MODAL, -Ă adj. referitor la mod (2, 3), de mod. ♦ propoziție ~ă (și s. f.) = propoziție circumstanțială care arată modul acțiunii din regentă. (< fr. modal)

*acțiúne f. (lat. áctio, -ónis, d. ágere, actum, a face. V. agit). Fapt, tot ceĭa ce se face: frumoasă acțiune. Ocupațiune, mișcare: îl vezĭ tot-de-a-una în acțiune. Mod în care un corp lucrează asupra altuĭa: acțiune chimică, acțiunea uneĭ otrăvĭ. Căldură în vorbă saŭ în gest: a vorbi cu acțiune. Subiect de bucată literară orĭ mers al uneĭ pĭese teatrale: acțiune interesantă. Urmărire pin judecată: procuroru a deschis acțiune criminală. Părtășie, parte de capital într’o întreprindere. Hîrtie de valoare pin care se arată partea de capital pe care aĭ pus-o într’o întreprindere: a cumpăra acțiunĭ. – Fals ácție (Trans.), după germ. akzie (d. ol. aktie).

*declamațiúne f. (lat. de-clamátio, -ónis). Arta, acțiunea, modu de a declama: conservatoru de declamațiune. Fig. Vorbire Vorbire pompoasă, palavre, gogoșĭ pe ton solemn: inevitabilele declamațiunĭ ale demagogilor. – și -áție.

învățămînt n., pl. inte (d. a învăța, v. tr., după fr. enseignement). Acțiunea, modu de a-l învăța pe altu. Instrucțiune, școală: învățămîntu primar, secundar, superior. Învățătură, lucru care te învață: a da copiilor bune învățăminte. Cariera de profesor: a intra în învățămînt.

execuți(un)e f. 1. acțiune, mod de a executa; 2. pierzarea unui osândit.

fabricare f. 1. acțiune, mod de a fabrica; 2. rezultatul acestei acțiuni.

spălătúră f., pl. ĭ. Acțiunea, modu saŭ rezultatu spălăriĭ: spălătura asta nu-mĭ place, a face unuĭ bolnav spălăturĭ stomahale. Rachiŭ prost rezultat din spălatu butoaielor. Fig. Iron. Perdaf, frecuș, ocară: ĭ-a tras o spălătură zdravănă. Gunoĭ, lepădătură: ești o spălătură! (Agrb. Înt. 238). V. spolocanie și lăturĭ.

PE prep. I. 1) (exprimă un raport locativ, indicând suprafața unui obiect) Floarea e pe fereastră. 2) (exprimă un raport temporal) A venit pe trei zile. Programa pe trimestru. 3) (exprimă un raport modal) A ieșit pe furiș. 4) (exprimă un raport instrumental) Cu; cu ajutorul. Merge pe cal. 5) (exprimă un raport completiv) L-am chemat pe Vasile la mine. 6) (exprimă un raport de echivalență) Pentru. A dat multe mii de lei pe casă. 7) (exprimă un raport de referință) Poarta pică pe el. II. (în locuțiuni) 1) Pe deasupra a) (exprimă un raport spațial, indicând situarea mai sus de ceva sau de cineva) Pe deasupra caselor treceau în zbor stoluri de păsărele; b) în plus; mai mult. s-a acordat și un premiu pe deasupra. 2) Pe din (exprimă un raport spațial sau modal, indicând direcția, modul realizării acțiunii) Pe din lături. Pe din dos. 3) Pe după a) (exprimă un raport temporal, indicând cu aproximație timpul posterior) Ședința se amână pe după sărbători; b) (exprimă un raport spațial, indicând cu aproximație situarea de dincolo de ceva sau de cineva) Drumul trece pe după școală. 4) Pe la a) (exprimă un raport locativ, indicând cu aproximație locul) Pe la sud seceta a fost mai mare; b) (exprimă un raport temporal, indicând cu aproximație timpul) A sosit pe la amiază. 5) Pe lângă a) (exprimă un raport spațial) Prin apropiere. A trecut pe lângă casa noastră; b) (exprimă un raport comparativ) În comparație cu; față de. Părea un copil pe lângă acest om zdravăn; c) (exprimă un raport cumulativ) În afară de. Pe lângă necazul ce-l avea și grindina îi strivise via. 6) Pe sub a) (exprimă un raport spațial, indicând locul situării mai jos de ceva) Mergeam pe la umbră, pe sub copaci; b) (exprimă un raport temporal, indicând cu aproximație timpul) Spre; înspre. Au ajuns pe sub amiază. 7) Pe când v. CÂND. III. (în componența formelor de jurământ) Pe cinstea (sau onoarea) mea. Pe cuvânt de cinste. /<lat. super, per

chiondorîș adv. – Chiorîș, cu ochii încrucișați. Origine necunoscută. Aparține fără îndoială aceleiași familii a lui chiomb; și, avînd în vedere vb. închiorcoșa, der. de la onomatopeea chior, se poate propune o origine expresivă. În fonetismul său a înfluențat probabil tc. kandiriș „acțiune și mod de a convinge”, sau, după Scriban, Arhiva, 1914, 133, mag. kondoros „încrețit”; după Șeineanu, I, 115, ar trebui să se gîndească la contaminarea lui chiomb cu chiorîș. – Der. chiondoreală, s. f. (încruntare); (în)chiondora (var. (în)chiondorî), vb. (a se încrunta). Acest ultim cuvînt este fără îndoială identic cu încondura, vb. (a se umfla în pene, a se împăuna, a se fuduli), cuvînt care s-a referit probabil la început la păun (după Șeineanu, II, 145, de la condur „pantof”; împotrivă Graur, BL, VI, 153).

DECIZIE s. f. 1. hotărâre; rezoluție. ◊ act cu caracter obligatoriu, normativ al unui organ de conducere care stabilește direcția unei acțiuni și modul ei de realizare. 2. sentință dată de o instanță judecătorească superioară asupra unui recurs. 3. fermitate. (< fr. décision, lat. decisio)

INDIRECT, -Ă adj. 1. (și adv.) care nu se face, nu se obține direct, ci mijlocit, cu ajutorul cuiva sau a ceva. 2. vorbire ~ă sau stil ~ = procedeu stilistic de redare a spuselor cuiva prin subordonarea comunicării față de un verb sau de un alt cuvânt de declarație. 3. complement ~ = complement care exprimă obiectul în (de)favoarea căruia se săvârșește o acțiune, asupra căruia se răsfrânge în mod indirect acțiunea verbului; propoziție completivă ~ă (și s. f.) = propoziție cu funcție de complement indirect pe lângă un verb din regentă. 4. (fin.) impozit ~ = impozit inclus în prețul anumitor obiecte de consum. 5. (mil.) tragere ~ă = tragere pe bază de calcul asupra unor ținte care nu se văd. (< fr. indirect, lat. indirectus, germ. indirekt)

PIRODINAMICĂ s. f. parte a dinamicii care studiază modul de acțiune a pulberii în gurile de foc. (< fr. pyrodynamique)

TACTIC, -Ă I. adj. referitor la tactică; conform cu o anumită tactică. II. s. f. 1. arta organizării și conducerii acțiunilor de luptă ale trupelor. 2. mod de folosire a diferitelor forme și mijloace ale luptei revoluționare într-o perioadă relativ scurtă, pentru realizarea obiectivului fundamental strategic, în funcție de împrejurările social-politice concrete. 3. (fig.) mod de acțiune; totalitatea mijloacelor folosite de cineva pentru a izbuti într-o acțiune. (< fr. tactique)

cobaltoterapie s. f. (med.) Iradiere cu cobalt în scop terapeutic ◊ „Cum este organizat serviciul de cobaltoterapie? Există un cabinet unde se alcătuiesc planurile de tratament și se stabilesc curbele izodoze care arată distinct modul de acțiune al energiilor înalte, atât în țesutul tumoral, cât și în cel sănătos din jur, astfel încât să se poată administra doza optimă.” I.B. 6 II 84 p. 6 (din fr. cobaltothérapie)

bătătúră f. pl. urĭ (d. bat). Curte, locu din fața caseĭ, a cîrciumiĭ. Firele pe care le trece suveĭca transversal pin urzeală. Piele întărită maĭ ales la degete picĭoarelor din cauza încălțămintelor strîmte (calozitate). Acțiunea saŭ modu de a bate. halal bătătură (de ex. vorbind de baterea unuĭ fer cu ciocanu). V. batiște, băteliște, pistă.

UMANÍSM (< fr., germ.) s. n. 1. (În sens larg) Orice doctrină care are în centru bunăstarea și demnitatea omului, încrederea în rațiunea umană, fără un ajutor exterior; mod de acțiune care decurge din această concepție și care militează pentru dezvoltarea liberă a personalității umane. 2. (În sens restrâns) Mișcare intelectuală europeană din epoca Renașterii (sec. 14-17), care promova studiul literaturii clasice, entuziasmul față de om și natură, celebrarea plăcerilor vieții presupuse ca uitate în Ev. med. Acest u. era însă compatibil cu credința religioasă, considerându-se că Dumnezeu i-a conferit omului poziția centrală în lume. A fost strălucit ilustrată de Petrarca, Boccaccio, L. Valla, Pico della Mirandola, Leonardo da Vinci, G. Bruno în Italia, Rabelais, Montaigne în Franța, Th. Morus, Shakespeare în Anglia, Erasm în Țările de Jos, N. Olahus, stolnicul Constantin Cantacuzino, D. Cantemir ș.a. în Țările Române. 3. (În sec. 20) Termen folosit în medii postmoderne cu referință la filozofii care resping orice credință religioasă și afirmă conștiința de sine a oamenilor în lumea reală (de ex. Sartre).

*cliváj n., pl. e (fr. clivage). Min. Acțiunea saŭ modu de a se cliva al cristalelor. Crăpătură cu suprafețe plane într’un diamant orĭ în alt mineral.

dătătúră f., pl. ĭ. Acțiunea și modu de a da: dătătură în cărțĭ. Lovitură, aruncătură: a dat cu pușca și a nemerit dintr’o singură dătătură.

croĭálă f., pl. ĭelĭ. Acțiunea și modu de a croi: haĭna are croĭală bună. Fig. Formă, tip: urîtă croĭală de om!

*enunțiațiúne f. (lat. e-nuntiátio, -ónis). Acțiunea saŭ modu de a enunța: enunțarea unuĭ fapt. – Și -áție, dar maĭ des -áre.

descălicătúră f. pl. ĭ. Acțiunea saŭ modu de a descălica. Timpu cînd s’a descălicat. – Vest. descălec-.

fabricațiúne f. (lat. fabricátio, -ónis). Acțiunea saŭ modu de a fabrica: postav de bună fabricațiune. Lucru fabricat: fabricațiune străină. – Și -áție. Ca acțiune, ob. -áre.

îmbrîncitúră f., pl. ĭ. Brîncă (acțiunea și modu de a îmbrînci): din doŭă îmbrînciturĭ l-a dat afară. – Și -ătură.

lăsătúră f., pl. ĭ. Acțiunea orĭ modu de a se lăsa, de a se scoborî (un stol de păsărĭ, un aeroplan). Stol de păsărĭ care s’a lăsat pe un loc.

mĭeunát n., pl. urĭ (d. mĭaun). Acțiunea și modu de a mĭeuna: eŭ am cunoscut pisica noastră după mĭeunat.

*mod n., pl. urĭ (la modus, măsură, mod. V. cum, moderat). Formă particulară, fel, chip: mod de acțiune, de guvernament. Fil. Felu de a fi, de a se prezenta: modurile substanțeĭ. Gram. Forme verbale care arată diferite împrejurărĭ (indicativu, conjunctivu, condiționalu, imperativu, infinitivu). Muz. Dispozițiune particulară a tonurilor: mod major saŭ minor (V. gamă).

*modulațiúne f. (lat. modulátio, -ónis). Muz. Acțiunea și modu de a-țĭ modula vocea, trecerea vociĭ de la un ton la altu: modulațiunile vociĭ. – Și -áție.

plumbuĭálă f., pl. ĭelĭ. Acțiunea și modu de a plumbui. Bucată de plumb saŭ de alt metal care s’a plumbuit un dinte (fr. plombe): a-țĭ cădea plumbuĭala.

rostíre f. Pronunțare, acțiunea saŭ modu de a rosti: asta e o rostire dialectală.

gestiune f. acțiunea și modul de a gera: gestiunea afacerilor.

mod n. 1. formă particulară: mod de acțiune; 2. Filoz. chip de a fi: modurile substanței; 3. Gram. forme verbale spre a exprima diferite circumstanțe: modul indicativ; 4. Muz. dispozițiune particulară a tonurilor: mod major, minor.

normă f. mod de acțiune, regulă.

DE⁴ prep. I. (Introduce un atribut) 1. (Atributul exprimă natura obiectului determinat) Țară de democrație populară. Spirit de inițiativă. Articol de fond. Cîntec de dragoste. ▭ Unei copile ca jupînița Marușca, îi trebuie un bărbat cu strălucire de soare. SADOVEANU, F. J. 397. Și ca la mîndre nunți de crai, Ieșit-a-n cales-ales crai. COȘBUC, P. I 56. ◊ (Atributul are și sens partitiv fiind uneori un substantiv în genitiv) Da eu, drept să-ți spun, mai degrabă aș bea un rachiu de celălalt mai prost, de-al nostru. SADOVEANU, O. A. I 93. Călătorul, după chip și port, e un negustor, vreun orzar ori cirezar, de care umblă pîn sate după daraveri. CARAGIALE, P. 44. Se vede că și lui dumnezeu îi plac tot puișori de cei mai tineri. CREANGĂ, P. 31. Mă duc să pregătesc ceva de-a mîncării id. ib. 9. ◊ (Atributul califică prin modul de acțiune a obiectului respectiv) Moară de vînt. Ceasornic de precizie. ◊ (Atributul exprimă natura prin specificul preocupărilor unui colectiv sau ale unei persoane) Academia de științe. Ministerul de Finanțe. Conferință de presă. Unitate de artilerie. Ansamblu de cîntece și dansuri. ◊ (Atributul arată calitatea obiectului prin consecințele însușirilor neexprimate) Un tînăr de nădejde. O noapte de pomină. ◊ (Atributul este exprimat printr-un abstract verbal derivat dintr-un adjectiv care arată calitatea) Fumurile satelor, aburul acoperișurilor, pîclele uriașe ale pădurilor suiau într-un văzduh de limpezimea lacrimilor. CAMILAR, TEM. 7. În grădina bordeiului lor crescuse... un măr de toată frumusețea. VISSARION, B. 10. Curtozzi însă era un om de o veselie proverbială. HOGAȘ, DR. II 196. ◊ (Atributul exprimă originea obiectului respectiv, în ce privește locul, timpul sau cauza) Brînză de Brăila. Salam de Sibiu. Vin de Cotnar. Apă de Borsec. Miere de mai. Rană de schijă. ◊ (În titlurile de noblețe) Ducele de Parma. ◊ (Atributul exprimă natura prin aprecierea cantității, valorii, greutpții, dimensiunii sau vîrstei) O bancnotă de 100 de lei. Laminate de grosimea unei foițe. Cale de două zile. Un copil de 2 ani. ▭ L-au bătut copiii de sama lui, căci era cel mai slab. CAMILAR, N. I 19. Doamna Ionescu, femeie ca de patruzeci de ani. CAMIL PETRESCU, T. II 7. 2. (Atributul exprimă materia) a) (Materia propriu-zisă din care este confecționat un lucru) Făcut din. Stofă de lînă. Haine de pînză. O masă de lemn. Un inel de aur. Vapori de apă. Straturi de cărbune. ▭ Prin întuneric tremurau vîrtejuri de nea. SADOVEANU, O. A. I 99. Pe coastă, la urcuș, Din căsuța lui de humă A ieșit un greieruș. TOPÎRCEANU, B. 54. Pe fața mesei, albă cu dungi de borangic, se grămădea toată îmbelșugarea casei. MACEDONSKI, O. III 8. ◊ (În comparații eliptice, exprimînd natura obiectului determinat) Braț de fier. Inimă de piatră. ▭ Și nici n-auzea În crîng cum pășea... Mînz de aramă, Cu vîntul în coamă. BANUȘ, B. 34. Acest rîu... șerpuiește printre pajiștile și arăturile acoperite, primăvara, cu talazurile de smarald și de aur ale grîului. MACEDONSKI, O. III 3. ◊ (Determinînd substantive care arată o măsură, o parte, atributul arată obiectul din care se ia cantitatea sau bucata respectivă) Un metru de pînză. Un hectar de pămînt. O baniță de grîu. O felie de pîine. Un bob de grîu. ▭ Izbuti să strîngă bani pentru un petec de grădină. CAMILAR, N. I 22. Acu, ia acolo, oleacă de pospai! aista se cheamă omăt? SADOVEANU, O. A. I 94. Să fi mers o bucată bună de drum. CARAGIALE, P. 37. ◊ a) (Determinînd substantive care denumesc unități de timp) O lună de zile. b) (Determinînd un substantiv cu înțeles colectiv, atributul arată elementele constitutive) Compus din. Consiliul de miniștri. Colectivul de electricieni. ▭ Pădurea de brad de pe Măgură clipi din cetini și dădu și ea zvon. SADOVEANU, B. 24. Ieșit-a-n cale-ales alai De sfetnici mulți și mult popor. COȘBUC, P. I 56. O ceată de băiețandri ieși la iveală cît ai clipi din ochi. MACEDONSKI, O. III 14. Roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare. EMINESCU, O. I 85. 3. (Atributul arată conținutul) Care conține, cu. Un car de lemne. Un pahar de apă. O pungă de bani. O carte de basme. ▭ Curg doniți de lapte. TULBURE, V. R. 39. Cinsteam bucuros cu moșneagul un păhărel de rachiu. SADOVEANU, O. A. I 93. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I 87. 4. (Atributul corespunde unui complement direct) Proprietar de căruță. 5. (Atributul exprimă raportul de filiație) Fiu de muncitor. Tată de erou. Un pui de rîndunică. 6. (Atributul arată apartenența) Crengi de copac. Tăiș de coasă. O rază de soare. Magazin de stat. ▭ La mijloc de codru des Toate păsările ies. EMINESCU, O. I 215. Zori de ziuă se revarsă peste vesela natură, Prevestind un soare dulce cu lumină și căldură. ALECSANDRI, P. A. 120. ◊ (Cu un pronume posesiv sau cu un genitiv, atributul are sens partitiv) Și tot tavanul era scris Cu versuri d-a lui Dionis. COȘBUC, P. I 86. 7. (Atributul arată autorul) Poezii de Eminescu. Un tablou de Grigorescu. O simfonie de Beethoven. ◊ (Atributul indică producătorul unui lucru și natura lucrului) Pînză de păianjen. Ou de găină. 8. (Atributul, determinînd substantive care au origine verbală, sens verbal sau fac parte dintr-o locuțiune verbală, indică subiectul acțiunii) Început de toamnă. La o bătaie de pușcă. ▭ Ascultă, ascultă bătăi de ciocane. BANUȘ, B. 79. Niște șănțulețe ca pentru scurgere de apă... erau botezate de noi tranșee. CAMIL PETRESCU, U. N. 5. Urlete, mugete, șuierături, bubuituri de tun, dangăte de clopot se amestecau într-un concert sinistru, formidabil. BART, E. 389. 9. (Atributul – substantiv sau verb la infinitiv -, determinînd substantive care au origine verbală, sens verbal sau fac parte dintr-o locuțiune verbală, arată obiectul acțiunii) a) (Cu funcțiune de complement direct) Schimb de experiență. Constructor de vagoane. ▭ Să fii de viață nouă și bună făurar. DEȘLIU, G. 7. Știi tu, mîndră, ce ți-am spus La sapă de cucuruz? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 245. ◊ Loc. adv. Cu băgare de seamă v. băgare. ◊ Expr. Dare de seamă v. dare. b) (Cu funcțiune de complement indirect) Setea de cultură. Frica de moarte. ▭ Cine are aripi bune nu știe ce e teama de pămînt. BASSARABESCU, V. 50. Această îndoială de sine... îi stinse, încetul cu încetul, energia lui, nebiruită altădată. VLAHUȚĂ, N. 19. Pînă cînd să creadă lumea... C-orice dor de libertate a pierit? ALECSANDRI, P. A. 82. ♦ (Atributul obiectiv arată și cauza) Onoarea pe care o am de a mă număra oarecum printre prietenii d-voastră. CAMIL PETRESCU, T. I 21. Humuleștenii... au fericirea de a vedea lume de toată mîna. CREANGĂ, A. 74. 10. (Atributul exprimă relația) În ce privește. Tovarăș de drum. ▭ Ăsta-i Ile Caraiman de la Runc, tovarăș de cărăușie cu mine. SADOVEANU, N. P. 15. 11. (Atributul arată locul) a) (Locul existenței) Care se găsește (în, la), din partea... V. de la, din. Moș Gheorghe mă ispiti o vreme despre școală, despre cei de-acasă. SADOVEANU, O. A. I 94. ◊ (În nume topice compuse) Baia de Arieș. Roșiorii de Vede. Vălenii de Munte. ◊ Loc. adj. De față v. față. b) (Punctul de plecare în spațiu) Plecarea de acasă. ▭ Se rîdica domol, deocamdată, simfonia de pretutindeni a revărsatului zile. HOGAȘ, DR. II 109. ♦ (Atributul exprimă și natura obiectului determinat) Aer de munte. ▭ Păsări de apă albe se înalță pe vîrful catargelor. SAHIA, N. 40. ◊ Loc. adj. De jos v. jos. 12. (Atributul arată timpul) Care trăiește sau se petrece în timpul (ziua sau perioada): care datează din. Plănuiau amîndoi viața lor de mîne. CAMILAR, N. I 227. Te rog să ierți scena de adineaori. SEBASTIAN, T. 95. ◊ (Atributul este precedat de articolul adjectival «cel, cea, cei, cele») Vezi un rege ce-mpînzește globu-n planuri pe un veac, Cînd la ziua cea de mîne abia cuget-un sărac. EMINESCU, O. I 130. ◊ (Atributul arată și natura obiectului determinat) Satul risipit pe rîpi... pîrăul Tarcăului... erau căzute într-o negură de noapte. SADOVEANU, B. 9. Sură-i sara cea de toamnă. EMINESCU, O. I 83. Ce să vă spun vouă, oameni de ieri, eu omul veacului. NEGRUZZI, S. I 245. ◊ Loc. adj. De zi cu zi = zilnic. 13. (Atributul arată proveniența; se construiește cu un substantiv sau cu un verb la supin) Cal de dar. Cizme de împrumut. ♦ (Atributul exprimă și natura obiectului determinat) Aburul de borș acru stăruia multă vreme pe cerul gurii soldaților. CAMILAR, N. I 9. Tu nu simțești mirosul de ogor. ISAC, O. 20. 14. (Atributul arată destinația obiectului determinat cu privire la folosire, loc, mod, timp, cauză, scop etc.) Lupta de eliberare națională. Cîntece de masă. Concediu de odihnă. Sală de spectacol. Tren de persoane. Miting de protest. Măsuri de protecție. Lamă de ras. Mașină de cusut. Lampă de masă. Ceas de perete. Servietă de avocat. ▭ În pădurile lumii, Lîngă vetrele omului, Cîteva posturi de veghe. BANUȘ, B. 92. De la postul de observație al ferestrei, Tina Diaconu a urmărit din primele săptămîni mișcările. C. PETRESCU, A. 312. Căruța... sosește la locul de întîlnire al vînătorilor. ODOBESCU, S. III 16. Că-i iarbă de noi Și umbră de voi. ALECSANDRI, P. P. 1. 15. (Atributul gramatical este în realitate substantivul determinat) Ziua de 23 August. În noaptea de marți spre miercuri. Meseria de miner. ◊ Ziua de azi (sau astăzi) v. azi. În ziua de azi v. azi. 16. (Atributul reprezintă termenul care în realitate este determinat de calificativul precedent, acesta din urmă fiind determinat numai formal; din punct de vedere logic «un drag de copilaș» înseamnă «un copilaș drag») Hoțul de păgubaș. Gloaba de cal. O bunătate de fată. O grozăvie de vreme. ▭ Mamele, privind-o-n horă, Se cotesc: «Olio, tu leică, Ce mai drac frumos de noră!». COȘBUC, P. I 97. Dobîndi un drag de copilaș. ISPIRESCU, L. 41. Cea dintăi școlăriță a fost însăși Smărăndița popii, o zgîtie de copilă. CREANGĂ, A. 2. Sărăcuțul de mine! id. P. 22. ◊ Loc. adj. Fel de fel de... = feluriți. [Căprița] face sărituri de necrezut și mehăie, și face fel de fel de nebunii. CARAGIALE, P. 39. II. (Introduce un nume predicativ) 1. (Numele predicativ, construit ca un atribut pe lîngă substantivul subiect care nu se mai repetă, exprimă natura obiectului determinat) Cine e de vină? ▭ În după-amiaza acelei zile, de mare mirare erau cuviosului monah niște meșteșuguri pe care le săvîrșise logofătul Drăghici. SADOVEANU, F. J. 398. ◊ Expr. A fi de... = a avea... A fi de aceeași vîrstă. A fi de competența cuiva. ▭ Abramovici a foat de părere să rămînem în picioare. SAHIA, N. 79. Amîndoi sîntem de-o mamă, De-o făptură și de-o samă. ALECSANDRI, P. A. 104. Să-ți fie (să vă fie etc..) de bine! formulă de urare folosită în diferite împrejurări (după masă, după strănutat etc.). Cumătrul a strănutat... Atunci iedul de sub chersin să nu tacă!... -Să-ți fie de bine, nînașule! CREANGĂ, P. 24. ♦ (Numele predicativ arată materia) Făcut din. Masa e, firește, de brad. CAMIL PETRESCU, U. N. 8. ♦ (Numele predicativ exprimă apartenența, avînd sens partitiv) Tatu-său era de-ai noștri, om de omenie. SADOVEANU, O. A. I 97. 2. (Predicatul nominal alcătuit din verbul «a fi» și un supin exprimă necesitatea: «ce e de făcut?» = ce trebuie (sau ce urmează) să facem?) Ar mai fi de strîns, la un loc, Toate inimile tinere. DEȘLIU, G. 10. E de văzut cum vor rîndui locurile la masa cea mare. SADOVEANU, F. J. 388. III. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Complementul arată punctul de plecare al acțiunii) Din locul (sau dintr-un loc). A zis fetei să se suie în pod, să-și aleagă de-acolo o ladă. CREANGĂ, P. 289. [Luna] pe deal mi se oprea Și cu drag, de sus, privea. ALECSANDRI, P. I 101. ◊ (Complementul circumstanțial de loc e însoțit de alt complement circumstanțial de loc, care arată punctul final al acțiunii) De aici ăînă acasă. ▭ Începe el a o măsura cu ochii de sus pănă jos și de jos pănă sus. CREANGĂ, P. 163. ◊ Loc. adv. De colo (pînă) colo v. colo. De unde pînă unde v. unde. 2. (Complementul arată locul unde se petrece acțiunea) În, la. O lua cu binișorul s-o ducă de partea ulmilor. MACEDONSKI, O. III 6. Ograda lui de toate părțile era îngrădită. DRĂGHICI, R. 100. Ne-a ales pe noi, Doi sau trei voinici, Cu doi-trei cai murgi, În grajd bine odihniți, De patru picioare potcoviți. TEODORESCU, P. P. 179. IV. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul arată punctul de plecare în timp, momentul inițial al acțiunii) Începînd cu (ziua, data, momentul de...). De acum înainte. ▭ De azi ești cineva în vale. DAVIDOGLU, M. 77. Doar nu samîn eu grîu de ieri, de-alaltăieri, să nu fi mai avut a face cu secerători. CREANGĂ, P. 160. De-un veac al șede astfel. EMINESCU, O. I. 93. Rămîi, puică, sănătoasă, Că mo duc de mîni la coasă. ȘEZ. I 141. ◊ Loc. prep. De cu v. cu. ◊ (Complementul este exprimat prin substantive sau adjective care sînt la origine nume predicative; «de mic» înseamnă «de cînd era mic») Noi de copii ne știm. COȘBUC, P. I 77. Încă de mic Te cunoșteam. EMINESCU, O. I 175. De copil încă, el admira ochii cei frumoși ai portretului. id. N. 40. ◊ (Complementul circumstanțial de timp e însoțit de un alt complement circumstanțial de timp care arată punctul final al acțiunii) De dimineața pînă seara. 2. (Complementul arată timpul în care se petrece acțiunea) La, cu ocazia... Mii de noapte aici. CARAGIALE, M. 6. Așteptase de mult ca Huțu să vină de crăciun acasă. SLAVICI, O. I 89. ◊ Loc. adv. De astă dată sau de data aceasta (sau asta) v. dată¹. ♦ (Cu un substantiv adverbial; popular) Crescut-au, Născut-au, Doi meri d-alunei, De toamna sădiți, De veara-nfloriți. TEODORESCU, P. P. 78. 3. (Prepoziția «de» leagă elemente de același fel care se succed în timp) După, cu. a) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de timp cu sens iterativ, adesea cu nuanță modală; numai în loc. adv.) Zi de zi v. zi. Noapte de noapte v. noapte. An de an v. an. b) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de mod) Fir de fir v. fir. Bob de bob v. bob. c) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de loc) Casă de casă = în toate casele (la r’nd), pretutindeni. A umblat casă de casă. d) (În construcții cu funcțiune de complement direct) Om de om = pe toți oamenii (la rînd), o mulțime de oameni. A întrebat om de om. e) (În construcții cu funcțiune de subiect) N-ați plîns văzînd cum trece-n zbor Spre miazănoapte nor de nor? COȘBUC, P. I 90. 4. (Complementul, exprimat printr-un numeral adverbial sau prin construcții asemănătoare, are sens iterativ) De mai multe ori, în strîngerea hîrtiilor, mîinile lor s-au atins. SAHIA, N. 81. Calul se și scutură de treo ori. CREANGĂ, P. 195. V. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza... Rodește spornic holda de muncă și strădanii!. DEȘLIU, G. 6. Țiuie de bucurie Că-i vremea culesului. BANUȘ, B. 87. Crăpau lemnele și pietrele de ger. MACEDONSKI, O. III 33. Și ea, mergînd spre Viorel, Roșind, s-a zăpăcit de drag. COȘBUC, P. I 57. ◊ Loc. adv. De aceea v. acela². Nu de alta = nu din alt motiv. ◊ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Fata... știa că de făcut treabă nu mai cade coada nimănui. CREANGĂ, P. 287. ♦ (Complementul este exprimat prin adjective) Din cauză că sînt (ești etc.) sau eram (am fost etc.)... Și plîngeam de supărată, Că tu nu te-ai priceput. COȘBUC, P. I 51. De străin și de sărac, Nu știu seara und’ să trag. TEODORESCU, P. P. 326. VI. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru. Ce au azi soldații de mîncare? CAMILAR, N. I 154. Acu n-am vreme de jucării! CARAGIALE, P. 45. Nu-i gîscă, ci-i gînsac; l-am cumpărat de semînță. CREANGĂ, P. 43. Au prins voinicul să zică de joc. SBIERA, P. 36. Toderică... porunci de masă. NEGRUZZI, S. I 82. ◊ Loc. adv. De exemplu v. exemplu. De pildă v. pildă. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Ca să..., pentru a... Doba-mi bate de pornit, Nu cată că-s ostenit! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. ◊ (Neobișnuit; complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Îmi rămăsăsă numai zăci galbeni, pe care i-am întrebuințat de a-mi cumpăra o canape. KOGĂLNICEANU, S. 79. VII. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. (Complementul exprimă modul propriu-zis, numai în loc. adv.) De comun acord v. acord. De altfel v. altfel. De fapt v. fapt. De asemenea v. asemenea. De bună seamă v. seamă. De fel v. fel. De loc v. loc. De obicei v. obicei. De zor v. zor. ◊ (Complementul, exprimat eliptic, are și valoarea unui circumstanțial de timp, în loc. adv.) De viu v. viu. 2. (Complementul arată cantitatea, măsura) Ușă înaltă de trei metri. (Despre soare) A fi de o suliță (sau de două sulițe etc.). Cînd era soarele de două sulițe pe ceri, a plecat în lumea largă. EMINESCU, N. 5. ♦ (Complementul arată mijlocul de schimbare, de cumpărare sau de vînzare) Cu, pentru, în schimbul a..., în valoare de... Am cumpărat de 10 lei. ▭ N-află fier de trei parale. TEODORESCU, P. P. 150. Mă-ntîlnii c-o copiliță, Cerui gură de-o groșiță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 404. 3. (Complementul are și sens consecutiv; în expr.) De moarte = îngrozitor, groaznic, teribil (încît îți dă impresia morții). De minune = admirabil (încît te minunezi). Planul lui Cassian izbuti de minune. VLAHUȚĂ, O. A. 159. De mama focului = cu mare intensitate, cu încordare, în gradul cel mai înalt (încît îți dă impresia de ceva neobișnuit). Cioplea și bocănea de mama focului. REBREANU, R. II 62. Era frumoasă de mama focului. CREANGĂ, P. 276. 4. (Complementul, exprimat printr-un adverb sau o locuțiune adverbială care arată cantitatea, gradul sau intensitatea însușirii ori acțiunii respective, determină un adjectiv sau un adverb la gradul pozitiv, rar și un substantiv dintr-o expresie verbală de tipul «mi-e silă») Cît de puternic cînta sirena! VINTILĂ, O. 8. Așa de bine mi se dezleagă limba, încît s-ar mira părintele Amfilohie auzindu-mă ce fel mă bucur. SADOVEANU, F. J. 263. Eu cînt tot un cîntec... Și-așa mi-e silă să-l cînt. COȘBUC, P. I 64. Acum văz cît se poate de bine. CARAGIALE, P. 38. O rămîi, rămîi la mine, Te iubesc atît de mult. EMINESCU, O. I 110. ◊ (Determinînd un adverb la gradul comparativ, complementul exprimă termenul de comparație) Prefer să spun în proză ce gîndesc, Și mai presus de toate îmi place să tac. BENIUC, V. 29. ◊ Loc. adv. Mai bine de... v. bine. Mai puțin de... v. puțin. VIII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) În ce privește, cît despre, privitor la. a) (Complementul determină un adjectiv) Bun de gură. ▭ Se vorbește prin sate despre măria-sa că-i om nu prea mare de stat. SADOVEANU, F. J. 9. [Intră] Tulpină-Voinic, sigur de el. CAMIL PETRESCU, T. II 11. Cănuță a rămas sărman de părinți. CARAGIALE, P. 12. Cu sfetnici vechi de zile mă-ntîmpinași în cale. EMINESCU, O. I 91. Bătrînețele m-au făcut olog de picioare. ALECSANDRI, T. I 430. ◊ (Adjectivul determinat în calitate de nume predicativ este același cu cel prin care se exprimă complementul) De cuminte, vedea că-i cuminte. SBIERA, P. 218. De frumoasă, ești frumoasă, Dar iia nu ți-o știi coasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 427. b) (Complementul determină o construcție folosită ca termen de comparație) De bună, e ca o bucată de pîne albă. RETEGANUL, P. II 43. De bărbată, e bărbată ca focul. id. ib. 46. c) (Complementul determină un verb) De foame ar fi ce-ar fi, Dar n-am cu ce mî-nveli; De-nvelit aș mai lăsa, Dar n.am cu ce mă-ncălța. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 464. ◊ (Complementul este exprimat prin supinul verbului determinat sau printr-un substantiv din familia acestuia) Am auzit de tine, da de văzut nu te-am văzut. EMINESCU, N. 6. Ai gonit ori te-au gonit, Ai gonit ori ai fugit?... – Nici de goană m-au gonit, Nici de fugă n-am fugit. TEODORESCU, P. P. 69. IX. (Introduce un complement de agent) Povestea Sindipii... scrisă de mine, cuviosul Chesarie. SADOVEANU, D. P. 6. Pe vremile acele, mai toate țările erau bîntuite de războaie grozave. CREANGĂ, P. 183. Își simte gîtu-atuncea cuprins de brațe reci. EMINESCU, O. I 95. Aceste adunări se convocau de domn. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ (Franțuzism neobișnuit și învechit; după locuțiuni verbale ca «a fi alcătuit», exprimînd elementele componente) Din. Parcul meu se compune de doi plopi plutași, trei paltini, cîțiva tei. NEGRUZZI, S. I 96. Au agiuns numai pănă la lăcașul spu cel de vară, care închipuie un chioșc alcătuit de frunză. DRĂGHICI, R. 160. X. (Introduce un complement indirect) 1. (După verbe ca «a vorbi», «a spune», «a afla» și după locuțiuni verbale ca «a-și face o idee» etc.) Despre. I... ra! moș Nichifor, nu mai spune de lup, că tare mă tem. CREANGĂ, P. 120. Vorbind de-a lor iubire, iubire fără saț Ea se lăsase dulce și greu pe al lui braț. EMINESCU, O. I 97. Nu cînt de-mpăratul tău, Ci cînt pentru dorul meu. TEODORESCU, P. P. 83. ◊ (După verbe ca «a uita», «a-și aminti» și locuțiuni verbale ca «a-și aduce aminte» etc.) Ș-ai uitat de soarta mîndrei, iubitoarei tale fete! EMINESCU, O. I 83. ◊ (După verbe ca «a rîde», «a se plînge») O să înceapă a rîde lumea de noi. HOGAȘ, DR. II 135. ◊ (După verbe ca «a se îndrăgosti», «a se molipsi», «a se îmbolnăvi») Îndrăgostiți de scripeți și motor, Îi tălmăcim pe scripcă și poemă. DEȘLIU, G. 17. Și fata s-a-ndrăgit de el. COȘBUC, P. I 54. Curînd n-a lipsit a se molipsi de aerul acestui oraș. NEGRUZZI, S. I 20. ◊ (După verbe și locuțiuni verbale ca «a se bucura», «a avea parte», «a da dovadă», «a dispune», «a se folosi», «a avea nevoie») Jupîn Niculăieș Albu... se bucura de ocrotire și de dragoste, cu toate nebuniile pe care le săvîrșea. SADOVEANU, F. J. 394. A avut parte cine știe ce alt drumeț... de patul cel curat. CARAGIALE, P. 41. D-a omului mărire nimic nu dă dovadă. ALEXANDRESCU, P. 79. ◊ (După verbe ca «a se ocupa», «a se interesa», «a se îngriji», «a se convinge», «a-i păsa» și după locuțiuni verbale ca «a avea grijă», «a-și da seama» etc.) De ce nu mă lasă să-mi văd liniștit de ocupațiile mele? SEBASTIAN, T. 30. Îngrijise de un foc ce ardea. MACEDONSKI, O. III 11. Nu de mine, Mi-e de dînsa, ce-a făcut! COȘBUC, P. I 202. ◊ (După verbe ca «a se feri», «a se teme», «a se adăposti», «a apăra» și după locuțiuni verbale asemănătoare sau înrudite ca sens) Răsună Sirenele de care zadarnic te ferești. DEȘLIU, G. 6. Hotărîndu-se dintr-o dată să se puie cu desăvîrșire la adăpost de orice răutate și viclenie a acelui dușman, își luă în poală ulcelele și se duse. SADOVEANU, F. J. 422. Și cu crengi îl apăr pagii de muscuțe și zăduf. EMINESCU, O. I 85. ◊ (După verbe ca «a asculta», «a înțelege») Înțelege de glumă. ▭ Și toată lumea în ocean De tine o s-asculte. EMINESCU, O. I 170. 2. (După verbe ca «a se apropia», «a se atinge», «a se lipi», «a se freca», «a se rezema», «a se sprijini») M-am atins de zid. ▭ Un mutilat cu obrazul ars, ciopîrțit se sprijină de mine. SAHIA, N. 20. Obrazul și-l lipește strîns De piatra cea din veac cioplită. COȘBUC, P. II 261. Căprița s-a apropiat de mîna mea. CARAGIALE, P. 39. ◊ (După verbe ca «a se ciocni», «a se izbi», «a se lovi») Ilona, revenind din stînga, caută găleata, n-o găsește și dă cu ochii de Maria. DAVIDOGLU, M. 16. Fumul acru urca în susul obrajilor, se lovea de marginile căștilor și cobora furișîndu-se pe lîngă gulerele mantalelor. CAMILAR, N. I 11. După ce deșertau oalele, le spărgeau îndată de pămînt. SADOVEANU, F. J. 397. Dete poarta de perete și trecu înainte. ISPIRESCU, L. 359. ◊ (După verbe ca «a se atîrna», «a se lega», «a se prinde», «a țineooBB, «a trage», uneori cu verbul subînțeles, sau după interjecții cu valoare verbală asemănătoare) Voiam să mă înțeleg cu el, să-l fac să se ție de tocmeală. SADOVEANU, O. A. I 91. Omul... plecă deznădăjduit, trăgînd de funie văcșoara. SANDU-ALDEA, D. N. 245. Pune omului merinde-n traistă și-i dă iapa de căpăstru. SBIERA, P. 58. Nici una nici două, haț! pe ied de gît. CREANGĂ, P. 23. Care-a fost voinic mai mare Acum e legat mai tare, Și de mîni, și de picioare, Cu lanțuri și cu zăvoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. Sta Codreanul frățior Cu butucul de picior. ALECSANDRI, P. P. 90. ◊ (După verbe și locuțiuni ca «a fugi», «a se îndepărta», «a se lepăda», «a se curăța», «a scuti», «a scăpa», «a se lăsa păgubaș», «a se sătura», «a trece», «a se despărți», «a se deosebi») Tînărul... se șterge de sudoare. CARAGIALE, P. 45. Fetelor, hăi! s-a trecut de șagă CREANGĂ, P. 9. Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare, Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare! EMINESCU, O. I 136. Hai, copii, cu voinicie, Să scăpăm biata moșie De păgîni și de robie! ALECSANDRI, P. A. 36. 3. (După verbe ca «a umple», «a încărca», «a îmbelșuga») După delușoare, automatele porniră cu deznădejde... și noaptea se umplu de spaime. CAMILAR, N. I 100. Vezi, cît ești de avan, moș Nichifor, cum îți încarci sufletul de păcate?! CREANGĂ, P. 134. 4. (După expresii verbale ca «e bine», «e rău», uneori fără verbul «a fi» și după interjecții ca «vai!») Pentru. Ferice de el! ▭ Pe urmă am fugit, am umblat prin lume, vai de capul meu! SADOVEANU, O. A. I 195. ◊ (După interjecții complementul poate fi repetat) Vai de ea și de ea! S-o fi îmbolnăvit, s-o fi întîmplat ceva. MACEDONSKI, O. III 7. ◊ Expr. A fi ceva (sau a nu fi nimic) de cineva sau de capul (cuiva) = a avea o oarecare valoare (sau a nu avea nici una), a fi de oarecare însemnătate. E ceva de capul lui. ▭ Trebuie să fie ceva de ciobanul acela. ISPIRESCU, la TDRG. ◊ (După verbe ca «a se alege», «a fi») Praful s-a ales de ea. ◊ (Eliptic) Era o învălmășeală acolo: lucruri stricate, bastoane rupte, umbrele vechi – mai mult scheletul de ele – și mai ales praf și hîrtii. BASSARABESCU, V. 42. Ce folos de tine, dragă, Că ești albă și spălată Și trăiești tot supărată? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. 5. (După verbe ca «a lua», «a lăsa», «a da», «a trece») Știu eu tare bine că boierul m-a luat de nebun. CREANGĂ, P. 157. Murise vecinul și lasase de moștenire fiilor și nepoților ura și vrajba. EMINESCU, N. 3. Dincoace-ndemnul firii trece de taină mare. ALEXANDRESCU, P. 44. Dă-mi pe Vidra ta de vamă. ALECSANDRI, P. P. 99. 6. (În legătură cu construcții distributive) Pentru. S-au împărțit cîte 3 cărți de om. Ne-a dat 10 lei de cap. ▭ De tot carul șese boi, Înjugați doi cîte doi. ALECSANDRI, P. A. 93. Porcii ți-oi plăti...: De tot mascurul Ți-oi da galbenul. TEODORESCU, P. P. 461. 7. (După adjective ca «vrednic», «demn», «capabil», «independent», «plin», «bucuros» etc.) Bucuros de oaspeți. ▭ Revăd măceșii plini de foare. GALACTION, O. I 17. ◊ (După adjective verbale, complementul indirect este echivalentul complementului direct al verbului corespunzător) Om știutor de carte. Popoare iubitoare de pace. 8. (Complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Capabil de a învăța. Ferește-te de a munci superficial. 9. (Franțuzism; verbul «a schimba» este greșit construit cu un complement indirect în locul complementului direct) Am schimbat de steaguri și ne-am răzlețit. ANGHEL, PR. 159. XI. (În construcții cu funcțiune de complement direct) 1. (Complementul are sens partitiv) Ceva din, cîte ceva din, o parte din. Avem de toate. Învățăm de toate. ▭ [Copilul] văzu că nu mai are de nici unele. ISPIRESCU, L. 287. 2. (Complementul este exprimat printr-un supin) Cu, în ce privește. Am terminat de scris. Am isprăvit de treierat. ▭ Nu s-a lăsat pînă n-a gătat de văzut toate minunile orașului. VINTILĂ, O. 42. După ce sfîrșea de dus apă la case, stropea ulița mare. CAMILAR, N. I 26. ◊ Expr. A avea de (+ supin) = a trebui să..., a avea obligația de a..., a voi să... Am de vorbit ceva cu tine. Am ceva de scris. ▭ Am de lăsat o vorbă pentru Lumea cea nouă! DEȘLIU, G. 42. Parcă era pe patul morții și spunea tot ce avea de spus, o dată pentru veșnicie. SADOVEANU, O. A. I 97. ◊ (Complementul are sens final, exprimînd destinația) Ne-a adus ceva de mîncat. Le-a dat de scris. ◊ (Complementul este exprimat printr-un substantiv abstract cu sens verbal) Ne-ai adus de mîncare? Am mult de lucru. ◊ Expr. A-și face de lucru (cu ceva sau cu cineva) v. lucru. 3. (Popular, înaintea unui verb la infinitiv) N-oi mai înceta d-a plînge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 159. 4. (În imprecații, introduce complementul direct substantival care urmează după complementul direct exprimat prin forma neaccentuată a pronumelui personal) Mînca-i-ar ciuma și holera de hoți! La TDRG. Bat-o dumnezeu de babă, s-o bată! CREANGĂ, P. 125. XII. (În construcții cu funcțiune de subiect) 1. (Popular; construcția prepozițională are sens partitiv) N-o scrie [scrisoarea] cu cerneală, Că de-aceea-i multă-n țară, O scrie cu argințel, Că de-acela-i putințel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 117. 2. (Subiectul este exprimat printr-un verb la supin, avînd ca predicat o expresie verbală) E ușor de văzut. E greu de citit. ▭ E greu de aflat adevărul... zise și inginerul turnînd vin în pahare. SADOVEANU, O. VIII 286. 3. (Incorect, calc după limba franceză la unii scriitori, precedă infinitivul cu rol de subiect) E groaznic de a vedea cum aceste jivine se răped la stîrvuri. ODOBESCU, S. III 16. XIII. 1. (Face legătura între numeralele cardinale și substantivele determinate) a) (După numeralele cardinale de la 20 în sus, afară de compusele sutelor și miilor cu numeralele 1-19, ca: 101-119, 201-219, 5901-5919 etc.) 20 de oameni. 365 de zile. ▭ O mie de țechini primești? COȘBUC, P. I 109. b) (După numerale cu valoare nehotărîtă ca «zeci», «sute», «mii») Mii de fluturi mici albaștri, mii de roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare. EMINESCU, O. I 85. c) (După numerale fracționare) Cuconu Ioniță scoase două sferturi de irmilic și le dădu lui Gîrneață. HOGAȘ, DR. II 99. d) (În structura numeralelor cardinale de la 20000 în sus, înaintea pluralului «mii») O sută de mii. 2. (Face legătura între articolul adjectival «cel, cea» și numeralul ordinal de la «al doilea», «a doua» în sus) Cel de-al doilea plan cincinal. XIV. Element de compunere, formînd cuvinte care se scriu împreună (v. cuvintele respective: deasupra, despre, deoarece etc.), locuțiuni care se scriu în două cuvinte (v. al doilea cuvînt: de către v. către, de cum v. cum, de la v. la etc.) sau care se scriu în mai multe cuvinte (v. cuvîntul caracteristic: de îndată ce v. îndată, de vreme ce v. vreme etc.). 1. În adverbe sau locuțiuni adverbiale ca: deasupra, dedesubt, degeaba, deocamdată, deodată, deoparte, deopotrivă, deseară, devreme etc., dimpotrivă, dinainte, dinapoi, dindărăt etc., de aceea, de cu seară etc., nicidecît, nicidecum etc. 2. În prepoziții sau locuțiuni prepoziționale ca: despre, de către, de la, de lîngă, de pe, de peste, de sub etc., din, dintre, dinspre, dinaintea, dindărătul etc., de dinaintea, de dindărătul etc. 3. În conjuncții sau locuțiuni conjuncționale ca: de cum, de cînd, de îndată ce, deoarece, de vreme ce etc. 4. Rar, în substantive și adjective ca: demîncare, deplin.

CONTEMPORAN, -Ă, contemporani, -e, adj. 1. Care trăiește, se petrece, există în zilele noastre; care se raportă la prezent, la epoca de față; actual. Campania de lămurire politică și ideologică întreprinsă de mișcarea contemporană pentru pace și, în mod deosebit, acțiunea de demascare a imperialismului războinic întreprinsă de Uniunea Sovietică au avut o uriașă eficacitate. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 222. ◊ Istorie contemporană = istoria timpurilor noastre. 2. (Despre persoane, considerate în raport cu alte persoane sau cu anumite evenimente) Care trăiește sau a trăit în același timp cu..., pe timpul... Matei Basarab și Vasile Lupii au fost contemporani. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau în genitiv) Compozitor contemporan cu Glinka. ◊ (Substantivat) Contemporanii lui Eminescu. – Variantă: contimporan, -ă (BENIUC, V. 77, MACEDONSKI, O. I 184, GHICA, S. A. 150 adj.

MIJLOC, (I 2) mijlocuri, (II) mijloace, s. n. I. 1. Punct care se găsește la egală depărtare de extremitățile unui lucru; loc care se află în interiorul unui spațiu. În mijlocul drumului picotește cîinele învățătorului. REBREANU, I. 10. La mijloc de codru des, Toate păsările ies. EMINESCU, O. I 215. Piața... are în mijloc un stîlp de marmură. GOLESCU, Î. 47. ◊ Loc. prep. Prin mijlocul... = prin, printre. Corabia plutea cu mare repejune prin mijlocul valurilor. DRĂGHICI, R. 24. Din mijlocul... = dintre. Harap-Alb iese atunci din mijlocul celorlalți și iar se înfățișează înaintea împăratului. CREANGĂ, P. 262. În mijlocul... = între, printre. Din fericire am observat că domnul Herdelea nu s-a plictisit prea rău în mijlocul cărților. REBREANU, R. I 55. Văzînd pe Galben-de-soare în mijlocul iepelor, se răpezi la dînsul. ISPIRESCU, L. 28. ◊ Expr. A fi (cineva) la mijloc = a fi (cineva) pricina, cauza, explicația unui lucru sau a unei situații. Aici încă trebuie să fie un drac la mijloc. CREANGĂ, P. 266. A fi ceva la mijloc = a fi ceva nelămurit, suspect (un dedesubt) la baza sau ca explicație a unui lucru. Altceva e la mijloc. Ție ți-a plăcut să trăiești comod. BARANGA, I. 154. Fără îndoială, era ceva la mijloc. Și-l sili încetul cu încetul, prin întrebări treptate, să-i spuie toate amănuntele. BASSARABESCU, V. 22. A se pune (sau a sta) la mijloc = a se amesteca între cei care se ceartă pentru a mijloci o împăcare, a interveni. Văzînd noi că era cît pe ce să se încaiere la bătaie, ne punem la mijloc și-i împăcăm cu mare greu. CREANGĂ, A. 107. A-și pune capul (sau gîtul) la mijloc = a-și pune viața în joc sau în primejdie; a garanta ferm. Mi-au spus mie cine l-au văzut că Ion a luat-o [pupăza]; gîtul îmi pun la mijloc. CREANGĂ, A. 56. 2. Partea corpului omenesc cuprinsă între piept și abdomen; talie. Nu-mi fi inimă dușmană Cînd vezi răul lîngă mine. Haide, prinde-mă mai bine De mijloc! COȘBUC, P. I 238. Atunci ea deodată s-a văzut închisă cu un cerc zdravăn de fier peste mijloc. CREANGĂ, P. 88. Și-ntîlnii o fetișoară, Cu cosița gălbioară, Cu mijloc de trestioară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 101. ♦ Abdomen, burtă. Cu nasurile prea rumene, cu mijlocurile prea umflate și cu rasele pătate de grăsimile mîncărilor. SADOVEANU, Z. C. 181. 3. (Învechit) Mediu, ambianță. Un artist, un scriitor... e influențat de mijlocul în care trăiește. GHEREA, ST. CR. II 70. 4. Moment situat la aceeași depărtare de începutul și sfîrșitul unui fragment de timp; jumătate. Mijlocul zilei. ▭ Cînd la mijloc de cale, S-a iscat un vînt, Din fund de pămînt. SEVASTOS, N. 136. ◊ (Învechit) Veacul (sau vîrstă) de mijloc = evul mediu. Clasicismul antic și romantic din veacul de mijloc [titlu]. GHEREA, ST. CR. II 106. O pompă solemnă, ce aducea aminte de turnerile cavalerilor vrîstei de mijloc. NEGRUZZI, S. I 36. ◊ Loc. adv. La mijloc = între două momente; între timp, de atunci. Nu trece mult la mijloc, iaca se pomenește Ivan cu un car plin de palce. CREANGĂ, P. 305. Sînt ani la mijloc și-ncă mulți vor trece Din ceasul sfînt în care ne-ntîlnirăm. EMINESCU, O. I 120. Au trecut cîteva zile la mijloc fără a le istorisi ceva. DRĂGHICI, R. 111. De la mijloc = de la jumătate; din interior. ◊ Loc. prep. În mijlocul... = în toiul..., în puterea... Ne aflăm în mijlocul iernii. STANCU, D. 307. ♦ Miezul unei acțiuni, narațiuni etc. Ei, acu ai înțeles? zise George oprindu-se în mijlocul cîntecului. REBREANU, I. 21. Vrei să-ți spui un basm, s-adormi mai bine? – Spune – Ei! începutul nu-i nimica; să vezi dumneata mijlocul și sfîrșitul. CARAGIALE, P. 56. 5. (În loc. adj.) De mijloc = mijlociu, potrivit, mediocru. Era un om de mijloc, pe chipul căruia citeai numai blîndețe. I. BOTEZ, ȘC. 158. Anul va fi de mijloc. ȘEZ. II 197. ◊ Expr. Cale (sau drum) de mijloc = soluție intermediară, între două extreme. Cînd îi alb, spun alb, și la negru, spun negru... ori, ori! Că drum de mijloc nu există. DAVIDOGLU, M. 83. II. 1. Procedeu, mod de acțiune, metodă; chip, fel; instrument (2). Rolul limbii este de a servi ca mijloc de comunicare între oameni. GRAUR, S. L. 11. Arta înseamnă... fond și formă, conținut și mijloace, teme și procedee. VIANU, S. 147. Căci acelorași mijloace Se supun cîte există, Și de mii de ani încoace Lumea-i veselă și tristă. EMINESCU, O. I 196. O supărare de care căuta vreun mijloc a scăpa! NEGRUZZI, S. I 49. ♦ Posibilitate, putință. Dar cu slabele-ți mijloace faptele-ți sînt de mirare. ALEXANDRESCU, P. 134. 2. (Concretizat, la pl.) Avere, stare; bani, fonduri, resurse. Pe la anul 1846 Bălcescu, procurîndu-și mijloace bănești din familie, a pornit în străinătate. GHICA, S. 698. Înțeleg că nu vrei, dar dacă nu-s mijloace, ce să facem? Trebuie răbdare, fata mea! ALECSANDRI, T. I 279. 3. (La pl.) Unealtă, instrument, utilaj. Gospodăria agricolă colectivă își organizează munca după plan, folosește pe scară largă mijloacele mecanizate și metodele științei agricole înaintate, STAT. GOSP. AGR. 3. Omul de azi, mai luminat și mai înțelegător, trebuie să-și cultive pămîntul mai bine, cu mijloace tehnice. SADOVEANU, E. 26. ◊ Mijloace de muncă = lucrurile cu ajutorul cărora omul acționează asupra obiectului muncii lui și îl modifică: uneltele de producție, precum și pămîntul, clădirile destinate producției, drumurile, canalurile, depozitele etc. Mijloacele de muncă indică nu numai gradul de dezvoltare a forței de muncă omenești, dar și raporturile sociale în care se lucrează. MARX, C. I 187. Mijloace de producție = totalitatea uneltelor de producție, împreună cu sulul, subsolul, mijloacele de comunicație etc., necesare pentru a obține bunuri materiale. După cucerirea întregii puteri politice de către clasa muncitoare și după naționalizarea principalelor mijloace de producție, partidul nostru, mobilizînd masele largi de oameni ai muncii, a trecut la construirea socialismului. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 6, 57. – Accentuat și: mijloc. – Variantă: miejloc (BUDAI-DELEANU, Ț. 245) s. n.

SIMPTOM, simptome, s. n. Manifestare, semn, indiciu caracteristic unei stări patologice sau unui proces fiziologic al organismului sau, fig., al oricărei stări anormale individuale sau sociale. Modul de acțiune a acestui microorganism, care produce diverse simptome clinice, este necunoscut. BABEȘ, O. A. I 342. Și-a întrerupt întrebările atunci, fiindcă i s-au părut primele simptome ale lașității. REBREANU, R. II 188. Nici concepțiile filozofice, nici cutare ori cutare credință religioasă nu pot fi pricina unor anomalii spirituale, ca pesimismul, decepționismul; căci aceste concepții și credinți religioase sînt simptome că societatea e bolnavă. GHEREA, ST. CR. I 67. Această urîtă maladie își atacă victima pe furiș. După primele simptome, pacientul cade la pat. CARAGIALE, O. VII 46. Această moliciune de simțimînt este simptomul unei boale. BOLINTINEANU, O. 442.

drept, ~eaptă [At: PSALT. HUR. 50²/5 / V: (1-108) dir~ a, (122) drit sn, (147-155) deptu, der~, derepto, dereptu pp / Pl: ~pți, ~e a; ~uri sn / E: ml directus (109-146) după fr droit] 1 a (D. drumuri, căi, etc.) Care reprezintă cea mai mică distanță între două puncte, fără ocolișuri Si: (pop) oblu. 2-3 sf, a (Linie) care unește două puncte din spațiu pe drumul cel mai scurt Si: (pop) oblu. 4 a (Îs) Unghi ~ Unghi format de două drepte perpendiculare una pe cealaltă. 5 av (Înv; îla) ~ căzător Perpendicular. 6 a (Îs) Prismă ~eaptă Prismă cu muchiile laterale perpendiculare pe baze. 7 a (Fig; d. privire) Care este fără ascunzișuri Si: deschis, direct. 8 a (D. haine) Care are o croială simplă. 9-10 av (Înv; îs; îla) (Linie) ~ alergătoare (Linie) paralelă. 11 a (D. lucruri, ființe, părți ale lor etc.) Care are o poziție verticală (față de un punct de reper). 12 av (Îe) A se ține ~ A avea o poziție perfect verticală. 13 a (Îla; d. ființe, lucruri, elemente de același fel înșiruite) În linie ~eaptă (sau în linii ori în rânduri ~e) Aliniat. 14 a (Îlav) În linie ~eaptă Direct. 15 a (Mii; îe) A lua (sau a sta, a se ține în) poziția de ~pți A lua (sau a sta, a se ține în) poziție perfect verticală, stând nemișcat. 16 i Drepți! Formulă de comandă militară pentru luarea poziției de drepți (15). 17 av (Îe) A călca ~ A fi dârz. 18 av (Îae) A avea o purtare cinstită. 19 a (D. terenuri înclinate, forme de relief sau părți ale lor) Aproape vertical Si: abrupt, escarpat, povârnit. 20-21 sf, a (Literă) care are tăietura verticală. 22 a Care are o poziție orizontală (față de un punct de reper) Si: neted, orizontal, plan. 23 a (Grm; înv; îs) Complement ~ Complement direct. 24 sn (Îlav) De-a ~ul În mod direct. 25 sn (Îal) Fără oprire. 26 sn (Îal) Fără ezitare. 28 sn (Îal) Fără ascunzișuri Si: franc³ (5). 29 sn (Îal) Neîndoielnic. 30 av (Îvr; îe) A-i fi (cuiva) ~ A-i fi la îndemână (cuiva). 31 av (Îe) A merge ~ A merge cu mișcări sigure, fără a se clătina. 32 a (Îoc strâmb; d. obiecte cu formă alungită) Care nu prezintă curburi sau cotituri Si: (pop) oblu, regulat. 33 a (D. părți ale corpului la om sau la animale) Care are o formă (sau este într-o poziție) corectă, normală, fără defecte. 34 a (D. suprafețe) Neted. 35 a (Fig; d. acțiuni ale omului sau d. noțiuni abstracte) Care este, se face etc. potrivit dreptății și adevărului Si: bun, cinstit, întemeiat, just. 36 a (Îs) Parte ~eaptă Parte care se cuvine în mod legal fiecăruia la împărțeală. 37 a (Îs) Luptă ~eaptă Luptă corp la corp, fără arme, fără înșelătorii și fără ajutor străin. 38 a (Îlav) Cu ~ cuvânt Pe bună dreptate Si: justificat. 39 av (D. acțiuni) În conformitate cu dreptatea Si: just. 40 av În conformitate cu adevărul Si: adevărat, corect. 41 av (Îe) Ce-i ~, e ~ Se spune pentru a recunoaște un adevăr incontestabil. 42 av (Îe) (Este) ~ că... Este adevărat că... 43 av (Îe) A spune ~ A spune adevărul. 44 av (Îae) A vorbi deschis, sincer. 45 a (D. oameni) Care trăiește și acționează conform dreptății, adevărului, omeniei Si: cinstit, integru. 46 sn (Pex; îe) La ~ (sau, rar, ~ul) vorbind În realitate. 47 a (Îe) Ce-i ~(ul) Într-adevăr. 48 a (Fig; îs) Calea (cea) ~eaptă Comportare cinstită. 49 a (Spc; îas) Purtare cucernică, în spiritul moralei creștine. 50 a (În limbajul bisericesc) Cuvios. 51 sm (Îe) A se odihni cu ~pții A fi mort. 52 a (D. oameni; îe) A se duce în lumea celor ~pți A muri. 53-54 smf, a (Îc) ~ credincios (Persoană) care face parte din Biserica creștină ortodoxă. 55-56 smf, a (Îae) (Persoană) care se comportă ca un bun creștin. 57 sm (Bis; mpl) Om lipsit de păcate, care a respectat în timpul vieții preceptele religiei creștine și care este acceptat de judecata lui Dumnezeu. 58 a (D. sentimente, manifestări ale oamenilor) Care reflectă sinceritate. 59 a (Pex) Care nu favorizează pe cineva sau ceva Si: imparțial, obiectiv. 60 a (Înv) Devotat. 61 a (Înv) Nevinovat. 62 af (Reg) Virgină. 63 a (D. oameni; îla) ~ cu inima Sincer. 64 a (Îae) Prietenos. 65 a (Pop; d. oameni) Care este legat de cineva printr-un grad apropiat de rudenie (în linie ascendentă sau descendentă). 66 av (Îvr; îe) A fi ~ (cuiva, cineva) A semăna leit (cu cineva). 67 a Care este potrivit (conform) cu anumite reguli sau cu anumite cerințe Si: bun, corect, riguros. 68 av (Îe) A sta (sau a ședea etc.) strâmb și a judeca (sau a grăi etc.) ~ A aprecia just, corect (o situație, un om etc.), indiferent de împrejurările (nefavorabile). 69 a (D. viață) Care este în conformitate cu normele moralei Si: etic, moral. 70 a (Pex) Auster. 71 a Cuvenit. 72 a Împărțit echitabil. 73 a Veritabil. 74 (Îoc stâng; d. organe sau părți ale corpului) Așezat în partea opusă părții corpului omenesc în care se află inima. 75 sfa Mâna dreaptă. 76 sf (Îe) A-și da ~eapta A-și strânge mâinile în semn de salut, de bucurie, de împăcare. 77 sf (Îe) Să nu știe stânga ce face ~eapta Formulă prin care se impune discreție absolută. 78 sfa (În religia creștină) Mâna lui Dumnezeu considerată ca putere sfântă. 79 a (Îe) A fi mâna ~eaptă (a cuiva) A fi omul de încredere (al cuiva). 80 a (Îae) A fi cel mai apropiat colaborator (al cuiva). 81 sna Picior drept. 82 sna (Îe) A călca (sau a păși, a porni, a intra, a ieși) cu -ul (înainte) A începe o acțiune sub bune auspicii. 83 a (D. părți ale îmbrăcămintei) Care corespunde părții drepte a corpului. 84 a (D. simptome, boli etc.) Care apare, care se manifestă etc. în partea dreaptă (74) a corpului sau a unui organ. 85 a (D. construcții, obiecte etc.) Care se află în partea sau în direcția mâinii drepte (74) a unei persoane orientate cu fața în aceeași direcție cu obiectul. 86 a (D. cursuri de apă sau d. malurile lor) Care se află pe partea sau în direcția mâinii drepte a unei persoane așezate cu fața în direcția cursului unei ape. 87 a (D. obiecte sau d. părțile obiectelor) Care se află pe partea sau în direcția mâinii drepte (74) a persoanei care privește obiectul din față. 88 sfsa Parte a corpului unei ființe, a unui obiect, a unei construcții etc. care se află în partea sau în direcția mâinii drepte (74) a unei persoane așezate cu fața în același sens cu obiectul, construcția etc. respectivă. 89 sfsa Parte a unui curs de apă sau a unui mal al acestuia care se află în zona sau în direcția mâinii drepte (74) a unei persoane așezate cu fața în sensul de curgere a apei respective. 90 sfsa Parte a corpului unei ființe, a unui obiect, a unei construcții etc. care se află în zona sau în direcția mâinii drepte (74) a unei persoane care privește obiectul, construcția etc. respective. 91 sf (Îlav) Din (la, pe, în, înspre, către, din, din a) ~eapta Din (sau în) partea mâinii drepte (74). 92 sf (Îlav) În direcția mâinii drepte (74). 93 sf (Îe) A fi (a sta, a ședea etc.) la ~eapta (den, den a ~pta (cuiva), (înv) a ~pta (de cineva) A ocupa locul de onoare aflat în partea dreaptă (74) a unei personalități. 94 sf (Îe) A-i cânta (cuiva) cucul la (în) ~pta A avea noroc. 95 sf (Îe) A face (a apuca, a o lua) la ~eapta A coti, a se îndrepta către partea dreaptă (74) a unui drum, în direcția mâinii drepte (74). 96 sf (Îe) A ține ~eapta A merge (numai) pe partea dreaptă (74) a unui drum. 97 sf (Fam; îe) A trage pe ~eapta A se opri cu un vehicul pe partea dreaptă (74) a carosabilului pentru odihnă sau remedieri tehnice. 98 sf (Îlav) În (din) ~eapta și-n (din) stânga sau de-a ~eapta și de-a stânga În (din) ambele părți. 99 sf (Îal) În (din) toate părțile Si: pretutindeni. 100 sf (Îlav) (Nici) în ~eapta nici în stânga Nicăieri. 101 sf (La) ~eapta! Comandă (adresată unui militar) prin care se cere întoarcerea spre dreapta (90). 102 av (În legătură cu unele verbe de mișcare și urmat de determinări locale; indică direcția) În linie dreaptă Si: direct, (pop) oblu. 103 av (Îlav) De-a ~ul Fără a se abate din drum. 104 av (Cu nuanțe spațiale sau temporale) Tocmai. 105 av (Îe; înv) ~ dragul să Ți-e mai mare dragul să. 106 a (Înv; d. bunuri materiale, sume de bani etc.) Care aparține sau se cuvine cuiva în temeiul legii. 107 sfa (Fig; în viața politică) Grupare politică adeptă și susținătoare a menținerii ordinii sociale și politice tradiționale. 108 sf (Îlaj) De ~eapta Conservator. 109 sn Totalitatea normelor juridice care reglementează relațiile sociale dintr-un stat. 110 sn Știință (sau disciplină) care studiază dreptul (1) 111 sn (Îs) ~ penal Ramură a dreptului (110) care se ocupă de normele juridice cu caracter represiv. 112 sn (Îs) ~ civil Ramură a dreptului (110) care studiază și reglementează relațiile sociale (convertite în raporturi juridice) dintr-un stat. 115 sn (Îs) ~ constituțional Totalitatea normelor fundamentale care reglementează relațiile privitoare la orânduirea social-economică și de stat. 116 sn (Îas) Ramură a dreptului (110) care studiază drepturile și datoriile cetățenilor decurgând din constituție. 117 sn (Îs) ~ internațional Totalitatea normelor de drept care reglementează raporturile dintre state. 118 sn (Flz) (Îs) ~ natural Drept (1) considerat ca imuabil și universal, care ar exista în afara structurilor sociale, decurgând fie din natura sau rațiunea umană, fie din voința sau rațiunea divină. 119 sn (Îs) ~ comercial Ansamblu de reguli, de instituții și de practici aplicabile actelor de comerț, comercianților și societăților comerciale. 120 sn (Îs) ~ administrativ Ansamblu de norme care reglementează organizarea și activitatea administrației. 121 sn (Îs) ~ul muncii Totalitatea regulilor aplicabile raporturilor individuale sau colective ale salariaților. 122 sn (Înv; șîf drit) Putere, prerogativă legal recunoscută unei persoane (unei instituții, unui popor) de a avea o anumită conduită, de a se bucura de anumite privilegii etc. 123 sn (Înv; îlav) Cu ~ul În mod legitim. 124 sn (Îal) Justificat. 125-126 sn (Și îljv) În ~ Împuternicit prin lege. 127 sn (Îal) Îndreptățit. 128 (Îal) Pe bază legală. 129 sn (Îe) A avea ~ul A avea voie (în temeiul legii) să întreprindă ceva Si: a fi îndreptățit. 130 sn (Îae) A se bucura de un privilegiu. 131 sn (Îe) A fi (sau a se simți, a se crede) în ~ (sau în ~ul său) A beneficia sau a crede că beneficiază de condițiile^[1] necesare favorabile pentru îndeplinirea legală a unor acțiuni, pentru exercitarea unui privilegiu etc. 132 sn (Îe) A da ~(ul) sau ~uri ori a face ~ cuiva A acorda cuiva posibilitatea, a-i oferi condițiile necesare favorabile pentru îndeplinirea unei acțiuni în mod legal sau legitim. 133 sn (Îe) A repune în ~uri A acorda cuiva un privilegiu de care anterior a fost privat. 134 sn (Îe) A reintra în ~urile (lui, ei etc.) A dobândi o situație privilegiată de care anterior a fost privat. 135 sn (Îe) A-și lua (sau a-și aroga) ~ul (de a face ceva) ori ~uri (asupra cuiva) A se comporta ca și cum ar fi îndreptățit, împuternicit legal, pretinzând anumite privilegii. 136 sn (Îlav) De ~ Conform legii. 137 sn (Îal) În mod legitim. 138-139 sn (Îljv) Fără ~ Care nu este în temeiul legii. 140 sn (Îal) Nejustificat. 141 sn Răsplată, retribuție care i se cuvine cuiva pentru prestarea unei munci, în mod legal, în spiritul dreptății. 142 sn (Ccr) Sumă de bani sau bun material cuvenite cuiva în mod legal în urma prestării unei munci. 143 sn (Îs) ~ de apel Permisiune legală de a contesta o hotărâre judecătorească. 144 sn (Îe) ~ul lui Dumnezeu Într-adevăr. 145 sn (Îrg) Dreptate. 146 sn (Înv; îe) A avea ~ul A avea dreptate. 147 pp (Introduce un complement indirect) Exprimă echivalența între două elemente A primit banii drept recompensă. 148 pp (Introduce un complement indirect) Exprimă justificarea atribuirii unei funcții Si: ca¹ (9), în calitate de... Drept procuror a lucrat numai un an. 149 pp (Introduce un complement indirect) Exprimă justificarea atribuirii unei calități, a unei identități etc. Drept cine mă iei?. 150 pp (Introduce un complement indirect) În loc de... O draperie groasă servea drept paravan. 151 pp (Îlav) ~ care În concluzie Era târziu, drept care s-a grăbit să plece. 152 pp (Reg; introduce un complement circumstanțial de loc) Lângă. 153 pp (Reg; introduce un complement circumstanțial de loc) În fața. 154 pp (Pop; îe) A i se pune (cuiva) soarele ~ la inimă A i se face (cuiva) foame. 155 pp (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru Drept încercare s-a folosit de un clește.^[2] corectat(ă)

economism sn [At: ARGHEZI, S. XXXIV, 248 / E: fr économisme, rs економизм] 1 Doctrină care pune accent pe faptele economice în explicarea fenomenelor sociale și politice. 2 Mod de acțiune conform economismului (1). 3-4 Teorie și practică a economismului (1). 5 (Pol) Curent manifestat în cadrul social- democrației, care susținea numai lupta muncitorilor în plan economic.

cum¹ [At: COD. VOR. 4/8 / E: ml quomo[do]] 1 av În ce mod. 2 av Ce ai spus? 3 av (Rep) Într-un fel oarecare. 4 av (Îlav) ~ de... Cum. 5 av (Îcs) ~ de... Cum se face că... 6 av (Îlav) (Da) ~ (să sau de) nu Desigur. 7 av (Irn; îal) Da de unde! 8 av (Exprimă părere de rău, contrarietate, surpriză, mirare, indignare etc.) Se poate? 9 av Ce? 10 av (Adesea, o dată cu întrebarea se arată și motivul nedumeririi, surprinderii) Oare? 11 av (îlav) Apoi (sau păi) ~? Desigur. 12 av (Îcs) Apoi (sau păi) ~? Cum se face că... 13 av Cu ce preț? 14 av De ce? 15 av (Înv; în legătură cu verbul „a ști”) Ce știi despre? 16 av (Rar) Care? Cum îți este numele? 17 av (Fam; irn; îcs) De ~ așa! Vorbă să fie! 18 av (Mai ales după vocative sau interjecții) Cât de (mare, mic, mult, bine, tare etc.). 19 av (Pfm; îe) Nu e ~ Nu e cu putință. 20 av (Îlav) ~ și în ce fel Amănunțit. 21 av (Îlav) Nu știu ~ Într-un mod ce nu poate fi definit. 22 av (Îal) Bizar. 23 av (Îlav) Nici (de)~ În nici un fel. 24 av (Îlav) ~... (ne)~ sau (înv) ~... ~ nu Arată că principalul e realizarea unei acțiuni, nu modul de îndeplinire. 25 av (Înv; îlav) ~ mai (de)... Cât mai... 26 av (Mai ales în corelație cu așa) Precum. 27 av (Înv; îlav) După ~... Ca. 28 av (Îcs) Cine (sau care) ~... Fiecare în felul în care... 29 av (Îe) ~ se zice Adică. 30 av După cum. 31 av (Înv; îlav) ~ și Ca și. 32 av Astfel încât. 33 av (Îlav) După (sau de) ~ De (cât) cum. 34 av (În enumerări sau când se dă ca exemplu) Precum ar fi. 35 av (Îlav) ~ ai (sau s-ar) zice Ca de pildă. 36 av (Comparație reală sau ipotetică) Ca și când. 37 av (Înv; îlav) ~ nu și... De parcă nu... 38 av (Îlav) (După) ~ se cade Cum trebuie. 39 av (Înv) Cu privire la... 40 av (Îe) ~ e mai... Cât se poate de... 41 av (Introduce o completivă directă sau indirectă) În ce fel. 42 av (Îe) A nu avea (sau ști) ~ A nu avea posibilitatea de a... 43 av (Înv; introduce o completivă directă sau indirectă; urmat mai ales de pp) Cât de (mare, mult etc.) 44 av (Îlav) Nu (așa)... ~ Nu atât... cât... 45 av (Îalav) Nu doar... ci mai ales... 46 av (Pfm; introduce o propoziție temporală) În timp ce... 47 av (Introduce o propoziție temporală; îlav) De îndată ce ~ Îndată ce... 48 av (Introduce o propoziție temporală; în corelație cu „cum”, „odată”, „așa”, „pe loc”, (rar) „decât”) Imediat. 49 av (Introduce o propoziție comparativă) La fel ca... 50 c (Introduce o propoziție cauzală) Deoarece. 51 av (Introduce o propoziție consecutivă) Încât. 52 av (Introduce o propoziție consecutivă; îlav) Așa ~ sau așa... ~ Așa... încât. 53 c (Introduce o propoziție condițională) Dacă. 54 av (Introduce o propoziție concesivă) Oricum. 55 av (Introduce o propoziție concesivă) Oricât. 56 c (Înv; introduce o propoziție concesivă îlc) ~... iară Cu toate că. 57 c (Înv; introduce o propoziție finală) Pentru că. 58 c (Înv; introduce o propoziție finală; îlc ~ că, ~ de nu, ~ ca să) Pentru că. 59 c (Rar; introduce o propoziție atributivă) În care. 60 av (Introduce o modală de gradație; îlav) După ~ de... După cât de...

funcționare sf [At: MAIORESCU, D. III, 216 / P: ~ți-o~ / Pl: ~nări / E: funcționa] 1 Îndeplinire a unui rol. 2 (Teh) Bun mers al unui sistem, al unui aparat, al unui mecanism etc. 3 (Teh) Mod de acțiune al unui sistem, al unui aparat, al unui dispozitiv etc.

indirect, ~ă [At: HASDEU, I. C. 52 / Pl: ~eți, ~e / E: fr indirect, lat indirectus] 1-2 av, a (Într-un mod) care nu este direct Si: ocolit. 3-4 av, a (În mod) mediat. 5-6 sn, a (Grm; șîs caz ~) Nume generic pentru cazurile genitiv, dativ, acuzativ. 7 a (Lit; îs) Vorbire ~ă Procedeu de redare a spuselor sau a gândurilor unui personaj prin subordonarea comunicării față de un verb sau alt cuvânt de declarație, prin prezența unui număr mare de elemente de relație etc. 8 a (Lit; îs) Stil ~ Stil în care autorul redă frecvent în mod indirect vorbirea personajelor. 9 a (Lit; îs) Stil ~ liber Stil în care autorul redă vorbirea personajelor fără a folosi verbe de declarație și elemente de relație, în amestec liber cu propriile sale idei. 10 a (Grm; îs) Complement ~ Parte secundară de propoziție asupra căreia se răsfrânge în mod indirect (1) acțiunea verbului. 11 a (Grm; îs) Completivă ~ă Propoziție subordonată care îndeplinește în frază funcția de complement indirect (10). 12 a (Ecn; îs) Impozit ~ (sau contribuții ~e) Impozit inclus în prețul anumitor produse. 13 a (Mil; îs) Tragere ~ă Tragere asupra unor ținte invizibile, dirijată prin calcule matematice.

tactic², ~ă [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / Pl: ~ici, ~ice / E: fr tactique] 1 sf (Mil) Arta conducerii în luptă a trupelor pentru a îndeplini cu maximă eficacitate scopurile fixate. 2 sf (Fig) Mod de acțiune. 3 sf (Pgn) Totalitatea mijloacelor întrebuințate pentru a izbuti într-o acțiune. 4 sf (Fig) Știința de a determina, pentru o perioadă relativ scurtă, linia de conduită a unei mișcări sociale sau a unui partid politic, în funcție de împrejurările social-politice din acea perioadă și pentru realizarea unui obiectiv fundamental. 5-7 a Care ține de tactică (1-3). 8-10 a Privitor la tactică (1-3). 11-13 av Conform cu o anumită tactică (1-3).

spectator, ~oare [At: ASACHI, P. R. 2/6 / V: (îvr) ~eta~ / Pl: ~i, ~oare / E: fr spectateur, lat spectator] 1-2 smf, a (Persoană) care asistă la un spectacol (5-6) Si: privitor, (rar) uitător. 3-4 smf, a (Persoană) care asistă la o acțiune în mod pasiv Vz martor. 5-6 smf, a Privitor.

VOLUNTAR, -Ă, voluntari, -e, adj., s. m. I. Adj. (Despre oameni și manifestările lor) 1. Care acționează de bunăvoie, din proprie inițiativă, nesilit de nimeni, în mod conștient; (despre acțiuni) care se face de bunăvoie, fără constrângere. ◊ Act voluntar = acțiune săvârșită de cineva în mod conștient, voit. 2. Care exprimă voință. 3. Care își impune voința; autoritar. II. S. m. Persoană care intră în armată din proprie dorință spre a face serviciul militar (înainte de a fi împlinit vârstă cerută); p. ext. persoană care ia parte la o campanie militară din proprie inițiativă sau care se oferă să facă un serviciu de bunăvoie și dezinteresat. [Var.: (II) (înv.) volintir, volontir s. m.] – Din fr. volontaire, lat. voluntarius, rus. volentir.

ENZIMOLOGIE s. f. Studiul enzimelor și al modului lor de acțiune. – Din germ. Enzymologie, fr. enzymologie.

CONDIȚIONAL, -Ă, condiționali, -e, adj. Care este supus unei condiții; care cuprinde o condiție. ◊ (Psih.) Excitant condițional = excitant care, sincronizat în mai multe repetiții cu un reflex înnăscut, sfîrșește prin a produce singur un efect (motor, secretor etc.) identic cu al acestui reflex, determinînd astfel formarea unui reflex condiționat. (Gram.) Propoziție condițională = propoziție subordonată arătînd o acțiune de a cărei îndeplinire depinde realizarea acțiunii din propozitia regentă. Mod condițional = mod care exprimă acțiunea ca dorită sau ca eventuală. [Pr.: -ți-o-]. – După fr. conditionnel.

EXCITABILITATE s. f. Capacitate a substanței vii de a reacționa în mod specific la acțiunea mediului extern și intern. – Din fr. excitabilité.

COMANDO comandouri n. Corp de trupe organizat și antrenat în mod special pentru acțiuni deosebite. /<fr. commando

A SE ÎNCRÂNCENA mă ~ez intranz. 1) (despre corp și despre părți ale lui) A se contracta în mod involuntar sub acțiunea unei tensiuni nervoase; a se încreți; a se înfiora. 2) (despre lupte) A deveni (mai) crâncen; a se desfășura tot mai intens; a se înverșuna; a se îndârji. [Și încrâncen] /în + crâncen

A SE ÎNCREȚI mă ~esc intranz. 1) (despre păr) A deveni creț; a se ondula; a se cârlionța; a se bucla. 2) (despre țesături, piele, hârtie etc.) A căpăta crețuri. 3) (despre pielea sau carnea omului) A se contracta în mod involuntar sub acțiunea unei tensiuni nervoase; a se încrâncena; a se înfiora. 4) fig. A manifesta nemulțumire printr-o grimasă. /în + a creți

PREZUMTIV ~ă (~i, ~e) 1) Care ține de prezumții; considerat după aparențe ca fiind probabil. 2) gram.: Mod ~ mod care prezintă acțiunea verbului ca presupusă. /<fr. présomptif, lat. praesumptivus

COMANDO s.n. 1. Corp de trupe în timpul războiului buric din Africa. 2. Detașament cu efectiv redus, constituit din oameni selecționați și instruiți în mod special pentru acțiuni dificile și periculoase, în condiții speciale (subversiuni, debarcare, desant aerian, acțiuni în spatele frontului inamic etc.). [Pl. -uri. / < fr., port. commando, cf. germ. Kommando].

regie muzicală, punerea în acțiune a unui text muzical, prin mijloace artistice specifice care, alături de elementele scenice, concură la realizarea reprezentanței. R. asigură trecerea unei vieți latente a textului scris la o viață concretă și actuală, aceea a scenei, încercând totodată să creeze unitate între interpreți* și ambianță (aceasta din urmă prin scenografie: decoruri, costume, lumini), punându-i pe interpreți în relație constantă cu spațiul care îi înconjoară. Menirea ei este de a crea un organism viu pe scenă. R. are stiluri și procedee infinit variabile, în funcție de cunoștințele generale și experiența regizorului, de arta și meseria sa, de personalitatea și originalitatea talentului său. Ea poate deveni creație în măsura în care contribuie la ridicarea valorii expresive a textului muzical-dramatic așa cum a fost el conceput de autor. R. este implicată în primul rând în realizarea unui spectacol de operă*, operetă*, sau musical*, dar este indispensabilă astăzi și spectacolelor de revistă, emisiunilor TV etc. R. în domeniul operei se deosebește esențial de aceea privind spectacolele în care muzica este adăugată textului literar doar ca „acompaniament” (muzica de scenă*); participând în mod real la acțiune, muzica de operă impune regizorului o concepție preponderent muzicală, partitura fiind, în primă și ultimă instanță, scopul oricărei acțiuni regizorale. În strânsă conlucrare cu celălalt factor esențial al realizării spectacolului, dirijorul (dacă cei doi creatori nu sunt reuniți într-una și aceeași persoană), regizorul trebuie să sublinieze trăsăturile caracteriologice ale personajelor în dubla determinare muzicală (cântul) și teatrală (jocul de scenă), să țină seama de temperamentul artistic al soliștilor*, de posibilitățile întregului ansamblu scenic (cor*, corp de balet*, figurație etc).

ENZIMOLOGÍE (< fr. {i}; {s} fr. enzyme „enzimă” + gr. logos „studiu”) s. f. Ramură a biochimiei care se ocupă cu studiul enzimelor și al modului lor de acțiune, bazat pe folosirea metodelor biochimice și histochimice, care permit stabilirea structurilor moleculare și localizarea lor în celule și țesuturi.

*inervațiúne f. (d. inervez; fr. innervation). Mod special de acțiune a elementelor nervoase. Modu distribuiriĭ nervilor într’o regiune: inervațiunea mîniĭ. – Și -áție și -áre.

*raționamént n., pl. e (d. raționez). Acțiunea, facultatea saŭ modu de a raționa: a fi lipsit de raționament. Șir de argumente trase unele din altele p. a ajunge la o demonstrațiune: raționamente fundate. Pl. Observațiunĭ, obĭecțiunĭ: sfîrșește cu raționamentele!

VOLUNTAR, -Ă, voluntari, -e, adj., s. m. și f. I. Adj. (Despre oameni și manifestările lor). 1. Care acționează de bunăvoie, din proprie inițiativă, nesilit de nimeni, în mod conștient; (despre acțiuni) care se face de bunăvoie, fără constrângere. ◊ Act voluntar = acțiune săvârșită de cineva în mod conștient, voit. 2. Care exprimă voință. 3. Care își impune voința; autoritar. II. S. m. Persoană care cere să fie chemată sub arme fără a avea această obligație; p. ext. persoană care ia parte la o campanie militară din proprie inițiativă sau care se oferă să execute o misiune de luptă. ♦ Persoană care se oferă să facă un serviciu de bunăvoie și dezinteresat. [Var.: (II) (înv.) volintir, volontir s. m.] – Din fr. volontaire, lat. voluntarius, rus. volentir.

ENZIMOLOGIE s. f. Ramură a biochimiei care se ocupă cu studiul enzimelor și al modului lor de acțiune. – Din germ. Enzymologie, fr. enzymologie.

EXCITABILITATE s. f. (Biol.) Capacitate a substanței vii de a reacționa în mod specific la acțiunea mediului extern și intern. – Din fr. excitabilité.

CONDIȚIONAL, -Ă, condiționali, -e, adj. Care este supus unei (sau, mai multor) condiții; care cuprinde o condiție. Slujba pe care mi-au. dat-o era condițională. GALACTION, O. I 27. ◊ (Psih.) Excitant condițional = excitant care, sincronizat în mai multe repetiții cu un reflex înnăscut, sfîrșește prin a produce singur un efect (motor, secretor etc.) identic cu al acestui reflex: (determinînd astfel formarea unui reflex condiționat). (Gram.) Propoziție condițională = propoziție subordonată arătînd, o acțiune de îndeplinirea căreia depinde realizarea acțiunii din propoziția regentă. Mod condițional = mod care exprimă acțiunea ca dorită sau eventuală. – Pronunțat: -ți-o-.

INFINITIV, infinitive, s. n. (Gram.) Modul care denumește acțiunea exprimată de verb. Infinitivul este un mod nepredicativ. ◊ (Adjectival) Modul infinitiv este un mod nepersonal.

SOLIDARITATE s. f. 1. Faptul de a fi solidar, comunitate de idei, de sentimente, de interese; mod unitar de acțiune, spirit de înțelegere; unitate. Bălcescu a ajuns la convingerea că numai prin solidaritatea, prin lupta comună a popoarelor asuprite, prin dezlănțuirea forțelor populare va putea să învingă cauza revoluției. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 107. [Titu] manifesta fățiș solidaritatea cu învățătorul și cu mulțimea oropsită din care face parte și dînsul. REBREANU, R. I 101. ♦ Coeziune. Poetul a fost pe deplin conștient de solidaritatea adîncă a ideii și formei. VIANU, S. 148. 2. Răspundere comună în fața justiției.

des, deasă ^[1] [At: PRAVILĂ / Pl: deși, dese / E: ml densus, -a, -um] 1 a (D. colectivități sau corpuri compuse din unități identice) Cu elementele, cu părțile componente apropiate. 2 a Cu intervale foarte mici sau cu foarte puține goluri între părți. 3 a (D. țesături) Țesut strâns Si: bătut. 4 a (D. păr, iarbă, frunze) Stufos. 5 a (D. părțile componente ale unei colectivități sau ale unei unități) Așezat unul lângă altul sau foarte aproape unul de altul Si: strâns. 6 a (D. ploaie, ceață, umbră etc.) Compact, dens. 7 sn (Nob) Desiș. 8 sf (Pes) Plasă a unei setci. 9-10 av, a (D. întâmplări, fenomene sau acțiuni) (Într-un mod) care se repetă de (mai) multe ori la intervale mici de timp, urmând mereu unul după altul Si: repetat, frecvent. 11-12 a, av (D. mișcări care se repetă) Repede. 13-14 a, av (D. mișcări care se repetă) Grăbit. 15 a (D. lucruri) Obișnuit, comun. corectat(ă)

peste pp [At: COD. VOR. 18/31 / V: (îrg) păstă, păs~, păște, pâstă, ~spe, ~spre, ~tă, ~tre, pește, pista, pis~, piște, prăstă, prestă, pres~, pris~, pristi / E: pre + spre] 1 Exprimă suprapunerea, directă sau mediată, în sau dincolo de limitele unei suprafețe sau ale unui spațiu conceput ca o suprafață. 2 Exprimă aplicarea pe o parte a unei suprafețe, pe un obiect etc. Au tras peste ferestre foi de cort. 3 (Îlav) Unul ~ altul, una ~ alta, unii ~ alții, unele ~ altele Suprapus în stivă. 4 Exprimă aplicarea violentă a unei lovituri pe o parte a corpului O plesni peste cap. 5 Arată aplicarea mediată, pe deasupra unei suprafețe, a unui obiect Norii stau grămadă peste sat. 6 Indică aplicarea transversală și mediată până dincolo de întinderea unei suprafețe Pod peste mare nu se poate. 7 Exprimă parcurgerea unei distanțe prin traversare Trece peste câmp. 8 Indică deplasarea pe o suprafață Râul alunecă peste prundiș. 9 Exprimă deplasarea superficială, lină pe suprafața unui obiect Aerul rece îi trece peste față. 10 Arată parcurgerea în întregime a întinderii Trecea râul peste podul de lemn. 11 Exprimă parcurgerea mediată a întinderii unei suprafețe O flacără trecea peste munți. 12 Arată că parcurgerea distanței se petrece prin intermediul privirii Privi peste curte. 13 Indică traversarea unei delimitări sau a unui obstacol prin depășire sau escaladare Au fugit peste Dunăre. 14 Exprimă revărsarea dincolo de o limită Ape revărsate peste maluri. 15 Arată că depășirea unui obstacol spațial se produce prin intermediul privirii sau al unui flux sonor Privesc peste ulucă. 16 Urmat de un determinant calitativ, exprimă extinderea, de obicei prin răspândire continuă ori intermitentă, a unei realități, a unei stări etc. pe un cuprins spațial delimitat prin acest determinant Zăpada s-a așternut peste sat. 17 Exprimă cuprinderea cu ajutorul privirii a unei întinderi spațiale Privea peste tot în căutarea unui adăpost. 18 Urmat de un determinant numeric, indică situarea dincolo de limita unei distanțe, precizată prin acest determinant Peste 100 de metri vei întâlni un parc. 19 Exprimă extinderea, răspândirea etc. prin orientare dinamică înspre un reper Căzuseră alți tovarăși peste leșurile lor. 20 Exprimă faptul că reperul spațial constituie obiectivul supus sau expus în mod forțat unei acțiuni directe și de obicei neașteptate Românii cad peste tabăra și bagajele turcilor 21 Indică localizarea unei realități prin raportare la depășirea unei limite Se vedeau peste dealurile negre Bucegii. 22 (Îlav) ~ drum Față în față la o distanță mică. 23 Exprimă încadrarea unui fapt, a unui eveniment etc. nedeterminat ca durată, în cursul desfășurării unei perioade Au măcinat grâul cules peste vară. 24 Indică posterioritatea scurgerii unei durate față de o unitate temporală determinată Într-o zi, peste care au trecut multe zile, am intrat în acea casă. 25 Exprimă scurgerea unei durate definite ca înșirare de perioade identice Românii au trecut peste vremuri grele. 26 Indică posterioritatea manifestării unei stări față de o perioadă scursă Au trecut peste vârsta copilăriei. 27 Exprimă încadrarea durativă a unei acțiuni, a unei stări etc. pe întregul cuprins al unei perioade, uneori marcat printr-un determinant cantitativ Asta pentru a evita rămânerea peste noapte a unei lămpi aprinse. 28 Indică posterioritatea unui fapt, a unui eveniment etc. față de o limită temporală determinată cantitativ Peste un ceas ieșise. 29 Arată prelungirea unei durate prin suplimentare nedeterminată față de o limită temporală precizată Vor trece zile peste zile. 30 Exprimă perspectiva temporală durativă care constituie obiectivul încadrării unei acțiuni, a unei stări etc. Să vă fie învățătură peste toată viața. 31 (Îlav) ~ curând Într-un viitor apropiat O să mă întorc peste curând. 32 Exprimă supraordonarea unei realități față de sfera, domeniul etc. asupra cărora își exercită o autoritate, de obicei ierarhică Se făcuse stăpână peste toți din casă. 33 Arată declanșarea unei circumstanțe, de obicei defavorabilă, asupra unei ființe sau a unui obiect Scăpase de primejdia să mai dea vreun frig peste el. 34 Indică superioritatea unei ființe sau a unui obiect asupra altora, prin depășire în importanță, în valoare etc. El este cu mult peste ceilalți. 35 Exprimă sfidarea cuiva prin ignorare, nepăsare etc. Am jurat să trec peste dânșii. 36 (Îe) A privi ~ umăr A desconsidera pe cineva prin dezinteres sau dispreț El privește peste umăr la activitatea culturală. 37 (Îe) A lua ~ picior A persifla Ne iau oamenii peste picior. 38 Exprimă depășirea unor situații, de obicei nefavorabile Vor trece peste greutăți mari. 39 Indică încălcarea unei norme, a unei dispoziții, a unei hotărâri etc. Fata cu feciorul se căsătoresc peste voința părinților. 40 (Îlav) ~ rând Fără a respecta o ordine prestabilită Medicul a primit-o peste rând. 41 (Îlav) ~ tot Acoperit integral. 42 Intră în componența unor formule de repetiție care exprimă aglomerarea, îngrămădirea etc. Își punea întrebări peste întrebări. 43 Intră în componența unor formule de repetiție care exprimă acumularea A adunat moșii peste moșii. 44 (Îlav) Claie ~ grămadă Aglomerat în dezordine În trăsuri erau ofițeri claie peste grămadă. 45 Urmat de un determinant cantitativ, indică depășirea limitei exprimate de aceasta Peste o mie de bolnavi zăceau în camere. 46 Exprimă depășirea unei limite prin adaos Peste toate a venit și seceta. 47 Arată depășirea unei cantități prestabile prin suplimentare Funcționarii au lucrat peste program. 48 Indică depășirea excesivă a unei limite A fost peste așteptări. 49 (Îe) A da ~ cineva sau ceva A se confrunta pe neașteptate cu un obiectiv întâlnit accidental Dăm peste o femeie rezemată de zid. 50 Arată intervenția inopinată asupra unui obiectiv A intrat peste mine în casă. 51 Indică imixtiunea în drepturile, în interesele, în atribuțiile cuiva Ce te bagi peste treburile mele?

ACTIV, -Ă, activi, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. Care participă (în mod efectiv) la o acțiune; harnic, vrednic. ◊ Membru activ = membru al unei organizații, societăti, instituții etc. având anumite obligații și bucurându-se de drepturi depline în cadrul acelei organizații. Metodă activă = metodă de predare care stimulează activitatea personală a elevilor. ♦ (Mil.) Care este în serviciu efectiv, sub steag. Apărare activă = apărare care folosește contraatacuri, pentru a slăbi și a nimici forțele inamice. 2. (Despre corpuri sau substanțe) Care realizează (intens) un anumit fenomen, un anumit efect etc. ◊ (Chim.) Corp activ = corp care intră ușor în reacție. 3. (Despre diateza verbală) Care exprimă faptul că subiectul săvârșește acțiunea. ♦ (Despre vocabular) Care este folosit în mod frecvent în vorbire. 4. (Despre operații, conturi, bilanțuri) Care se soldează cu un profit, cu un beneficiu. II. S. n. 1. Totalitatea bunurilor aparținând unei persoane fizice și juridice. 2. Totalitatea mijloacelor economice concrete care aparțin unei întreprinderi, instituții sau organizații economice; parte a bilanțului unde se înscriu aceste mijloace. 3. (În expr.) A avea ceva la activul său = a fi autorul unei acțiuni grave. A pune ceva la activul cuiva = a pune o acțiune (gravă) pe seama cuiva. 4. Colectiv de persoane care activează intens în domeniul vieții politice și obștești sub conducerea organizațiilor partidului clasei muncitoare sau a organizațiilor de masă. – Din fr. actif, lat. activus; (II și) rus. aktiv.

PAS³, (I) pași, s. m., (II) pasuri, s. n. I. S. m. 1. Fiecare dintre mișcările alternative pe care le fac picioarele în mers obișnuit; p. ext. distanță astfel parcursă; p. gener. distanță mică. ◊ Loc. adv. Pas cu pas = a) încetul cu încetul, treptat; b) mereu, neîncetat. La tot pasul sau la fiecare pas = la orice mișcare; pretutindeni, necontenit. Nici (un) pas = deloc, nicidecum. ◊ Expr. (A face) primul pas = (a face) începutul, primele încercări; (a avea) inițiativa. A avea (sau a da cuiva) pas (să...) = a avea (sau a da cuiva) posibilitatea, îngăduința să facă ceva. A face un pas greșit = a) a se poticni în mers; b) a săvârși o greșeală. A ceda pasul = a lăsa pe altul să treacă înainte; a se lăsa depășit (în mers, în acțiuni, în realizări). ♦ Zgomot produs de cel care merge pe jos. Se aud pași. ♦ Fig. Stadiu, etapă. ♦ Fig. Înaintare, propășire, progres. ♦ Fig. Acțiune, act, faptă; hotărâre. 2. Mod de a umbla pe jos; mers, umblet, călcătură. ◊ Pas alergător = mers în fugă. Pas de front (sau de defilare) = mers ostășesc de paradă, cu cadență bine marcată. Pas de marș (sau de voie, de manevră) = mers ostășesc obișnuit, fără efortul de a păși energic. ◊ Loc. adv. În pasul calului sau la pas = în ritm de mers obișnuit; fără să fugă. ◊ Expr. A ține pasul = a) a păstra cadența, ritmul de mers cu cineva; b) a se menține la același nivel cu cineva sau cu ceva. A merge în pas (cu cineva) = a avea aceeași cadență (cu cineva). (Rar) A se ține de pasul cuiva = a urmări pe cineva. (Rar) A da pas = a se grăbi. A-și iuți pasul = a-și mări viteza de deplasare pe jos; a fugi. ♦ Mișcare ritmică a picioarelor, caracteristică pentru fiecare dans. 3. Unitate de măsură de lungime egală cu distanța dintre cele două picioare ale omului depărtate în cursul mersului obișnuit; p. ext. distanță reprezentată de această unitate de măsură. 4. Urma lăsată de talpa piciorului sau a încălțămintei în mers. ◊ Expr. (Înv.) A călca (sau a urma, a merge) pe pașii cuiva = a urma exemplul cuiva, a continua activitatea cuiva. 5. (Biol.; în sintagma) Pas genetic = distanță creată între unul dintre părinți și unul dintre copiii lui, astfel încât posibilitatea acestuia de a primi o genă oarecare se înjumătățește datorită meiozei. II. S. n. 1. Distanță între două elemente alăturate identice ale unui sistem tehnic, măsurată în direcția în care se repetă elementele. ◊ Pas de filet sau pasul filetului = distanța dintre laturile paralele a două spire consecutive, măsurată de-a lungul axei filetului. ♦ Distanță dintre doi dinți consecutivi ai unei roți dințate. 2. (Înv. și reg.) Unealtă de lemn asemănătoare cu un compas, folosită în dulgherie, dogărie etc. – Lat. passus.

A AGASA ~ez tranz. livr. (persoane) A irita în mod intenționat, îndemnând la acțiuni dușmănoase; a zădărî; a întărâta; a incita; a stârni; a hărțui; a instiga; a provoca; a ațâța. /<fr. agacer

A BRUSCA ~chez tranz. 1) A trata cu cuvinte aspre; a repezi. 2) (desfășurarea unor acțiuni) A accelera în mod forțat. /<fr. brusquer

CONDIȚIONAL ~ă (~i, ~e) Care ține de o condiție; supus unei condiții; ipotetic. Eveniment ~. Consimțământ ~. ◊ Propoziție ~ă propoziție secundară indicând o condiție de realizarea căreia depinde efectuarea acțiunii din propoziția regentă. Mod ~ mod personal care exprimă o acțiune a cărei realizare depinde de îndeplinirea unei condiții. [Sil. -ți-o-] /<fr. conditionnel

A DECLARA declar tranz. 1) A aduce la cunoștință (pe cale orală sau scrisă). 2) (intenții, acțiuni) A comunica în mod oficial. 3) (sentimente, atașamente, atitudini) A face să fie cunoscut; a mărturisi. 4) (persoane) A califica, având la bază anumite circumstanțe sau motive. 5) (persoane) A învinui printr-o declarație; a pârî; a denunța; a turna. /<fr. déclarer, lat. declarare

FRANC¹ ~că (~ci, ~ce) 1) (despre persoane) Care nu tăinuiește nimic; dispus a-și exprima gândurile fără a le ascunde; deschis; neprefăcut; sincer. Atitudine ~că. 2) și adverbial (despre manifestări ale oamenilor) Care denotă claritate în exprimare; prezentat în mod direct. Surâs ~. 3) (despre acțiuni) Care corespunde legilor de onoare și probitate; în conformitate cu onoarea și probitatea morală; onest; cinstit. /<fr. franc

A INTERZICE interzic tranz. 1) (acțiuni) A împiedica în mod voit. A-i ~ să fumeze. 2) (producerea, vânzarea, importul sau exportul de mărfuri) A nu permite în mod oficial; a prohibi. 3) (publicații) A face să-și înceteze apariția. /<fr. interdire

MOTIVAȚIE f. psih. Totalitate a motivelor care determină o acțiune sau un anumit mod de comportare. /<fr. motivation

RĂUTATE ~ăți f. 1) Trăsătură de caracter a omului rău; pornirea de a face rău altora. ◊ Cu ~ în mod răuvoitor; cu dușmănie. 2) Acțiune prin care se face cuiva un rău; faptă rea. Vorbe pline de ~. ◊ Capul ~ăților persoană care plănuiește și face fapte rele. 3) fig. Persoană care produce altora neplăceri; om rău. 4) la pl. Nenorociri, necazuri care se abat asupra cuiva. [G.-D. răutății; Sil. ră-u-] /rău + suf. ~tate

TRANZITIV ~ă (~i, ~e) (despre verbe) Care admite un complement direct; cu acțiune care trece în mod direct asupra obiectului. /<fr. transitif, lat. transitivus

INDICATIV, -Ă adj. Care indică, îndrumător. ◊ (Gram.) Modul indicativ (și s.n.) = mod care exprimă o acțiune reală. // s.n. 1. Denumire convențională pentru unități militare, comandanți etc. 2. (La un post de radio-televiziune) Semnal de identificare la începutul sau sfîrșitul emisiunii. ◊ Indicativ de apel = apelativ convențional format din litere sau cifre care servește pentru identificarea locului de origine sau a expeditorului unui mesaj telegrafic sau radiofonic. [Cf. lat. indicativus, fr. indicatif].

INFINITIV s.n. (adesea adj.) Modul nepersonal care denumește acțiunea exprimată de verb. [Cf. lat. infinitivus, fr. infinitif].

OPTATIV, -Ă adj. Care exprimă o dorință. ♦ (Gram.) Mod optativ (și s.n.) = mod care exprimă o acțiune dorită; propoziție optativă (și s.f.) = propoziție care exprimă o acțiune sau o stare a cărei realizare este dorită. [Cf. fr. optatif, lat. optativus].

POTENȚIAL, -Ă adj. 1. A cărui forță este în stare latentă. ♦ Energie potențială = energie pe care o posedă un corp capabil de a produce o manifestare energetică. 2. Posibil; presupus posibil. ♦ Propoziție potențială = propoziție care exprimă posibilitatea realizării unei acțiuni fără a preciza dacă aceasta se realizează sau nu. // s.n. 1. (Fiz.) Capacitatea de a produce o manifestare energetică, un lucru mecanic. 2. Capacitate de dezvoltare, de desfășurare a unei forțe, a unei activități; putere. ♦ Potențial de război = capacitatea militară a unui stat. 3. Mod verbal care prezintă acțiunea ca posibilă. [Pron. -ți-al, pl. -le, -luri. / cf. fr. potentiel, lat. potentialis].

PREZUMTIV, -Ă adj. Socotit ca probabil; ipotetic. ♦ (Gram.; despre timpuri sau moduri) Care arată o acțiune probabilă. [Cf. lat. praesumptivus, it. presuntivo, fr. présomptif].

SUPIN s.n. (Gram.) Mod nepredicativ care denumește acțiunea verbală, avînd aceeași formă cu participiul, dar precedat de prepoziție. [Pl. -ne, -nuri. / cf. lat. supinum, fr. supin].

CIRCULARITATE s. f. 1. stare a ceea ce este circular. 2. caracteristică a viziunii unei opere beletristice de a alterna în mod simetric planurile, desfășurarea acțiunii etc., cu revenire la punctul de plecare. (< engl. circularity, fr. circularité)

ÎNCASTRARE s. f. 1. acțiunea de a încastra. 2. mod de legătură prin încastrare (1). (< încastra)

PROSPECTIV, -Ă I. adj. referitor la prospectivă. II. s. f. 1. cercetare sistematică a viitorului, pornind de la analiza influenței conjugale a cauzelor de ordin tehnic, științific, economic etc. 2. (p. ext.) atitudine ideologică, politică, culturală etc., mod de gândire și acțiune cu caracter previzional, orientat spre explorarea viitorului. (< fr. prospectif, /II/ prospective)

ACTIV², -Ă, activi, -e, adj. Care participă (în mod efectiv) la o acțiune; harnic, vrednic. ◊ Membru activ = membru al unei organizații, societăți, instituții, avînd anumite obligații și bucurîndu-se de drepturi depline în cadrul acelei organizații. (Chim.) Corp activ = corp care intră ușor în reacție. Verb activ = verb a cărui acțiune este săvîrșită de subiectul gramatical. Metodă activă = metodă de predare care stimulează activitatea personală a elevilor. Militar activ = militar de profesie. Apărare activă = apărare care folosește contraatacuri, pentru a slăbi și nimici forțele inamice. ♦ (Despre operații, conturi, bilanțuri) Care se soldează cu un profit, cu un beneficiu. – Fr. actif (lat. lit. activus).

fenomenologia muzicii. Problema centrală a fenomenologiei este aceea a semnificației. Orice act de semnificare presupune o implicare și o poziție de conștiință. Pentru fenomenologie rolul conștiinței (atât rolul conștiinței mele, cât și al conștiiței celorlalți implicați în actul de semnificare) nu poate fi negat, înlăturat sau ignorat. Semnificația autentică este dată de raportarea lucrurilor însele la conștiință, și nu de desemnarea acestora de către cuvinte. Marele salt pe care-l face fenomenologia stă în faptul că ea depăsește impasul născut din rolul impropriu acordat limbajului de către filozofia dinaintea ei. Ceea ce e hotărâtor se impune prin sensul prin sensul lucrurilor însele și a existenței, cuvântul urmează abia să fie revalorificat în cadrul unui act, cu scopul relevării unei semnificații care, atunci când e obligată să se producă prin discursul vorbit, urmează să conducă la un act fondat pe angajarea unei esențe. Trebuie făcută distincția între limbajul operatoriu, care conduce în în orice împrejurare un act împreună cu proiectul său însoțitor, și materialul din cadrul actului de exprimare sau semnificare, nu necersamente de ordin lingvistic. Noțiunea sau conceptualitatea date de cuvântul uzual este limitată și provizorie, limbajul fenomenologic care se constituie ulterior fiind singurul care poate da măsura sensurilor lumii, apărând el însuși ca limbaj al ideației și ideat totodată. Prin fenomenologie existența devine umanizată, căci pentru a fi sesizată ea trebuie să fie o existență ideată prin mijlocirea conștiintei. De pe această poziție, actul muzical ca fapt și expresie de conștiință capătă deplina sa valoare și singura explicitare autentică posibilă. Căci cele două viziuni privind muzica, propuse de către filozofia modernă precedentă: recunoașterea kantiană a rolului formei* în muzică și extraordinara perspectivă dată muzicii de către dialectica hegeliană, erau în bună parte anihilate prin necunoașterea capacității revelatorii proprie muzicii prin obturarea de către cuvânt a specificei deschideri a muzicii către semnificație. Or, în muzică, absoluitatea și autonomia (și, am putea adăuga, paradoxal, însăși heteronomia ei) sunt condiționate de către forța ei proprie de exprimare cu sens, prin excluderea folosirii cuvântului și a logosului noțional. Dar atât Kant cât și Hegel au restrâns neîngăduit conceptualitatea artistică (și în special pe cea muzicală) la modalitatea conceptualității lingvistice obișnuite. Ca urmare a unei asemenea poziții, muzica devenea un simplu obiect, căruia rămânea să i se atribuie din afară și ulterior etichete de semnificație, iar nu o modalitate de expresie a ființei, ea însăși capabilă de relevare a sensurilor existenței și de aprehendare specifică a a lumii. Prin fenomenologie, muzicii îi sunt postulate obligația și posibilitatea de semnificație, precum și capacitatea de a fi un mod uman fundamental de exprimare, care se cere să fie totodată de o totală absoluitate specifică, revelatoriu de sensuri ce nu pot fi date pe altă cale, dar care nu sunt autonome față de ideația de conștiință. Primele indicii ale unor cercetări fenomenologice muzicale apar însăși la Edmund Husserl (1859-1938), fondatorul curentului fenomenologic. În scrierile sale referințele la muzică sunt destul de frecvente dar, după cum e firesc în cadrul unei fenomenologii generale, ele nu-și propun ca țel principal elucidarea fenomenologică a muzicii, ci servesc doar ca exemplificări la o problematică de ansamblu. Unele din ele, de o acuitate și justețe unică de intuiție, pot fi însă încadrate în constituența unei f. Ne vom mărgini a da un singur exemplu, pentru a ilustra seriozitatea și rolul generator pe care îl poate avea cercetarea fenomenologică pentru muzică, perspectiva nebănuită pe care o deschide spre înțelegerea și înfăptuirea actului muzical. În cartea sa Lecții pentru o fenomenologie a conștiinței intime a timpului, cuprinzând conferințe pronunțste în anii 1904-1905, void să arate caracteristicile percepției în actul de prezentificare, Husserl face următoarea descriere: „(...) noi numim melodia în ansamblul său, melodia, percepută, cu toate că singurul perceput este momentul prezent. Noi procedăm astfel pentru că extensiunea melodiei nu este doar dată punct cu punct într-o extensiune perceptivă, ci pentru că unitatea conștiinței retenționale <menține> încă în conștiință sunetele scurse, care urmărindu-se produc unitatea de conștiință raportată la obiectul temporal în unitate a sa, la melodie (...). Dar melodia în ansamblul său apare ca prezentă atât timp cât ea încă mai răsună încă sunetele care îi aparțin, vizate într-un singur ansamblu de aprehensiune. Ea a trecut abia după apariția ultimului său sunet” (Vorlesungen zur Phänomenologie des inneren Zeitbewusstseins, în: Jahrbücher für Philosophie und phänomenologische Forschung, IX, 1928, 398; sublinierile sunt ale lui Husserl). Din exemplificarea citată decurg, pentru o f., cel puțin două fapte importante: 1) Câmpul de prezență nu se confundă cu simpla succesiune punctuală de momente prezente. În cadrul actului muzical apar câmpuri de existență a căror durată și demarcație este dată de unitatea de sens: câmpul unitar de existență se oferă drept câmp de prezență a percepției de conștiință. 2) Conștiința noastră participă prin faptul că propune un sens unitar câmpului de existență și se implică prin tăierea actului muzical prezentativ ca percepere succedantă a câmpurilor de prezență. Foare rar însă cercetările fenomenologice care se referă la muzică, aflate în exemplificări asemeni aceleia de mai sus, pot servi drept model, al unei fenomenologii a actului muzical. Explicația stă în faptul că ele trebuiesc să se realizeze într-un ansamblu constituit, cu o coerență specifică. Acestea pot fi îndeplinite fie ca cercetări aparținând unei estetici fenomenologice, fie ca analize și intuiții fenomenologice asupra actului muzical considerat drept modalitate specifică de semnificare. Odată cu încercarea de a transpune cercetările fenomenologice asupra unui domeniu specializat, apare însă îndoiala dacă respectiva operație se mai poate realiza în raza obișnuită dată de clasificările și metodele curente. De aceea cercetarea fenomenologică asupra muzicii nu mai este reductibilă la clasificările obișnuite, care așează muzica exclusiv în perimetrul esteticului și nici posibilă doar ca strictă analiză* tehnico-profesională (deși aceasta este și ea absolut indispensabilă). La aceasta se adaugă o dificultate proprie metodei fenomenologice: fenomenologia nu e o știință deductivă, metoda sa de bază nu e deducția sau inducția, ci intuiția fenomenologică; enunțurile unei f. nu se realizează în mod deductivist din anumite enunțuri generale, ele trebuiesc descoperite printr-o nouă intuiție fenomenologică proprie domeniului, ceea ce presupune, din partea cercetătorului, o anumită cunoaștere, de o anumită manieră, dar foarte amplă și profundă, a muzicii, alături de cerința de a fi foarte priceput în mânuirea metodei fenomenologice și un cunoscător al esteticii fenomenologice. Atunci când ne referim la fenomenologie, avem în vedere mai ales principalele scrieri ale lui Husserl și ale colaboratorilor, comentatorilor și continuatorilor săi direcți, orientându-ne mult mai puțin spre cercul fenomenologic de la München, din care însă facem o excepție pentru Max Scheler, ale cărui cercetări, legitimând o fenomenologie a afectelor și a empatiei, și a cărui poziție față de formalismul kantian îi dau o deosebită însemnătate pentru f. Se recunosc certe origini fenomenologice și la principalii exponenți ai existențialismului: Martin Heidegger (un timp elev al lui Husserl), Merleau-Ponty și Sartre. Pe de altă parte, o ramură de gândire descinsă din Heidegger, noua hermeneutică filosofică, având ca reprezentanți însăși pe Heidegger – prin preocupările sale despre artă – elevul său Gadamer, întemeietorul acestui curent și Paul Ricoeur, comentator al lui Husserl, ar putea avea un rol însemnat în definirea unei noi hermeneutici muzicale, care să depășească impasul vechii muzicologii hermeneutice (H. Kretschmar și, în parte, A. Schering). Dar aceasta s-ar confunda în bună parte, cu f., sau ar fi o derivată a ei. Fenomenologia se preocupă de estetic (v. estetică muzicală) nu numai în cadrul unui domeniu specializat, ci și ca trăsătură umană generală, întrucât trăsăturile estetice apar în orice semnificație inclusă într-o atitudine umană, și, pe de altă parte, întrucât valoarea estetică se afirmă ca formă specifică de manifestare a unei semnificații esențial umane. F. nu se poate mărgini numai la o cercetare de estetică fenomenologică, dar în esteticile fenomenologice constituite apare o proponență diferențiată a problemelor, unele aspecte de manifestare fiind necesar modificate pentru cazul atitudinii intenționale estetice, de care cercetarea actului muzical, ca act diferențiat estetic, trebuie să țină seama. De aceea vom face o scurtă trecere în revistă a exponenților esteticii fenomenologice, relevând cu precădere aspectele importante care se desprind pentru o fenomenologie și estetică fenomenologică a muzicii. Moritz Geiger (1880-1938), socotit întemeietorul esteticii fenomenologice, a fost primul filozof fenomenolog care s-a ocupat cu precădere (aproape în exclusivitate) de problemele esteticii, afirmând cu tărie posibilitatea, forța și mai ales caracterul autonom al esteticii fenomenologice. Dar, ca fenomenolog, el a aparținut școlii de la München și nu a îmbrățișat poziția ulterioară radicală, a fenomenologiei transcedentale, inițiată de Husserl după însăși caracterizarea lui Husserl, el nu a fost un adept total al fenomenologiei – iar ca estetician s-a depărtat cu greu de estetica „Einfühlung”-ului („empatiei”) a profesorului său Th. Lipps, ceea ce face ca el să se găsească încă prea aproape de estetica psihologică și să nu întrevadă pe deplin deschiderea radicală pe care fenomenologia o oferea domeniilor esteticului. Potrivit vederilor cercului de la München, Geiger se îndreaptă spre o estetică a valorilor. Așa cum se recunoaște că au existat intuiții fenomenologice și înainte sau în afara curentului fenomenologic, Geiger recunoaște că au existat asemenea intuiții cu privire la estetica fenomenologică, dând ca exemplu distincția pe care o face Lessing între artele timpului și cele ale spațiului. Numai că, în cadrul unei fenomenologii muzicale contemporane, va trebui să amendăm părerea lui Lessing și Geiger, care pentru muzică nu se confirmă. După numeroasele eșecuri ale definii muzicii drept artă a timpului [v. timp (III)], va trebui să renunțăm la acest punct de vedere și să o definim dinamic, drept artă cinetică, a mișcării (v. energetism). Actului de trăire muzicală i se înfățișează o mișcare sonoră, un flux, care prezentifică o noetică a absoluității muzicale, cu o dublă tendință autonomică-heteronomică. Conștiința se implică în acest flux, sub o formă proprie, individuală, dar tot cinetică de esența „melos”-ului (sau, mai degrabă, preluând o fericită expresie a lui Camil Petrescu: cenestezică). În lb. română s-au publicat materiale datorate esteticienilor fenomenologi Roman Ingarden (Studii de estetică, Buc., 1978) și Mikel Dufrenne (Fenomenologia experienței estetice, Buc., 1976, 2 vol.), ceea ce ne dispensează de a mai face o prezentare a f. din cadrul acestor estetici. Vom releva pe scurt două probleme la R. Ingarden, discipol și colaborator apropiat a lui Husserl: 1) Neutralizarea de conștiință din cadrul actului de trăire estetică. Într-o independență creatoare față de profesorul său, Ingarden respinge necesitatea unei „neutralizări” de conștiință, în actul de trăire estetică. Noi am adăuga că, pentru ca o trăire artistică să aibă loc autentic în domeniul actului muzical, conștiința se antrenează într-o atitudine de „pathos”, adică de luptă acerbă pentru realizarea noetică a ceea ce garantează în mod evident adevărul (adică forța de convingere a justiției intuiției devenirii care constituie esența actului). În aceeași măsură am modifica, pentru demersul fenomenologic muzical, și modul în care se face ceea ce Husserl numește „reducția de conștiință”. Pentru acesta e un termen destul de nefericit, căci pentru a înțelege în ce constă de astă dată conștiința (care nu numai că nu se reduce, ci apare concretă, într-o structură muzicală a unei simultaneități totale, ca psyché, ca evidență a poziției de conștiință manifestată muzical), trebuie din contră să realizeze de către concretul sonor structurat de o cucerire intropatică a conștiinței – și aceasta nu numai pentru conștiința egologică, ci și pentru toate conștiințele participante ale realizatorilor actului de redare, ceea ce duce la o transferare obligatorie, pe acest nivel, a unei conștiințe de ordin social. 2) Problema straturilor. Ingarden face, în domeniul artelor, extraordinara descoperire fenomenologică a existenței straturilor. El constată că, în opera literară, aceste straturi sunt în număr de patru, însă în mod greșit, dintr-o necunoaștere mai adâncă a muzicii el limitează pentru actul muzical numărul straturilor la unul singur. Aceasta provine la Ingarden și dintr-o definire prea măruntă a trăsăturilor straturilor. De aceea trebuie să le redefinim mai larg: Straturile sunt manifestări ireductibile dar convertibile ale forțelor de sintetizare umane, de patru tipuri diferite, aflate la baza artelor principale, dar prezentate obligator în modalitatea specifică a fiecăreia dintre arte (în cadrul actului artistic specific). Primul strat, al actului de trăire și al noeticei fundamentale, se manifestă în muzică drept prezentificarea cinetică. Al doilea strat, al comunicării, tensional, se prezintă în muzică, spre diferență de literatură, drept comunicare afectivă, obligatoriu non-noțională. Al treilea strat, intensional, al reprezentării, se manifestă muzical ca modalitate simpatetică de aprehensiune, drept „mimesis”. Al patrulea strat, ce se confundă cu al doilea nivel, propune elementul necondiționat, care nu poate lipsi dar nici un demers fenomenologic de orice ordin (inclusiv artistic) așa-zisa „reducție de conștiință” care în muzică cere o prezență concretă a lumii sonorului, structurată ca lume a psihicului și ducând la cucerirea intropatică a conștiinței. Enumerarea esteticienilor care au o contribuție directă sau indirectă la fenomenologia muzicii nu ar fi completă, dacă nu l-am cita pe Galvano Della Volpe (1895-1968), care a încercat o fuziune a fenomenologiei și esteticii marxiste. În Critica gustului (1960) Della Volpe stabilește distincția între arte și științe prin criteriul extrem de important al contextualității, care caracterizează actul artistic, adică faptul că actul artistic presupune obligatoriu o contextualitate, absentă în știință. Contextualitatea, adică organicitatea dialectică a procesului actului de trăire, este în muzică o condiție fundamentală, care garantează logica, de natură dialectică și interconexivă, a actului muzical. Cu aceasta se deschide și o problemă a demersului dialectic din cadrul fenomenologicului muzical (pe care Della Volpe nu a întrevăzut-o). Căci contextualitatea este sinteza noetică, depășind în artă sinteza dialectică, care nu este decât o alteritate ce se corelează unei prime poziții dicotomice, a existenței concomitente duble teză-antiteză. Cu toate că Nicolai Hartmann (1882-1950) nu este reprezentant direct al fenomenologiei, în tulburătoarea sa Estetică (apărută postum, 1953) se recunoaște o subtilă filiație fenomenologică atât în planurile celor trei părți – alcătuitoare ale cărții, care tratează în fond cele trei nivele fenomenologice, cât și în preluarea creatoare a ideii straturilor. Apariția lucrării în limba română (Buc., 1974) ne dispensează de a o prezenta mai pe larg, dar ne incită la o critică de principiu asupra referirilor ei la muzică. Ceea ce decepționează aici este o anumită rămășiță a formalismului născută din filozofia anterioară fenomenologiei, căreia i s-a putut sustrage numai Schopenhauerm cu o intuiție care-l făcea să bănuiască un element profund al esenței muzicii. Muzica este definită de către Hartmann prin „negativă”, prin ceea ce nu este ea față de cuvânt și reprezentare, ca artă „nereprezentativă” (dealtfel reapare puerila așezare a muzicii alături de arhitectură și numai puțin naiva discriminare între muzica absolută și muzica cu program), în loc să se recunoască de la bun început caracterul propriu al noeticii muzicale de a se investi în dinamica unui act cinetic contextual și de a apărea intuibilă ca atare, ab initio. Neavând această axă permanentă de referință noetică, concretul sonor este văduvit de posibilitatea sa de a căpăta aspecte noezice și noemice proprii, ceea ce duce la nevoia de a aștepta o etichetare „din afară” a semnificațiilor muzicale. Nu este înțeleasă nici vocația dublă a muzicii autonom-heteronomă, capacitatea sincreticului* primordial al muzicii de a revărsa sensuri în modalitatea autonomă a muzicii și capacitatea autonomului muzical de a fi disponibil (transparent) spre o heteronomie (reală sau mai ales prezumată) care nu atinge însă absolutul. În România dintre cele două războaie, fenomenologia a avut un adept ardent în Camil Petrescu, remarcabil prin cunoașterea atentă și amplă, precum și prin viile sale deschideri spre cunoașterea estetică – în special estetica teatrală. Studiul său: Husserl, o introducere în filozofia fenomenologică (55 p. din cadrul Istorie filozofiei moderne, vol. III, apărut și în extras, 1938) este încă și azi o excelentă expunere, vie și pătrunzătoare, bine informată și accesibilă. Vederi fenomenologice personale și creatoare transpar și în alte lucrări, articole și polemici ale sale: de la ampla lucrare Modalitatea estetică a teatrului (teză de doctorat, 1937) până la notele din jurnalul său. Un valoros reprezentant, la noi în țară, al Cercului de la München, încă prea puțin cunoscut, este Victor Iancu, elev al lui A. Pfämfer (a se vedea admirabilul său studiu din Metodologia istoriei și criticii literare – Metoda fenomenologică în critica literară, Buc., 1969). Dintre publicațiile de informare și dezbatere cităm în primul rând lucrările celui mai remarcabil cunoscător al domeniului, prof. Al. Boboc, scrierile lui Tudor Ghideanu (Conștiința filozofică de la Husserl la T. de Chardin, 1981) și Crizantema Joja (articolul: Abstracția și teoria modernă a semnificației, în: Probleme de logică, vol. VII, 1977). Pentru domeniul esteticii fenomenologice, cartea documentată a lui N. Vanina: Tendințe actuale în estetica fenomenologică și unele studii datorate lui N. Tertulian, Marcel Petrișor ș.a. În general trebuie să spunem că toate esteticile fenomenologice de până acum nu au reușit să fixeze precis trăsătura de bază a unei f., întrucât ignorează un principiu fundamental husserlian: Zu den Sachen selbst („a te adresa însăși lucrurilor”) care pentru muzică este hotărâtor. Într-o estetică muzicală autonomă, așa cum se cere estetica fenomenologică, nu poate fi altă referință noetic-noematică decât concretul sonor, în prezentarea sa triplă: 1) ca plăsmuiri ale „formei” – adică ale instituirii actului muzical unitar de conștiință, realizator diacronic al virtualității de semnificare; 2) ca structuri – adică alcătuiri muzicale ale totalității – care fac să apară în ele (într-o modalitate strict specifică) unitatea psihicului uman și dau garanția realizării unității de conștiință și a regiunilor ei; din analiza prezentării concret-sonore a structurărilor rezultă poziția intropatică a conștiinței donatoare de semnificație; 3) ca diverse constructe muzicale realizând concret expresia semnificației de conștiință finalizată în ideația de transcendență. Din aceasta rezultă cele trei nivele ale fenomenologiei actului muzical – adică diviziunile de bază obligatorii ale demersului fenomenologic, ca unități funcționale specifice. Nivele sunt trepte ale realizării muzicale semnificative, impacturi ale actului muzical asupra conștiinței, raportări obligatorii ale lui la conștiință, întrucât actul muzical nu se valorifică noetic decât prin evidența manifestării în el a prezenței de vreun ordin ierarhic al conștiinței. Sonorul muzical este, prin el însuși, generator de sens, mediator de conștiință și purtător de semnificație. F. vede specificul muzical ca prezentare sonoră concretă (absolută, autonom-heteronomă) a faptelor de semnificație. Legea fenomenologică de bază s-ar putea enunța astfel: tot ceea de există ca sens, poziție și exprimare de conștiință își găsește apariția și prezentarea de orice ordin în lumea concretului sonor, adică în plăsmuirile, structurile și constructele sale, cu singura condiție ca ele să se refere în permanență la o contextualizare noetică a actului muzical. F. este de fapt una a actului muzical și nu una a muzicii, întrucât prin ea însăși muzica nu are decât deschiderea spre semnificație, ea căpătând sensul care o poate duce la semnificația abia în cadrul actului. Nu „opera muzicală” este obiectul de cercetare al fenomenologiei muzicale, ci actul sub forma sa realizată, prin participarea obligatorie a celor ce redau muzica, întrucât astfel muzica nu duce la actul de trăire. Scriindu-și opera, compozitorul – în măsura talentului său – are în vedere intențional posibilitatea de revelare a sensului ei, prin actul redării (nu neapărat în mod voluntar conștient). În actul autentic de redare trebuie să se implice și să se manifeste în mod necondiționat, printr-o acțiune înfăptuitoare de pe o poziție comună, conștiința participanților la redare. O altă caracteristică substanțială a fenomenologiei muzicale rezultă din dubla valență a relațiilor sunetului muzical către succesiune și simultaneitate. Avem în vedere faptul că relațiile dintre sunete, cu toate calitățile lor, se manifestă cu o egală capacitate potențială de valorificare într-o dublă orientare dispozițională. Manifestarea în simultaneitate nu anulează pe cea primară, a succesiunii, și nici nu o face ininteligibilă (așa cum se întâmplă în artele realmente temporare) – dimpotrivă o dimensiune adaugă un surplus de interes celeilalte, iar conștiința le agreează cu o egală plăcere pe amândouă. Aceasta duce la posibilitatea de a aduce în cadrul conștiinței egologice, printr-o transferare de rezidență întreaga bogăție a unor raporturi plurale de conștiință. Manifestările psihice prezentate de muzica de tip polifonic-simfonic capătă astfel aspectele depline în psyché, produs egologic al socialului. Dar cu aceasta, relațiile operatorii interpersonale care apar evidente în actul de redare și care se subsumează în muzica triadei dialectice lărgite propun, ca un complement a demersului fenomenologic, un dublu demers dialectic – în curgerea succesivă și în manifestarea intersubiectivă a factorilor actanți. Căci natura polifonic-simfonică a muzicii este totuși secundară și derivată din natura sa primordială cinetică și acordă astfel preponderență succesiunii, afirmând astfel puternic dialectica desfășurării sale. De aceea o fenomenologie a actului muzical nu se poate înfăptui complet decât prin realizarea a ceea de Geiger arăta ca o necesitate, pentru o estetică fenomenologică, a îmbinării fenomenologiei cu spiritul dialecticii hegeliene. Revenind la statutul definitoriu al muzicii, la caracterizarea ei ca artă a cineticului, observăm că ceea ce împiedică ca această definire să fie unanim acceptată provine din faptul că pentru „bunul simț” spațialitatea acestei mișcări nu „se vede”, întrucât calitățile a-temporale ale obiectelor aparținând lumii sonorului se manifestă sub o formă sugerativă: sunetele au înălțime (2) și relații de înălțime, au volum, amplitudine* [intensitate (2)], culoare, precum și o proveniență (stereofonie*), în cazul polifoniei. De aceea există o inerență a acestora în timp. Ele pot fi totodată judecate în afara timpului (ca și duratele* muzicale, dealtfel), dar toate se produc în durată (ceea ce nu e același lucru cu timpul intuiției și al obiectelor intenționale ale actului muzical prezentificativ, care e inversiv și conexat de mișcare). De aici faptul că cinetica muzicală este o mișcare în care primordialitatea o are latura timpului, și nu aceea a spațiului, dar acest timp este unul special: ireversiunea sa este este prevăzută în relații – atât succesive cât și simultane – strict determinate teoretic. Ea poate fi, în scopul redării reproductive: fixată, suspendată, manevrată, decupată, analizată, reluată etc., dar în cadrul actului prezentificativ ea apare realmente ca ireversibilă. Însă fixarea rigidă, cantitativă, „matematică” privește doar suportul reproductiv al redării, nu și redarea ideativă, care e de natură calitativă și finalizantă și cere depășirea acestei fixități mecanice printr-o emergență a redării determinată de poziția noetic-noematică, imposibil de fixat în înseși semnele muzicale scrise. Redarea ideatică muzicală cere o rigoare mai înaltă pentru că antrenează lumea sensurilor sonorului muzical într-o lume superioară stadiului inițial, în universul unitar perfect al semnificației și creează efectul transcendenței în existența umană ideată. Prin faptul că orientarea noetică se înfăptuiește pe un ax cinetic, cele două corelate care rezultă din analiza noetică a intuiției mișcării ne dau noesa, ca proiect semnificativ al unei persoane solitare și noema, ca realizare de semnificare, de către o persoană plurală (încă neîncadrată în cineticul contextual). Cele două corelate se produc în dimensiunile pe care Bergson le-a denumit timp-durată și timp-spațiu (timp obiecte): noeza în timpul-durată iar noema în timpul-spațiu. Și f. însăși, deși încă timidă, are o oarecare tradiție. Primul care a abordat și publicat asemenea cercetări, ca recunoașterea deliberată a a punctului de vedere fenomenologic, a fost dirijorul Ernest Ansermet (1883-1963). Lui i se datorează o amplă lucrare: Les fondements de la musique dans la conscience humaine (Neuchâtel, 1961, 2 vol., 603 + 291 p.) precum și o suită de interviuri, luate de un alt adept al fenomenologiei, J.-Claude Piguet (Neuchâtel, 1963). Postum a fost publicată o selecție destul de bogată reunind articolele sale cele mai substanțiale. Dimensiunea lucrărilor, care desigur merită să fie citite cu atenție ne împiedică să facem orice tentativă de expunere a vederilor sale, unele extrem de valoroase din punctul de vedere pe care îl urmărim aci (în special în unele din articolele sale), alteori cu semne de întrebare. Lucrarea sa principală este, după însuși mărturisirea autorului, doar o introducere (!) la o fenomenologie muzicală inspirată de Husserl și Sartre. Citirea ei lasă un sentiment de insatisfacție din trei motive: 1) Deși Ansermet descoperă o lege justă percepției muzicale, prin care complicatele operații de calculare ale relațiilor de înălțime sunt reduse logaritmic, fapt care se produce aievea în realitatea psihofizică, ulterior revine permanent și inutil la o fastidioasă calculație matematică, neesențială pentru fenomenologia actului muzical. 2) Propunând un model tonal (v. tonalitate (1)) drept normă de judecată valorică, autorul este într-o permanentă polemică și atitudine de desconsiderare a celor mai importanți compozitori contemporani, ceea ce îi închide orice înțelegere fenomenologică a acestora. Ori fenomenologia nu stabilește norme de acest fel. 3) Cu toată vastitatea materialului, rezultatele pentru o fenomenologie muzicală sunt disproporționat de neconcludente. Hans Mersmann este autorul unei ample și valoroase lucrări de referință: Angewandte Musikästhetik (Estetica muzicală aplicată, 1926, Berlin, 747 p.), în care își mărturisește atașamentul la fenomenologie. Dar cartea nu își propune cu riguroasă consecvență o constituire a unei f., ci rămâne la referiri incidentale. Un alt reprezentant însemnat al f. este Boris de Schloeser (singurul pomenit de Dufrenne în op. cit.). Dirijorul Sergiu Celibidache este, credem, cel mai viu reprezentant al f. O viziune autentică și bogată în intuiții fenomenologice valoroase, este aplicată măiestrit în activitatea sa artistică și pedagogică. Din păcate aceste vederi nu sunt accesibile unui public cititor, întrucât nu există o expunere teoretică autorizată care să provină din prima mână, ci doar din interviuri și note de curs disparate. F. și-a găsit la noi exponenți informați și atașati în scrierile muzicologilor L. Rusu și Gh. Firca. De asemenea, o viziune largă a fenomenologiei stă la baza teoretică și practică a școlii dirijorale din țara noastră, condusă de C. Bugeanu; caracteristica acesteia este sinteza cu demersul dialectic hegelian și consecvența strânsă în aplicarea la concretul muzical, adică o fenomenologie a actului muzical, cu o referire permanentă, obligatorie, la realizarea sensurilor și semnificațiilor prin raportarea la conștiință.

ACTIV, -Ă, activi, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. Care participă (în mod efectiv) la o acțiune; harnic, vrednic. ◊ Metodă activă = metodă de predare care stimulează activitatea personală a elevilor. Populație activă = totalitatea persoanelor angajate într-o activitate profesională. ♦ (Mil.) Care este în serviciu efectiv. 2. (Despre corpuri sau substanțe) Care realizează (intens) un anumit fenomen, un anumit efect etc. ◊ (Chim.) Corp activ = corp care intră ușor în reacție. 3. (Despre diateza verbală) Care exprimă faptul că subiectul săvârșește acțiunea. ♦ (Despre vocabular) Care este folosit în mod frecvent în vorbire. 4. (Despre operații economice, balanțe, bugete etc.) Care are venituri sau resurse mai mari decât cheltuielile; (despre conturi) care se deschide pentru ținerea evidenței unui element concret dintr-un patrimoniu și care face parte din activul bilanțului. II. S. n. 1. Totalitatea bunurilor aparținând unei persoane fizice sau juridice. 2. (Cont.) Resursă controlată de către întreprindere, ca rezultat al unor evenimente trecute și de la care se așteaptă să genereze beneficii economice viitoare pentru întreprindere. 3. (În expr.) A avea ceva la activul său = a fi autorul unei acțiuni (grave). A pune ceva la activul cuiva = a pune o acțiune (gravă) pe seama cuiva. 4. (Ieșit din uz) Totalitatea persoanelor grupate care activa intens în domeniul vieții politice și obștești. – Din fr. actif, lat. activus, (II și) rus. aktiv.

OBLIGÁT, -Ă (< obliga) adj. 1. Care este constrâns sau îndatorat să facă ceva. 2. (BIOL.) Organism o. = organism limitat fie la un singur mod de viață sau acțiune (parazit obligat), fie cu puține sau fără posibilități de opțiune (bacterii obligat-aerobe).

* dezinteresát, -ă adj. Care nu e interesat într’o afacere: om dezinteresat. Care nu e dictat de interes: acțiune dezinteresată. Adv. În mod dezinteresat.

*infinitív, -ă adj. (lat. infinitivus). Gram. Care e de natura finitivuluĭ: propozițiune infinitivă. S. n., pl. e. Un mod verbal care arată acțiunea saŭ starea fără să determine număru saŭ persoana, ca: a umbla, a dormi. – Ca adj., și infinitivál, de infinitiv.

*paginațiúne f. (d. paginez). Acțiunea de a pagina. Modu de a pagina: paginațiune greșită. – Și -áție și -áre.

păcăleálă (vest) și pîcîleálă (est) f., pl. elĭ. Acțiunea de a păcăli. Modu saŭ rezultatu acesteĭ acțiunĭ, înșelăcĭune: a trage o păcăleală cuĭva.

* nefást, -ă adj. (lat. nefastus, d. nefas, ilicit). Se zicea la Romanĭ despre zilele în care religiunea nu permitea să te ocupĭ de afacerĭ publice și despre zilele de doliŭ (considerate ca funeste) în amintirea unuĭ eveniment nenorocit. Fig. Funest: zi, acțiune funestă. Adv. În mod funest: a influența funest.

1) *prezént, -ă adj. (lat. prae-sens, -séntis, d. prae-esse, a fi înainte saŭ de față. V. ab-sent). De față, care se vede și e în locu în care se vorbește saŭ se face ceva: a fi prezent la apel, prezentu dicționar. Care există în acest timp, actual: timpu prezent. S. m. pl. Ceĭ prezențĭ, lumea care e aicĭ (în opoz. cu ceĭ absențĭ): prezențiĭ n’aŭ defecte! S. f. Scrisoare prezentă: pin prezenta te anunț că am plecat. S. n., pl. e. Timpu prezent: ceĭ maĭ mulțĭ se gîndesc numaĭ la prezent (fr. présent, subst. verbal d. présenter, a prezenta). Cadoŭ, dar. Gram. Primu timp verbal al fiecăruĭ mod, timpu care arată acțiunea care se face acuma, în opoz. cu trecutu și viitoru, precum sînt față de am fost și voĭ fi. – Fals prezinte.

primíre f. Acțiunea de a primi. Modu de a trata oaspețiĭ: ne-a făcut o primire strălucită. Audiență, recepțiune: zi de primire. Locu pe unde se primesc (se introduc) bolnaviĭ într’un spital: portaru de la primire. A lua în primire, a primi în mînă, a pune mîna, a lua în stăpînire (V. preĭaŭ): autoritățile aŭ luat în primire corabia. A începe să atacĭ (Fam.): ziarele l-aŭ luat în primire.

*pronunțáre f., pl. ărĭ. Acțiunea de a pronunța. Modu de a pronunța (de a articula): pronunțarea jargonuluĭ ĭudeo-german.

*reparațiúne f. (lat. reparatio, -ónis). Acțiunea de a repara. Modu de a repara. A face reparațiune (saŭ reparațiunĭ), a repara. Și -áție.

*tratamént n., pl. e (fr. traitement, it. trattamento). Acțiunea de a trata. Modu de a trata (de a te purta cu o persoană, de a îngriji un bolnav, de a combate o boală, de a lucra cu diferite substanțe): l-a supus unuĭ tratament aspru, tratamentu holereĭ. L. V. (germ. traktament). Hotărîre, orînduĭală. Ospăț, chef.

procedare f. 1. acțiunea de a proceda; 2. mod de a lucra.

PAS³, (I) pași, s. m., (II) pasuri, s. n. I. S. m. 1. Fiecare dintre mișcările alternative pe care le fac picioarele în mers obișnuit; p. ext. distanță astfel parcursă; p. gener. distanță mică. ◊ Loc. adv. Pas cu pas = a) încetul cu încetul, treptat; b) mereu, neîncetat. La tot pasul sau la fiecare pas = la orice mișcare; pretutindeni, necontenit. Nici (un) pas = deloc, nicidecum. ◊ Expr. (A face) primul pas = (a face) începutul, primele încercări; (a avea) inițiativa. A avea (sau a da cuiva) pas (să...) = a avea (sau a da cuiva) posibilitatea, îngăduința să facă ceva. A face un pas greșit = a) a se poticni în mers; b) a săvârși o greșeală. A ceda pasul = a lăsa pe altul să treacă înainte; a se lăsa depășit (în mers, în acțiuni, în realizări). ♦ Zgomot produs de cel care merge pe jos. Se aud pași. ♦ Fig. Stadiu, etapă. ♦ Fig. Înaintare, propășire, progres. ♦ Fig. Acțiune, act, faptă; hotărâre. 2. Mod de a umbla pe jos; mers, umblet, călcătură. ◊ Pas alergător = mers în fugă. Pas de front (sau de defilare) = mers ostășesc de paradă, cu cadență bine marcată. Pas de marș (sau de voie, de manevră) = mers ostășesc obișnuit, fără efortul de a păși energic. ◊ Loc. adv. În pasul calului sau la pas = în ritm de mers obișnuit; fără să fugă. ◊ Expr. A ține pasul = a) a păstra cadența, ritmul de mers cu cineva; b) a se menține la același nivel cu cineva sau cu ceva. A merge în pas (cu cineva) = a avea aceeași cadență (cu cineva). (Rar) A se ține de pasul cuiva = a urmări pe cineva. (Rar) A da pas = a se grăbi. A-și iuți pasul = a-și mări viteza de deplasare pe jos; a fugi. ♦ Mișcare ritmică a picioarelor, caracteristică pentru fiecare dans. 3. Unitate de măsură de lungime egală cu distanța dintre cele două picioare ale omului depărtate în cursul mersului obișnuit; p. ext. distanță reprezentată de această unitate de măsură. 4. Urma lăsată de talpa piciorului sau a încălțămintei în mers. ◊ Expr. (Înv.) A călca (sau a urma, a merge) pe pașii cuiva = a urma exemplul cuiva, a continua activitatea cuiva. 5. (Biol.; în sintagma) Pas genetic = distanță creată între unul dintre părinți și unul dintre copii, astfel încât posibilitatea acestuia de a primi o genă oarecare se înjumătățește datorită meiozei. II. S. n. 1. Distanță între două elemente alăturate identice ale unui sistem tehnic, măsurată în direcția în care se repetă elementele. ◊ Pas de filet sau pasul filetului = distanța dintre laturile paralele a două spire consecutive, măsurată de-a lungul axei filetului. ♦ Distanță dintre doi dinți consecutivi ai unei roți dințate. 2. (Înv. și reg.) Unealtă de lemn asemănătoare cu un compas, folosită în dulgherie, dogărie etc. – Lat. passus.

ACTIV², -Ă, activi, -e, adj. (În opoziție cu pasiv) Care participă în mod intens la o acțiune, care ia parte efectivă la o lucrare; (numai despre oameni) care lucrează cu sîrg, harnic. Muncitori activi. ◊ Lupta consecventă pentru pace dusă de Uniunea Sovietică se bucură de sprijinul activ al maselor de milioane de oameni iubitori de pace din toate țările lumii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2688. Bălcescu a fost un luptător activ pentru drepturile poporului. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 350, 5/4. ◊ Expr. A lua parte activă la o acțiune = a lucra efectiv, dîndu-și tot concursul. ◊ (Adverbial) Conferințele au fost urmate de discuții, la care membrii de partid au participat activ. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2553. ◊ Membru activ (spre deosebire de onorific și corespondent) = membru al unei organizații, al unei societăți sau al unei instituții, avînd anumite obligații și bucurîndu-se de drepturi depline în cadrul acelei organizații. Membru titular activ al Academiei R.P.R. (Chim.) Corp activ = corp care intră ușor în reacție. Vocabular activ = cuvinte pe deplin înțelese de vorbitor și folosite des de el. Verb activ = verb a cărui acțiune este săvîrșită de subiectul gramatical. Diateză activă (uneori substantivat, n.) v. diateză. Metodă activă = metodă de predare care stimulează activitatea personală a elevilor. Militar activ = militar de profesie. Apărare activă = apărare dinamică, care folosește contraatacuri și contralovituri, pentru a slăbi și nimici cît mai multe forțe inamice. ◊ (Ec., Fin.; despre operații, conturi, bilanț) Care se soldează cu un profit.

ADVERB s. n. (< lat. adverbium < ad „pe lângă” + verbum „verb”; cf. fr. adverbe, germ. Adverb): parte de vorbire care determină un verb și care exprimă circumstanța în care se desfășoară acțiunea acestuia (locul, timpul, modul etc.). Este caracterizat prin conținut noțional și semantic suficient, prin lipsă de flexiune (neflexibilitate), prin posibilitatea de a contracta anumite funcții sintactice în cadrul propoziției (complement circumstanțial, nume predicativ, atribut) și prin distribuție unidirecțională (parțial și bidirecțională: numai a. relativ). ◊ ~ moștenit: a. transmis în limba română din latină sau din limba geto-dacilor, cum sunt: afară, apoi, așa, atunci, bine, când, cum, unde etc. (din latină), pururea (din substrat). ◊ ~ împrumutat: a. pătruns în limba română din alte limbi, după formarea acesteia, în etape diferite, ca aidoma, prea, razna (din v. sl.), taman, tiptil (din turcă), agale, măcar (din neogreacă), musai (din maghiară) etc. ◊ ~ format pe terenul limbii române prin derivare, compunere sau conversiune: vulturește, orbește, chiorâș, morțiș, târâș; acasă, pesemne, altădată, deocamdată, oarecum, întotdeauna, niciodată; dimineața, ziua, seara, noaptea, primăvara, vara, toamna, iarna, lunea, frumos, greu, deschis, poate etc. ◊ ~ denominativ: a. derivat de la un nume – de la un substantiv sau de la un adjectiv, ca șoimește (șoim + suf. -ește), nebunește (nebun + suf. -ește), orbiș (orb + suf. -iș). ◊ concret: a. care are un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca agale, duios, lin, repede. ◊ ~ abstract: a. care are un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca așa, atât, foarte, mai etc. ◊ ~ simplu: a. alcătuit dintr-o singură unitate de expresie (orice a. moștenit, împrumutat sau format prin derivare și conversiune pe terenul limbii române), ca acolo, aici, ieri, bine, foarte, agale, razna, pitiș, dimineața etc. ◊ ~ compus: a. alcătuit din două sau mai multe unități de expresie (orice a. obținut prin compunere), ca odată, degrabă, deseori, deodată, iarăși, alaltăieri, fiecum, bineînțeles, oricând etc. ◊ ~ de mod: a. care exprimă felul în care se realizează o acțiune oarecare (modalitatea propriu-zisă, ideile de cantitate, de continuitate, de revenire, de frecvență, de afirmare, de negare, de probabilitate, de îndoială, de posibilitate, de precizare, de întărire, de restricție, de exclusivitate, de proximitate sau aparență, de explicare și de comparație), ca abia, aievea, bine, încet, repede, prietenește, târâș, realmente; destui, mult, puțin; continuu, mereu; iarăși, adesea, rareori; da, firește, negreșit; ba, nu, nicidecum; poate, probabil; posibil; chiar, tocmai; și, tot; barem, măcar; doar, exclusiv, numai; aproape, gata; adică, anume; asemenea, întocmai etc. ◊ ~de loc: a. care exprimă locul în care se desfășoară o acțiune, ca aici – acolo, afară – înăuntru, aproape – departe, jos – sus, înainte – înapoi etc. (indicații spațiale precise); nicăieri, oriîncotro, oriunde, pretutindeni, undeva etc. (indicații spațiale neprecise). ◊ ~ de timp: a. care exprimă timpul în care se desfășoară o acțiune, ca azi – mâine, acum – atunci, curând – târziu, totdeauna – niciodată etc. (indicații temporale precise); cândva, câteodată, odată, odinioară, uneori etc. (indicații temporale neprecise). ◊ ~ de concesie: a. care exprimă ideea de concesie în raport cu acțiunea, ca tot, totuși. ◊ ~ pronominal: a. caracterizat prin sens referențial, prin raportare la o indicație circumstanțială (de loc, de timp, de mod) precizată mai înainte cu ajutorul contextelor, ca aici – acolo, acum – atunci, cum – așa, oricând – nicicând etc. ◊ ~ pronominal demonstrativ: a. care exprimă ideea de apropiere sau de depărtare în spațiu sau în timp, ca aici – acolo, aproape – departe; acum – atunci, curând – târziu etc. ◊ ~ pronominal interogativ: a. care ajută la formarea unei întrebări, evidențiind ideea circumstanțială de loc, de timp sau de mod, ca încotro?, unde?, când?, cât?, cum?. ◊ ~ pronominal relativ: a. care ajută la exprimarea unei relații de subordonare în cadrul frazei, evidențiind aceeași idee circumstanțială de loc, de timp sau de mod, ca încotro, unde, când, cât, cum. ◊ ~ pronominal nehotărât a. care exprimă în chip neprecis ideea circumstanțială de loc, de timp sau de mod, ca fieunde, încotrova, undeva, altundeva, oriîncotro, oriunde; cândva, altcândva, câteodată, odată, odinioară, oricând; fiecum, oarecum, câtva, cumva, altcumva, oricât, oricum. ◊ ~ pronominal negativ: a. care neagă circumstanța de loc, de timp sau de mod, ca niciunde, nicăieri, nicicând, niciodată; nicicât, nicicum, nicidecum. ◊ ~ nonpronominal: a. caracterizat prin lipsa unui sens referențial, prin lipsa unei raportări la o indicație circumstanțială, ca afară – înăuntru, jos – sus, ieri – astăzi – mâine, greu - ușor. ◊ ~ cu grade de comparație: a. care exprimă caracteristica circumstanțială comparabilă a unei acțiunii existentă în grade diferite, ca bine, greu, încet, mult, puțin, repede, tare, ușor; aproape, departe, înăuntru, înafară, jos, sus; curând, devreme, târziu etc. ◊ ~ fără grade de comparație: a. care exprimă caracteristica circumstanțială necomparabilă a unei acțiuni, inexistentă în grade diferite, ca astfel, abia, atât, cam, încă, mai, neîncetat, iarăși, da, nu, parcă, chiar, măcar, bunăoară, întocmai, oriîncotro, azi; dinadins, totuși etc. ◊ ~ dependent (subordonat, determinant): a. care intră în relație de subordonare cu un element regent, îndeplinind pe lângă acesta o funcție sintactică (de nume predicativ, de atribut sau de complement circumstanțial), ca în exemplele „Ea este altfel”, „Să așteptăm ziua de mâine”, „Vom vorbi atunci”. ◊ ~ regent (determinat): a. care regizează în cadrul propoziției complemente, iar în cadrul frazei – subordonate subiective, ca în exemplele „Departe, lângă pădure, se zăreau căprioarele”; „Repede, ca o nălucă, a dispărut din fața noastră”; „Astăzi, la ora 16, m-am întâlnit cu văru-meu”; „Jos din cireș!”, „Fuga la mine!”, „Firește că e adevărat”, „Evident că nu are dreptate” etc. ◊ ~ regent predicativ: a. regent care, prin intonație predicativă, prin elipsă și prin topică, devine predicat adverbial în cadrul propoziției, ca în exemplele „Înainte spre pădure!”, „Sus pe scări!”; „Poate că are și el dreptate”; „Posibii să plouă” etc. ◊ ~ regent non-predicativ: a. regent care nu poate deveni predicat adverbial în cadrul propoziției, nedispunând de o intonație predicativă și neprezentând o elipsă, ca în exemplele „Aproape, pe malul drept, se auzeau privighetorile”, „Jos, la rădăcina copacului, o veveriță țupăia nostim”, „încet, ca o pisică, s-a strecurat într-acolo”. ◊ ~ independent: a. cu valoare de propoziție independentă neanalizabilă, atunci când constituie un răspuns la o interogativă, ca în exemplele „Vii mâine? – Nu”, „Pleci azi? – Da”, „Mal încerci? – Firește”. ◊ ~ corelativ: a. care intră în corelație (într-o relație de reciprocitate de presupunere reciprocă) cu elementele introductive ale subordonatelor (adverbe relative, conjuncții sau locuțiuni conjuncționale subordonatoare), ca în exemplele „Așa a lucrat, cum i s-au dat indicațiile”, „Atât a cărat, cât a putut”, „Acolo s-a oprit, unde a văzut semnul”, „Atunci a vorbit, când i s-a dat cuvântul”, „Expre a plecat, ca să-l supere”, „Cu toate că plecase mai târziu, totuși n-a pierdut trenul”, „Astfel a aranjat lucrurile, încât nimeni n-a avut ce zice” etc. ◊ ~ non-corelativ: a. care nu intră în corelație cu elementele introductive ale subordonatelor ca aievea, încet,românește,pitiș, literalmente, destui, mereu, iar, adesea, desigur, ba, probabil, aidoma, afară, înainte, nicăieri, astăzi, niciodată etc. ◊ ~ cu funcție sintactică: a. care poate deveni parte de propoziție, în virtutea unui conținut lexical suficient, ca acolo, departe, sus; mâine, atunci, seara, marțea, toamna; altfel, bine, repede, înadins etc. ◊ ~ fără funcție sintactică: a. care nu poate deveni parte de propoziție, deoarece nu are un conținut lexical suficient, ca încă, mai, tot (de mod de continuitate), oare (de mod de îndoială), chiar, tocmai (de mod de precizare), barem, încaltea, măcar (de mod de restricție), doar, exclusiv, numai (de mod de exclusivitate), aproape, gata, mai (de mod de proximitate); adică, anume, bunăoară (de mod explicative). ◊ ~ specializat (specific): a. care dispune de o folosire specifică, bazată pe un sens unic, fundamental, ca bine, acolo, mâine, dinadins etc. ◊ ~ cu valori multiple (nespecific): a. care dispune de mai multe folosiri, în funcție de sensurile sale multiple și de contextele variate în care apare, ca abia, tocmai (cu sens modal sau cu sens temporal), aci, departe, încoace, încolo (cu sens de loc sau cu sens de timp), aproape, înainte (cu sens de loc, de timp sau de mod) etc. (Pentru clasificarea a. v. criteriu.)

GRUP, grupuri, s. n. (Adesea urmat de determinări la genitiv sau introduse prin prep. «de») 1. Ansamblu de obiecte de același fel aflate sau puse (în scop determinat) laolaltă. V. grămadă. Un grup de arbori. ◊ Grup electrogen v. electrogen. 2. Ansamblu de persoane pe care-i apropie ceva sau care (în mod temporar) săvîrșesc o acțiune comună. Au intrat din stînga un grup de femei în negru. DAVIDOGLU, M. 17. Maxim se-ntoarse spre grupul pe care-l lăsase la ușă, dar muncitorii se-mprăștiaseră printre săteni. CAMILAR, TEM. 282. Grupul nostru este cel mai fericit. SAHIA, N. 114. Pe lîngă grupul Anton Pann, Nănescu, Chiosea și Unghiurliu, unul și nedespărțit, se lipise un copilandru nalt, rumen, sprintenel. GHICA, S. A. 79. ◊ Loc. adv. (În opoziție cu individual, singur) În grup = mai mulți laolaltă, în colectiv. Copiii sînt elevi la o școală dintr-un sat vecin. I-a adus, în grup, învățătoarea să le arate muzeul. STANCU, U.R.S.S. 86. Un domn s-arată în ușă, o deschide larg în lături, și le spune că pot să intre, deoarece sînt în grup. SP. POPESCU, M. G. 69. În grupuri de cîte (atîția) = cîte (atîția) deodată. Elevii vor vizita expoziția în grupuri de cîte zece. ◊ Expr. Grupuri-grupuri = (în) mai multe cete sau grămezi așezate una lîngă alta sau succedîndu-se una după alta. Oamenii ieșiră încetinel, se mai opriră în ogradă, apoi în uliță, grupuri-grupuri, chibzuind și sfătuind. REBREANU, R. I 238. Grupuri-grupuri, de oameni, femei și copii se făceau pe la casele vecine. BUJOR, S. 48. 3. Colectivitate de persoane reunite pe baza unor idei, concepții, interese sau scopuri comune. ◊ Grup social = categorie socială, clasă socială. Limba ca mijloc de comunicare între oameni în societate servește în egală măsură toate clasele societății și manifestă din acest punct de vedere un fel de indiferență față de clase. Dar oamenii, diferitele grupuri sociale, clasele sînt departe de a fi indiferente față de limbă. STALIN, PROBL. LINGV. 12. ♦ Fracțiune politică; grupare formată din reprezentanții unui partid sau ai unui curent politic. Eu sînt candidatul grupului tînăr, inteligent și independent. CARAGIALE, O. I 152.

CIRCUMSTANȚIAL, -Ă, circumstanțiale, adj. n. și f. (în expr.) Complement circumstanțial = partea secundară de propoziție care, determinînd un verb, arată în ce împrejurări de timp, de loc, de mod etc. se petrece acțiunea; determinînd un adjectiv sau un adverb, arată cum se prezintă o însușire. Propoziție circumstanțială = propoziția secundară care arată o împrejurare a. acțiunii exprimate de propoziția regentă, avînd în frază rolul pe care îl are complementul circumstanțial în propoziție. – Pronunțat: -ți-al.

CIRCUMSTANȚIALĂ s. f. (< adj. circumstanțial, -ă, cf. fr. circonstanciel): propoziție subordonată cu funcție de complement circumstanțial pe lângă verbul, locuțiunea verbală sau interjecția predicativă determinată din propoziția regentă. ◊ ~ de loc (locală): c. care arată locul de desfășurare a acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă și care îndeplinește, pe lângă acestea, funcția unui complement circumstanțial de loc. Este introdusă prin adverbele relative unde (precedat sau nu de prepozițiile de, pe, de pe sau până), încotro, dincotro, oriunde și oriîncotro: „...unde nu e lege, nu e nici slobozenie” (Al. Russo); „... și să apuci încotro -i vedea cu ochii” (Ion Creangă); „Du-mă-ncet cu mâinile la piept, / Adormit, oriunde vei socoate” (Șt. O. Iosif); „Oriîncotro te-i uita, vezi colori felurite ca un întins curcubeu” (N. Bălcescu). ◊ ~ de timp (temporală): c. care arată timpul de desfășurare a acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă și care îndeplinește, pe lângă acestea, funcția unui complement circumstanțial de timp. Poate exprima un raport temporal de anterioritate (marcat cu ajutorul conjuncției subordonatoare până și al locuțiunilor conjuncționale subordonatoare până ce și până să), un raport temporal de simultaneitate (marcat cu ajutorul conjuncției subordonatoare cum „în timp ce”, și al locuțiunilor conjuncționale subordonatoare pe când, în timp ce, în vreme ce) și un raport temporal de posterioritate (marcat cu ajutorul conjuncției subordonatoare cum „imediat ce” și al locuțiunilor conjuncționale subordonatoare de cum, după ce, imediat ce și îndată ce). Pe lângă elementele amintite mai sus, c. de timp mai este introdusă și prin adverbele relative când (precedat sau nu de prepozițiile de sau până) și oricând și de locuțiunea adverbială relativă de câte ori (transformată uneori în locuțiunea conjuncțională subordonatoare ori de câte ori): „Când a înnoptat, l-a dus la unul din palate” (E. Camilar); „...și de câte ori pronunța cuvântul «entuziast», îl dansa cu surâsuri” (Camil Petrescu); „...și n-a lăsat sapa din mână până n-a căzut ruptă de oboseală” (B. Șt. Delavrancea); „...să nu cumva să deschideți până ce nu-ți auzi glasul meu” (Ion Creangă); „Tot neamul Basarabilor, până să nu prinză de veste, trecuse Dunărea” (Al. Odobescu); „Și pe când spahiii lui tremurau tupilați prin bălării, din tabăra românilor se înalță... cântece de biruință” (A. Vlahuță); „Dar în vreme ce mă adânceam atât în baltă cât și în gânduri, rămăsei încremenit” (V. Alecsandri); „După ce paturile arseră... împărăteasa adună cenușa” (I. Slavici); „Imediat ce vei primi scrisoarea mea, suie-te în tren și vino aici” (I. L. Caragiale); „Cum însera, înhăma căluțul la polobocul pe două roate” (E. Camilar). ◊ ~ de mod (modală): c. care arată modul de desfășurare a acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală, felul însușirii unui adjectiv sau al caracteristicii unui adverb din propoziția regentă și care îndeplinește, pe lângă acestea, pe lângă un adjectiv sau pe lângă un adverb, funcția unui complement circumstanțial de mod. Poate exprima o circumstanță modală propriu-zisă (marcată cu ajutorul adverbelor relative cum, cât și precum și al locuțiunilor conjuncționale subordonatoare așa cum, așa precum, astfel cum, fără să și după cum), o circumstanță modală cantitativă (marcată cu ajutorul adverbelor relative cât și oricât), o circumstanță modală comparativă – reală sau ireală (marcată cu ajutorul adverbelor relative cum și precum și al locuțiunilor conjuncționale subordonatoare (față) de cum, decât să, după cum, ca și cum, ca și când și de parcă) și o circumstanță modală de măsură progresivă (marcată cu ajutorul locuțiunilor conjuncționale subordonatoare cu cât, de ce, pe cât și pe măsură ce): „...cum va zice judecata, așa să rămâie” (Ion Creangă); „Caii aleargă cât le apucă picioarele” (V. Alecsandri); „Și cu paharul plin în mâini, / Precum e felul din bătrâni... /El a-nchinat” (G. Coșbuc); „Calul se clatină încet la dreapta ori la stânga, după cum pune femeia piatra” (I. Agârbiceanu); „Fără să vrea, Felix raportă totul la moș Costache însuși” (G. Călinescu); „Muncește cât poate”; „Să oprești pentru tine oricât dorești”; „Cănuță oftă adânc, ca și cum ar fi răsuflat întâia oară” (I. L. Caragiale); „Toți aveau de spus câte ceva, ca și când ceilalți n-ar fi știut nimic” (L. Rebreanu); „...și cu cât mai mult joacă, cu atât mai vârtos se simte a da înainte” (I. Slavici); „...dar de ce umblau, de aceea se înfundau mai tare” (I. Pop-Reteganul). ◊ ~ de cauză (cauzală): c. care arată cauza desfășurării acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă și care îndeplinește, pe lângă acestea, funcția unui complement circumstanțial de cauză. Este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare că, deoarece, căci, întrucât, fiindcă, cum („pentru că”), unde („pentru că”) și dacă („pentru că”) și prin locuțiunile conjuncționale subordonatoare din cauză că, din pricină că, pentru că, odată ce, de vreme ce și din moment ce: „Aș vrea să plâng de fericit, / că pot să văd ce-ai plăsmuit!” (G. Coșbuc); „Nu puteau toți să ia același drum... fiindcă drumurile erau multe” (G. Galaction); „Și cum luna se ascunsese într-un nor, rugă pe licurici să-i lumineze calea” (Em. Gârleanu); „Vezi, Patrocle, dacă nu le dai pace, ele te mușcă” (M. Sadoveanu); „Pesemne ți s-a făcut urât unde am tot spus anume toate soiurile de paseri și de jivine” (Al. Odobescu); „Un entuziasm poetic ne-a pătruns pe toți... căci priveliștea era vrednică de a încânta sufletele” (V. Alecsandri); „...dete o pungă de bani grădinarului, pentru că -i făcuse o grădină” (P. Ispirescu); „Și amândoi bătrânii aceștia erau... posomorâți... din pricină că nu aveau copii” (Ion Creangă); „... de vreme ce nu puteam să nu mă gândesc la ea în restul zilei, cel puțin în anumite ore din zi să încerc să mi-o fac absentă” (Camil Petrescu). ◊ ~ de scop (finală): c. care arată scopul desfășurării acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă și care îndeplinește, pe lângă acestea, funcția unui complement circumstanțial de scop. Este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare să, ca să și de („să”) și prin locuțiunea conjuncțională subordonatoare pentru ca să (pentru ca... să): „Și mam’mare se hotărăște să stea în coridor... să păzească pe Goe” (I. L. Caragiale); „Ca să te vindeci pentru totdeauna, / Ridică-te și vino după mine” (G. Topârceanu); „Duceți-vă de muriți mai bine slobozi, decât să trăiți în robie” (Al. Russo); „Iscălesc pentru ca fiii oamenilor să nu mai piară în război” (Z. Stancu). ◊ ~ de consecință (consecutivă): c. care arată consecința sau rezultatul desfășurării acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă sau al intensificării însușirii unui obiect și al caracteristicii unei acțiuni, îndeplinind pe lângă verb (locuțiune verbală), adjectiv sau adverb funcția de complement circumstanțial consecutiv. Este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare încât, că, de, să, ca să (ultimele patru cu sensul de „încât”) și prin locuțiunile conjuncționale subordonatoare așa că și așa încât: „...și asemenea vuiet s-a stârnit... încât gâdea a fost cuprins de sfială” (M. Sadoveanu); „...era așa de frumos și de cald afară, că -ți venea să te scalzi pe uscat ca găinile” (Ion Creangă); „...urlau dobitoacele de ți se făcea părul măciucă pe cap” (P. Ispirescu); „...vă spui eu c-o să tragă o sfântă de ploaie de un ceas, să rupă pământul” (I. Al. Brătescu-Voinești); „... și socoteau că se împrietenise de ajuns, ca să poată găsi la dânsul un sprijin” (L. Rebreanu); „Și bogotanii... nu-i plăteau tot, așa că Fefeleaga avea rămășițe mari pe la toți” (I. Agârbiceanu); „Drumurile erau nespus de grele, așa încât caii începură a îngenunchea” (M. Sadoveanu). ◊ ~ de condiție (condițională): c. care arată condiția reală sau ipoteza în virtutea îndeplinirii căreia se poate realiza acțiunea exprimată de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă (de aici și felurile condiționalei: reală și ipotetică sau ireală). Ea îndeplinește funcția de complement circumstanțial condițional pe lângă verbul sau locuțiunea verbală din regentă și este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare dacă, de, să și când („dacă”) și prin locuțiunea conjuncțională subordonatoare în caz că: „Fiii voștri vor ascunde a lor frunte în țărână, / Dacă voi acum veți pierde marea cauză română” (Gr. Alexandrescu); „De mi-i da o sărutare, nime-n lume n-a s-o știe” (M. Eminescu); „Să -l văd venind, / Aș mai trăi o viață” (G. Coșbuc); „Când aș ști că-mi vei fi de ajutor... mai-mai că aș face așa precum zici tu” (P. Ispirescu); „În caz că vremea se strică, nu mai plecăm în excursie”. ◊ ~ de concesie (concesivă): c. care arată o împrejurare (fie reală, fie ipotetică sau ireală) ce ar fi putut împiedica acțiunea exprimată de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă, dar care n-o împiedică (de aici și felurile concesivei: reală și ipotetică sau ireală). Ea îndeplinește funcția de complement circumstanțial concesiv pe lângă verbul sau locuțiunea verbală din regentă și este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare deși, dacă, de și să, prin locuțiunile conjuncționale subordonatoare cu toate că, măcar că, măcar de, măcar să, chit că, chiar dacă, chiar de, chiar să și fără (ca) să, prin pronumele și adjectivele nehotărâte relative orice, oricare, oricât, oricâtă, oricâți și oricâte și prin adverbele nehotărâte relative oricât și oricum: „Deși mulți au zis-o, eu tot o mai zic” (Gr. Alexandrescu); „Dacă (”deși„) în multe privințe erau deosebiți unul de altul, în altele se asemănau” (I. Slavici); „De piatră de -ai fi fost, nu se putea să nu-ți salte inima de bucurie” (Ion Creangă); „Să știu de bine că mă duc la mănăstire, pâine și sare nu mai mănânc cu el!” (I. L. Caragiale); „Cu toate că duceam de câteva zile o viață idilică..., totuși ne mulțumirăm deocamdată cu umbra rară... a unui tânăr brad” (C. Hogaș); „...chiar de -aș ști că voi pieri, tot nu mă voi lăsa” (P. Ispirescu); „...măcar că era prea înțeleaptă, își pierdea și dânsa răbdarea uneori” (I. L. Caragiale); „Orice gând ai, împărate, și oricum vei fi sosit, / Cât suntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit!” (M. Eminescu); „Dar oricât s-ar fi lipit, între ele tot ar fi rămas o fisură” (Geo Bogza). ◊ ~ de instrument (instrumentală): c. care arată instrumentul sau mijlocul de realizare a acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă. Ea îndeplinește funcția de complement circumstanțial instrumental pe lângă verbul sau locuțiunea verbală din regentă și este introdusă prin pronumele relative ce și ceea ce sau prin adjectivele nehotărâte relative cât și câtă, precedate de prepoziția cu: „Dar cu ce are ea, cu ce ai dumneata... puteți să trăiți o viață...” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Cu ceea ce îi mai vine din arenda pământului, de-abia dacă își plătește datoriile” (G. Galaction); „Și cu câtă carte știu... pot s-ajung dichiu la vreun mitoc” (Ion Creangă). ◊ ~ de asociere (sociativă): c. care arată cine însoțește subiectul sau obiectul direct din propoziția regentă în săvârșirea acțiunii exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală din aceeași regentă. Ea îndeplinește funcția de complement circumstanțial sociativ pe lângă verbul sau locuțiunea verbală din regentă și este introdusă prin pronumele relative cine și ce și prin adjectivele nehotărâte relative cât, câtă, câți, câte, precedate de prepoziția cu sau de locuțiunea prepozițională împreună cu: „S-o pornim cu ce om apuca” (B. Șt. Delavrancea); „Zamoysky dete poruncă hatmanului Zatkiewsky de a se duce în grabă cu câte oști va putea să adune mai curând” (N. Bălcescu); „Aide, pleacă acasă... cu cine mi te-a trimis” (L. Rebreanu). ◊ ~ de opoziție (opozițională): c. care arată o opoziție față de conținutul propoziției regente și care îndeplinește funcția de complement circumstanțial opozițional pe lângă această propoziție. Datorită mai ales elementelor introductive, ea poate avea nuanțe diferite (condițională, temporală, locală sau finală). Este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare dacă și unde („dacă”) și prin locuțiunile conjuncționale subordonatoare în loc să, (pe) câtă vreme, în timp ce, în vreme ce, pe când și pentru ca să: „Paraschiv în loc să se bucure că grâul ieșise..., arăta mereu posomorât” (M. Preda); „...dacă glontele putea fi o glumă, apoi incendiul e un râs sinistru” (M. Sadoveanu); „...toate celelalte sufăr numai de căldură și de sete, pe câtă vreme dumneaei sufere... și de foame” (I. L. Caragiale); „Atunci, acela vede lumea cu ochiul liber, în vreme ce eu o văd cu o lunetă puternică” (G. Călinescu); „Unde până aci era bilșugul în casa lor, acum ajunseră negustori grei ca fulgul pe apă” (P. Ispirescu); „Ne depărtăm în grabă de acest spectacol înfiorător..., pentru ca să dăm peste altul și mai crunt!” (V. Alecsartdri). ◊ ~ de cumul (cumulativă): c. căreia i se adaugă conținutul propoziției regente și care îndeplinește funcția de complement circumstanțial cumulativ pe lângă verbul sau locuțiunea verbală din regentă. Este introdusă prin locuțiunile conjuncționale subordonatoare pe lângă că, după ce, după ce că, plus că, lasă că, necum să, nu numai că, în afară că: „Pe lângă că suntem meșteri lemnari, apoi am și ajuns la o vreme de cărunteță” (M. Sadoveanu); „După ce că ești chior, nici n-auzi bine” (M. Preda); „Și în afară că era micuță, mai era și supraîncărcată de mobilă” (Z. Stancu); „Nici oleacă de mâncare nu mi-a dat, necum să-mi dea ceva simbrie” (L. Rebreanu); „Lasă că era tânără..., dar apoi toate mișcările ei... aveau un ce mai deosebit” (V. Alecsandri). ◊ ~ de relație (relațională): c. care arată la ce se referă acțiunea verbului sau a locuțiunii verbale din propoziția regentă sau calitatea unui obiect din aceeași propoziție. Ea îndeplinește funcția de complement circumstanțial de relație pe lângă verbul, locuțiunea verbală sau adjectivul din regentă și este introdusă prin conjuncția subordonatoare de sau prin pronumele relative cine și ce precedate de locuțiunea prepozițională în legătură cu: „Treci la badea peste drum / Să cercăm vinul de -i bun” (Jarnik-Bârseanu); „În legătură cu cine a venit ieri nu există obiecții”; „În legătură cu ce s-a spus acolo avem și noi observații”. ◊ ~ de excepție: c. care arată un raport de excepție față de propoziția regentă și care îndeplinește funcția de complement circumstanțial de excepție pe lângă aceasta. Este introdusă prin adverbul subordonator decât și prin locuțiunile conjuncționale subordonatoare în afară că și decât să: „Boierul e un om care toată ziua nu lucră altceva decât mănâncă, bea..., se culcă” (M. Sadoveanu); „...alt chip nu e, decât să te duci să-mi aduci pe fata lui Verdeș-împărat” (P. Ispirescu); „În afară că s-a dus acolo, n-a mai făcut nimic altceva”. (Pentru clasificarea complementelor și a subordonatelor v. criteriu).

CONSECUTIV, -Ă, consecutivi, -e, adj. Care urmează fără întrerupere, succesiv, pe rînd. Repetarea de patru ori în două versuri, consecutive a verbului «mori» și accentul căzînd pe acest. «mori», dau așa tărie versurilor, încît par a fi turnate în bronz. GHEREA, ST. CR. III 377. Propoziție consecutivă = propoziție subordonată de mod care exprimă urmarea acțiunii sau stării din propoziția regentă. Conjuncție consecutivă = conjuncție care introduce o propoziție de acest fel.

MOD, moduri, s. n. 1. Fel de a fi al unui lucru; felul cum se manifestă sau se efectuează ceva, chip, sistem de lucru al cuiva. Pornind de la modul de a crea al poporului, Eminescu el însuși scrie doine și cîntece pe care cu greu le distingi de realizările proprii ale poporului. BENIUC, P. 20. Pentru fiecare nemulțumire, durere sau bucurie... [poporul] are modul lui particular de a se exprima. HOGAȘ, DR. II 179. Gramatica este o învățătură ce ne arată modul de a vorbi și de a scrie bine într-o limbă. CREANGĂ, A. 87. ◊ (Ec. pol.) Mod de producție = felul în care oamenii obțin bunurile materiale, reprezentînd unitatea dintre forțele de producție și relațiile de producție. Modul de producție al vieții materiale condiționează în genere procesul vieții sociale, politice și spirituale. MARX, CR. EC. POL. 9. ◊ (Precedat de prep. «în» și urmat de un adjectiv formează locuțiuni adverbiale al căror sens este dat de adjectiv) În mod cinstit. În mod fatal. În modul acesta. ▭ Membrul de partid... se leagă în mod organic de întreaga operă uriașă a statului proletar. SAHIA, U.R.S.S. 75. ♦ (Învechit) Exemplu, pildă. Ar lua loruși spre mod pre vulpoiul acesta. ȚICHINDEAL, F. 15. 2. (Gram.) Formă verbală prin care se arată felul cum consideră vorbitorul acțiunea exprimată de verb. Modul indicativ exprimă o acțiune considerată ca reală. ▭ Numai modurile așa-zise personale pot funcționa ca predicat. IORDAN, L. R. 581. Mod personal v. personal. Complement circumstanțial de mod = complement care arată cum sau în ce măsură se desfășoară sau apare o acțiune sau o calitate. Propoziție circumstanțială de mod = propoziție subordonată care arată felul cum se desfășoară acțiunea din regentă. 3. (Muz.) Structura unei scări de sunete, determinată de raportul de intervale dintre sunetele componente. Modul minor. Modul major.

OPTATIV, -Ă, optativi, -e, adj. (Gram.; numai în expr.) Mod optativ = mod care exprimă o acțiune dorită. (Substantivat) Realizarea, acțiunii exprimate prin optativ depinde de obicei de o condiție, exprimată sau nu. GRAM. ROM. I 313. Propoziție optativă = propoziție care exprimă o acțiune sau o stare a cărei realizare este dorită. În strînsă legătură cu propozițiile exclamative sînt cele optative, care exprimă o dorință. L. ROM. 1953, nr. 4, 37.

PLASTIC, -Ă, plastici, -e, adj. 1. Care poate fi modelat, căruia i se poate da forma dorită. Material plastic. ♦ Care reproduce forme prin modelarea unor materiale, p. ext. prin culori sau prin alte mijloace. Arte plastice. ▭ Într-o dimineață, intrînd în atelierul tînărului sculptor am găsit o imagine plastică a unui Eminescu tînăr. SADOVEANU, E. 73. Artist plastic = sculptor sau pictor. Noi, artiștii plastici și criticii de artă, trebuie să avem în fața ochilor în primul rînd pilda muncitorilor înaintați din țara noastră. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 26, 3/3. ♦ Care se referă la sculptură și pictură; care se ocupă de aceste arte. Privea grav hîrtia unde chipul prindea rapid viață, ca un foarte autorizat cronicar plastic. C. PETRESCU, R. DR. 7. ♦ (Despre realizări literare, muzicale) Evocator, sugestiv. Imaginea lui Eminescu e măreață, e sublimă. Imaginea lui Coșbuc însă e mai vie, mai colorată, mai plastică. GHEREA, ST. CR. III 370. Rezumăm aci, prin cîteva cuvinte, într-un mod plastic, tot mersul acțiunii. HASDEU, I. V. 152. 2. (În expr.) Chirurgie plastică = ramură a chirurgiei care se ocupă cu îndreptarea unor părți ale corpului, deformate din naștere sau mutilate printr-un accident.

elocvent, ~ă [At: IORGOVICI, O. VII/7 / V: ~cente, ~cint, ~cinte, ~cue~ (S și: ~oque~), ~cuint / Pl: ~nți, ~e / E: fr éloquent, it eloquente, lat eloquens, -tis] 1-2 smf, a (Persoană) care are darul de a expune frumos și convingător. 3 a (D. privire, mimică etc.) Care exprimă cu claritate ceva. 4-5 av, a (D. manifestări, acțiuni ale oamenilor) (În mod) expresiv și convingător. 6 a (D. creații artistice) Care exprimă cu claritate un anumit mesaj. corectat(ă)

imperfectiv, ~ă sn, a [At: DN³ / Pl: ~i, ~e / E: fr imperfectif] (Grm) 1-2 (Mod) care arată că acțiunea verbului este în desfășurare, fără să indice termenul sau rezultatul ei. 3-4 (Mod) care arată că acțiunea verbului se repetă, fără să indice termenul sau rezultatul ei.

insidios, ~oasă a, av [At: CĂLINESCU, E. O. I, 102 / Pl: ~oși, ~oase / E: lat insidiosus, fr insidieux] 1-2 (D. oameni) (Într-un mod) care caută să înșele Si: perfid, viclean. 3-4 (Med; d. o boală) (Într-un mod) care apare pe nesimțite, fără manifestări vizibile. 5-6 (D. gaze de luptă) (Într-un mod) care își manifestă acțiunea asupra organismului mai târziu.

laborios, ~oasă [At: SPIC. I (1841), 28²/10 / P: ~ri-os / Pl: ~oși, ~oase / E: lat laboriosus, fr laborieux] 1-2 smf, a (Persoană) care lucrează mult Si: activ, harnic, muncitor, sârguincios. 3 a (D. realizări, creații) Care necesită multă muncă. 4-5 av, a (În legătură cu acțiunile oamenilor) (Într-un mod) care presupune mare încordare, efort. 6 a (Rar) Contrafăcut.

limpede [At: CORESI, EV. 5 / V: (îvp) ~di, (înv) ~ped, ~ă / Pl: ~ezi / E: ml limpidus, -a, -um] 1 a (D. lichide; îoc tulbure) Care nu conține impurități, în urma filtrării, decantării etc. Si: curat, neamestecat, pur (1). 2 a (Rar; d. fluide în stare vâscoasă) Care nu conține impurități. 3 a (D. lichide) Care poate fi străbătut de lumină. 4 a (D. lichide) Care lasă să se distingă forma, culoarea etc. Si: clar, cristalin, străveziu (1), transparent (1), (pop) chiar, vioară, (reg) tista. 5 a (D. forme de cristalizare sau de agregare a unor substanțe, pietre semiprețioase sau prețioase și obiectele făcute din acestea) Care reflectă parțial lumina prin strălucire caracteristică. 6 a (Pex; d. materiale subțiri, transparente) Care reflectă în mod caracteristic lumina. 7 a (Fig; d. spirit, manifestări ale psihicului uman) Care este cinstit Si: nepătat, neprihănit, pur. 8 a (Pop; d. ou) Care nu are putere de germinare. 9 a (Înv; d. post) În care se bea numai apă, fără a se consuma nimic altceva. 10 a (D. cer, atmosferă) Care este lipsit de intemperii. 11 a (D. cer, atmosferă) Care este caracteristic timpului frumos, de o seninătate desăvârșită Si: albastru, pur; senin, (înv) seninos, seninat. 12 sm (Rar; fig) Cer. 13 a (Îlv) A da în ~ A se limpezi. 14 a (Îal) A se însenina. 15 a (D. stări atmosferice) Însorit. 16 a (Înv; îe) A sta în ~ A se potoli. 17 a (Înv; îae) A înceta. 18 a (D. surse de lumină sau corpuri cerești) Care dă o vizibilitate foarte bună. 19 a (D. surse de lumină sau corpuri cerești) Care strălucește intens Si: lucitor, luminos, scânteietor, sclipitor, (reg) sclipos, strălucitor, (îrg) sticlit. 20 a (D. surse de lumină sau corpuri cerești) Care se observă cu claritate. 21 a (Fig) Clarificator. 22 a (Fig) Revelator. 23 a (Fig) Pur. 24 a (D. culori) Care se conturează cu precizie. 25 a (D. culori) Care are intensitate vie. 26 a (D. ochi, privire, îoc „tulbure”) Care exprimă o stare de seninătate sufletească, de luminozitate, de puritate Si: luminos, pur. 27 av Cu sinceritate. 28 av Cu calm. 29 av În mod destins. 30 a (Fig; d. viață) Care este lipsit de griji. 31 a (Fig; d. viață) Care se desfășoară armonios. 32 a (D. peisaje reale) Care se poate vedea foarte bine. 33 a (D. imagini păstrate în memoria afectivă și d. reprezentări artistice, filozofice ale acestora) Care poate fi reprodus din memorie cu claritate. 34 a (D. imagini, peisaje etc.) Care pot fi imaginate. 35 av Bine. 36 av În mod clar. 37 a (D. sunete, voce) Care se distinge bine Si: clar, deslușit, distinct. 38 a (D. sunete, voce) Care răsună energic. 39 a (D. puterea de judecată sau d. oameni) Care înțelege Si: chibzuit, deștept, inteligent, înțelept. 40 a (D. oameni) Care sesizează faptele conform realității sau adevărului. 41 a (D. oameni) Care vede, înțelege și expune lucrurile într-un mod clar, deslușit. 42 a (D. puterea de judecată) Prin intermediul căreia se observă cu luciditate Si: lucid, rațional. 43 a (D. puterea de judecată) Prin intermediul căreia se analizează temeinic Si: pătrunzător, profund. 44 a (Rar, îs) ~ văzător Clarvăzător. 45 av Exact. 46 av Adevărat. 47 av (Rar) De drept. 48 a (D. acțiuni, fapte, stări, fenomene etc.) Care se manifestă în mod evident. 49 a (D. acțiuni, fapte, stări, fenomene etc.) Care se impune de la sine Si: deslușit, distinct, lămurit, tranșant, vizibil. 50 a (D. senzații, sentimente, stări sufletești, atitudini) Clar. 51 a (Reg; îe) A fi ~ A nu mai avea nici o datorie față de cineva. 52 a (D. adevăr, elemente adeveritoare sau juridice) Care nu poate fi contestat Si: incontestabil, (înv) neîndoios. 53 a (D. adevăr, elemente adeveritore sau juridice) Care nu poate fi ascuns Si: categoric, flagrant, vădit. 54 a (Îlav) ~ ca lumina zilei sau ~ ca (bună) ziua De necontestat. 55 a (Îal) Evident. 56 a (D. exprimare verbală, scrisă) Care este ușor de înțeles Si: deslușit, explicit. 57 a (D. exprimare verbală, scrisă) Care este formulat în mod coerent și argumentat logic. 58 a (Pex; d. oameni) Care se exprimă corect și coerent. 59 av Sincer. 60 av (Înv; d. scrieri) Care se poate descifra cu ușurință Si: citeț, lizibil. 61 a (Îvp; d. suprafețe, terenuri, căi de comunicație terestră) Care se desfășoară în linie dreaptă, fără ocolișuri sau denivelări Si: drept, neted, plan, (pop) oblu, (reg) șesos, (reg) podejnic, (înv) tins. 62 a (Înv; îe) A chema la ~ A provoca la luptă. 63 a (Reg; îe) A scăpa ~ A rămâne nevătămat. 64 a (Reg; d. obiecte) Lipsit de asperități, de denivelări etc. 65 a (Îvr; d. locuri) Neocupat. corectat(ă)

unde [At: COD. VOR. 126/14 / V: (îrg) une av, c / E: ml unde] 1 av (Exprimă o întrebare directă privind locul desfășurării unei acțiuni, direcția unei mișcări, locul de manifestare a unei stări etc.) în ce loc? în care parte? încotro? Unde e fratele tău? Unde ai fost? Unde te duci? 2 av (Interogația presupune incertitudine, îndoială referitoare la existența sau la durabilitatea unui obiect, a unei stări, a unei calități, la efectuarea unei acțiuni etc. exprimând, în același timp, stări afective în legătură cu situația respectivă; repetiția subliniază intensitatea sentimentului) Unde sunt banii lui? Unde, unde să mă duc? (Interogația retorică are înțeles negativ) Unde mai era geambașul? 3 av (Relativ cu valoare interogativă indirectă, după verbe, substantive, expresii care solicită un răspuns, care exprimă o comunicare, un act psihic etc.) Întoarse privirea ca să vadă unde intrase. O întrebă dincotro vine și unde se duce. 4 av (Îe) ~ dai și ~ crapă sau ~ gândești și ~ nimerești sau ~ o doare și ~ o leagă ori ~ chiorăște și ~ lovește Se spune când rezultatul unei acțiuni e altul decât cel propus. 5 av (Precedat de pp „de”; interogația se referă la punctul de plecare al unei mișcări, la începutul unei acțiuni, al unei stări, la sursa unui act psihic, pex la originea unei persoane, la proveniența unui lucru, la cauza unei acțiuni, a unei manifestări etc.) Din ce loc? De la cine? De la ce? Din ce motiv? De unde ești tu? De unde aveți gheață? De unde vii? 6 av (Interogația retorică are înțeles negativ, exprimând regretul pentru situația existentă; în construcții eliptice) Un regat pentr-o țigară... Dar de unde? 7 av (Relativ cu valoare interogativă indirectă; după verbe, substantive, expresii care solicită un răspuns, care exprimă o comunicare, un act psihic etc.) Mă întrebă de unde simt banii? 8 av (îlc; înv) De ~ Prin urmare Si: deci² (3). Toată fapta bună... s-au arătat; de unde desfătarea vieții celei nestricate... au moștenit. 9 av (Îe) Ia, dacă ai de ~ sau ia(-l) de ~ nu e Se spune despre ceva sau cineva care nu mai este de găsit. 10 av (Interogația retorică are sens negativ) De unde să iei, dacă n-ai pus? 11 av (Precedat de pp „pe”; exprimă o interogație în legătură cu locul de trecere, calea sau mijlocul prin care se ajunge undeva) Prin ce loc? Pe ~ ai intrat? 12 av (Îe) Pe ~ scoți cămașa? Se spune cuiva care se află într-o încurcătură și nu știe să iasă din ea. 13 av (Precedat de pp „până”; interogativ sau relativ cu valoare indirectă; exprimă limita spațială a unei acțiuni, mișcări etc. sau, pex, limita de intensitate de la care nu mai e posibilă înțelegerea) Până unde mergem? Frate, frate, dar până unde se poate. 14 av (Nob; precedat de pp „spre”; exprimă o interogație privind direcția de orientare în spațiu, accentuând ideea de deplasare) Mai sus, mai sus ! Spre unde? 15 av (Precedat de pp „de pe”; cu valoare interogativă directă sau indirectă; exprimă ideea provenienței unor persoane, lucruri etc.) Din ce loc? Din care parte? Cine știe de pe unde au venit. 16 av (În legătură cu unele verbe sau expresii care arată un proces mintal; interogația implică o ființă, un obiect, o idee etc. la care se raportează acțiunea verbelor respective) La ce? La cine? Unde s-or gândi? 17 av (Îe) De ~ (și) până ~ În ce împrejurări, în ce fel? 18 av (îae) Din ce motive? Si: pentru ce? 19 av (îe) De ~, de ne~! sau de ~ ai (ori e), de ~ n-ai (ori nu e) După posibilități Si: cum, necum. 20 av (Cu valoare relativă semnifică ideea de loc, stabilind o relație circumstanțială; și în corelație cu adverbul „acolo” sau, rar, „aici”; relația indică desfășurarea unei acțiuni, manifestarea unei stări etc. în același spațiu cu alta, orientarea în aceeași direcție cu alta sau determinarea ei locală, direcționarea de către alta) În locul în care... Si: în direcția în care... încotro... Unde-l pui, acolo șade. Satul nostru era unde-i zic amu Măupești. 21 av (Îe) Adună ~ n-a risipit Se spune despre cei care câștigă prin mijloace necinstite. 22 av (În corelație cu adverbul „acolo”; relația este stabilită între un act de comunicare, un proces psihic etc. și o acțiune sau o stare) Unde gândești tu, acolo merg și eu. 23 av (Înv; relația implică ideea desfășurării unei acțiuni în spațiul alteia indiferent care vor fi acestea) Oriunde Si: în orice loc. Mearge vom după tine unde s-ai mearge. 24 av (Pex; în corelație cu adverbul „acolo”; relația indică limitarea realizării unei acțiuni prin alta) În situația în care... Si: în cazul în care... Unde-s moașe multe, rămâne copilul nemoșit. 25 av (Precedat de pp „de”; și în corelație cu locuțiunea adverbială „de acolo”; relația indică pornirea unei acțiuni dintr-un punct, orientarea spre un punct sau se referă la proveniența unei persoane, pex, implică o relație cauzală între acțiuni, manifestări, stări etc.) Din locul în care... , în locul în care... (și din cauză că acolo... ) Rămâi sănătos, că eu mă întorc de unde am venit. 26 av (Precedat de pp „pe”; relația indică desfășurarea unei acțiuni pe o anumită cale de acces, pe o direcție de mișcare) Prin locul în care Si: în partea în care... Și pe unde el mergea / Dâră pe pământ făcea. 27 av (Precedat de pp „pe”; relația vizează un spațiu nedelimitat, vag precizat, fie că e necunoscut, fie că include nediferențiat locuri și situații diferite) Prin (acele) locuri în care... Mânca pe unde și ce apuca. 28 av (Precedat de pp „pe”; relația indică localizarea unei acțiuni, a unei stări etc. într-o anumită porțiune, restrânsă, dintr-un spațiu considerat ca întreg) Acolo unde... Si: În partea în care... L-a lovit pe unde-l doare. 29 av (Înv, precedat de pp „de pe”; relația indică localizarea unei acțiuni, stări etc. într-un spațiu îndepărtat sau în teritorii diferite ori pornirea unei mișcări dintr-un astfel de spațiu sau din asemenea teritorii) Din locul (sau locurile) în care... Si: din partea (sau părțile) în care. S-au pornit... oștile... de pre unde au fost la iernatec. 30 av (Cu valoare relativă, se raportează la un nume precedent sau la un substitut al acestuia, legându-L de propoziția următoare; exprimă ideea de spațiu precizat sau sugerat prin numele precedent) (în) care (loc sau parte)... Voia să-l dea la școala unde eram și eu. 31 av (Numele antecedent indică un abstract, o stare de spirit, un proces mintal etc.) Își dă seama de calitățile unde excelează. 32 av (Numele antecedent marchează un spațiu) La care... Drumul urcă la cișmea, unde picură apă limpede. 33 av (Precedat de pp „de”; exprimă ideea de loc din care pornește sau este direcționată o acțiune, din care provine o persoană, un lucru etc.) Din care (loc)... Si: din care (parte), de la cine..., de la ce... Se-ntoarse spre partea de unde bătea vântul. 34 av (Precedat de pp „pe”; exprimă ideea de loc sau cale de acces, de trecere) Prin care (loc)... Si: pe care (cale)... Gaură pe unde curge făina. 35 av (Precedat de pp „pe”; exprimă ideea unui spațiu nedelimitat, vag precizat, situat la mare distanță față de ceva sau care include mai multe locuri diferite) Prin care (locuri)... Si: prin care (părți)... Pe dealuri, pe unde pământul nu dă rod. 36 av (Cu valoare nehotărâtă; îlav) ~ și ~ În puține locuri Si: pe alocurea, din loc în loc, ici și colo. Abia unde și unde se vede câte o casă. 37 av (Îal) Din când în când Si: când și când. Arareori m-am bucurat că văd unde și unde câte unul atent. 38 av (Îlav) Când și ~ În unele locuri Si: din loc în loc, ici și colo. Când și unde, drumul răsufla mai slobod. 39 av (Mun; îe) Pe ~ locuri Prin unele locuri Si: în alte părți (depărtate). Pe unde-locuri, vorba, portul, datinile sunt mai altcum. 40 av (Interogativ-exclamativ, cu valoare de negație; adesea urmat de un verb la conjunctiv sau precedat de pp „de”) Nici vorbă (să...) Si: nici pomeneală (de...), cum s-ar putea (să...) Unde să se gândească că îl înșală... 41 av (Îe) Da (sau dar) de ~ Nu se poate! Si: imposibil, cum să fie așa. Credeam că vine... Da de unde! 42 av (Pop; îe) (De) ~ să nu fie așa! Firește! Eram făcuți unul pentru altul și de unde să nu fie așa. 43 av (Pop; îe) ~ se pomenește (sau se află) Imposibil! Pozna a făcut el! – Unde se află, domnule! 44 av (Îe) A (nu) avea de ~ (să...) A (nu) fi în stare să... Si: a nu) avea posibilitatea (să...), a nu dispune de mijloace (pentru a...) Toți cei; și n-am de unde. 45 c (Îvp; după verbe care redau un proces de observație sau de cunoaștere, exprimă răsfrângerea acțiunii acestora asupra unei alte acțiuni, stări etc., implicând adesea și ideea modului de desfășurare a acțiunii, stării etc. percepute) Că (1). Am văzut unde venea cel mai mare cadru al orașului. 46 av (Înv; precedat de adverbul „ca” și urmat de un verb la modul condițional; exprimă o comparație ipotetică între două acțiuni) Ca și cum Si: ca și când, de parcă. Se putea ca unde ar fi fost fiul lui. 47 c (Îvr; precedat de pp „până” și în corelație cu adverbul „acolo”, exprimă atingerea unei limite de intensitate) încât. Te-am iubit până acolo unde ceriul... se cutremura. 48 c (îvp; și în corelație cu adverbul „atunci”, rar, „acolo”; exprimă simultaneitatea unor acțiuni, stări etc.) În momentul în care... Si: în timp ce..., (pe) când Unde putea să-i facă rău, îi făcea. 49 c (Adesea precedat de pp „de” sau, înv, de conjuncția „să”; și în corelație cu adverbul „acum” sau locuțiunile adverbiale „de acolo”, „de acum”, „de astă dată”; exprimă opoziția între două acțiuni, stări etc.) în timp ce Si: pe când De unde până atunci îi vorbise milos, acum se schimbă. 50 c (Îvp; exprimă succesiunea imediată a unor acțiuni, stări etc.) Îndată ce Si: (reg) căt ce. Se mirară unde auziră acestea. 51 c (Îvr; precedat de pp „până”; exprimă durata unei acțiuni, a unei manifestări, a unei stări etc. prin raportare la o altă acțiune) Până când Până unde va înceta zioa te întoarce. 52 av (Îvp; în propoziții afirmative sau în formă negativă cu sens afirmativ; în legătură cu verbe incoative, exprimă caracterul neașteptat, surprinzător, imprevizibil al unei acțiuni, manifestări etc.) Pe neașteptate Si: dintr-o dată, deodată. Unde nu începură a mi-l lua la ochi cu săgețile. 53 av (îlav) ~ ... ~ Uneori... , alteori... Si: când... , când. Unde deschidea gura, unde se uita cu ochii holbați. 54 av (Înv; cu valoare relativă, se raportează la un nume precedent, legându-l de propoziția următoare; exprimă ideea de timp indicat sau sugerat de numele precedent) În timpul în care... Si: când. Într-o noapte unde dormeau în pat, ne aruncară afară. 55 c (Exprimă motivarea unei acțiuni, stări etc. prin alta; și precedat de pp „de”) Din cauză că Si: pentru că, fiindcă, deoarece. Faci așa unde ai necaz pe mine. 56 av (Precedat de pp „de”; exprimă o întrebare directă asupra cauzei sau asupra motivului unei acțiuni, manifestări etc.) Din ce cauză? De unde această atitudine? 57 c (Cu sens condițional; înv, astăzi îlc; adesea precedat de pp „de”, exprimă condiționarea unei acțiuni, manifestări etc. de către alta) în cazul când Si: dacă (5). Unde e șeful de față, lucrează și ei bine. 58 c (Îlc) De ~ nu Dacă nu Si: în caz contrar. Fă acestea, de unde nu, vei fi pedepsit. 59 c (Cu sens concesiv; adesea precedat de pp „de”; exprimă depășirea unui impediment în realizarea unei acțiuni) Cu toate că... Si: chiar dacă, deși. A adus două, de unde făgăduise patru.

scuza [At: (începutul sec. XVIII) MAG. IST. I, 197/7 / V: (înv) e~ (S și: escusa), exc~ (S și: excusa) / Pzi: scuz și (înv) ~zez / E: fr excuser, it scusare] 1 vt (C. i. situații, acțiuni, manifestări, stări sufletești etc. proprii sau ale altora) A prezenta ca fiind mai puțin reprobabil, prin arătarea motivelor sau prin explicații, argumente etc. 2 vt (Pex) A motiva. 3 vr A-și căuta motive (întemeiate), explicații, argumente etc. convingătoare în ceea ce privește o acțiune, o manifestare etc. (reprobabilă), pentru diminuarea (sau anularea) unei vini sau pentru neîndeplinirea (sau îndeplinirea în mod nesatisfăcător) a unei acțiuni, a unei însărcinări Si: a se dezvinovăți, a se disculpa, a se justifica. 4-5 vr A-și exprima regretul (în fața cuiva) (sau a-și cere iertare de la cineva) pentru o greșeală, pentru o jignire (neintenționată), un deranj sau o manifestare (involuntară) care nu a fost la locul ei, pentru o impolitețe, o stângăcie etc. 6 vt (C. i. oameni) A fi de acord cu scuzele (4) exprimate de cineva. 7 vt (Pex) A ierta. 8 vt(a) (La imperativ; adesea cu determinările enclitice „-mă”, „-ne”) Formulă de politețe prin care cineva își cere iertare pentru o greșeală, o stângăcie etc. Si: (mii de) scuze!, scuzele mele!, pardon!, iertați(-mă)!. 9 Formulă de politețe prin care cineva cere permisiunea, îngăduința etc. cuiva Si: iertați(-mă!, pardon!, permiteți(-mi)!, îngăduiți(-mi)!.