A¹ s. m. invar. Prima literă a alfabetului limbii române; sunetul notat cu această literă (vocală deschisă nerotunjită medială). ◊ Expr. De la a la z = de la început până la sfârșit; totul, în întregime.

Ă s. m. invar. A doua literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (vocală medială, cu deschidere (4) mijlocie, nerotunjită (2)).

 s. m. invar. A treia literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (vocală medială, închisă² (8), nerotunjită (2)).

B s. m. invar. A patra literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană oclusivă bilabială sonoră (4)). [Pr.: be]

C s. m. invar. A cincea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană semioclusivă prepalatală surdă (2) în grupurile ce, ci, oclusivă palatală (2) surdă în grupurile che, chi și oclusivă velară surdă în celelalte poziții). [Pr.: ce]

D s. m. invar. A șasea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană oclusivă dentală sonoră (4)). [Pr.: de]

DACOROMÂN, -Ă, dacoromâni, -e, adj., s. m. 1. Adj. (Despre dialecte, graiuri, cuvinte) Care aparține românilor sau privitor la românii din nordul Dunării. ♦ (Substantivat, f.) Dialect vorbit de dacoromâni, cel mai răspândit și mai dezvoltat dintre dialectele limbii române. 2. S. m. (De obicei la pl.) Român din nordul Dunării. – Dac + român.

E¹ s. m. invar. A șaptea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (vocală prepalatală mijlocie nerotunjită (2)).

F s. m. invar. A opta literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană fricativă labiodentală surdă (2)). [Pr.: fe]

G s. m. invar. A noua literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană semioclusivă prepalatală sonoră (4) când este urmată de e sau i; oclusivă palatală (2) sonoră în grupurile ghi și ghe; oclusivă velară sonoră în toate celelalte poziții). [Pr.: ghe]

H s. m. invar. A zecea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană fricativă laringală, velară sau palatală (2)). ◊ Ora H = oră secretă, legată de momentul în care trupele pornesc la atac; moment stabilit pentru începerea unei acțiuni. [Pr.: ha]

I¹ s. m. invar. A unsprezecea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (cea mai închisă (8) vocală, nerotunjită (2), din seria anterioară (3)). ◊ Expr. A (nu) pune punctul pe i = a (nu) reda esențialul într-o discuție, a (nu) sublinia faptele semnificative.

ISTROROMÂN, -Ă, istroromâni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de limbă română ce trăiește în peninsula Istria. 2. Adj. Care aparține istroromânilor (1), privitor la istroromâni. ♦ (Substantivat, f.) Idiomul istroromân. – Istria (n. pr.) + român.

ITALIENISM, (1) italienisme, s. n. 1. Element de jargon împrumutat (fără necesitate) din limba italiană. 2. Curent lingvistic din sec. XIX care urmărea să apropie prin mijloace artificiale limba română de italiană. [Pr.: -li-e-] – Din it. italianismo, fr. italianisme.

Î s. m. invar. A douăsprezecea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (vocală închisă (8), nerotunjită (2), din seria medială).

J s. m. invar. A treisprezecea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană fricativă prepalatală sonoră (4)). [Pr.: je]

K s. m. invar. A paisprezecea literă a alfabetului limbii române, folosită în scrierea numelor proprii și în neologisme cu caracter internațional; sunete notate cu această literă: a) consoană oclusivă palatală (2) surdă (2), cu valoarea grupului de litere ch înainte de e și i; b) consoană oclusivă velară surdă, cu valoarea literei c. [Pr.: ca]

L s. m. invar. A cincisprezecea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană sonantă lichidă (3) laterală (2) dentală). [Pr.: le]

M s. m. invar. A șaisprezecea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană sonantă oclusivă nazală (2) bilabială). [Pr.: me]

N s. m. invar. A șaptesprezecea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană nazală (2) dentală). [Pr.: ne, en]

O¹ s. m. invar. A optsprezecea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (vocală cu deschidere (4) mijlocie, rotunjită (2), din seria posterioară).

P s. m. invar. A nouăsprezecea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană oclusivă bilabială surdă (2)). [Pr.: pe]

Q s. m. invar. A douăzecea literă a alfabetului limbii române, (consoană) folosită în scrierea numelor proprii și în neologisme cu caracter internațional. [Pr.: chiu]

R s. m. invar. A douăzeci și una literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană sonantă lichidă (3) vibrantă (1) dentală). [Pr.: re]

ROTACISM, (2) rotacisme, s. n. 1. Fenomen fonetic care constă în transformarea unei consoane intervocalice în „r”. 2. Transformarea în limba română a lui „n” intervocalic în „r”, la cuvintele moștenite din limba latină. – Din fr. rhotacisme.

S s. m. invar. A douăzeci și doua literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană constrictivă dentală surdă (2)). [Pr.: se]

Ș¹ s. m. invar. A douăzeci și treia literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană constrictivă prepalatală surdă (2)). [Pr.: șe]

T s. m. invar. A douăzeci și patra literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană oclusivă dentală surdă (2)). [Pr.: te]

Ț s. m. invar. A douăzeci și cincea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană semioclusivă dentală sonoră (4)). [Pr.: țe]

U¹ s. m. invar. A douăzeci și șasea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (vocală închisă² (8), rotunjită (2), din seria posterioară).

V s. m. invar. A douăzeci și șaptea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană fricativă labiodentală sonoră (4)). [Pr.: ve]

W s. m. invar. A douăzeci și opta literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (având de obicei valoarea lui v sau a lui u semivocalic), care apare în neologisme internaționale precum și în nume proprii străine. [Pr.: dublu ve]

X s. m. invar. A douăzeci și noua literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă, care redă pe cs (la începutul cuvintelor sau în cuvinte ca „explozie”, „expoziție” etc.) sau pe gz (în cuvinte ca „exemplu”, „examen” etc.). ♦ Simbol matematic pentru numărul 10 în sistemul roman de scriere a numerelor. ♦ (Fiz.; în sintagma) Radiație (sau raze) X = radiație de natură electromagnetică de mică lungime de undă, care impresionează (2) placa fotografică. [Pr.: ics]

Y s. m. invar. A treizecea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă, având în general diverse valori ale lui i, care apare în neologisme internaționale și în nume proprii străine. [Pr.: igrec]

Z s. m. invar. A treizeci și una literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană fricativă dentală sonoră (4)). [Pr.: ze]

ROMÂNISM, (2) românisme, s. n. 1. Sentiment național al românilor (I 1); spirit românesc. 2. (Rar) Cuvânt sau expresie specifică limbii române. – Român + suf. -ism.

ROMÂNIZA, românizez, vb. I. Tranz. A da unui cuvânt sau unei expresii străine introduse în limba română o formă potrivită cu normele, cu structura acestei limbi. – Român + suf. -iza.

ROMÂN, -Ă, români, -e, s. m. și f., adj. I. S. m. și f.^[1] 1. Persoană care aparține populației de bază a României sau este originară din România. 2. (Pop.) Țăran. ♦ Bărbat, soț. ♦ Om (în general), bărbat. 3. (În forma rumân) Denumire dată, în evul mediu, în Țara Românească, țăranilor dependenți de stăpânii feudali; iobag, vecin. II. Adj. Care aparține României sau românilor (I 1), referitor la România sau la români; românesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de români. Româna comună (sau primitivă) = stadiu în evoluția limbii române anterior diferențierii dialectale; străromână. [Var.: rumân s. m.] – Lat. romanus.

ANUME adj. invar., adv. I. Adj. invar. Care se face, se spune etc. în mod special. O vorbă anume. II. Adv. 1. Cu nume de... ♦ Iată care; adică. În limba română sunt trei genuri, și anume: masculin, feminin și neutru. 2. Înadins, special; cu scopul. A venit anume pentru mine. 3. În mod precis, exact. Cât anume? – A³ + nume.

AROMÂNCĂ, aromânce, s. f. Femeie care face parte din populația de limbă română ce trăiește în sudul Peninsulei Balcanice (prin Epir și Macedonia). – Aromân + suf. -că.

LATINISM, (1) latinisme, s. n. 1. Cuvânt, formă sau construcție sintactică împrumutate (fără necesitate) din limba latină (și neasimilate încă în limba care a făcut împrumutul). 2. Curent apărut în lingvistica și în filologia românească din sec. XIX, care, pentru a demonstra caracterul latin al limbii române, a încercat să elimine din ea cuvintele de alte origini și să modifice astfel forma celor latine, încât să le apropie cât mai mult de forma originară; a contribuit la generalizarea scrierii cu caractere latine și a adus noi argumente în sprijinul originii latine a limbii române. – Din fr. latinisme. Cf. latin.

CITIRE, citiri, s. f. Acțiunea de a citi. 1. Lectură. ◊ Carte de citire = manual de limba română pentru primele clase elementare. 2. Descifrare, interpretare. [Var.: (pop.) cetire s. f.] – V. citi.

MEGLENOROMÂN, -Ă, meglenoromâni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația romanică aflată în sudul Peninsulei Balcanice, în regiunea Meglen. 2. Adj. Care aparține meglenoromânilor (1) sau limbii lor, privitor la meglenoromâni. ♦ (Substantivat, f.) Idiom vorbit de meglenoromâni și care reprezintă un dialect al limbii române. – Meglen (n. pr.) + român.^[1]

NEROMÂNESC, -EASCĂ, neromânești, adj. (Despre modul de exprimare, de pronunțare al cuiva) Care este greșit din punctul de vedere al limbii române. Construcție neromânească. – Ne- + românesc.

PARTICIPIU, participii, s. n. Mod verbal impersonal și nepredicativ, cu forme deosebite după gen și după număr, denumind acțiunea suferită de un obiect. ◊ (În vechea terminologie a gramaticii limbii române) Participiu prezent = gerunziu. – Din lat. participium, it. participio, fr. participe.

ROMÂNESC, -EASCĂ, românești, adj. Care aparține României sau populației ei, privitor la România sau la populația ei. ♦ (Ca n. pr.) Țara Românească = numele oficial al Munteniei (și Olteniei) până la unirea principatelor. ♦ (Substantivat, f.) Limba română. [Var.: rumânesc, -ească adj.] – Român + suf. -esc.

ROMÂNEȘTE adv. Ca românii, în felul românilor; în limba română. – Român + suf. -ește.

ROMÂNI, românesc, vb. IV. (Înv.) 1. Refl. și tranz. A adopta sau a face să adopte obiceiurile, caracterul, limba românilor. 2. Tranz. A traduce în românește. – Din român.

ROMÂNIE s. f. 1. (Înv.) Limba română. ◊ Expr. Pe românie = în românește, în limba română. 2. (În forma rumânie) Condiție a țăranilor din Țara Românească dependenți de stăpânul feudal al moșiei (domn, boieri, mănăstiri); condiție de rumân; iobăgie. [Var.: rumânie s. f.] – Român + suf. -ie.

ROMÂNIZAT, -Ă, românizați, -te, adj. 1. Care a trecut (în anumite împrejurări istorice) la naționalitatea română; care a devenit român (I 1). 2. (Despre cuvinte și expresii străine intrate în limba română) Care a căpătat o formă potrivită cu structura limbii române. – V. româniza.

SCURT, -Ă, scurți, -te, adj. adv., s. f. I. Adj. 1. (Despre obiecte) De lungime redusă. ♦ (Despre distanțe, drumuri) Care se parcurge în puțin timp (având o lungime redusă). ♦ (Substantivat, f. pl.) Unde scurte. ♦ Expr. A lua (sau a ține pe cineva) de (sau din) scurt = a trata (pe cineva) cu asprime, a supune (pe cineva) unei discipline severe. (Substantivat, f.) A trage scurta = a duce greul, a suporta consecințe (neplăcute). ♦ Infinitiv scurt = formă de infinitiv în limba română, care poartă caracteristica conjugării. ♦ (Despre opere literare sau științifice) De proporții reduse. ♦ (Despre vorbire) Concis, fără multe cuvinte. ◊ Loc. adv. În (sau pe) scurt = fără multe cuvinte, în puține vorbe. ♦ Fig. Mărginit, redus. 2. (Despre părți ale corpului) De lungime mică; (despre ființe) mic de statură, scund. ◊ Vedere scurtă = miopie. ◊ Expr. (A fi) scurt de vedere = (a fi) miop. A avea mână scurtă = a fi zgârcit. ♦ (Despre lucruri) Care are o înălțime mică. 3. (Despre vreme sau despre alte noțiuni temporale) Care durează puțin, care trece sau se termină repede. ◊ Silabă (sau vocală) scurtă = silabă (sau vocală) care are o durată mai mică decât durata medie. ◊ Expr. În (sau peste) scurt timp sau în scurtă vreme = în curând. II. Adv. 1. Brusc, repede. Se oprește scurt. ♦ Fără multă vorbă; fără a admite replică, energic. I-a poruncit scurt. 2. (De) la distanță mică; p. ext. strâns. A lega scurt. III. S. f. 1. Haină groasă, de obicei vătuită sau îmblănită, lungă până deasupra genunchilor. 2. (Pop.) Inflamare a ganglionilor de la subsuoară sau din regiunea inghinală; adenopatie axială sau inghinală. – Probabil lat. *excurtus (= curtus) sau din scurta (derivat regresiv).

STRĂROMÂNĂ s. f. (Lingv.) Stadiu în evoluția limbii române anterior diferențierii dialectale; română comună, română primitivă. – Pref. stră- + română (după germ. urrumänisch).

FLEXIUNE s. 1. arcuire, curbare, încovoiere, îndoire. (Mișcări de ~, în gimnastică.) 2. (GRAM.) (înv.) plecare. (~ în limba română.) 3. (GRAM.) flexiune nominală = declinare, declinație, (înv.) plecare. (~ unui substantiv.)

FONOLOGIC adj. (FON.) fonematic. (Sistemul ~ al limbii române.)

NEOLOGISM s. (LINGV.) (neobișnuit) novicism. (Un ~ romanic al limbii române.)

ORIGINE s. 1. geneză, (livr.) matrice. (~ unui fenomen.) 2. început, obârșie, proveniență, sursă, (livr.) sorginte, (înv.) începătură, (fig.) izvor, sâmbure. (~ daco-latină a limbii române.) 3. (LINGV.) v. etimologie. 4. naștere, obârșie, proveniență, (livr.) extracție, matrice, stirpe, (rar) provenire, spiță, (astăzi rar) seminție, (înv. și reg.) neam, (înv.) purcedere, purces. (Era țăran prin ~.) 5. ascendență, obârșie. (Are o ~ modestă.) 6. v. obârșie. 7. v. sursă. 8. v. cauză.

ORTOGRAFIE s. (LINGV.) scriere, (înv.) scriptură. (Despre ~ limbii române.)

SCRIERE s. 1. (înv.) scrisoare. (~ literelor alfabetului.) 2. (înv.) scriptură, scrisoare. (Vorbire și ~.) 3. v. caligrafiere. 4. (înv.) scrisoare. (~ au luat-o de la romani.) 5. v. creare. 6. v. lucrare. 7. v. carte. 8. scriere dramatică v. piesă. 9. (înv. și pop.) slovă. (Descifra cu greutate ~ chirilică.) 10. scris, (rar) scriitură, (înv. și pop.) scrisoare, slovă, (înv.) scriptură. (Avea o ~ frumoasă.) 11. grafie, scris, (rar) scriitură. (I-a recunoscut ~.) 12. ortografie, (înv.) scriptură. (Despre ~ limbii române.)

SITUA vb. 1. a se clasa, a se clasifica, a se plasa. (S-a ~ al șaptelea la concurs.) 2. a (se) amplasa, a (se) așeza, a (se) fixa, a (se) plasa, a (se) stabili. (A ~ uzina în apropiere de...) 3. a se afla, a fi, a se găsi, a veni, (înv. și pop.) a cădea. (Satul se ~ pe Olt.) 4. a (se) plasa, a (se) pune. (Articolul enclitic se ~ la sfârșitul numelui, în limba română.)

SUBSTRAT s. 1. bază. (~ul popular al baladei.) 2. (LINGV.) element autohton. (~ din lexicul limbii române.)

română (limba) s. f., g.-d. art. românei

românie (limba română) s. f., art. românia, g.-d. românii, art. româniei

AROMÂNĂ f. mai ales art. Dialect al limbii române vorbit de aromâni. /Din armân înv.

ISTROROMÂNĂ f. mai ales art. Dialect al limbii române vorbit de istroromâni. /Istro+ român

ITALIENISM ~e n. 1) Curent lingvistic apărut în sec. XIX, care căuta în mod artificial să apropie limba română de limba italiană. 2) Împrumut lexical din limba italiană. /italian + suf. ~ism

MEGLENITĂ f. mai ales art. Dialect al limbii române vorbit de megleniți; meglenoromâna. /Din Meglen n. pr.

MEGLENOROMÂNĂ f. mai ales art. Dialect al limbii române vorbit de meglenoromâni; meglenită. /Meglen n. pr. + român

ROMÂNEȘTE adv. 1) În felul românilor; ca românii. 2) În limba română. /român + suf. ~ește

ROMÂNISM n. 1) Sentiment național al românilor. 2) rar Cuvânt sau expresie specifică limbii române. /român + suf. ~ism

ANALOGISM s.n. 1. Raționament prin analogie; gîndire analogică. 2. Teorie a lui Aron Pumnul, care încerca să dea limbii române o ortografie practică și o explicație teoretică, întemeiate pe principii analogice. [Cf. fr. analogisme].

CATERING s.n. Cuvânt recent, de origine engleză, care, atât în Marea Britanie, cât și în SUA, denumește activitatea de alimentație publică în toată complexitatea ei, fiind sinonim cu fr. restauration – restaurație; preluat în limba română cu sens restrâns, de livrare și servire de preparate culinare și băuturi sau de organizare de evenimente sociale (nunți, aniversări etc.) și de afaceri (bufete, cocteiluri etc.) în alte locuri (sedii de firme, instituții) decât restaurantele, de către unități specializate, la comanda unui client (persoană fizică sau juridică). – Din engl. catering.

ITALIENISM s.n. 1. Element de jargon de origine italiană. 2. Curent lingvistic inițiat de I. Heliade-Rădulescu, care urmărea apropierea prin mijloace artificiale a limbii române de limba italiană. [Pron. -li-e-. / cf. fr. italianisme].

AMBIGEN, -Ă adj. Gen ambigen = nume impropriu pentru genul neutru din limba română. [< lat. ambigenus].

LATINISM s.n. 1. Cuvînt, construcție împrumutate din latină; neologism de origine latină. 2. Tendință a unor lingviști români din sec. XVIII-XIX de a da limbii române un aspect cît mai apropiat de cel al limbii latine, excluzînd cuvintele de altă origine; curentul latinist. [Cf. fr. latinisme].

ETIMOLOGISM s. n. tendință de a reforma limba română literară de la sfârșitul sec. XIX, apropiind-o de o formă a ei mai veche. (< fr. étymologisme)

ITALIENISM s. n. 1. cuvânt, expresie, element de jargon de origine italiană. 2. curent lingvistic inițiat de I. Heliade Rădulescu, care urmărea apropierea, prin mijloace artificiale, a limbii române de limba italiană. 3. habitudine, caracter italian. (< it. italianismo, fr. italianisme)

PROTOROMÂNĂ s. n. limbă română comună vorbită între sec. VI și XIII în nordul și sudul Dunării. (< proto- + română)

ROTACISM s. n. fenomen fonetic, constând în transformarea unei consoane intervocalice în r; (în limba română) transformarea în r a lui n intervocalic în cuvinte moștenite din latină. (< fr. rhotacisme)

ACADEMIA ROMÂNĂ, cel mai înalt for științific și cultural al țării, înființat la 1 apr. 1866, în timpul locotenenței Domnești, sub numele de „Societatea literară Română”, cu scopul de a stabili ortografia și de a elabora și publica dicționarul și gramatica limbii române. Și-a inaugurat efectiv activitatea la 1 aug. 1867 cînd, o dată cu adoptarea statutelor, a devenit „Societatea Academică Română”. Era organizată în 3 secțiuni: literar-filologică, istorico-arheologică și a științelor naturale, fiecare cu cîte 12 membri titulari, 20 de corespondenți și un număr nelimitat de membri de onoare români și străini. Printre membrii societății în 1866-1867 (reprezentanți ai tututor provinciilor locuite de români): V. Alecsandri, C. Negruzzi, I. Heliade Rădulescu, A. Treboniu Laurian (Vechiul Regat), T. Cipariu, G. Barițiu (Transilvania), A. Hurmuzachi (Bucovina), I. Caragiani (Macedonia). La 29 mart. 1879 societatea este declarată, prin lege, instituție națională, devenind „Academia Română”. Sub egida ei, s-au studiat primele scrieri în limba română, s-au tipărit documente istorice, s-au publicat numeroase studii de istoriografie, de fizică, matematică, chimie, medicină, biologie, geografie etc., ediții critice, precum și cataloage și bibliografii. În perioada 1948-1965 poartă denumirea de Academia Republicii Populare Române, iar din 1965 până în 1990, aceea de Academia Republicii Socialiste Române. În ultimele decenii, A. și-a pierdut treptat autonomia, ceea ce a făcut ca activitatea ei să fie sub nivelul aceleia din perioada anterioară, cînd, pe lîngă realizările legate de ortografia, gramatica și dicționarul limbii române, a avut un rol major în promovarea și dezvoltarea științei și culturii românești. Începînd cu data de 5 ian. 1990, A. și-a recăpătat vechea denumire și funcționează în prezent cu 12 secții științifice. Pe lîngă secții au fost constituite comisii de profil, cu caracter inter- și multidisciplinar. Are patru filiale: Iași, Cluj, Timișoara și Tîrgu Mureș. În subordinea A. sînt peste 50 de institute și centre de cercetări științifice, Biblioteca A., Editura A., Fundația „Elias”, Casa Oamenilor de Știință, stațiuni experimentale și case memoriale. În A. pot fi aleși maximum 181 de membri titulari și corespondenți. Este condusă de un Prezidiu compus din președinte, cei patru vicepreședinți, președinții secțiilor și ai filialelor Academiei. Organul suprem de conducere este Adunarea Generală. A. decernează, anual, premii pentru contribuții deosebite, originale, în diferite domenii ale științei și culturii. Publică numeroase periodice generale și de specialitate, ca: „Analele Academiei Române”, Memoriile secțiilor științifice, reviste de profil ale institutelor etc., în limba române și în limbi de circulație internațională.

ALBINA ROMÂNEASCĂ, gazetă politico-literară, primul periodic în limba română, publicat în Moldova. A apărut la Iași, bisăptămînal, cu întreruperi, între 1829 și 1850. Proprietar și editor: Gh. Asachi.

AVRAM 1. Andrei A. (n. 1930, Turda), lingvist român. Specialist în fonetică și fonologie („Cercetări asupra sonorității în limba română”, „Contribuții la interpretarea grafiei chirilice a primelor texte românești”, coordonator al „Antologiei fonetice a limbii române”). 2. Mioara A. (1932-2004, n. Tulcea), lingvistă română. Soția lui A. (1). Specialistă în gramatică, ortografie, lexicologie („Evoluția subordonării circumstanțiale cu elemente conjuncționale în lima română”, „Gramatica pentru toți”, „Probleme ale exprimării corecte”).

brăcinar s. n., pl. brăcinare; (în gen.) s. m., pl. brăcinari, conform Dicționarului limbii române (Academia Română).

BARBU, Nicolae I. (n. 1908, sat Cîrstănești, jud. Vîlcea), filolog român. Prof. univ. la București. Lucrări de lingvistică („Sintaxa limbii române după metoda istorico-stilistică”, „Tema latină”), studii consacrate literaturilor antice („Dualismul tragediei lui Sofocle”, „Valori umane în literatura greacă”).

BĂLĂȘESCU, Nicolae (Nifon) (1806-1880, n. sat Hașag, jud. Sibiu), cărturar român. Participant la Revoluția de la 1848-1849. Autor al unui dicționar latin-român (1847) și al unei gramatici a limbii române (1848).

BĂRNUȚIU, Simion (1808-1864, n. Bocșa, jud. Sălaj), om politic și gînditor român. Fruntaș al Revoluției de la 1848-1849 din Transilvania; vicepreședinte al Adunării Naționale de la Blaj din 3-5/15-17 mai 1848, unde a rostit un discurs celebru, în care cerea egalitatea în drepturi a românilor cu celelalte naționalități. După înfrîngerea Revoluției a emigrat în Moldova (1851), unde a activat ca profesor de filozofie și drept public al Univ. din Iași. A sprijinit domnia lui Al. I. Cuza și politica de reforme a acestuia („Dreptul public al românilor”). A introdus predarea în limba română a filozofiei, în Transilvania. A promovat kantianismul, fapt care a favorizat deschiderea gîndirii filozofice românești către știință și atitudine critică („Psihologia empirică și logica”, „Metafizica”).

BENKNER, Hanăș (Johannes), jude al Brașovului, căruia Neacșu din Cîmpulung îi adresează în 1521 o scrisoare (unul dintre cele mai vechi texte scrise în limba română care s-a păstrat).

BIBLIA DE LA BLAJ (1795), a doua traducere integrală a „Bibliei” în limba română, datorată lui Samuil Micu. Marchează un progres în evoluția limbii literare în raport cu versiunea anterioară (1688), a fraților Greceanu.

BIBLIA DE LA BUCUREȘTI (1688), prima traducere integrală a „Bibliei” în limba română, datorată fraților Șerban și Radu Greceanu și tipărită din inițiativa lui Șerban Cantacuzino, domnul Țării Românești. Monument al limbii române vechi, cu rol deosebit în dezvoltarea limbii literare.

românie (limba română, înv.) s. f., art. românia, g.-d. românii, art. româniei

A¹, a, s. m. 1. Prima literă a alfabetului limbii române. ◊ Expr. De la a la z = de la început până la sfârșit; totul, în întregime. 2. Sunet notat cu această literă (vocală deschisă, nerotunjită medială).[Pl. și: (1, n.) a-uri]

BITAY [bítɔi], Arpád (1896-1937), istoric literar maghiar din Transilvania. Traduceri din poeți români, o istorie a literaturii române în limba maghiară și o istorie a literaturii maghiare în limba română.

BLEDY [ble:di], Géza (1908-1962), lingvist și filolog maghiar din România. Studii asupra raporturilor lingvistice româno-maghiare („Influența limbii române asupra limbii maghiare”).

BREBAN, Vasile (1907-2003, n. Hereclean, jud. Sălaj), lingvist român. Specialist în lexicografie („Dicționar general al limbii române”). Redactor responsabil la „Dicționarul limbii române” al Academiei – serie nouă.

BÜRGER (cuv. germ.) [bürgər] subst. Termen generic folosit pentru a desemna pătura mijlocie a orașelor medievale din Europa Centrală și Occidentală. Cuvîntul a trecut și în limba română sub forma pîrgar.

baroc (< fr. baroque „bizar, ciudat”; portugheză barucco = o perlă cu formă neregulată, asimetrică), perioadă în istoria artelor care este cuprinsă între sfârșitul Renașterii* și mijl. sec. 18. Termenul b. – îndeajuns de controversat – desemnează noul stil apărut în arta apusului și centrul Europei, care, îndepărtându-se de tradiția și echilibrul specific Renașterii, cultivă libertatea și grandoarea formelor, bogăția ornamentației, libertatea și fantezia exprimării. Acest stil, care a părut ciudat în raport cu regulile artistice stabilite anterior și de aceea a fost denumit poate, cu acest termen peiorativ, a însemnat însă pentru întreaga artă universală o nouă etapă de creare a unor opere originale, în care imaginația creatorilor își dezvăluie pe de-a-ntregul măsura bogăției, grandorii. În muzică, b. a însemnat, de asemenea, apariția unor forme* și genuri (I, 1, 2) noi, o mai mare libertate și inventivitate. B. reușește prima sinteză în cultura muzicală vocal-instr., turnând în forme noi, superioare, atât experiența muzicii vocale (monodia* liturgică a cântecului gregorian*, cântecul pop. și coralul* protestant) cât și experiența muzicii instr. pop. și culte. Valorificarea cuceririlor polifoniei* vocale și a înflorii muzicii instr. dă b. aureola unei luminoase perioade din istoria artei sunetelor. Dacă vom considera periodizarea b. după M. Bukofzer, putem delimita trei momente în cadrul dat: a) faza de început, caracterizată prin înlocuirea încetul cu încetul a muzicii corale polif. cu omofonia cântecului solistic. Importanța acordată acestei voci (2) superioare melodice, care iese în relief (făcând totodată foarte inteligibil și expresiv textul literar pe care se baza), duce la apariția unor genuri și forme noi cum sunt opera*, oratoriul*, cantata* etc. În același timp se produce și o înflorire a muzicii instr., determinând apriția unor forme noi și genuri ale acesteia: concertul*, canzona* da sonar, sonata*, suita* etc. În lucrările compozitorilor vremii (Monteverdi, Cesti, Cavali, Giovanni Gabrieli ș.a.) muzica dobândește noi coordonate tehnice destinate a sluji expresivității: discantul (II) devine solist, basul acompaniator nu se mai scrie decât cifrat*, armonia (III) capătă din ce în ce mai multă importanță, apar o ritmică (v. ritm) și o metrică (v. metru) variată, susținută de un tempo (2) corespunzător, se caută gradații și efecte orch., elemente de culoare și contrast; b) faza de mijloc a b. ce corespunde înfloririi muzicii de operă, baletului* de curte, operei-balet. Aici se înscriu cu creații reprezentative francezii Charpentier, Cambert, François Couperin, Lully, englezul Purcell. O înflorire deosebită cunoaște și muzica instr. reprezentată în Germania de Pachelbel, Schüty, Kuhnau iar în Italia de Vivaldi, Vitali, Alesandro și Domenico Scarlatti, Corelli. Acum încep să se contureze formele muzicale ciclice* (sonata da camera, sonata da chiesa, suita, concertul instr., concerto grosso*), care au la bază construcția monotematică*, unitatea intonațională, la care se mai adaugă o bogată ornamentație a liniei melodice; c) ultima fază a b., ce se desfășoară între anii 1710-1750, desemnând marea sinteză creatoare realizată de Haendel și J.S. Bach. Acum se cristalizează și se teoretizează gândirea muzicală bazată pe tonalitate (1), sistemul tonal cu modurile* major* și minor*. Se cristalizează teoria* muzicală atât a polif. cât și a armoniei în cadrul sistemului tonal, în lucrările teoretice semnate de Rameau (Tratatul de armonie) și J.J. Fux (Gradus ad Parnassum), dar mai ales practice, în cele două volume ale Clavecinului bine temperat de J.S. Bach. Aici se relevă noul tip de polif. bazat pe funcționalitatea* armonică. Tot acum se dezvoltă orchestra*, ca un ansamblu de instr. care capătă independență și importanță, scriindu-se lucrări în genuri și forme specific orchestrale. În această epocă a b. muzica face un pas hotărâtor spre evoluția sa viitoare, prin care va depăși cadrul bisericesc și al saloanelor, laicizându-se, devenind treptat un bun al marelui public. ♦ În muzica românească, b. se afirmă sub puternica acțiune de introducere a limbii române în muzica bis. prin râvna psaltului Filotei Sîn Agăi Jipei, autorul Psaltichiei rumânești. Cântările „pre glasul românesc că iaște mai lesne și mai frumos”, vădesc, în tropare*, condace*, un stil melodic cu contururi riguroase, imprimând o atitudine nobilă, senină, în care ornamentele și arabescurile purtând turnùri specifice contribuie la accentuarea rezonanțelor baroce. Puternice rezonanțe baroce emană și melodiile orientale instr., monodice, notate de către Dimitrie Cantemir, renumit cunoscător al practicii și științei muzicale turcești. Cântecul și jocul românesc devin sursă de inspirație și obiect al interesului compozitorilor și interpreților. Introducerea unor melodii românești în codice și valorificarea lor sub formă de citat în partituri probează nu numai valoarea lor artistică dar și debutul interferenței dintre arta orală a poporului și creația profesionistă, ceea ce conferă acesteia din urmă trăsături naționale distincte. Reprezentanții acestor tendințe au fost Ion Căianu, care a notat melodii românești în Codicele care-i poartă numele (1652-1671) și Daniel Speer care le valorifică în baletul Musicalisch Türckischer Eulen-Spiegel (1688). Compozitorii transilvăneni de formație barocă dau la iveală lucrări valoroase prezentând o bogată paletă stilistică. Evident, numărul lor restrâns, adică al personalităților proeminente, nu favorizează o mare lărgire a evantaiului stilistic. Cu toate acestea, Daniel Croner apare drept un marcant reprezentant al contrapunctului acționând, anterior lui J.S. Bach, pentru cristalizarea formelor sale în muzica instr. Ion Căianu se situează pe coordonatele monodiei acompaniate; unele excepții ce se pot întâlni în piesele sale nu infirmă regula generală. Între acești doi poli se află Gabriel Reilich, care oscilează stilistic, alăturând în opusurile sale procedee polifonice și omofone. Formele și genurile cultivate de către compozitorii transilvăneni ai epocii baroce sunt: vocale – ca motetul*, aria* (cantata*) și pasiunea*; instr. – ca fantezia*, toccata*, preludiul (2), fuga* și dansul (bogat reprezentate în Codicele lui Căianu); teatrale – baletul, ilustrat de către Daniel Speer. Musica nova, slujită de compozitorii G. Reilich și D. Croner, inaugurează un stil inedit în peisajul componistic autohton impunând maniera concertantă, momentul in care virtuozitatea vocală și îndeosebi instr. implică o tehnică superioară. Dintre creațiile acestori compozitori reținem în mod deosebit: Noi concerte instrumentale; Vesperae brevissimae și Pădure spirituală și muzicală de flori și trandafiri (vol. I și II) de Gabriel Reilich și Tabulatura Fugarum, praeludiorum, Canzonarum, toccatarum et phantasiorum și Tabulatura fugarum et praeludiorum de Daniel Croner.

BUSUIOCEANU, Alexandru (1895-1961, n. București), istoric și critic de artă, poet și eseist român. Stabilit în Spania (1938). Specialist în arta plastică italiană și spaniolă („Pietro Cavallini”, „El Greco”). Monografii („Iser”, „Andreescu”). Versuri existențialiste în limbile română și spaniolă („Poemas patéticos”, „Proporción de vivir”).

C s. m. invar. 1. A cincea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (semiclusivă prepalatală surdă în grupurile ce, ci, oclusivă palatală în grupurile che, chi și oclusivă velară surdă în celelalte poziții). 2. (MUZ.) a) Notație literală pentru sunetul do; b) Semn de măsură de 4 timpi^[1] și, respectiv (în forma ?), de 2 timpi. 3. Cifră romană cu valoarea de 100. 4. (METR.) Simbol pentru coulumb. 5. Simbol chimic pentru carbon. 6. (MAT.) Simbol pentru mulțimea numerelor complexe. 7. (INFORM.) Limbaj de programare situat între limbajele de asamblare și limbajele de nivel înalt, orientate către aplicație.

CALIMAH, Codul ~, cod civil al Moldovei. Intrat în vigoare în 1817, în timpul domniei lui Scarlat Callimachi. Elaborat în limba neogreacă și tradus în limba română în 1833. Bazat pe obiceiul pămîntului și pe dreptul bizantin.

CANDREA I. Aurel (1872-1950, n. București), lingvist și filolog român. Prof. univ. la București. Autor, împreună cu O. Densusianu al „Dicționarului etimologic al limbii române. Elementele latine” și, cu Gh. Adamescu, al „Dicționarului enciclopedic ilustrat <Cartea Românească>”. Studii de dialectologie, de lexicologie, de limbă veche română („Psaltirea Scheiană comparată cu celelalte psaltiri din sec. XVI-XVII traduse din slavonește”) și de folclor.

CARACOSTEA 1. Dumitru C. (1879-1964, n. Slatina), critic, istoric literar și folclorist român. Acad. (1938), prof. univ. la București. A utilizat metoda comparativă, formulînd teoria expresivității limbii și conceptul creativității artistice („Creativitatea eminesciană”, „Expresivitatea limbii române”). Întemeietorul școlii istorico-geografice în folcloristica românească („Poezia tradițională română”). 2. Andrei C. (n. 1908, București), inginer constructor român. Fiul lui C. (1). Prof. univ. la București. Studii și lucrări în domeniul rezistenței materialelor și al calculului construcțiilor. A introdus sudura și plăcile ortotrope la podurile Cîineni (1963) și Giurgeni-Vadul Oii (1970).

CARAGIU. 1. Toma C. (1925-1977, n. Hrupișta, azi Argos Orestikón, Grecia), actor român. Largă disponibilitate interpretativă pentru comedie („De Pretore Vincenzo” de Eduardo de Filippo, „D-ale carnavalului” de I.L. Caragiale, „Revizorul” de Gogol) și dramă („Azilul de noapte” de Gorki, „Opera de trei parale” de B. Brecht, „Lungul drum al zilei către noapte” de O’Neill, „Domnișoara Anastasia” de G.M. Zamfirescu). Remarcabil interpret de revistă muzical-umoristică și de film („Procesul alb”, ciclul „Haiducilor”, „Actorul și sălbaticii”, „Tatăl risipitor” ș.a.) 2. Matilda C. Marioțeanu (1927-2009, n. Hrupișta, azi Argos Orestikón, Grecia), lingvistă română. Soră cu C. (1). Specialistă în dialectologie și istoria limbii române („Compendiu de dialectologie nord- și sud-dunăreană”). Editor al celui mai vechi text religios românesc („Liturghier aromânesc, manuscris anonim inedit”). 3. Georgeta C. Gheorghiță (1929-2018, n. Sarsînlar, Durostor), sculptoriță română. Soră cu C. (1 și 2). Compoziții figurative cu sens simbolic și portrete („I.L. Caragiale”). Predilecție pentru sculptura în lemn.

fenomenologia muzicii. Problema centrală a fenomenologiei este aceea a semnificației. Orice act de semnificare presupune o implicare și o poziție de conștiință. Pentru fenomenologie rolul conștiinței (atât rolul conștiinței mele, cât și al conștiiței celorlalți implicați în actul de semnificare) nu poate fi negat, înlăturat sau ignorat. Semnificația autentică este dată de raportarea lucrurilor însele la conștiință, și nu de desemnarea acestora de către cuvinte. Marele salt pe care-l face fenomenologia stă în faptul că ea depăsește impasul născut din rolul impropriu acordat limbajului de către filozofia dinaintea ei. Ceea ce e hotărâtor se impune prin sensul prin sensul lucrurilor însele și a existenței, cuvântul urmează abia să fie revalorificat în cadrul unui act, cu scopul relevării unei semnificații care, atunci când e obligată să se producă prin discursul vorbit, urmează să conducă la un act fondat pe angajarea unei esențe. Trebuie făcută distincția între limbajul operatoriu, care conduce în în orice împrejurare un act împreună cu proiectul său însoțitor, și materialul din cadrul actului de exprimare sau semnificare, nu necersamente de ordin lingvistic. Noțiunea sau conceptualitatea date de cuvântul uzual este limitată și provizorie, limbajul fenomenologic care se constituie ulterior fiind singurul care poate da măsura sensurilor lumii, apărând el însuși ca limbaj al ideației și ideat totodată. Prin fenomenologie existența devine umanizată, căci pentru a fi sesizată ea trebuie să fie o existență ideată prin mijlocirea conștiintei. De pe această poziție, actul muzical ca fapt și expresie de conștiință capătă deplina sa valoare și singura explicitare autentică posibilă. Căci cele două viziuni privind muzica, propuse de către filozofia modernă precedentă: recunoașterea kantiană a rolului formei* în muzică și extraordinara perspectivă dată muzicii de către dialectica hegeliană, erau în bună parte anihilate prin necunoașterea capacității revelatorii proprie muzicii prin obturarea de către cuvânt a specificei deschideri a muzicii către semnificație. Or, în muzică, absoluitatea și autonomia (și, am putea adăuga, paradoxal, însăși heteronomia ei) sunt condiționate de către forța ei proprie de exprimare cu sens, prin excluderea folosirii cuvântului și a logosului noțional. Dar atât Kant cât și Hegel au restrâns neîngăduit conceptualitatea artistică (și în special pe cea muzicală) la modalitatea conceptualității lingvistice obișnuite. Ca urmare a unei asemenea poziții, muzica devenea un simplu obiect, căruia rămânea să i se atribuie din afară și ulterior etichete de semnificație, iar nu o modalitate de expresie a ființei, ea însăși capabilă de relevare a sensurilor existenței și de aprehendare specifică a a lumii. Prin fenomenologie, muzicii îi sunt postulate obligația și posibilitatea de semnificație, precum și capacitatea de a fi un mod uman fundamental de exprimare, care se cere să fie totodată de o totală absoluitate specifică, revelatoriu de sensuri ce nu pot fi date pe altă cale, dar care nu sunt autonome față de ideația de conștiință. Primele indicii ale unor cercetări fenomenologice muzicale apar însăși la Edmund Husserl (1859-1938), fondatorul curentului fenomenologic. În scrierile sale referințele la muzică sunt destul de frecvente dar, după cum e firesc în cadrul unei fenomenologii generale, ele nu-și propun ca țel principal elucidarea fenomenologică a muzicii, ci servesc doar ca exemplificări la o problematică de ansamblu. Unele din ele, de o acuitate și justețe unică de intuiție, pot fi însă încadrate în constituența unei f. Ne vom mărgini a da un singur exemplu, pentru a ilustra seriozitatea și rolul generator pe care îl poate avea cercetarea fenomenologică pentru muzică, perspectiva nebănuită pe care o deschide spre înțelegerea și înfăptuirea actului muzical. În cartea sa Lecții pentru o fenomenologie a conștiinței intime a timpului, cuprinzând conferințe pronunțste în anii 1904-1905, void să arate caracteristicile percepției în actul de prezentificare, Husserl face următoarea descriere: „(...) noi numim melodia în ansamblul său, melodia, percepută, cu toate că singurul perceput este momentul prezent. Noi procedăm astfel pentru că extensiunea melodiei nu este doar dată punct cu punct într-o extensiune perceptivă, ci pentru că unitatea conștiinței retenționale <menține> încă în conștiință sunetele scurse, care urmărindu-se produc unitatea de conștiință raportată la obiectul temporal în unitate a sa, la melodie (...). Dar melodia în ansamblul său apare ca prezentă atât timp cât ea încă mai răsună încă sunetele care îi aparțin, vizate într-un singur ansamblu de aprehensiune. Ea a trecut abia după apariția ultimului său sunet” (Vorlesungen zur Phänomenologie des inneren Zeitbewusstseins, în: Jahrbücher für Philosophie und phänomenologische Forschung, IX, 1928, 398; sublinierile sunt ale lui Husserl). Din exemplificarea citată decurg, pentru o f., cel puțin două fapte importante: 1) Câmpul de prezență nu se confundă cu simpla succesiune punctuală de momente prezente. În cadrul actului muzical apar câmpuri de existență a căror durată și demarcație este dată de unitatea de sens: câmpul unitar de existență se oferă drept câmp de prezență a percepției de conștiință. 2) Conștiința noastră participă prin faptul că propune un sens unitar câmpului de existență și se implică prin tăierea actului muzical prezentativ ca percepere succedantă a câmpurilor de prezență. Foare rar însă cercetările fenomenologice care se referă la muzică, aflate în exemplificări asemeni aceleia de mai sus, pot servi drept model, al unei fenomenologii a actului muzical. Explicația stă în faptul că ele trebuiesc să se realizeze într-un ansamblu constituit, cu o coerență specifică. Acestea pot fi îndeplinite fie ca cercetări aparținând unei estetici fenomenologice, fie ca analize și intuiții fenomenologice asupra actului muzical considerat drept modalitate specifică de semnificare. Odată cu încercarea de a transpune cercetările fenomenologice asupra unui domeniu specializat, apare însă îndoiala dacă respectiva operație se mai poate realiza în raza obișnuită dată de clasificările și metodele curente. De aceea cercetarea fenomenologică asupra muzicii nu mai este reductibilă la clasificările obișnuite, care așează muzica exclusiv în perimetrul esteticului și nici posibilă doar ca strictă analiză* tehnico-profesională (deși aceasta este și ea absolut indispensabilă). La aceasta se adaugă o dificultate proprie metodei fenomenologice: fenomenologia nu e o știință deductivă, metoda sa de bază nu e deducția sau inducția, ci intuiția fenomenologică; enunțurile unei f. nu se realizează în mod deductivist din anumite enunțuri generale, ele trebuiesc descoperite printr-o nouă intuiție fenomenologică proprie domeniului, ceea ce presupune, din partea cercetătorului, o anumită cunoaștere, de o anumită manieră, dar foarte amplă și profundă, a muzicii, alături de cerința de a fi foarte priceput în mânuirea metodei fenomenologice și un cunoscător al esteticii fenomenologice. Atunci când ne referim la fenomenologie, avem în vedere mai ales principalele scrieri ale lui Husserl și ale colaboratorilor, comentatorilor și continuatorilor săi direcți, orientându-ne mult mai puțin spre cercul fenomenologic de la München, din care însă facem o excepție pentru Max Scheler, ale cărui cercetări, legitimând o fenomenologie a afectelor și a empatiei, și a cărui poziție față de formalismul kantian îi dau o deosebită însemnătate pentru f. Se recunosc certe origini fenomenologice și la principalii exponenți ai existențialismului: Martin Heidegger (un timp elev al lui Husserl), Merleau-Ponty și Sartre. Pe de altă parte, o ramură de gândire descinsă din Heidegger, noua hermeneutică filosofică, având ca reprezentanți însăși pe Heidegger – prin preocupările sale despre artă – elevul său Gadamer, întemeietorul acestui curent și Paul Ricoeur, comentator al lui Husserl, ar putea avea un rol însemnat în definirea unei noi hermeneutici muzicale, care să depășească impasul vechii muzicologii hermeneutice (H. Kretschmar și, în parte, A. Schering). Dar aceasta s-ar confunda în bună parte, cu f., sau ar fi o derivată a ei. Fenomenologia se preocupă de estetic (v. estetică muzicală) nu numai în cadrul unui domeniu specializat, ci și ca trăsătură umană generală, întrucât trăsăturile estetice apar în orice semnificație inclusă într-o atitudine umană, și, pe de altă parte, întrucât valoarea estetică se afirmă ca formă specifică de manifestare a unei semnificații esențial umane. F. nu se poate mărgini numai la o cercetare de estetică fenomenologică, dar în esteticile fenomenologice constituite apare o proponență diferențiată a problemelor, unele aspecte de manifestare fiind necesar modificate pentru cazul atitudinii intenționale estetice, de care cercetarea actului muzical, ca act diferențiat estetic, trebuie să țină seama. De aceea vom face o scurtă trecere în revistă a exponenților esteticii fenomenologice, relevând cu precădere aspectele importante care se desprind pentru o fenomenologie și estetică fenomenologică a muzicii. Moritz Geiger (1880-1938), socotit întemeietorul esteticii fenomenologice, a fost primul filozof fenomenolog care s-a ocupat cu precădere (aproape în exclusivitate) de problemele esteticii, afirmând cu tărie posibilitatea, forța și mai ales caracterul autonom al esteticii fenomenologice. Dar, ca fenomenolog, el a aparținut școlii de la München și nu a îmbrățișat poziția ulterioară radicală, a fenomenologiei transcedentale, inițiată de Husserl după însăși caracterizarea lui Husserl, el nu a fost un adept total al fenomenologiei – iar ca estetician s-a depărtat cu greu de estetica „Einfühlung”-ului („empatiei”) a profesorului său Th. Lipps, ceea ce face ca el să se găsească încă prea aproape de estetica psihologică și să nu întrevadă pe deplin deschiderea radicală pe care fenomenologia o oferea domeniilor esteticului. Potrivit vederilor cercului de la München, Geiger se îndreaptă spre o estetică a valorilor. Așa cum se recunoaște că au existat intuiții fenomenologice și înainte sau în afara curentului fenomenologic, Geiger recunoaște că au existat asemenea intuiții cu privire la estetica fenomenologică, dând ca exemplu distincția pe care o face Lessing între artele timpului și cele ale spațiului. Numai că, în cadrul unei fenomenologii muzicale contemporane, va trebui să amendăm părerea lui Lessing și Geiger, care pentru muzică nu se confirmă. După numeroasele eșecuri ale definii muzicii drept artă a timpului [v. timp (III)], va trebui să renunțăm la acest punct de vedere și să o definim dinamic, drept artă cinetică, a mișcării (v. energetism). Actului de trăire muzicală i se înfățișează o mișcare sonoră, un flux, care prezentifică o noetică a absoluității muzicale, cu o dublă tendință autonomică-heteronomică. Conștiința se implică în acest flux, sub o formă proprie, individuală, dar tot cinetică de esența „melos”-ului (sau, mai degrabă, preluând o fericită expresie a lui Camil Petrescu: cenestezică). În lb. română s-au publicat materiale datorate esteticienilor fenomenologi Roman Ingarden (Studii de estetică, Buc., 1978) și Mikel Dufrenne (Fenomenologia experienței estetice, Buc., 1976, 2 vol.), ceea ce ne dispensează de a mai face o prezentare a f. din cadrul acestor estetici. Vom releva pe scurt două probleme la R. Ingarden, discipol și colaborator apropiat a lui Husserl: 1) Neutralizarea de conștiință din cadrul actului de trăire estetică. Într-o independență creatoare față de profesorul său, Ingarden respinge necesitatea unei „neutralizări” de conștiință, în actul de trăire estetică. Noi am adăuga că, pentru ca o trăire artistică să aibă loc autentic în domeniul actului muzical, conștiința se antrenează într-o atitudine de „pathos”, adică de luptă acerbă pentru realizarea noetică a ceea ce garantează în mod evident adevărul (adică forța de convingere a justiției intuiției devenirii care constituie esența actului). În aceeași măsură am modifica, pentru demersul fenomenologic muzical, și modul în care se face ceea ce Husserl numește „reducția de conștiință”. Pentru acesta e un termen destul de nefericit, căci pentru a înțelege în ce constă de astă dată conștiința (care nu numai că nu se reduce, ci apare concretă, într-o structură muzicală a unei simultaneități totale, ca psyché, ca evidență a poziției de conștiință manifestată muzical), trebuie din contră să realizeze de către concretul sonor structurat de o cucerire intropatică a conștiinței – și aceasta nu numai pentru conștiința egologică, ci și pentru toate conștiințele participante ale realizatorilor actului de redare, ceea ce duce la o transferare obligatorie, pe acest nivel, a unei conștiințe de ordin social. 2) Problema straturilor. Ingarden face, în domeniul artelor, extraordinara descoperire fenomenologică a existenței straturilor. El constată că, în opera literară, aceste straturi sunt în număr de patru, însă în mod greșit, dintr-o necunoaștere mai adâncă a muzicii el limitează pentru actul muzical numărul straturilor la unul singur. Aceasta provine la Ingarden și dintr-o definire prea măruntă a trăsăturilor straturilor. De aceea trebuie să le redefinim mai larg: Straturile sunt manifestări ireductibile dar convertibile ale forțelor de sintetizare umane, de patru tipuri diferite, aflate la baza artelor principale, dar prezentate obligator în modalitatea specifică a fiecăreia dintre arte (în cadrul actului artistic specific). Primul strat, al actului de trăire și al noeticei fundamentale, se manifestă în muzică drept prezentificarea cinetică. Al doilea strat, al comunicării, tensional, se prezintă în muzică, spre diferență de literatură, drept comunicare afectivă, obligatoriu non-noțională. Al treilea strat, intensional, al reprezentării, se manifestă muzical ca modalitate simpatetică de aprehensiune, drept „mimesis”. Al patrulea strat, ce se confundă cu al doilea nivel, propune elementul necondiționat, care nu poate lipsi dar nici un demers fenomenologic de orice ordin (inclusiv artistic) așa-zisa „reducție de conștiință” care în muzică cere o prezență concretă a lumii sonorului, structurată ca lume a psihicului și ducând la cucerirea intropatică a conștiinței. Enumerarea esteticienilor care au o contribuție directă sau indirectă la fenomenologia muzicii nu ar fi completă, dacă nu l-am cita pe Galvano Della Volpe (1895-1968), care a încercat o fuziune a fenomenologiei și esteticii marxiste. În Critica gustului (1960) Della Volpe stabilește distincția între arte și științe prin criteriul extrem de important al contextualității, care caracterizează actul artistic, adică faptul că actul artistic presupune obligatoriu o contextualitate, absentă în știință. Contextualitatea, adică organicitatea dialectică a procesului actului de trăire, este în muzică o condiție fundamentală, care garantează logica, de natură dialectică și interconexivă, a actului muzical. Cu aceasta se deschide și o problemă a demersului dialectic din cadrul fenomenologicului muzical (pe care Della Volpe nu a întrevăzut-o). Căci contextualitatea este sinteza noetică, depășind în artă sinteza dialectică, care nu este decât o alteritate ce se corelează unei prime poziții dicotomice, a existenței concomitente duble teză-antiteză. Cu toate că Nicolai Hartmann (1882-1950) nu este reprezentant direct al fenomenologiei, în tulburătoarea sa Estetică (apărută postum, 1953) se recunoaște o subtilă filiație fenomenologică atât în planurile celor trei părți – alcătuitoare ale cărții, care tratează în fond cele trei nivele fenomenologice, cât și în preluarea creatoare a ideii straturilor. Apariția lucrării în limba română (Buc., 1974) ne dispensează de a o prezenta mai pe larg, dar ne incită la o critică de principiu asupra referirilor ei la muzică. Ceea ce decepționează aici este o anumită rămășiță a formalismului născută din filozofia anterioară fenomenologiei, căreia i s-a putut sustrage numai Schopenhauerm cu o intuiție care-l făcea să bănuiască un element profund al esenței muzicii. Muzica este definită de către Hartmann prin „negativă”, prin ceea ce nu este ea față de cuvânt și reprezentare, ca artă „nereprezentativă” (dealtfel reapare puerila așezare a muzicii alături de arhitectură și numai puțin naiva discriminare între muzica absolută și muzica cu program), în loc să se recunoască de la bun început caracterul propriu al noeticii muzicale de a se investi în dinamica unui act cinetic contextual și de a apărea intuibilă ca atare, ab initio. Neavând această axă permanentă de referință noetică, concretul sonor este văduvit de posibilitatea sa de a căpăta aspecte noezice și noemice proprii, ceea ce duce la nevoia de a aștepta o etichetare „din afară” a semnificațiilor muzicale. Nu este înțeleasă nici vocația dublă a muzicii autonom-heteronomă, capacitatea sincreticului* primordial al muzicii de a revărsa sensuri în modalitatea autonomă a muzicii și capacitatea autonomului muzical de a fi disponibil (transparent) spre o heteronomie (reală sau mai ales prezumată) care nu atinge însă absolutul. În România dintre cele două războaie, fenomenologia a avut un adept ardent în Camil Petrescu, remarcabil prin cunoașterea atentă și amplă, precum și prin viile sale deschideri spre cunoașterea estetică – în special estetica teatrală. Studiul său: Husserl, o introducere în filozofia fenomenologică (55 p. din cadrul Istorie filozofiei moderne, vol. III, apărut și în extras, 1938) este încă și azi o excelentă expunere, vie și pătrunzătoare, bine informată și accesibilă. Vederi fenomenologice personale și creatoare transpar și în alte lucrări, articole și polemici ale sale: de la ampla lucrare Modalitatea estetică a teatrului (teză de doctorat, 1937) până la notele din jurnalul său. Un valoros reprezentant, la noi în țară, al Cercului de la München, încă prea puțin cunoscut, este Victor Iancu, elev al lui A. Pfämfer (a se vedea admirabilul său studiu din Metodologia istoriei și criticii literare – Metoda fenomenologică în critica literară, Buc., 1969). Dintre publicațiile de informare și dezbatere cităm în primul rând lucrările celui mai remarcabil cunoscător al domeniului, prof. Al. Boboc, scrierile lui Tudor Ghideanu (Conștiința filozofică de la Husserl la T. de Chardin, 1981) și Crizantema Joja (articolul: Abstracția și teoria modernă a semnificației, în: Probleme de logică, vol. VII, 1977). Pentru domeniul esteticii fenomenologice, cartea documentată a lui N. Vanina: Tendințe actuale în estetica fenomenologică și unele studii datorate lui N. Tertulian, Marcel Petrișor ș.a. În general trebuie să spunem că toate esteticile fenomenologice de până acum nu au reușit să fixeze precis trăsătura de bază a unei f., întrucât ignorează un principiu fundamental husserlian: Zu den Sachen selbst („a te adresa însăși lucrurilor”) care pentru muzică este hotărâtor. Într-o estetică muzicală autonomă, așa cum se cere estetica fenomenologică, nu poate fi altă referință noetic-noematică decât concretul sonor, în prezentarea sa triplă: 1) ca plăsmuiri ale „formei” – adică ale instituirii actului muzical unitar de conștiință, realizator diacronic al virtualității de semnificare; 2) ca structuri – adică alcătuiri muzicale ale totalității – care fac să apară în ele (într-o modalitate strict specifică) unitatea psihicului uman și dau garanția realizării unității de conștiință și a regiunilor ei; din analiza prezentării concret-sonore a structurărilor rezultă poziția intropatică a conștiinței donatoare de semnificație; 3) ca diverse constructe muzicale realizând concret expresia semnificației de conștiință finalizată în ideația de transcendență. Din aceasta rezultă cele trei nivele ale fenomenologiei actului muzical – adică diviziunile de bază obligatorii ale demersului fenomenologic, ca unități funcționale specifice. Nivele sunt trepte ale realizării muzicale semnificative, impacturi ale actului muzical asupra conștiinței, raportări obligatorii ale lui la conștiință, întrucât actul muzical nu se valorifică noetic decât prin evidența manifestării în el a prezenței de vreun ordin ierarhic al conștiinței. Sonorul muzical este, prin el însuși, generator de sens, mediator de conștiință și purtător de semnificație. F. vede specificul muzical ca prezentare sonoră concretă (absolută, autonom-heteronomă) a faptelor de semnificație. Legea fenomenologică de bază s-ar putea enunța astfel: tot ceea de există ca sens, poziție și exprimare de conștiință își găsește apariția și prezentarea de orice ordin în lumea concretului sonor, adică în plăsmuirile, structurile și constructele sale, cu singura condiție ca ele să se refere în permanență la o contextualizare noetică a actului muzical. F. este de fapt una a actului muzical și nu una a muzicii, întrucât prin ea însăși muzica nu are decât deschiderea spre semnificație, ea căpătând sensul care o poate duce la semnificația abia în cadrul actului. Nu „opera muzicală” este obiectul de cercetare al fenomenologiei muzicale, ci actul sub forma sa realizată, prin participarea obligatorie a celor ce redau muzica, întrucât astfel muzica nu duce la actul de trăire. Scriindu-și opera, compozitorul – în măsura talentului său – are în vedere intențional posibilitatea de revelare a sensului ei, prin actul redării (nu neapărat în mod voluntar conștient). În actul autentic de redare trebuie să se implice și să se manifeste în mod necondiționat, printr-o acțiune înfăptuitoare de pe o poziție comună, conștiința participanților la redare. O altă caracteristică substanțială a fenomenologiei muzicale rezultă din dubla valență a relațiilor sunetului muzical către succesiune și simultaneitate. Avem în vedere faptul că relațiile dintre sunete, cu toate calitățile lor, se manifestă cu o egală capacitate potențială de valorificare într-o dublă orientare dispozițională. Manifestarea în simultaneitate nu anulează pe cea primară, a succesiunii, și nici nu o face ininteligibilă (așa cum se întâmplă în artele realmente temporare) – dimpotrivă o dimensiune adaugă un surplus de interes celeilalte, iar conștiința le agreează cu o egală plăcere pe amândouă. Aceasta duce la posibilitatea de a aduce în cadrul conștiinței egologice, printr-o transferare de rezidență întreaga bogăție a unor raporturi plurale de conștiință. Manifestările psihice prezentate de muzica de tip polifonic-simfonic capătă astfel aspectele depline în psyché, produs egologic al socialului. Dar cu aceasta, relațiile operatorii interpersonale care apar evidente în actul de redare și care se subsumează în muzica triadei dialectice lărgite propun, ca un complement a demersului fenomenologic, un dublu demers dialectic – în curgerea succesivă și în manifestarea intersubiectivă a factorilor actanți. Căci natura polifonic-simfonică a muzicii este totuși secundară și derivată din natura sa primordială cinetică și acordă astfel preponderență succesiunii, afirmând astfel puternic dialectica desfășurării sale. De aceea o fenomenologie a actului muzical nu se poate înfăptui complet decât prin realizarea a ceea de Geiger arăta ca o necesitate, pentru o estetică fenomenologică, a îmbinării fenomenologiei cu spiritul dialecticii hegeliene. Revenind la statutul definitoriu al muzicii, la caracterizarea ei ca artă a cineticului, observăm că ceea ce împiedică ca această definire să fie unanim acceptată provine din faptul că pentru „bunul simț” spațialitatea acestei mișcări nu „se vede”, întrucât calitățile a-temporale ale obiectelor aparținând lumii sonorului se manifestă sub o formă sugerativă: sunetele au înălțime (2) și relații de înălțime, au volum, amplitudine* [intensitate (2)], culoare, precum și o proveniență (stereofonie*), în cazul polifoniei. De aceea există o inerență a acestora în timp. Ele pot fi totodată judecate în afara timpului (ca și duratele* muzicale, dealtfel), dar toate se produc în durată (ceea ce nu e același lucru cu timpul intuiției și al obiectelor intenționale ale actului muzical prezentificativ, care e inversiv și conexat de mișcare). De aici faptul că cinetica muzicală este o mișcare în care primordialitatea o are latura timpului, și nu aceea a spațiului, dar acest timp este unul special: ireversiunea sa este este prevăzută în relații – atât succesive cât și simultane – strict determinate teoretic. Ea poate fi, în scopul redării reproductive: fixată, suspendată, manevrată, decupată, analizată, reluată etc., dar în cadrul actului prezentificativ ea apare realmente ca ireversibilă. Însă fixarea rigidă, cantitativă, „matematică” privește doar suportul reproductiv al redării, nu și redarea ideativă, care e de natură calitativă și finalizantă și cere depășirea acestei fixități mecanice printr-o emergență a redării determinată de poziția noetic-noematică, imposibil de fixat în înseși semnele muzicale scrise. Redarea ideatică muzicală cere o rigoare mai înaltă pentru că antrenează lumea sensurilor sonorului muzical într-o lume superioară stadiului inițial, în universul unitar perfect al semnificației și creează efectul transcendenței în existența umană ideată. Prin faptul că orientarea noetică se înfăptuiește pe un ax cinetic, cele două corelate care rezultă din analiza noetică a intuiției mișcării ne dau noesa, ca proiect semnificativ al unei persoane solitare și noema, ca realizare de semnificare, de către o persoană plurală (încă neîncadrată în cineticul contextual). Cele două corelate se produc în dimensiunile pe care Bergson le-a denumit timp-durată și timp-spațiu (timp obiecte): noeza în timpul-durată iar noema în timpul-spațiu. Și f. însăși, deși încă timidă, are o oarecare tradiție. Primul care a abordat și publicat asemenea cercetări, ca recunoașterea deliberată a a punctului de vedere fenomenologic, a fost dirijorul Ernest Ansermet (1883-1963). Lui i se datorează o amplă lucrare: Les fondements de la musique dans la conscience humaine (Neuchâtel, 1961, 2 vol., 603 + 291 p.) precum și o suită de interviuri, luate de un alt adept al fenomenologiei, J.-Claude Piguet (Neuchâtel, 1963). Postum a fost publicată o selecție destul de bogată reunind articolele sale cele mai substanțiale. Dimensiunea lucrărilor, care desigur merită să fie citite cu atenție ne împiedică să facem orice tentativă de expunere a vederilor sale, unele extrem de valoroase din punctul de vedere pe care îl urmărim aci (în special în unele din articolele sale), alteori cu semne de întrebare. Lucrarea sa principală este, după însuși mărturisirea autorului, doar o introducere (!) la o fenomenologie muzicală inspirată de Husserl și Sartre. Citirea ei lasă un sentiment de insatisfacție din trei motive: 1) Deși Ansermet descoperă o lege justă percepției muzicale, prin care complicatele operații de calculare ale relațiilor de înălțime sunt reduse logaritmic, fapt care se produce aievea în realitatea psihofizică, ulterior revine permanent și inutil la o fastidioasă calculație matematică, neesențială pentru fenomenologia actului muzical. 2) Propunând un model tonal (v. tonalitate (1)) drept normă de judecată valorică, autorul este într-o permanentă polemică și atitudine de desconsiderare a celor mai importanți compozitori contemporani, ceea ce îi închide orice înțelegere fenomenologică a acestora. Ori fenomenologia nu stabilește norme de acest fel. 3) Cu toată vastitatea materialului, rezultatele pentru o fenomenologie muzicală sunt disproporționat de neconcludente. Hans Mersmann este autorul unei ample și valoroase lucrări de referință: Angewandte Musikästhetik (Estetica muzicală aplicată, 1926, Berlin, 747 p.), în care își mărturisește atașamentul la fenomenologie. Dar cartea nu își propune cu riguroasă consecvență o constituire a unei f., ci rămâne la referiri incidentale. Un alt reprezentant însemnat al f. este Boris de Schloeser (singurul pomenit de Dufrenne în op. cit.). Dirijorul Sergiu Celibidache este, credem, cel mai viu reprezentant al f. O viziune autentică și bogată în intuiții fenomenologice valoroase, este aplicată măiestrit în activitatea sa artistică și pedagogică. Din păcate aceste vederi nu sunt accesibile unui public cititor, întrucât nu există o expunere teoretică autorizată care să provină din prima mână, ci doar din interviuri și note de curs disparate. F. și-a găsit la noi exponenți informați și atașati în scrierile muzicologilor L. Rusu și Gh. Firca. De asemenea, o viziune largă a fenomenologiei stă la baza teoretică și practică a școlii dirijorale din țara noastră, condusă de C. Bugeanu; caracteristica acesteia este sinteza cu demersul dialectic hegelian și consecvența strânsă în aplicarea la concretul muzical, adică o fenomenologie a actului muzical, cu o referire permanentă, obligatorie, la realizarea sensurilor și semnificațiilor prin raportarea la conștiință.

CATEHISMUL LUTERAN, prima carte de cult tipărită în limba română, în 1544, la Sibiu, sub influența Reformei. Lucrarea, din care nu s-a păstrat nici un exemplar, e atestată în socotelile orașului Sibiu și într-o scrisoare particulară din 1546.

CAZACU, Boris (1919-1987, n. Chișinău), lingvist român. M. coresp. al Acad. (1963), prof. univ. la București. Specialist în dialectologie („Studii de dialectologie română”), stilistică și istoria limbii literare („Istoria limbii române literare”, în colab.). Coordonator al „Noului atlas lingvistic pe regiuni – Oltenia”.

CAZANIA LUI VARLAAM (CARTE ROMÂNEASCĂ DE ÎNVĂȚĂTURĂ), carte de cult, cuprinzând evangheliile, cîteva legende hagiografice și primele încercări de versificare în limba română (un imn de laudă domnitorului și două imnuri religioase). Tipărită de mitropolitul Varlaam la Iași în 1643. Monument de limbă românească veche.

CHIȘINĂU, cap. Rep. Moldova, pe rîul Bîc; 665 mii loc. (1989). Nod de comunicații. Aeroport. Ind. alim., textilă, de prelucr. a pieilor și a lemnului; constr. de mașini. Universitate (1945). Academie de științe. Muzee. Monumente istorice: Biserica Domnească (ctitorie a lui Vasile Lupu din 1645, reconstruită în 1806), Biserica Mazarachi (sec. 18), catedrală (sec. 19). Atestat documentar ca sat în 1436, a fost transformat în oraș în timpul domniei lui Eustratie Dabija (1661-1665). Prin Pacea de la București (1812), încheiată în urma Războiului Ruso-Turc (1806-1812), împreună cu Basarabia, a fost anexată de Rusia. În 1918, în urma procesului realizării statului unitar român, C. împreună cu întreaga Basarabie s-a unit cu România. În perioada interbelică a cunoscut o mare înflorire, pe toate planurile vieții politice, economice și culturale, fiind al doilea oraș al țării. În 1940, în urma notelor ultimative sovietice, a fost din nou anexat de U.R.S.S. Eliberat de armata română (1941), orașul a fost ocupat de trupele sovietice (1944) și reanexat la U.R.S.S. La C., Parlamentul Rep. Moldova a hotărît decretarea limbii române drept limbă de stat și reintroducerea alfabetului latin (27 aug. 1989) și proclamarea independenței (27 aug. 1991), hotărîri sancționate în cadrul unor mari adunări naționale.

CIHAC 1. Iacob Stanislau C. (1800-1888, n. Aschaffenburg, Germania), naturalist și medic german. Stabilit la Iași (1825), unde a fost profesor la Academia Mihăileană. A organizat serviciul militar sanitar al armatei din Moldova și a înființat, împreună cu M. Zotta, Societatea de Medici și Naturaliști din Iași. A publicat primul manual de istorie naturală în lb. română (1837). M. de onoare al Acad. Române (1872). 2. Alexandru C. (1825-1887, n. Iași), lingvist român. Fiul adoptiv al lui C. (1). Autor al primului dicționar etimologic științific al limbii române (1870-1879). M. de onoare al Acad. Române (1872).

Antim Ivireanul (c. 1660-1716), sfânt, ierarh martir, canonizat la 20 iunie 1992. Originar din Georgia (vechea Ivirie), a fost adus în țară de Constantin Brâncoveanu înainte de 1690. Mare cărturar (vorbea limbile greacă, slava veche, turcă, arabă și română) și artist (caligraf, gravor, pictor, sculptor în lemn), a ajuns egumen la Snagov (1696-1704), episcop de Râmnic (1705-1707) și mitropolit al Ungrovlahiei (1708-1716). A tipărit 63 de cărți în limbile română, greacă, armeană și georgiană, opera sa principală fiind Didahiile. Este ctitorul bis. Antim din București, a cărei ușă de intrare a sculptat-o. A avut o atitudine antiotomană, căreia i-a căzut victimă. Exilat din țară, a fost omorât de soldații turci care-l escortau și aruncat în apele Tungiei din Bulgaria. Bis. îl sărbătorește la 27 septembrie.

biblie s. f. 1. (Art. sg.: Sfânta Scriptură) Denumire dată „sfintelor scripturi”, adică colecției de scrieri religioase ale Vechiului și Noului Testament, pe care Biserica le-a adunat și le-a declarat ca fiind scrise sub inspirația Duhului Sfânt. Vechiul Testament cuprinde revelația lui Dumnezeu, făcută prin Moise și profeți, iar Noul Testament revelația făcută prin însuși Fiul Său întrupat, Iisus Hristos, și transmisă prin apostoli. Vechiul Testament cuprinde 39 de cărți (după Septuaginta încă 14 cărți deuterocanonice), iar Noul Testament 27: cele 4 evanghelii, o carte istorică (Faptele apostolilor), cărțile cu conținut didactic (epistolele) și o carte profetică (Apocalipsa). ♦ Biblia de la București (1688) = prima traducere integrală a Bibliei apărută în limba română, datorată fraților Radu și Șerban Greceanu și tipărită din inițiativa lui Șerban Cantacuzino, domnul Țării Românești; reprezintă un monument al limbii române vechi și a avut un rol deosebit în dezvoltarea limbii române literare. ♦ Biblia de la Blaj (1795) = a doua traducere integrală a Bibliei în limba română, datorată lui Samuil Micu; marchează un progres în evoluția limbii române literare în raport cu versiunea fraților Greceanu. 2. Fig. Carte voluminoasă. ♦ Fig. Carte fundamentală a unei literaturi, a unei științe etc. – Din lat. biblia (< gr. biblia, pl lui biblion).

Brâncoveanu, Constantin (1654-1714), sfânt și martir, domn al Țării Românești (1688-1714). Printr-o politică externă abilă față de turci, austrieci și ruși, a asigurat țării o excepțională dezvoltare pe toate planurile. A tipărit cărți de cult în limba română și în limbile ortodocșilor din țările orientale ocupate de turci, a ctitorit numeroase biserici și m-ri, printre care Hurez din jud. Vâlcea și Sf. Gheorghe Nou din Buc. în stilul arhitectonic care-i poartă numele, și a trimis ajutoare fraților din Trans. și Moldova, precum și prin locurile sfinte ale Răsăritului. În săptămâna Patimilor 1714 a fost ridicat de turci și dus la Înalta Poartă, unde după patru luni de chinuri în închisoare, și-a încununat fruntea cu coroana muceniciei, împreună cu cei patru fii ai săi (Constantin, Ștefan, Radu și Mihai) și cu sfetnicul său Ianache prin tăierea capului pentru credința ortodoxă, pe care a mărturisit-o până la sfârșit. Osemintele au fost aduse în țară în 1720 de soția sa Marica și depuse în bis. Sf. Gheorghe Nou din Buc. Sf. Sinod al Bis. Ortodoxe Române i-a canonizat la 20 iunie 1990 și sunt sărbătoriți la 16 august.

catehism, catehisme s. n. 1. Expunere a principiilor religiei creștine sub formă de întrebări și răspunsuri; catihis. ♦ Carte care cuprinde această expunere. 2. Fig. Lucrare în care se expune în mod riguros esența unei concepții, a unei doctrine. ◊ Catehismul luteran = prima carte de cult în limba română, tipărită la Sibiu în 1544 de Filip Moldoveanu, alias Philippus Pictor (Mahler), sub influența Reformei, din care nu s-a păstrat nici un exemplar, dar care este atestată în arhiva orașului Sibiu și într-o scrisoare particulară din 1546. ◊ Catehismul calvinesc = carte tipărită în limba română la Alba-Iulia ÎN 1640 sau 1642, cu scopul răspândirii calvinismului printre români, și descoperită de Vaarlam, mitropolitul Moldovei, în biblioteca lui Udriște Năsturel din Târgoviște; împotriva acesteia Vaarlam a scris lucrarea Răspuns împotriva Catehismului calvinesc (1645). – Din gr. katehismos.

cazanie, cazanii s. f. 1. Predică, omilie. ♦ Tâlc al evangheliei; istorisire a vieții sfântului din ziua respectivă. 2. Carte bisericească cuprinzând predici sau omilii pentru duminici și sărbători, în care se comentează textele evanghelice. ♦ Cazania lui Vaarlam (Carte românească de învățătură), carte de cult, unul din monumentele de limbă română veche, tipărită la Iași în 1643 de mitropolitul Vaarlam. Cuprinde evanghelii, o culegere de cazanii, câteva istorisiri hagiografice și trei imnuri în versuri (două religioase și unul de laudă lui Vasile Lupu), care reprezintă primele încercări de versificare în limba română. Tipărită în tiraj mare, ea a contribuit în mod hotărâtor la consolidarea limbii române literare. ♦ Cazania de la Govora = carte de cult tradusă de ieromonahul Silvestru cu ajutorul lui Udriște Năsturel (din 1638), completată la Govora și tipărită aci în 1642. – Din sl. kazanije.

CIPARIU, Timotei (1805-1887, n. sat Pănade, jud. Alba), filolof și lingvist român. Acad. (1866). Participant la Revoluția de la 1848-1849 din Transilvania. Directorul gimnaziului din Blaj (1854-1875). Unul dintre președinții ASTREI. Reprezentant al curentului latinist. A editat prima culegere de texte vechi românești („Crestomație sau analecte literare”) și a pus bazele gramatice istorice a limbii române („Elemente de limbă română după dialecte și monumente vechi”). A reușit să impună în cadrul Academiei Române ortografia etimologică. A publicat o gramatică a limbii române. Versuri, note de călătorie, o antologie de texte din sec. 16-18.

Coresi (c. 1510-c. 1581), diacon originar din Târgoviște, traducător și meșter tipograf la Brașov și Târgoviște. Tipăriturle sale (Catehismul, 1559; Tetraevangheliarul, 1561; Apostolul, 1563; Liturghierul, 1570; Psaltirea, 1570; Evanghelia cu învățături, 1581 ș.a.) constituie monumente de limbă veche românească, în care s-a folosit graiul din Țara Românească și din sudul Transilvaniei, care stă la baza limbii române literare.

A¹ s. m. invar. 1. Prima literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (vocală deschisă nerotunjită medială). 2. (LOG.) Simbol pentru judecata universal-afirmativă. V. pătratul logic. 3. (MUZ.) Notație literală pentru sunetul la. 4. (METR.) Simbol pentru amper. 5. (MAT.) Simbol pentru arie.

B s. m. invar. 1. A patra literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană oclusivă bilabială sonoră). 2. (MUZ.) Notație literală pentru sunetul si; bemol. 3. Simbol chimic pentru bor. 4. (METR.) Simbol pentru bel.

Damaschin (†1725), episcop al Râmnicului, n. în com. Voinești, jud. Dâmbovița, fost dascăl la școala de slavonie din București, având o temeinică pregătire cărturărească și cunoscător al limbilor latină, greacă și slavă. Între 1702 și 1708 a fost episcop al Buzăului, iar din 1708 episcop al Râmnicului. Încă de la Buzău a început traducerea cărților de slujbă în limba română, iar din 1724 a înființat și o tipografie, unde a tipărit Ceaslovul, Învățătura despre șapte taine și Psaltirea. Prin lucrările sale a adus o însemnată contribuție la dezvoltarea limbii literare românești.

D s. m. invar. 1. A șasea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană oclusivă dentală sonoră). 2. (MUZ.) Notație literală la anglosaxoni și germani pentru sunetul re. 3. Cifră romană cu valoarea 500. 4. (METR.) Simbol pentru debye. 5. Simbol pentru deuteriu. 6. Simbol pentru zi.

E s. m. invar. 1. A șaptea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (vocală prepalatală mijlocie nerotunjită). 2. (LOG.) Simbol pentru judecata universal-negativă. V. pătratul logic. 3. (MUZ.) Notație literală pentru sunetul mi. 4. (TEHN.) Simbol pentru modulul de elasticitate a materialelor (la oțel E = 21 x 10⁴ N/m²).

F s. m. invar. 1. A opta literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană fricativă labiodentală surdă). 2. (MUZ.) Notație literală pentru sunetul fa. 3. (MUZ.) prescurtare pentru cuvântul forte. 4. (METR.) Simbol pentru farad. 5. Simbol chimic pentru fluor.

G s. m. invar. 1. A noua literă a alfabetului limbii române: a) consoană oclusivă velară sonoră (ex. gară, gură); b) element component al grupurilor de litere ge, gi, prin care se notează consoana semioclusivă prepalatală sonoră ğ (ex. geam, gingie); c) element de compunere ale grupurilor de litere ghe, ghi, prin care se notează consoana oclusivă palatală sonoră g′ (ex. gheară, ghiață). 2. (MUZ.) Notația literală pentru sunetul sol. 3. (METR.) Simbol al prefixului giga-.

H s. m. invar. 1. A zecea literă a alfabetului limbii române; sunetul notat cu această literă, consoană constrictivă (sau fricativă) laringală. 2. (MUZ.) Notație literală pentru sunetul si. 3. Simbolul chimic pentru hidrogen. 4. (METR.) Simbol pentru henry.

I s. m. invar. 1. A unsprezecea literă a alfabetului limbii române; sunetul notat cu această literă (vocala cea mai închisă, nerotunjită, din seria anterioară). ◊ Expr. A pune punctul pe i = a reda esențialul într-o discuție, a sublinia concluzia, faptele semnificative. 2. (LOG.) Simbol pentru judecata particular-afirmativă. 3. Cifră romană având valoarea unu (1). 4. Simbol chimic pentru iod.

J s. m. invar. 1. A treisprezecea literă a alfabetului limbii române; sunetul notat cu această literă (consoană fricativă prepalatală sonoră). 2. (METR.) Simbol pentru joule. 3. (EC.) Curba j = teorie economică semnificând descrierea unui impact preconizat al devalorizării monedei asupra balanței comerciale naționale.

K s. m. invar. 1. A paisprezecea literă a alfabetului limbii române folosită în scrierea unor neologisme; sunetele notate cu această literă: a) consoană oclusivă palatală surdă, cu valoarea grupului de litere ch înainte de e și i; b) consoană oclusivă, velară, surdă, cu valoarea literei c, în alte poziții. 2. Simbol chimic pentru potasiu (kaliu). 3. (INFORM.) Simbol pentru kilooctet sau kilobyte. 4. Bandă K. = bandă de frecvențe cuprinse între 18 și 27 GHz, utilizată în telecomunicațiile prin satelit.

L s. m. invar. 1. A cinsprezecea literă a alfabetului limbii române; sunetul notat cu această literă (consoană sonantă lichidă laterală dentală). 2. Cifră romană cu valoarea 50. 3. (MED.) Abreviere pentru vertebră lombară sau rădăcină nervoasă lombară, urmată de număr. 4. Formă neaccentuată (scurtă) de acuzativ a pronumelui personal el. 5. Simbol pentru liră².

M s. m. invar. 1. A șaisprezecea literă a alfabetului limbii române; sunetul notat prin această literă (consoană sonantă ocluzivă nazală bilabială). 2. (METR.) Simbol pentru prefixul mega-. 3. (FIZ.) Simbol pentru mach. 4. Simbol pentru cifra romană cu valoarea 1.000. 5. Simbol prin care se exprimă magnitudinea unui cutremur. 6. (LOG.) Simbol pentru termen mediu.

N¹ s. m. invar. 1. A șaptesprezecea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană sonantă, oclusivă, nazală, dentală).

T s. m. invar. 1. A douăzeci și patra literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană oclusivă dentală surdă). 2. (METR.) Simbol pentru tesla. 3. Limfocit T (celulă T), celulă a sistemului imunitar, din categoria leucocitelor (globulelor albe) a cărei maturare are loc în timus. Sunt răspunzătoare de imunitatea mediată celular. Există mai multe subtipuri, cu rol diferit în răspunsul imun: limfocite T helper (care recunosc antigenele străine și eliberează substanțe cu rol în coordonarea activității diferitelor categorii de leucocite, substanțe numite interleukine), limfocite T citotoxice (efectoare) și limfocite T supresoare.

Ț s. m. invar. A douăzeci și cincea literă a alfabetului limbii române; sunetul notat cu această literă (consoană semioclusivă dentală sonoră).

U s. m. invar. 1. A douăzeci și șasea literă a alfabetului limbii române; sunetul notat cu această literă (vocală închisă, rotunjită, posterioară). 2. Simbol chimic pentru uraniu.

V s. m. invar. 1. A douzeci și șaptea literă a alfabetului limbii române; sunetul notat cu acestă literă (consoană fricativă, labiodentală, sonoră). 2. Simbol chimic pentru vanadiu. 3. (METR.) Simbol pentru volt. 4. Simbol pentru cifra romană cu valoarea 5.

Dosoftei (1624-1693), cârturar român, mitropolit al Moldovei (1671-1686), de origine macedoneană (numele de mirean: Dumitru Barila). A fost mai întâi monah la m-rea Probota (1649), episcop la Huși (1658) și la Roman (1669). Creator al poeziei românești culte și promotor al limbii române în bis., a tradus din slavonă și a prelucrat Psaltirea pre versuri tocmită (1673) și a tradus Sfânta Liturghie, Paremiile de preste an și Viața și petrecerea sfinților (4. vol.). Datorită vitregiei vremurilor a fost exilat în Polonia, unde a și murit.

W s. m. invar. 1. A douăzeci și opta literă a alfabetului limbii române; sunetul notat cu această literă (are valoarea lui „v” în cuvintele de origine germană sau a lui „u” semivocalic în cuvintele de origine engleză); se folosește în neologisme cu caracter internațional și în nume proprii. 2. Simbol pentru wolfram. 3. (METR.) Simbol pentru watt.

Y s. m. invar. 1. A treizecea literă a alfabetului limbii române; sunetul notat cu această literă (având în general diversele valori ale lui „i”); se folosește în neologisme cu caracter internațional și în nume proprii. 2. (MAT.) Simbol literal pentru necunoscuta unei ecuații sau a unui sistem de ecuații și pentru variabila independentă a unei funcții. 3. (GENET.) Cromozomul Y = cromozom care intervine în determinarea sexului. La om și la mai multe specii de animale combinația XY determină sexul masculin; în lipsa cromozomului X (cariotip OY) organismul nu este viabil. Are dimensiuni mai mici decât majoritatea celorlalți cromozomi. 4. Simbol chimic pentru ytriu.

Z s. m. invar. 1. A treizeci și una literă a alfabetului limbii române; sunet notat prin această literă (consoană fricativă, dentală, sonoră). 2. (MAT.) Simbol pentru mulțimea numerelor întregi.

X s. m. invar. 1. A douzeci și noua literă a alfabetului limbi române; reprezintă un grup consonantic alcătuit din o velară și o frictivă. 2. Simbol pentru cifra romană cu valoarea 10. 3. Radiație (sau raze) X = radiație electromagnetică de mică lungime de undă, situată în spectru între radiațiile ultraviolete și radiația y; este produsă prin tranzițiile electronilor de pe păturile apropiate de nucleele atomice ale elementelor grele în urma frânării unor particule cu energie cinetică mare (ex. electroni) sau a altor procese de excitare. R. X. este penetrantă, ionizantă și impresionează placa fotografică; este folosită în medicină pentru stabilirea diagnosticului (radiografiere, radioscopie, tomografiere, scintigrafie etc.) sau terapeutic, precum și în ind., pentru a constata defecte de structură; în doze mari are caracter nociv. A fost descoperită de W. Röntgen în 1895; el a numit-o r.x. deoarece nu-i cunoștea natura. Sin. radiație (sau raze) Röntgen. 2. (GENET.) Cromozomul X = cromozom care intervine în determinarea sexului; la om și la multe alte animale doi cromozomi X determină sexul feminin, pe când cariotipul XY determină sexul masculin. Înclude însă și diverse alte gene care nu au legătură cu sexul; prezența acestora pe cromozomul X explică faptul că unele boli ereditare se transmit prioritar la unul dintre sexe. De ex. hemofilia și daltonismul îi afectează în special pe bărbați, care pot primi cromozomul X cu alelă anormală de la mama purtătoare (la care însă prezența celuilalt cromozom X, normal, împiedică manifestarea tulburării respective). Prezența unuia sau mai multor cromozomi X supranumerari poate provoca diverse anomalii, ca de ex. sindromul Klinefelter (cu cariotip XXY). Lipsa unui X (cariotip XO) determină la femei sindromul Turner.

R s. m. invar. 1. A douăzeci și una literă a alfabetului limbii române; sunetul notat cu această literă (consoană sonantă lichidă vibrantă dentală). 2. (METR.) Simbol pentru roentgen. 3. (MAT.) Simbol pentru mulțimea numerelor reale.

S s. m. invar. 1. A douăzeci și doua literă a alfabetului limbii române; sunetul notat cu această literă (consoană fricativă dentală surdă). 2. (CHIM.) Simbol pentru sulf. 3. Simbol pentru conductanța electrică. 4. (GEOGR.) Notație pentru punctul cardinal Sud.

Ș s. m. invar. A douzeci și treia literă a alfabetului limbii române; sunet notat prin această literă (consoană fricativă prepalatală surdă).

evangheliar, evangheliare s. n. Carte bisericească de cult, care cuprinde părțile (pericopele) din Evanghelie scrise ce cei patru evangheliști: Matei, Marcu, Luca și Ioan, așa cum se folosesc ele la serviciul divin în tot cursul anului bisericesc; tetraevanghel; sfânta evanghelie. ♦ Evangheliarul de la Putna = carte de cult (1488-1489), cuprinzând cele patru evanghelii, operă a caligrafului și miniaturistului Palade (sec. 15), pe care l-a decorat cu remarcabile frontispicii și inițiale. ♦ Evangheliarul slavo-român de la Sibiu = carte de cult, cuprinzând primul text în limba română cu litere chirilice cunoscut până azi, tipărită la Sibiu între 1551 și 1553 (deci cu aproape un deceniu înainte de Coresi) de Filip Moldoveanu, care a tipărit și Catehismul luteran. Evanghelia după Matei din acest evangheliar este o traducere din slavonă în română, la care s-a folosit și textul german al Bibliei lui Luther. Constituie un important monument de limbă veche și de cultură românească și a fost publicat de Academia Română pentru prima oară în anul 1971. [Var.: evanghelier, vangheliar s. n.].

„Filocalie”, colecție de texte care se referă la viața contemplativă și ascetică scrise înainte de sec. 9 de către mari părinți ai spiritualității ortodoxe răsăritene adunate în sec. 18 de Nicodim de la Muntele Athos (1749-1809) și Macarie din Corint (1731-1805) și publicate pentru întâia oară la Veneția în 1872. Traducerea în limba română sub titlul Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, a fost făcută de acad. preot prof. Dumitru Stăniloaie începând cu 1946. Până acum au apărut 12 vol.

Iacob Putneanul (†1778), mitropolit al Moldovei (1750-1760), originar din Rădăuți, fost egumen al m-rii Putna (1744) și episcop de Rădăuți (1745). A mutat tipografia Episcopiei de la Rădăuți la Iași, unde s-au tipărit 15 cărți în limba română, folosite în bis. și în școală, printre care un Bucovar, primul abecedar în limba română, alcătuit de arhimandritul Vartolomeu Măzăreanu. În 1760 a fost silit să se retragă din scaun datorită împilărilor turco-fanariote și s-a stabilit la Putna, unde a înființat o academie duhovnicească după modelul Academiei movilene de la Kiev. Este înmormântat la m-rea Putna.

CÎMPEANU, Petru (1809-1893, n. Transilvania), cărturar român. M. de onoare al Acad. (1871), prof. de filozofie la Academia Mihăileană. Autor al unei gramatici a limbii române.

Iosif (Ioan) Goldiș (1837-1902), episcop, n. în com. Socodor, jud. Arad. Studii teologice la Arad, juridice la Debrețin și lingvistice la Budapesta. Prof. la Inst. teologic-pedagogic și la Liceul de stat din Arad, vicar și președinte al Consistoriului din Oradea (1892-1899) și episcop al Aradului (1899-1902). A publicat mai multe lucrări istorice și filozofice, printre care Latinitatea limbii române, în care combate teoria lui Rösller. Membru corespondent al Acad. Române, ales la 22 martie 1882.

f s.m. invar. I 1 A opta literă a alfabetului limbii române. 2 Sunetul corespunzător acestei litere (consoană fricativă labiodentală surdă). 3 Semn grafic pentru această literă (f, F). II 1 (chim.) Simbol pentru fluor. 2 (muz.) Simbol pentru nota fa în notație literală a țărilor germanice și anglosaxone. 3 (muz.) Prescurtare pentru forte. 4 (metrol.) Simbol pentru farad. 5 (mat.) Simbol pentru funcție. 6 (metrol.) Simbol pentru grad Fahrenheit. 7 (biochim.) Simbol al unei vitamine (și F₁). 8 (inform.) Una dintre cele 12 taste funcționale ale tastaturii. • pronunț. și ef.

CÎMPULUNG 1. Depr. subcarpatică, tectono-erozivă, la poalele M-ților Iezer-Păpușa, între Argeșel și Bratia, mărginită de dealurile Mățău și Ciocanul și străbătută de Rîul Tîrgului și Argeșel. Supr. c.: 100 km². Relief reprezentat prin văi largi, terase și culmi prelungi cu aspect de muscele. Climă blîndă (media termică anuală 8°C). Pomicultură (meri, pruni). Se mai numește Cîmpulung-Muscel. 2. Oraș în jud. Argeș, în depr. Cîmpulung-Muscel; 43.270 loc. (1991). Expl. de argile. Constr. de automobile de teren (ARO) și de motoare auto. Combinat de fibre și fire sintetice. Fabrici de ciment, de încălțăminte, de cherestea și var; morărit și panificație. Centru pomicol. Muzeu. Monumente: fundațiile unei biserici romanice (sec. 14), corul Bisericii Bărăției (sec. 14), biserica mănăstirii Negru Vodă, ctitorie a lui Basarab I, datînd din sec. 14, refăcută de mai multe ori, ruinele palatului domnesc (sec. 17), biserici din sec. 16-18. În sec. 18-19 a funcționat aici o școală de „zugrăvie”. Menționat pentru prima dată la 1300; aici și-a avut prima reședință Basarab I, primul domn al Țării Românești. Situat pe unul dintre cele mai importante drumuri de legătură dintre Țara Românească și Transilvania, a fost un însemnat centru meșteșugăresc și comercial. În 1521, Neacșu, negustor din C., adresează lui Hanăș Benkner din Brașov o scrisoare care reprezintă unul dintre primele texte scrise în limba română care s-a păstrat. Aici au funcționat, în sec. 17 și 18, două școli. În vara anului 1737, orașul a fost incendiat în timpul luptelor dintre turcii otomani și austrieci. În timpul primului război mondial, armată română a purtat lupte grele în zona orașului (oct.-nov. 1916).

Popovici, Euseviu (1838-1922), preot și prof. univ. din Cernăuți (Facultatea de Teologie), n. în Cernăuți. Studii la Cernăuți și Viena, specializându-se în istoria bisericească universală și în dreptul canonic. Hirotonit preot în 1862, este numit prof. la Universitate în 1868, unde a funcționat până în 1908 atât ca prof., cât și ca decan la Facultății de Teologie și rector al Universității. A scris numeroase studii, dintre care cel mai valoros este Istoria bisericească universală (4 vol.), în limba germană, tradusă în limba română de fostul mitropolit primat Athanasie Mironescu și apărută în 1900-1901 (2 vol.) și în 1925-1928 (ed. a II-a 4 vol.) la București. Membru de onoare al Academiei Române, ales la 4 aprilie 1908.

pravilă, pravile s. f. 1. Normă, îndatorire etc. prescrisă de Biserică, decurgând din preceptele morale și canonice pe care aceasta le preconizează; p. ext. carte în care sunt cuprinse aceste norme, îndatoriri etc. ♦ (Înv.) Pedeapsă (constând mai ales din rugăciuni) dată celor care încălcau canoanele bisericești; canon. 2. (Înv.) Rugăciune spusă de preoți sau de călugări potrivit tipicului bisericesc (mai ales la vecernie și la utrenie). 3. Lege naturală, menire a firii; normă, regulă, tipic; spec. regulă, normă de conduită, de comportare; deprindere, obicei, tradiție, datină; lege a pământului. 4. (Azi, rar) Lege; hotărâre; cod, carte de legi; p. ext. (înv.) regim politic. ◊ Pravila de la Govora (Pravila cea mică) = prima carte în limba română apărută în Muntenia în 1640, tradusă din slavonește de călugărul Mihail Moxa (Moxalie) de la m-rea Bitrița și tipărită în tipografia de la m-rea Govora, înființată de Matei Basarab. Cuprindea o compilație de legiuiri bisericești și civile, aflate într-un manuscris slavon, și răspundea unor nevoi ale preoților în activitatea lor. O parte din tirajul cărții a fost destinat pentru Transilvania, având pe foaia de titlu, în locul numelui mitropolitului Teofil, pe acela al lui Ghenadie, mitropolitul Ardealului. ◊ Pravila cea mare v. Îndreptarea legii. [Var.: (înv.) pravelă s. f.] – Din sl. pravilo.

Prodrom, denumirea de origine greacă dată de sf. Ioan Botezătorul, al cărei echivalent în limba română este „Precursorul” sau „Înainte-mergătorul”.

O¹ s. m. 1. Invar. A optsprezecea literă a alfabetului limbii române; sunetul notat cu această literă (vocală cu deschidere mijlocie, rotunjită, din seria posterioară). 2. (LOG.) Simbol pentru propoziția categorică particular-negativă. V. pătratul logic.

rojdanic, rojdanice s. n., s. f. pl. 1. S. n. Carte a literaturii populare, care cuprinde preziceri asupra viitorului și destinului oamenilor după zodia și mediul înconjurător în care s-au născut. De origine caldeeană sau asiriană, preluat apoi de bizantini, rojdanicul a circulat la noi prin intermediul unor traduceri sârbești, cel mai vechi în limba română fiind cel copiat în „Codex Neagoeanus” (1690); zodiac, zodiacar. 2. S. f. pl. Spirite protectoare feminine în mitol. popoarelor slave, închipuite ca zeițe ale nașterii și ale destinului oamenilor. – Din sl. roždenikŭ.

P s. m. invar. 1. A nouăsprezecea literă a alfabetului limbii române; sunetul notat prin această literă (consoană oclusivă, bilabială, surdă). 2. Simbol chimic pentru fosfor. 3. (FIZ.) Simbol pentru poise. 4. (LOG.) Simbol pentru predicatul concluziei unui silogism.

Silași, Grigore (1836-1897), preot greco-catolic și istoric, n. în com. Beclean, jud. Bistrița-Năsăud. A scos la Viena publicația „Sionul românesc. Foaie bisericească, literară și școlară” și a fost primul prof. de limba română la Universitatea din Cluj. Membru de onoare al Cad. Române, ales la 13 septembrie 1877.

slovenie s. f. (Înv.) Limba slavonă. ◊ Școli de slovenie = școli care au funcționat pe lângă unele m-ri și biserici în epoca medievală a culturii românești. Se predau, în limba slavonă și română, noțiuni de scris-citit, ritual, cateheză, muzică bisericească psaltică etc., pentru pregătirea preoților și diecilor de cancelarie, a cântăreților bisericești etc. Aici se pregăteau și specialiști în caligrafie, miniatură, pictură și muzică. Printre școlile menționate în documente se află cele de la bis. Sf. Gheorghe-Vechi din București (sec. 16), Rădășeni, jud. Suceava (sec. 16), m-rea Menedic, jud. Buzău (sec. 16), Șcheii Brașovului (sec. 16), m-rea Putna (sec. 16). O dată cu introducerea limbii românești în biserici, cancelarii și cultură, la aceste școli începe a se preda și limba română. – Din sloven + suf. -ie.

balic, -ă s. m. f. (arg.) ◊ „[...] Ca într-un studiu etnografic, el își grupează observațiile în jurul unor momente specifice ale existenței «populației» investigate: examenul de admitere, trăit ca o «zi fatală», primul curs, balul bobocilor (al «balicilor» după o expresie mai «modernă» [...]” Sc. 30 XI 77 p. 4 (din țig. balih; DEX-S; mai vechi, balic este discutat de Iorgu Iordan în Stilistica limbii române, 1944, p. 357, dar până la DCR și DEX-S nu a fost înregistrat în dicționarele generale ale limbii române)

bombonerie s. f. 1972 Ramură a industriei alimentare care se ocupă cu fabricarea bomboanelor v. bar-cafenea (cuvânt mai vechi în limba română, consemnat în dicționarele curente doar cu sensul de „local unde se vând bomboane”)

caft s. n. (arg.) Bătaie ◊ „[...] în fața ambasadei Germaniei la București a avut loc un «caft» general în care au fost angrenate numeroase persoane care așteptau intrarea la viză.” Expres 19 V 92 p. 16 (din cafti; cuv. mai vechi în limba română; Gransner M. 31, 87; DEX)

casă-muzeu s. f. Casă a unei personalități în care s-a deschis un muzeu ◊ „În cadrul acțiunilor organizate la casa-muzeu H.C. Andersen, Ion Pas, traducătorul în limba română al povestirilor lui Andersen, a citit povestirea «Straiele noi ale împăratului».” Sc. 5 IV 63 p. 3. ◊ „Și așa cum stau pe bancă în ograda casei-muzeu, înconjurat de pomi și flori, în zumzetul dulce al albinelor, glasul lui Toader Hrib sună ca un text de cronică și am sentimentul că sunt martorul unei clipe de istorie.” Sc. 10 X 76 p. 1. ◊ „Sevilla este cunoscută și recunoscută după ruinele sale romane, după podul Alcantara și casa muzeu a lui El Greco.” I.B. 7 V 86 p. 4; v. și Mag. 7 I 67 p. 4, R.l. 24 I 73 p. 5, R.lit. 27 IX 84 p. 23 (din casă + muzeu)

castrist, -ă adj. 1991 Aparținător lui sau referitor la (Fidel) Castro v. implementa (din fr. castriste; PR 1960; cuvântul este mai vechi în limba română)

centraș(ă) s. m. f. Responsabil al unui centru de pâine, OCL etc. ◊ „Centrașii comunică zilnic fabricilor comenzile pentru a doua zi.” (din centru + -aș; termenul este vechi în limba română)

ciripitor, -oare s. m. f. (fam., pop., peior.) Informator al Securității v. Ap. 8/95 p. 15 (din ciripi + -tor; cuvântul este mai vechi în limba română; DEX – alte sensuri)

delator, -oare s. m. f. (peior.) Turnător ◊ „Torționarii și delatorii rescriu tacticos istoria.” Lupta 7 V 95 p. 3; v. și Ap. 8/95 p. 15; v. și turnător (cf. fr. délateur; DN, DEX, DN3 – alte sensuri; acest sens este mai vechi în limba română)

efigia vb. I (fig.) A scoate în relief ◊ „Avem acum [...] bucuria de a efigia un jubileu: cea de-a 250-a carte tipărită sub arcadele [...] acestei prestigioase colecții, ale cărei volume de buzunar apar în limbile română, maghiară și germană.” Săpt. 27 II 81 p. 4 (din efigie + -a)

inscripționat, -ă adj. Care are un înscris în care se precizează datele de identificare ◊ „Microbuzul inscripționat. Asistența tehnică vine de pe șoseaua laterală [...]” I.B. 11 VII 77 p. 4. ◊ „Alune preambalate (Turcia) inscripționate în limba română [...]” R.l. 56 XII 92 p. 7 (din inscripționa; C. Lupu în SCL 6/82 p. 506)

îmborcăna vb. I (gosp.; pop.) A pune în borcane ◊ „Compensația o vom afla în cursul iernii când produsele prime sunt îmborcănate (doamne, ce-o să ne mai pată sufletul pentru acest mahalagism [...] de la revoltații cunoscători, din tată-n fiu ai tainelor limbii române) și stau aliniate pe rafturile cămărilor [...]” Săpt. 19 X 84 p. 8 (din borcan)

libertin, -ă adj. (utilizare greșită) Spontan, sălbatic ◊ „În lume există foarte multe tipuri de economie de piață, de la cea de tip libertin, sălbatec, la cea de tip suedez sau japonez care e de tip social [...]” R.l. 23 XI 92 p. 1. ◊ „Littré afirmă că libertin are, ca adjectiv, un sens învechit și unul în vigoare. În cel dintâi, e vorba de o persoană sau de o opinie care nu se supun nici credinței, nici practicilor religioase. În cel de al doilea, e vorba exclusiv de un școlar care își neglijează îndatoririle, preferând joaca. Limba română cunoaște doar sensul de ușuratic sau, la limită, desfrânat. Am stat și am cugetat la ce va fi vrut să spună dl. Văcăroiu cu economia libertină de piață, fiindcă despre aceea socială am mai auzit și eu una sau alta. Din context rezultă în mod clar că economia libertină este una spontană, sălbatecă [...] Ne rămâne să credem că primul ministru a implementat un sens nou în limba română [...] O îmbogățire libertină, adică spontană, a limbii române.” R.lit. 28 XII 92 p. 24 (Articolul reprodus mai sus, semnat de N. Manolescu, ne scutește de orice alt comentariu asupra sensului cuvântului libertin)

loreni vb. IV (cuv. creat ad-hoc) A tăia organul genital masculin ◊ „De când Lorena Bobbit a decapitat colonelul soțului și a fost absolvită de către juriști, «unda seismică» s-a propagat. Poliția din Ankara a prins, apoi a eliberat o turcoaică exasperată, care și-a «lorenit» amantul (iată cum se poate îmbogăți limba română).” R.l. 11 III 94 p. 7. ◊ „Lorena cea răzbunătoare bântuie și printre bărbați. Polițiștii turci anchetează trei din cei cinci bărbați din orașul Aegean care l-au «lorenit» pe un al șaselea. Cei cinci l-au lăsat... fără pe negustorul Yasar Cavik, care voia să se însoare cu meseriașa lor.” R.l. 2 VI 94 p. 10; v. și lorenire (de la n.pr. Lorena [Bobbit] care a făcut senzație în America și în lumea întreagă din cauză că, din gelozie, a tăiat organul genital al soțului ei)

nevăzător, -toare s. m. f., adj. Om lipsit de vedere, orb ◊ „La căminul de nevăzători se învață.” Sc. 13 I 61 p. 2. ◊ „Profesorul de limbă română I.V. de la Grupul școlar de fete nevăzătoare din Arad, se gândea de mulți ani la o mașină la care să poată lucra și cei lipsiți de vedere.” R.l. 7 III 79 p. 5; v. și 30 XI 79 p. 6, Sc. 26 IV 80 p. 6; v. și electroftalm, fosfenă (din ne- + văzător)

sinistritate s. f. Caracterul a ceea ce este sinistru ◊ „Termenii imunidicitate, periclitate și sinistritate nu există în vreo altă limbă, din care autorii pasajelor respective să-i fi putut lua. De asemenea, limba română nu cunoaște adjectivele: imundic, pericl și sinistr din care, cu ajutoprul lui -itate, să poată fi obținute substantivele imundicitate, periclitate și sinistritate.” I.B. 25 I 72 f.p. (din sinistru + -itate; Th. Hristea P.E. 34, I. Iordan în LR 3/62 p. 228; DN3)

trogloditizare s. f. ◊ „Limba română suportă și ea greutățile tranziției [...] referitor la felul cum arată această limbă de tranziție, d-na Tatiana Slama-Cazacu folosește un cuvânt foarte sever, neînregistrat în DEX: trogloditizare. Altfel spus, limba s-ar afla într-un îngrijorător proces de degradare, devenind primitivă și grosolană.” R.lit. 35/93 p. 1 (din troglodit + -izare; formație personală a dnei Tatiana Slama-Cazacu)

yankeu, -e adj. (cuv. anglo-american) Din Statele Unite ◊ „Încet-încet, în urma importurilor masive de produse alimentare, limba română se va împopoțona, și ea, cu cuvinte yankee, stârnind în cele din urmă protestul – așa cum se întâmplă acum în Franța – domnilor academicieni.” As 139/94 p. 4; v. și big-store (1993) (DN, DEX, DN3 – subst.)

Q s. m. invar. 1. A douăzecea literă a alfabetului limbii române; sunetul notat cu această literă (oclusivă palatală surdă sau oclusivă velară surdă); se folosește în cuvinte străine, în neologisme cu caracter internațional și în nume proprii. 2. (MAT.) Simbol pentru mulțimea numerelor raționale. 3. (ELT.) Simbol pentru puterea reactivă.

CORESI (?- după 1581, n. Tîrgoviște), traducător și tipograf român. A avut un rol esențial în introducerea limbii naționale în cultul religios. Tipăriturile sale apărute la Brașov („Catehismul”, 1559; „Tetraevangheliarul”, 1561; „Apostolul”, 1563; „Liturghierul”, 1570; „Psaltirea”, 1570; „Evanghelie cu învățătură”, 1581 ș.a.), unele influențate de luteranism și calvinism, sînt monumente de limbă veche românească. A utilizat graiul din Țara Românească și din S Transilvaniei, care stă la baza formării limbii române literare.

DACOROMANIA 1. Revistă de lingvistică, filologie și istorie literară, apărută la Cluj, în perioada 1921-1948, sub conducerea lui Sextil Pușcariu, ca buletin al Muzeului Limbii Române. În cele 11 vol. editate se regăsesc studii de istorie a limbii române, de lexicologie, fonetică, gramatică, dialectologie, lingvistică generală, istorie literară etc., precum și o bogată bibliografie a publicațiilor din aceste domenii, apărute în țară și peste hotare. Din 1994, apare din nou, la Cluj-Napoca, sub egida Institutului de Lingvistică și Teorie Literară „Sextil Pușcariu”. 2. Revistă de studii literare și istorice apărută în 1973-1993 la Freiburg (Germania).

DACOROMÂN, -Ă (< dac + român) s. m., adj. 1. S. m. Termen folosit în lingvistică pentru a denumi populația românească din N Dunării spre a o deosebi de populațiile de origine românească ce locuiesc în S Dunării (aromâni, istroromâni, meglenoromâni). 2. Adj. Care aparține dacoromânilor (1), privitor la dacoromâni. ♦ (Substantivat, f.) Dialectul vorbit de dacoromâni (1). A devenit limbă națională și literară. V. limba română.

COSTINESCU, Alexandru (1812-1872, n. Iași), matematician, inginer și arhitect român. Primul care a predat în limba română (la Academia Mihăileană din Iași) geometrie analitică, descriptivă, inginerie și arhitectură. A proiectat și construit mai multe clădiri publice la Iași și în alte orașe.

COTEANU, Ion (1920-1997, n. București), lingvist român. Acad. (1974), prof. univ. la București. Specialist în lexicologie, stilistică („Stilistica funcțională a limbii române”), dialectologie, limba literară („Româna literară și problemele ei principale”) și gramatică istorică („Morfologia numelui în proto-română [română comună]”). Redactor responsabil la „Dicționarul limbii române” – serie nouă.

COTIDIÁN, -Ă (< fr., lat.) adj., s. n. 1. Adj. De fiecare zi; zilnic. 2. S. n. Gazetă care apare zilnic. Primul c. („Daily Courant”) a apărut la Londra în 1702. Primul c. în limba română a fost ziarul „România” (București, 1837-1838).

COVASNA 1. Oraș în jud. cu același nume, în depr. Tîrgu Secuiesc, la poalele vestice ale M-ților Vrancea; 12.373 loc. (1991). Fabrici de mobilă și cherestea; mat. de constr. (cărămidă); țesătorie de lînă; produse alim. Importantă stațiune balneoclimaterică cu ape alcaline, feruginoase, carbogazoase, cloruro-sodice, iodurate, bromurate; o valoarea terapeutică deosebită au mofetele (emanații de CO₂). Centru pentru îmbutelierea apelor minerale. Atestat documentar în 1567. Declarat oraș în 1950. 2. Jud. în partea central-estică a României, în zona internă a a Carpaților de Curbură, pe cursul superior al Oltului; 3.705 km² (1,56% supr. țării); 237.304 loc. (1991), din care 53,9% în mediul urban; densitate: 57 loc./km². Reșed.: municipiul Sfîntu Gheorghe. Orașe: Baraolt, Covasna, Întorsura Buzăului, Tîrgu Secuiesc. Comune: 33. Relief predominant muntos (c. 60%) în N,V și E jud. (m-ții Harghita, Bodoc, Baraolt, Nemira, Vrancea, Buzău). Depr. numeroase: Sfîntu Gheorghe, Tîrgu Secuiesc, Baraolt, Comandău, Întorsura Buzăului. Climă temperat-continentală cu veri răcoroase și ierni geroase. Temp. medie anuală: 1°C în zona montană înaltă și 7,6°C în cea depresionară. Cantitatea medie anuală a precipitațiilor: 1200 mm în zona montană și 600 mm în depr. Vînturi dominante din N și NE și vîntul local Nemira. Rețeaua hidrografică este reprezentată de rîurile Olt cu Rîul Negru și Baraolt și cursul superior al Buzăului. Resurse naturale: zăcăminte de lignit (Vîrghiș, Baraolt, Căpeni, Valea Crișului), min. de fier (Vîrghiș, Doboșeni), andezit (Bixad, Malnaș-Băi), gresie (Arcuș, Zagon, Sita Buzăului, Brețcu, Ariușd, Covasna, Boroșneu Mare ș.a.), calcare și serpentinit (Vîrghiș), nisipuri (Hăghig, Iarăș, Araci), ape minerale carbogazoase, feruginoase, bicarbonatate, calcice, clorurate (Biborțeni, Covasna, Vălcele, Malnaș-Băi, Bodoc ș.a.), păduri. Economia. Industria jud. produce: mașini-agregate și subansamble auto, motoare electrice, echipament electric auto (Sfîntu Gheorghe), șuruburi, izolatori electrici de joasă tensiune (Tîrgu Secuiesc), piese pentru tractoare și mașini agricole (Întorsura Buzăului), mase plastice (Sfîntu Gheorghe), conf. (Sfîntu Gheorghe, Tîrgu Secuiesc), fire și țesături de bumbac și lînă (Sfîntu Gheorghe, Covasna), prelucr. inului (Reci), mobilă (Covasna, Sfîntu Gheorghe), cherestea (Oituz, Comandău, Întorsura Buzăului, Brețcu, Zăbrătău, Tîrgu Secuiesc ș.a.), alim. (preparate din carne și lapte, bere, spirt, amidon, glucoză etc.). Centru de îmbuteliere a apelor minerale (Covasna, Biborțeni, Bodoc ș.a.). Agricultura întrunește condiții naturale favorabile culturii plantelor tehnice și creșterii animalelor. În 1989, terenurile arabile (86.642 ha) erau ocupate mai ales cu plante de nutreț (16.687 ha), cartofi (20.200 ha), sfeclă de zahăr, grîu și secară, in etc. Pomicultura, restrînsă ca supr. pe terenurile în pante, este reprezentată prin plantații de pruni, meri, peri. În 1990, sectorul zootehnic cuprindea 107,6 mii capete bovine (în special bălțata românească), 213,3 mii capete ovine (predominant din rasa țigaie și spancă), 113,2 mii capete porcine; bubaline; avicultură. Căi de comunicație (1990): lungimea c. f. este de 115 km (46 km electrificate), iar cea a drumurilor publice 810 km (207 km modernizate), terit. jud. C. fiind traversat de magistrala feroviară București-Brașov-Ciceu-Deda-Baia Mare-Satu Mare și de drumul european E 572. Unitățile de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): 156 școli generale, 13 licee (cu predare atît în limba română, cît și în limba maghiară), muzee, un teatru (cu secții română și maghiară) la Sfîntu Gheorghe, 78 cinematografe, 294 biblioteci etc. Turism. Particularitățile peisajului natural (peștera cu emanații de sulf de la Turia, declarată rezervație naturală, dunele de nisip și mestecănișul de la Reci, cu exemplare rare de plante, printre care laleaua pestriță), specificul obiectivelor cultural-istorice (cetățile medievale de la Bálványos, Cernat, Malnaș, Bixad, bisericile fortificate, cu incintă de piatră, din sec. 15-16 de la Aita Mare, Arcuș, Belin, Ilieni, Sînzieni, Zăbala ș.a., castelele de la Arcuș, Ozun, Turia, Vîrghiș, Zagon, conacele de la Bicfalău, Cernat, Ilieni, Reci), obiceiurile tradiționale, caracteristicile folclorice, precum și existența numeroaselor stațiuni balneoclimaterice (Bálványos, Biborțeni, Bodoc, Vîlcele, Covasna, Malnaș-Băi, Ozunca-Băi) favorizează desfășurarea unui intens trafic turistic. Indicativ auto: CV.

HALICI, Mihail (c. 1643-c. 1712, n. Caransebeș), erudit și poet român. Rector al Colegiului reformat din Orăștie (1667-1669). Autorul unei ode (1674) scrise în românește, cu caractere latine, afirmând latinitatea poporului român. Presupus autor al primului dicționar bilingv având ca bază limba română, „Dictionarium valachico-latinum” („Anonymus Caransebesiensis”).

HALIMA, carte populară alcătuită din fragmente ale colecției de povestiri și basme arabe cunoscute sub titlul de „O mie și una de nopți”, îmbogățită și cu alte povestiri și fabule orientale, traduse sau apocrife, din culegerea „O mie și una de zile” de Pétis de la Croix. Realizată pentru prima dată în lb. neogreacă (Aravicon Mithologhicon), la mijlocul sec. 18, această selecție primește numele de H. (înlocuindu-se cu aceasta numele povestitoarei Șeherezada) și va fi tradusă, localizată și răspândită în numeroase manuscrise român ești din a doua jumătate a sec. 18 și începutul sec. 19. Prima versiune integrală în limba română, datată 1783 și atribuită monahului Rafail de la mănăstirea Hurez, a fost tipărită de I. Gherasim Gorjanu, în patru vol., între 1835 și 1838 („Halima sau povestiri mitologhicești arăbești”).

NĂSTUREL (-HERESCU), familie de boieri români din Țara Românească. Mai important: Udriște N. (c. 1596-c. 1658, n. sat Herești, jud. Giurgiu), boier cărturar, cumnatul domnului Matei Basarab. Însemnat rol cultural și politic în timpul domniei acestuia, a îndeplinit și unele misiuni diplomatice. A tradus din slavonește în limba română romanul popular „Vaarlam și Iosaf” și din latină în slavonă, cartea lui Thomas a Kempis, „De imitatione Christi”. Posesorul unei valoroase biblioteci.

ROMANSKI, Stoian (1882-1959), lingvist, filolog, etnograf și istoric bulgar. Prof. univ. la Sofia. S-a ocupat de relațiile dintre bulgari și popoarele vecine, printre care și de problemele privitoare la limba română și la istoria poporului român.

REVOLUȚIA DE LA 1848, revoluție de inspirație liberală și democratică, desfășurată în aproape întreaga Europă în anii 1848-1849. Îndreptată împotriva regimurilor absolutiste, întărite după Congresul de la Viena (1814-1815), revoluția a avut caracteristici proprii fiecărei țări, dar a fost pretutindeni în coeziune cu mișcarea revoluționară generală. A început mai întâi în Italia (la Palermo, 12 ian.), frământată de o mare diversitate de probleme, de la abolirea iobăgiei (în Sud și în Regatul Neapolelui) până la consolidarea pozițiilor burgheziei (Regatul Sardiniei) și realizarea unității naționale. Sub presiunea insurecțiilor populare au fost introduse constituții liberal-democrate în Regatul Celor Două Sicilii, în Regatul Sardiniei, Toscanei și Statul Papal; în urma insurecției antihabsburgice izbucnite în partea de N a Pen. Italice (18-22 mart, 1848), Lombardia și Veneția sunt eliberate de sub dominația Habsburgilor, marcând, totodată, începutul războiului de eliberare. Revoluția a cuprins curând aproape întreaga Pen. Italică (insurecțiile din Parma, Modena, Toscana), culminând cu proclamarea republicii la Roma (9 febr. 1849), în frunte cu Mazzini și Garibaldi. La 22 febr. 1848 revoluția a izbucnit și în Franța, soldându-se cu răsturnarea regelui Ludovic Filip și a oligarhiei financiare și cu proclamarea republicii (25 febr.). Evenimentele din Franța au exercitat o puternică influență asupra asupra desfășurării ulterioare a evenimentelor în numeroase țări din Europa. La 13 mart. 1848 a izbucnit revoluția în Austria, devenită după 1815 bastionul politic al reacțiunii în Europa Centrală. Insurecția din Viena (15 mart.) s-a soldat cu răsturnarea regimului Metternich, urmată de constituirea (17 mart.) a guvernului reprezentanților nobilimii și ai burgheziei liberale, deschiderea (22 iul.) a Reichstagului unicameral și promulgarea (7 sept.) Legii privind desființarea dependenței personale (fără răscumpărare) a țăranilor. Momentul maxim al revoluției din Imp. habsburgic a fost marcat de insurecția de la Viena (6-31 oct. 1848), când insurgenților și s-a alăturat o mare parte a garnizoanei din oraș, dar, după lupte îndârjite, insurecția a fost înfrântă de trupele imperiale. În cadrul evenimentelor revoluționare din Imp. Habsburgic o mare importanță a avut-o revoluția ungară izbucnită la 15 mart. la Pesta, condusă de Kossuth Lajos. Guvernul constituit în mart. 1848 desființează iobăgia și promovează alte reforme democrat-liberale menite să asigure dezvoltarea țării. Conducătorii r. nu au ținut seama de revendicările sociale și naționale ale românilor și slavilor, ceea ce a dus la dezbinarea forțelor revoluționare și la conflicte armate între acestea. În aceste condiții Habsburgii trec la contraofensivă împotriva revoluției ungare, făcând apel la trupele croate și ruse. Pentru respingerea atacului contrarevoluției se creează (21 sept. 1848) Comitetul apărării patriei (din oct. guvern revoluționar) în frunte cu Kossuth Lajos, care la rându-i formează o armată revoluționară, care reușește să pricinuiască un șir de înfrângeri armatei habsburgice și celei croate. Însă în ian. 1849, armatele habsburgice ocupă Pesta, iar guvernul revoluționar se refugiază la Debrețin, unde Dieta proclamă independența deplină a Ungariei și detronarea Habsburgilor. La 13 aug. 1849, revoluția ungară este înfrântă de armata rusă, chemată de Habsburgi în sprijinul lor. La 12 iun. 1848 a izbucnit revoluția la Praga, iar în Croația și Slovenia au avut loc mișcări revoluționare. În Germania, a început cu insurecția din Baden (27-28 febr.) și Hessa (11 mart.), cuprinzând apoi toate statele germane; în Bavaria, regele abdică (20 mart.); numeroși principi acordă insurgenților libertăți democratice. Insurecția de la Berlin (18 mart.), obligă pe regele Prusiei să accepte formarea (29 mart.) unui guvern din reprezentanții burgheziei liberale și să acorde o Constituție. Revoluția a cunoscut o deosebită intensitate în statele germane din Vest, unde procesul de dezvoltare a capitalismului era mai avansat. La revoluția din Germania au luat parte și K. Marx și Fr. Engels. La 18 mai 1848 s-a întrunit, la Frankfurt pe Main, Parlamentul german, ales prin vot universal, în scopul realizării unității Germaniei; această acțiune nu a avut sorți de izbândă, atât din cauza poziției nehotărâte a burgheziei liberale germane, cât și din pricina nerecunoașterii de către Austria și principii germani a autorității Parlamentului de la Frankfurt, care oferea coroana imperială a Germaniei unificate regelui Prusiei, Frederic-Wilhelm al IV-lea. În urma loviturii de stat din Prusia (nov.-dec. 1848) înfăptuită de nobilii monarhiști s-a deschis calea spre restabilirea absolutismului și înfrângerea revoluției (iul. 1849). Speriată de amploarea mișcării, burghezia liberală germană a renunțat la programul Revoluției. În a doua jumătate a anului 1848, după insurecția proletariatului parizian din 23-26 iul., contrarevoluția europeană, sub steagurile monarhiilor coalizate, a început contraofensiva împotriva mișcărilor revoluționare. O nouă insurecție declanșată la Viena (6 oct. 1848) a fost reprimată cu forța. Același lucru s-a întâmplat cu insurecțiile din Baden (sept. 1848), Dresda (mai 1849), cu revoluțiile din Ungaria (aug. 1849) și cu cele din Țara Românească (sept. 1848) și cu cele din Transilvania (aug. 1849), înăbușite de armatele Prusiei, Rusiei, Austriei, Imperiului Otoman și de cele ale Republicii franceze. Insurecția pariziană a contribuit la desființarea iobăgiei în țările din centrul Europei și la abolirea unor privilegii nobiliare. În urma revoluției, burghezia și-a consolidat pozițiile în țările din Apusul Europei, iar în celelalte țări a pătruns în administrația de stat. În Țările Române apariția și dezvoltarea burgheziei, pe de o parte, menținerea structurilor feudale și a privilegiilor boierești, existența suzeranității turcești (în Țara Românească și Moldova) și a stăpânirii habsburgice (în Transilvania), pe de altă parte, au fost factorii determinanți ai intensificării mișcării de eliberare socială și națională. Începutul desfășurării evenimentelor revoluționare l-a făcut mișcarea revoluționară din Moldova (mart.), repede înăbușită. Nevoiți să se exileze, fruntașii pașoptiști au formulat în emigrație programul revoluției („Prințipiile noastre pentru reformarea patriei” și „Dorințele partidei naționale din Moldova”), în care, pe lângă problema împroprietăririi țăranilor se punea și problema creării statului național român. În Țara Românească a avut loc o revoluție la care au participat: țărănimea, meșteșugarii și lucrătorii de la orașe, burghezia și boierimea liberală. Principalii ei conducători au fost: N. Bălcescu, Gh. Magheru, Al. G. Golescu, I. Heliade-Rădulescu, C.A. Rosetti, Chr. Tell. Programul Revoluției, izbucnită la 9/21 iun. 1848, sintetizat în Proclamația de la Islaz, prevedea independența administrativă și legislativă a țării, egalitatea în fața legii, eliberarea și împroprietărirea țăranilor (art. 13) etc. La 13/25 iun. domnul țării, Gh. Bibescu, a abdicat, conducerea revenind unui guvern provizoriu, iar apoi ca urmare a preponderenței elementelor moderate, unei locotenențe formată din I. Heliade-Rădulescu, N. Golescu și Chr. Tell. Îngrijorat de evenimente, guvernul rus a exercitat presiuni asupra Imp. Otoman ca să intervină cu forța armată (sept.). Au fost restaurate prevederile Regulamentului Organic, abolite temporar. În Transilvania problemele eliberării sociale s-au împletit strâns cu cele ale eliberării naționale. Principalii conducători au fost: Avram Iancu, S. Bărnuțiu, G. Barițiu, E. Murgu, A. Șaguna. Unirea forțată a Transilvaniei cu Ungaria, refuzul conducătorilor maghiari de a recunoaște drepturile naționale ale românilor i-au silit pe aceștia să meargă pe o cale revoluționară proprie. La Adunarea de la Blaj de pe Câmpia Libertății (3-5/15-17 mai 1848), care a constituit punctul culminant al revoluției în Transilvania, cei peste 40.000 participanți au adoptat programul care prevedea desființarea iobăgiei, egalitate națională și reprezentare proporțională în Dietă, administrație, justiție, Garda națională, înființarea de școli în limba română etc. Neținând seama de voința clar exprimată la Blaj, Dieta nemeșească din Cluj a confirmat la 17/29 mai 1848 încorporarea Transilvaniei la Ungaria, ceea ce a provocat dezbinarea forțelor revoluționare române și maghiare, fapt de care a profitat Curtea de la Viena. Avram Iancu a organizat cetele moților, transformându-le într-o oaste țărănească, cu care a apărat regiunea Munților Apuseni împotriva oștilor nobilimii maghiare. Abia la 2/14 iul. 1848, în urma stăruințelor lui N. Bălcescu, a fost încheiat proiectul de pacificare prin care se punea capăt ostilităților între cele două tabere. Era însă prea târziu, deoarece în aug. 1849 revoluția maghiară a fost înfrântă de trupele habsburgice și ruse. Deși înfrântă, Revoluția de la 1848 în Țările Române a avut totuși urmări însemnate; a contribuit în mod esențial la dezvoltarea conștiinței naționale a poporului român și a pus la ordinea zilei problemele fundamentale ale dezvoltării societății: problema agrară, a eliberării sociale, a egalității în drepturi, a unirii celor trei țări române în cadrul fruntariilor unuia și aceluiași stat, a libertății și independenței naționale.

SCRISOAREA LUI NEACȘU, scrisoare cuprinzând informații referitoare la mișcările armatei turcești pe malurile Dunării, trimisă în 1521 de către Neacșu din Câmpulung (Muscel) lui Johannes Benkner, judele Brașovului. Cel mai vechi text datat, scris în limba română, care s-a păstrat până azi.

SALA, Marius (n. 1932, Vașcău, jud. Bihor), lingvist român. Acad. (2001). Director al Institutului de Lingvistică din București (din 1994). Studii de lingvistică generală și romanică, hispanistică, istoria limbii române („Contribuții la fonetica istorică a limbii române”, „Phonétique et phonologie du iudéo-espagnol de Bucarest”, „El léxico infigena del español americano” în colab., „Le judéo-espagnol”, „Limbile lumii. Mică enciclopedie”, „Enciclopedia limbilor romanice” în colab., „Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice”, în colab., „Introducere în etimologia limbii române”, „De la latină la română”, „Limba română, limbă romanică”). Redactor responsabil la „Dicționarul limbii române”, serie nouă și la „Micul dicționar academic”. Scrieri de popularizare. Membru al mai multor comitete internaționale academii din străinătate.

SARAMANDU, Nicolae (n. 1941, București), lingvist român. Specialist în dialectologie, istoria limbii române, balcanistică („Studii aromâne și meglenoromâne”, „Romanitatea orientală”).

SANDFELD (JENSEN), Kristoffer (1873-1942), lingvist danez. Specialist în romanistică; s-a ocupat de limba română („Sintaxa română”, în colab.) și de elementele comune limbilor balcanice („Dispariția infinitivului în română și în limbile balcanice”, „Lingvistică balcanică”). Lucrări de lexicografie. M. coresp. al Acad. Române (1911).

ORTOGRAFÍE (< lat.; ngr.; {s} orto- + graphe „scriere”) s. f. (LINGV.) Ansamblu de scrierea corectă a cuvintelor unei limbi; aplicarea practică a acestor reguli. Există două tipuri principale de o.: fonetică, atunci când scrierea redă pronunțarea limbii literare, și etimologică, atunci când scrierea reflectă aspectul mai vechi al cuvintelor, mult depășit de pronunțare (de ex. în limbile franceză și engleză). Ortografia limbii române este în general fonetică; începând din 1860, când s-a introdus scrierea oficială cu litere latine, au existat numeroase sisteme ortografice, care oglindesc disputele dintre reprezentanții curentului fonetic și al celui etimologic. Actuala o. se bazează, în cea mai mare parte, pe principiul fonetic sau fonematic, a cărui aplicare este limitată uneori de principiile gramaticale sau de principiul etimologic, care impune excepții în scrierea unor cuvinte vechi și a unor neologisme. ♦ Modul în care cineva scrie cuvintele.

OEDIPE, operă în patru acte de George Enescu, compusă între 1921 și 1931 pe un libret de Edmond Fleg, după Sofocle, premiera la Paris, în 1936, premieră în limba română (traducere de Emanoil Ciormac) în 1958, la București. Operă inspirată și generoasă, cu un bogat material muzical ce traduce grandoarea mitului grecesc și forța lui tragică, figura lui O. simbolizând patetica luptă a omului cu destinul. Cea mai importantă lucrare enesciană.

ODORHEIU SECUIESC, municipiu în jud. Harghita, situat în depr. Odorhei, pe cursul superior al râului Târnava Mare; 37.087 loc. (2003). Stație finală de c. f. Nod rutier. Expl. de balast și de argilă. Turnătorie de fontă. Constr. de instalații frigotehnice, de utilaje și piese de schimb pentru agricultură, de matrițe și piese din fontă pentru ind. chimică. Fabrici de prelucr. lemnului (mobilă, cherestea), confecții, mat. de constr. (cărămizi, țigle, prefabricate din beton) și de produse alim. (preparate din carne și lapte, bere, amidon ș.a.). Filatură de bumbac. Muzeu cu secții de istorie, etnografie, artă și științele naturii, înființat în 1913 pe baza unei colecții din 1872. Izv. cu ape minerale carbogazoase, bicarbonatate, calcice, magneziene folosite ca ape masă și izv. cu ape minerale sulfuroase, clorurate, iodurate, bromurate, sodice, carbogazoase utilizate în tratamentul afecțiunilor cardiovasculare, reumatismale etc. În perioada stăpânirii romane (106-271/275) aici a funcționat un castru roman și o așezare civilă numită Aeropolis. În sec. 13, în această zonă s-au stabilit secui alături de populația autohtonă românească. În 1301 este menționat un castru regal și o așezare românească cu numele Villa Olachalis. În 1480, castrul regal a fost transformat în cetate, iar în 1492 în castel. În 1485, O.S. apare consemnat ca oraș, iar la 17 febr. 1968 este declarat municipiu. În 1593, la O.S. a fost înființată o școală („Gymnasium Regium”) cu predare în limba latină, iar în 1765 una cu predare în limba română. Monumente: castel-cetate (sec. 15, refăcut în mai multe rânduri), cu trei bastioane și fragmente de ziduri de incintă; capela romanică (sec. 13, reconstruită în stil renascentist în a doua jumătate a sec. 16); biserica franciscană (1712-1719), în stilul barocului transilvănean; biserica romano-catolică (1787-1793); biserica reformată (1781); clădirea Primăriei vechi (1896).

POLIZU, Gheorghe (1819-1886, n. București), anatomist român. M. de onoare al Acad. (1871), primul prof. de anatomie la Facultatea de Medicină din București. Creator al unei școli de anatomiști români. A scris primul tratat de anatomie în limba română (1859) și a adaptat un atlas de fiziologie. Fondator al „Gazetei medicale” (1865) și al „României medicale” (1875).

ROJDÁNIC (< sl.) s. n. Carte care cuprinde preziceri asupra destinului oamenilor, potrivit constelației (zodiei) în care s-au născut. Alături de gromovnic și trepetnic, r. face parte din literatura populară de prevestire. De origine orientală (asiriană sau caldeeană), preluate apoi de bizantini, r. au fost răspândite pe terit. României prin intermediul unor traduceri sârbești. Cel mai vechi r. în limba română este cel copiat în 1620 de popa Ion Românul din „Codex Neagoeanus”. Ulterior s-a numit zodiac.

SĂULESCU, Gheorghe (1798-1864, n. Roșiești, jud. Vaslui), filolog, istoric și poet român. Promotor al învățământului în limba română în Moldova. Manuale didactice. Autor al unei gramatici a limbii române; versuri.

MONLAU, Pedro Felipe (1808-1871), medic și filolog spaniol. Prof. univ. la Madrid. Contribuții în domeniul igienei și anatomiei clasice. Autor al unui tratat de retorică și poetică, al unui dicționar etimologic și al al unui vocabular gramatical al limbii catalane. Cercetări asupra vocabularului („Despre arhaism și neologism”); printre primii care a studiat și analizat specificul limbii române în contextul limbilor romanice. M. de onoare al Acad. Române (1870).

RUDEANU, familie de boieri din Țara Românească. Mai importanți: 1. Teodosie R. (?-1621), boier cărturar. Între 1584 și 1618 a deținut importante dregătorii (mare spătar, mare vistiernic și mare logofăt), fiind unul dintre cei mai de seamă dregători ai lui Mihai Viteazul. Autor, probabil, al unei cronici oficiale de curte scrisă în limba română (1597) și folosită ca izvor în scrierea diplomatului silezian Balthazar Walther, prin intermediar polon (Andrei Taranowski) și păstrată în lucrarea sa „Scurtă și adevărată descriere a faptelor săvârșite de Ioan Mihai, domnul Țării Românești”, redactată în latină. A fost continuată (1598) de Petru Grigorovici. Ctitorul mănăstirii Flămânda (com. Galicea, jud. Vâlcea). 2. Teofil R., episcop al Râmnicului (c. 1618-1636) și apoi mitropolit al Ungrovlahiei (1636-1648). Fiul lui R. (1). S-a îngrijit de tiparnițele de la mănăstirile Govora și Dealu, de sub teascurile cărora au ieșit mai multe cărți bisericești.

RUSSU, Ion I. (1911-1984, n. Turda), istoric și filolog român. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Preocupări de toponimie și epigrafie daco-romană („Limba traco-dacilor”, „Ilirii – istoria, limba și onomastica – romanizarea”, „Elemente autohtone în limba română”, „Inscripțiile Daciei romane”, „Etnogeneza românilor”).

SOCIETATEA FILARMONICĂ, asociație culturală înființată la București în 1833 de Ion Câmpineanu, C. Aristia și I. Heliade Rădulescu. Și-a propus cultivarea literaturii dramatice în limba română, a muzicii vocale și instrumentale, formarea unui teatru național. A înființat Școala Filarmonică pentru muzică, declamație și literatură (1834), precum și primul periodic teatral românesc, „Gazeta Teatrului Național” (1835). Precursoare a mișcării pașoptiste, a avut un rol de seamă în dezvoltarea conștiinței naționale și în promovarea culturii românești. Și-a încetat activitatea în 1838.

SIMION, Ștefan (?-1656), mitropolit al Transilvaniei (1643-1656). Prin grija lui s-a efectuat prima traducere integrală în limba română a „Noului Testament”, apărut la Bălgrad (Alba Iulia) în 1648, în prefața căruia, pornindu-se de la ideea unității poporului român, se formulează necesitatea unei limbi scrise comune pentru românii din toate provinciile.