; c) (pop.) a urmări pe cineva în mod insistent (pentru a-i câștiga bunăvoința, dragostea); a fi mereu în calea cuiva. A ține drumul (sau calea, drumurile) = a) a practica tâlhăria la drumul mare; b) a umbla fără rost, haimana. (Pop.) A-i ține cuiva drumul legat = a împiedica acțiunile cuiva, libertatea cuiva. A ține (pe cineva) de vorbă = a sta de vorbă cu cineva (nelăsându-l să-și vadă de lucru). 6. Tranz. A face pe cineva să aștepte. 7. Refl. (Rar) A sta mai mult timp într-un anumit loc. ◊ Expr. A se ține în rezervă (sau la o parte, la distanță) = a nu lua parte la ceva, a se abține de la ceva. A se ține sufletul în cineva = a fi viu, a trăi. ♦ (Pop.) A-și duce traiul, a viețui, a trăi (undeva). 8. Refl. A sta într-o anumită poziție, a lua sau a avea o anumită atitudine sau ținută. Se ținea drept. ◊ Expr. A nu se mai (putea) ține pe (sau în) picioare = a cădea (de osteneală, de somn, de boală etc.). 9. Refl. (Pop., determinat prin „mândru”, „mare”, „tare” sau un echivalent al acestora) A fi mândru, încrezut; a se mândri, a-și lua aere de superioritate, a face pe grozavul. 10. Tranz. A înfrâna, a stăpâni, a domina un sentiment, o pornire etc. Abia își ține lacrimile. (Refl.) (Urmat de un verb la conjunctiv în forma negativă) De-abia se ține să nu râdă. ◊ Expr. A-și ține firea = a-și păstra liniștea, calmul, cumpătul; a se stăpâni. ♦ (Urmat de un verb la conjunctiv sau de determinări introduse prin prep. „de”, „de la”) A opri pe cineva de la ceva, a împiedica pe cineva să facă ceva; a reține. IV. 1. Tranz. A păstra un lucru într-un anumit loc (pentru a-l pune la adăpost sau a-l avea la îndemână în caz de trebuință). ♦ A păstra mult timp un lucru pentru a se folosi de el în viitor. ♦ (Construit cu un complement în dativ sau introdus prin prep. „pentru”) A opri, a rezerva un lucru pentru cineva. ♦ A păstra un anumit timp un obiect primit de la cineva în acest scop. ♦ A opri ceva (ce nu-i aparține) la sine sau pentru sine; a reține pe nedrept. 2. Tranz. A nu lăsa ca ceva să dispară, să se distrugă, să se altereze etc.; a păstra neatins și neschimbat, a conserva. ◊ Expr. A ține legătura cu cineva = a rămâne în (strânsă) legătură cu cineva, a păstra legătura cu cineva. A ține cuiva (sau, reg., a ține pe cineva) mânie (sau pizmă, supărare, alean) = a purta cuiva ură, supărare etc., a rămâne mânios pe cineva mai mult timp, a nu ierta pe cineva. A ține taina (sau secretul) sau a ține (ceva) secret = a ascunde, a nu dezvălui, a nu da pe față, a nu destăinui un secret. A ține minte = a nu uita (ceva), a-și aminti de... ♦ A cruța, a nu distruge. ♦ (Pop.) A păstra cuiva dragoste, a nu părăsi pe cineva. 3. Tranz. A păstra o stare sau o calitate vreme mai îndelungată. ◊ Expr. A-i ține cuiva cald (sau, intranz., de cald) = a-i fi cuiva de folos, a-i prinde bine. (Intranz.) A-i ține (cuiva) de frig = a apăra de frig. A-i ține (cuiva) de foame (sau de sete) = a sătura (înlocuind altă hrană mai potrivită). A ține (cuiva) de urât = a sta împreună cu cineva vorbindu-i, distrându-l pentru a-i alunga singurătatea sau plictiseala. 4. Tranz. A urma mereu același drum (sau aceeași cale, aceeași direcție), a nu se abate din drum; a umbla într-un anumit loc; p. ext. a merge (sau a o lua) pe un anumit drum; (despre drumuri) a merge, a străbate, a trece printr-un loc. (Refl.) (Determinat prin „de drum”) Ține-te de drumul acesta până acasă. ◊ Expr. (înv.) A ține marea sau (intranz.) a ține spre plina mare = a naviga în larg. 5. Tranz. A respecta cu strictețe, a împlini întocmai; a păzi (o normă, o învoială, un angajament, o lege). ♦ A sărbători, a prăznui, a cinsti (o zi de sărbătoare). ◊ Expr. A ține zile pentru cineva = a posti ca să-i meargă cuiva bine, să i se împlinească o dorință. ♦ Refl. A persevera în..., a nu se îndepărta de..., a nu se abate de la..., a rămâne consecvent cu... ◊ Expr. (Intranz.) A ține la vorba sa = a rămâne nestrămutat într-o hotărâre, a nu reveni asupra celor spuse, a nu-și schimba hotărârea. 6. Refl. și intranz. (De obicei cu determinările „bine”, „tare”, „dârz”) A se menține în condiții bune, a nu se da bătut, a nu se lăsa înduplecat; a rezista. ◊ Expr. (Refl.) A se ține (sau, tranz., a ține pe cineva) treaz = a rămâne (sau a determina pe cineva să rămână) treaz, a nu (se) lăsa să fie prins de somn. (Refl.) A se ține gata = a sta pregătit (pentru a face ceva). (Refl.) Ține-te (sau te ține) bine sau (intranz.) ține bine! formulă de îndemn și de încurajare. (Refl.) Să se țină bine! formulă de amenințare. ♦ Intranz. A rezista la o încercare sau la o probă, a suporta ceva. Calul ține la galop. 7. Refl. și tranz. A se afla sau a face să se afle în deplină sănătate și putere. ◊ Expr. A (se) ține viu (sau în viață, cu zile etc.) = a (se) menține în viață; a trăi sau a face să trăiască. ♦ Refl. A se păstra, a se conserva. V. Tranz. 1. A ocupa, a avea (un loc). ◊ Expr. A ține loc de... = a face serviciul de..., a îndeplini funcția de..., a servi drept..., a fi întrebuințat ca... 2. A stăpâni (un loc). ♦ A apăra un loc de invazia dușmanului, a opri (cu armele) intrarea într-un loc. 3. A avea (pe cineva) în serviciul său. 4. A avea sub conducerea, direcția sau administrația sa; a fi însărcinat cu o funcție (și a o exercita). ◊ Expr. A ține casa (sau contabilitatea) = a fi casier (sau contabil). A ține socotelile = a fi însărcinat cu socoteala intrării și ieșirii banilor într-o întreprindere. 5. A poseda animale și a le crește (pentru folosul pe care-l dau). 6. A avea în posesiune o întreprindere; a avea în folosință pe timp limitat o proprietate; a deține (în calitate de chiriaș, de arendaș). 7. (Pop.) A avea de vânzare (o marfă în prăvălie). VI. Tranz. 1. A suporta toată cheltuiala necesară întreținerii unei case, unei gospodării etc. ◊ Expr. A ține casă (cu cineva) = a conviețui cu cineva (în calitate de soț și soție). A ține casă mare = a duce trai bogat, luxos. A ține casă (sau masă) deschisă = a primi bucuros și des mulți oaspeți. A-și ține rangul = a avea un fel de viață potrivit cu rangul pe care îl ocupă. ♦ A da cuiva cele necesare pentru a trăi (mai ales hrană); a întreține. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la școală (sau la studii) = a trimite (pe cineva) la școală, suportând cheltuielile necesare. ♦ Tranz. și refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. „cu”) A (se) hrăni. ◊ Expr. (Tranz.) A-și ține capul (sau viața, zilele, sufletul) cu... = a se hrăni, a trăi cu... ♦ Refl. A face față cheltuielilor necesare vieții; a se întreține, a trăi. 2. A purta cuiva de grijă, a avea grijă de cineva, a îngriji pe cineva. ◊ Expr. A ține pe cineva ca pe (sau în) palmă = a îngriji pe cineva cu cea mai mare dragoste, împlinindu-i-se toate dorințele. A ține bine = a păstra în stare bună, în ordine deplină, a întreține bine. 3. (Pop.) A fi căsătorit cu cineva. ♦ (Construit cu dat. pron.) A avea un amant. ♦ Refl. recipr. A avea cu cineva relații de dragoste (în afara căsătoriei), a trăi cu cineva (în concubinaj). VII. 1. Intranz. A dura, a dăinui. ♦ (Despre provizii) A ajunge (pentru un timp oarecare), a nu se termina (mai mult timp). 2. Tranz. (Despre boli sau dureri trupești) A nu mai slăbi pe cineva, a nu-l lăsa, a nu-i da pace. ♦ (Despre organe sau părți ale corpului) A produce dureri. 3. Intranz. A se întinde, a se prelungi (într-o direcție). VIII. Tranz. 1. (Exprimă, împreună cu determinarea sa, o acțiune sau o stare indicată de determinare, cu valoarea stilistică a unui prezent de durată) A face să dureze, să se manifeste. De bucurie ținu masa trei zile. ◊ Expr. A o ține numai (sau tot) o (sau într-o) fugă (ori o gură, un plâns etc.) sau a ține fuga (ori plânsul, gura etc.) întruna (sau totuna) = a o duce înainte fără întrerupere, fără a slăbi o clipă, fără a se opri (din fugă, din plâns etc.). A (o) ține înainte (sau întruna) că... = a susține cu tărie, cu insistență că... A (o) ține (tot)una (cu...) = a nu se opri (din...), a continua (să...). A ține pas cu vremea (sau pasul vremii) = a fi la modă, a fi în spiritul vremii, a nu rămâne în urmă. ♦ (Cu determinări introduse prin locuțiunile „tot în...” sau „numai în...”) A nu mai slăbi pe cineva cu... 2. (În loc. vb.; cu sensul dat de determinări) A ține o vorbire (sau un discurs, un cuvânt) = a vorbi, a cuvânta unui auditoriu. A ține judecată = a judeca. A ține sfat = a se sfătui, a delibera. A ține luptă (sau război, bătălie, foc) = a se lupta, a se război cu cineva. A ține strajă = a străjui, a sta de strajă. A ține locul cuiva = a înlocui pe cineva. IX. Tranz. și refl. (Pop.) A (se) considera, a (se) socoti, a (se) crede. Te țineam mai tânăr! ◊ Expr. (Tranz.) A ține (pe cineva) de rău = a mustra, a dojeni, a certa, a ocărî (pe cineva). X. Tranz. (Pop.) A obliga la o cheltuială, a necesita o cheltuială, a costa. [Prez. ind. și: (reg.) țiu. – Var.: ținea vb. II] – Lat. tenem.

UNISON s. n. Executare de către un grup vocal sau instrumental a unei melodii la aceeași înălțime. ♦ Fig. Acord deplin, comuniune de idei, de sentimente, de interese. – Din fr. unisson, lat. unisonus.

UNISON n. 1) Sunet unic produs de mai multe voci sau instrumente; ansamblu de sunete produse simultan de mai multe voci sau instrumente. 2) fig. Concordanță perfectă; acord deplin. /<fr. unisson, lat. unisonus

UZUFRUCT s. n. Drept acordat unei persoane de a se folosi pe deplin de un bun care aparține altei persoane și pe care trebuie să-l restituie la încetarea acestui drept. – Din lat. uzufructus. Cf. fr. usufruit.

VERDE, (I, II) verzi, adj., (III) s. n. I. Adj. 1. Care are culoarea frunzelor, a ierbii sau, în general, a vegetației proaspete de vară. ◊ Zonă verde = porțiune de teren cultivată cu iarbă, pomi, flori etc. ♦ Fig. (Despre oameni; adesea cu determinarea „la față”) Palid. 2. (Despre plante sau părți ale lor) Plin de sevă, care nu s-a uscat; viu. ◊ Expr. (Substantivat) A îndruga (la) verzi și uscate = a spune lucruri inutile, nimicuri, minciuni. 3. (Despre legume și fructe) Care nu a ajuns la deplină maturitate; crud, necopt. 4. (Despre piei) Care nu a fost prelucrat, tăbăcit; brut. II. Adj. Fig. (Despre oameni) Voinic, viguros; curajos, îndrăzneț. ♦ (Adesea adverbial) Sincer, deschis, fățiș. ◊ Expr. (Adverbial) A spune verde = a spune adevărul de-a dreptul, fără menajamente. III. S. n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului solar, situată între galben și albastru, care este aceea a frunzelor, a ierbii fragede etc. ◊ Verde de Paris = cristale mixte de arsenit de cupru cu acetat de cupru, foarte toxice, folosite ca insecticid; soluție preparată cu aceste cristale. ◊ Loc. adj. De verde = a) (despre cărți de joc) de culoarea numită „pică”; b) (în limbajul ghicitorilor în cărți; despre oameni) cu ochii verzi și cu părul negru. ◊ Expr. A i se face (cuiva) verde înaintea ochilor = a i se face (cuiva) rău, a-i veni amețeală. – Lat. vir(i)dis.

VICTORIE ~i f. Succes deplin obținut printr-un efort deosebit (într-un domeniu); biruință; izbândă. A repurtat o ~. [G.-D. victoriei. Sil. -ri-e] /<lat. victoria, fr. victoire

VIZIBIL ~ă (~i, ~e) 1) Care poate fi văzut; în stare să fie văzut. 2) Care poate fi perceput, sesizat; în stare să fie perceput; perceptibil; sesizabil. 3) fig. Care se manifestă deplin; caracterizat prin evidență certă; manifest. /<fr. visible, lat. visibilis

YOGA s. f. Școală filozofică indiană care urmărește adâncirea cunoașterii eului în scopul eliberării lui de viața materială și al contopirii cu spiritul universal; p. ext. ansamblu de exerciții care duc la stăpânirea deplină a organismului uman prin încetinirea la maximum a respirației, a bătăilor inimii și prin realizarea stării de insensibilizare totală. – Din engl., fr. yoga.