*ACCENT (pl. -te) sn. 1. 📖 Ridicarea vocii pe vocala unui cuvînt: ~ tonic ¶ 2. 📖 Semnul pus pe o vocală spre a arăta acest accent: ~ ascuțit ('), ~ grav (`), ~ circumflex (^) ¶ 3. 📖 Intensitatea vocii pe una din silabele unui cuvtnt ¶ 4. ✒️ ~ prozodic, ~ muzical, intensitatea sunetului pe un timp al măsurii ¶ 5. Mlădierea vocii care exprimă o stare a sufletului: ~ jalnic; ~ dramatic; scoaseră din viori și cobze niște ~e foarte patetice (FIL.) ¶ 6. Intonațiune particulară a locuitorilor unei țări: ~ italienesc; ~ francez [lat. accentus cu accepțiunile particulare [ ale fr. accent]

accent (< accentus*; gr. προσῳδία, prosodia „cânt alăturat”) I. Termen generic pentru formele de pronunțare caracteristice prozodiei (1) antice și diferențiate, începând din epoca alexandrină (sec. 2 î. Hr.), prin semne grafice cu denumiri gr. și lat. în: a. cu caracter melodic (a, b, c), ritmic (d, e) și de articulație (f, g, h, i, j): a) / = ỏξεῖα, oxeia; acutus (înalt); b) = βαρεῖα, bareia; gravis (grav); c) ~ = πειρσπωμένη, perispomene; circumflexus (înalt-grav); d) U = βραχύς, brahyus; brevis (silabă scurtă); e) – = μαϰρός, makros; longa (silabă lungă); f) ˘ = ὑφέν, hyphen; conjunctio (de legare a două cuvinte); g) ̦ = διαστολή, diastole; distinctio (de separare a două cuvinte); h) ’ = ἀπόστροφος, apostrophos; apostrophus (apostrof); i) ׀_ = δασεῖα, daseia; aspiratio (cu h aspirativ înaintea unui cuvânt care începe cu o vocală); j) _׀ = ψιλή, psile; siccitas sive purum (fără h aspirativ înaintea unui cuvânt care începe cu o vocală). Trecerea de la structurile cantitative proprii prozodiei antice la structurile accentice ale versificației în limbile vulgare precum și în cele moderne a impus, în cazul preluării unor texte din ebr., elină și, mai târziu, din lat., menținerea unor semne (asemănătoare, de ex. a, a, b, c) cu rol de reliefare a unor silabe. Aceste semne, alături de acelea ce indicau la început sensul ascendent sau descendent al intervalelor* muzicale, au stat, după cum se presupune, la originea semnelor muzicale bizantine [v. notație IV]. II. Semn grafic indicând o apogiatură* lungă anterioară sau posterioară, utilizat în notația ornamentelor* din sec. 18. III. Efectul unui sunet sau acord* cu intensitate distinctivă. 1. A. metric, a. corelat în sistemul metro-ritmic (v. măsură; arsis; thesis), având trei specii: a. metric principal (!), a. metric secundar (+) și a. metric subdivizionar (x); 2. a. sincopatic, v. sincopă. 3. A. contratimpic, v. contratimp. 4. A. motivic v. motiv. 5. A. de frază*, v. ictus (3). 6. A. patetic, a. cu intensitate distinctă indicat prin semne grafice (^, v,›) sau prin expresii prescurtate (sf, sfz = sforzato*; sfp = sforzato-piano). 7. ritmic, accentul cel mai puternic al unei formule (II) ritmice repetate exact sau variat, de ex., în ritmul foxtrott*. 8. A. agogic, v. agogică. 9. A. melodic, a. provocat de un salt melodic (x). IV. Legile versificației în lb. română și structura ritmică a melodiei determină specificul a. în folcl. românesc. Cele trei a. tonice din lb. române (oxitonic, de pe ultima silabă; paroxitonic, de pe silaba penultimă; proparoxitonic, de pe silaba antepenultimă) evidențiază o silabă din cuvânt, devenind astfel și a. muzical. A. metric împarte versul popular în picioare metrice alcătuite din două silabe, prima accentuată, a doua atonă. În refrenele* neregulate a. cade și după trei silabe. Nu este obligatorie concordanța a. metric cu cel tonic; același cuvânt poate fi accentuat diferit chiar în același vers: „Pădúre, drágă pădúre”, fenomen care rezultă probabil din supraviețuirea, în melodie, a picioarelor (1) metrice antice. În ultimul picior metric al versului, cele două accente trebuie să coincidă, cu unele excepții (Brăiloiu).

AFECTARE. Subst. Afectare, emfază, patos, exagerare, exagerație (rar). Retorism, prețiozitate (rar), retorică (peior.), gongorism. Fandoseală (fam.), fasolire (fam.), ifos, izmeneală (fam.), ostentație. Înfumurare, închipuire, îngîmfare, mîndrie, mîndrire (rar), orgoliu, fatuitate (livr.), vanitate, ighemonicon (grecism înv.); trufie, trufă (înv.), aroganță, morgă (livr.), semeție, ocoșie (reg.), fudulie, fală, făloșie (reg.); prezumție (livr.), supraestimare, grandilocvență (livr.), grandomanie, megalomanie. Artificialitate, artificiozitate (rar); manierism, bufonerie, cabotinism, bufonadă (rar), caraghioslîc, comicărie. Prefăcătorie, disimulare, simulare, simulație, ipocrizie, fățărnicie, fariseism. Mofturi (fam.), fasoane (fig., fam.), nazuri (pop. Și fam.), mutre (fam.), grimase, fițe (fam.), ifose, marafeturi (pop. Și fam.). Bufon, saltimbanc, comediant (fig.), cabotin; fandosit (fam.), sclifosit (fam.), izmenit (fam-). Adj. Afectat, emfatic, patetic, exagerat. Retoric, prețios, bombastic, gongoric, înflorit (fig.), pretențios, pompos, umflat (fig.), grandilocvent (livr.). Fandosit (fam.), sclifosit (fam.), fasolit (fam.), izmenit (fam.). Înfumurat, închipuit, îngîmfat, mîndru, împăunat (reg.), umflat îb pene, plin de sine, fălos, ocoș (reg.), fudul, încrezut, trufaș, semeț, vanitos, orgolios, țîfnos (pop.), cu nasu-n sus. Prefăcut, ipocrit, disimulat, fățarnic, fariseic. Teatral, manierat, căutat, nenatural, artificial, artificios (rar); bufon (rar), caraghios, comic. Mofturos, năzuros. Vb. A fi afectat, a (se) afecta (rar), a se fandosi (fam.), a se fasoli (fam.), a se sclifosi (fam.), a-și da aere, a se izmeni (fam.), a face fasoane, a-și da ochii peste cap, a se grozăvi, a face pe grozavul, a se făli (peior.), a se făloși (reg.), a se fuduli, a călca popește, a se umfla în pene; a se înfumura, a se îngîmfa, a se împăuna, a fi închipuit, a ține nasul sus, a nu-i ajunge cu prăjina la nas. A mima, a se maimuțări, a juca teatru, a poza (peior.); a face mutre; a cocheta, a se da în spectacol; a face nazuri, a face fițe (fam.), a-și da ifose. V. capriciu, exagerare, grandilocvență, îngîmfare, mîndrie, ostentație.

AMPLIFICAȚIE (< fr. amplification < lat. amplificatio, de la amplificare a mări, a spori) Dezvoltare a unei idei principale. Amplificația oratorică, constituind unul din marile talente ale oratorului, urmărește să dea probelor dezvoltarea cuvenită, fără a implica însă o multiplicare a cuvintelor, frazelor, ci prezentarea unei idei, sub toate aspectele. Limitată la puține cuvinte, amplificația poate fi cu mult mai izbutită decît una înecată într-un noian de cuvinte. Deși pentru amplificație nu se pot stabili reguli retorice, totuși retoricienii deosebeau amplificația prin enumerarea părților, tablou al tuturor ideilor secundare, cuprinse într-o idee generală; prin circumstanță (v.), proprie narațiunii sau expunerii unui fapt oarecare; prin comparație sau contrast, punînd față în față obiecte ce se aseamănă în unele privințe sau opunînd idei contrare; prin imagini, similară celeia prin comparație; prin supoziție, bazată pe anumite ipoteze; prin cauză și efect (v.), în care oratorul atacă fie cauzele care au produs faptul, fie consecințele ce au urmat; prin patetic. Un exemplu de amplificație este aceea folosită de Cicero în Pro Milone, cînd, în afara celorlalte probe, în disculparea iui Milone de asasinarea lui Clodius, folosește această amplificație: Ex. „În același timp, într-adevăr (căci știu cît de timidă-i ambiția, cît de mare și cît de căutată este dorința de consulat) ne temem de toate, nu numai cele ce pot fi mustrate în mod deschis, dar chiar cugetate pe ascuns: zvonul, o poveste falsă, închipuită, ușoară, ne înspăimîntă; o citim pe chipurile, în ochii tuturor, căci nimic nu este atît de delicat, atît de fraged, atît de fragil sau schimbător ca bunăvoința cetățenilor față de noi și sentimentele noastre, care nu numai că-s porniți împotriva greșelilor candidaților, dar chiar se arată dezgustați adesea chiar pentru faptele bune”.

arie (it. aria, „melodie”; fr. air). 1. Piesă solistică vocală, sau instrumentală, în cele mai multe cazuri de formă pluripartită, cu acompaniament* instrumental, integrată operei* oratoriului*, pasiunii*, cantatei* sau avânt un caracter independent. În istoria artei componistice, a. se afirmă cu atribute ce țin de tradiția cântecului pop., monodic*, silabic și strofic, marcând deosebirea față de chansonul* polifonic*. În sec. 16., tot mai multe lucrări corale lirice, it. ca și chansonul fr. „în formă de a.” consacră acest din urmă titlu. Stilul monodiei acompaniate, ce se răspândește în sec. 16-17 prin opoziție cu arta polif., va face din a. forma privilegiată de manifestare a expresivității melodice și poetice, a caracterului liric (spre deosebire de cel epic al recitativului*). Dacă în Franța sec. 17 ea continuă să circule ca piesă independentă – așa-zisa „a. de curte”, pentru una sau mai multe voci acompaniate de laută – în Italia este absorbită de genul operei și capătă strălucirea solistică păstrată până azi. A. cantabile, a. di portamento (lentă, cu note prelungi), a. parlante (rapidă și patetică), a. di bravura (cu pasaje de mare agilitate) sunt câteva dintre principalele specii generate de evoluția operei în Italia ce vor permite ulterior și emanciparea a. ca piesă de concert. Ca tip de desfășurare, a., independent de caracterul ei, se fixează, încă din sec. 17, asupra formei simetrice a cărei denumire sugestivă a. da capo indică reluarea perioadei* inițiale. Muzica instr. adoptă alături de alte forme vocal-coregrafice, și a., ce figurează adesea ca episod cantabil, constrastând cu dansurile în suita* preclasică. Totodată plasticitatea ei melodică va constitui un temei pentru dezvoltări instr. specifice, pentru o necontenită diversificare a facturii (a. cu variațiuni). 2. Termen prin care în mod curent este evocată factura cantabilă a unei melodii. Însăși etimologia a. (1) indică specificitatea vocală, investiția de suflu ce presupune o estompare a ritmicității în favoarea cântului susținut.

*ARIOSO I. adv. it. 🎼 În mod patetic și cu efect dramatic. II. sbst. Bucată de muzică executată în felul acesta [it.].

ARIOSO s. n., adv. 1. S. n. Fragment dintr-o operă, dintr-o operetă etc. înrudit cu aria³ și cu recitativul. 2. Adv. (Indică modul de executare a unui fragment muzical) Cu gravitate, patetic. [Pr.: -rio-zo] – Din it. arioso.

arioso [At: CADE / P: a-ri-o-zo / E: it arioso] (Muz) 1 av Indicație muzicală ce arată faptul că aria trebuie cântată grav sau patetic. 2 sn Compoziție muzicală intermediară între arie și recitativ, cu caracter declamativ și acompaniament instrumental.

ARIOSO adv. (Muz.; ca indicație de execuție) Patetic și cu efect dramatic. // s.n. Melodie cîntată în acest fel. [Pron. -ri-o-. / < it. arioso].

ASIANISM s.n. (Lit.) Tendință a literaturii elenistice către un stil înflorit, patetic, amplu ritmat și afectat; asiatism. [Cf. germ. Asianismus].

ASIANISM s. n. tendință a literaturii elenistice către un stil înflorit, patetic, amplu ritmat și afectat. (< germ. Asianismus, engl. asianism)

BERGAMIN, José (1897-1983), eseist și dramaturg spaniol. Adept al neobarocului; concepție patetică și tragică asupra vieții („Racheta și steaua”, „Frontierele infernale ale poeziei”, piesa „Melusina sau oglinda”).

BOLLIAC, Cezar (1813-1881, n. București), poet și publicist român. Participant la Revoluția de la 1848, susținător al Unirii Principatelor și al reformelor sociale. Remarcabil gazetar, a publicat intens la „Popolul suveran”, „Buciumul”, „Trompeta Carpaților”. Poezie socială („Din poeziile lui Cezar Bolliac”, „Colecțiune de poezii vechi și noi”), exprimînd o sensibilitate patetică. Teoretician al poeziei militante, precursor al criticii literare românești. Traduceri, însemnări de călătorie. Preocupări de arheologie și numismatică.

BUCK [bac], Pearl (1892-1973), scriitoare americană. Romanele sale evocă aspecte patetice din viața socială a Chinei din primele decenii ale sec. 20 („Vînt de răsărit, vînt de apus”, „Ogarul”, „Casa de lut”). Premiul Nobel (1938).

BURTON [bə:tn], Richard (1925-1984), actor englez de teatru și film. Temperament dramatic vibrant și comunicativ în registrul patetic sau comic în teatru (în piese de Shakespeare, Albee, Osborne) și în film („Privește înapoi cu mînie”, „Noaptea iguanei”, „Femeia îndărătnică”, „Becket”, „Cui i-e frică de Virginia Wollf?”, „Comedianții”, „Absolvirea”).

CANO, Alonso (1601-1667), sculptor, pictor și arhitect spaniol. Patetice statui de lemn policromat, reprezentînd sfinți; picturi cu tematică religioasă („Flagelația”, în Muzeul Național de Artă al României).

CHANSON DE ROLAND [șãsõ dö rolã], poem epic anonim francez din ev. med. (probabil sec. 12). Evocă patetic luptele lui Carol cel Mare în Spania împotriva sarazinilor, relevînd faptele de eroism ale cavalerului Roland.

CHITARIST, -Ă, chitariști, -ste, s. m. și f. Persoană care cîntă din chitară. Chitaristul... pișcă patetic și cadențat coardele chitarei. DELAVRANCEA, la TDRG. – Variantă: (învechit) citarist, -ă (ODOBESCU, S. I 200) s. m. și f.

* CHITARIST, * GHITARIST sm. 🎼 Care cîntă din chitară: chitaristul pișcă patetic și cadențat coardele chitarei (DLVR.); tatăl ei era cel mai vestit ghitarist (CAR.) [chitară + fr. guitariste].

CÎNT (< vb. cînta < lat. cantare) Subdiviziune în operele literare epice în versuri (poeme, epopei). Ex. Iliada Iui Homer este alcătuită din 24 cînturi sau cărți desemnate prin literele alfabetului grec. În literatura noastră, Țiganiada lui Ion Budai Deleanu are 12 cînturi. Fiecare cînt cuprinde un moment al acțiunii. Astfel, în Iliada, cîntul I se refera la mînia lui Ahile împotriva lui Agamemnon, iar cîntul al XXII-lea, unul din cele mai patetice cînturi ale Iliadei, cuprinde un alt moment: lupta dintre Hector și Ahile și moartea eroului troian. Prin succesiunea faptelor, cînturile se înlănțuiesc logic între ele și contribuie astfel la unitatea întregii acțiuni.

CUMMINGS [cámingz], Edward Estlin (1894-1962), scriitor american. Lirică de avangardă de o îndrăzneață inventivitate verbală („Poeme”). Scrieri dramatice, un roman realist și patetic despre experiențele războiului („Camera imensă”).

DABIJA, Nicolae (n. 1948, Căinarii Vechi, Soroca), poet român. Evocare patetică și oraculară a reperelor identității spirituale naționale și a momentului actual al renașterii basarabene. Lirism interiorizat al experiențelor formative originare („Ochiul al treilea”, „Apă neîncepută”, „Zugravul anonim”, „Aripă sub cămașă”). O „Antologie a poeziei vechi moldovenești”.

datat, -ă adj. Demodat, învechit ◊ „Patetica «Baladă a soldatului», răscolitoare și vie și câtuși de puțin datată (numai în măsura în care sentimentele noastre pot fi «datate»), rămâne o capodoperă a filmelor de război, atât de westernizate, policierizate în ultima vreme.” R.lit. 6 VI 85 p. 7. ◊ „Un text din începutul anilor ’70 poate acum părea datat: nu dă soluții, pune doar probleme, caută căi de înțelegere.” R.lit. 1824 XI 92 p. 16. ◊ „Avem de-a face, este evident, cu un document datat.” R.lit. 48/93 p. 4 (din fr. daté, it. datato; DPN 1965)

DELĂSARE, delăsări, s. f. Faptul de a (se) delăsa; nepăsare, neglijență, lipsă de interes față de o sarcină sau de o muncă începută. Partidul cheamă pe membrii săi și pe toți oamenii muncii să întărească necontenit statul de democrație populară prin aplicarea fermă a tuturor legilor și combaterea oricărei manifestări de slăbire a disciplinei de stat, a oricărei tendințe de delăsare și moleșeală în îndeplinirea sarcinilor de stat. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2365. Oltul străbate lumea, viața lui semănînd tot timpul cu a unui om care își trăiește destinul în mod patetic, cu izbucniri frenetice și delăsări cumplite. BOGZA, C. O. 143.

diminutiv (fr. diminutif „care micșorează)”, orice cuvânt de natură nominală sau adverbială, format cu ajutorul unui sufix special (diminutival), pentru a arăta că lucrul sau ființa denumită – ca interlocutor într-un dialog sau la care ne referim – este văzută de vorbitor, în mod real sau fictiv, mai mică decât celelalte sau decât e în realitate: grădiniță, fetiță, floricele, anișori, încetinel (A). D. nominal (substantival, adjectival) sau adverbial exprimă nu numai subdimensionarea obiectului sau acțiunii, ci și îndulcirea imaginii obiectului (însuflețit ori neînsuflețit) prin care poate comunica, de obicei, sentimentul alintării, numit cu un termen consacrat hipocoristic. Întrebuințat cu o semnificație în plus față de sensul său obiectiv (subdimensionarea obiectului), d. este o figură de stil. Ca figură de stil, funcția esențială a d. este exprimarea unei atitudini estetice a vorbitorului față de obiectul diminutivat, pentru că d. este simțit și ca o expresie „frumoasă”. Așa, de exemplu, în bădiță, fata din popor vede nu un iubit mai mic decât ar putea să fie, ci un flăcău frumos. Aceeași situație o are și perechea feminină a termenului, adică mândruță – deși în cazul acestui termen s-ar putea presupune că el exprimă și preferința bărbaților pentru tipul „mignon” al femeii („drăguț, delicat”, DEX). Ca figură de stil. d. poate fi clasificat după cum urmează: d. hipocoristic: copilaș, fetiță, bărbățel; d. ironic: soldățel, profesoraș; d. eufemistic: când atenuează expresia unei însușiri, fie cu accent hipocoristic: prostuțule, fie direct, ca diminutiv pur și simplu: „e cam prostuț, sărăcuțul de el”; d. hipalagă, când vorbitorul proiectează însușirea diminutivală a copilului asupra unui obiect care îl interesează pe copil (un gen de mutație psihologică subiect → obiect): „să bea copilul un lăptic?” „vrei, puișor, să bei apiță?”; d. sarcastic: „mi-a făcut o trebușoară, ticălosul, pe care n-o s-o uit”; d. hiperbolă: „a muncit, sărmanul, toată ziulica!”; d. patetic: „vai! ce-a mai plâns, sărmănica!”

dramatic, ~ă a [At: HELIADE, GR. P. 29/1 / Pl: ~ici, ~ice / E: fr dramatique, lat dramaticus] 1-2 Care se referă la dramă (1) sau la teatru. 3-4 Caracteristic dramei (1) sau teatrului. 5-7 Dramaturgic (5-7). 8 Gen ~ Gen literar care cuprinde opere scrise în dialog și menite a fi repezentate pe scenă, în care conflictul se dezvoltă gradat din ciocnirea intereselor și sentimentelor diverselor personaje. 9 (Îs) Cronică ~ă Prezentare critică, analitică a unei reprezentații teatrale. 10 (Îs) Artă (sau, înv, măiestrie) ~ă Totalitate a regulilor, a principiilor privind punerea în scenă și interpretarea operelor dramatice Si: dramă (5). 11 (Îs) Artist (sau actor) ~ Actor (de teatru). 12 (Îs) Autor (sau scriitor, poet) ~ Dramaturg. 13 (D. voce) Care se caracterizează printr-o sonoritate amplă, intensă și plină de gravitate. 14 (Fig; d. întâmplări, împrejurări, scene, situații, momente etc.) Bogat în contraste și în conflicte. 15 (Fig) Care este periculos Si: grav. 16 Care impresionează Si: emoționant, mișcător, patetic.

dramă f. 1. piesă de teatru ale cării persoane sunt luate din toate clasele societății, reprezentând evenimentele cele mai funeste și situațiunile cele mai patetice ale vieții: caracterul principal al dramei e coloarea locală; dramă romantică, când întrunește tragicul cu comicul, frumosul și urîtul, sublimul și grotescul; 2. șir de întâmplări grozave terminate cu o catastrofă.

DUIOS adj. 1. emoționant, impresionant, înduioșător, mișcător, patetic, răscolitor, tulburător, vibrant, (rar) răvășitor, (înv.) simțitor. 2. afectuos, dezmierdător, drag, drăgăstos, iubitor, mîngîietor, tandru, (înv.) mîngîios, (fig.) cald. (Îi șoptea cuvinte ~.) 3. dureros, jalnic, trist. (Un cîntec ~.) 4. îndurerat, întristat, trist. (Se confesa cu un glas ~.)

emfază sf [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / V: ~asis sn, ~zis sn, enfase, enfaz sn, enf~, (rar) ~asă, (înv) emfas (Pl: ~uri) sn, (îvr) ~ase (Pl: ~si) / S și: (înv) emphază / Pl: ~ze / E: fr emphase, lat emphasis, ngr έμφασις] 1 Atitudine pretențioasă (în scris, în vorbire, în manifestări etc.) Si: afectare Vz patos. 2 (Sst; sens etimologic) Întrebuințare în retorică a unui cuvânt care are rolul de a exagera valoarea unei afirmații. 3-4 (Îlav, rar, îla) Cu ~ (În mod) patetic Si: afectat, nenatural, pretențios. corectat(ă)

EMOȚIONANT adj. duios, impresionant, înduioșător, mișcător, patetic, răscolitor, tulburător, vibrant, (rar) răvășitor, (înv.) simțitor. (O ~ poveste de dragoste.)

ENUMERAȚIE (< lat. enumeratio, acțiunea de a enumera) Parte a discursului în care oratorul recapitulează dovezile din argumentație și trece în revistă diferitele aspecte sub care poate fi considerat un lucru. Enumerația precede perorația, cea de-a treia și ultima parte a unui discurs, ea întărind puterea de convingere și pregătindu-i desfășurarea. De exemplu, în discursul lui M. Kogălniceanu „În chestiunea legii rarale”, enumerația constă în rezumarea motivelor care îl determină să voteze contra acelui proiect de lege prezentat de guvern, după care urmează strălucitul patetic din perorația acestui discurs. Ex. „Asemenea proiecte sînt în contra dreptății, în contra legii, în contra naționalității și în contra a chiar intereselor proprietarilor de moșii...”

EURIPIDE (EURIPIDES) (c. 480-c. 406 î. Hr.), poet tragic grec. Supranumit „filozof al scenei”, alături de Eschil și Sofocle, creator al tragediei clasice. Influențat de Protagoras și sofiști. Piesele sale (18 păstrate) Dezbat patetic teme filozofice și etnice („Ion”, „Ifigenia în Aulis”, „Hecuba”, „Medeea”, „Andromaca”, „Electra”). Personalitate de excepție în evoluția poeziei tragice, E. a contribuit la formarea unui tip ideal de umanitate, mutând accentul asupra omului și a analizei pasiunilor care îi călăuzesc destinul. Primul autor dramatic preocupat de prezentarea psihologiei feminine. A restrâns rolul corului, a alăturat elemente comice celor tragice, a introdus prologul, „deus ex machina” etc.

EXCLAMAȚIE (< fr. exclamation < lat. exclamatio < vb. exclamare, a striga) Procedeu stilistic caracteristic prin exprimarea unui puternic sentiment prin expresii exclamative sau interjecții. Exclamația poate avea adesea o nuanță de ironie (O, te-ador, progenitură de origine romană. Scrisoarea III de M. Eminescu), sau de patetic (O tempora! O, mores!; O, timpuri! O, moravuri! – exclamație prin care Cicero, în Catilinare, exprimă amara lui decepție cu privire la epoca sa și moravurile acesteia).

GILBERT [gílbərt], John (pseud. lui John Pringle) (1895-1936), actor american de film. Stil de joc patetic-romantic în roluri de june-prim al cinematografului mut („Văduva veselă”, „Ce visează fetele”, „Nopți în deșert”). Partenerul Gretei Garbo, a impus un cuplu de mare popularitate („Carnea și diavolul”, „Anne Karenina”, „Regina Christina”).

GIRARDOT [jirardó], Annie (1931-2011), actriță franceză. Filme în care ilustrează tipul femeii „adulte”, voluntare, în roluri nuanțate psihologic, deopotrivă în registru comic sau patetic („Rocco și frații săi”, „Trei camere în Manhattan”, „Viciul și virtutea”, „Prizonierii”, „Mulțumesc, viață”).

GIRAUDOUX [jirodú], Jean (1882-1944), scriitor și eseist francez. Romane impresioniste („Simon pateticul”, „Siegfried și locuitorul din Limousin”), piese pe teme sociale actuale, caracterizate prin echilibrul dintre vis și luciditate, umorul și fantezia, concizia și subtilitatea expresiei („Război cu Troia nu se face”, „Nebuna din Chaillot”, „Ondine”).

GOGA, Octavian (1881-1938, n. Rășinari, jud. Sibiu), poet, ziarist și om politic român. Acad. (1919). Unul dintre conducătorii revistei „Luceafărul”. Poezie romantic-vizionară, cu tonalități profetice, evocând satul ardelean într-o lumină dramatică și simbolică („Poezii”, „Ne cheamă pământul”, „Din umbra zidurilor”, „Cântece fără țară”, „Din larg”). Liric mesianic, cântăreț al aspirațiilor sociale și naționale, este creatorul unui limbaj patetic și original, care alătură termenul popular și cărturăresc celui bisericesc. Dramaturg („Domnul notar”, „Meșterul Manole”), portretist („Precursori”), publicist și traducător (din Petöfi, Ady, Madách). A avut un rol important în lupta politică pentru desăvârșirea unității naționale a poporului român. Membru al Consiliului Dirigent al Transilvaniei. Unul dintre conducătorii Partidului Național Creștin (creat în 1935), cu orientare politică de dreapta. Ministru în mai multe rânduri și prim-min. (1937-1938).

GRÜNEWALD, Matthias (pe numele adevărat Mathis Nithart sau Gothart) (c. 1460/1470-1528), pictor german. Legată de viziunea goticului târziu, creația sa se caracterizează prin exaltare mistică, expresivitate patetică, intensitate a coloritului („Altarul din Isenheim”, „Sf. Erasm” și „Sf. Mauritius”).

GYR, Radu (pseud. lui Radu Demetrescu) (1905-1975, n. Câmpulung Muscel), poet român. Versuri cu infiltrații folclorice, melodioase, cantabile, de evocare a pământului natal („Plânge Strâmbă-Lemne”, „Cerbul de lumină”, „Balade”) și a cruzimilor războiului („Poeme de război”); mărturii patetice ale existenței în închisorile comuniste („Sângele temniței”, „Stigmate”).

IBUSE, Masuji (1898-1993), scriitor japonez. Romane în care investighează cu ironie și vehemență, declinul societății contemporane și, îmbinând umorul cu pateticul, creionează în linii ferme personaje din cele mai diverse medii („Salamandra uriașă”, „Ploaia neagră”, „Usaburō naufragiatul”).

ifos sn [At: CONACHI, P. 32 / Pl: ~e / E: ngr ὕφος] 1 (Înv) Demnitate. 2 (Înv) Ținută în raport cu rangul social înalt. 3 (Prt) Atitudine îngâmfată. 4 (Prt) Orgoliu care nu este întemeiat pe nici o calitate. 5-6 (Prt) Pretenție (de rang social sau) de valoare intelectuală care nu se justifică în realitate. 7 (Înv; îe) A cânta cu ~ A cânta patetic.

IFOS, ifose, s. n. (La pl. cu aceeași valoare ca la sg.) Ținută încrezută și înfumurată, mîndrie neîntemeiată; orgoliu, înfumurare. Ia să mai isprăviți cu ifosele astea! PAS, Z. IV. 253. Răzbătea de afară un murmur nedeslușit de glasuri; cînd și cînd careva striga intărîtat. Ifosul lui Ghiță se dezumflă deplin. SADOVEANU, M. C. 202. Da de unde dracu ai prins tu dihania asta și mi-o vîri în ogradă cu atîta ifos? HOGAȘ, M. N. 9. ◊ Loc. adv. Cu ifos = cu foc, cu emfază, patetic. Îmi citea cu ifos biletul meu... Și-și ducea, privindu-mă cu foc, mînile la piept și le zvîrlea spre mine. SADOVEANU, O. V 654. Cîntau la psaltichie, colea, cu ifos. CREANGĂ, A. 84. ◊ Expr. A-și da ifose = a manifesta o încredere în sine exagerată, a se crede om important și a se purta ca atare; a-și da aere. Lucrul care, totuși, nu împiedica pe măruntul meu călugăr de a-și da ifose profesionale. HOGAȘ, M. N. 118.

IMPRESIONANT adj. 1. duios, emoționant, înduioșător, mișcător, patetic, răscolitor, tulburător, vibrant, (rar) răvășitor, (înv.) simțitor. (O ~ poveste de dragoste.) 2. zguduitor, (fig.) dramatic. (A avut un sfîrșit ~.) 3. spectaculos, (livr.) spectacular. (Un salt ~.) 4. falnic, grandios, impozant, impunător, maiestos, măreț, semeț, splendid, (livr.) magnific, (pop.) mîndru, (înv. și reg.) fălos, (fig.) trufaș. (Vîrfurile ~ ale munților.)

INVOCAȚIE s. f. 1. invocare. 2. procedeu artistic, rugăminte prin care poetul se adresează muzelor sau unor divinități pentru a-l inspira. ♦ ~ retorică = invocație patetică. (< fr. invocation, lat. invocatio)

ÎNDUIOȘĂTOR adj. duios, emoționant, impresionant, mișcător, patetic, răscolitor, tulburător, vibrant, (rar) răvășitor, (înv.) simțitor. (O poveste ~oare de dragoste.)

ÎNDUIOȘĂTOR adj. duios, emoționant, impresionant, mișcător, patetic, răscolitor, tulburător, vibrant, (rar) răvășitor, (înv.) simțitor. (O poveste ~ de dragoste.)

JURGENS [júrgəns], Curd (1915-1982), actor german de cinema. Stil de joc autoritar, cu accente dramatice și chiar patetice în roluri de o mare diversitate („Eroii sunt obosiți”, „Generalul diavolului”, „Ochi pentru ochi”, „Victorie amară”).

lacrimogen, -ă adj. 1 (despre substanțe) dacriogen. În anumite situații, poliția face uz de gaze lacrimogene. 2 fig. (iron. sau deprec.; despre creații, manifestări etc. ale oamenilor) <fig.; iron. sau deprec.> lăcrimos, patetic. A primit o scrisoare lacrimogenă. A văzut un film lacrimogen.

LADEA, Romulus (1901-1970, n. sat Jitin, jud. Caraș-Severin), sculptor român. Prof. univ. la Cluj. Predilecție pentru tipurile populare, tratate patetic sau cu o notă de umor generos, într-o stilizare care amintește de arta țărănească integrată în sinteze moderne. Creația sa cuprinde portrete monumentale în bronz sau în lemn, mai ales ale unor eroi din lumea satului („Mama”, „Ioan Iorgovan”, „Țăran din satul meu”, „Horea”, „Cloșca”).

La garde meurt et ne se rend pas (fr. „Garda moare, dar nu se predă”) – sînt cuvintele pe care le-ar fi rostit, generalul francez Pierre Cambronne (1770-1842) în istorica luptă de la Waterloo, unde Napoleon a fost învins de armatele Angliei și Prusiei. Cambronne era atunci în fruntea unei divizii de grenadieri, din care nu mai rămăsese decît o mînă de oameni încolțiți din toate părțile de către oștile dușmane. (Lupta e patetic descrisă de Victor Hugo în Mizerabilii). Generalul însuși zăcea rănit pe cîmpul de bătălie; și totuși, cînd englezii i-au cerut să se predea, el ar fi răspuns: „Garda moare, dar nu se predă”, cuvinte care au apărut patru zile mai tîrziu în jurnalul parizian „L’independant”. Dar, cum spune un vechi dicton latin: corruptio optimi pessima (pînă și cele mai frumoase lucruri sînt denaturate în cele mai urîte), vorbele acestea vestite au început cu vremea să fie folosite în împrejurări din cele mai comice și mai banale. Și începutul l-au făcut chiar francezii. În Causeries, Alexandre Dumas povestește: „Anglia voia să aibă un hipopotam femelă și s-a adresat lui Abas Pașa (vice-regele Egiptului n.n.)... Acesta a postat patru pescari pe malurile Nilului ca să captureze primul hipopotam femelă care se va naște, căci nici vorbă nu poate fi să capturezi viu un hipopotam adult: « hipopotamii mor, dar nu se predau »”. IST.

lăcrimos, -oasă adj. I 1 (despre ochi) înlăcrimat, lăcrimat, lăcrimător, ud, umed, umezit², <fig.> rourat. 2 (rar; despre oameni) v. Înlăcrimat. Lăcrimat. Plâns². II fig. 1 (iron. sau deprec.; despre creații, manifestări etc. ale oamenilor) <fig.; iron. sau deprec.> lacrimogen, patetic. A primit o scrisoare lăcrimoasă. A văzut un film lăcrimos. 2 (înv.; mai ales despre sunete) v. Jalnic. Sfâșietor. Tânguios. Tânguitor. Văitat².

LONGO [loŋgəu], Robert (n. 1953), pictor american. Lucrări patetic-teatrale ale unor personaje în situații limită („Acum toată lumea – pentru R.W. Fassbinder”) sau prezentând, în accente brutale, lumea amenințată de ruină („Războaie comune”). Folosește în pictura sa huila, mulajele, fotografia.

LOTTO, Lorenzo (c. 1480-1556), pictor renascentist italian. Reprezentant al școlii venețiene. Patetice compoziții de altar, portrete și peisaje luminoase, echilibrate, delicate („Buna-Vestire”, „Logodna Sf. Ecaterina”, „Crucificarea”, „Portretul Laurei di Pola”, „Bărbat tânăr cu beretă”). Prin dramatismul și neliniștea care o caracterizează, opera sa anunță barocul. Reprezentat în Muzeul Național de Artă al României („Sfântul Ieronim în deșert”).

MAIAKOVSKI, Vladimir Vladimirovici (1893-1930), scriitor rus. Inițial futurist, a evoluat ulterior spre o lirică militantă. Poet al Revoluției, a cântat orașul, viitorul, dragostea de țară, apropiind limbajul liric de realitatea cotidiană. Poeme patetice de largă respirație, impunând o structură formală dinamică, voit dură, abruptă, cu asonanțe ingenioase și aliterații sugestive („Norul în pantaloni”, „Omul”, „150 000 000”, „E bine”); piese de teatru în care satirizează lumea creată de revoluția bolșevică, într-un pronunțat stil publicistic („Ploșnița”, „Baia”). Caricaturi și afișe cu caracter agitatoric. S-a sinucis.

MARTIRAJ s. n. Martiriu. Cf. CAMIL PETRESCU, U. N. 231. S-ar fi putut spune că martiragiul pe care-l suferise grecoaica, timp de doi ani, n-o impresionase pe Salomia. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I, 165, cf. COMTEMP. 1949, nr. 158, 11/6. În tăcerea ei nudă, unealta supliciului de la 1785 e mai patetică decît oricare martiraj de sfinți din tablourile muzeului. SCÎNTEIA, 1963, nr. 6079. - Pl.: martiraje. – Și: (rar) martirágiu s. n. – Martir² + suf. -aj.

melodramatic a [At: FILIMON, O. I, 210 / Pl: ~ici, ~ice / E: fr mélodramatique, it melodrammatico] 1-3 (Înv) Care aparține melodramei (1-3). 4-6 (Înv) Referitor la melodramă (1-3). 7-8 (Înv; șdp) (Ca) de melodramă (3). 9 (Dep) Cu caracter patetic exagerat. 10 (Dep) Emfatic.

MELODRAMATIC, -Ă adj. 1. Referitor la melodramă, de melodramă. 2. (Depr.) Cu caracter patetic exagerat, fals. [< fr. mélodramatique, it. melodramatico].

MELODRAMATIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care este de natura melodramei; cu caracter de melodramă. 2) Care denotă patetism exagerat; cu caracter patetic exagerat. /<fr. mélodramatique, it. melodrammatico

MELODRAMATIC, -Ă adj. 1. (Învechit) Care se referă la melodramă, privitor la melodramă ; de melodramă. Veni în București un antreprenor de teatru melodramatic. FILIMON, O. I, 210. Vedem într-însul pe dramaturgul de duzină sau pe elevul din clasele primare ce face încercări în arta melodramatică. id. O. II, 255, cf. BARCIANU, ALEXI, W. 2. (Depreciativ) Ca de melodramă (2); cu caracter patetic exagerat.; emfatic. Ah! am strigat luînd un aer cît am putut mai melodramatic, poți a mă judeca acest-fel? NEGRUZZI, S. I, 49. Nu-i facem nici o vină. . . din episodul melodramatic de la sfîrșit, pe care l-a pus poale pentru a grăbi deznodămîntul. CONTEMP. 1949, nr. 158, 10/1. - Pl.: melodramatici, -ce. – Din fr. mélodramatique, it. melodrammatico.

MERS¹ s. n. Faptul de a m e r g e. 1. Deplasare, mișcare dintr-un loc într-altul; umblet, mergere. Fără drum și fără nici o poticâ de mărs sau de trecere. CANTEMIR, ap. GCR I, 360/23. Pe plaiuri dunărene poporu-și opri mersul. EMINESCU, O. I, 91. Trenul, cît îi el de lung și de greu, face la o cotitură mișcarea pe care o are un balaur în mers. SP. POPESCU, M. G. 29. Și se întorc cu mersul spre libice maluri. COȘBUC, AE. 15. De la un timp nici mersul nu mai ajută nimic, mă trîntesc iar jos. CAMIL PETRESCU, U. N. 540. Un cîrd de marsuini se întrec în mers cu noi. BART, S. M. 30, cf. DOINE, 17. Mersul trenurilor (sau vapoarelor) = orar după care circulă trenurile (sau vapoarele); p. ext. tabel sau broșură care cuprinde acest orar. Cf. ALEXI, W. La agenția companiei Fraissinet mersul vapoarelor fu studiat cu de-amănuntul. BART, E. 74. ◊ L o c. a d v. Din mers = fără a se opri (sau a opri pe altul) din înaintare; în timpul deplasării; mergînd. Se întoarce, așezindu-și din mers firele de păr în care lucește lumina. C. PETRESCU, Î. II, 271. Încingîndu-se din mers . . . colonelul alergă pe urma generalului. BRĂESCU, V. 36. O șalupă cu flamură galbenă – pavilionul de carantină – ne acostează din mers. BART, S. M. 38. ♦ Fel de a merge al cuiva, umblet, pas; ritmul sau viteza cu care merge cineva; (învechit și popular) mersură, (rar) mersătură. Ieși Zamfira – mers isteț. COȘBUC, B. 20. Logofătul Baloș cu mersul lui de neam ales. DELAVRANCEA, O. II, 179. Avea mersul legănat și așăzat, ca oamenii cei în vîrstă. BUJOR, S. 80. Subt mersul său ușor nici vreascurile nu trăsneau, HOGAȘ, M. N. 130. O, dac-ar fi ea. . ., declamă dînsul patetic, aprinzîndu-și închipuirea și grăbindu-și mersul. REBREANU, I. 103. Petre își iuți mai mult mersul. id. R. II, 199, cf. ENC. VET. 133. Șomerii îi cunoști după mers, după cum leagănă brațele. SAHIA, N. 93. Îi ieși înainte cu un mers țeapăn. CAMIL PETRESCU, O. III, 192. Intrară în porumb și-și încetiniră mersul. PREDA, Î. 149, cf. DEȘLIU, G. 14. Dragă-mi e lelița-naltâ Și la mers cam legănată. ALECSANDRI, P. P. 337. A trecut bădița dealul, îi cunosc mersul și calul. JARNIK-BÎRSEANU, D. 96. Că ți-i mersul legănat, Trupușorul dezmierdat. ȘEZ. Î, 49. Îmi place miesu la calu aiesta. ALR II 2 969/95, cf. 2 965/260, 272, 279, 284, 316, 346, 349, 353, 362, 386, 414, 551, A I 20, 23. 2. (Adesea în corelație cu î n t o r s) Plecare, ducere. N-ave nime nice o nevoie, nice la mărsu, nici la întorsu. NECULCE, L. 42. Trecut-au tătarii . . . și la mărsu și la întorsu tot pen țara Muntenească. id. ib. 105. Trăgea nădejde altul de domnie, atunce cu mersul boierilor la Poartă. MUȘTE, LET. III, 7/9. 3. (Rar) Curgere, curs (al unei ape curgătoare). Peste mersul Oltului prin lume, un fenomen de mari proporții se suprapune. BOGZA, C. O. 259, cf. com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. 4. Ieșire (a fumului, a gazelor etc.). Mersul ascendent al gazelor și mersul descendent al șarjei. IOANOVICI, TEHN. 37. 5. Evoluție, dezvoltare, desfășurare (a unui fenomen, a unui proces etc.); mod, curs, ritm de desfășurare (a unui fenomen, a unui proces etc.). Mersul general al omenirei. . . aduce acele minunate reînnoiri ce se fac pe pămînt. BĂLCESCU, M. V. 4. Teatrul românesc era în floarea lui. Dacă însă un curios ar fi observat cu sînge rece mersul său, ar fi văzut cu întristare că nu are baze solide. NEGRUZZI, S. I, 345. Acești cetățeni protestează că urbea lor e lăsată afară din mersul progresului ! CARAGIALE, O. IV, 21. Mi-e drag Să stau și din ochi de-amărunt să privesc La sate tot mersul de trai românesc. COȘBUC, P. II, 203. Grea meserie e aceea de judecător pentru unul care pricepe însemnătatea misiunii lui și pe care-l interesează direcția mersului stărilor sufletești ale oamenilor. BRĂTESCU-VOINEȘTI, P. 250. Cîrciumarul închidea ochii și urechile, fiind vorba de bunul mers al afacerii. REBREANU, I. 153. Viața își reluă chiar de-a doua zi mersul ei obișnuit. id. ib. 261. Membrii cari să cunoască mersul daraverilor oricăror bresle. N. A. BOGDAN, C. M. 45. Păstra de la zi la zi, după orînduiala profesorului din București, o condică amănunțită a lucrului în mers. C. PETRESCU, R. DR. 56. Reprezentarea grafică a mersului unei reacții chimice. MARCOVICI, CH. 142. Ideile lui au o complexitate, mersul cugetării sale înaintează printre excepții, explicații și nuanțări. VIANU, M. 191. Aglomerarea acestor păsări. . . se explică prin mersul vremii, dintr-odată schimbătoare. LiNȚIA, P. II, 71. Mers înainte = progres. Știința se dovedește un puternic factor al mersului înainte spre comunism. SCÎNTEIA, 1 953, nr. 2 801. ♦ Desfășurare a unei activități. Cum vă amestecați d-voastră în mersul justiției ? MAIORESCU, II, 166. ♦ (Mod de) funcționare a unui sistem tehnic, a unui mecanism, a unui instrument. Cînd mai rămase de tăiat ca de patru degete, omul opri fierăstrăul din mers. CONTEMP. 1 953, nr, 376, 4/2. Mersul unui ceasornic, al unei mașini, al unui transformator. DT. 6. (Învechit, rar) Fel de a acționa, de a proceda; procedeu. Era om bun, blînd, mersele măriei sale cinstite. LET. II, 416/12. – Pl.: (învechit, rar, 6) merse. – Și: (regional) mes s. n. – V. merge.

MICHELANGELO (Michelangelo di Ludovico Buonarroti Simoni) (1475-1564), sculptor, pictor, arhitect și poet italian. S-a format în atelierul lui Ghirlandaio și sub influența maeștrilor Academiei platonice florentine. Unul dintre artiștii care întruchipează idealul în universalitate al Renașterii italiene. Sprijinit de familia Medici, în special de Lorenzo Magnificul, a realizat lucrări de o inegalabilă măiestrie și originalitate. Chemat de papa Iuliu II (1505), s-a aflat apoi în serviciul papilor Leon X și Clement VII. Permanent frământat de căutări, de contradicția dintre materie și spirit și de dorința de desăvârșire, a creat sculpturi care, prin dinamismul ritmurilor și expresia forței, a pasiunii sau a a suferinței, prevestesc, ca și în tablouri, stilul baroc (figurile de sclavi, „Moise”, „David”, „Pietà” – 1498-1499 -, aflată în prezent în catedrala Sf. Petru din Roma, „Pietà Rondanini” – 1552-1564 -, azi în Museo del Castello din Milano, ansamblul funerar al Medicilor cu statuile lui Giulio, viitorul papă Clement VII, și Lorenzo, și cele patru alegorii: Aurora, Amurgul, Ziua și Noaptea). În pictură (bolta Capelei Sixtine, „Judecata de Apoi” de pe peretele de altar al Capelei Sixtine, „Crucificarea Sf. Petru”), dominată de viziunea sculpturală, realizează o sinteză între formă și culoare, accentul fiind pus pe desenul care conturează puternic anatomia, sugerând mișcarea, energia și forța patetică. Ca arhitect, a creat proiectele pentru fațada bisericii San Lorenzo din Florența și pentru Piața Capitoliului din Roma, macheta cupolei bazilicii San Pietro din Roma și a construit Biblioteca Laurenziana din Florența. Opera poetică: „Rime” (apărută postum).

MIȘCĂTOR adj. 1. instabil, nestatornic, schimbător, variabil. (Dune ~.) 2. mobil, mobiliar. (Bunuri ~; avere ~.) 3. duios, emoționant, impresionant, înduioșător, patetic, răscolitor, tulburător, vibrant, (rar) răvășitor, (înv.) simțitor. (O ~ poveste de dragoste.)

OEDIPE, operă în patru acte de George Enescu, compusă între 1921 și 1931 pe un libret de Edmond Fleg, după Sofocle, premiera la Paris, în 1936, premieră în limba română (traducere de Emanoil Ciormac) în 1958, la București. Operă inspirată și generoasă, cu un bogat material muzical ce traduce grandoarea mitului grecesc și forța lui tragică, figura lui O. simbolizând patetica luptă a omului cu destinul. Cea mai importantă lucrare enesciană.

OHLOPKOV, Nicolai Pavlovici (1900-1967), regizor și actor rus. Ca regizor a promovat stilul monumental, dezvoltând cu precădere principiile teatrului eroico-patetic. Promotor al dramaturgiei ruse („Aristocrații” de Pogodin, „Tânăra Gardă” de Fadeev) și universale („Hamlet” de Shakespeare, „Medeea” de Euripide). Roluri în filme („Lenin în Octombrie”).

*omeopatíe f. (vgr. ῾omoĭopátheia, d. ῾ómoĭos, asemenea și páthos, suferință. V. apatie, nevropat, patetic). Med. O sistemă terapeutică pin care boalele se tratează pin medicamente în doze infinitezimale și care produc la omu sănătos simptomele uneĭ boale analoage cu cea pe care vreĭ s’o combațĭ. – Această sistemă a fost creată și propagată în Germania de medicu Hahnemann (1744-1843), a căruĭ deviză similia similibus curantur (cele asemenea se vindecă pin cele asemenea) era absolut opusă devizeĭ vechiĭ medicine, care combate contrarele pin contrare (contraria contrariis curantur), adică inflamațiunile pin răceală și invers. Medicina uzuală, ca să se distingă de omeopatie, a luat numele de alopatie.

optație (lat. optatio „dorință”), figură în care se enunță exclamativ o dorință, adesea violentă, ca soluție ori ca răsplată a unei situații (I). O. poate fi de două feluri: 1. o. patetică, atunci când dorința se exprimă ca soluție unică a unei situații (eroice): „O, dare-ar Domnul să-mi îndrept Această mână ruptă, Să-mi vindec rănile din piept. Iar să mă-ntorc la luptă!” (V. Alecsandri) 2. o. urare, când dorința este generată de nevoia unei mulțumiri și țintește o răsplată morală: „Dumnezeu să mi te-ajute, precum tu m-ajuți pe mine; Zilele tale să curgă tot zile lungi și senine; Iar nevoia să doboare pe-oricine-ți va fi dușman!... Rămâi sănătos, băiete! [...]” (B. P. Hasdeu)

OSTROVSKI, Nikolai Alekseevici (1904-1936), scriitor rus. Participant la războiul civil, paralizează și orbește în urma unei răni. Romane patetice, cu substrat autobiografic („Așa s-a călit oțelul”, „Născuți în furtună”).

PARASCHIVESCU, Miron Radu (1911-1971, n. Zimnicea), poet român. Colaborator, în perioada interbelică, la publicații de stânga („Cuvântul liber”, „Azi”, „Era nouă”, „Ecoul”). Poeme de structură folclorică lăutărească într-un limbaj pitoresc și violent („Cântice țigănești”), de un lirism manifest („Declarație patetică”), de viziune eroică sau neoclasică („Laude”, „Tristele”, „Ultimele”). Publicistică („Bâlci la Râureni”, „Drumuri și răspântii”); comedia polițistă „Asta-i ciudat”; memorialistică, traduceri.

PASIUNI (< fr. passion; lat. passio, de la patior, a suferi) Diferitele emoții stîrnite în sufletul oratorului de subiectul discursului său, precum și emoțiile transmise auditorului prin puterea cuvîntului și a gestului. În ceea ce privește pasiunile, oratorului i se cer trei însușiri: sensibilitate comunicativă, imaginație, discernământ. Cea dintîi – consecință a sincerității oratorului – imprimă discursului său o trăsătură emotivă, transmisibilă auditorului; cea de a doua constă în facultatea de a prezenta lucrurile în imagini vii, iar cea de a treia, în însușirea de a observa și distinge cînd se cuvine și cum se cuvine, a folosi atît sensibilitatea, cît și imaginația, cu alte cuvinte este vorba de bunul-simț, de tactul și gestul oratorului. Folosirea pasiunilor oratorice, constituind latura patetică – nu poate fi supusă unor reguli constante și invariabile.

PASSIONATO adv. (muz.) pasionat, patetic. (< it. passionato)

patetic adj. m., pl. patetici; f. patetică, pl. patetice

patetic, ~ă [At: HELIADE, GR. P. 11/3 / Pl: ~ici, ~ice / E: fr pathétique, ger pathetisch] 1-2 a, sn (Plin de) patos¹ (3). 3-4 av, a (Într-un mod) care impresionează. 5-6 av, a (În mod) emoționant. 7-8 av, a (În mod) înduioșător. 9 av Cu afectare. 10-11 av, a (În mod) emfatic. 12 a (Atm; d. nervi) Care inervează mușchii oblici ai ochiului. corectat(ă)

PATETIC adj. duios, emoționant, impresionant, înduioșător, mișcător, răscolitor, tulburător, vibrant, (rar) răvășitor, (înv.) simțitor. (O ~ poveste de dragoste.)

PATETIC, -Ă, patetici, -e, adj. Plin de patos; care emoționează, impresionează, mișcă. Ce rumoare stîrnise vestea și cum se pregătea tîrgul să vadă și să asculte pe un vorbitor așa de măiestrit și așa de patetic. SADOVEANU, E. 160. Luminița fredonă, cu mîna pe inimă, revărsîndu-și dintr-o scuturare părul negru peste ochi, să-și dea înfățișarea mai patetică. C. PETRESCU, Î. I 7. ◊ (Adverbial) Pentru gloria județului nostru, nimic nu se poate numi deranj, îi trase domnul Emil Sava înainte, vorbind tare și patetic, cum s-ar adresa cetățenilor la o întrunire publică. C. PETRESCU, R. DR. 85.

PATETIC (< fr. pathétique ; lat. patheticus < gr. pathetikos, care emoționează) Calitate a discursului, care constă în folosirea pasiunilor oratorice cu scopul de a impresiona auditoriul. Pateticul, prin care sînt stîrnite în sufletul auditoriului felurite sentimente în favoarea tezei oratorului, formează prima parte a perorației (v.). Ex. „Și acum, domnilor, las dreptul de o parte și mă voi adresa numai la inima dumneavoastră. O! nu drămuiți brazda de pămînt trebuitoare hranei țăranilor! Gîndiți la durerile, la patimile, la lipsurile trecutului! Gîndiți la originea averilor dumneavoastră, gîndiți că cea mai mare parte din ele o datorați muncii și sudorilor lor! Închipuiți-vă că părinții lor s-au luptat alăturea cu părinții noștri pentru salvarea țării...” (M. KOGĂLNICEANU, În chestiunea legii rurale) Pateticul oratoric poate fi direct și indirect ; direct, cînd oratorul, însuflețindu-se mai întîi pe sine însuși, se străduiește a comunica și altora aceleași pasiuni; indirect, cînd oratorul caută să înfățișeze în așa fel faptele, încit auditoriul să se însuflețească de la sine. Un exemplu de patetic indirect este acela folosit de Antoniu, care, vrînd să ațîțe pe romani, spre a răzbuna moartea lui Cezar, le citește testamentul acestuia în care se vede marea lui iubire pentru popor. În orice discurs, pateticul direct precede pe cel indirect, oratorul ținînd însă seama dacă obiectul discursului său implică pateticul, căci în caz contrar tonul devine declamator. Nesupus unor reguli constante, pateticului i se impun, totuși, anumite cerințe: evitarea stăruinței îndelungi asupra unei emoții, pentru a nu obosi astfel auditoriul, a întreruperii brusce sau a trecerii prea repede peste acesta. Datorită influenței pe care a exercitat-o retorica în antichitate asupra mai tuturor genurilor, pateticul aparține nu numai oratoriei, ci și epopeii, tragediei etc.

PATETIC, -Ă adj. 1. Plin de patetism; mișcător, emoționant, duios. 2. (Despre nervi) Care inervează globul ocular. // s.n. Categorie estetică desemnînd însușirea unei situații sau a unei opere de artă de a provoca emoții puternice, de a impresiona. [Cf. fr. pathétique, lat. patheticus].

*patétic, -ă adj. (vgr. pathetikós, d. páthos, patos). Plin de pasiune, care atinge sufletu, emoționant: discurs patetic. S. n. Ceĭa ce emoționează, genu patetic în retorică. Adv. În mod patetic.

patetic adj. m., pl. patetici; f. patetică, pl. patetice

PATETIC adj. v. înduioșător.

patetic adj. m., pl. patetici; f. sg. patetică, pl. patetice

PATETIC, patetică (patetici, patetice) (despre persoane și manifestările lor) Care vădește mult patos; plin de patos. Personaj patetic. Gest patetic. /<fr. pathétique

PATETIC, -Ă I. adj. 1. care impresionează puternic, plin de patos; mișcător, emoționant, duios. 2. (despre nervi) care inervează globul ocular. II. s. n. categorie estetică desemnând însușirea unei situații sau a unei opere de artă de a provoca emoții puternice, de a impresiona. (< fr. pathétique, germ. pathetisch, lat. patheticus)

patetic a. care mișcă sufletul: discurs patetic. ║ n. ceeace mișcă sufletul.

patetico (cuv. it. „patetic”), indicație de expresie prin care se cere în interpretare imprimarea unui caracter pătimaș, înfocat, patetic. Indicația a servit unor compozitori la desemnarea caracterului unei întregi lucrări. Ex.: Beethoven, Sonata patetica, pentru pian, op. 13; Ceaikovski, simfonia a VI-a „Patetica”.

PATETICO adv. (muz.) pasionat, înfocat, patetic. (< it. patetico)

PATETICO adv. (Muz.; ca indicație de execuție) Pasionat, patetic. [< it. patetico].

PATETISM n. 1) Caracter patetic. 2) Atitudine patetică. /<fr. pathétisme

PATETISM s. n. calitatea, arta de a emoționa, de a mișca sufletul, de a înduioșa; caracter patetic (I, 1). (< fr. pathétisme)

patetism sn [At: VIANU, A. P. 53 / Pl: (rar) ~e / E: fr pathétisme] 1-3 Însușire (de a impresiona) (de a emoționa sau) de a înduioșa puternic. 4 Caracter emoționant al unui lucru, al unei opere etc. 5-8 Atitudine patetică (4, 6, 8,11). 9 (Îlav) Cu ~ În mod patetic.

PATETISM s. n. Însușirea de a înduioșa, de a mișca, de a zgudui; caracterul patetic al unei opere literare, muzicale etc. V. patos.

PATETIZA, patetizez, vb. I. Intranz. (Livr.) A pune patos (în ceva); a exagera caracterul patetic. – Din fr. pathétiser.

PATETIZA vb. intr. a pune patos în ceva; a exagera caracterul patetic. (< fr. pathétiser)

PATETIZA, patetizez, vb. I. Intranz. A pune patos (în ceva); a exagera caracterul patetic. – Din fr. pathétiser.

PATON [péitən], Alan Stewart (1903-1988), scriitor de expresie engleză și om politic sud-african. Romane patetice în care evocă problemele sociale ale țării („Dragul tărâm al lacrimilor”); povestiri pe tema discriminării rasiale („Să plângi pentru țara iubită”, „Spre munți”, „Călătoria a continuat”, „Povestiri dintr-un ținut frământat”). Studii („Țara și poporul Africii de Sud”). A luptat împotriva apartheid-ului.

patos¹ sn [At: HELIADE, O. II, 400 / Pl: ~uri / E: ngr παθος, fr pathos] 1 (Înv) Ură. 2 (Înv) Ciudă. 3 Însuflețire pasionată. 4 Patetic (2). 5 (Îlav) Cu ~ În mod entuziast Si: avântat, înflăcărat, pasionat. 6 (Îal; irn) În mod afectat Si: emfatic. 7 Patetism deplasat Si: afectare, emfază.

2) *pátos n., pl. urĭ (vgr. páthos, boală, dispozițiune sufletească orĭ trupească. V. patimă, patetic, pato-logie). Enfază, afectare în vorbă.

patos (-suri), s. n. – Pasiune, înflăcărare, emfază. Ngr. πάθος (Gáldi 223). Sec. XVIII. – Der. patetic, adj., din fr. pathétique.

pàtos n.; 1. întrebuințare de mijloace patetice; 2. emfază afectată în vorbire.

PERORAȚIE (< fr. peroration ; lat. peroratio, de la perorare, a sfîrși un discurs) Ultima parte a unui discurs, concluzie a acestuia. Ea poate avea fie caracterul unei deducții a celor arătate în confirmare, fie acela al unei recapitulări a principalelor probe (enumeratio), fie caracterul unui suprem efort de a convinge auditoriul prin mijlocirea emoțiilor oratorice: compătimire, indignare. Anticii pledau pentru o perorație sobră, ca și exordiul, în tendința păstrării obiectivitătii necesare discursurilor judiciare și deliberative. În discursurile pline de avînt și convingere, perorația ia adesea forme patetice, trezind în auditor sentimente variate, după scopul urmărit de orator. Ex. de perorație este aceea din Pro Milone de Cicero: „Fie sănătoși, concetățenii mei, fie sănătoși. Să fie nevătămați, să fie înfloritori, să fie fericiți, să dăinuie această strălucită cetate, pentru mine cea mai scumpă patrie...”

PERORAȚIE ~i f. 1) v. A PERORA. 2) Parte de încheiere a unei cuvântări, rostită pe un ton patetic. /<lat. peroratio, ~onis

PIAF, Édith (pe numele adevărat Édith Giovanna Gassion) (1915-1963), cântăreață franceză. Copil al străzii, a început să cânte pe trotuarele Parisului, fiind descoperită (1935) de L. Leplée, un director de cabaret, care i-a dat numele de „la Môme P.”. A debutat în 1937 la ABC. Vocea sa singulară, misterioasă, penetrantă, provocatoare, precum și interpretarea patetică, au făcut-o celebră în toată lumea. Turnee în S.U.A. (1945 și 1955). Șansonetele sale (unele compoziții proprii) au cântat dragostea, speranța, durerea, fatalitatea. Printre melodiile care au făcut-o cunoscută se numără: „La vie en rose”, „Milord”, „Mon légionnaire”, „lAccordéoniste”, „Padam-padam”, „Non, je ne regrette rien”, „lHymne à lamour”.

PICASSO, Pablo (pe numele adevărat Pablo Ruiz y P.) (1881-1973), pictor, grafician, sculptor, gravor și ceramist spaniol. Stabilit în Franța (1904). Personalitate proteică, autor a unei opere de o vastitate unică, a exercitat o puternică influență asupra artei moderne. În „perioada albastră” (1901-1904), preponderent tradiționalistă, pictează imagini din viața dezmoșteniților societății, stilizate cu o tragică acuitate sau personaje din lumea circului și actorilor ambulanți („Cei doi saltimbanci”, „Arlechin”, „Familie de acrobați”). Stilul său devine mai personal în „perioada roz”, predominant diafană (1904-1906), exprimând o viziune mult mai optimistă asupra lumii, când apar primele preocupări de simplificare a formelor și de consistență a volumelor („Doamnă cu evantai”, „Frumoasa olandeză”, „Fată cu cal”). Descoperirea sculpturii negre îl îndrumă către o nouă înțelegere a formei. Cu „Domnișoarele din Avignon” (1907) se situează, alături de Braque, în fruntea mișcării cubiste, inventând un nou stil al artei moderne („Omul cu chitara”, „Jucătorii de cărți”). Chemat de Deaghilev să creeze decoruri pentru „Baletele ruse”, va trece printr-o perioadă (după 1911) de viziune mai calmă și mai decorativă. După 1920 trece prin alte experiențe, mereu reînnoite: clasicismul artei greco-romane („Trei femei la fântână”, „Mamă cu copil”), suprarealismul („Dansul”, „Lupta cu taurii”, „Femeia care plânge”). Lucrarea „Dansul” din 1925 anunță stilul care-l va caracteriza până la moarte. Sinteză supremă a artei sale, marile compoziții „Guernica” și „Masacru în Coreea” reprezintă un patetic protest împotriva nedreptății și violenței. Reprezentat în Muzeul Colecțiilor de Artă din București. Muzee „Picasso” există în Antibes, Barcelona și Paris.

PIȘCA, pișc, vb. I. 1. Tranz. A apuca pielea cu vîrful degetelor și a o strînge (pînă începe să doară); a ciupi. Da dumneata ce tot vrei cu mine...? Mă-nghiontești, mă piști, ce naiba vrei? GALAN, Z. R. 244. Ia du-te în casă, trezește-ți copilul din somn și el atunci are să înceapă a plînge; pe urmă pișcă-l tot cîte oleacă și el are să înceapă a țipa. CREANGĂ, P. 173. ◊ Fig. Frusina pișcă inima tuturor bărbaților. GALACTION, O. I 128. ♦ (Cu privire la coardele sau strunele unor instrumente muzicale) A apuca cu degetele, a ridica apoi puțin în sus și a-i da drumul brusc pentru a scoate sunete. Moțăia, însă degetele pișcau, arare, strunele. PAS, L. I 33. Chitaristul... pișcă, patetic și cadențat, coardele chitarei. DELAVRANCEA, la TDRG. 2. Tranz. A rupe sau a tăia cîte puțin din ceva (cu unghiile sau cu un instrument). O iapă... pișcată la urechea dreaptă. La TDRG. ◊ Refl. pas. Vîrful [caierului] se mai pișcă, adică se mai scoate din el păr și se pune către partea de jos a caierului. PAMFILE, I. C. 8. Se pișcă vîrfurile plantelor, pentru a se întîrzia înflorirea. La TDRG. ♦ (Familiar) A se alege cu ceva. ◊ Absol. Cum știi... mai mult cu șeiacul ne hrănim; și apoi, de nu curge, măcar picură și cine mișcă, tot pișcă. CREANGĂ, P. 110. ♦ (Familiar) A fura cîte puțin, pe nesimțite; a ciupi, a șterpeli. Ț-a pișca din lîna oilor. ȘEZ. I 194. 3. Tranz. (Despre insecte) A înțepa, a mușca. Mă pișcau de spate și de ceafă o întreagă republică de furnici. HOGAȘ, M. N. 11. [Fătul babei] s-au făcut purice... și s-au vîrît în cămeașa lui, și unde n-au început a mi-l mușca și a mi-l pișca într-un fel ca acela, că zmăul nu mai avea astîmpăr. SBIERA, P. 143. Strînge-ți, leleo, buzele, Că le pișcă muștele. ALECSANDRI, P. P. 340. ◊ Expr. Ca (și) cum (sau cît) te-ar pișca un purice = foarte puțin, aproape de loc. Dar la o împărăție, ca cum te-ar pișca un purice, nu se mai bagă în samă. CREANGĂ, P. 258. ♦ (Despre animale și păsări) A apuca (pe cineva) cu gura, cu dinții, cu ciocul, fără a face o rană, a mușca numai de piele; a ciupi. Lupii... au găsit în fundul munților iapa babei. Cum au dat de ea, unde nu mi-o încep ei, unul a o pișca, altul a o mușca, unul a o împinge, altul a o ghionti și așa mai departe. SBIERA, P. 59. De șoimei pișcată, D-ogari mursicată. TEODORESCU, P. P. 59. 4. Tranz. (Despre vînt, frig etc.) A înțepa, a arde. Gerul ne pișcă obrazul. STANCU, U.R.S.S. 36. ◊ Intranz. Frigul pișca ușurel de vîrful nasului. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. ♦ (Despre brumă, ger etc.) A vătăma, parțial, frunzele sau fructele plantelor. Toamna, tîrziu, după ce bruma pișcase frunzele, ea ședea cu Anca la fereastră. SLAVICI, O. II 52. 5. Tranz. (Despre băuturi alcoolice, condimente sau mîncări condimentate) A provoca senzația de arsură; a ustura. Simt untul sfîrîind și pișcîndu-mă de limbă. SADOVEANU, O. VIII 161. ◊ Intranz. Ardeiul iute pișcă. 6. Tranz. (Glumeț) A lovi, a atinge, a bate ușor pe cineva. Traian n-avusese nevoie să fie pișcat ca să intre în el învățăturile vechi. Le deprinsese pe toate din plăcere. SADOVEANU, P. M. 148. ♦ Fig. A înțepa cu vorba; a șfichiui. 7. Refl. (Mold.; despre lună și lumina ei) A începe să scadă, să descrească. Eu socot, uncheșule, așa: cum s-a pișca lumina, cum se schimbă vremea. SADOVEANU, O. A. I 158. Noi dintr-un ceaslov Putem ști ziua lunii și ceasul cînd se pișcă. NEGRUZZI, S. II 178.

POGODIN, Nikolai Feodorovici (pe numele adevărat Stukalov) (1900-1962), dramaturg rus. Mare admirator al lui Lenin, i-a consacrat o trilogie („Omul cu arma”, „Orologiul Kremlinului”, „A treia, patetica”). Povestiri.

PROTOCRONÍSM (< proto- + [sin]cronism) s. n. Curent inițiat de Edgar Papu („Din clasicii noștri. Contribuții la ideea unui protocronism românesc”, 1977), opus sincronismului și ilustrând, adesea în chip nefondat și patetic, anticipările românești ale unor creații literar-artistice și științifice universale.

RĂSCOLITOR adj. duios, emoționant, impresionant, înduioșător, mișcător, patetic, tulburător, vibrant, (rar) răvășitor, (înv.) simțitor. (O ~ poveste de dragoste.)

RĂVĂȘITOR adj. v. duios, emoționant, impresionant, înduioșător, mișcător, patetic, răscolitor, tulburător, vibrant.

răvășitor adj. v. DUIOS. EMOȚIONANT. IMPRESIONANT. ÎNDUIOȘĂTOR. MIȘCĂTOR. PATETIC. RĂSCOLITOR. TULBURĂTOR. VIBRANT.

REPETIȚIE (< fr. répétition < lat. repetitio, repetare) Folosirea de mai multe ori a aceluiași cuvînt sau a mai multor cuvinte, spre a întări o idee sau o impresie. Se întîlnește mai ales în poezie, unde susține ritmul și cadența versurilor, dar și în proză, pentru revenirea și întărirea unei imagini. Ex. „Trei zile și trei nopți, vîntoasele nu mai steteră. De trei ori scoaseră copacii din rădăcini; de trei ori scoaseră rîurile din cursul lor; de trei ori sfărîmaseră norii izbindu-i de stînci; de trei ori măturară fundul mării și de trei ori prăpădiră fața pămîntului.” (I. SLAVICI, Zîna zorilor) Ex. Jelui-m-aș și n-am cui! Jelui-m-aș vîntului, Vîntului, crivățului? Bate vîntul, arde câmpul, Îmi lasă jalea și gîndul. Jelui-m-aș cîmpului Câmpului și drumului, Dar mi-e cîmpul pustiit, Tot de jalea mea pîrlit. (Poezie populară) Repetiția, ca figură de stil, nu trebuie confundată cu acumularea, refrenul, procedee stilistice care au la bază reluarea fie a cuvintelor, fie a ideilor. Uneori efectul repetiției este atît de stăruitor, încît devine obsesiv. Ex. Amurg de toamnă violet... Doi plopi, în fund, apar în siluete Apostoli în odăjdii violete - Orașul tot e violet. Amurg de toamnă violet... Din turn, pe cîmp, vin voievozi cu plete, Străbunii trec în pîlcuri violete Orașul tot e violet. (G. BACOVIA, Amurg violet) Socotită ca una din cele mai frecvente figuri de stil, repetiția, în retorica antică, avea funcție patetică. Retorii deosebeau mai multe feluri de repetiție ca: geminatio sau duplicatio, repetarea aceluiași cuvînt de două ori: Ex. „Noi, noi, consulii, lipsim de la datorie” (CICERO, Catilinare) conversiunea (conversie), repetarea aceluiași cuvînt la sfîrșitul fiecărei propoziții: „Pe cartaginezi, poporul roman prin dreptate i-a învins, cu ajutorul armelor i-a învins, prin libertate i-a învins.” (Ibidem) complexiunea, repetarea primului și a ultimului cuvînt: „Pe acela pe care senatul îl va fi condamnat, pe acela pe care poporul roman îl va fi condamnat, pe acela pe care opinia tuturor îl va fi condamnat, pe acela vreți să-l absolviți prin hotărîrile voastre?” (Ibidem)

repetiție refren, figură care constă în repetarea unui grup de cuvinte (sintagmă ori enunț) care, într-o lucrare literară scurtă (de obicei în versuii), exprimă laitmotivul textului, ori vrea să creeze și să susțină atmosfera lirică a operei. Este repetiția care nu se încadrează, ea volum și repartiție, în nici o schemă stereotipă, ea toate celelalte (R): „- Pământ de flori! Pământ de flori!... Același strigăt, în fiecare dimineață; aceeași droagă de căruță sunându-și singurătatea în fiecare piatră a pavajului; același moș-copil deasupra mormanului de pământ negru, mărunțit, moale, frumos, bogat, suflet ascuns. Aceeași cazma înfiptă lângă mănușa căruței și felinarul stins, dimineața, la bariera orașului, felinarul care a ars, noaptea, legănat, ferind singurătatea omului și calului, de goana mașinilor. – Pământ de flori!. Pământ cald, plouat, mirositor, pământ care poartă semințele în el ca puii nefătați, în pântece; semințe de ierburi răbdătoare, puioase, blânde. Oamenii vând pământul cu găleata, gătit și curat; curat, luminat așa cum își aduceau, cândva, fetele servitoare la oraș. – Pământ de flori!”... (Florența Albu) Din poezia clasică se pot cita poezia Floriile de V. Alecsandri, Post bellum de O. Goga, precum și versurile lui G. Bacovia, în care, oricare ar fi schema repetiției (de obicei figuri combinate), repetiția are un caracter obsesiv, deci analog repetiției-refren. În proză, o ilustrare specifică ne-o oferă schițele din Arborele vieții de Florența Albu: Pământ și flori și patetica schiță Acasă, scrisă în ton de poem în proză, încărcată de variate figuri ale repetiției: poliptotă, homeoteleută, epanadiploză, epanalepsă, anaforă și epiforă, precum și perifrază, metaforă, comparație, metalepsă și silepsă oratorică.

REZERVA, rezerv, vb. I. Tranz. A reține, a opri, a păstra, a pune deoparte (ceva pentru cineva sau pentru ceva). Firește eu îi rezervasem locul lîngă mine, dar a trebuit să fac la fel cu ceilalți. CAMIL PETRESCU, U. N. 103. Îi rezervam pateticul finalului. HASDEU, I. V. 171. ◊ Expr. A-și rezerva dreptul de a... = a-și păstra pentru sine dreptul de a... Îmi rezerv dreptul de a face ultima corectură. ♦ Fig. A destina, a hărăzi, a pregăti, a-i face cuiva parte de... Nici nu aruncase o privire la tovarășa de drum pe care i-o rezerva întîmplarea. C. PETRESCU, C. V. 19. Cîtă umilire mi-a rezervat azi soarta! S-a sfîrșit tot. ALECSANDRI, T. II 189. – Prez. ind. și: (învechit) rezervez (ALECSANDRI, S. 5).

RIBEMONT-DESSAIGNES, Georges (1884-1974), scriitor francez. Autor dramatic („Împăratul Chinei”, „Călăul din Perú”, „Faust”), romancier („Struțul cu ochii închiși”, „Celestul Ugolin”, „Frontiere umane”, „Timpul catastrofelor”) și poet („Umbre”, „Ecce Homo”, „Noaptea. Foamea”) a cărui operă reprezintă deopotrivă o contestare prin reducere la absurd și o ironizare sarcastică a lumii, dar și o întrebare patetică, fără răspuns, în fața Universului. A participat la mișcarea Dada, însă s-a ținut departe de suprarealism, separându-se, în cele din urmă, de Breton. Traducător al versurilor lui Nietzsche.

ROMANTÍSM (< fr. {i}) s. n. 1. Atitudine estetică fundamentală, caracterizată prin tendința de evocare a lumii în aspectele ei fenomenale, concrete, opunând faptul individual și istoric tipurilor eterne și abstracte ale clasicismului, prin afirmarea primatului factorului emoțional asupra celui rațional, al imaginației asupra observației, prin exacerbarea sensibilității (religiozitate, melancolie, sentimentul naturii), a subiectivității și a spontaneității, prin tendința evaziunii în vis, în exotic, în trecut. 2. Mișcare literară și artistică, apărută în Europa la sfârșitul sec. 18 și începutul sec. 19. R. a influențat nu numai arta și literatura, ci și filozofia, istoria, dreptul, lingvistica, economia politică etc. R. se conturează în fiecare țară ca o mișcare cu conținut și finalitate specifică. Reprezentanții lui se adresează cu precădere tradiției, istoriei, folclorului, considerate ca manifestări ale geniului național. Literatura romantică și-a găsit izvoare și expresii teoretice în cultul rousseauist al naturii, în socialismul utopic, în idealismul kantian, în idealismul subiectiv al lui Fichte, în dinamica dialecticii hegeliene, în idealismul obiectiv al lui Schelling. O înrâurire considerabilă a exercitat, îndeosebi asupra r. târziu, metafizica voluntaristă a lui Schopenhauer și individualismul nietzschean, ca și existențialismul lui Kierkegaard. Definit în genere ca o reacție împinsă până la revoltă față de canoanele tematice și formale ale clasicismului, r. a militat pentru abolirea dogmatismului estetic și al academismului, a domniei raționalismului rece și a ordinii stereotipizate, pentru ieșirea din convențional și abstract, pentru lărgirea nelimitată a universului de probleme, de atitudini, de reprezentări și de imagini ale omului și artei; el a proclamat primatul subiectivității, ideea afirmării originalității, spontaneității și sincerității emoționale, a liberei inspirații personale; a promovat fantezia și sentimentul, cultul eului, individual și național, și libertatea de expresie ca principii și condiții fundamentale ale artei autentice. Sub toate aceste aspecte, r. stă la originea întregirii arte moderne. Pregătit și anunțat de preromantism, s-a manifestat în momente diferite ale evoluției fiecărei literaturi naționale. R. introduce în literatură noi categorii estetice (urâtul, grotescul, macabrul, pitorescul, feericul, culoarea locală, bizarul, fantasticul, romanescul etc.) și favorizează apariția unor noi specii în cadrul genurilor tradiționale, ca și fuzionarea sau transformarea unora dintre cele existente. R. a infuzat lirism genului epic și dramatic, a încurajat amestecul de tragic și comic, de sublim și grotesc, a desființat regula celor trei unități, s-a arătat deschis la inovațiile prozodice. El a sugerat apropierea poeziei de muzică, a prozei de pictură și a tuturor artelor între ele (sincretismul lui Wagner). În privința mijloacelor de expresie, a preferat comparației metafora, vocabulei nobile cuvântul comun, populat, încărcat de valori afective, aluzia, sugestia, verbul energic și elocvent. Subordonând expresia necesității de a comunica „stări sufletești”, romanticii au înlesnit diversificarea stilurilor individuale în funcție de natura mișcărilor psihice și a emoțiilor trăite, cultivând, potrivit temperamentului, stilul patetic, evocativ, colorat, muzical, fraza amplă, încărcată de imagini și antiteze. În proză, el manifestă predilecție pentru peisajul pitoresc, portretul fizic, acțiunea captivantă iar în dramă pentru conflictele violente, eroii antagonici, lovitura de teatru și tirada retorică. Printre reprezentanții cei mai de seamă ai r., în diferite literaturi, se remarcă: frații Schlegel, Clemens Brentano, Achim von Arnim, Novalis, Tieck, Grimm, Hoffmann, Uhland (Germania); Coleridge, Byron, Shelley, Keats, Scott (Anglia); Lamartine, Hugo, Vigny, Musset, Gérard de Nerval (Franța); Manzoni, Leopardi (Italia); Pușkin, Lermontov (Rusia); Mickiewicz, Słowacki (Polonia); Petöfi (Ungaria); Espronceda (Spania) ș.a. În România r. cunoaște trei etape principale: prima, între 1830 și 1840, caracterizată prin explorarea concomitentă a unor motive preromantice și romantice (poezia ruinelor, a nopții, a visului, a meditației), cu influențe lamartiniene (Heliade Rădulescu, V. Cârlova); a doua definește momentul pașoptist, cu predominanța liricii militante, patriotice, vizionare, de evocare istorică, cu descoperirea filonului folcloric (Alecsandri, Alexandrescu, Bălcescu, Bolintineanu, Bolliac, Kogălniceanu, A. Mureșanu, Russo ș.a.); a treia, postpașoptistă, cu inflexiuni elegiace, pesimiste și critice. R. românesc culminează în creația lui Eminescu, unul dintre cei mai mari scriitori romantici europeni. Succesiv (fenomenul e caracteristic și altor literaturi), atitudinea romantică, în diferite ipostaze și parțial, reapare și în epocile ulterioare (Al. Macedonski, D. Zamfirescu, Al. Vlahuță, Delavrancea, Goga, M. Sadoveanu, T. Arghezi, Al. Philippide, E. Botta). În artele plastice, r. este caracterizat cu predilecție pentru exprimarea sentimentelor dramatice, prin intermediul subiectelor eroice și patetice, al temelor istorice și al legendelor medievale, al peisajului furtunos sau cu ruine, evocatoare de frământare și mister, ca și prin colțurile de natură care stârnesc emoțiile intime, duioșia, melancolia și meditația solitară etc., prin cultivarea urâtului și grotescului care modifică idealul clasic al frumuseții echilibrate și armonioase. Actul de naștere al r. în pictură pare să fie compoziția „Ciumații din Jaffa” (1840) a lui A.J. Gros. Tendințele acestui curent pot fi identificate în tablourile sale istorice în care mizeriile războiului sunt înfățișate cu o crudă și violentă veridicitate, într-o cromatică vie și expresivă. R. se definește ca un curent de sine stătător, prin lucrările lui Géricault („Pluta Meduzei”) și Delacroix, Decamps, Fromentin, Gustave Doré, David Casper Friedrich ș.a. În sculptură întâlnim aspecte romantice în opera lui Fr. Rude și Aug. Préault. Apropiat de curentul r., la noi, este C.D. Rosenthal și, în unele aspecte ale operei sale din tinerețe, Nicolae Grigorescu. În muzica r. a fost prevestit de Școala de la Mannheim (Stamic, Richter), de primii mari clasici vienezi (Haydn, Mozart) și, în special, de creația lui Beethoven. Expresia lirică se impune prin liedurile lui Schubert, Brahms și piesele instrumentale ale lui Schumann și Chopin, atingând patetismul prin simfoniile lui Ceaikovski, prin operele lui Verdi și Wagner și prin lucrări programatice de vaste proporții ca „Simfonia Fantastică” de Berlioz. Operele lui Shakespeare, Dante, Schiller, Goethe, Byron, Pușkin, frumusețile naturii, inspiră pe compozitori, le stimulează fantezia, măiestria transpunerilor sonore; armonia și orchestrația devin mai subtile și mai nuanțate; se afirmă virtuozitatea solistică (Paganini, Listz) și dirijorală spectaculoasă. Datorită lui Listz apare genul nou al poemului simfonic. Este valorificat folclorul muzical, se cristalizează școlile muzicale naționale, apar critica și publicistica muzicală. Unii militează pentru revoluționarea limbajului muzical (Schumann, Berlioz, Listz, Wagner), alții preferă să rămână credincioși tradițiilor (Brahms, Reger). Prin Franck, Saint-Saëns, Fauré, Bruckner, r. își trăiește epilogul (postromantism) care s-a prelungit până către mijlocul sec. 20.

ROSETTI, familie de boieri români, descendenți din boierii Ruset. Rol însemnat în viața politică și culturală a țării, mai ales în sec. 19. Mai importanți: 1. Constantin A.R. (1816-1885, n. București), om politic și publicist român, unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848 din Țara Românească și ai luptei pentru unirea Principatelor Române. În timpul Revoluției de la 1848 a fost conducătorul aripii liberalilor radicali; secretar al Guvernului provizoriu, prefect de poliție și redactor al ziarului „Pruncul român”. În anii exilului (1848-1957) a contribuit la editarea revistei „România viitoare” și mai ales a revistei „Republica Română”, în care a susținut ideea unirii Principatelor Române într-un stat democratic. Revenit în țară, a editat ziarul liberal-radical „Românul” și a avut un rol de seamă în Adunarea ad-hoc și în alegerea lui Al. I. Cuza ca domnitor și în Țara Românească. În paginile ziarului „Românul”, care a apărut timp de aproape o jumătate de sec., a militat pentru reforme democratice, pentru unitatea națională, pentru independența națională a țării. Unul dintre conducătorii Partidului Național-Liberal, creat în 1875, dar în 1884, intrând în conflict cu Ion C. Brătianu, a organizat o disidență liberală. A susținut proclamarea independenței țării și a participarea României la Războiul Ruso-Turc din 1877-1878. A fost în mai multe rânduri ministru și președinte al Adunării Deputaților. Membru fondator (iun. 1867) al Societății Academice Române, din care demisionează (iul. 1867). Publicistica lui se caracterizează prin avânt romantic, stil patetic, vibrant. În tinerețe a scris și versuri sentimentale și social-patriotice („Ceasuri de mulțumire”). A tradus din Byron, Béranger, Lamartine, Hugo. 2. Maria R. (1819-1893, n. Guernsey, Anglia), publicistă română. Soția lui R. (1). Considerată prima ziaristă română (a scris aproape în întregime ziarul „Mama și copilul”, 1865-1866). A luat parte la activitatea politică a soțului ei. 3. Theodor G. R. (1837-1923, n. Iași), jurist și om politic român. M. de onoare al Acad. (1891). Unul dintre membrii fondatori ai Societății „Junimea”. Guvernator al Băncii Naționale (1890-1895). Ministru în mai multe rânduri; prim-min. (1888-1889). 4. Vintilă C.A.R. (1853-1916, n. Donet, Franța), om politic și publicist român. Fiul lui R. (1). Redactor și, din 1885, conducător al ziarului „Românul”. Unul dintre fondatorii revistei „Dacia viitoare” și al „Ligii culturale”. Memorialistică („Amintiri istorice”). 5. Radu R. (1853-1926, n. Iași), scriitor și istoric român. Studii asupra evoluției problemei agrare, scrise de pe poziții liberal-radicale („Despre originea și transformările clasei stăpânitoare în Moldova”, „Pentru ce s-au răsculat țăranii?”, „Pământul, sătenii și stăpânii în Moldova”). Proză de evocare a trecutului („Păcatele slugerului”). 6. Radu R.R. (1877-1949, n. Căiuți, jud. Bacău), general și istoric militar. Fiu lui R. (5). Acad. (1934). Lucrări de istorie militară („Încercări critice asupra războiului din 1653 dintre Matei Basarab și Vasile Lupu”, „Studii asupra chipului cum se înfăptuia războiul de către Ștefan cel Mare”, „Essais sur l’art militaire des Roumains”). 7. Alexandru R. (1895-1990, n. București), lingvist și filolog român. Elev al lui Ovid Densusianu. Acad. (1948), prof. univ. la București. Membru al Academiei Regale Suedeze de Științe. Doctor Honoris Causa al Univ. din Lyon. A întemeiat și editat revista „Bulletin linguistique” (1933-1948) și Centrul de Cercetări Fonetice și Dialectale din București (1961). Redactor responsabil al revistelor „Studii și cercetări lingvistice” și „Revue roumaine de linguistique”, al publicației neperiodice „Cahiers de linguistique théorique et appliquée” și a îngrijit publicarea culegerii de studii „Fonetică și dialectologie”. Lucrări: „Cercetări asupra foneticii limbii române în sec. al XIV-lea”, „Curs de fonetică generală”, „Istoria limbii române” (vol. I-IV și VI), „Filozofia cuvântului”, „Lingvistica”. A editat texte românești vechi. Memorialistică („Note din Grecia”, „Cartea albă”).

2) *satíric, -ă adj. (vgr. satyricós, d. sátyros, satir). De satir, al sátirilor: dans satiric. Dramă satirică, la vechiĭ Grecĭ, poemă dramatică patetică și comică tot odată (tragi-comedia) în care coru era compus din sátirĭ.

SATIRIC², -Ă adj. referitor la satiri. ♦ dansuri ~e = dansuri licențioase executate în reprezentațiile de drame satirice; dramă ~ă = (la greci) poem dramatic, patetic și comic, în care corpul era compus din satiri. (< fr. satyrique, lat. satiricus)

sextă (< fr. sexte „a șasea”) 1. Intervalul* (simplu) dintre o treaptă* și a șasea (ascendent sau descendent) a scării muzicale diatonice*; se notează uneori cu cifra 6. Tipuri diatonice în sistemul temperat*: s. mare (ex. do-la, sol-mi) valorează 4 1/2 tonuri* și se cifrează 6 M. Cu ajutorul alterațiilor* se obțin s. cromatice* de diferite tipuri: s. mărită (ex.: do-la diez, sol bemol-mi) cuprinde 5 tonuri și se cifrează 6+; s. micșorată (ex.: la diez-fa, do diez-la bemol) cuprinde 3 1/2 tonuri și se cifrează 6-. S. mare și cea mică sunt intervale consonante*, pe când s. mărită și cea micșorată sunt disonante*. În sistemul temperat și tonal, s. sunt enarmonice (2) cu multe alte intervale purtând diferite denumiri; mai apropiate sunt cvinta* și septima* (ex.: do-la bemol = do-sol diez și re bemol-si bemol = do diez-si bemol), iar mai îndepărtate cvarta* și octava, în care caz sunt necesare duble alterații. Prin răsturnare, s. mare devine terță* mică, iar s. mică terță mare; s. micșorată devine terță mărită, iar s. mărită terță micșorată. 2. Treapta a șasea a unei gamei, numită și supradominantă*, rar subsensibilă. 3. Orice acord* tonal care poate fi redus, prin răsturnare*, la un acord de s.; răsturnarea I a trisonului. Având rădăcini în muzica pop. napolitană, s. napolitană este un acord format din terța mică și s. mică pe subdominantă*, de obicei în tonalități (2) minore*, cu efecte patetice, atunci când este urmat direct de acord de tonică* sau trecând prin cel de septimă al dominantei* (ex.: în tonalitatea mi minor* succesiunea la-do-fa becar (la-si-re diez) → sol-si-mi). ♦ Sunetele diatonice cuprinse într-un interval de s. mare (ex.: succesiunea do-re-mi-fa-sol-la) au constituit hexacordul* medieval, corespunzând, ca celulă scalară, tetracordului* din antic., înlocuit în sec. 18 de octavă*. În gama naturală* (G. Zarlino) există o s. mare, fa-re 27/16, care întrece cu o comă* sintonică 81/80 celelalte s. mari (do-la, re-si și sol-mi, toate corespunzând raportului 5/3). Celelalte trei s. sunt mici (mi-do, la-fa și si-sol) și corespund raportului 8/5. Prin răsturnare, s. mare fa-re dă terța* mică re-fa 32/27, mai mică cu o comă sintonică 81/80 decât celelalte trei terțe mici (mi-sol, la-do și si-re).

simpatetic adj. m. patetic

*simpatíc, -ă adj. (vgr. sym-pathikós, și -pathitikós. V. anti-patic, patetic). Relativ la simpatie: fenomene simpatice. Care inspiră simpatie, care place: persoană, casă, literă simpatică. Anat. Nervu mare simpatic saŭ marele simpatic, partea sistemeĭ nervoase care se întinde de-a lungu măduveĭ spinăriĭ la dreapta și la stîngă și care conduce fenomenele reflexe. Adv. În mod simpatic.

SIMȚITOR adj. v. duios, emoționant, impresionant, înduioșător, mișcător, patetic, răscolitor, tulburător, vibrant.

simțitor adj. v. DUIOS. EMOȚIONANT. IMPRESIONANT. ÎNDUIOȘĂTOR. MIȘCĂTOR. PATETIC. RĂSCOLITOR. TULBURĂTOR. VIBRANT.

SIQUEIROS [sikéros], David Alfaro (1896-1974), pictor și grafician mexican. Participant la Revoluția mexicană (1911-1918) și la Războiul civil din Spania (1936-1939). Militant comunist, a fost acuzat de participare la un atentat împotriva lui Troțki. în anii ’20 ai sec. 20 teoretician al artei, care în concepția sa trebuia să fie națională și populară. Lucrările sale sunt vaste compoziții murale, cu tematică revoluționară, influențate de arta precolumbiană („Noua democrație”, „Alegoria egalității dintre rase”, „Moarte cotropitorilor”, „Comunitatea umană în America Latină”). Folosește cu îndrăzneală racursiurile, obținând efecte patetice.

SORDI, Alberto (1919-2003), actor și regizor italian de teatru și film. Succesul obținut în anii ’40 ai sec. 20 în teatrul de revistă și la radio, precum și întâlnirea, la începutul anilor ’50, cu F. Fellini („Șeicul alb”, „I. Vitelloni”) lansează îndelungata sa carieră cinematografică (c. 150 de filme). Creează personajul italianului mediu, fanfaron, șmecher, băiat de viață, când simpatic, când agasant, uneori patetic, alteori ridicol („Marele război”, „Un italian în America”, „cea mai frumoasă seară din viața mea”, „Un burghez mic mititel”, „Bolnavul închipuit”).

stil, categorie estetică care se definește în creațiile unei culturi, unei epoci, unei grupări de creatori sau unui artist reprezentativ prin adoptarea consecventă a anumitor soluții sau configurații structurale; specificitatea trăsăturilor ce conferă un aspect distinct, personalizat, producțiilor respective ce explică prin acordul cu o anumită viziune asupra valorilor lumii înconjurătoare, cu necesitatea de a evoca într-o anumită proporție dincolo de finalitatea proprie obiectului sau actului întreprins. S. își datorează astfel fizionomia echilibrului ce se naște între sensul prospectiv al căutării soluțiilor tehnice, ingenioase, eficiente și sensul retrospectiv al evocării unor practici consacrate, al integrării funcției obiectului într-o ierarhie mai cuprinzătoare a valorilor. Categoria s. nu aparține de aceea numai universului artelor ci poate fi aplicată oricărui domeniu al creativității. „Același stil – scria Lucian Blaga – se constată pe tărâmul cunoașterii ca și în etica sau în întocmirile sociale. Stilul este tocmai ceea ce arta unei epoci are comun cu celelalte ramuri ale culturii (...) stilurile au în succesiunea lor temporală o dialectică istorică întocmai ca și perioadele culturale ale căror expresii sunt, trădându-și prin aceasta originea anestetică”. În arta muzicală, categoriile limbajului, ele însele simptomatice pentru o anume funcționalitate expresivă, devin rând pe rând repere pentru caracterizarea s. Dacă în vechea cultură elină, ce de-altfel și în cea hindusă, expresia melodică codificată în formule (I-II) ritmico-melodice este cea care dă naștere unor tipare modale purtând denumiri generice ca: dorian, frigian [v. mod (I, 1)] etc. în sensul de s. sau dialecte muzicale cu un ethos* precizat, în epoca postrenascentistă emanciparea meșteșugului componistic [v. compoziție (2)] și a personalității creatorului face ca amprenta s. să rezulte dintr-o anume „maniera di comporre” (Zarlino, 1558) ca și din finalitatea atribuită actului componistic. Athanasius Kircher (1650) distinge astfel opt stiluri (ecclesiasticus, canonicus, moteticus, madrigalescus, phantasticus, melismaticus, choraicus, symphonicus) care sunt rezultatul interacțiunii dintre convențiile de gen (I, 1) și maniera de tratare consacrată în practica epocii printr-o adevărată retorică muzicală [v. figură (2)]. Cum însă latura expresiei se cerea definită cu aceeași minuțiozitate, conceptul de s. se referă în egală măsură și la sferele acesteia în calitate de s. dramatic, liric, patetic etc. Exegeza muzicii se îmbogățește astfel cu o sumă de determinări ale s. generate de specificul facturii muzicale, în general, și a celei componistice în special (concertant*, improvizatoric*, fugat*, arioso*; în muzica bizantină: stihiraric, papadic, irmologic), de mijloace de concretizare sonoră (vocal*, instrumental*), de adoptarea unei anumite sintaxe* (monodic*, polifonic*, armonic*, tonal*, atonal*, serial* etc.) și care își găsesc confluența în conceptele mai generale ce definesc faze și orientări din istoria culturii și artelor [s. renascentist (v. Renaștere), baroc*, clasic*, romantic* ș.a.] ca și în cele care delimitează anumite curente (impresionism*, expresionism*, constructivism* etc.). Transpus la problematica operei individuale, s. reflectă așadar o coordonare complexă, sistematică a nivelelor – de la alegerea materialului și până la modelarea lui în conformitate cu totalitatea tendințelor ce se cer exprimate – și care se subordonează în ansamblul „legilor frumosului” ale unității în diversitate. Ca noțiune estetic-muzicală, s. a fost utilizat inițial de către E. Hanslick (pentru care constituia o contrapondere a factorului formal) și definitiv atașat sistematicii muzicale de către H. Riemann și G. Adler.

TRAGEDIE, tragedii, s. f. 1. Specie a genului dramatic cu subiect patetic, cu personaje puternice aflate în conflict violent, cu deznodământ nefericit. 2. Fig. Întâmplare zguduitoare, nenorocire mare, catastrofă. – Din fr. tragédie, lat. tragoedia.

TRAGEDIE, tragedii, s. f. 1. Specie a genului dramatic cu subiect patetic, cu personaje puternice aflate în conflict violent, cu deznodământ nefericit. 2. Fig. Întâmplare nenorocită, eveniment funest; catastrofă. – Din fr. tragédie, lat. tragoedia.

TRAGICOMEDIE, tragicomedii, s. f. 1. Specie a genului dramatic cu subiect patetic, în care conflictele fundamentale, grave, profunde, însoțite de unele incidente comice, sunt rezolvate printr-un deznodământ fericit. 2. Fig. Întâmplare care prezintă un amestec de elemente tragice și elemente comice. – Din fr. tragi-comédie, lat. tragicomoedia.

TRAGICOMEDIE, tragicomedii, s. f. 1. Operă dramatică cu subiect patetic, dar cu deznodămînt și incidente comice. 2. Fig. Întîmplare care prezintă un amestec de elemente serioase cu altele hazlii.

TULBURĂTOR adj., s. 1. adj. duios, emoționant, impresionant, înduioșător, mișcător, patetic, răscolitor, vibrant, (rar) răvășitor, (înv.) simțitor. (O ~ poveste de dragoste.) 2. adj. amețitor, (fig.) îmbătător. (Miresme ~.) 3. s., adj. agitator, ațîțător, instigator, provocator, (livr.) incitator, sedițios, (înv. și pop.) răzvrătitor, (înv.) răscolitor, răscolnic, (fig.) incendiator. (Un ~ al maselor.)

VIBRANT, -Ă adj. 1. Care vibrează, care produce sunete. ◊ (Fon.) Consoană vibrantă (și s.f.) = consoană produsă prin atingerea ușoară a vîrfului limbii de alveolele incisivilor superiori, formînd succesiv mai multe ocluziuni alveolare foarte slabe și foarte scurte. 2. (Fig.) Emoționant, patetic, impresionant. [Cf. fr. vibrant].

vibrant, -ă adj. 1 (despre corpuri, obiecte, părți ale lor etc.) Care vibrează; vibrator. ♦ Ext. Care produce sunete. 2 (despre sunete, melodii etc.) Care vibrează. Amplificația sunetelor devenea vibrantă (CĂL.). ◊ (fon.) Consoană vibrantă (și subst. f.) = consoană lichidă care se realizează printr-o succesiune rapidă de închideri și deschideri ale canalului fonator, determinată de vibrarea părții superioare a glotei, a uvulei, a vălului palatin sau a vîrfului limbii. ♦ (despre glas) Care are o sonoritate cu variații de ton sau cu modulații (din cauza unei anumite stări sufletești, a unei emoții puternice etc.). 3 Fig. (despre oameni sau despre firea, temperamentul etc. ale lor) Care este stăpînit de o emoție puternică; care trăiește intens un eveniment, o situație etc.; care se manifestă, care se exteriorizează cu putere. ♦ (despre sentimente, manifestări etc. ale oamenilor) Care exprimă, trădează sau produce o emoție puternică; emoționant, impresionant, patetic. Versurile sale de dragoste sînt vibrante (CĂL.). • pl. -ți, -te. /<fr. vibrant.

vibrant, ~ă [At: MARIN, F. 25/17 / Pl: ~nți, ~e / E: fr vibrant] 1 a (D. corpuri, obiecte, părți ale obiectelor etc.) Care vibrează (1) Si: vibratil (1), vibrator² (1), vibratoriu (4), (asr) vibrând (1). 2 a (D. sunete, melodii etc.) Care are modulații Si: vibrator² (3). 3 a (D. sunete, melodii etc.) Care răsună (ca un ecou) Si: vibrator² (4). 4-5 sf, a (Fon) (Consoană lichidă) care se pronunță printr-o succesiune rapidă de închideri și deschideri ale canalului fonator, determinată de vibrarea părții superioare a glotei, a uvulei, a vălului palatin sau a apexului. 6 a (D. glas) Care are o sonoritate cu variații de ton sau cu modulații (din cauza unei anumite stări sufletești, a unei emoții puternice etc.). 7 a (Fig; d. oameni) Care este stăpânit de o emoție puternică Si: (rar) vibratil (3), vibrator² (8). 8 a (Fig; d. sentimente, manifestări etc. ale oamenilor) Care trădează o emoție puternică Si: emoționant, impresionant, patetic, vibrator² (9), vibratoriu (5).

VIBRANT, -Ă, vibranți, -te, adj. 1. Care vibrează, vibrator; p. ext. care produce sunete. ◊ Consoană vibrantă (și substantivat, f.) = consoană lichidă care se realizează printr-o succesiune rapidă de închideri și deschideri ale canalului fonator, determinată de vibrarea părții superioare a glotei, a uvulei, a vălului palatin sau a vârfului limbii. 2. Fig. Care exprimă, trădează sau produce o emoție puternică; emoționant, impresionant, patetic. – Din fr. vibrant.

VIBRANT, -Ă, vibranți, -te, adj. 1. Care vibrează, vibrator; p. ext. care produce sunete. ◊ Consoană vibrantă (și substantivat, f.) = consoană lichidă (3) care se realizează printr-o succesiune rapidă de închideri și deschideri ale canalului fonator, determinată de vibrarea părții superioare a glotei, a uvulei, a vălului palatin sau a vârfului limbii. 2. Fig. Care exprimă, trădează sau produce o emoție puternică; emoționant, impresionant, patetic. – Din fr. vibrant.

VIBRANT, -Ă adj. 1. care vibrează, care produce sunete. ♦ consoană ~ă (și s. f.) = consoană care se pronunță prin vibrarea repetată a vârfului limbii la atingerea ușoară a alveolelor incisivilor superiori. 2. (fig.) care face să vibreze; emoționant, patetic. (< fr. vibrant)

VIBRANT adj. 1. tremurător, trepidant, vibrator. (Corp elastic ~.) 2. duios, emoționant, impresionant, înduioșător, mișcător, patetic, răscolitor, tulburător, (rar) răvășitor, (înv.) simțitor. (O ~ poveste de dragoste.)