MARȚIAL, -Ă, marțiali, -e, adj. 1. (Livr.) Solemn și grav; impunător. 2. Ostășesc, militar; de război. ◊ Curte marțială = tribunal militar instituit în timp de război, de mobilizare sau în timpul unei stări excepționale. Lege marțială = lege care autorizează în unele state folosirea forței armate pentru represiune internă. [Pr.: -ți-al] – Din fr. martial, it. marziale.

KENDO s. n. Artă marțială de orgine japoneză, un fel de scrimă, practicată cu ajutorul unor bastoane, săbii [de bambus]. (cf. fr. kendo) [def. și NODEX]

MARȚIAL adj. v. cazon, grav, militar, milităresc, milităros, ostășesc, războinic, serios, soldățesc, solemn.

MILITAR s., adj. 1. s. v. ostaș. 2. adj. cazon, milităresc, ostășesc, soldățesc, (rar) marțial, (pop.) cătănesc, (înv.) oștenesc, oștesc, voinicesc. (Uniformă ~.) 3. adj. v. armat.

MILITĂROS adj. cazon, (rar) marțial. (Purtare ~oasă.)

RĂZBOINIC s., adj. 1. s. luptător. 2. adj. v. agresiv. 3. adj. (rar) marțial. (Comandantul are un aer ~) 4. adj. (înv.) războiesc, războinicesc, rezbelic, rezbelnic. (Dansuri ~.)

SERIOS adj., adv., interj. 1. adj. v. cumpătat. 2. adj. grav. (Are o fizionomie ~oasă.) 3. adj. grav, solemn, (înv.) marțial, (înv.) solemnel. (Ton ~.) 4. adj. chibzuit, cumpănit, gândit, judicios, matur, socotit, temeinic. (O judecată ~oasă.) 5. adj. amănunțit, atent, meticulos, migălos, minuțios, riguros, scrupulos, (înv.) scump. (O ~oasă cercetare a faptelor.) 6. adj., adv. stăruitor, temeinic, (fig.) sănătos. (S-a apucat ~ de treabă.) 7. adj. adânc, profund, temeinic, (fig.) pătrunzător. (Un eseu ~.) 8. adj. v. convingător. 9. adj. fundamentat, îndreptățit, întemeiat, just, justificat, legitim, logic, motivat, temeinic, (livr.) îndrituit, (fig.) binecuvântat. (A invocat o scuză ~oasă.) 10. adj. adânc, capital, considerabil, crucial, decisiv, esențial, fundamental, hotărâtor, important, însemnat, organic, primordial, profund, radical, structural, substanțial, vital, (livr.) cardinal, major, nodal, (rar) temeinic. (Prefaceri ~oase.) 11. adj. deosebit, important, însemnat, mare, notabil, prețios, remarcabil, substanțial, temeinic, valoros, (fig.) consistent. (A adus o contribuție ~oasă la dezvoltarea...) 12. adj. grav, greu, malign, periculos, primejdios, (rar) sever, (fam.) urât. (O boală ~oasă; o formă ~oasă a bolii.) 13. adv. foarte, grav, greu, rău, tare. (E ~ bolnav.) 14. adv. adevărat, cert, sigur. (- Așa s-au întâmplat lucrurile! – ~?) 15. interj. zău!, (franțuzism) parol.

SOLEMN adj., adv. 1. adj. v. festiv. 2. adv. v. sărbătorește. 3. adj. sacramental. (Formulă ~.) 4. adj. sacru, sfânt. (Un jurământ ~.) 5. adj. sacru, (livr.) sacerdotal. (Importanța ~ a momentului.) 6. adj. (JUR.) formal. (Act ~.) 7. adj. important, însemnat, (înv.) solemnel. (Un moment ~.) 8. adj. v. ceremonios. 9. adj. academic, distins, (livr.) elevat. (Ton ~.) 10. adj. grav, serios, (livr.) marțial, (înv.) solemnel. (O ținută ~.) 11. adj. grandios, maiestos, măreț, (înv.) solemnel. (O noapte ~.) 12. adv. v. maestoso.

marțial adj. m. (sil. -ți-al), pl. marțiali; f. sg. marțială, pl. marțiale

CURTE ~ți f. 1) Loc îngrădit în jurul unei clădiri, al unei case; ogradă. ◊ De ~ care trăiește pe lângă om; de casă; domestic. 2) Casa moșierului; conac. ~ boierească. 3) Palat de reședință al unui suveran. 4) Instanță judecătorească sau administrativă. ~ de apel. ~ de casație. ~ marțială. 5) Atenție deosebită acordată unei femei cu scopul de a-i câștiga simpatia sau dragostea. [G.-D. curții] /<lat. curtis

KENDO m. Artă marțială japoneză care constă din scrimă cu săbii de bambus. /< fr. kendo

MARȚIAL ~ă (~i, ~e) 1) Care ține de război; propriu războaielor; războinic. * Curte ~ă tribunal militar care funcționează în timp de război. 2) Care manifestă deprinderi militare. Lupte marțiale. 3) Care denotă solemnitate și gravitate; solemn și grav. Voce ~ă. Alură ~ă. [Sil. -ți-al] /<fr. martial, it. marziale

MARȚIAL¹, -Ă adj. De război, în legătură cu războiul sau cu milităria; războinic. ◊ Curte marțială = tribunal militar în timp de război sau de stare excepțională, care judecă după legi militare. ♦ Impunător, solemn, grav. [Pron. -ți-al. / < fr. martial, it. marziale, cf. Mars – zeul războiului, la romani].

MARȚIAL², -Ă adj. (Chim., înv.) Care conține fier. ♦ Care se referă la fier. ◊ (Med.) Carență marțială = insuficiență alimentară de fier, care cauzează anemie. [Pron. -ți-al. / < fr. martial].

TATAMI s. n. 1. Covor gros, un fel de rogojină, pe care se practică unele lupte marțiale, ca judo, jiu-jitsu, karate etc. 2. Așternut de pai pentru plajă. (< fr. tatami)

statariu, statarie, adj. (înv.; despre principii de drept sau despre instanțe) 1. care a fost elaborat sau instituit spre a judeca și a executa sentințe fără drept de apel și cu forța armatei; cu caracter marțial. 2. (s.n.) lege care reglementează judecarea și executarea acestor sentințe.

POLONEZĂ s.f. Dans național polonez în trei timpi, avînd un caracter marțial, sărbătoresc; melodia acestui dans. ♦ Compoziție muzicală inspirată de acest dans. [Cf. fr. polonaise].

AIKIDO s. n. artă marțială, sport de origine japoneză, bazat pe tehnica jiu-jitsu. (< fr. aïkido)

CENTURĂ s. f. 1. curea lată purtată peste îmbrăcăminte. ♦ ~ de salvare = dispozitiv din corpuri plutitoare care se fixează în jurul taliei, servind la menținerea unui naufragiat la suprafața apei. 2. parte a scheletului care leagă membrele de trunchi (omoplatul și clavicula, bazinul). ◊ (sport) a) linie imaginară la nivelul ombilicului sub care nu sunt permise loviturile la box; b) procedeu tehnic de prindere a mijlocului adversarului cu mâinile, la lupte. 3. cingătoare. ♦ ~ de castitate = bandaj închis cu lacăt, în trecut, pentru protejarea castității femeilor; ~ de siguranță = dispozitiv care împiedică pe pasagerii unui avion sau automobil de a fi proiectați înainte, în caz de accident. 4. fiecare din gradele de calificare a celor care practică arte marțiale. 5. ceea ce înconjură un lucru, un loc etc. ♦ ~ de fortificații = zonă fortificată aflată la o distanță potrivită pentru a fi ferită de focul armelor grele ale unui eventual dușman; linie de ~ = cale ferată, șosea care înconjură un oraș. ◊ ansamblu de plantații în jurul unui oraș sau de separare a unor zone ale acestuia. 6. fâșie continuă de table de oțel care formează bordajul unei nave. 7. grindă orizontală din beton armat, rezemată pe zidurile exterioare ale unei construcții, pentru a le lega între ele. 8. cadru de formă circulară. 9. ~i de radiații = fiecare dintre cele două zone de radiație corpusculară ionizată, de grosime variabilă, care înconjură Pământul. (< fr. ceinture)

DAN s. m. grad de calificare în ierarhia titularilor centurii negre în artele marțiale japoneze (judo, karate, aikido etc.). (< fr. dan)

KUMITE s. n. luptă marțială, de origine japoneză, constând dintr-o înlănțuire de mișcări de atac și de apărare, cu mai mulți adversari. (< cuv. jap.)

MARCIALE adv. (muz.) cu caracter de marș; marțial. (< it. marciale)

MARȚIAL¹, -Ă adj. 1. ostășesc, militar; de război. ◊ impunător, solemn, grav. 2. arte ~e = discipline sportive de atac și apărare, de origine japoneză (karate, aikido, judo, kendo), bazate pe un fond moral provenind de la samurai. 3. lege ~ă = lege care autorizează intervenția forței armatei în caz de tulburări interne. ♦ curte ~ă = tribunal militar în timp de război sau de stare excepțională, care judecă după legi militare. (< fr. martial, it. marziale)

MARȚIAL², -Ă adj. (despre substanțe) care conține fier; referitor la fier. ♦ carență ~ă = insuficiență alimentară de fier, care cauzează anemie; terapeutică ~ă = tratament al anemiilor cu fier. (< fr. martial)

a da cuiva un Yoko, Tom și Jerry expr. (în arte marțiale) a lovi pe cineva cu piciorul.

BANGLADESH [baŋglədéș], Republica Populară ~, stat în Asia central-sudică, pe cursul inferior al fl. Gange; 144 mii km²; 106,5 mil. loc. (1989). Limba de stat: bengali. Cap.: Dhaka. Orașe pr.: Chittagong, Khulna. Este împărțit în patru prov. Peste 85 la sută din supr. B. este reprezentată de o cîmpie plană (alt. sub 10 m), traversată de Gange (Padma), Brahmaputra (Jamuna) și Meghna, delta comună a acestora măsurînd c. 100 mii km². Climă tropicală musonică; cicloane cu efecte catastrofale în zona litorală. Resurse de gaze naturale, petrol (în cantități mici), cărbune, sare ș.a. Întreprinderi de prelucr. a iutei, de ciment, îngrășăminte chim., hîrtie, sticlărie, produse alim. ș.a. Șantiere navale. Se cultivă iută (c. 0.9 mil. t, 26,9 la sută din prod. mondială, 1988), orez (21,9 mil t, 1988), trestie de zahăr (7,2 mil t, 1988), ceai (41 mii t, 1988), grîu (1 mil. t, 1988), legume, bumbac ș.a.; se cresc bovine (22,8 mil. capete, 1988), caprine (10,7 mil. capete, 1988), ovine, cabaline (c. 2 mil. capete, 1988). Pescuit: c. 800 mii t (1986). Cf.: 2,9 mii km. Căi rutiere: 24 mii km. Moneda: 1 taka = 100 paisa. Exportă conf., iută și țesături din iută (c. 2/3), crustacee, piei, articole din piele, ceai ș.a. și importă materii prime și semifabricate, produse alim., utilaje ind. și mijloace de transport, combustibili, produce chim. s.a. – Istoric. Terit. de azi al B. a făcut parte, succesiv, din Imp. Gupta (sec. 5-4 î. Hr.) și Maurya (sec. 4-3 î. Hr.), din Imp. Marilor Moguli (sec. 17-18) și din colonia britanică India (sec. 18-20). În aug. 1947 a fost proclamată independența statului Pakistan, format din două prov., aflate la 1.700 km distanță una de alta, ambele avînd o populație preponderent musulmană: Pakistanul de V și Pakistanul de E (actualul B). Contradicțiile economice, politice, etnice, culturale și religioase despart cele două provincii. În 1949, șeicul Mujibur Rahman formează Liga Awami care se pronunță pentru autonomia Pakistanului de E. După Victoria în alegeri (1970) a partidului Liga Awami în Pakistanul de E, acesta își proclamă independența (mart. 1971). Trupele pakistaneze încearcă să înăbușe mișcarea de independență, în condițiile războiului civil și, apoi, ale războiului indo-pakistanez. Pakistanul de E devine stat independent (16 dec. 1972) luînd numele de B. (recunoscut de Pakistan în 1974). În febr. 1975, constituția este modificată; partidele politice sînt desființate, constituindu-se partidul unic, de guvernămînt al cărui conducător, Mujibur Rahman, devine președintele țării. În aug. 1975, o lovitură de stat îl înlătură pe Mujibur Rahman (care este asasinat) și inaugurează o perioadă de instabilitate politică internă. La 24 mart. 1982, puterea este preluată de generalul H.M. Ershad, administrator-șef al legii marțiale și apoi președinte al statului (1988-1990). De la 23 apr. 1982 activitatea legislativă și cea executivă sînt deținute de președinte, asistat de un consiliu consultativ și de un cabinet. Activitatea partidelor politice este interzisă (din 1984, este parțial admisă). B. este republică islamică.

A LOVI a adormi, a aldui, a anestezia, a ara, a bulăni, a buli, a cardi un vast, a căpăci, a cârmi una, a ciurui la alivanti, a da bine cu bucata, a da cuiva un Yoko, Tom și Jerry (arte marțiale), a i-o da (cuiva) din fundul triajului, a da la oglinzi, a da peste bot, a decapota, a face (cuiva) onoarea, a împăna, a îndoi (cuiva) caroseria / speteaza, a lovi la directă, a lovi sub centură (în box), a lua (cuiva) grupa sanguină, a mirui, a-i pune (cuiva) belciug, a scăi la fas (pe cineva), a scoate (cuiva) plombele, a servi la directă, a servi la îngrijire, a smardi, a-i strămuta (cuiva) căpriorii, a-i strâmba ghidonul cuiva, a șterge, a șterge mucii cuiva (în box), a-i trage (cuiva) una de adoarme în Gara de Nord / de joacă zaruri cu măselele din gură / de se plictisește în aer, a trăsni, a-i umfla (cuiva) botul.

greacă, muzică ~. Dintre toate culturile muzicale ale antichității, cea gr. este neîndoios cea mai apropiată de noi, având cea mai mare influență în determinarea gândirii noastre muzicale. Urmărind aspectele legate de g., de ceea ce s-a salvat din această muzică a antic., se impune în prealabil o delimitare a cadrului ei istoric general, format de cele mai vechi culturi orient., care, în urma unui proces de asimilare și de sintetizare originală, au contribuit neîndoios la nașterea g. În câmpia dintre Tigru și Eufrat se crede că se află leagănul celei mai vechi civilizații omenești. Dincolo de ea se ridică uriașa cultură chineză, iar în centrul Asiei cultura indiană. Dar culturile ce se strâng ca un cerc din ce în ce mai îngust în jurul culturii gr., începând aproximativ cu mil. 4 î.e.n., sunt cea babiloniană, cea egipteană, cea siriană și cea palestiană. Dar ceea ce este extrem de important de remarcat în legătură cu culturile antice ale răsăritului apropiat este faptul că în condițiile lor se poate vorbi pentru prima oară de constituirea unui sistem muzical, în forma cea mai rudimentară pe care o cunoaște istoria muzicii*. Dacă omul comunei primitive leagă cele câteva sunete descoperite prin instinctul său artistic, evocând inconștient un sens muzical, în culturile acestea ordinea sunetelor devine conștientă și totodată implacabilă, fiind pusă în directă legătură atât cu orânduirea socială, cât și cu cea cosmică. De aici legenda despre originea divină a muzicii la toate popoarele de cultură ale antic. și strânsa raportare a sunetului cu întâmplările cosmice (aștri, anotimpuri, elemente). Pusă în relație directă cu matematica, muzica întruchipează astfel o știință ezoterică, o preocupare rezervată celor ce răspundeau în stat de ordinea lucrurilor divine și profane. Există certitudinea că această ordine a sunetelor se baza pe gama pentatonică* anhemitonică din care se va dezvolta mai târziu în cultura gr. gama heptatonică*, de unde și simbolistica ciferelor cinci și șapte, ca o încercare de a pune un principiu inteligibil la baza efemerei, fugarei fluctuații senzoriale a sunetului și pe care încă vechii gr. îl vor considera un „daimonion” ascuns în misterul lumii înconjurătoare. Trebuie să mai amintim că în această fază a a muzicii au apărut primele încercări de scriere, cum dovedește un document cuneiform, vechi babilonian, de scriere muzicală presupunând notarea unei piese pentru harpă*. Știind astfel de lucruri despre vechile culturi muzicale pre-elenice, nu avem la dispoziție nici un singur document muzical căruia să-i putem da viață cu instr. sau glasul nostru și aceasta face ca întregul bagaj de date ce s-a descoperit și se mai descoperă de arheologii muzicali să nu aibă decât o valoare relativă, deoarece scopul istoriei muzicale rămâne în chintesență descoperirea documentului muzical viu, a operei de artă muzicală de unde poate începe abia analiza* faptului muzical. ♦ Aproximativ pe la sfârșitul celui de al doilea mil. î. Hr., desprinși din marele trup al popoarelor antice, grecii năvălesc asupra teritoriilor din Peninsula Balcanică. Triburile de ionieni și dorieni, așezându-se în noua lor patrie fac să dispară vechea cultură egeică, atât pe continent cât și pe insule unde înfloriseră splendide orașe ca Mikene, Tiryns și Knossos. Veniți în contact cu vechile culturi din jurul Mării Mediterane, grecii năvălitori din N, de pe meleagurile noastre de azi, reușesc să dezvolte în primul mil. î. Hr., să desfășoare cea mai vie, cea mai senină, cea mai expresivă cultură din antic., cu cele două mari etape: elenică și elenistică. Grecii ocupă un teritoriu mult mai mare decât cel al Peninsulei Balcanice. Migrațiunea lor este continuă, datorită acelui proces al coloniilor, al desprinderilor din cetatea mamă, metropola, prin care cuprind cu timpul S întreg al Italiei, ajung pe coastele Franței și Spaniei de azi, întemeiază orașe pe țărmurile de N ale Africii și în Asia și pătrund până în regiunile cele mai nordice ale Pontului Euxin, luând contact direct cu strămoșii noștri geto-daci. Cu Alexandrul cel Mare și generalii diadohi, ajung să realizeze în lumea antică o cosmocrație, un imperiu mondial, cuprinzând întregul spațiu al culturilor ant. din Asia apropiată. Ne interesează, ca oameni de cultură, istoria grecilor în mod deosebit sub toate aspectele realizărilor sale: social, politic, științific, literar, artistic etc. Nu există nici un domeniu al g. din care cultura noastră de azi să nu se fi hrănit din plin, preluând idei, fapte și sugestii. Trebuie să atragem însă atenția că nu suntem stăpâni azi, deși știm foarte multe lucruri despre vechii greci, decât de o parte din această cultură. Mai puțin decât poezia, din care s-au salvat totuși o bună parte din lirica lui Pindar, din lucrările celor mai mari autori ai tragediilor – Eschil, Sofocle și Euripide – și alte lucrări de seamă, ca de pildă epopeile lui Homer, sau poezia lui Hesiod, dându-ne posibilitatea studierii unor opere integrale din toate punctele de vedere, din ceea ce a format cândva g. n-au ajuns până la noi decât doar câteva fragmente, pentru a căror descifrare a trebuit să treacă două mii de ani; aceste descifrări datează abia din a doua jumătate a veacului 19. Din ceea ce a rămas din activitatea generală se desprind trei domenii distincte: a) practic-artistic; b) teoretic-științific și c) estetic-filozofic. Izvoarele de informații asupra g. le constituie în primul rând scrierile despre muzică ale unor autori gr., ca de pildă Aristoxenos, Plutarh, Ptolemeu, Aristide Quintilian și alții, precum și studiile moderne scrise despre g. datorate unor autori ca Fortlage, Bellermann, Gevaert, Riemann, Maurice Emmanuel, Hermann Abert și alții mai recenți. Urmărirea întregii documentări cu privire la g. formează o specialitate aparte, o filologie muzicală pe cât de spinoasă pe atât de interesantă. ♦ Cu cât pătrundem mai mult în intimitatea acestei culturi, cu atât ne dăm seama de rolul extraordinar pe care l-a avut muzica atât în viața particulară cât și în cea publică. Toate manifestările erau însoțite de muzică. Serbările religioase care atrăgeau mulțimea erau adevărate concerte sau reprezentații teatrale. În acest fel au luat naștere arhitectura teatrelor, care uimește și azi prin acustica perfectă, precum și odeoanele (1), adevărate săli de concerte. Un mare rol l-a jucat în dezvoltarea g. concursurile din cadrul diferitelor jocuri. De remarcat este caracterul umanist al acestor concursuri, fie sportive, fie artistice, spre deosebire de sângeroasele Jocuri de circ romane. Cele mai vechi și mai celebre dintre ele au fost Carneele Spartane (676), jocurile Pitice din Delfi (582), panateneele în care concursurile muzicale au început în 450. În epoca elenistică, aceste concursuri se răspândesc peste toate teritoriile locuite de greci. Un aspect deosebit de interesant al g. îl prezintă genurile muzicale. Primul din acestea este chitharodia* cu derivatul ei lirodia. Chitharodul de profesiune trebuia să posede o voce de tenor. El apărea în public îmbrăcat cu o haină lungă și purtând pe cap cunună de lauri. Instr. său este kithara* din Lesbos sau cea asiatică. În principiu, el acompaniază cântul său ciupind coardele cu degetul și numai când execută interludiul instr. se folosește de un plectron*. Repertoriul chitharodic este variat. La început imnuri (1) în onoarea zeilor. Nomos* se numește compoziția dezvoltată în genul chitharodiei. Lirodia cultivă forme mai intime: cântece de dragoste, de pahar, politice și satirice. Al doilea gen important este aulodia*. Aici apar doi interpreți, un cântăreț și un instrumentist. La concursuri, cântărețul este singurul care ia premiul. Dar și aulodia și-a avut nomosurile sale. Cu un caracter straniu, contrastant față de luminozitatea nomosurilor chitharodice. Piesa cea mai celebră din repertoriul auletic a fost așa-numitul Nomos Pitic, care descria lupta dintre Apolo și balaur. Se cunoaște și însoțirea a două aulosuri* precum și cea a a kitharei și a aulosului. De o importanță deosebită în cultura gr. este lirica corală, gen a cărui origine merge înapoi până în epoca primitivă. În anumite cântări este prezent din timpuri străvechi, dar capătă forma sa definitivă sub aristocrația doriană în imnodiile lacedemoniene, pe la 666 î. Hr. Cei mai cunoscuți autori ai acestui gen sunt Stesihoros, Ibicos, Simonide, Bachilide și Pindar. Devenită o adevărată instituție panhelenică, poezia corală adoptă o limbă pompoasă cu accente dorice și este acomp. fie de kithară fie de aulos sau chiar de ambele instr. reunite. În cadrul liricii corale se disting imnuri, consacrate zeilor în special, peanul* pentru Apollo și ditirambul* pentru Dionysos, cântul procesional (prosodion), cântecul de doliu (trenodia v. treni), cântecul de nuntă (himeneul), cântecul de masă (skolion), elogiul (encomion), oda (1) triumfală în onoarea câștigătorilor la concursurile publice – atleți, muzicieni sau proprietari de atelaje (epinikion). Decadența liricii corale este o consecință a declinului spiritului civic care începe pe la începutul sec. 5 și se accentuează în sec. 4 și 3. Un gen izolat se poate considera recitarea cu acomp. (parakatologhe), de diferite versuri. Această formă o vom găsi în asamblurile complexe ale tragediei și ditirambului. Același principiu părea să domine în cântecul de marș al soldaților spartani (embateria), executat cu acomp. de aulos. Dar genul cel mai de preț al culturii gr. în care muzica participa din plin este tragedia*. ♦ Un interes deosebit îl prezintă în cultura muzicală antică sistemul (II) muzical. Acesta poate fi urmărit după izvoarele ce le avem la îndemână prin mai multe etape de închegare. Este o chestiune a specialiștilor. Cei ce s-au ocupat cu teoria muzicii gr. și-au dat seama în primul rând că grecii nu concepeau seriile lor de sunete în mod ascendent ci descendent, deci nu în urcare ci în coborâre. Ceea ce numim azi gamă*, se baza pe reunirea unei entități mai mici ce sta la baza acesteia, a tetracordului*. Tetracordul, șirul de patru sunete, avea două sunete fixe și două mobile. În acest fel tetracordul putea face față unor modificări care îl făceau apt adaptării sale la cele trei genuri (II): diatonic, cromatic și enarmonic. Ordinea diatonică* a sunetelor era cea pe care o numim azi naturală*. Această ordine diatonică stătea la baza celei medievale, și a celei moderne europ. și chiar a muzicii universale. Căci, dacă unele culturi muzicale folosesc sisteme cromatice* în practica lor muzicală, ele nu trebuie socotite decât ca abateri, derivate, de la sistemul general diatonic, pe care ne-am obișnuit să-l concepem în virtutea ordinii naturale a scării muzicale. Mai este încă aici o problemă fără de care nu se poate înțelege științific nici un fel de structură muzicală, aceea a raporturilor matematice dintre sunete și pe care vechii greci se pare că au învățat-o de la vechii egipteni. Se spune că Pitagora, întemeietorul noeticii muzicale, al cunoașterii muzicale pe baza principiului cifrelor, ar fi învățat în Egipt. Această ordine matematică a sunetelor, calculată cu ajutorul unui instr. compus dintr-o singură coardă, întinsă pe o cutie de rezonanță* și care se numea monocord*, era pusă în concordanță cu ordinea universală cosmică. Și astfel, pornind de la muzică, vechii greci au întrezărit în ordinea universală un sistem muzical, pe care s-au străduit să-l elucideze pe baza principiului dualității antinomice împăcată prin Armonie (1). Nu mai puțin adevărat este că nu numai în această proiectare în cosmos a sistemului muzical au elucidat grecii ordinea sistematică a metafizicii acustice, dar au mers până la stabilirea celor mai mici diferențe de înălțime (2) în ceea ce privește relația dintre sunete, opunând imaginii macrocosmosului pe cea a microcosmosului. Aceste cercetări ale oamenilor de știință gr., au deschis calea ulterioarelor cercetări acustice*, cunoscute azi în sistemele cromatice, a comelor*. Astfel grecii ne-au deschis calea întemeierii științifice a sistemului muzical prin stabilirea intervalelor* consonante* fundamentale, a cvartei*, cvintei* și octavei* și a deducerii raționale a tuturor posibilităților acestui sistem din punct de vedere acustic. ♦ Grecii vechi nu au denumit niciodată seriile lor de sunete game. Cuvântul – utilizat prin retropolare, cumm spune Chailley – n-a fost niciodată cunoscut în acest sens. De aceea, vorbind despre gamele gr., este bine să se facă distincția necesară și să nu confundăm o realitate cu alta, identificând-o printr-o falsă interpretare. Pentru a înțelege sistemul muzical gr. este nevoie de pătrunderea noțiunilor antice cu care au operat chiar grecii. Prima noțiune de care avem nevoie pentru a ne introduce în sistemul muzical gr. este cea a armoniei (II), ἀρμονία. Nu este o noțiune care să aibă o accepțiune atât de complexă ca aceasta. S-au folosit de ea matematicienii, filosofii, muzicanții, medicii chiar: ἀρμονία δέ πάντως ἐξ ἐναντίων γίνεται ἔστιγὰρ ἀρμονία πολυμιγέων ἔνωσις ϰαì δίχα φρονεόντων συμφρόνησις. Așa o întâlnim formulată la Nocomahos din Gerasa (Introductio arithmetica, II 19), preluată în spirit pitagoreic, ceea ce înseamnă reunirea unor lucruri divers contrastante și concordanța devenită conștient contradictorie. În muzică, armonia însemna în sens curent ceea ce înțelegem azi prin octavă, reunind două tetracorduri. Desigur că termenul a variat și aici de la epocă la epocă, dar e bine să rămânem la înțelesul ce i l-am fixat, acesta fiind în genere reprezentativ. Important este că acestui înțeles i se adaugă o completare de natură topică, legând astfel noțiunea de caracterul diferitelor triburi, de unde provine atât de renumita interpretare a ethosului* armoniilor, adică a caracterului lor. De atunci și până azi se vorbește de armonii doriene, frigiene, mixolidiene, locrice, ioniene, și care denumiri și-au pierdut cu timpul semnificația originară tribală, reducându-se azi la abstracte scheme modale. La aceasta a contribuit în primul rând ev. med., epocă în care muzicografii eclesiastici au preluat teoria gr. și au aplicat-o unor noi realități muzicale, care nu mai aveau nimic comun cu vechea g. Aceste armonii tribale, despre care vorbesc Platon, Aristotel și alții, nu numai în cărți speciale, despre muzică, dar chiar în lucrările de natură filosofică, cum sunt de pildă Statul și Legile de Platon sau Politica de Aristotel, au constituit obiectul unor cercetări de natură filologică privind caracterul sau ethosul acestor armonii. Știm astfel că Platon ținea să demonstreze că pentru educația tineretului armonia cea mai potrivită trebuie să fie cea doriană, tribul care întruchipa idealul virtuților neamului grecesc. Ca orice lucru, idealul acesta de educație muzicală, sau, mai bine spus de educație cetățenească prin muzică a decăzut odată cu schimbarea concepției etice asupra muzicii. La acesta nu puțin au contribuit filozofii sceptici, un fel de nomazi, cum le spune Kant, care tulbură tihnitele așezări burgheze. Ridicându-se împotriva semnificației etice a armoniilor tradiționale, Aristide Quintilian, care a scris o carte despre muzică prin sec. 2 d. Hr., ne-a lăsat schema a șase armonii pe care le atribuie lui Platon, afirmând că ele sunt în afara uzului muzical fiind considerate anacronice. Chailley crede că aici este vorba nu atât de scări precise, în sensul în care concepem noi astăzi gamele muzicale, ci de așa numitele „moduri formulare” [v. formulă (1, 3)], deoarece octava nu joacă nici un rol, ci numai anumite formule servesc ca bază pentru compunerea sau chiar improvizația armoniei. Această ipoteză a modului formular, sprijinită pe analogii cu tradiția muzicală orient. – indiană, persană, arabă – pare să permită înțelegerea textelor platoniciene în ceea ce privește considerațiunile muzicale. În orice caz, această interpretare a noțiunii antice ne facilitează astăzi numai o privire mai clară asupra caracterului g., dar și asupra unor realități muzicale actuale, cum le reprezintă de pildă cântecul pop. sau cântecul religios tradițional bizantin*, sau greg.*, lărgindu-ne posibilitățile de cercetare și interpretare a faptelor. A doua noțiune, oferind o pătrundere mai clară asupra g., este cea de sistem (II, 3), care înseamnă gruparea structurală a intervalelor* între ele pe principiul înălțimii relative. Există sisteme regulate și neregulate. Sistemele regulate se sprijină pe consonanța extremelor, în special pe cea a cvartei, în care caz sistemul este considerat simplu. Multiplu apare atunci când mai multe sisteme simple sunt alăturate și articulate între ele. Octava este considerată de obicei ca fiind generatoarea unui sistem dublu, legând două tetracorduri printr-un ton sau câteodată prin suprapunerea pe același ton a unei cvinte și cvarte sau invers, deci ca în ev. med. [v. mod (1, 3)]. Mai târziu, în epoca alexandrină, pe vremea muzicografului Ptolemeu, apare tendința de a considera octava drept cadru al sistemului simplu. Ierarhia treptelor* se stabilește pe principiul succesiunii de cvinte, deci a ordinii stabilite de Pitagora, o concepție care ne permite și azi să ne dăm sema de cele mai complexe relații tonale din sistemul nostru modern. În epoca clasică s-a constituit în practica muzicală un sistem diatonic care reunea două tetracorduri în felul următor: mi-fa-sol-la-si bemol-do-re, dând naștere așa-numitului sistem reunit sau legat, care cuprinde o septimă. Mai târziu aceste două tetracorduri apar dezlegate în felul următor: (re)-mi-fa-sol-la-si-do-re-mi. Și într-un caz și în altul i se mai adaugă sistemului un sunet grav (re), așa-numitul proslambanomenos, „cel adăugat”. Cu timpul, sistemul se extinde atât în grav cât și în acut până la a doua octavă, adăugându-se câte un tetracord reunit în ambele sensuri. În acest fel se stabilește o ierarhie a tetracordurilor: grave, mijlocii, legate și acute: Tetracordul acut (hiperbolaion): La, Sol, Fa Mi (sinaphé); Tetracordul deslegat (diazeugmenon): Re, Do Si (diazeuxis); Tetracordul mijlociu (meson): La, Sol, Fa Mi (sinaphé); Tetracordul grav (hipaton): Re, Do Si; La Proslambanomenos. Înlăuntrul tetracordului tonurile aveau nume datorite parte tehnicii execuției, iar în parte poziției ce o ocupau în sistem. Iată aceste denumiri: hiperbolaion (acute): La – nete, Sol – paranete și Fa – trite; diazeugmenon (deslegate): Mi – nete, Re – paranete, Do – trite și Si – paramesc; meson (mijlocii): La – mese, Sol – lihanos, Fa – parhipate; hipaton (grave): Mi – hipate, Re – lihanos, Do – parhipate și Si – pahite; La – proslambanomenos – (la adăugat). Acesta era așa numitul sistem perfect (systema teleion*), zis de asemenea și ametabolon, adică fără transformări. Avem în fața noastră un sistem bazat pe șapte diviziuni ale octavei, care se pare că este, la rândul său, cum se va vedea mai târziu, o evoluție a unui sistem (II, 4) mai vechi, de cinci sunete, pentatonic*, despre care mărturisesc unele însemnări ale scrierilor mai vechi, sistem ce se găsește și azi Extremul Orient, care pare să stea la baza a însuși sistemului (II, 3) nostru modern. În general toate culturile muzicale folc. par să crească din această formă de gamă pentatonică. Dacă nu ținem seama de afirmațiile lui Quintilian, muzicianul grec din sec. 2 d. Hr., care crede, fără îndoială în mod greșit, că sfertul de ton (diesis*) din genul enarmonic (1) de mai târziu este cel vechi, sistemul muzical gr. a avut de la început o bază diatonică heptatonică, distingându-se sub mai multe aspecte modale și cu o ordine a tonurilor și semitonurilor diferită. În acest fel, sistemul putea fi acordat: doric: mi – fa -sol – la -si – do – re – mi; frigic: re – mi – fa – sol – la – si – do – re; lidic: do – re – mi – fa- sol – la – si – do. Toate aceste moduri grecii le-au constituit din câte două tetracorduri identice structural și astfel se pare că distingeau nu numai modurile după denumirile arătate dar și tetracordurile în doric: 1/2 – 1 – 1; frigic: 1 – 1/2 – 1; lidic: 1 – 1 – 1/2, deși unii afirmă că această distincție pare să fie mai degrabă a lui Boeck, cunoscutul filolog germ. de la începutul veacului 20. Faptul că nu mai era posibilă o altă ordine în sânul tetracordului diatonic este cauza pentru care modul în al IV-lea (mai tardiv și totuși destul de vechi) capătă o denumire derivată mixolidic: si – do – re – mi – fa – sol – la – si, care nu mai poate fi împărțit în două tetracorduri identice, fiind considerat un amestec. Față de cele trei moduri vechi se distingeau tot atâtea derivate, atunci când unui tetracord din modurile principale i se adaugă unul inferior astfel încât modul său să se centreze nu pe mese ci pe hypate. Aceste moduri căpătau prefixul de hypo* obținându-se următoarele forme: hipodoric La-si-do-re-mi-fa-sol-la; hipofrigic Sol-la-si-do-re-mi-fa-sol; hipolidic Fa-sol-la-si-do-re-mi-fa-sol, reunind tetracordurile neegale. Mai târziu s-a stabilit și o altă derivație a modurilor și anume cele cu prefixul hyper* și care se nășteau din prelungirea tetracordului 1 – luând sens descendent: hiperdoric si-do-re-mi-fa-sol-la-si; hiperfrigic la-si-do-re-mi-fa-sol-la; hiperlidic sol-la-si-do-re-mi-fa-sol. Toate aceste moduri aveau diezeuxis pe extrema acută a modului principal. Numai mixodicul nu intră în această ordine. S-a încercat totuși să se distingă un hipolidic și un hipomixolidic, primul identic cu doricul iar al doilea cu hipolidicul. De altfel toate aceste moduri se reduc la șapte, deoarece în cazul acesta nu sunt posibile mai multe moduri decât sunt trepte, afară dacă nu avem de-a face cu modul formular, care se deosebește însă prin folosirea diferitelor formule având chiar aceleași trepte. Conform teoriei despre ethos*, perfect era considerat numai modul nostru major*. Multă vreme aceste lucruri au fost considerate certe pentru știința muzicii, până când, apare la Sorbona o teză de doctorat datorită lui Peranić, care vrea să răstoarne toată teoria modurilor antice pe baza revizuirii celei mai severe a textelor clasice. Consternare între profesorii de specialitate! Opoziție vehementă. Totuși, în urma referatului lui Chailley este admisă o teorie Peranić despre moduri și de care, prin urmare, trebuie să ținem seama, ca de o ipoteză nouă ce rămânea a fi verificată. În ce constă teoria lui Peranić? Pornind de la unele impresii primite de la muzica pop. sârbească, el susține că modul doric nu putea fi în nici un caz de tipul celui cuprins în octava mi-mi, deoarece prin caracterul său depresiv îi era imposibil să întruchipeze muzical caracterul bărbătesc, eroic, atribuit de teoria ethosului. El crede, dimpotrivă, că modul doric era cel construit pe octava re-re, deci cel numit mai sus frigic și care s-a păstrat și în cultura muzicală medievală sub aceeași denumire. În cazul acceptării ipotezei lui Peranić, se stabilește între antic. și ev. med. o continuitate directă în ceea ce privește folosirea și interpretarea modurilor; se schimbă prin aceasta un întreg capitol al istoriei muzicii, apărând astfel de cum l-au prezentat filologii sec. 19, care s-au străduit să descifreze notație (II) gr. și lat. În sfera aceasta de preocupări mai există o serie de probleme ce se cer lămurite. Astfel este problema „tonalității”, care desigur nu o putem pune decât în retropolare, întrucât această noțiune a apărut de fapt abia în sec. 19, Hugo Riemann, pornind de la anumite sugestii obținute din lectura Problemelor pseudoaristotelice, care au fost scrise cu mai multe sec. în urma epocii marelui Stagirit, crede că sentimentul polarizării funcționale a sunetelor muzicale la gr. se sprijinea pe mese, care era sunetul central al sistemului. Această semnificație a ceea ce numim astăzi tonică*. Grecii mai foloseau în scop didactic un sistem de solmizație*, adică nume de silabe, pentru a cânta treptele tetracordurilor și anume te – τη pentru sunetul superior unui semiton (exipyknon), ta – τα pentru sunetul inferior unui semiton (baripyknon); to – τω pentru sunete care nu aveau nici deasupra nici dedesubt un semiton (apyknon) și te – tε în loc de to – τω pentru sunetul mese, deci pentru sunetul ce presupune că ar fi avut semnificația tonicii. În afară de cele 15 sunete ale sistemului închis (ametabolon), vechii gr. mai deosebeau un sistem capabil de „modulație” (metabolon; v. metabolă). Aici ne izbim de sensul cuvintelor τόνοι și τρόποι. Pe kithară, grecii aveau de timpuriu între mese și paramese o coardă auxiliară pentru trite (synemenon) – si bemol, datorită căreia era dată posibilitatea unei „modulații” în tonalitatea „subdominantei”. Aceasta înseamnă că sunetul pe care-l numim astăzi în mod convențional la își pierdea, funcțiunea de sunet central în favoarea sunetului re care devenea astfel mese. În acest fel întregul sistem se centra pe acest sunet. Din cauză însă că kithara nu a avut niciodată în epoca clasică mai mult de 11 coarde se proceda în practica curentă la reacordarea anumitor sunete în cadrul octavei mi-mi, obținându-se astfel o semnificație a sunetelor după poziția lor pe instr. – o mese, coardă intermediară – și una pe tonică. Prima capătă denumirea de thesis iar a doua de dynamis. Numai atât timp cât octava mi-mi își păstrează o structură modală dorică, thetis și dynamis erau la unison*. Tabelele notației gr. vădesc că fiecare ton ar putea fi urcat sau coborât, ceea ce înseamnă că octava normală putea suporta toate acordajele (2) până la la diez în sens suitor și până la la bemol în sens coborâtor. Riemann crede că grecii foloseau în practică transpunerea* sistemuluii până la 6 diezi și 6 bemoli. Teoreticienii mai vechi ca și practicienii erau însă împotriva reacordării prea multor coarde și recomandau ca limitele tetracordului doric să nu fie atinse. De fapt acest lucru s-a respectat o bună bucată de vreme și numai anumite cerințe ale practicii îl sileau pe muzician să procedeze astfel. Prin reacordarea cordelor interne ale octavei mi-mi se puteau obține astfel următoarele structuri modale: 1) (un diez) mi – fa diez – sol – la – si – do – re – mi (hipodoric); mi = te – tε; 2) (doi diezi) mi – fa diez – sol – la – si – do diez – re – mi (frigic); si = te – tε; 3) (trei diezi) mi – fa diez – sol diez – la – si – do diez – re – mi (hipofrigic); fa diez = te – tε; 4) (patru diezi) mi – fa diez – sol diez – la – si – do diez – re diez – mi (lidic); do diez = te – tε; 5) (cinci diezi) mi – fa diez – sol diez – la diez – si – do diez – re diez – mi (hipolidic); sol diez = te – tε; 6) Mi – fa – sol – la – si bemol – do – re -mi (mixolidic); re = te – tε. Din studiul notației gr. rezultă că scara fundamentală în ascensiune nu era gândită pe octava mi-mi ci pe ocva fa-fa. Din această cauză în sec. 4 î. Hr. a fost adăugată o coardă deasupra lui mi. Se obținea astfel o gamă care, spre deosebire de cea de sus, era denumită hipolidică acută: fa – sol – la – si – do – re – mi – fa la = tε-... Această gamă, căpătând un bemol pe si, devenea lidică acută: (un bemol) fa – sol – la – si bemol – do – re – mi – fa (indică acută) re = tε-... Și aici intervenea călcarea regulii stabilite de teoreticienii de a nu dezacorda octava mi-mi, obținându-se o serie de transpuneri până la șase bemoli în felul următor: 2) (doi bemoli) fa-sol-la-si bemol-do-re-mi bemol-fa (hipofrigic acut sau sau hipereolic) sol = te – tε; 3) (trei bemoli) fa-sol-la bemol-si bemol-do-re-mi bemol-si (frigic acut sau eolic) do = te – tε; 4) (patru bemoli) fa-sol-la bemol-si bemol-do-re bemol-mi bemol-fa (hipodoric acut sau hipereolic sau hipoiastic) fa = te – tε; 5) (cinci bemoli) fa-sol bemol-la bemol-si bemol-do-re bemol-mi bemol-fa (doric acut sau iastic) si bemol = te – tε; 6) (șase bemoli) fa-sol bemol-la bemol-si bemol-do bemol-re bemol-mi bemol-fa (mixolidic acut sau hiperiastic) mi bemol = te – tε; 7) (șapte bemoli) mi diez-fa diez-sol diez-la diez-si-do diez-re diez-mi diez (mixolidic acut) re diez = te – tε. Toate denumirile compuse cu cuvântul acut se referă la octava fa-fa. Toate cele cu cuvântul grav la octava mi-mi. Acestea din urmă sunt cele mai vechi. Denumirile iastic și eolic nu arată alte structuri modale ci numai repetări ale celor cunoscute în alte poziții. Prin silabele întrebuințate ca solfegiu a acestor denumiri după thesis și dynamis. Thesis este pur și simplu poziția pe kithară (mese – coarda mijlocie, nete cea superioară, iar hypate cea gravă); dynamis dimpotrivă semnifică funcțiunea tonală logică. Iată cum se prezintă din acest punct de vedere cele trei grupuri modale principale: Grupul doric: 1) doric mi-fa-sol-la-si-do-re-mi ta tĕ to te ta tĕ to ta (τα τη τω τε τα τη τω τα) ϰαταθέτιν: hypate mese nete ta-te-ta (τα-τε-τα); 2) mixolidic mi-fa-sol-la-si bemol-do-re-mi ta tĕ to ta tĕ to te ta (τα τη τω τα τη τω τε τα) ta-ta-ta (τα-τα-τα); 3) hipodoric mi-fa diez-sol-la-si-do-re-mi te ta tĕ to ta tĕ to te (τε τα τη τω τα τη τω τε) te-ta-te (τε-τα-τε). Grupul frigic: 4) frigic mi-fa diez-sol-la-si-do diez-re-mi to ta tĕ to to ta te to (τω τα τη τω τω τα τε τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete to-to-to (τω-τω-τω); 5) hipofrigic mi-fa diez-sol diez-la-si-do diez-re-mi to te ta tĕ to ta tĕ to (τω τε τα τη τω τα τη τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete to-to-to (τω-τω-τω); 6) lidic mi-fa diez-sol diez-la-si-do diez-re diez-mi tĕ to ta te to ta ta to (τη τω τα τη τω τα τα τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete te-te-te (τη-τη-τη); 7) hipolidic mi-fa diez-sol diez-la diez-si-do diez-re diez-mi tĕ to te ta tĕ to ta tĕ (τη τω τε tὰ τη τω τα) ϰαταθέτιν: hypate mese nete te-ta-te (τη-τα-τη). Cu acestea se lămurește o noțiune foarte dezbătută de teoreticienii gr. și de muzicologii moderni, aceea a transpoziției*. După tabelul de mai sus toate modurile se reduc la șapte, celelalte ce se puteau obține prin reacordarea coardelor nu sunt decât transpuneri într-o poziție mai înaltă sau mai gravă. Se pare că unele uzanțe de solmizație* gr. au fost preluate de ev. med. dar și-au pierdut înțelesul la muzicologi ca Hucbald, Aurelianus Reomensis precum și în practica liturgică biz. O altă noțiune fără de care nu s-ar putea înțelege sistemul muzical gr. este cea a genului (II). Din unele observații ce se găsesc la Plutarh și la Aristoxenos rezultă că, la originea sa, genul enarmonic (1) nu cunoștea sferturile de ton ci se limita la o ordine modală pentatonică: mi-fa-la-si-do-mi. Această formă de gen enarmonic se numea ditonică și se compunea din terțe* mari și secunde* mici. Se pare că era derivată dintr-o pentatonică mai veche anhemitonică (fără semiton), ce stătea la baza unei melodici arhaice săracă în trepte. Din aceste forme a derivat ușor genul cromatic: mi-fa diez-la-si-do diez-mi reprezintă pentatonica enarmonică (ta prota arhaikà: τὰ πρώτα αρχαιϰά); mi-fa-la-si-do-mi este pentatonica diatonică (ta deftera arhaikà: τὰ δευτέρα αρχαιϰά), iar în acordajul cromatic al kitharei se prezenta în felul următor: mi-fa-fa diez-la-si-do-do diez-mi. Față de acest gen de enarmonie arhaică, enarmonia bazată pe sferturi de ton (v. microinterval) trebuie considerată ca un act de mare subtilitate auditivă. Aristoxenos, care prețuia foarte mult vechea enarmonie este foarte greu de învățat și sesizat, iar alții spuneau că la noua enarmonie „îți vine să-ți verși fierea”. Cele trei sunete ce stăteau unele în față de celelalte în raport de semiton sau sfert de ton se numeau pykna [îngrămădite; v. picnon (1)]. Acordajul enarmonic al sunetului lichanos, sub înălțimea lui parhypate, se numea eklisis, iar acordajul cromatic ce pornea din sunetele enarmonizate spondeiasmos, pe când revenea din enarmonie în genul diatonic ekbole. Numai acordajul enarmonic era determinat în felul următor: 1/4+1/4+2, cel cromatic și diatonic puteau avea o serie de nuanțe (chromai) și anume: chroma moale: 1/3+1/3+11/6; chroma hemiolică: 3/8+3/8+7/4; chroma toniaică: 1/2+1/2+6/2; chroma moale diatonică: 1/2+3/4+5/4; chroma aspră diatonică: 1/2+1+1. Alte determinări cum sunt de pildă cele ale lui Didymus se prezentau în felul următor: enarmonic: 31/32+30/31+4/5; cromatic: 15/16+21/25+5/6; diatonic: 15/16+9/10+8/9. De acestea s-au legat în Renaștere* cercetările unor muzicografi ca Ramis, Fogliano, Zarlino, atunci când au determinat terța* mare ca rezultantă a raportului matematic 4/5, dovedind consonanța ei. ♦ O altă problemă ce atrage atenția este cea a ritmicii muzicale. Trebuie în primul rând evidențiat faptul că ritmica g. se sprijinea întru totul pe cea a poeziei, astfel că determinările făcute în domeniul poeziei sunt valabile și pentru muzică. Desigur că aceasta contează numai pentru muzica vocală care este strâns legată de poezie. După cei vechi, ritmul* întruchipează în muzica principiul masculin, iar melodia* principiul feminin. Dar domeniul ritmului depășește pe cel al sunetelor și se extinde asupra tuturor faptelor mișcării, ce se desfășoară în timp, având totuși în spiritul său de ordine și o analogie cu proporțiile și simetriile operelor de artă clasice. Aristoxenos definea ritmul muzical drept o anumită ordine a duratelor ce constituia fenomenul muzical complet: melodie, cuvânt, gest. La origine, ritmica s-a confundat cu metrica*. Întrucât în lb. gr. pronunțarea versului se sprijinea pe principiul cantitativ al silabelor, această confundare era inevitabilă. Pe măsură ce muzica instr., mai ales cea aulosului, se dezvoltă separat, ca o artă independentă de poezie, și ritmica s-a constituit ca o disciplină separată de muzică. Meritul lui Aristoxenos a fost acela de a determina aici principii care nu au fost zdruncinate până în ziua de astăzi. Spre deosebire de ev. med., care își întemeia ritmica pe divizarea (1) [v. și timp (I, 1)] unor valori* întregi, ritmica gr. se constituia pe unități primare având durata cea mai scurtă. Acesta este înțelesul timpului primar (χρόνος πρῶτος [hronos protos] care corespunde în muzica vocală duratei presupus uniformă, a unei silabe scurte, și pe care am putea-o reprezenta azi în mod convențional printr-o optime). Valoarea timpului primar este însă relativă, iar viteza sa depinde de alura execuției, de aceea numim astăzi tempo (2) (ἀγωγη). Duratele superioare sunt compuse în metrica gr. din valori egale de timpi primari, deși și acestea puteau fi descompuse în părți mai mici, după câte știm de la gramaticienii alexandrini. Ni se vorbește astfel de durate de doi, trei, patru și cinci timpi primari. La fel cum fraza vorbită se compune din incize și cuvinte, tot așa și fraza muzicală se subdivizează în compartimente rezultate din sunete și tăceri (pauze). Acestea sunt așa numitele picioare (1) metrice: dactil (δάϰτυλος): /UU (patru timpi); anapest (ἀνάπαιστος): UU/ (patru timpi); troheu (τροχαῖος); /U (trei timpi); iamb (ἴαμβος); U/ (trei timpi); cretic (peon) (ϰρητιϰός): /U/ (cinci timpi). Dactilul* și anapestul aparțineau genului egal al ritmului (γένος ἴσον [genos ison]). Troheii* și iambii* genului relației 1+2 (γένος διπλάσιον [genos diplasion]), iar peonul* genului relației 2/3 (γένος μύξιον [genos myxion]). Prin dizolvarea lungimii în două scurte, dactilul și anapestul deveneau proceleusmaticus*: -UUUU, iar troheul și iambul, tribrachus*: -UUU. Prin contractarea a două scurtimi, dactilul și anapestul deveneau spondeu*: --. Și peonul* poate fi dizolvat, sau în două lungimi neegale (2/3) sau în cinci scurtimi: UUUUU. S-ar putea face o analogie între piciorul metric antic și măsura noastră. Existau termeni și pentru timpul tare și anume thesis*, atunci când piciorul era lovit de pământ, iar arsis* atunci când piciorul era ridicat, la dans sau la cântul coral în tragedie. Ev. med. a confundat aceste două noțiuni dându-le un sens contrar, considerând thesis ca fiind slăbirea vocii, iar arsis urcarea ei. Timpul nostru a restabilit acestor noțiuni vechiul lor înțeles. Așa cum frazarea* modernă muzicală construiește pornind de la tact unități metrice superioare, tot așa și în ritmica gr. sau lat. se construiau serii ritmice, ca de pildă: seria dactilă sau anapestică, compusă din 16 unități primare indivizibile, deci patru dactili, ceea ce făcea o tetrapodie dactilică; sau seria iambică sau trohaică, compusă din 18 unități de timpi primari, ceea ce făcea trei iambi dubli și constituia trimetrul iambic, deoarece la început doi iambi formau o dipodie* sau seria cea mai mare peonică, compusă din 25 de unități de timp primari, care forma așa-numita pentapodie peonică. Această determinare pornea de la ideea că forma cea mai amplă a unui gen ritmic trebuia să se lase subdivizată la fel ca și cea mică (16 este = 8+8; 4 = 2+2; 18 = 2 x 6 + 1 x 6; 3 = 2+1 iar 25 = 3 x 5 + 2 x 5; și 5 = 3+2). Teoria ritmică a antic. permitea și amestecul genurilor, astfel încât practica muzicală își putea găsi cea mai mare libertate de mișcare din acest punct de vedere. O altă componentă superioară rezultă din faptul că pentru fiecare serie apărea un ictus* principal (accent principal) ca și pentru piciorul izolat. Căzând ictus-ul în capul unei serii, în acest fel mai multe serii căpătau structura unei forme mai mari. Prin ictus-ul ce cădea pe silaba lungă dactilul și anapestul, iambul și troheul se nivelau, devenind identice, astfel încât deosebirea consta numai în începutul cu sau fără anacruză*: U׀-U׀-U׀-U׀- și -U׀-U׀-U׀-U. În acest fel se putea lega o serie trohaică catalectică* (cea care se termina cu un timp tare), cu una iambică, sau o serie dactilică catalectică cu una anapestică ca de pildă în hexametrul următor (Vergiliu, Bucol., 1, 1): Ti-ty-re, tu pa-tu-lae re- cu-bans sub teg-mi-ne fa-gi (-UU׀-UU-׀׀U׀-UU׀-UU׀-U). Deși vechii greci nu s-au ridicat la cunoașterea ritmică pe care ne-o prezintă azi muzica polif. se pare că până în prezent totuși nu s-au tras toate consecințele ce pornesc din ritmica antică pentru a concepe o frază* muzicală. Frazarea (1) rămâne astfel o problemă deschisă a construcției muzicală atât pentru analiza* operelor muzicale clasice, cât și pentru performanța creatoare modernă. Și cu toate acestea grecii nu au cunoscut unele lucruri elementare din ritmica noastră, sau le-au ignorat, ca de pildă pătrimea cu punct, deoarece Aristoxenos, care rămâne somitatea indiscutabilă în materie de ritmică gr., respinge categoric raportul 3/1 din seria ritmurilor ce puteau fi utilizate. Nici ideea de tempo nu era străină ritmicienilor greci. Astfel ei deosebeau o anumită mișcare (ἀγωγή, v. agogică) a piciorului, datorită căruia se putea stabili durata efectivă a unei dipodii, tetrapodii etc. Din închegarea mai multor serii ritmice se construiau unități superioare care au dat naștere în decursul timpului la variate forme de strofe, care și azi constituie farmecul lecturilor poeților antici. Nu toate problemele ce s-au ivit pe acest tărâm pot fi analizate aici. Totuși țin să fac o completare cu privire la ivirea unei concepții libere a ritmului. Compunerea în strofe a versului grec corespundea în mod ideal liricii corale, în care execuția era încredințată amatorilor. Începând cu a doua jumătate a sec. 5, se introduce o formă monodică, încredințată execuției unui singur profesionist, actor sau instrumentist. Monodia* cântată sau nomosul instr., chitarodic sau auletic, au promovat forma ritmică liberă. Lunga cantilenă se fracționează astfel în părți neegale, în elemente asimetric sau vag proporționale, nepermițând în nici un fel structura strofică* sau antistrofică*. Nici un exemplu din acest gen nu ni s-a păstrat, deși stim că el a fost folosit în tragedie. Ca și în domeniul modurilor, s-a pus și o problemă a ethosului ritmurilor în antic gr. Și aici speculația a mers destul de departe, fiecărei varietăți de ritm atribuindu-i-se o caracteristică proprie, stabilindu-se reguli pentru folosirea lor. Astfel majestatea dactilului convenea caracterului epic; anapestul, marțial și mai monoton, cântecelor de marș și celor funebre, iar troheul ariilor de dans, intrărilor precipitate, dialogului pasionat etc. ♦ O altă problemă care a dat mult de lucru muzicologilor moderni pănâ la dezlegarea ei o constituia notația (II) muzicală gr. În principiu, această notație se bazează pe baza ideii folosirii literelor alfabetului. Au existat la greci două feluri de scrieri muzicale, amândouă putând fi întrebuințate de-a valma, cum arată imnurile delfice păstrare în această scriere. Una din aceste scrieri era compusă din semne speciale, derivate probabil dintr-un alfabet arhaic, iar alta folosea pur și simplu cele 24 de litere ale alfabetului ionic. Dar în timp ce se nota simultan cântul și acomp. instr., semnele alfabetului ionic erau rezervate cântului, iar celelalte partidei instr. De aici s-a tras concluzia că au existat o notație vocală și una instr. Fără îndoială că notația instr. trebuie considerată ca fiind cea mai veche. Această notație avea la bază 15 semne distincte reprezentând sunetele fixe ale unui grup de cinci scări transpozitorii, fiecare de 11 sunete și eșalonate prin intervalele semiton-ton-ton. Aceste semne sunt suficiente pentru a nota toate sunetele naturale ale tetracordurilor începând cu un sunet nealterat, care ar corespunde în principiu clapelor albe ale pianului de azi. Pentru a nota sunetele mobile, fiecare semn primitiv sau drept (ὀρθός [orthos]) este pasibil de-a fi inversat: semnul culcat exprimă sunetul fix ridicat cu un sfert de ton, iar semnul răsturnat exprimă sunetul fix ridicat cu două sferturi de ton. Astfel, mutarea tetracordurilor în genul enarmonic apare foarte simplă, reunind într-o triadă de semne, aparținând aceleiași familii, trei trepte strâns alăturate. Aceasta pare să fie o dovadă că această notație a apărut într-o perioadă când genul enarmonic era stabilit. Pentru celelalte două genuri se admite că a doua treaptă a tetracordului avea aceeași intonație ca și parypate enarmonic, de pildă în tetracordul mi-la, mi și cu un sfert de ton, notat prin același semn culcat. În ceea ce privește a treia treaptă, aceasta era notată în genul cromatic prin același semn al treptei a treia enarmonice, deci printr-un semn răsturnat, dar afectat de un semn diacritic. În genul diatonic se nota prin semnul primitiv răsturnat corespunzător înălțimii sale reale adică sunetului plasat pe o treaptă mai jos de limita superioară a tetracordului. Deci în felul acesta se putea nota în cele trei genuri tetracordul mi-la. Când sistemul muzical a intrat în epoca transpozițiilor, a fost necesar ca seria semnelor primitive să fie extinsă atât în acut cât și în grav. Acesta este principiul notației instr. care cuprindea în total 67 de semne drepte, culcate și răsturnate. Trebuie să remarcăm că acestă notație se referă la înălțimea fixă a tututor sunetelor ce se cuprindeau în sistemul muzical gr. diatonic, cromatic și enarmonic. Notația vocală, cum am afirmat mai sus, folosea alfabetul ionic și nota seria sunetelor în ordinea descendentă, ceea ce este o dovadă a unei astfel de concepții muzicale depresive față de natura ascendentă a sistemului nostru. Principiul alfabetic al scrierii muzicale antice a fost preluat de către muzicienii ev. med. și dezvoltat. În Apus, a fost folosit alfabetul latin în diferite forme și, pe bazele acestuia, s-a dezvoltat semiografia muzicală modernă. Urme ale notației alfabetice le păstrează forma derivată a celor trei chei*: sol, fa și do care nu sunt nimic altceva decât literele G, F și C. De asemenea și neumele biz. se sprijină pe o notație alfabetică a sunetelor, cum o dovedesc mărturiile*, acele semne ce se așază la începutul, la mijlocul și sfârșitul frazelor muzicale pentru a arăta denumirea unei trepte a modului prin litera corespunzătoare din alfabetul gr. Pe același principiu al folosirii literelor se întemeiază mai multe sisteme de notație din Orient. Mai trebuie să adaug însă și obiecția că pe lângă notarea înălțimii sunetelor, vechii greci s-au folosit și de câteva semne de durată* precum și de pauzele* corespunzătoare acestora. Aceste semne erau plasate cu grijă deasupra semnelor ce notau melodia. Niciodată nu se nota însă silaba scurtă, întrucât aceasta constituia unitatea de timp normală și deci de la sine înțeleasă. ♦ Dacă în literatura și filosofia gr. precum și din arhitectura și arta plastică, ni s-a salvat capodopere întregi, ce ne permit formarea unei imagini destul de complexe despre ceea ce a fost capabil spiritul antic să realizeze, din g. nu s-a salvat din păcate decât câteva fragmente, și acestea dintr-o epocă destul de târzie, când forța de creație clasică trecuse. Toate documentele arheologice descoperite și studiate până acum nu întrunesc la un loc mai mult de 11 piese, dintre care una controversată, deoarece ne este transmisă nu direct ci prin intermediul unei lucrări apărute în timpul Războiului de 30 de ani, și anume Musurgia universalis (1650) de Athanasius Kircher. Este vorba de prima odă pithică a lui Pindar: „Liră de aur a lui Apollo și a muzelor încununate cu viorele, de tine ascultă piciorul la începutul serbării”. Celelalte piese cuprind: 1. Un fragment dintr-un cor din tragedia Oreste de Euripice, datând din sec. 5 î. Hr., găsit pe o bucată de papirus din colecția arhiducelui Rainer și comunicat pentru prima oară de Karl Wessely în Mitteilungen aus der Papyrus Erzherzog Rainer, vol. V, Viena, 1892, de Crusius în Philologus, 53, 1893, și C. von Jan (Melodiarum reliquiae, nr. 1; notație vocală). Fragmentul, în notație vocală, foarte deteriorat, nu cuprinde decât câteva cuvinte și semne muzicale (sunete enarmonice), frânturi de versuri. 2. Pe o dală de marmură descoperită în luna mai a anului 1893, în ruinele tezaurului atenian din Delfi, s-a putut descifra un imn închinat lui Apollo, opera unui compozitor atenian de pe la 138 î. Hr. Prima ediție se datorește lui H. Weil și Th. Reinach, Bulletin de correspondance hellénique, 17, 1893, p. 569, ed. definitivă Th. Reinach, Fouilles de Delphes, 111, 2, 1912. Apoi, Crusius, Die delphischen Hymnen, supliment al rev. Philologus, vol. 53, 1894 și Jan, op. cit., nr. 2, 3. Conținutul acestui text ne redă o serie de imagini în care sunt slăviți deopotrivă Apollo și Atena. 3. A l doilea imn delfic, descoperit, în același timp, în tezaurul atenienilor din Delfi pe o dală de marmură spartă în mai multe bucăți, se află și el în muzeul din Delfi. Aceeași bibliogr. ca și la primul imn. Lucrarea se datorește lui Limenios al lui Thoinos Atenianul și datează de pe la 128 î. Hr., având același conținut ca și primul. 4. Pârvan, marele nostru învățat, a scris un foarte frumos eseu: Gânduri despre viață și moarte la greco-romanii din Pontul stâng. Anticii aveau o fantezie de nedescris în ceea ce privește epitafurile săpate pe pietrele funerare. Se găsesc citate de Pârvan o mulțime de exemple în care reflecția filosofică alternează cu ironia și gluma. Un astfel de epitaf însoțit de note muzicale ni s-a salvat din sec. 1 d. Hr., fiind gravat pe o colonetă ce s-a găsit la Tralles, în Asia Mică. A fost publicat și studiat pentru prima oară de Ramsey (Bull. corr. hell., 7, 1891, p. 277). Semnele muzicale au fost recunoscute de Wessely, 1891 (vezi, Crusius, în Philologus, 52, 167), Th. Reinach (Revue des études grecques 7, 203 și Bull. corr. hell., 17, 365), de asemenea Jan (Melodiarum reliquiae, p. 35), Ch. Picard (Annales de l’Université de Grenoble, 11). O fotografie a pietrei a fost publicată de Laumonier în Bull. corr. hell. 48, 50. Piatra însăși, păstrată în colecția Young la Boudja, a dispărut în incendiul Smirnei din 1923. Epitaful lui Seikilos, căci acesta este numele celui ce a avut fantezia să-și scrie un cântec pe mormânt, este de o frumusețe rară. Traducerea liberă a textului este următoarea: „Cât timp trăiești strălucește, nimic să nu te întristeze, prea scurtă este viața iar timpul își cere tributul”. 5. Conservate în diferite mss. biz. (Neapole III, 4 și Venetus VI, 10), editate pentru prima dată de Vicenzo Galilei (1581), ni s-au transmis două preludii kitharodice. Au fost studiate de Willamowitz (Timotheus Perser, p. 97). Fr. Bellermann, Die Hymnen des Dionysius und Mesomedes (1840) și Th. Reinach în Revue des études grecques (1896), de asemenea Jan, op. cit., nr. 5, notație vocală. 6. Conservat ca și nr. 5 și editat tot de Vicenzo Galilei, iar mai târziu de Burette în Hist. de l’Acad. des Inscriptions, V, 2 (1729), care a determinat numele autorului, ni s-a transmis Imnul către soare al lui Mesomede, poet grec din sec. 2 d. Hr., aprox. 130. 7. În același fel ni s-a transmis și imnul către Nemesis al aceluiași Mesomede din Creta. 8. Tot din sec. 2 d. Hr. datează fragmentele vocale păstrate pe un papirus provenit din Thebaida și aflat înainte de război la muzeul din Berlin. Prima ediție a fost îngrijită de Schubart (Sitzungsberichte der Akademie Berlin, 1918, p. 763); Th. Reinach l-a studiat în 1919 (Rev. archéol., 1919, p. 11), iar P. Wagner în Philologus (1921, p. 256, notație vocală). 9. În aceeași informație arheologică și bibliogr. se cuprind și două fragmente de muzică instr. 10. Într-un papirus găsit la Oxyrhynchus în Egipt (publ. de A.A. Hunt și Stuart Jones) (Oxyrh. Papyri, XV, 1922, nr. 1786, v. Th. Reinach, în Revue musicale, 1 iulie 1922) este un imn creștin datând din sec. 3 d. Hr. de o foarte mare importanță pentru legăturile ce trebuie făcute între antic. și ev. med. din punct de vedere muzical. Din aceste 11 piese, în majoritatea lor fragmente, este greu să ne făurim o imagine completă despre ceea ce a fost în realitate muzica Greciei antice. Și totuși ni se desprind unele aspecte capabile să trezească în noi o mulțime de ipoteze cu privire la factura muzicală, la legătura strânsă ce există între sunetul muzical și cuvânt, la raportul ritmic și metric dintre acestea, la stilul* muzicii gr. Muzicologia se află aici în fața unei probleme de reconstituire extrem de dificilă, similară acelor încercări ale învățaților naturaliști de a reconstitui dintr-un singur oscior întregul schelet al animalului preistoric. Dar o astfel de reconstituire în domeniul artistic este foarte greu de imaginat. Fragmentele rămân fragmente, avându-și frumusețea lor intrinsecă. Muzica ce se desprinde din fragmentele citate este plină de o simțire profund umană. Ea tălmăcește o înaltă expresie, o caldă unduire melodică, însoțită fiind de un inefabil sentiment al echilibrului, al măsurii. Au fost amintite, tangențial, unele probleme ridicate de către filozofii gr. cu privire la muzică, o prezentare mai sistematică a acestora fiind finalmente necesară. Sub patru aspecte poate fi surprinsă filosofia muzicală gr. și anume: noetic, estetic, sceptic și mistic. Și aici filosofia a dus o încordată muncă de reconstituire, de cele mai mai multe ori de texte târzii, privind ideile celor mai vechi epoci. Transformarea fundamentală a atitudinii față de fenomenul muzical ne apare în progresul realizat în dezvoltarea spiritului uman din forme de existență magică spre capacitatea recunoașterii logice, științifice și sistematice, spre constituirea unei concepții despre lume bine conturată, elaborată. Această orientare o iau spiritele luminate atât de vechea Chină cât și cele din din timpul în care au înflorit culturile din Orientul Apropiat, ce polarizează cultura muzicală gr. Ceea ce spune Platon în Timaios, prin cuvintele puse în gura unui preot egiptean care vorbește lui Solon, că grecii ar fi față de egipteni copii nevinovați, se referă în special la acea concepție noetică, de interpretare matematică și mistică totodată a ordinei lumii și a celei muzicale. În această privință se pare că, mai mult decât egiptenii, au jucat un rol important cunoștințele matematice și astronomice ale învățaților babilonieni. Cercetările filosofice s-au străduit să scoată la iveală participarea individualităților la dezvoltarea filosofiei muzicale în vechea Grecie. Primul care a scris despre muzică a fost, după câte știm, Lasos din Hermione la sfârșitul sec. 6 î. Hr. El demonstrează raportul dintre sunete cu ajutorul greutăților și al vaselor. Apoi Hippasos, primul acusmatic pitagoreic, despre care se spune că s-ar fi servit de disc în metoda sa experimentală muzicală. Lui i se atribuie stabilirea proporției armonice [v. diviziune 6)]. Dar cel mai important în acestă ordine este fără îndoială Philolaos, un contemporan al lui Socrate. El este cel ce a demonstrat proporția folosind cuburi (6 suprafețe, 8 unghiuri și 12 laturi). Secțiunea octavei în 5 tonuri întregi și 2 semitonurii, determinarea tonului întreg prin 27 (213/216) și a semitonului prin 13 (256/213) i se datoresc. Elevul său Archytas din Tarent, care a fost prieten cu Platon, a determinat corpul științelor înrudite cu muzica: aritmetica, geometria și astronomia, punând astfel o bază pentru ceea ce ev. med. va numi „artele liberale”. La aceasta se mai adaugă încă Heraclit din Pont și cu el se circumscrie astfel ambianța așa-numită pitagoreică. Platon și Aristotel s-au alăturat tendințelor sale și le-au dezvoltat în sensul filosofiei lor proprii. După filologul Frank, Platon s-ar deosebi de pitagoreici prin crearea speculațiunilor cifrelor, a afirmării unei armonii a cifrelor de sine stătătoare, apriorică. După aceasta, Platonicienii ar fi adevărați canonicieni. Trecerea de pe planul speculațiilor pe cel real al muzicii este atribuit unei noi orientări, de natură realistă. Grecilor li se datorește determinarea unei atitudini estetice față de realizarea muzicii. Această orientare se leagă de numele lui Damon, care ar fi profesorul lui Socrate și care, sub pretextul de a-i fi dat lui Pericle lecții de muzică, l-ar fi învățat legile conducerii statului. Platon îl pomenește în scrierile sale, iar Aristotel este cel ce pune accentul principal pe latura estetică a muzicii. Dar cel mai de seamă reprezentant al acestei tendințe, adevăratul întemeietor al unei științe muzicale realiste în antic. este Aristoxenos din Tarent, căruia muzicologia de azi îi datorește extrem de mult. În timp ce școala lui Pitagora ia ca bază studiul absolut al cifrelor oglindit în ordinea muzicală, pentru noua orientare estetică, retorica este știința după care se călăuzește expresia muzicală. În această ordine de idei se dezvoltă în primul rând teoria* propriu-zisă a muzicii și nu speculația mistică matematică care a pus în legătura mișcarea planetelor, succesiunea anotimpurilor etc. în raporturile muzicale. O imediată consecință a acestei atitudini estetice o găsim în semnificația pe care o dezvoltă studiul despre etosul muzical întâlnit la Platon și Aristotel. Iată nu exemplu de felul cum gândește Artistotel asupra muzicii: „Dacă se zice că studiul muzicii în copilărie poate avea de scop să pregătească un joc al vârstei mature la ce folos să ne însușim personal talentul acestă și să nu recurgem, pentru plăcerea și instrucțiunea ei, la talentele artiștilor speciali, cum fac regii Perșilor și ai Mezilor? Oamenii practici, care și-au făcut o artă din lucrul acesta, nu vor avea ei oare o execuțiune mult mai perfectă, decât niște oameni care nu i-au dat decât timpul strict necesar, că să o recunoască? Sau dacă fiecare cetățean trebuie să facă singur aceste studii lungi și penibile, de ce n-ar învăța el de asemenea și toate secretele bucătăriei, educației care ar fi cu totul absurdă?” La întemeierea și consolidarea unei interpretări morale a muzicii nu trebuie uitată nici contribuția filosofilor stoici. Astfel muzica intră ca subiect de discuție în contradictoriu în arena luptelor dintre diferite opinii. Unii dintre sofiști n-au pregetat să aducă argumente împotriva muzicii, clamând lipsa ei de expresie, inutilitatea ei. Dacă găsim în concepția noetică și etică a muzicii o afirmare a valorii ei, dimpotrivă, scepticii sunt cei care reprezintă în istoria filosofiei gr. o atitudine negativă față de ea. Reprezentantul principal al acestei atitudini este Sextus Empiricus. Iată un pasaj de felul cum gândește acesta despre muzică: „Căci în general muzica nu este numai o auzire de sunete care bucură, ci ea se cultivă și în imnuri și în rugăciuni și la jertfele aduse zeilor. De aceea, muzica îndeamnă sufletul la râvnă pentru lucruri bune. Dar ea este și consolarea celor întristați. De aceea, celor ce sunt în doliu li se cântă din flaut, care alină durerea lor. Acestea fie zise în favoarea muzicii. Contra acestora se poate susține mai întâi că nu este ușor de recunoscut că unele melodii sunt prin natura lor stimulatoare ale sufletului pentru acțiune, iar altele reținătoare. Căci aceasta se întâmplă contrar opiniei noastre. Astfel cum se face că bubuitul tunetului – după cum spunea cel din școala lui Epicur – nu semnifică revelarea unui zeu, ci lucrul acesta li se pare numai profanilor și superstițioșilor, deoarece același bubuit se produce și dacă se ciocnesc alte corpuri – în același fel – între ele, ca la moara care se învârtește sau mâinile care aplaudă. Și tot astfel, cât privește melodiile cu caracter muzical, ele nu sunt prin natură unele în cutare fel și altele în altul, ci sunt considerate de noi ca atare.” Scepticismul în muzică reprezintă în lumea gr. spiritul iluminismului. Concepția muzicală realistă însă cedează din nou, iar în epoca perioadei alexandrine renasc vechile concepții religioase, mistice. Reprezentantul cel mai de seamă al acestei orientări este fără îndoială Plotin. În cadrul acesta se reiau vechile speculații matematice și cosmologice. Este fără îndoială epoca de decadență a filosofiei gr. Latinii au preluat într-o oarecare măsură cunoștințele cîștigate de gândirea muzicală gr., dar, în principiu, n-au trecut dincolo de comentarii. La Martianus Capella, în lucrarea sa De nuptiis Philogiae et Mercurii, se stabilește sistemul celor șapte discipline: gramatica, dialectica și retorica, constituite în trivium și aritmetica, geometria, muzica, astronomia, constituite în quadrivium* care, împreună, formează pentru tot ev. med. sistemul celor șapte arte liberale. Cu Boethius, care a trăit între 480 și 525 î. Hr., cancelarul lui Teodoric cel Mare, putem socoti încheiată epoca filosofiei muzicale antice. Cele cinci cărți, De institutione musica, constituie o prezentare generală a sistemului muzical gr., datorat de Boethius în special lui Nicomahos și Ptolemeu, și care ev. med. le-a preluat, dezvoltându-le în felul său.

ieniceri, muzică de ~, muzică militară a trupelor turcești de ieniceri. Executată de meterhanea*, i. avea un caracter zgomotos și foarte ritmat. Odată cu extinderea puterii otomane, acest gen de muzică a fost cunoscut și în Europa occid. Intonațiile sale (uneori și instr. tc.) pătrund în muzica cultă a sec. 18, la Gluck în operele La rencontre imprévue și Ifigenia în Taurida și la Mozart în Răpirea din serai și în Sonata pentru pian în la major (KV 331) în scopul redării atmosferei orient., – iar la Haydn în Simf. a IX-a, în scopul exprimării caracterului războinic, marțial. Interesul pentru „culoarea turcă” persistă și în sec. 19; pianofortele era prevăzut cu un registru (II, 1, 2) „ieniceresc” (de clopoței*, mici talgere și baghete (2) ce loveau cutia de rezonanță*), iar flașnetele erau înzestrate cu piese de muzică „alla turca”. În țara noastră, muzica meterhanelelor a fost, cu deosebire în sec. 17-18, muzica oficială a ceremoniilor la curțile domnești.

marziale (cuv. it. „marțial, ostășesc”), indicație de expresie conform căreia interpretul imprimă un caracter marțial, războinic, piesei sau fragmentului muzical astfel notat.

nubet (cuv. tc. nöbet, „pază, gardă, schimb, serviciu”), gen al muzicii instrumentale turcești, cântat la curtea sultanului de către meterhanea*; a fost preluat și de curțile domnești de la noi. Avea un caracter marțial și se cânta seara (de unde și corespondentul românesc de chindie; v. Condica lui Gheorgaki, 1762).

KARATE s. n. Artă marțială japoneză fondată pe educația voinței și pe stăpânirea de sine, care folosește în atac sau în apărare mișcări rapide și violente, fără arme. – Din fr. karaté „arta mâinilor goale” < cuvânt japonez.

DIFFICILES NUGAE (lat.) nimicuri chinuite – Marțial, „Epigrame”, II, 86, 9. Ironie la adresa poeților care scriu cu multă trudă versuri nereușite.

jeep s. n. (anglicism; transp.) Mașină mică de campanie ◊ „Inevitabil, primul plan era ocupat de maiorul de Coverley, înfruntând marțial, într-un jeep împrumutat cine știe de unde, focul mitralierelor dușmane.” R.lit. 26 XII 74 p. 22; v. și radiocomandat (1962) [pron. gip; var. jep] (din engl., fr. jeep; PR 1942; DEX, DN3)

QI [tsi], termen chinez întâlnit în medicina tradițională chineză, arte marțiale etc. Are sensul concret de gaz, aer, miros, stare de spirit etc., dar și sensul de „energie primară”, „suflu”, nepalpabil prin mijloace științifice, care menține în viață organismul.

ILLE DOLET VERE QUI SINE TESTE DOLET (lat.) suferă cu adevărat cel ce plânge fără martori – Marțial, „Epigrammata”, 1, 34, 4.

SÁTIRĂ (< fr., lat.) 1. Categorie estetică aparținând sferei comicului, care ridiculizează violent obiectivul vizat, subliniindu-i caricatural laturile negative. S. poate folosi, în funcție de fenomenul satirizat, deopotrivă tonalității comice sau grave și procedee diverse, de la ironie până la invectivă. 2. Specie a poeziei lirice cultivată încă din Antic., care ridiculizează cu intenții moralizatoare aspecte negative ale vieții individuale sau sociale. Au scris s. Horațiu, Marțial, Boileau, Hugo, Byron, iar în literatura română Gr. Alexandrescu, M. Eminescu, Al. Macedonski ș.a. ♦ Orice scriere cu caracter de critică batjocoritoare, vehementă.

*epigrámă f., pl. e (vgr. epi-gramma. V. pro-gramă). La ceĭ vechĭ, inscripțiune în proză orĭ în versurĭ pe un monument. Mică poezie care se termină c’o ironie: epigramele luĭ Marțial îs virulente și spirituale.

LEE [li], Bruce (pe numele adevărat LeeYuan Kam) (1940-1973), actor și regizor chinez din Hong Kong. Vedetă a filmelor cu arte marțiale, a impus acest gen pe plan mondial („Marele boss”, „Drumul dragonului”, „Fiul dragonului”, „Jocul morții”),

lége f. (lat. lex, légis, lege, religiune; it. legge, pv. pg. lei, fr. loi, cat. lley, sp. ley). Actu pin care autoritatea suverană regulează, ordonă, permite saŭ apără: legea e rațiunea omenească care guvernează popoarele, a promulga o lege. Totalitatea acestor acte: nimenea nu e considerat că nu știe legea. Principiĭ imutabile care regulează ordinea lumiĭ fizice: legile greutățiĭ. Oare-care obligațiunĭ ale viețiĭ morale: legile onoriĭ, ale politețiĭ. Putere, autoritate: legea celuĭ maĭ tare, regulă, principiŭ: legile limbiĭ. Religiune, credință (Pop.): legea creștinească, pe legea mea! Obiceĭ, mod de a trăi, de a lucra: lasă-l să lucreze’n legea luĭ! Lege naturală, regule de purtare fundate chear pe natura omuluĭ și a societățiĭ. Legea divină (Teol.) preceptele pe care Dumnezeŭ le-a dat oamenilor pin revelațiune. Legea morală, legea care ne ordonă să facem bine și să evităm rău. Legea civilă, legea care regulează drepturile private ale cetățenilor între eĭ. Legea veche, religiunea luĭ Moĭse. Legea noŭă, creștinizmu. Legea marțială, care autorizează întrebuințarea forțeĭ armate în anumite caturĭ, maĭ ales în caz de revoluțiune. Legile războĭuluĭ, totalitatea regulelor pe care anumite state și le-aŭ impus să le observe în modu lor de a face războĭ. A-țĭ face o lege din onoare ș. a., a-țĭ impune obligațiunea de a nu viola onoarea ș. a. A lua lege (saŭ a lua legea țăriĭ), a recurge la judecata megiașilor, a căror hotărîre era suverană (Giur. 40-42). Lege peste lege, judecarea din noŭ a unuĭ proces pintr’un îndoit număr de megiașĭ care să desființeze hotărîrea precedentă. Legea luĭ Lynch, obiceĭu poporuluĭ în Statele Unite de a-ĭ ucide pe loc pe criminalĭ. În lege, curat, adevărat, de-a binele, realmente, în regulă: acesta-ĭ nebun în lege. Pe legea mea (mold. fam. și premelége, adv. făcut din pre a mea lege), zăŭ, mă jur!

*marțiál, -ă adj. (lat. martialis, d. Mars, Martis, zeul războĭuluĭ). Războĭnic: aer marțial. Curte marțială, tribunal militar. Lege marțială, care autorizează întrebuințarea forțeĭ armate în anumite cazurĭ. Adv. În mod marțial: a defila marțial.

*marțialitate f. (d. marțial). Calitatea de a fi marțial.

MARȚIAL (Marcus Valerius Martialis) (c. 40-c. 104), poet latin. Prin epigramele sale („Liber spectaculorum”), remarcabile prin pitoresc, verva mușcătoare și acuitatea observației, a contribuit la definirea genului și a satirizat moravuri ale timpului.

PAK CIJAN HI (PARK CHUNG HEE) (1917-1979), general și om politic sud-coreean. Membru al juntei care a preluat puterea în 1961. Președinte al țării (1962-1979), a instituit legea marțială (1972) și, printr-o reformă constituțională, și-a acordat puteri depline. Asasinat.

JIU-JITSU [ʒju ʒitsu] (JU-JITSU) (cuv. japonez „arta supleței”) s. n. Gen de lupte în stil liber, cunoscut în Japonia încă din Antichitate, care, urmărind în principal anihilarea adversarului, folosește metode brutale de atac și autoapărare, mergând până la lovituri mortale. În sportul modern nu se mai folosește forța brută, ci, în principal, cunoștințele de psihologie, anatomie și strategie, care, împreună cu rapiditatea și agilitatea mișcărilor, au ca scop devierea atacului adversarului și menținerea echilibrului. J. a stat la originea multor școli de arte marțiale.

KENDO (cuv. japonez kendō „calea sabiei”) subst. Artă marțială japoneză, cunoscută încă din sec. 5-6, iar din sec. 13 practicată pe scară largă de samurai; interzisă în 1876, este astăzi practicată ca sport atât de bărbați cât și de femei. Sabia, din lemn de bambus, cu o lungime între 112 și 118 cm și o greutate între 375 și 450 g (în funcție de vârsta celui care o folosește), este mânuită cu ambele mâini. Îmbrăcați în tunici lungi, luptătorii sunt protejați de un fel de armură formată dintr-o mască de oțel, apărători pentru umeri și pântece din bambus lăcuit și mănuși. Țintele admise sunt capul, antebrațele, pieptul și grumazul.

marțial (-ți-al) adj. m., pl. marțiali; f. marțială, pl. marțiale

KUNG-FU (cuv. chinezesc „efort uman”) subst. 1. Denumire improprie pentru toate artele marțiale chinezești; azi în China i se preferă termenul de wushu, iar în Japonia, cel de kuteijutsu. 2. Gen de luptă care cunoaște o diversitate de stiluri; se caracterizează prin mișcări asemănătoare celor pentru karate și altele care imită mișcările animalelor și provin din gimnastica terapeutică a chinezilor. A fost popularizat de Bruce Lee în filmele sale, de mare violență, realizate la Hong Kong în anii ’60.

RAHMAN, Ziaur- (1935-1981), ofițer și om politic din Bangladesh. A preluat puterea prin înlăturarea lui Mujibur Rahman, devenind administrator-șef al Legii Marțiale (1976-1979) și președinte al țării (1979-1981). Asasinat.

marțial a. răsboinic: înfățișare marțială. curte marțială, tribunal militar în timp de răsboiu; lege marțială, care autorizează în unele cazuri întrebuințarea forței, armate.

Marțial m. poet latin, autor de Epigrame (43-104).

DAN, dani, s. m. (În artele marțiale) Grad acordat maeștrilor. – Din fr. dan.

MARȚIAL, -Ă, marțiali, -e, adj. 1. (Livr.) Solemn și grav; impunător. 2. Ostășesc, militar; de război. ◊ Curte marțială = tribunal militar instituit în timp de război, de mobilizare sau în timpul unei stări excepționale. Lege marțială = lege care autorizează în unele state folosirea forței armate pentru represiune internă. 3. (În sintagma) Arte marțiale = tehnici de luptă și sporturi (judo, karate etc.) originare din Japonia și China. [Pr.: -ți-al] – Din fr. martial, it. marziale.

APROBA, aprob, vb. 1. Tranz. (Cu privire la o acțiune, la o părere exprimată, p. ext. la o persoană) A socoti bun, a încuviința; a fi de acord, de aceeași părere cu..., a consimți la... Culai, tu grăiești ca un bărbat cuminte, l-a aprobat tovarășa noastră. SADOVEANU, N. F. 118. Fie cum zice Marțial în privința pasării! dar cît despre iepure, să mă ierte domnia-lui; eu... nu aprob zisele poetului. ODOBESCU, S. III 25. Refl. pas. Întrebările... s-au aprobat de toată adunarea. NEGRUZZI, S. I 12. ◊ Intranz. Toți aprobară din cap. REBREANU, R. I 133. ♦ A da consimțămîntul oficial la ceva printr-un act autentic. Ministerul i-a aprobat cererea. ◊ Refl. pas. Se aprobă, formulă, de obicei scrisă, prin care o autoritate rezolvă favorabil o cerere, un deviz etc.

DECLARA, declar, vb. I. 1. Tranz. (Complementul este adesea o propoziție secundară) A face cunoscut prin grai sau prin scris, a afirma deschis, categoric, a rosti, a pronunța (ceva). Acest sol stăruiește să declare că nu-i sol. SADOVEANU, Z. C. 176. Ar trebui să vă declar că rareori... am fost mai dezamăgit. CAMIL PETRESCU, T. I 520. Mă grăbesc a declara că acel cititor [care va lepăda cartea ta din mînă] va fi adevăratul păgubaș, căci... el pierde cea mai bună ocaziune de a se instrui, citind o carte plăcută. ODOBESCU, S. III 11. ♦ A face o comunicare cu caracter oficial în fața unei autorități. Martorul a declarat că nu cunoaște pe reclamant. A declarat nașterea copilului, la oficiul stării civile. Mărfuri declarate la vamă. ♦ A spune sau a da pe față sentimente intime. V. mărturisi, destăinui. Declară dragoste celor umiliți și obijduiți. SADOVEANU, O. VI 375. 2. Tranz. (Urmat de un adjectiv sau de un participiu) A considera drept..., a califica de..., a proclama, a rosti asupra cuiva o părere; a pronunța asupra cuiva o sentință judecătorească. L-a declarat repetent. A fost declarat arestat. A declara nul. ▭ Marțial... îi declară buni de nimic. ODOBESCU, S. III 30. ♦ Refl. (Despre persoane) A mărturisi despre sine că..., a se recunoaște ca..., a se considera într-un anumit fel. Mă declar învinsă. C. PETRESCU, Î. I 6. Tanța se declara înșelată. REBREANU, R. I 242. C. Negruzzi se declară «moderat». IBRĂILEANU, SP. CR. 102. 3. Tranz. (În unele construcții fixe) A declara război = (despre un stat) a comunica oficial altui stat începerea războiului împotriva lui. În anul 1768 turcii declară război Rusiei. IST. R.P.R. 255. Feciorii de împărați... fără să declare război, năvăliră din nou în țară. VISSARION, B. 47. ◊ Fig. Eu am declarat război, celor ce ne vînd. CAMIL PETRESCU, T. II 345. ◊ Refl. pas. Nu vrem să se declare războiul. CAMIL PETRESCU, U. N. 42. Se văzuse... intrat în armată ca voluntar și tocmai cînd rătboiul se declarase. MACEDONSKI, O. III 79. A declara grevă = a anunța în chip oficial începerea unei greve. Două mii de muncitori japonezi... au declarat o grevă de 24 de ore. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2817. În martie 1918 declară grevă muncitorii ceferiști de la Iași. IST. R.P.R. 524. (Jur.) A declara apel = a face apel, v. apel. A declara în stare de faliment v. faliment. ◊ (Formulă solemnă la deschiderea sau închiderea unei adunări publice) Declar adunarea deschisă. Declar adunarea închisă. 4. Refl. (Despre anumite procese în desfășurare) A începe, a apărea, a lua naștere, a izbucni. Alergam să văd un mutilat cu inconștiența fanatică, robitoare ce mă smulgea din casă, cînd se declara un incendiu. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 65. 5. Refl. A lua atitudine față de cineva sau ceva, a se rosti, a se pronunța, a se manifesta în public pentru sau contra cuiva sau a ceva. Docherii francezi s-au declarat împotriva războiului colonialist.

DEMORALIZAT, -Ă, demoralizați, -te, adj. 1. Care și-a pierdut curajul și încrederea în sine; descurajat, abătut, deprimat. Aceleași hotărîri în fiecare dimineață și aceleași mustrări amarnice în fiecare seară, cînd se ducea să se culce, tîrziu, rupt de osteneală, demoralizat. VLAHUȚĂ, O. AL. II 117. 2. (Învechit) Imoral; desfrînat, corupt, decadent. Desprețul cu care îl tratează intrigantul acela de Marțial... mă îndeamnă și mai mult a lua în antipatie pe acest poet servil și demoralizat. ODOBESCU, S. III 31.

DENUMIRE, denumiri, s. f. Faptul de a denumi. 1. Numire. 2. Nume dat (unei ființe sau unui lucru); cuvînt, vorbă cu care numim ceva. Denumirea romînească de «graure», dată unei alte păsări, pe care tot Marțial o pune în opozițiune cu «turdz» (= sturz). ODOBESCU, S. III 29.

MARȚIAL, -Ă, marțiali, -e, adj. Solemn și grav. Cînd Iliescu luă o atitudine marțială și deschise gura, lungul și urîtul musafir îi făcu semn cu mîna să nu înceapă. PAS, Z. IV 140. Domnu Pandele făcu un gest marțial, foarte potrivit cu jacheta pe talie. BASSARABESCU, S. N. 181. Cu ce aer marțial răspunde la saluturile pietonilor. VLAHUȚĂ, O. A. 444. ◊ Ostășesc, militar. Muzica militară a companiei de onoare cîntînd un marș marțial. REBREANU, R. I 197. ◊ (În țările burgheze) Curte marțială = tribunal militar care funcționează în timp de război (în anumite cazuri prevăzute de legi speciale și în timp de pace) și care judecă după legi speciale, prin judecători militari. Citi sentința Curții marțiale a diviziei, care osîndea la moarte prin ștreang pe sublocotenentul Svoboda. REBREANU, P. S. 22. Lege marțială = lege care prevede anumite măsuri de siguranță internă, mai ales în timp de război, utilizîndu-se, la nevoie, forța armată. – Pronunțat: -ți-al.

ÎNDOIALĂ, îndoieli, s. f. Neîncredere, ezitare, șovăială. Rizea ținea capul plecat într-o parte și-l privea pe Marinică ciudat, cu îndoială. DUMITRIU, N. 20. Ghimpele îndoielii îi împungea dureros inima. BART, E. 182. Pentru ce lasă ele să intre într-o inimă plină de iubire îndoiala și ura. NEGRUZZI, S. I 56. ◊ Loc. adv. Fără îndoială = negreșit, cu siguranță. Piatra, fără îndoială, este un oraș foarte frumos. SADOVEANU, O. VII 177. Fără îndoială că trebuie să faci ceva. SAHIA, N. 102. Fără îndoială, ziceam, acesta e limbagiul adevăratului amor! NEGRUZZI, S. I 61. ◊ Expr. A avea îndoieli = a se îndoi (III), a nu fi sigur. A cădea la îndoială = a începe să se îndoiască, a nu fi sigur, a fi în nedumerire, în nesiguranță. A sta la îndoială = a șovăi, a ezita. Bietul băiat nu mai stătu la îndoială, se făcu frate de cruce cu Strîmbă-Lemne. POPESCU, B. II 85. A pune (ceva) la îndoială = a se îndoi (III) de ceva. A pus la îndoială cele auzite ieri. Nu încape îndoială (că) sau (în forma de întrebare retorică) mai încape îndoială? = e sigur, e cert (că)... Vinovați eram, îndoială nu încăpea. STANCU, D. 306. Nu rămîne îndoială (că... sau de... ) sau (în forma de întrebare retorică) mai rămîne îndoială? = a fi sigur, a avea siguranța (că... sau de.... ). Mai rămîne îndoială despre asta? zise Gerilă. CREANGĂ, P. 258. Nu rămîne îndoială... că sturnii lui Pliniu și lui Marțial sînt graurii noștri. ODOBESCU, S. III 31. ♦ Credință care se clatină, credință zdruncinată. Tai brazdă prin desișuri de îndoieli. BENIUC, V. 60. Împrejurul gurii musculoase se vedea o dulceață amărîtă de îndoieli. EMINESCU, N. 52.

NERV, nervi, s. m. 1. Cordon format din mănunchiuri de fibre (prelungiri ale neuronilor) care conduc excitațiile senzitive de la organele periferice ale corpului către centrul celular, iar excitațiile motorii de la centrul celular către organele periferice (mușchi). Metoda pentru determinarea localizărilor musculare există și constă fie în secționarea sau rezecția nervului care dă inervare mușchiului atunci cînd aceasta este posibil, fie în rezecția mușchiului însuși. PARHON, O. A. I 27. Trei ceasuri răbdarea oamenilor a stat întinsă ca nervii unui dinte bolnav. SADOVEANU, M. C. 102. Nervii lui de nobil animal, în presimțirea groaznicei furtuni, vibrau. GALACTION, O. I 79. ♦ Fig. (Învechit) Parte principală. Se grăbi a scrie sultanului... că nervul oștilor e cu dînsul. BĂLCESCU, O. II 134. 2. (Numai la pl.) Stare de surescitare, enervare, nervozitate. Nu și-a putut stăpîni nervii. PAS, Z. I 94. Am căzut într-o stare de nervi cum rar mi s-a întîmplat. CARAGIALE, O. VII 131. ◊ Expr. A avea (sau a fi în) nervi = a fi irascibil, iritabil, predispus la ceartă, nervos. Acum cînd sînt în nervi... mă oprește mila. PAS, Z. I 98. Obrazul Tinei Diaconu s-a uscat, glasul s-a ascuțit, cîteodată are nervi și nu vrea să vadă pe nimeni. C. PETRESCU, A. 451. ◊ Războiul nervilor = stare de încordare, de tensiune provocată de acțiuni politice, cu scopul de a crea un climat favorabil înarmărilor și agresiunilor militare. 3. Fig. (Numai la sg.) Putere, vigoare, energie, vioiciune. Era atîta nerv în ritm, atîta suflare marțială în executarea bătrînului cîntec popular, că... începui să-l acompaniez. CARAGIALE, N. S. 51. – Pl. art. și: (învechit, n.) nervele (ALECSANDRI, T. 1313), nervile (NEGRUZZI, S. III 58).

POZĂ, poze, s. f. 1. Atitudine, ținută, poziție. Prin poza, prin ținuta călărețului, e exprimată grație, lumină, veselie, viață. GHEREA, ST. CR. III 322. Cerbul miraculos și vînătorul pocăit produc contrast, prin pozele lor, în care se străvăd simțiminte adînci. ODOBESCU, S. III 59. ◊ Expr. A(-și) lua o poză = a adopta o atitudine afectată, căutată anume, cu scopul de a produce impresie. O, ce poză triumfătoare își ia... cînd se răstoarnă în trăsură, și cu aer marțial răspunde la saluturile pietonilor! VLAHUȚĂ, O. A. 444. Dar pe cînd vrea să iasă pe ușă, apare micul maior de roșiori cu sabia scoasă și-i oprește trecerea, luînd o poză foarte marțială. CARAGIALE, O. II 165. 2. (Popular și familiar) Fotografie. Ți-am văzut poza de bacalaureat în vitrină. VORNIC, P. 30. ♦ Imagine, ilustrație. Primiseși ca premiu un album cu poze colorate. PAS, Z. I 174.

TRĂDARE, trădări, s. f. Acțiunea de a trăda și rezultatul ei; lipsă de credință, infidelitate. Tudor Vladimirescu... apusese între Golești și Tîrgoviște, în zarea însîngerată a trădării. GALACTION, O. I 275. Citi sentința Curții marțiale a diviziei, care osîndea la moarte prin ștreang pe sublocotenentul Svoboda pentru trădare și dezertare la dușman. REBREANU, P. S. 22. [Ștefan] prevede vrajba, neunirea, nesațiul și trădarea zămislind în inimile lor. NEGRUZZI, S. I 272. ◊ Înaltă trădare = activitate criminală a cetățeanului care ridică armele împotriva propriei sale țări sau care uneltește împotriva securității statului său. Crimă de înaltă trădare.

SENTINȚĂ, sentințe, s. f. 1. Hotărîre, decizie a unei instanțe judecătorești. Desfășură hîrtia ce i se boțise în mînă și citi sentința curții marțiale a diviziei care osîndea la moarte prin ștreang pe sublocotenentul Svoboda. REBREANU, P. S. 23. Într-un proces pentru restituire de salar... tînărul Priboianu, printr-o sentință foarte bine motivată, a respins acțiunea ministerului ca nefundată. VLAHUȚĂ, O. AL. II 22. Publicul numeros așteaptă cu nerăbdare ca un judecător aspru, care are să-și dea sentința. ALECSANDRI, O. P. 131. ◊ Sentință de moarte = sentință de aplicare a pedepsei cu moartea. Sta în fereastră neliniștit parcă aștepta sentința de moarte, nu știa ce să gîndească, nici gîndea ceva, era un amestec fără șir de icoane turburi, îmbătătoare. EMINESCU, N. 75. ♦ Fig. Veștejire, blam. Nu meritam aspra-ți sentință. CARAGIALE, O. III 214. 2. Maximă, aforism. Tablele erau pline de schemele unei sisteme lumești imaginare, pe mărgini cu portretele lui Platon și Pitagora și cu sentințe grecești. EMINESCU, N. 45. ◊ (Ironic) Păstrează înțeleptele-ți sentințe pentru copiii tăi. BOLINTINEANU, O. 364. ♦ Deviză. Minutu-acela-n veci mă muncește Ca o sentință e-n mintea mea. ALEXANDRESCU, M. 64.

SERVIL, -Ă, servili, -e, adj. 1. Slugarnic; lingușitor. Desprețul cu care îl tratează intrigantul acela de Marțial, declarîndu-l bun de nimica... mă îndeamnă și mai mult a lua în antipatie pe acest poet servil și demoralizat. ODOBESCU, S. III 31. ♦ (Neobișnuit) Care ține de condiția de șerb, de rob. Iar Gabriel Bathory scuti pe clericii de nația noastră de servitutea corpului și de sarcini servile. IORGA, L. II 55. 2. Care se conformează prea riguros, prea exact, care se supune fără rezerve modelului; lipsit de originalitate. (Adverbial) Realiștii... susțineau ori susțin că arta e inferioară naturei totdeauna și în toate privințele, și de aici concluzia că arta trebuie să imite natura servil, să imite tot ce ne dă natura și așa cum ne dă natura. GHEREA, ST. CR. II 53. ♦ (Despre traducători și traduceri) Care se ține în mod formal de original, căutînd să traducă întocmai cuvintele și neglijînd ideile, fondul.

CAZON adj. 1. (MIL.) militar, milităresc, ostășesc, soldățesc, (rar) marțial, (pop.) cătănesc, (înv.) oștenesc, oștesc, voinicesc. (Uniformă ~.) 2. milităros, (rar) marțial. (Purtare ~.)

GRAV adj., adv. 1. adj. greu, malign, periculos, primejdios, serios, (rar) sever, (fam.) urît. (O boală ~; o formă ~ a bolii.) 2. adv. greu, rău, serios, tare. (E ~ bolnav.) 3. adj. critic, greu, periculos, primejdios. (Moment ~ al unei crize.) 4. adj. serios. (Are o fizionomie ~.) 5. adj. serios, solemn, (livr.) marțial, (înv.) solemnel. (Ton ~.) 6. adj. adînc, gros, jos, profund, (fig.) cavernos. (O voce ~; un timbru ~.) 7. adj. auster, sever, sobru, (rar) aspru. (O frumusețe ~; linii ~.)

marțial adj. v. CAZON. GRAV. MILITAR. MILITĂRESC. MILITĂROS. OSTĂȘESC. RĂZBOINIC. SERIOS. SOLDĂȚESC. SOLEMN.

MILITAR s., adj. 1. s. ostaș, oștean, soldat, (Transilv.) cătană, (în unele colinde) stratiot, (înv.) săgar, voinic. 2. adj. cazon, milităresc, ostășesc, soldățesc, (rar) marțial, (pop.) cătănesc, (înv.) oștenesc, oștesc, voinicesc. (Uniformă ~.) 3. adj. armat. (Conflict ~.)

MILITĂRESC adj. cazon, militar, ostășesc, soldățesc, (rar) marțial, (pop.) cătănesc, (înv.) ostenesc, oștesc, voinicesc. (Uniformă ~.)

MILITĂROS adj. cazon, (rar) marțial. (Purtare ~.)

OSTĂȘESC adj. cazon, militar, milităresc, soldățesc, (rar) marțial, (pop.) cătănesc, (înv.) oștenesc, oștesc, voinicesc. (Uniformă ~.)

RĂZBOINIC s., adj. 1. s. (MIL.) luptător, (reg.) luptaș, (înv.) boinic, războitor, săgar. (~ încercat în bătălii.) 2. adj. agresiv, militarist, provocator, (fam.) belicos. (Politică ~.) 3. adj. (rar) marțial. (Aer ~.) 4. adj. (înv.) războiesc, războinicesc, rezbelic, rezbelnic. (Dansuri ~.)

SERIOS adj., adv., interj. 1. adj. astîmpărat, așezat, chibzuit, cuminte, cumințit, cumpătat, domolit, echilibrat, liniștit, potolit, reținut, rezervat, sobru, stăpînit, temperat. (Om ~.) 2. adj. grav. (Are o fizionomie ~.) 3. adj. grav, solemn, (livr.) marțial, (înv.) solemnel. (Ton ~.) 4. adj. chibzuit, cumpănit, gîndit, judicios, matur, socotit, temeinic. (O judecată ~.) 5. adj. amănunțit, atent, meticulos, migălos, minuțios, riguros, scrupulos, (înv.) scump. (O ~ cercetare a faptelor.) 6. adj., adv. stăruitor, temeinic, (fig.) sănătos. (S-a apucat ~ de treabă.) 7. adj. adînc, profund, temeinic, (fig.) pătrunzător. (Un eseu ~.) 8. adj. concludent, convingător, decisiv, edificator, elocvent, grăitor, hotărîtor, ilustrativ, pilduitor, puternic, solid, tare, temeinic, (rar) probant, vorbitor, (înv.) înduplecător. (O dovadă ~; un exemplu ~.) 9. adj. fundamentat, îndreptățit, întemeiat, just, justificat, legitim, logic, motivat, temeinic, (livr.) îndrituit, (fig.) binecuvîntat. (A invocat o scuză ~.) 10. adj. adînc, capital, considerabil, crucial, decisiv, esențial, fundamental, hotărîtor, important, însemnat, organic, primordial, profund, radical, structural, substanțial, vital, (livr.) cardinal, major, nodal, (rar) temeinic. (Prefaceri ~.) 11. adj. deosebit, important, însemnat, mare, notabil, prețios, remarcabil, substanțial, temeinic, valoros, (fig.) consistent. (A adus o contribuție ~ la dezvoltarea...) 12. adj. grav, greu, malign, periculos, primejdios, (rar) sever, (fam.) urît. (O boală ~; o formă ~ a bolii.) 13. adv. grav, greu, rău, tare. (E ~ bolnav.) 14. adv. adevărat, cert, sigur. (- Așa s-au întîmplat lucrurile! – ~?) 15. interj. zău!, (franțuzism) parol!

SOLDĂȚESC adj. cazon, militar, milităresc, ostășesc, (rar) marțial, (pop.) cătănesc, (înv.) oștenesc, oștesc, voinicesc. (Uniformă ~.)

SOLEMN adj., adv. 1. adj. festiv, sărbătoresc, (înv.) solemnel. (Adunare, zi, atmosferă ~.) 2. adv. festiv, sărbătorește. (Străzile sînt împodobite ~.) 3. adj. sacramental. (Formulă ~.) 4. adj. sacru, sfînt. (Un jurămînt ~.) 5. adj. sacru, (livr.) sacerdotal. (Importanța ~ a momentului.) 6. adj. (JUR.) formal. (Act ~.) 7. adj. important, însemnat, (înv.) solemnel. (Un moment ~.) 8. adj. ceremonios, protocolar, reverențios. (Atitudine ~.) 9. adj. academic, distins, (livr.) elevat. (Ton ~.) 10. adj. grav, serios, (livr.) marțial, (înv.) solemnel. (O ținută ~.) 11. adj. grandios, maiestos, măreț, (înv.) solemnel. (O noapte ~.)

dan² sn [At: DN / Pl: ~i / E: fr dan] Grad de măiestrie la judo și în artele marțiale.

cheie sf [At: HRONOGRAF (1650) ap. GCR / V: (înv) claie, cle~, (Mun) chie (P: chi-e), ~iu / Pl: chei / E: ml clavis, -em] 1 Unealtă de fier (sau de lemn) care se introduce în gaura unei încuietori (broaște sau lacăt) spre a întoarce mecanismul cu care se închide sau se deschide broasca sau lacătul. 2 (Îs) Gaura sau (Mol) borta ~ii Gaură prin care se introduce cheia (1). 3 (Pfm; îe) A fi ~ de biserică A fi fără greșeală Cf ușă de biserică. 4 (Îe) A întoarce ~ia A-și schimba atitudinea. 5 (Pfm; îe) A da ~ile pe mâna cuiva A-i încredința avutul. 6 (Îs; după fr fausse-clef) ~ falsă (sau mincinoasă) Cheie (1) fabricată cu ajutorul unui tipar luat după broască sau ajustată pe forma broaștei. 7 (Fig) Element de bază, fundamental. 8 (Cu valoare atributivă) Principal. 9 (Fig) Cale de acces (la ceva) prin care se poate explica un lucru, înțelege o taină. 10 Secret sau formulă cu care se dezleagă ceva, prin care se explică ceva. 11 (La calcularea dobânzilor pe zile; îs) ~ de interese Divizor fix, număr obținut prin împărțirea numărului fundamental 36000 cu procentul. 12 Traducere liniară. 13 Secret, sistem convențional la cifrarea și descifrarea corespondenței (secrete). 14 (Îe) A avea ~ia unei depeșe (sau scrisori) cifrate A cunoaște sistemul convențional care servește la descifrarea cuprinsului. 15-16 (Top) Vale care șerpuiește între doi pereți de stâncă și care deschide trecerea într-o vale sau la șes între două țări ori ținuturi. 17 Strâmtoare. 18 (Înv) Vamă. 19 Diferite instrumente sau piese asemănătoare ca formă sau ca întrebuințare cu cheia (1). 20 (La plug) Fier mic așezat deasupra grindeiului, între verigă și picior, care se mișcă cu ușurință la dreapta sau la stânga și care se pune între dinții pieptenului sau piciorului. 21 (La moară) Mic instrument (compus din trei cuie) legat de o sfoară, care, când se golește coșul, cade pe piatra de moară. 22 (La moară) Instrument care strânge șurubul cu care se reglează poziția pietrei. 23 (La masa dulgherului) Cui al șurubului sau răsucitorul. 24 (La teasc) Mutercă. 25 Dințar cu care se îndreaptă dinții fierăstrăului. 26 (La năvodul pescarilor; determinat de „năvodului”) Cele două frânghii de care se leagă odgoanele care țin aripile. 27 (Mec; determinat de „mecanică” sau „fixă”, „pătrată”, „hexagonală”, „dublă”, „tubulară”) Unealtă de metal cu care se răsucesc șuruburile sau piulițele. 28 (Îs ~ franceză sau universală) Unealtă de fier (sau oțel) care printr-un dispozitiv cilindric (cu filet) se poate mări sau micșora după dimensiunile șurubului sau piuliței pe care trebuie s-o apuce (și s-o răsucească). 29 (La robinet) Parte a robinetului care se întoarce spre a-l deschide sau a-l închide. 30 (La ceas) Mic instrument cu care se întoarce resortul sau arătătoarele. 31 (Determinat de „de pian”, „de țambal”, „de vioară”) Mic instrument (de metal sau de lemn) cu care se întind coardele pentru a le acorda. 32 (Tip) Instrument de fier cu care se întind coardele sau se strâng șuruburile. 33 (Determinat de „de conserve”) Instrument cu care se deschid cutiile de conserve. 34 Danteluță sau broderie de mână, făcută cu croșeta sau cu acul, cu care se unesc două părți la o îmbrăcăminte de pânză țărănească (ie, cămașă) sau la o rufă de casă (față de masă, pernă, ștergar) Si: cheiță. 35 (În ghicitori; uneori în forma cheiu) Ghizduri ale fântânii. 36 (În construcții) Lemn gros ce leagă stâlpii de șură la capetele de sus, peste care apoi se bat vânturile. 37 (După fr clef de voute; îs) ~ de boltă (sau de arc) Piatră din mijloc pe care se reazemă celelalte pietre ale unei boltituri. 38 (Fig; îas) Element de bază. 39 (Muz) Semn pus la începutul portativului și care, după locul ce-l fixează notelor de pe o linie oarecare a portativului, determină locul relativ al celorlalte note, în scara muzicală. 40 (În artele marțiale) Imobilizare (dureroasă), făcută mai ales pe articulații sau pe gât. 41-42 (D. locuințe sau uzine etc.; îla; îlav) La ~ (Care este complet finisat, bun pentru a fi dat în folosință. 43 (Îe) A ține (ceva sau pe cineva) sub ~ A ține ceva (sau pe cineva) încuiat. 44 (Îe) ~a și lacătul Totul. 45 (Îae) Începutul și sfârșitul. 46 (Fig) Procedeu prin care se poate explica sau dezlega ceva Si: explicație, dezlegare. 47-48 (Îs) Roman (sau povestire) cu ~ Roman (sau povestire) care înfățișează, transparent, personaje sau fapte reale, de oarecare notorietate. 49 (Îs) ~ cu cifru Sistem după care se înlocuiesc literele și cifrele reale cu altele convenționale. 50 (Îs) Poziție ~ Poziție strategică, economică etc. de importanță deosebită. 51 (Îs) ~ de boltă (sau de arc) Bolțar decorat situat în punctul cel mai înalt al unei bolți sau al unui arc, având rolul de a încheia construcția și de a susține celelalte bolțare. 52 (Fig) Element de bază care explică sau dezleagă o problemă Si: bază.

curte sf [At: CORESI, EV. 107 / Pl: ~rți / E: ml *curtis, fr cour] 1-2 Spațiu împrejmuit în jurul unei clădiri, al unei gospodării etc. 3 (Îla) De ~ Care trăiește pe lângă casa omului Si: domestic. 4 (Înv) Locuința de la țară a moșierului. 5 Palatul de reședință al unui suveran. 6 Totalitatea persoanelor cu funcții înalte la palatul unui suveran. 7-9 (Îs) ~ de casație Instanță juridică supremă, care judecă recursurile aproape numai din punctul de vedere al formei, cu drept de casare (cu localul și/sau personalul aferent). 10-12 (Îs) ~ supremă Instanță superioară care judecă recursurile atât în fond, cât și în formă (cu sediul și/sau personalul aferent). 15 (Îs) ~ de apel A doua instanță unde se judecă recursurile făcute contra sentințelor primei instanțe (cu sediul și/sau personalul aferent). 16-18 (Îs) ~ de conturi Instanță judiciară însărcinată cu controlul cheltuielilor publice (cu sediul și/sau personalul aferent). 19-21 (Îs) ~ cu juri Instanță de judecată în care verdictul este dat de jurați (cu localul și/sau personalul aferent). 22-24 (Îs) ~ de fond A doua judecată a recursului contra deciziei primei judecăți (cu localul și/sau personalul). 25-27 (Îs) ~ marțială Instanță militară în timp de război (cu localul și/sau personalul). 28-30 (Îs) ~ constituțională Organ superior de justiție care supraveghează aplicarea constituției în stat (cu localul și/sau personalul). 31 Omagiu măgulitor adus unei femei în semn de afecțiune, spre a-i câștiga favoarea, simpatia, dragostea Si: curtenire

jiu-jitsu sns [At: BOGZA, C. O. 107 / E: fr jiu-jitsu] Artă marțială japoneză, cu procedee care folosesc proiecțiile, luxațiile, strangulările și loviturile la punctele vitale ale organismului, din care s-au dezvoltat judo-ul și aikido-ul.

kendo smi [At: MDA ms / E: fr kendo] Stil de arte marțiale de origine japoneză în care adversarii, protejați de cască și de apărători pentru corp, luptă cu o sabie de bambus.

kimono [At: DA ms / Pl: (1-3) ~uri / E: fr kimono] 1 sn Haină largă și lungă dintr-o singură piesă, care se strânge cu o centură, purtată de japonezi. 2 sn (Pex) Îmbrăcăminte de interior a cărei croială este asemănătoare cu a kimonoului (1). 3 sn Echipament format dintr-o haină ușoară și pantaloni largi, purtat de practicanții artelor marțiale. 4 ain (D. haine de damă) Care are croiala mânecii fără cusătură pe umăr. 5 a (Îs) Mânecă ~ Mânecă largă, croită dintr-o singură bucată cu corsajul.

kung-fu sni [At: MDA ms / E: fr kung-fu^[1]] Stil de arte marțiale chinez, asemănător cu karate. modificată

lege¹ sf [At: COD. VOR. 60/14 / V: (Trs) lejă / Pl: legi / E: ml lex, legis] 1 (Bis) Precept divin. 2 (Bis) Normă religioasă. 3 (Bis) Ansamblu de norme religioase consemnate în scris, considerate ca emanând de la divinitate. 4 (Îs) ~a veche, ~a lui Moise Vechiul Testament. 5 (Îas) Religie mozaică. 6 (Îs) ~a nouă, ~a vieții Noul Testament. 7 (Îas) Religie creștină. 8 (Îs) ~a lui Mahomed Religie mahomedană. 9 (Îs) Tablele (sau, rar, tabla) legii Fiecare dintre cele două lespezi de piatră pe care era săpat decalogul care, potrivit Vechiului Testament, i-a fost dat de către Dumnezeu lui Moise pe Muntele Sinai. 10-11 (Pop; îljv) Fără de ~ (Într-un mod) care contravine normelor religioase, etice, juridice. 12 (D. oameni; îla) Fără de ~ Păcătos. 13 (D. oameni; îal) Mișel. 14 (Înv; îla) Pre (sau cu, după) ~ Care corespunde normelor religioase, etice, juridice Si: just. 15 (Înv; îlav) Cu (sau spre) ~ (dreaptă), cu ~ așezată În conformitate cu normele religioase, etice, juridice. 16 (Înv; d. divinitate sau d. persoane considerate ca purtătoare ale grației divine; îe) A pune ~, a da ~ A fixa normele de conduită, în conformitate cu preceptele religioase. 17 Doctrină religioasă. 18 Confesiune religioasă. 19 (Îe) Pe (îvr, pre) ~a mea, (înv) pre (a) me(a) ~ Se spune, adesea în exclamații, pentru a întări o afirmație sau un jurământ. 20 (Înv) Datină. 21 Practică religioasă. 22 Uzanță. 23 Normă de conduită. 24 (Îs) ~a pământului, (rar) ~a țării, ~ nescrisă Totalitate a normelor de viață necodificate, stabilite în decursul timpului între membrii unei colectivități și transmise prin tradiție, din generație în generație. 25 (Pex; îas) Obicei specific unei țări, unei regiuni etc. păstrat din vechime. 26 (Îvr; îlav) De ~ Care este conform uzanței. 27 (Îlav) După ~ În conformitate cu datinile religioase. 28 (Înv; îe) A avea ~ A avea obicei. 29-30 (Îljv) În (toată) ~a De-a binelea. 31-32 (Îal) Cu totul. 33-34 (Îal) (Care este) în adevăratul înțeles. 35 (Trs; îe) Cum e ~a Cum se cuvine. 36 (Îs) ~a junglei Luptă acerbă, fără scrupule pentru existență, determinată de anumite conjuncturi sociale. 37 Normă cu caracter obligatoriu stabilită și apărată de puterea de stat. 38 Totalitate a normelor cu caracter obligatoriu stabilite și apărate de puterea de stat. 39 (Îs) ~ fundamentală, (sau, îvr, ~ constituțională) Constituție. 40 (Îs) ~ marțială Lege (35) care autorizează în unele state folosirea forței armate pentru represiune internă. 41 (Îs) ~ salică Culegere fundamentală de norme de drept bazate pe obiceiul pământului, aparținând francilor de pe teritoriul Galiei. 42 (Îs) ~a talionului Lege (35) penală la unele popoare din vechime, prin care se aplica vinovatului o pedeapsă identică cu fapta de care se făcea culpabil. 43 (Îs) Om de ~ Jurist. 44 (Îas; reg, șîs doctor de ~) Avocat. 45 (Îs) Omul legii, (sau, rar, legilor), om al legii (sau, îvr, de ~) Reprezentant al autorității de stat. 46 (Îas) Persoană care respectă cu strictețe normele cu caracter obligatoriu stabilite și apărate de puterea de stat. 47 (Îlav) După (sau, îvr, cu, pe) ~ În conformitate cu prevederile normelor cu caracter obligatoriu stabilite și apărate de puterea de stat. 48 (Îe) Vorba (sau cuvântul cuiva) e ~ Vorba cuiva se respectă cu strictețe. 49 (Înv; d. soți; îla) Cu ~, după ~ Legitim (7). 50 (Înv; îe) A pune (sau a da, a face, a tocmi) ~a, a da (sau a dicta, a face) legi A statua. (Înv; îae) A statornici. 51 (Înv; îae) A hotărî. 52 (Înv; îae) A porunci. 53 (D. oameni; îe) A pune (sau a scoate) în afara ~gii A decreta că o persoană încetează de a mai fi sub ocrotirea normelor cu caracter obligatoriu stabilite și apărate de puterea de stat, devenind pasibilă de execuție fără judecată. 54 (Îae) A declara ceva ca fiind incompatibil cu normele de drept. 55 (Îe) În numele legii Formulă care se utilizează atunci când se invocă autoritatea legală și cu care încep anumite acte sau hotărâri judecătorești. 56 (Îlav) În baza ~gii Potrivit prevederilor normelor cu caracter obligatoriu stabilite și apărate de puterea de stat. 57 (Îal) În conformitate cu normele cu caracter obligatoriu stabilite și apărate de puterea de stat. 58 (Rar; îe) A fi în ~ A avea împuternicire legală. 59-60 (Îe) (Nu) e ~ (Nu) este neapărat așa. 61 (Lpl) Știință a dreptului. 62 (Îvr) Dreptate. 63 (Îvr) Justificare. 64 (Îs) ~a celui mai tare, ~a pumnului Se spune în cazul în care cineva, în baza forței, își realizează interesele după bunul său plac, în dauna altcuiva. 65 (Înv) Hotărâre judecătorească dată în favoarea sau în defavoarea cuiva. 66 (Îrg; îe) A face ~, a da ~, a rupe ~ A soluționa în favoarea sau în defavoarea cuiva o cauză juridică sau un litigiu. 67 (Îrg; îae) A decide în urma unei dezbateri judiciare. 68 (Pop; îe) A citi ~a A pronunța o sentință. 69 Pedeapsă. 70 (Îe) A pune ~a A pedepsi. 71 (Îrg) Judecată. 72 (Îrg) Proces. 73 (Înv; îe) A face (sau, îvr, a ține) ~a A cerceta dovezile aflate într-un proces în calitate de judecător. 74 (Trs; îe) A duce (sau a băga, îvr, a chema, a scotoci) la ~ A da în judecată. 75 (Trs; îe) A fi sub ~ A fi inculpat. 76 (Înv; îe) A rămâne de ~ A pierde un proces. 77 (Înv) Litigiu. 78 (Trs; îe) A-și face de ~, a-și face (sau a sta de) ~gi A chibzui. 79 (Trs; îs) În (sau după) ~a cuiva După părerea cuiva. 80 (Îal) În felul cuiva. 81 (Îrg; îs) Scaun de ~ Judecătorie. 82 (Îrg; îas) Tribunal. 83 (Îs) ~ naturală, (înv) ~a firii În concepția unor reprezentanți ai optimismului filosofic, tendință naturală a omului de a discerne binele de rău, de a manifesta în relațiile interumane bunăvoință și solicititudine, constituite în norme de conduită. 84 (Lpl) Ansamblu de reguli, principii, criterii, condiții etc. impuse de rațiune sau de intuiție manifestărilor dintr-un anumit domeniu de activitate spirituală. 85 Raport esențial, necesar, general, relativ stabil și repetabil, între laturile interne ale aceluiași obiect sau fenomen, între obiecte sau fenomene diferite sau între stadiile succesive ale unui anumit proces. 86 Enunț sau formulă prin care se exprimă un raport esențial, necesar, general, relativ stabil și repetabil, între laturile interne ale aceluiași obiect sau fenomen, între obiecte sau fenomene diferite sau între stadiile succesive ale unui anumit proces. 87 Modificare cu caracter regulat care intervine într-un fenomen, proces etc., exprimând esența lui. 88 Categorie filozofică ce exprimă raporturi esențiale, necesare, generale, relativ stabile și repetabile în și între obiectele și fenomenele realității sau între stadiile succesive ale unui anumit proces. 89 Însușire inerentă și determinantă. 90 Factor director. 91 Fel de a fi, de a se manifesta, de a-și duce viața, considerat ca inerent cuiva. 92 Ceea ce constituie menirea cuiva. corectat(ă)

marțial¹, ~ă [At: NEGULICI / P: ~ți-al / V: (îvr) ~e / Pl: ~i, ~e / E: fr marțial, it marziale] 1-2 a, av Milităros. 3 a (Îs) Curte ~ă Denumire sub care funcționează în unele state tribunalul militar instituit în timp de război, de mobilizare, în timpul stării excepționale sau de asediu, și care judecă infracțiunile săvârșite atât de militari, cât și de civili. 4 a (Îs) Lege -ă Lege care autorizează, în unele state, folosirea forței armate pentru represiune internă. 5-6 av, a (Pex) (în mod) solemn. 7 a (Îs) Arte -e Ansamblu de sporturi de luptă originare din Japonia.

marțial², ~ă a [At: DN³ / Pl: -i, ~e / E: fr marțial] 1 (Chm; înv) Care conține fier. 2 (Med; îs) Carență ~ă Lipsă a fierului din alimentație, care cauzează anemie.

marțiale a, av vz marțial

ninja² smi, ain [At: MDA ms / P: nin-gia / E: jap ninja] 1-2 (Războinic) dintr-un clan japonez, care practică o artă marțială special concepută pentru acțiuni de diversiune și ambuscadă. 3-4 (Persoană) care practică o artă marțială asemănătoare cu a războinicilor ninja² (1). corectat(ă)

IONIC (< fr. ionique, de la Ionia, localitate în Asia minoră) Unitate metrică alcătuită din patru silabe, două lungi și două scurte. Ea este de două feluri: ionicul mic, format din patru silabe, două silabe scurte și două lungi (...) ex. sapienter (cu înțelepciune) și ionicul mare, din patru silabe, două lungi și două scurte (...) ex. prudentia (prudență). Termenul ionic mai este folosit și în denumirea versurilor alcătuite din unități metrice ionice (versuri ionice), precum și a poeziilor ionice sau sotadice, poezii cu caracter licențios. Versul ionic a fost folosit îndeosebi de liricii greci și de poeți latini, ca Marțial, Petroniu.

EPIGRAMĂ (< fr. épigramme; lat. lit. gr. epigramma, inscripție) Specie a poeziei lirice, caracteristică prin scurtimea ei, de obicei un catren – și prin satirizarea defectelor unei persoane sau ale unui grup de persoane, încheindu-se întotdeauna printr-o poantă. Ca și epigraful și epitaful (v.), la vechii greci, epigrama desemna acele scurte inscripții de pe pietrele funerare sau de pe alte opere de artă. În literatura universală s-au afirmat în domeniul epigramei scriitori ca Simonide din Keos, în literatura greacă; Marțial, în literatura latină; Voltaire, Piron, Cl. Marot, în literatura franceză; Lessing, în literatura germană; Pușkin, Antioh Cantemir, în literatura rusă ș.a. În literatura noastră, epigramiști de talent au fost: Cincinat Pavelescu, G. Topîrceanu, G. Ranetti, R. Rosetti, Al. O. Teodoreanu ș.a. Deși turnat în bronz el pare, Și gluma mea e-o petricea, Cînd îl ating cu ea îl doare, Că sun-a gol și-a tinichea. (T. MĂINESCU, Unui înfumurat)

BUFON (fr. bouffon; it. buffone) 1 Personaj comic, nu lipsit de istețime, la curțile regilor, pe care îi delecta cu purtarea, glumele și reflecțiile lui adesea caustice. 2 Actor interpretînd roluri de un comic grosolan. Existența unor asemenea actori, bufoni populari, este menționată la vechile popoare – persani, egipteni. La greci exista chiar o corporație a bufonilor, folosită de amfitrioni, în timpul banchetelor, de la greci trecînd apoi la romani. Mai tîrziu, bufonii apar ca personaje în creația dramatică (ex. bufonul din Regele Lear de Shakespeare), întruchipare a înțelepciunii poporului, care își îngăduiau, în glumele lor, să spună adevăruri usturătoare, fără teama de pedeapsă. În opera lui Homer, Thersit era bufonul oștirii grecești. Nu arareori în teatrele unde avea loc reprezentarea tragediilor lui Sofocle sau Euripide, bufonii amuzau pe atenieni. De asemenea, la romani, Seneca, Marțial, Suetoniu atestă existența, în epoca imperială, a bufonilor denumiți moriones. În teatrul spaniol bufonul era denumit gracioso, în cel englez, clown. În Franța, începînd cu secolul al V-lea, ei sînt cunoscuți sub denumirea de jongleurs. De asemenea, în cronicele și pravilele noastre este menționată existența, la curțile domnilor români, a unui fel de bufoni, măscărici, care, îmbrăcați în vestminte strident colorate, precedau alaiul domnesc, înveselind mulțimea prin mișcările lor iuți și vorbe de duh.

Iolanda Prenume feminin modern, recent împrumutat din onomastica apuseană, lolánda corespunde unui vechi nume francez atestat sub formele Yoláns, Yolánt, Yolént. Încercările de a explica numele în discuție urmează două căi, complet contradictorii. Pornind de la faptul că unele femei ilustre din istoria Franței au purtat numele și sub forma Violant sau Violante, cei mai mulți specialiști cred că Yolant ar proveni dintr-un lat. *Violantis, derivat de la subst. viola „viorea” (din acest punct de vedere ar fi sinonim cu → Viorica). Pe bună dreptate, această explicație a fost combătută de alți specialiști. În primul rînd numele Violantis nu este atestat în epoca clasică; doar la Marțial apare fem. Violentilla, pentru iubita unui poet din Padova, numită și lanthis – acesta din urmă o formație grecească care putea fi apropiat de viola. În al doilea rînd vechile nume franceze Yolans, Yolant etc. apar într-o perioadă în care se manifesta puternic influența onomasticii germane. Pe aceste considerente a fost emisă ipoteza originii germanice a numelui în discuție, apropiat de compusele în -lind, -lindis „scut” devenit în vechea franceză -lans. Primul element din Yolans, ar putea fi o reducere din Eut- (vechiul nordic Jódh „copil”) sau Idis- (vechiul saxon idis, vechiul german de sus itis „femeie, fecioară”), Eutlind și Idislind apar încă de la începutul sec. 7. (La acestea se pot adăuga și alte compuse cu -lind: Ermelinde, Teodolinde etc.). Devenit mai tîrziu în franceză Yolande, numele se răspîndește, începînd din secolul trecut, în toată Europa. ☐ Germ. Yolanda, magh. Jolán (de veche tradiție, datorită fiicei regelui Bela IV, beatificată), bg. Iolanda, Iolanta, rus. Iolanta etc.

soldățesc, ~ească a, sf [At: I. GOLESCU, C. / Pl: ~ești / E: soldat¹ + -esc] 1-2 a Care aparține soldaților¹ sau armatei Si: cazon, milităresc, militar, ostășesc, (rar) marțial, (îvp) oștenesc, (înv) oștesc, slujitoresc (5-6), (reg) cătănesc, voinicesc. 3-4 a Privitor la soldați¹ sau la armată Si: cazon, milităresc, militar, ostășesc, (rar) marțial, (îvp) oștenesc, (înv) oștesc, slujitoresc (7-8), (reg) cătănesc, voinicesc. 5-6 a Specific soldaților¹ și armatei Si: cazon, milităresc, militar, ostășesc, (rar) marțial, (îvp) oștenesc, (înv) oștesc, slujitoresc (9-10), (reg) cătănesc, voinicesc. 7-8 a Ca al soldaților¹, ca în armată Si: cazon, milităresc, militar, ostășesc, (rar) marțial, (îvp) oștenesc, (înv) oștesc, slujitoresc (11-12), (reg) cătănesc, voinicesc. 9 sfa (Trs; Mun) Dans popular executat de bărbați. 10 Melodie după care se execută dansul sodățeasca (9).

statariu, ~ie [At: STAMATI, D / Pl: ~ii / E: lat statarius] 1 a (Înv; d. principii de drept sau d. instanțe) Care a fost elaborat sau instituit spre a judeca și executa sentințe fără drept de apel și cu ajutorul forței armate. 2 a Care are un caracter marțial. 3 sn Lege care reglementează judecarea și executarea sentințelor fără drept de apel și cu ajutorul forței armate.

MARȚIAL, -Ă adj. 1. (Astăzi rar) Ostășesc, militar; milităresc, milităros. Cf. NEGULICI. Manevrele. . . slăbesc aerul marțial și impulsia militară a unei trupe. ROM. LIT. 131²/19. Din minutul ce. . . a dobîndit pușca și uniforma, el ia o ținută marțială ca și cînd ar fi fost în cele mai mari bătălii. I. IONESCU, D. 513. Pe cînd vrea să iasă pe ușe, apare micul maior de roșiori cu săbia scoasă și-i oprește trecerea, luînd o poză foarte marțială. CARAGIALE, O. I, 274. Muzica militară a companiei de onoare Cîntînd un marș marțial. REBREANU, R. I, 197. Silueta marțială a jandarmului. CAZIMIR, GR. 30. Ținuta lui era marțială și Impunătoare – „sta drept ca un soldat” – și avea în toată înfățișarea lui „un aer de comandir”. OȚETEA, T. V. 88. ◊ Curte marțială = denumire sub care funcționează, în unele state, tribunalul militar instituit în timp de război, de mobilizare, în timpul stării excepționale sau de asediu, și care judecă infracțiunile săvîrșite atît de militari cît și de civili. Cf. ALEXI, W., ȘĂINEANU, D. U. Citi sentința Curții marțiale a diviziei care osîndea la moarte prin ștreang pe sublocotenentul Svoboda. REBREANU, P. S. 22. Te-am dat la Curtea marțială și vei fi judecat după codul justiției militare. ARGHEZI, C. J. 239. N-are să-l slăbească pînă nu-l va aduce la judecata Curții marțiale. CAMILAR, N. I , 158. Lege marțială = lege care autorizează, în unele state, folosirea forței armate pentru represiune internă. Poliția streină, voind a pune capăt acestor ucideri, proclamă legea marțială. FILIMON, O. I, 318, cf. LM, BARCIANU, ȘĂINEANU, D. U. Se ține o ședință a guvernului in care se discută chiar acum dacă să li se aplice legea marțială. CAMIL PETRESCU, O. II, 573. ◊ (Adverbial) După el, înțepenit marțial în șa, cu carîmbii cizmelor peste genunchi, cu coiful său imens. . . urma Odobescu. id. ib. 244. 2. P. e x t. Solemn, grav, impunător. [Avea] o barbă marțiale, un piept ce sparge soarta C-o tare pațiență, și brațe musculoase. HELIADE, O. I, 230. Bogdan era în adevăr un barbat. . . cu față marțială. CALENDAR (1853), 46/27. Și nu vede oare d. Maiorescu că. . . poza prea marțială poate fi luată drept o dovadă de lipsă de argumente? GHEREA, ST. CR. III, 205. Domnu Pandele făcu un gest marțial, foarte potrivit cu jacheta pe talie. BASSARABESCU, S. N. 181. Un individ congestionat și marțial. CAZIMIR, GR. 109. Silindu-mă să par marțial, m-am împiedicat ca un bleg în opritoarea de la poartă. BRĂESCU, A. 152. Cînd Iliescu luă o atitudine marțială și deschise gura, lungul și urîtul musafir îi făcu semn cu mîna să nu înceapă. PAS, Z. IV, 140. (F i g.) La umbra unui paltin marțial. KLOPSTOCK, F. 306. ◊ (Adverbial) Uite-l! strigă grefierul marțial. REBREANU, NUV. 169. El călca marțial, gesticulînd larg și studiat. ULIERU, C. 94. A început să se plimbe marțial prin fața comisiei. CAMIL PETRESCU, O. II, 563. - Pronunțat: -ți-ál. - Pl.: marțiali, -e. - Și: (învechit, rar) marțiále adj. – Din fr. marțial, it. marziale.

MARȚIALE adj. v. marțial.

Cedo maiori sau maiori cedo (lat. „Cedez în fața unui mai mare”) în sensul de „mă plec”, „dau înapoi”. Aceste două cuvinte ar putea fi deviza slugarnicilor, dar în același timp și acul cu care să-i împungem. Autorul lor este renumitul epigramist roman Marțial și sînt notate în Spectaculorum liber (Cartea spectacolelor), în care el comentează jocurile și reprezentațiile organizate sub domnia împăratului Titus. LIT.

Difficiles nugae (lat. „Nimicuri dificile”, în sensul de: fleacuri pretențioase) – astfel denumește Marțial versurile sucite și enigmatice pe care le scriau unii poeți ca Sotades și Palaemon, azi complet uitați. Expresia se găsește în cartea a doua, epigrama 86, adresată lui Classicus și determină o concluzie, din păcate, încă uneori actuală pentru anumite elucubrații literare: „Cu astfel de șarade să pierd o-ntreagă zi? Să pun atîta trudă în niște nerozii? Ca Palaemon, poeme pentru cei proști nu scriu; Eu năzuiesc pe placul celor mai buni să fiu.” (traducerea: Tudor Măinescu) Prin extensiune, formula lui Marțial: difficiles nugae se aplică astăzi nu numai poemelor care o merită, ci oricăror bagatele cu pretenții de capodopere. LIT.

marțial (desp. -ți-al) adj. m., pl. marțiali; f. marțială, pl. marțiale

MÍNGE s. f. 1. Obiect sferic (rar ovoidal), de diverse mărimi, confecționat din cauciuc, piele, material plastic, cîrpe etc., umplut cu aer, cu păr, cu cílți etc. și folosit în diferite jocuri (sportive); (regional) cotcă, hapuc, loptă, surducă. Cercînd toți, în toate părțile, vreun leac, au merșterșuguit și această, de au aflat tavlie și minciia și păcii și alte multe giucării. HERODOT (1 645), 41, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 236. Cu copiii mă certam, Minei, arșicele jucam. MUMULEANU, C. 146/18, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU, LM. Mingea sare pînă la policandrul din tavanul salonului, unde turbură grozav liniștea ciucurilor de crista. CARAGIALE, O. I, 276, cf. DDRF, GHEȚIE, R. M., BARCIANU, TDRG. Părul de bou nu-l întrebuințează deât copiii mici, făcîndu-și din el mingea. PAMFILE, I. C. 3, cf. ȘĂINEANU, D. U. După minge și după cerc, alergau prin casă și prin curte. GALACTION, O. 306, cf. C. PETRESCU, C. V. 128. Răspunde în treacăt, în timp ce se apleacă după minge. SEBASTIAN, T. 83. Pe păretele din spatele biuroului trei panoplii. . . cea din mijloc, mai puțin marțială, alcătuită din două rachete de tenis cu presele lor și o rețea cu mingi albe. TEODOREANU, M. II, 23. Atunci ia racheta ea și el mingile. ARGHEZI, C. J. 16. Ce nu aveau ei acolo? Scrînciob, mingi de toate mărimile, paralele și capră de gimnastică. BENIUC, M. C. I, 71. Prinde mince, se spune despre cei care umblă după lucruri de nimic. Cf. ZANNE, P. IV, 448. ◊ (Ca termen de comparație) Ca pre o mince de copil îl arunca. NEGRUZZI, S. I, 125. Sînt un soi de vagabond. . . aruncat din post în post ca o minge. ALECSANDRI, T. 369. Umbla prin mîinile lor, de la unul la altul, ca o minge. ISPIRESCU, L. 108. [Veverița] îi privi o clipă cu ochișori negri, se dosi după o cracă, sări ca o minge castanie de păr în alt copac și se pierdu în frunziș. SĂM. VI, 336. Ca o minge se prăvale, Se coboară și se suie Prin hîrtoapele din vale; Uite-l nu e, uite-l nu e! TOPÎRCEANU, M. 27. Un nor rotund ca o minge, părea de zăpadă. SAHIA, N. 86. S-o arunci în sus, ca pe o mingie. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I, 129. Zmeul a tăiat cît clipești o căpătínă de acestea, au luat-o în mîni ca pe o minge și s-au dus. . . acasă. SBIERA, P. 180. D-a mingea în afară (ALR II 4348/353) sau de-a mincea-n opt și-n șase (ib. 4 348/172), de-a mingea pă (sau în) țăl (ib. 4 348/272, 346), mingea pă fugă (ib. 4 348/182) = oină. De-a mingea sau mingea călărită (H VII 172), de-a mingea-n cer (ALR II 4381/784), de-a mincea-n găurele (ib. 4381/182), de-a mingea-n perete (ib. 4347/987), mincea-n perghel (H, XII 176), de-a mincea-n vacă (ALR II 4381/182) = nume dat unor jocuri cu mingea (1), nedefinite mai de aproape. Foarte bine. . . Cum vrei să ne batem? De-a mingea, ori de-a baba-oarba? ALECSANDRI, T. I, 205, cf. PAMFILE, J. III, 16, H I 350, II 82, 101, 119, 208, III 38, X 378, 454, 467, XVI 161, XVIII 27, 147, 262, ȘEZ. II, 62. El nu se juca cu ceilalți prunci, de-a caii și de-a minja. MERA, L. B. 92. Ne jucăm de-a micea. MAT. DIALECT, i, 181. De-a mingea-n cuc v. c u c. ♦ Joc cu mingea (1). Dumineca, cînd ceilalți băieți de sama lui să duceau la minge ori la poarcă, el se tot făcea că are treabă în preajma casei Irinei. BUJOR, S. 80. 2. (Prin Maram. și Bucov.) Cocoloș de mămăligă sau de pămînt. Cf. ALR II 3 527/353, 386. ♦ (Regional) Ghem de lînă. Cf. ALR II, 3 527/172, 386, 682, 705, 762, 876. - Pl. : mingi. – Și: (învechit și regional) mince, míncie, (regional) míngíe, míge (ALR I 1699/590), mice, micie (H X 467, XVIII 27, 262, ALR 11 699/18,229), ménge (ALR I 1699/885) s. f. – Dintr-un cuvînt slav neatestat, pentru care cf. slav. m ê č, v. rus. м и ч ь.

Mens sana in corpore sano (lat. „O minte sănătoasă într-un corp sănătos”) – E deviza sportului. Aparține lui Iuvenal. Omul cu adevărat ințelept – spune poetul în Satire (X, 536) – nu cere cerului decît sănătatea spiritului dimpreună cu sănătatea corpului. Odată cu dezvoltarea sporturilor, cuvintele lui Iuvenal au căpătat și o altă interpretare: sănătatea trupească condiționează și asigură pe cea a minții. Marțial a mers mai departe și a pus semnul egalității între viață și sănătate (vezi: Non est vivere...).

Non est vivere, sed valere, vita (lat. „Nu-i totul să trăiești, ci să fii sănătos”) – Marțial, Epigrame (VI, 60). Dacă scădem – spune poetul latin – din zilele noastre timpul consumat de febre crude, tristeți grave și dureri chinuitoare, ajungem dintr-un salt de la copilărie la bătrînețe. Deci, o prețuire a sănătății trupești și spirituale. (Vezi și: Mens sana…) LIT.

Semper homo bonus tiro est (lat. „Totdeauna omul bun e un debutant”) – Marțial, Epigrame, (c. XII, ep. 51). Aici cuvîntul „debutant” are înțelesul de naiv, lipsit, de experiență, ceea ce de obicei e caracteristic unui începător. Se referă la un anume Fabulinus, care fiind un bărbat de treabă, e considerat prost și e mereu înșelat. Goethe a alcătuit, după versul lui Marțial, un proverb mai scurt, dar cu același înțeles: Bonus vir semper tiro. LIT.

Ut ameris, ama! (lat. „Iubește, ca să fii iubit!”) – Marțial, Epigrame (VI, 11). Intitulată simbolic Oreste și Pilade, epigrama se referă la prietenie și e adresată amicului Marcus, care se lăfăie în lux, în timp ce autorul duce un trai modest, sărac. „Îmi ceri să te iubesc, Marcus? Te poartă ca Oreste, de vrei să fiu Pilade! Iubește, dacă dorești să fii iubit! Și Seneca a spus același lucru. Vezi: ”Si vis amari, ama!" LIT.

NERV s. m. 1. (La pl.) Coarda dorsală a sturionilor, uscată la soare și folosită în alimentație. Nevre, de 70 ocă, 1 leu vechiu (a. 1726-1733). n. a. bogdan, c. m. 160. Coarda dorsală a sturionilor, zisă la noi „nervi de morun” ...se scoate și se usucă bine la soare. antipa, p. 711, cf. t. papahagi, c. l. Nervuri de cegă și de morun. nica, l. vam. 116. ◊ (Învechit) Nevre de bou = partea groasă a ligamentului cervical posterior al boului sau al calului care, uscată, este folosită ca instrument de lovire; vînă de bou. Un nenorocit... lungit la pămînt și măsurat de-a lungul spinării cu patru nevre de bou. ap. tdrg. 2. (Anat.; mai ales la pl.) Fiecare dintre filamentele care leagă diversele părți ale corpului cu centrii nervoși, conducînd la aceștia impulsul senzațiilor și transmițînd de la aceștia spre periferie comenzile. Nervul mirositori. amfilohie, g. f. 275^r/3, cf. 274^r/15. Sistema nervelor. v. popp, a. m. 10. Nevrele sau organele simțirei. teodori, a. 76/4. Nervă opticească. vîrnav, l. 140^r/4. Gingiile au multe vinișoare fără nervuri. pov. 23/20, cf. 8/2. Alunile..., stafidile hrănește nevrile. piscupescu, o. 194/22. Slăbiciunea nevrelor ori și din ce pricină de boală se va trage, se tămăduiește... prin întrebuințarea băilor de apă rece. descr. așez. 105/10, cf. valian, v., negulici, polizu. Cuvîntul „idee” ...arată impresia produsă asupra inteligenței noastre prin nervi sau imaginea acestei impresii rămasă în memorie. maiorescu, l. 17, cf. 25. Fiece nerv este alcătuit din două feluri de fibre nervoase. conta, o. c. 29. A foamei simțire E șarpe, ducîndu-și a ei zvîrcolire În pîntec, în sînge, în nervii-ndîrjiți. macedonski, o. i, 146. Suferințele omenești sînt înfățișate așa cum trebuie și pot să fie asemenea suferinți, la oameni cu nervii sănătoși. gherea, st. cr. ii, 111. La partea posterioară străbate în ochi nervul optic. poni, f. 390. Viața sa intelectuală îi adusese obișnuitele indispozițiuni de nervi. bacovia, o. 241. Trei ceasuri răbdarea oamenilor a stat întinsă, ca nervii unui dinte bolnav. sadoveanu, m. c. 102. Nervii senzitivi răspund cu același fel de senzații, oricare ar fi natura agentului care i-ar acționa. vianu, m. 92. Nervii i se destinseră într-o baie călduță. camil petrescu, n. 27. Nervul circonflex își are originea aparentă comună cu cel radial. parhon, o. a. i, 123. Nervii măduvei spinării. c. antonescu, p. 44, cf. 47. Singurătatea deplină, întunericul veșnic, bîjbîiala în spațiul necunoscut te roade încet, încît îți slăbește nervii. barbu, ș. n. 44. ◊ (Cu aluzie la excitabilitatea nervilor) Cînd te văd așa, mi se zgîrcesc nervile. negruzzi, s. iii, 58. Parfumul din camera celebrei noastre Calipso din Pasagiul Român poate să le iriteze nevrele. filimon, o. i, 377. Îmi irita nervele cu strîmbăturile lui. alecsandri, t. 1 313. Nemaiputîndu-și stăpîni nervele, se repezi ca o săgeată asupra obraznicului. gane, n. ii, 150. Aceste excursii sînt făcute pentru odihnă, pentru a liniști nervii de zgomotul și grija orașului. gherea, st. cr. iii, 285. Natura și cerul plin de soare păreau că voiesc să ajute nervii lor obosiți. bacovia, o. 242. Rîsul acesta îi lua nervii în răspăr și-l întrista. galan, b. ii, 175. ◊ Boală de nervi = boală nervoasă, v. nervos (2). Bolnav de nervi = persoană care suferă de o boală nervoasă. Proiecțiuni cinematografice reprezentînd persoane bolnave de nervi. f (1900), 597. ◊ Expr. A avea nervi = a fi enervat, a avea o izbucnire nervoasă, (regional) a avea meși². Obrazul... s-a uscat, glasul s-a ascuțit, cîteodată are nervi și nu vrea să vadă pe nimeni. c. petrescu, a. 451. A-l apuca nervii = a avea o criză nervoasă, un acces de nervi. Nu vei putea să suferi scălămbăturile și declamările lui, fără să te apuce nevrele de rîs. filimon, o. i, 373. A fi în nervi = a fi enervat; a fi în starea de spirit necesară pentru ceva. Acum cînd sînt în nervi... mă oprește mila. pas, z. i, 98. A avea nervii slabi = a fi ușor iritabil sau impresionabil. Începi să joci „pe doamna” cu nervi slabi. f (1906), 2. Văz că ai nervii slabi, galan. b. ii, 132. Stare de nervi = starea omului nervos (3); nervozitate, încordare. Din multe și multe adunate, am căzut într-o stare de nervi cum rar mi s-a-ntîmplat. caragiale, o. vii, 131. 3. (Bot.; rar) Nervură (1). Nervile ce să văd prin frunze. amfilohie, g. f. 243^v/6, cf. LTR² xi, 426. 4. Tendon, ligament (cu nervi 1); mușchi (străbătut de nervi). Dezrădăcinarea nervului tendinos, adecă a vînăi mușchiului de supt limbă. învățătură, 111/11. Aceast-adăogire De păr, de zgîrci, de nerve, această prelungire Absurdă a spinării, [coada], e proba cea mai mare D-o minte mărginită. heliade, o. i, 298, cf. pontbriant, d. Să te întorci de-acolo cu nervele oțelite. alecsandri, s. 144, cf. lm. Nervii... de nobil animal [ai calului], în presimțirea groaznicei furtune, vibrau-vibrau. galaction, o. 79. [Nevăstuica] are un corp foarte mlădios. E tot mușchi și nervi, forță și flexibilitate. stoica, vIn. 111. 5. Fig. Putere, vigoare; bărbăție; ritm susținut. El se grăbi a scrie sultanului... că nervul oștilor e cu dînsul. bălcescu, m. v. 180. Era atîta nerv în ritm, atîta suflare marțială în executarea bătrînului cîntec popular, că m-așezai pe laviță... și-ncepui să-l acompaniez. caragiale, n. s. 51. Un șir de întîmplări, o serie de detalii ale vieții din închisoare se încheagă în povestiri concise, pline de nerv. l 1960, nr. 55, 2/2. O reprezentare cam prea blajină și idilică a vieții paralizează... nervul epic al multor schițe. gl 1962, nr. 419, 2/7. – pl.: nervi și (învechit, n.) nerve, nervuri. – Și: (învechit) nervă, nevră s. f., nevru (pl. și, n., nevre) s. m. – Din lat. nervus, it. nervo, fr. nerf, – Nevru < ngr. νευρον.

*NERV sm. 1 🫀 Fie-care din firicelele albicioase reunite la un loc care transmit creierului sensațiunile, iar mușchilor mișcările: ~ii ochiului; atac de ~i, spasmuri însoțite sau nu de mișcări convulsive și de țipete, Ⓟ nevricale, istericale ¶ 2 Ⓕ Energie, vigoare: era atîta ~ în ritm, atîta suflare marțială în executarea bătrînului cîntec popular (CAR.) ¶ 3 Ⓕ ~ul afacerilor, războiului, banii [lat.].

holeră În afară de înțelesul de „boală”, acest cuvînt mai are și pe acela, de „xanthium spinosum”, plantă spinoasă. Dicționarele noastre nu pun problema etimologiei pentru acest al doilea sens, deoarece consideră că e vorba de un singur cuvînt cu două înțelesuri diferite, și aceasta cu atît mai mult cu cît DA arată că poporul bea zeama rădăcini. ca medicament contra bolii. Altă, justificare a sensului al doilea prin cel dintîi, destul de naivă, o găsim la I. Ionescu, citat de DA : „o buruiană care este atît de rea . . . și de vătămătoare, cît romînii au numit-o holeră”. Este însă foarte probabil că avem de-a face cu două cuvinte diferite sau, în cel mai bun caz, cu un singur cuvînt, dar venit pe două căi diferite. Pentru numele bolii, DU pornește de la greaca modernă, DA nu se pronunță, TDRG face apel la polonă și rusă, iar CADE și DLRM numai la rusă. Nici unul dintre dicționare nu semnalează că cuvîntul există, exact cu aceeași formă, în bulgară și în ucraineană (de unde vine forma moldovenească ho'leră ?). Cât despre numele plantei, acesta vine cu siguranță din rusă sau ucraineană (DU; Semcinski, p. 86), după cum reiese și din sinonimele scai rusesc, scăiete muscălesc (Panțu, s.v.) și din anecdota reprodusă de TDRG. Dacă într-adevăr se pisează rădăcina și se bea zeama, aceasta trebuie să se explice ca o influență a complexului sonor asupra conținutului, în felul arătat în SLG,, p. 198-199. Vezi și exemplele grupate sub cîrtiță, broască, sub corăbiele, cum și cazul lui urechelniță,, SCL, XII (1961), p. 277, și credința la care face aluzie Marțial, V, 29 : cine mănîncă iepure (lepŏrem) va avea grație (lepōrem) șapte zile.

marciale adv. (muz.; indică modul de executare a unei piese muzicale) grav, marțial, profondo, solemn.

CURTE sf. 1 Spațiul descoperit, împrejmuit cu gard sau cu zid, în jurul unei case ¶ 2 Casă boierească (la țară): au trăit boerește, nu într’un bordeiu, ci într’o ~ mîndră (SB.) ¶ 3 Persoanele care locuesc într’o casă boierească: toată ~a boierească trăește liniștită și bogată (D.-ZAMF.) ¶ 4 Palat domnesc, palatul unui suveran: a fost primit la ~ ¶ 5 Domnul, suveranul, împreună cu familia sau cu suita lui: ~a și-a luat reședința la Sinaia ¶ 6 Ⓕ Măguliri adresate cuiva, atențiune deosebită arătată cuiva (în spec. unei femei) spre a-i plăcea, spre a-i cîștiga favoarea: a face ~; supărat pe femei că nu-i mai primesc ~a (NEGR.) ¶ 7 ⚖️ Tribunal superior: și pr. ext. membrii unui astfel de tribunal: ~a de Apel, tribunal superior unde se judecă apelurile făcute în contra sentințelor tribunalelor de primă instanță; ~a cu Jurați, cîte una în fie-care județ, judecă la intervale determinate, crimele, delictele politice sau de presă; ~a de Casație 👉 CASAȚIE; ~ marțială 👉 MARȚIAL; ~a de Conturi 👉 CONT ¶ 8 💫 Ⓟ ~a soarelui, cearcăn în jurul soarelui: dacă soarele are cearcăn în jur e semn de ploaie, dar dacă cearcănul, numit și ~a soarelui, e mare, e a secetă (GRM.) [lat. vulg. * cŭrtem < cohortem].

marțial, -ă adj., adv. I adj. 1 (milit.; în opoz. cu „pașnic”) războinic, <înv.> războinicesc. Încăierarea celor două bande de interlopi a avut un caracter marțial. 2 (despre modul de a se comporta al oamenilor, despre ținuta lor etc.) cazon, milităros, <fig.> războinic. Bărbatul are un aer marțial. 3 (despre atitudini, manifestări etc. ale oamenilor) grav, serios, solemn, <fam.> doctoral, <înv.> solemnel, <deprec.> profesoral. Tonul discursului a fost marțial. În timpul ceremoniei participanții au o ținută marțială. 4 (milit.; rar) v. Cazon. Militar. Milităresc. Ostășesc. Soldățesc. II adv. (muz.; indică modul de executare a unei piese muzicale) grav, marciale, profondo, solemn.