INJURIE ~i f. 1) Vorbă sau faptă care lezează demnitatea sau reputația cuiva; insultă; ofensă. 2) Ofensă gravă, adusă cuiva în public; afront. [Sil. -ri-e] /<fr. injure, lat. injuria

SUDUI, sudui, vb. IV. Intranz. și tranz. (Pop.) A adresa insulte cuiva; a înjura. ♦ Tranz. (Înv. și reg.) A certa, a mustra, a dojeni. – Din magh. szidni.

*ATAC (pl. -acuri) sn. 1 🎖️ Năvală, lovire (mai adesea neașteptată) a dușmanului prin care se începe o luptă: a începe ~ul; a respinge ~ul ¶ 2 🎖️ Lovituri îndreptate împotriva unei cetăți, unui loc fortificat, asalt: zidurile cetății au rezistat Ia cele trei ~uri ale dușmanului ¶ 3 Fig. Lovitură dată cinstei, renumelui cuiva, insultă, ocară: ~urile unor critici invidioși ¶ 4 🩺 Izbucnirea fără veste a unei boale: a avut un ~ de apoplexie ¶ 5 🩺 pop. Oftică: a dat în ~ [fr. attaque].

ALBIE, albii, s. f. 1. Vas lunguieț, făcut din lemn cioplit sau din doage asamblate; covată, copaie. ◊ Expr. A face (pe cineva) albie de porci (sau de câini) = a insulta (pe cineva) cu vorbe grele, a batjocori rău (pe cineva). 2. Porțiune a unei văi, acoperită permanent sau temporar cu apă; matcă. – Lat. alvea.

INVECTIVA, invectivez, vb. I. Tranz. A spune invective la adresa cuiva; a insulta. – Din fr. invectiver.

AFRONT ~uri n. Insultă adusă cuiva în public; ofensă. A suferi un ~. [Sil. a-front] /<fr. affront

VEXAȚIUNE ~i f. livr. Manifestare care vexează; vorbă sau faptă care lezează demnitatea sau reputația cuiva; jignire; insultă; ofensă; injurie. /<lat. vexatio, ~onis, fr. vexation

INSULTA vb. I. tr. A aduce (cuiva) o insultă; a jigni. [P.i. insult, 3,6 -tă. / < fr. insulter, cf. lat. insultare].

INVECTIVA vb. I. tr. (Rar) A spune invective la adresa cuiva; a insulta. [< fr. invectiver].

INSULTA vb. tr. a aduce (cuiva) o insultă; (fig.) a brava cu insolență. (< fr. insulter)

porcăi, porcăiesc I v. t. a insulta (pe cineva) în mod grosolan. II. v. r. 1. a se insulta reciproc în mod grosolan. 2. a mânca cu lăcomie.

pórcăĭ și -ĭésc, a -í v. tr. (d. porc). Fam. Fac „porc”, insult pe cineva zicîndu-ĭ „porc” ș. a. V. refl. Nu vă maĭ porcăițĭ!

ALBIE, albii, s. f. 1. Vas lunguieț făcut din lemn cioplit sau din doage asamblate; covată, copaie. ◊ Expr. A face (pe cineva) albie de porci (sau de câini) = a insulta (pe cineva) cu vorbe grele, a batjocori rău (pe cineva). 2. Porțiune a unei văi acoperită permanent sau temporar cu apă; matcă. – Lat. alvea.

INVECTIVA, invectivez, vb. I. Tranz. (Rar) A spune invective la adresa cuiva; a insulta. – Din fr. invectiver.

ALBIE, albii, s. f. 1. Obiect de întrebuințare casnică, făcut dintr-un trunchi gros despicat în două și scobit; servește la spălatul rufelor, la scăldatul și la adormitul pruncilor, la hrănirea vitelor etc. V. covată, copaie. Puse copilul într-o albie. ISPIRESCU, L. 60. Să iei băietul cu albie cu tot și să vii cu dînsul la mine. CREANGĂ, P. 173. ◊ Expr. A face pe cineva albie de porci (sau, rar, de cîini) = a batjocori, a insulta pe cineva în mod grosolan. Căpitanul... a tăbărît asupra plutonierului, l-a făcut albie de porci și i-a pus în vedere că-l zvîrle tocmai în fundul Dobrogei dacă va mai da motive de nemulțumire d-lui Paga [moșierul]. REBREANU, R. I 98. Dacă nu vrei să iei cîmpii... te fac albie de cîni. ALECSANDRI, T. I 238. 2. Adîncitură în scoarța pămîntului, prin care curge o apă; matcă. Lîngă apa Lisei clădiseră rumînii sat, demult, or fi fiind de-atunci o sută de ani. I-au zis Malu-Surpat, căci Lisa își săpase albie prăpăstioasă. SADOVEANU, M. C. 5. Din ce depărtări scoboară și cît a luptat Dunărea ca să străbată aici! A trebuit să spintece munții, să-și sape albia în piatră de-a curmezișul Carpaților. VLAHUȚĂ, O. AL. I 116. Se ducea la vadul de la albia unui pîrîiaș. ISPIRESCU, L. 122. ◊ Fig. S-a grăbit să îndrume din nou discuția către albia veche. GALAN, Z. R. 86. ♦ Fig. Depresiune de teren. – Pronunțat: -bi-e. – Pl. și: (popular) ălbii (ODOBESCU, la HEM).

insultă sf [At: HAMANGIU, C. C. 59 / Pl: ~te / E: fr insulte] 1-2 (Cuvânt sau) faptă injurioasă la adresa cuiva Si: insultare (2-3). 3 Ofensare.

petic sn [At: N. TEST. (1648), 11^v/26 / V: ~tec sn, (reg) ~tecă sf, ~ă sf / Pl: ~ice, (rar) ~uri, ~ici / E: pbl ml pittacium] 1 (Udp „de”, care indică felul materialului) Bucată, fâșie nu prea mare dintr-o țesătură. 2 (Pgn) Fâșie dintr-un material oarecare. 3 (Spc) Bucată dintr-un material cu care se repară un obiect rupt sau găurit, aplicându-se peste ruptură, gaură. 4 (Îe) A-și da în ~ A-și da pe față, a-și arăta, fără voie, anumite cusururi, vicii. 5 (Îae; fam) A-și trăda lipsa de valoare. 6 (Rar; îe) A-și cunoaște ~ul A ști ceea ce i se cuvine. 7 (Îae) A-și cunoaște slăbiciunile, defectele. 8 (Reg; îe) A face (pe cineva) ~ă A certa rău. 9 (Îae) A insulta pe cineva. 10 (Îae) A istovi pe cineva prin muncă. 11 (Reg; îe) A coase ~ la ~ A fi foarte zgârcit. 12 (Îe) A-și găsi (sau, înv, a-și nimeri) sacul (sau gaura) ~ul Se spune disprețuitor sau ironic, pentru a arăta potrivirea dintre doi oameni, dintre două lucruri etc. fără valoare, fără importanță etc. 13 (Spc; reg) Platcă la cămășile bărbătești. 14 (Pex; reg) Val de pănură de circa 40 de metri. 15 (Reg; îf petec) Pată de murdărie. 16 (Îs ~ de pământ, ~ de loc, ~ de moșie etc.) Suprafață mică de teren culțivabil. 17 (Pan; udp „de”) Suprafață mică de ceva, în raport cu întregul. 18 (Reg; îc) ~a-vântului Plantă nedefinită mai îndeaproape.

teică¹ sf [At: DDRF / V: (reg) tocă, teucă / Pl: teici / E: ns cf tău⁴] 1 (Reg) Cutie mobilă (de lemn) în care cad grăunțele din coșul morii și care, prin mișcări repetate, reglează căderea grăunțelor între pietrele morii Si: (reg) tigaie (20), tigăiță (7), titirez (9). 2 (Reg) Jgheab (mic) din care beau sau mănâncă păsările de curte, porcii, vitele etc. 3 (Reg; îe) A face pe cineva ~ de porci A insulta pe cineva cu vorbe grele. 4 (Reg) Covată de la piuă. 5 (Reg) Jgheab în care se strivesc strugurii. 6 (Mol) Mic vas de lemn, legat de o prăjină, cu care se scoate apă dintr-un puț. 7 (Reg) Blidar (24).

votri [At: PRAV. 169 / V: (îrg) ho~, (reg) mo~ / Pzi: ~resc / E: votru] 1 vi (Îrg) A practica proxenetismul. 2 vt (C. i. femei) A face să se prostitueze. 3 vi (Reg) A fi intermediar între doi îndrăgostiți. 4 vt (Reg; îf hotri) A insulta pe cineva. 5 vt (Reg; îf hotri) A vorbi de rău pe cineva. 6 vt (Trs) A peți.

OFENSĂ ~e f. Vorbă sau faptă ofensatoare; insultă. ◊ A aduce (cuiva) o ~ a ofensa; a jigni. [G.-D. ofensei] /<fr. offense

porcări¹, porcăresc, vb. IV (reg.) a insulta grosolan (pe cineva); a porcări, a porci.

ULTRAJ s.n. Insultă adusă unui reprezentant al autorității publice în exercițiul funcțiunii; (p. ext.) ofensă, insultă la adresa cuiva; jignire. [Var. ultragiu s.n. / cf. fr. outrage < lat. ultra – peste].

AFRONT s. n. insultă, jignire adusă cuiva în public. (< fr. affront, it. affronto)

INJURIA vb. tr. a aduce cuiva injurii; a insulta; a ofensa, a jigni. (< fr. injurier)

BEȘTELI, beștelesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) A face pe cineva de ocară, a certa pe cineva folosind ocări, insulte. – Et. nec.

ÎNJURĂTURĂ, înjurături, s. f. Vorbă sau expresie cu care cineva înjură sau insultă; sudalmă. Printre glasurile speriate însă porniră deodată înjurături și amenințări. REBREANU, R. II 197. Strigăte, înjurături, certuri și încăierări se repetau în fiecare dimineață, subt ochii santinelelor din port. BART, E. 289. Capătă cîteva înjurături de la birjari, pe care le înghite în gîndul lui. SP. POPESCU, M. G. 50.

AFRONT, afronturi, s. n. Insultă, jignire, ofensă adusă cuiva în public. – Din fr. affront.

BEȘTELI, beștelesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) A face pe cineva de ocară, a mustra pe cineva cu ocări, cu insulte. – Et. nec.

dobitoc (dobitoace), s. n. – 1. Animal. – 2. Prost, nătîng. Sl. dobytukŭ „avere, cîștig” (Miklosich, Slaw. Elem., 21; Miklosich, Lexicon, 168; Cihac, II, 97; Conev 57), cf. bg. dobituk, sb., cr. dobitak „cîștig”. Cf. dobîndi și, pentru evoluția semantică, lat. pecunia, sp. ganado. Cu sensul 2 pl. dobitoci (m.). – Der. dobitoacă, s. f. (femeie proastă); dobitocesc, adj. (de dobitoc); dobitocește, adv. (ca dobitocii); dobitoci, vb. (a face pe cineva dobitoc, a-l insulta); dobitocie, s. f. (prostie, tîmpenie); îndobitoci, vb. (a prosti, a abrutiza).

prost (proastă), adj. – 1. Simplu, curent, ordinar. – 2. Simplu, pur, curat. – 3. Simplu, plebeu, sărac. – 4. Ordinar, vulgar, trivial, grosolan, necioplit. – 5. Nătîng, neghiob, tont, tîmpit. – Mr. prostu. Sl. prostŭ „simplu” (Miklosich, Slaw. Elem., 40; Cihac, II, 296; Șeineanu, Semasiol., 226), cf. sb. prost „simplu”, rus. prostyĭ „ticălos”, mag. paraszt „țăran”. Primele sensuri sînt înv. – Der. prostac (var. prostălău, prostan, prostănac, prostovan, prostovatic, prostănău, prostatic), adj. (tont, neghiob, prost); prostesc, adj. (de prost); prostește, adv. (ca proștii); prosti, vb. (a se tîmpi; a se sustrage de la ceva, a scăpa; a insulta, a face pe cineva prost; a înșela), dubletul lui prosti, vb. (înv., refl. a renunța la o slujbă, a-și da demisia), din sl. prostiti „a ierta”; prostie, s. f. (nătîngie, nerozie; proxilitate; fleac, moft); prostime, s. f. (înv., nerozie; popor de jos, vulg); prosteală, s. f. (neîndeplinire, nerealizare; amăgeală); prostitură, s. f. (haine de toată ziua, îmbrăcăminte obișnuită).

sictiri, sictiresc I. v. t. a insulta, a înjura (pe cineva). II. v. r. a se supăra, a se enerva.

OFENSA, ofensez, vb. I. Tranz. A aduce (cuiva) o ofensă; a insulta, a jigni. Mihai se simți ofensat de acest dispreț. C. PETRESCU, Î. I 10. Trebuie să ia seama, să nu facă vreo gafă, să-l ofenseze și să-l piarză. REBREANU, R. I 43. Dacă te-am ofensat dineaorea, iartă-mă. NEGRUZZI, S. III 482. ♦ (Familiar) Refl. A se supăra (simțindu-se jignit). Ce te-ai ofensat așa!

afront sn [At: NEGRUZZI, S. III, 463 / Pl: ~uri / E: fr affront] Ofensă adusă cuiva în public Si: insultă, jignire, ultragiu.

insulta vt [At: MAIORESCU, D. IV, 502 / Pzi: insult, (rar) ~tez / E: lat insulto, -are, fr insulter, it insultare] A jigni (5) pe cineva Si: (iuz) a insultarisi, (frr) a invectiva.

îngroșa [At: COD. VOR. 104/7 / V: (cscj) ~și / Pzi: îngroș / E: ml *ingrossiare] 1-2 vtr (D. corpuri solide) (A face să devină sau) a deveni mai gros sau mai voluminos, adăugându-i material la suprafață. 3 vr (Fig; îe) Se ~oașă gluma (sau lucrul, treaba) Situația ia o întorsătură neplăcută, îngrijorătoare. 4 vt A accentua o linie, un punct, o literă etc. pentru a le face mai evidente. 5 vr (D. lichide, vapori etc.) A deveni mai dens. 6 vt A face ca o soluție să devină mai concentrată prin adaos de materii solide, prin fierbere etc. 7 vr (Îe) A ~ rândurile A-și spori numărul. 8 vr A se îndesi. 9 vr (D. voce) A căpăta un timbru mai coborât, mai grav. 10-11 vtr (Îe) A (i se) ~ (cuiva) obrazul A răbda insulte, neajunsuri. 12-13 vtr (Îae) A se face că nu știe faptul că un lucru este altfel decât ar trebui. 14-15 vtr (Îae) A deveni obraznic. 16-17 vtr A (se) închega. 18 vt (Îvp) A lăsa o femeie însărcinată. 19 vr (Înv) A se grăbi. 20 vt (Fig) A sublinia o idee.

MOCICOLÍ vb. IV. 1. T r a n z. și r e f l. (Transilv.) A (se) murdări (1). Cf. BÎRLEA, C. P. 67, COMAN, GL. Băieți, nu vă băgați pe su pat, că vă mocicoliți. ALR II 3 209/228. S-a moșcolit cu funingine. ib. 3 517/279, cf. 3 363/279, 3 477/53, 3 515/64. Ți-ai mocicoluit hainele. MAT. DIALECT. I, 182. Te-ai mocicoluit pe mînuri. ib. ♦ T r a n z. (Regional; complementul indică recipiente, vase de bucătărie etc.) A spurca (Vinători-Sighișoara). ALR II 3 396/157. [Cofa] o moĉcolit-o, o spurcat-o. ib. ♦ T r a n z. F i g. A batjocori, a insulta; a bîrfi pe cineva. Cf. VAIDA, LEXIC REG. 20. 3. T r a n z. (Prin nord-estul Munt.; în forma moscoli) A mozoli, a roade cu dinții sau cu gingiile. ARHIVA, XXIII, 40. 4. R e f l. (Prin Transilv.) A se zbengui, a se hîrjoni, a se vînzoli; a nu avea astîmpăr. Nu te moșcoli cu toți cíinii pe lîngă toate gardurile. BENIUC, V. CUC. 44, cf. COMAN, GL. – Pronunțat: moci-co-. - Prez. ind.: mocicolesc. - Și: mocicolui, mociolí (COMAN, GL.), moșcoli, moscoli vb. IV. – Din magh. mocskol.

injuria vt [At: DA ms / Pzi: ~iez / E: fr injurier] A aduce cuiva o injurie (1) Si: a insulta, a jigni, a ofensa.

lovi [At: CORESI, EV. 338 / V: (reg) luvi / Pzi: ~vesc / E: slv ловити] 1 vt A izbi o țintă cu un proiectil, cu o săgeată etc. 2 vt (Pop; îe) A ~ cuiul în cap A aduce argumentul hotărâtor într-o discuție. 3 vi (Reg; îe) Unde chiorăște și unde ~vește Se spune despre cineva care înțelege cu totul altfel spusele cuiva. 4-6 vtir A (se) atinge cu putere Si: a (se) izbi. 7 vt (Fam; îe) A ~ (pe cineva) în călcâi A nu-și atinge scopul. 8 vt (Fam; îe) A-l ~ unde îl doare A-i spune cuiva lucruri neplăcute. 9 vt (Fam; gmț; îe) A-l ~ (pe cineva) peste cofița cu ouă A atinge pe cineva unde îl doare. 10 vt (Pfm; îe) A-l ~ în ceafă cu un bulgăre de iască sau L-a ~t cu un bulgăre de iască în spate și se vaită că-l doare în coastă A spune vorbe nepotrivite. 11 vt (Fig) A atinge pe cineva cu vorba Si: a insulta, a jigni, a ofensa. 12 vt (Fig) A provoca cuiva o durere sufletească. 13 vt (Fig) A exprima o dezaprobare față de ceva Si: a condamna, a înfiera. 14 vt (Fig) A produce o senzație puternică, neplăcută, asupra simțurilor. 15 vt A bate. 16 vt (Fig) A aduce prejudicii, pagube. 17 vt (Fig; spc) A stigmatiza. 18 vt (Rel; înv) A pedepsi. 19 vt (Înv; d. viermi) A mânca. 20 vr A da peste o piedică Si: a se împiedica. 21 vr (Fam; îe) A se ~ cu capul de pragul de sus A dobândi experiență în urma unor întâmplări nefericite. 22 vr A se împiedica de cineva. 23 vt A bate repetat, cu o unealtă, într-un corp tare, pentm diferite scopuri practice. 24 vt A produce, prin bătăi ritmice, sunetul caracteristic al unui instrument muzical. 25 vi (D. ceas) A emite sunete ritmice. 26 vi A bate cu degetul sau cu pumnul în ușă, în fereastră etc. 27-28 vi (Fam; șfg; îe) A ~ cu pumnul în masă A-și manifesta (mânia sau) autoritatea, într-un mod foarte categoric, imperativ. 29 vi (Fam; îe) A ~ din palme A bate din palme. 30 vi (D. păsări) A izbi cu aripile apa sau aerul. 31 vi (Fig) A face ca atenția sau privirea cuiva să se îndrepte într-o anumită direcție, spre un anumit obiect. 32-33 vtrr A (se) atinge (fără violență). 34 vr (Înv; d. țări, terenuri etc.) A se învecina. 35 vi (Înv) A străbate. 36 vi (Înv) A ajunge într-un anumit loc. 37-38 vti (Îrg) A ataca. 39 vi (Fam; îe) A ~ de moarte A ataca cu forță. 40 vi (Înv; d. un animal de pradă) A se repezi asupra cuiva. 41 vrr A se lupta. 42 vt (Fig; d. stări fiziologice, psihice, boli etc.) A veni brusc asupra cuiva Si: a apuca, a copleși, a cuprinde. 43 vt (Îrg; d. fenomene ale naturii) A se abate pe neașteptate asupra cuiva sau a ceva Si: a atinge, a cădea, a izbi, a prinde, a veni. 44 vi (Fam; d. vânt) A sufla. 45 vi (Înv; d. soare) A dogori. 46 vrr (Îvp) A se asemăna. 47 vrr (Reg; îe) A se ~ de (sau din) ani (cu cineva) A fi de o vârstă cu cineva. 48 vrr (Pfm) A se potrivi. 49 vr (Pfm) A se ~ ca nuca-n perete A nu se potrivi deloc. 50 vrim (Îrg) A se întâmpla să fie într-un anumit fel Si: a se nimeri. 51 vt (Fam; îe) A o ~ A o nimeri bine. 52 vr (Reg) A se alege cu un câștig de pe urma unei acțiuni. 53 vt (Pfm) A plăti cuiva mai puțin decât merita. 54 vrr (Pfm) A ajunge la o înțelegere Si: (fam) a se învoi. 55 vt A produce cuiva o durere morală, sufletească. 56 vt (Arg) A uimi foarte tare Si: a șoca.

ofensa [At: CALENDAR (1855), 75 / V: (înv) ofan~ / Pzi: ~sez / E: fr offenser] 1 vt A aduce cuiva o ofensă Si: a insulta, a jigni. 2 vr (Fam) A se supăra, simțindu-se jignit.

OCARĂ, ocări, s. f. (Pop.) Vorbă sau faptă care mustră, ceartă, rușinează pe cineva; ocărâre; umilire, înfruntare; defăimare, jignire, insultă; situație rușinoasă, dezonorantă în care se află cineva; rușine, dezonoare. ◊ Loc. adj. De ocară = compromițător, jignitor, rușinos. ◊ Expr. A ajunge sau a (se) face, a fi, a (se) lăsa, a rămâne de râs și de ocară = a ajunge (sau a se face, a fi etc.) demn de dispreț, de batjocură; a (se) compromite. (Rar) A da de ocară cu... = a (se) face de râs cu... – Din ocărî (derivat regresiv).

INSULTĂ ~e f. Vorbă sau faptă care lezează demnitatea sau reputația cuiva; jignire; ofensă; injurie. [G.-D. insultei] /<fr. insulte

OFENSA vb. I. tr. 1. A aduce cuiva o ofensă; a jigni, a insulta. 2. refl. (Fam.) A se supăra; a se ofusca. [< fr. offenser].

OFENSA vb. I. tr. a aduce cuiva o ofensă; a jigni, a insulta. II. refl. (fam.) a se supăra (simțindu-se jignit); a se ofusca. (< fr. offenser)

OCARĂ, ocări, s. f. (Pop.) Vorbă sau faptă care mustră, ceartă, rușinează pe cineva; ocărâre; umilire, înfruntare; defăimare, jignire, insultă; situație rușinoasă, dezonorantă în care se află cineva; rușine, dezonoare. ◊ Loc. adj. De ocară = compromițător, jignitor, rușinos. ◊ Expr. A ajunge sau a (se) face, a fi, a (se) lăsa, a rămâne de râs și de ocară = a ajunge (sau a se face, a fi etc.) demn de dispreț, de batjocură; a (se) compromite. (Rar) A da de ocară cu... = a (se) face de râs cu... – Din ocărî (derivat regresiv).

INSULTA, insult, vb. I. Tranz. A aduce cuiva (prin vorbe sau fapte) o insultă; a ocărî, a ofensa, a jigni. M-a insultat!... Ai să te duci imediat să-i ceri socoteală. ARGHEZI, P. T. 132. ◊ Fig. Și ale bătrîneței albi plete insultînd. BOLINTINEANU, O. 203.

OCARĂ, ocări, s. f. Vorbă sau faptă care mustră, ceartă, supără pe cineva; rușinare, umilire, înfruntare; defăimare, jignire, insultă. Limbuta-i vanitate... nu mai putea îndura asemenea ocară. C. PETRESCU, A. R. 31. Începură a-l împroșca cu pietre, urmîndu-l cu sudălmi și cu ocări pînă acasă, NEGRUZZI, S. I 225. Duceți-vă de muriți mai bine slobozi, decît să trăiți în robie și ocară. RUSSO, O. 34. ◊ Loc. adj. De ocară = compromițător, rușinos. Țin ei. de ocară numirea de valah, nevrînd a fi chemați altfel decît romîni. BĂLCESCU, O.II 176. ◊ Expr. A ajunge (sau a (se) face, a fi, a (se) lăsa, a rămîne de rîs și) de ocară = a ajunge (sau a (se) face etc.) demn de dispreț, de batjocură. Era de rîs și de ocară pretutindeni. GALACTION, O. I 86. O învăță să nu se lase... căci altfel se face de ocară. STĂNOIU, C. I. 213. Aceste creaturi Nice rușine n-au să ieie în smintitele lor guri Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară. EMINESCU, O. I 151. A da de ocară = a ajunge, a se face de rîs. Fără prietenia și ocrotirea lui Mușat, Constantin ar fi dat de ocară cu milităria. GALACTION, O. I 135.

PORC, porci, s. m. Mamifer domestic, omnivor, de talie mică, cu botul ascuțit, cu corpul acoperit cu un păr scurt, cu firul tare, care prin îngrășare își poate mări mult cantitatea de grăsime și carne (Sus scrofa domestica); carnea acestui animal, întrebuințată ca aliment. Uite, Mărie, să-mi dai banii ce i-am strîns pentru porc, fiindcă plec la Uniunea minieră și-mi trebuie bani de drum. DAVIDOGLU, M. 72. Zece porci țigănești, cu boturi puternice, ar fi rîmat, într-o jumătate de zi, toate întăriturile. CAMIL PETRESCU, U. N. 5. Vom face plachie cu costițe de porc de cele afumate. CREANGĂ, O. A. 132. ◊ (În expresii și zicători populare sau familiare, de obicei cu caracter ironic sau batjocoritor) Nu se (mai) îngrașă porcul în ajun (sau în ziua de Ignat), se spune cînd cineva se apucă prea tîrziu de o treabă. Cine se amestecă (sau se bagă) în tărîțe (sau în lături) îl mănîncă porcii (= amestecul printre cei stricați, cu purtări rele, are urmări neplăcute). Mărul cel frumos îl mănîncă porcii, se spune despre un om incapabil să prețuiască un lucru de valoare pe care l-a dobîndit. Toată ziua țop și hop, Sara nu-i ce da la porc, se spune despre cei care se țin numai de petreceri și nu au cu ce să întrețină o casă. E mai mare porcul decît cotețul, se zice despre cineva care s-a îngrășat prea mult și nu-l mai încap hainele sau despre o recoltă bogată care nu încape în magazie. A tăcea ca porcul în păpușoi (sau în cucuruz) (= a păstra tăcere desăvîrșită, a tăcea chitic, mai cu seamă cînd te simți vinovat și ți-e frică). A mîna porcii la jir = a sforăi tare. Se așterne pe somn și unde nu începe a mîna porcii la jir. CREANGĂ, O. A. 240. A face (pe cineva) albie sau troacă de porci = a insulta, a batjocori, a terfeli (pe cineva). ◊ Compuse: porc sălbatic = mistreț. Colo, un porc sălbatic fără două picioare Și mai la vale vulpea se tăvălește, moare. ALEXANDRESCU, P. 111; porc-de-mare = pește de mare, de culoare cenușie brăzdată cu negru, avînd numeroși solzi ascuțiți pe una din părțile laterale (Scorpaena scrofa); scorpie (3). ♦ (La pl.) Numele unei constelații din emisfera boreală; scroafa cu purcei, vierii. ♦ Fig. (Depreciativ, despre oameni; mai ales la vocativ) Obraznic, grosolan, nerușinat; josnic, ticălos, mișel. Porcule... De ce nu mi-ai așternut mai bine? Cum să dorm pe scîndura goală:.? CAMILAR, N. I 222. ◊ Expr. Porc-de-cîine = om de nimic, netrebnic, pungaș, ticălos. Măi Mir el, mare porc-de-cîine ești tu, măi! GALAN, Z. R. 134. Ce porc-de-cîne ești tu, de cărțile domniei-mele nu le bagi în seamă. ODOBESCU, S. A. 284.

DEFĂIMARE. Subst. Defăimare, ponegrire, ponegreală, denigrare, comeraj (rar), vituperație (livr.), discreditare, dezonoare; blasfemie, calomnie, calomniere, bîrfă (fam.), bîrfit, bîrfeală, bîrfire, ponos (pop.), clevetire (pop. și fam.), cleveteală (pop. și fam.), clevetă (înv.). Jignire, ofensă, ofensare, apostrofă, insultă, insultare, hulă (pop.), hulire (pop.), vorbă grea, ocară (pop.), ocărîre (rar), injurie, înjosire, umilire, umilință, ultragiu, ultragiere. Defăimător, difamator (franțuzism), denigrator, detractor (livr,), calomniator, hulitor, ponegritor, clevetitor, clevetici, bîrfitor, infamator (rar), criticant (rar), mahalagiu, mahalagioaică, mahalagiță (reg.). Gurile rele. Adj. Defăimător, infamator (rar), infamant, difamant (franțuzism), ponegritor, denigrator, calomniator, calomnios, bîrfitor, batjocoritor. Jignitor, ofensator, ofensant (rar), insultător, hulitor, injurios, înjositor. Defăimat, denigrat, calomniat, bîrfit, terfelit (fig.). Jignit, ofensat, insultat, umilit, înjosit, ultragiat. Vb. A defăima, a ponegri, a denigra, a vitupera (livr.), a detracta (livr.), a blasfemia (livr.), a discredita, a dezonora, ă batjocori, a terfeli (fig.), a calomnia, a vorbi cu păcat, a face (pe cineva) cîrpă de șters, a face pe cineva troacă (albie) de porci; a bîrfi, a ponosi (înv. și reg.), a cleveti (pop. și fam.), a vorbi de rău, a-i scoate (scorni) cuiva nume, a da pe cineva prin tîrg, a scorni minciuni, a-i scoate cuiva cîntece, a împroșca (a azvîrli) cu noroi în cineva, a tîrî în noroi, a lega tinicheaua de coada (cuiva). A jigni, a ofensa, a insulta, a aduce o jignire, (o ofensă, o insultă), a huli (pop.), a ocărî (pop.), a umple pe cineva de bogdaproste, a porcăi (fam.), a înjosi, a ultragia, a face de ocară (de vorbă, de rîs), a înjura, a da (a lua) în tărbacă (tărbăceală); a se alege cu ocări, a se umple de bogdaproste, a intra în gura lumii. Adv. (În mod) defăimător, calomnios, insultător. V. batjocură, blestem, discreditare, dispreț, neprincipialitate, ofensă, provocare; rtmilință.

JIGNIRE s. 1. insultare, ofensare, ultragiere, (livr.) vexare, (fig.) rănire, (livr. fig.) lezare. (~ cuiva cu vorbe grele.) 2. afront, injurie, insultă, ocară, ofensă, rușine, umilință, (livr.) ultraj, vexațiune, (pop.) hulă, sudalmă, suduitură, (înv.) băsău, dosadă, înfruntare, necinste, obidă, (fig.) atingere, (livr. fig.) lezare. (Nu poate suporta ~; o ~ adusă cuiva.)

ofârli vt [At: KLEIN, D. 203 / V: (reg) ofer~, orfăli / Pzi: ~lesc / E: nct] 1 (Îrg) A dojeni aspru pe cineva Si: (pop) a ocărî. 2 A insulta.

tuși [At: MAN. GOTT, ap. DLR / Pzi: ~șesc / E: ml tussire] 1 vi A expira brusc și cu zgomot aerul din plămâni, după o scurtă inspirație (de obicei ca simptom al unei boli). 2 vi (Pex) A avea un acces de tuse (1). 3 vi (Reg; îe) A ~ măgărește (sau sec) A avea tuse (1) convulsivă. 4 vt (Șfg) A expectora (1). 5 vt (Reg; pex; fig) A insulta. 6 vt (Reg) A-i face cuiva semn, atrăgându-i atenția prin tuse (1).

MĂSCĂR͹ vb. IV. (Învechit și popular) 1. Tranz. A lua (pe cineva) în batjocură ) ă ocărî, a insulta, ă batjocori. Fu măscărit ca un menciunos. VARLAAM, C. 131, cf. 132. Întâi eghipt(en)ii măscăriia pre Amasis și nu-i făcea nici o cinste, pentru că mai nainte era mojic și de casă proastă. HERODOT (1 645), 143. Navan, deaca să îmbâtă, măscări pre împăratul D[a]v[i]d. CHEIA ÎN. 89²/28. Feciorii batjocoresc pre părinții lor și. . . fetele cele tinere măscăresc pre fămeile cele bâtrîne. NEAGOE, ÎNV. 141/16. Defâimătu-te-au și te măscări. BIBLIA (1 688), 282¹/17, cf. 328¹/43. Hameleonul. . . despre șoim tare probozit și măscărit văzîndu-se. . . CANTEMIR, IST. 318,. cf. 326. Atuncea celelalte animale. . . nemaiputînd răbda atîta a lui obrăznicie, suduindu-l și măscărindu-l, l-au scos dintră dînsele afară. ȚICHINDEAL, F. 359/23. Oameni mîncînd și bînd și făcînd neguțătorie și dracii aproape lîngă dînșii batjocorindu-i (măscărind) a. 1815) pre dînșii (a. 1805). GRECU, P. 187, cf. ȘĂINEANU, D. U. Voinice, voinice, Nu mă întreba, Că te-oi blăstăma. Nu mă ispiti, Că te-oi măscări. PAMFILE, C. Ț. 43, cf. 350. ◊ I n t r a n z. Defăimind cuvintele lui și măscărind întru prorocii lui. BIBLIA (1 688), 334¹/44. ◊ R e f l. r e c i p r. Ai mai mulți tocmeau. . . , se certau; se măscăreau cu misiții. CONV. LIT. XLIV, 432, cf. H XVII 176, XVIII 146, ALR II/36, 3 581/228. ♦ A defăima. Am înțeles dumnie-me cum purtaț mănăstire dumnie-mele și călugării miei. . . cu cuvinte grele și rele... de-i măscăriț și le aruncaț năpăști că vă umblă cu fămiile, de faceț mănăstire și călugării-de rîs și de măscară (a. 1 649). ap. HEM 1 590. 2. T r a n z. F i g. (Complementul indică un lucru concret) A poci, a urîți; a murdări. [Obrazul] cu cît mai mult îl unge și-l freacă, cu atîta mai mult îl strică și-l măscărește. ȚICHINDEAL, F. 305/7. ◊ Refl. Așa, că oi fi căpchietă să mă măscăresc pe obraz! PR. DRASM, 189. ** (Complementul-indică o idee, un sentiment etc.) A înjosi, a pîngări. Cine-și măscărește legea ca noi? ANTIM, P. 129. De ți-i mîndra tinerea, Sub umbrar nu te-oi lăsa, Că-i face păcat cu ea Și măscăriți dragostea. PAMFILE, Ț. 159. 3. Refl. A spune glume sau cuvinte obscene, măscări. Mă măscăresc, mă îmbal, vorbesc cuvinte de rușine. LB, cf. POLIZU, DDRF. ♦ A se face de rîs, a se da în spectacol. Cf. PONTBRIANT, D. Cine să laudă, se măscărește pe sine. RUDOW, XVIII, 105. – Prez. ind.: măscăresc. – V. mascara.

VENI, vin, vb. IV. Intranz. 1. A se deplasa înspre persoana care vorbește sau despre care se vorbește; a se apropia de un loc, de o așezare; p. ext. a merge, a trece pe lângă sau printr-un anumit loc. ◊ Expr. Du-te-vino subst. = mișcare, circulație intensă, neîntreruptă și în ambele sensuri. Vino-ncoace subst. = a) farmec, drăgălășenie, atracție irezistibilă; b) (rar) ademenire, ispită, păcat. ♦ A merge împreună cu cineva sau în urma cuiva. ◊ Expr. (Pop.) A veni după cineva = a se căsători cu cineva. ♦ A intra (în locul, în spațiul unde se află vorbitorul). ◊ Expr. (Pop.) A veni în slujbă = a se angaja, a intra în slujba cuiva. ♦ (Despre ape) A curge (la vale); a inunda, a se revărsa. ◊ Expr. (Pop.) A veni mare = a-și ridica mult nivelul, a se umfla, a crește, a se revărsa. ♦ A se deplasa la suprafața apei dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat. ♦ A merge, a se deplasa, a zbura prin aer dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat. ♦ A năvăli asupra sau împotriva cuiva. 2. A sosi, a ajunge undeva sau la cineva (pornind dintr-un punct anumit). ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. ♦ (Despre obiecte) A fi adus, trimis, expediat de cineva, de undeva. ♦ (Despre publicații) A sosi periodic undeva, a fi difuzat. ♦ (Despre zgomote, cuvinte, mirosuri etc.) A ajunge (până) la persoana care vorbește sau la ființa despre care se vorbește ori într-un loc determinat. 3. A se duce în vizită (sau în treacăt) la cineva sau undeva, a trece pe la cineva; a se prezenta; p. ext. a apărea, a se ivi. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) lacrimile = a plânge sau a fi gata să plângă. A-i veni (cuiva) în (sau prin) minte (sau cap) = a se gândi dintr-o dată la ceva, a-și aminti de ceva. Ce-i vine cuiva pe limbă = ce exprimă cineva spontan și fără discernământ într-un moment de surescitare. Cum (sau ce) îi vine cuiva la gură = cu termeni ireverențioși, cu insulte. 4. A urma după altcineva sau după altceva; a succeda. ◊ Expr. Anul (sau luna, săptămâna etc.) ce vine = anul (sau luna, săptămâna etc.) care urmează imediat după cea în curs. ♦ A urma în grad sau în rang după...; a fi situat pe o anumită treaptă într-o ierarhie, după... 5. A-și avea originea; a proveni, a purcede; a izvorî; a se trage (din...); a deriva. ♦ A decurge (ca o consecință). 6. A sosi în locul unde trebuie să se afle, unde se cuvine să fie, unde este așteptat. ◊ Expr. (Așa sau acum) mai vii de-acasă = începi să înțelegi, să fii mai conciliant, mai îngăduitor. A-i veni mintea la cap (sau la loc) = a se potoli, a se cuminți. A-i veni inima la loc sau a-și veni în fire = a se calma, a se liniști. A-i veni (cuiva) numele = a muri (undeva, departe). (În imprecații) Veni-ți-ar numele! 7. (Despre așezări, locuri, construcții) A fi situat într-un anumit loc sau într-o anumită poziție. ♦ A ajunge până la...; a atinge. 8. A se vedea, a se pomeni, a ajunge într-o anumită poziție, situație, stare. ◊ Expr. A veni în nas = a cădea (cu fața în jos). A-i veni (cuiva) nu știu cum, se spune când cineva se află într-o situație neplăcută, jenantă, penibilă. A veni la putere = a prelua puterea politică într-o țară. A veni vorba de (sau despre) cineva sau ceva = a ajunge cu discuția la un anumit subiect. A veni la vorba (sau la cuvântul, la spusele) cuiva = a recunoaște (prin desfășurarea ulterioară a lucrurilor) că prevederile cuiva (cu care nu a fost de acord) s-au adeverit, că sfaturile pe care le-a dat (fără a fi urmate) au fost bune. Vorba vine, se spune despre o afirmație care nu corespunde realității. Cum vine asta? se spune pentru a-și arăta nedumerirea sau nemulțumirea în legătură cu ceva. 9. (Despre întâmplări, evenimente, fenomene) A se produce, a se întâmpla, a avea loc. ♦ (Despre unități de timp) A sosi (în succesiune normală). ◊ Expr. (Pop.) Vine un an (de când...) = se împlinește un an (de când...). A-i veni cuiva ceasul = a sosi pentru cineva momentul decisiv sau moartea. 10. (Despre gânduri, sentimente, senzații etc.) A cuprinde, a pune stăpânire, a preocupa pe cineva. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) toți dracii = a se înfuria, a se mânia. Ce ți-a venit (să... sau de...)? se spune când cineva face un lucru ciudat, nepotrivit, nesăbuit. Cum îi vine (cuiva) = cum îi place, cum vrea, cum îi convine. A-i veni (cuiva) la îndemână (sau la socoteală) = a-i conveni, a-i fi pe plac. 11. (Despre încălțăminte, îmbrăcăminte) A fi pe măsura cuiva, a se potrivi; p. ext. a-i ședea cuiva bine (sau rău). ♦ (Înv., în construcții negative) A se potrivi, a cadra. 12. A-i reveni sau a i se cuveni ceva (de drept, printr-o împărțeală etc.). ♦ (Pop.) A reprezenta rezultatul unei măsurători, al unui calcul. 13. (Pop.) A se afla într-o anumită legătură de dependență, de rudenie etc. (cu cineva). [Prez. ind. și: (pop.) viu] – Lat. venire.

MÂȚĂ, mâțe, s. f. 1. (Pop.) Pisică; p. restr. puiul (de sex feminin al) pisicii. ◊ Expr. A prinde (pe cineva) cu mâța în sac = a surprinde, a descoperi pe cineva care caută să înșele, să mintă. A umbla cu mâța în sac = a umbla cu înșelăciuni. (A fi) mâță blândă = (a fi) prefăcut, ipocrit, fățarnic. Ca o mâță plouată = a) abătut, descurajat, fără chef; b) rușinat, umilit. A trăi (sau a se înțelege, a se avea etc. cu cineva) ca mâța cu șoarecele (sau cu șoarecii, cu câinele) = a fi în relații foarte proaste cu cineva. (Reg.) A se stupi ca mâțele = a) a fi în relații foarte proaste cu cineva; b) a se certa, a se insulta. A trage mâța de coadă = a fi strâmtorat din punct de vedere material, a o duce greu, a fi sărac, nevoiaș. A se uita ca mâța în calendar = a nu pricepe nimic, a fi cu totul străin de o problemă, de un subiect. (Reg.) A rupe mâța în două = a fi voinic, energic, curajos. 2. (Depr.) Epitet dat unui animal sau unui om slab, prăpădit, jigărit. 3. Nume dat unor obiecte, instrumente, dispozitive etc. cu care se apucă, se prinde, se trage sau se fixează ceva. – Probabil formație onomatopeică. Cf. alb. mica.

JIGNIRE s. 1. insultare, ofensare, ultragiere, (livr.) vexare, (fig.) rănire, (livr. fig.) lezare. (~ cuiva cu vorbe grele.) 2. (concr.) afront, injurie, insultă, ocară, ofensă, rușine, umilință, (livr.) ultraj, vexațiune, (pop.) hulă, sudalmă, suduitură, (înv.) băsău, dosadă, înfruntare, necinste, obidă, (fig.) atingere, (livr. fig.) lezare. (Nu poate suporta ~; o ~ adusă cuiva.)

ALBIE, albii, s. f. 1. Vas lunguieț, făcut din scîndură sau dintr-un trunchi despicat în două și scobit. ◊ Expr. A face (pe cineva) albie de porci (sau de cîini) = a insulta în mod grosolan, a batjocori (pe cineva). 2. Adîncitură în scoarța pămîntului, prin care curge o apă; matcă. – Lat. alveus „adîncitură, albie de rîu”.

CERE, cer, vb. III. Tranz. 1. A se adresa cuiva pentru a obține ceva, pentru a-l convinge să-ți îndeplinească o dorință. ◊ Expr. A cere voie să... = a stărui (pe lîngă cineva), a ruga (pe cineva) pentru a obține permisiunea să... ◊ Refl. Aice s-au cerut ei ca să-i primească peste noapte (SBIERA). 2. A face unei fete propuneri de căsătorie; a peți. 3. A cerși. 4. A pretinde ceva în baza unui drept; a revendica. ◊ Expr. A cere satisfacție = a pretinde satisfacție morală în urma unei jigniri sau unei insulte. A cere socoteală sau (înv.) seamă (cuiva) = a trage la răspundere (pe cineva). ♦ A pretinde. Cît ceri pe unt? 5. A impune; a face să fie necesar. 6. A dori, a pofti, a voi. ♦ Refl. A avea căutare, a fi solicitat. – Lat. quaerere.

VENI, vin, vb. IV. Intranz. 1. A se deplasa înspre persoana care vorbește sau despre care se vorbește; a se apropia de un loc, de o așezare; p. ext. a merge, a trece pe lângă sau printr-un anumit loc. ◊ Expr. Du-te-vino subst. = mișcare, circulație intensă, neîntreruptă și în ambele sensuri. Vino-ncoace subst. = a) farmec, drăgălășenie, atracție irezistibilă; b) (rar) ademenire, ispită, păcat. ♦ A merge împreună cu cineva sau în urma cuiva. ◊ Expr. (Pop.) A veni după cineva = a se căsători cu cineva. ♦ A intra (în locul, în spațiul unde se află vorbitorul). ◊ Expr. (Pop.) A veni în slujbă = a se angaja, a intra în slujba cuiva. ♦ (Despre ape) A curge (la vale); a inunda, a se revărsa. ◊ Expr. (Pop.) A veni mare = a-și ridica mult nivelul, a se umfla, a crește, a se revărsa. ♦ A se deplasa la suprafața apei dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat. ♦ A merge, a se deplasa, a zbura prin aer dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat. ♦ A năvăli asupra sau împotriva cuiva. 2. A sosi, a ajunge undeva sau la cineva (pornind dintr-un punct anumit). ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. ♦ (Despre obiecte) A fi adus, trimis, expediat de cineva, de undeva. ♦ (Despre publicații) A sosi periodic undeva, a fi difuzat. ♦ (Despre zgomote, cuvinte, mirosuri etc.) A ajunge (până) la persoana care vorbește sau la ființa despre care se vorbește ori într-un loc determinat. 3. A se duce în vizită (sau în treacăt) la cineva sau undeva, a trece pe la cineva; a se prezenta; p. ext. a apărea, a se ivi. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) lacrimile = a plânge sau a fi gata să plângă. A-i veni (cuiva) în (sau prin) minte (sau cap) = a se gândi dintr-odată la ceva, a-și aminti de ceva. Ce-i vine cuiva pe limbă = ce exprimă cineva spontan și fără discernământ într-un moment de surescitare. Cum (sau ce) îi vine cuiva la gură = cu termeni ireverențioși, cu insulte. 4. A urma după altcineva sau după altceva; a succeda. ◊ Expr. Anul (sau luna, săptămâna etc.) ce vine = anul (sau luna, săptămâna etc.) care urmează imediat după cea în curs. ♦ A urma în grad sau în rang după...; a fi situat pe o anumită treaptă într-o ierarhie, după... 5. A-și avea originea; a proveni, a purcede; a izvorî; a se trage (din...); a deriva. ♦ A decurge (ca o consecință). 6. A sosi în locul unde trebuie să se afle, unde se cuvine să fie, unde este așteptat. ◊ Expr. (Așa sau acum) mai vii de-acasă = începi să înțelegi, să fii mai conciliant, mai îngăduitor. A-i veni mintea la cap (sau la loc) = a se potoli, a se cuminți. A-i veni inima la loc sau a-și veni în fire = a se calma, a se liniști. A-i veni (cuiva) numele = a muri (undeva, departe). (În imprecații) Veni-ți-ar numele! 7. (Despre așezări, locuri, construcții) A fi situat într-un anumit loc sau într-o anumită poziție. ♦ A ajunge până la...; a atinge. 8. A se vedea, a se pomeni, a ajunge într-o anumită poziție, situație, stare. ◊ Expr. A veni în nas = a cădea (cu fața în jos). A-i veni (cuiva) nu știu cum, se spune când cineva se află într-o situație neplăcută, jenantă, penibilă. A veni la putere = a prelua puterea politică într-o țară. A veni vorba de (sau despre) cineva sau ceva = a ajunge cu discuția la un anumit subiect. A veni la vorba (sau la cuvântul, la spusele) cuiva = a recunoaște (prin desfășurarea ulterioară a lucrurilor) că prevederile cuiva (cu care nu a fost de acord) s-au adeverit, că sfaturile pe care le-a dat (fără a fi urmate) au fost bune. Vorba vine, se spune despre o afirmație care nu corespunde realității. Cum vine asta? se spune pentru a-și arăta nedumerirea sau nemulțumirea în legătură cu ceva. 9. (Despre întâmplări, evenimente, fenomene) A se produce, a se întâmpla, a avea loc. ♦ (Despre unități de timp) A sosi (în succesiune normală). ◊ Expr. (Pop.) Vine un an (de când...) = se împlinește un an (de când...). A-i veni cuiva ceasul = a sosi pentru cineva momentul decisiv sau moartea. 10. (Despre gânduri, sentimente, senzații etc.) A cuprinde, a pune stăpânire, a preocupa pe cineva. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) toți dracii = a se înfuria, a se mânia. Ce ți-a venit (să... sau de...)? se spune când cineva face un lucru ciudat, nepotrivit, nesăbuit. Cum îi vine (cuiva) = cum îi place, cum vrea, cum îi convine. A-i veni (cuiva) la îndemână (sau la socoteală) = a-i conveni, a-i fi pe plac. 11. (Despre încălțăminte, îmbrăcăminte) A fi pe măsura cuiva, a se potrivi; p. ext. a-i ședea cuiva bine (sau rău). ♦ (Înv., în construcții negative) A se potrivi, a cadra. 12. A-i reveni sau a i se cuveni ceva (de drept, printr-o împărțeală etc.). ♦ (Pop.) A reprezenta rezultatul unei măsurători, al unui calcul. 13. (Pop.) A se afla într-o anumită legătură de dependență, de rudenie etc. (cu cineva). [Prez. ind. și: (pop.) viu] – Lat. venire.

MÂȚĂ, mâțe, s. f. 1. (Pop.) Pisică; p. restr. puiul (de sex feminin al) pisicii. ◊ Expr. A prinde (pe cineva) cu mâța în sac = a surprinde, a descoperi pe cineva care caută să înșele, să mintă. A umbla cu mâța în sac = a umbla cu înșelăciuni. (A fi) mâță blândă = (a fi) prefăcut, ipocrit, fățarnic. Ca o mâță plouată = a) abătut, descurajat, fără chef; b) rușinat, umilit. A trăi (sau a se înțelege, a se avea etc. cu cineva) ca mâța cu șoarecele (sau cu șoarecii, cu câinele) = a fi în relații foarte proaste cu cineva. (Reg.) A se stupi ca mâțele = a) a fi în relații foarte proaste cu cineva; b) a se certa, a se insulta. A trage mâța de coadă = a fi strâmtorat din punct de vedere material, a o duce greu, a fi sărac, nevoiaș. A se uita ca mâța în calendar = a nu pricepe nimic, a fi cu totul străin de o problemă, de un subiect. (Reg.) A rupe mâța în două = a fi voinic, energic, curajos. 2. (Depr.) Epitet dat unui animal sau unui om slab, prăpădit, jigărit. 3. Nume dat unor obiecte, instrumente, dispozitive etc. cu care se apucă, se prinde, se trage sau se fixează ceva. – Formație onomatopeică. Cf. alb. mica.

CERE, cer, vb. III. Tranz. 1. A stărui pe lîngă cineva pentru a obține ceva, a se adresa cuiva pentru a-i convinge să-ți îndeplinească o dorință, o rugăminte. Du-te la împăratul și cere să-ți dea douăzeci de corăbii. ISPIRESCU, L. 23. Ba pune-ți pofta-n cui, măi babă. Cînd ți-am cerut ouă, știi ce mi-ai răspuns? Bate acum și tu găina, să-ți aducă galbeni. CREANGĂ, P. 69. Îndată i se aduc cele cerute. CREANGĂ, P. 310. Mi-ai zis: Aștept din parte-ți, o rege cavaler, Că-mi vei da prins pe-acela ce umilit ți-l cer... Eu vreau să-mi dai copilul zburdalnic pe Arald. EMINESCU, O. I 91. Știi, bădiță, cum cereai Seara, cînd la noi veneai, Să-ți dau paharul cu miere Și io-ți dam buzele mele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 258. ◊ Expr.A cere voie să... = a stărui (pe lîngă cineva), a ruga (pe cineva) pentru a obține permisiunea să... Cerură voie să rămîie a-l întovărăși. NEGRUZZI, S. I 142. ◊ Absol. Cine cere nu piere (dar nici nume bun n-are). ◊ Refl. Fiul cel mai mic... se ceru și el de la tată-său ca să-l lase să pîndească și el. ISPIRESCU, L. 73. Aice s-au cerut ei ca să-i primească peste noapte și i-au primit bucuros. SBIERA, P. 113. ◊ (Propoziția secundară finală se subînțelege) M-aș cere, taică, la școală. Mă îndemnară domnul învățător; zice că sînt fir de grîu în mărăciniș. Dacă învăț, e ca și cum m-ar săpa și m-ar plivi. SADOVEANU, M. C. 10. 2. (Cu privire la o fată sau, fig., la mîna ei) A face propuneri de căsătorie, a peți. Iară cine s-a bizui să vie ca s-o ceară de nevastă și n-a izbuti să facă podul... aceluia pe loc îi și taie capul. CREANGĂ, P. 78. Și-au plăcut unul altuia. Și Ipate, nemaiavînd răbdare, se și duce la tată-său și la mă-sa, de-o cere [pe fată]. CREANGĂ, P. 16S. Ceru mîna tinerei domnițe. NEGRUZZI, S. I 107. Deseară vin la voi... Să te cer de la ai tăi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 366. 3. (Cu sensul reieșind din determinări) A cerși. Cere de pomană la colțul străzii. ▭ Am pățit și noi ca un cerșitor care ședea pe comoară și cerea milostenie. CREANGĂ, P. 134. ◊ Absol. De-am avut, de n-am avut, Eu la altul n-am cerut. ȘEZ. IV 219. 4. A pretinde (ceva) în baza unui drept, a revendica. Eu mă tocmesc pe trei ani odată... -Despre mine, cu atîta mai bine, măi Chirică. Și ce mi-i cere tu pentru trei ani? – Ce să-ți cer? Ia, să-mi dai de mîncare și de purtat cît mi-a trebui. CREANGĂ, P. 151. Nu trebuie să cerem de la vînători o aprețuire rece și nepărtinitoare a întîmplărilor și a izbinzilor ce se ating de arta lor favorită. ODOBESCU, S. III 47. ◊ Expr. A cere satisfacție = a pretinde satisfacție morală în urma unei jigniri sau insulte. A cere socoteală sau (învechit) seamă (cuiva sau de la cineva) = a trage la răspundere (pe cineva). Să cerem socoteală nătîngilor care nu ne-au dus pe drumul pe care trebuia. PAS, Z. IV 248. Lumea are drept a-i cere această seamă. BĂLCESCU, O. II 11. A cere pace v. pace. A cere cuvîntul v. cuvînt. ◊ A pretinde. Cît ceri pe un kilogram de unt? 5. A impune; a face să fie necesar. Frosa uitase să-i dea guler curat și aceasta cerea timp. BASSARABESCU, V. 45. Cum! așa degrabă ne lași?... – Slujba o cere. NEGRUZZI, S. I 39. ◊ Refl. pas. Pentru această lucrare se cere o atenție deosebită. ◊ Expr.Mi se cere să... = mi se impune să..., sînt obligat să... ◊ A arăta, a indica o datorie, o sarcină etc. Pornind de la faptul că teoria marxist-leninistă nu este o dogmă, ci o călăuză în acțiune, partidul cere comuniștilor să înțeleagă caracterul creator al marxism- leninismului, să-și însușească nu formulări și citate răzlețe, ci adevărata esență a învățăturii atotbiruitoare a lui Marx-Engels-Lenin-Stalin, învățătură care transformă lumea. 50 ANI EXIST. P.C.U.S. 44. 6. A dori, a pofti, a voi. Mîncară și se veseliră cît le ceru inima. ISPIRESCU, L. 39. De se-ntîlnește drag cu drag Cum inima ta cere, Dispar și ceruri și pămînt Și pieptul tău se bate, Și totu-atîrnă de-un cuvînt Șoptit pe jumătate. EMINESCU, O. I 189. Zi și noapte, cu durere, Duios sufletu-mi te cere. ALECSANDRI, P. I 85. ◊ Refl. Umblă parcă amintindu-și vreun cîntec, alintată, Pare că i-ar fi tot lene și s-ar cere sărutată. EMINESCU, O. I 158. Mă cunosc vinovată Că m-am cerut măritată. SEVASTOS, C. 227. ◊ Refl. pas. A fi căutat, a avea căutare, a fi solicitat. Această carte se cere mult. – Prez. ind. pers. 2 sg. și: (regional) cei (CREANGĂ, A. 56).

BATJOCURĂ. Subst. Batjocură, batjocorire, bătaie de joc, iriziune (livr.), deriziune (franțuzism), derîdere, luare în derîdere, luare în rîs, ridiculizare, persiflare, persiflaj (rar), zeflemea, zeflemisire, zeflemism (rar), bășcălie (arg. și fam.); causticitate (fig.), maliție (livr.), malițiozitate (livr.), ironie, ironizare, înțepătură (fig.). Umilire, umilință, dezonoare, necinste, necinstire (rar). Caricatură, batjocură. Vorbă de batjocură, bălărie (reg.). Sarcasm, satirizare, grotesc; epigramă, satiră, pamflet. Zeflemist, epigramist; pamfletar, pamfletist. Adj. Batjocoritor, zeflemist, zeflemitor (rar), persiflator, bășcălios (arg. și fam.); ironic, sarcastic, plin de sarcasm, malițios (livr.), caustic (fig.); incisiv (fig.), înțepător (fig.), mușcător (fig.), tăios (fig.), usturător (fig.). Înjositor, dezonorant, necinstitor (înv.), infamant, infamator (rar), degradant, degradator, umilitor. Jignit, vexat (livr.), ofensat, înjosit, dezonorat, umilit, defăimat. Ridicol, de rîs, derizoriu, caraghios, grotesc. Vb. A batjocori, a-și bate joc, a da (a lua) în (la, prin) tărbăceală (fig., fam.), a lua în derîdere, a lua (pe cineva) la vale, a face (pe cineva) de dîrvală, a lua peste picior, a lua (pe cineva) împrejur, a lua (pe cineva) în pleasnă, a rîde de, a lua în bătaie de joc, a lua în rîs, a lua în periplizon (fam., rar ), a lua în balon (fam.), a zeflemisi, a lua în zeflemea, a face de rîs, (de rușine, de ocară), a face (pe cineva) de vorbă, a-și face rîs (de cineva), a-i da (cuiva) luleaua prin cenușă, a persifla, a ridiculiza, a ironiza, a înțepa (fig.), a lua în bășcălie (arg. și fam.), a face (de) bășcălie (arg. și fam.), a-i trage (cuiva) un ibrișin pe la nas. A insulta, a ocărî (înv. și pop.), a beșteli (fam.), a bălăcări (fig., fam.), a înjosi, a jigni, a ofensa, a vexa (livr.), a umili, a disprețui; a dezonora, a necinsti, a compromite. A caricaturiza, a parodia, a satiriza. A rosti vorbe de batjocură (de ocară), a înțepa cu limba. Adv. În batjocură, în bătaie de joc, în derîdere etc. (În mod) batjocoritor, ironic. V. defăimare, discreditare, dispreț, ofensă, rîs, umilință.

îmbălora [At: CREANGĂ, GL. / V: (reg; cscj) ~ri / S și: (îrg) înb~ / Pzi: ~rez, ~resc (îf îmbălori) / E: îmbăla + -ora] 1 vt (Îrg) A umple gura de salivă. 2 vt (Îrg; fig) A insulta. 3 vt (Îrg; fig) A mustra pe cineva fără motiv. 4 vt (Reg; fig; îf îmbălori) A spune lucruri triviale. 5 vr (Reg; fig; îaf) A se făli.

măscări¹ [At: VARLAAM, C. 131 / Pzi: ~resc / E: mascara] (Îvp) 1 vt A lua pe cineva în batjocură Si: a batjocori, a insulta, a ocărî. 2 vt A defăima. 3 vt (Fig; c. i. un lucru concret) A urâți. 4 vt (Fig; c. i. un lucru concret) A murdări. 5 vt (Fig; c. i. o idee, un sentiment etc.) A înjosi. 6 vr A spune glume sau cuvinte obscene, măscări. 7 vr A se face de râs. 8 vr A se da în spectacol.

imputa (imputat, imputat), vb. – 1. A face pe cineva răspunzător de o pagubă. – 2. A reproșa. – 3. A insulta, a ocărî. Lat. imputāre (Pușcariu 796; Candrea-Dens. 828; REW 4324; DAR; Rosetti, I, 173). Este cuvînt înv., care abia dacă supraviețuiește în cîteva regiuni, fiind înlocuit de dubletul neol. imputa, din fr. imputer. – Der. împutăciune, s. f. (înv., ceartă, dispută); împutător, adj. (înv., injurios).

ofili [At: PSALT. 51 / V: (reg) ofeli, (cscj) ~la, ofela, (îrg) oghi~, ogi~, oveli, olivi, ovi~ / Pzi: ~lesc / E: rs охилеть] 1 vr (D. plante) A se veșteji. 2 vr (Fig) (D. oameni) A-și pierde culoarea, frăgezimea feței Si: a se îngălbeni. 3 vr (Fig) A-și pierde puterea, vigoarea. 4 vr (Fig) A se întrista. 5 vt (Înv; îf ovili) A umili. 6 vt (Reg) A supăra pe cineva, spunându-i un lucru urât Si: a insulta, a jigni. 8^[1] vr (Înv; îf ovili) A-și pierde nădejdea Si: a se descuraja.

urca [At: (a. 1654) GCR I, 165/24 / V: (reg) h~ / Pzi: urc / E: pbl ml *oricare (< oriri)] 1-2 vir (Și pleonastic, complinit prin „sus”, „în sus”, „la deal”) A parcurge o distanță deplasându-se pe un teren de jos în sus Si: a se sui, a se ridica. 3-4 vir A ajunge într-un loc mai înalt Si: a se sui, a se ridica. 5 vt (C. i. ființa sau obiectul care este deplasat) A deplasa spre un loc situat mai sus L-a urcat în odaia ei. 6 vt (Subiectul indică locul pe care se deplasează cineva mergând în sus) A duce spre un punct mai înalt Potecile mă urcau spre piscul înzăpezit. 7 vt (Îe) A ~ treptele tronului (sau scaunului domnesc) A ajunge domn (2). 8 vt (Îe) A ~ Dealul Mitropoliei A cere desfacerea căsătoriei. 9 vi (D. un drum, o cărare etc.) A fi înclinat în pantă suitoare. 10 vi (D. trepte, scări) A duce în sus Si: (rar) a sui, (rar) a ridica. 11-12 vir (D. aștri, mai ales d. lună) A se deplasa îndepărtându-se de linia orizontului. 13-14 vir (D. aștri, mai ales d. lună) A se înălța treptat. 15 vr (D. ființe; adesea udp „în” sau „pe”; și, rar, complinit prin „în sus”) A se deplasa printr-o mișcare de jos în sus agățându-se sau (d. oameni) servindu-se de mâini și de picioare (și a ajunge pe un loc mai înalt) Si: a se cățăra (1), a se sui, a se cocoța. 16 vr (D. unele plante) A crește în sus prinzându-se de ceva cu ajutorul unor organe speciale Si: a se cățăra (4). 17 vr (Reg; d. viermii de mătase) A se cățăra pe crengi pentru a-și face gogoșile. 18 vr (Reg; pex; d. viermii de mătase) A începe să-și facă gogoșile. 19-20 vri (Udp „pe”, „în” sau, rar, „la”) A păși (sau a se așeza) pe ceva mai înalt Si: a se ridica, a se sui. 21 vr (Îlv) A se ~ pe cal A încăleca. 22-23 vir (Îe) A (se) ~ pe tron sau pe (sau în) scaunul împărăției A veni la domnie Si: a fi încoronat. 24 vr (Îe) A se ~ în capul (sau în părul) (cuiva) A abuza de bunătatea cuiva. 25 vr (Îae) A pune stăpânire. 26 vr (Îae) A se obrăznici față de cineva. 27 vr (Reg; îe) A i se ~ (cuiva) pe chelie A supăra pe cineva cu o glumă nepotrivită sau cu o insultă. 28 vr (Rar; îe) A se – pe butuc A izbuti într-o întreprindere. 29-30 vri (Cu compliniri care indică vehicule) A se instala în interiorul unui vehicul (automobil, tren etc.). 31 vr (Cu compliniri care indică un mijloc de transport) A se așeza pe (bicicletă, sanie, schiuri). 32 vt A ridica (ceva sau pe cineva) de jos și a-l pune pe un loc mai înalt Si: a așeza (mai sus). 33 vt (Îvr; îe) A ~ pe cineva în furci A spânzura pe cineva. 34 vt A ajuta pe cineva să se ridice pe ceva mai înalt. 35 vt A ajuta pe cineva să se suie într-un vehicul. 36-37 vri (Adesea udp „la”; și complinit prin „mai sus”) A atinge o treaptă superioară Si: a progresa. 38-39 vri (Adesea udp „la”; și complinit prin „mai sus”) A înainta într-o profesiune, într-o ierarhie Si: a progresa, a avansa (4). 40 vr (Înv) A se considera mai presus decât alții. 41-42 vri (D. o parte a corpului omenesc) A se îndrepta în sus Si: a se ridica. 43-44 vri (D. o parte a corpului omenesc) A fî orientată în sus. 45 vt (Reg; îe) A ~ ochii în sus A privi în sus. 46 vt (Îae) A-și ridica privirea sau ochii. 47-48 vri (D. clădiri, copaci etc.) A se arăta în toată înălțimea Si: a se înălța. 49-50 vri (D. clădiri, copaci etc.) A sta drept. 51 vt A face să apară la înălțime, să se profileze pe cer. 52 vr (Îvr; d. plante sau părți ale lor) A se dezvolta (1). 53-54 vri A merge în sus îndepărtându-se de pământ Si: a se ridica, a se înălța (în văzduh). 55-56 vri (D. nori, fum, praf etc.) A porni în sus Si: a se înălța, a se ridica. 57 vi (D. sunete) A se auzi (cu putere) Si: a se înălța, a se ridica, a răsuna. 58 vr (D. ape) A-și mări volumul Si: a crește (28), a se umfla (20). 59-60 vri (D. fluide) A avea o mișcare ascendentă Si: a se ridica, a se înălța. 61 vr (Îe) A i se ~ (cuiva) sângele în obraz (sau în sau la cap) A se înroși din cauza unei emoții puternice, a mâniei etc. 62 vr (Pex; îae) A se înfuria. 63 vi (Fig; d. sentimente, senzații) A crește treptat în intensitate. 64 vr (Subiectul indică o băutură alcoolică; îe) A i se ~ (cuiva) la cap A se ameți cu o băutură alcoolică Si: a se îmbăta. 65 vr (Îae) A deveni înfumurat. 66 vi A se ridica la suprafață dintr-un lichid. 67-68 vri (D. temperatură, presiune atmosferică) A avea valori mai mari decât cele obișnuite sau inițiale Si: a crește, a se ridica. 69 vr (D. barometre sau termometre) A indica o temperatură sau o presiune mai mare decât cea normală sau precedentă. 70 vi (Fiz; d. mărimi scalare) A suferi o variație de creștere a valorii pozitive. 71-72 vri (D. cantități materiale sau valori care se pot exprima prin cifre) A crește (ajungând la ...) Si: a se ridica, a se mări, a spori. 73-74 vri (D. cantități materiale sau valori care se pot exprima prin cifre) A forma un total de ... Si: a însuma. 75-76 vtr (Îe) A (se) ~ prețul (sau prețurile sau (rar) a ~ în preț A (se) scumpi (o marfă). 77 vr (D. voce, glas, ton, sunete) A se ridica de la un registru mai profund la unul mai înalt. 78 vr (D. voce, glas, ton, sunete) A crește în intensitate. 79-80 vri A merge înapoi în timp până la ... Si: a exista de la ... , a data din ...

jigni [At: LB / V: jeg~, jicni, (reg) jăg~ / Pzi: ~nesc / E: slv жєгнати] 1 vt (Înv) A lovi. 2 vt (Înv) A atinge. 3 vt (Înv) A răni ușor. 4 vt (Înv; fig) A aduce un prejudiciu cuiva. 5 vt A atinge pe cineva în onoarea sau în demnitatea sa Si: a insulta, a ofensa. 6-7 vr (Reg; d. alimente) A căpăta un gust sau un miros rău atunci când stau într-un loc închis Si: a se încinge. 8 vr (Reg; pgn; d. alimente) A se strica. 9 vr (Îrg; despre ulei, untură) A se râncezi. 10 vr (Reg; d. oameni) A se înghionti.

JIGNI, jignesc, vb. IV. Tranz. 1. A atinge pe cineva în onoarea sau în demnitatea sa; a ofensa, a insulta. 2. (Înv.) A aduce un prejudiciu. [Var.: jicni vb. IV] – Din scr. žignuti.

JIGNI, jignesc, vb. IV. Tranz. 1. A atinge pe cineva în onoarea sau în demnitatea sa; a ofensa, a insulta. 2. (Înv.) A aduce un prejudiciu. [Var.: jicni vb. IV] – Din sb. žignuti.

UMILINȚĂ. Subst. Umilință, umilitate (rar), umilire, înjosire, supunere, supușenie, smerenie, smerire (înv.), docilitate, obediență (livr.), sumisiune (livr.). Ploconeală, ploconire, plecăciune, căciuleală, căciulire, lingușeală, lingușire, lingușitură (rar); slugărnicie, slugărie (fig.), servilism (livr.), servilitate (rar), obsecviozitate (livr.). Înjosire, ofensare, ofensă, insultare, insultă, injurie, jignire, rușine, ocară, batjocorire, batjocură, necinste, necinstire (rar), dezonoare. Umilit. Lingău, lingușitor, perie (fig., fam. și depr.), periuță (peior.). Adj. Umil, supus, plecat, ascultător, smerit, cu mîinile la piept, cu căciula în mînă, docil, obedient (livr.). Lingușitor, slugarnic, servil (livr.), obsecvios (livr.). Umilit, cu coada între picioare, înjosit, ofensat, jignit. Umilitor, rușinos, înjositor, dezonorant, degradant, ofensator, ofensant (rar), insultător, injurios, jignitor, batjocoritor. Vb. A fi umil (supus, plecat etc.). A se umili, a se înjosi, a face sluj, a cădea la pămînt în fața cuiva, a veni la poalele cuiva, a-i săruta cuiva picioarele, a se supune, a da ascultare, a se smeri. A se ploconi, a se căciuli, a (se) linguși; a măguli, a lua pe cineva cu măgulele, a umbla cu măturica, a pupa pe cineva în bot, a-i cînta cuiva în strună; a fi servil, a slugări (fig.). A umili, a înjosi, a ofensa, a insulta, a jigni, a batjocori, a-și bate joc de cineva, a face de rușine (de ocară), a lua în rîs (în derîdere). Adv. Cu umilință, cu supunere, cu smerenie; tapinos (înv.); (în mod) servil; în bătaie de joc. V. batjocură, blestem, defăimare, discreditare, ofensă, servilism.

ULTRAGIERE s. insultare, jignire, ofensare, (livr.) vexare, (fig.) rănire, (livr. fig.) lezare. (~ cuiva cu vorbe grele.)

par¹ sm [At: PSALT. HUR. 71^r/8 / Pl: ~i / E: ml palus] 1 Lemn potrivit de lung și de gros, ascuțit sau fasonat la unul dintre capete, folosit, mai ales, ca element de susținere, de fixare etc. în diferite construcții rudimentare sau ca pârghie, ca ciomag etc. Si: (reg) măciucă, paci¹, palțău (1), pălpag Vz stâlp, țăruș. 2 (Reg; îs) Legatul ~rilor Obicei după care fata, în ajunul Crăciunului, leagă cu fir roșu, la întâmplare și pe întuneric, unul dintre parii¹ (1) înfipți special în curte, pentru ca, după forma parului¹ legat, să deducă cum va arăta persoana cu care se va mărita. 3 (Reg; îs) Pus pe ~ Criminal. 4 (Reg; îas) Tâlhar. 5 (Reg; îas) Ocnaș. 6 (Reg; îas) Bătăuș. 7 (Îlav) Cu ~rul Cu forța. 8 (Îlav) Cât cioara în ~ (și apa în ciur) Forate puțin timp. 9 (Îe) A sta (sau a ședea, a se simți) ca cioara în ~ (și găina în lemne) A se afla într-o situație foarte neplăcută. 10 (Reg; îe) A sta ~(în calea sau în drumul, înaintea cuiva) A sta neclintit, încurcând în acțiune pe cineva sau încercând să-l împiedice. 11 (Reg; îe) A(-i) pune (cuiva) ~rul în (sau la) ușă A împiedica pe cineva să iasă din casă. 12 (Reg; îae) A pune cuiva sechestru pe avere. 13 (Pex; îae) A sărăci pe cineva. 14 (Reg; îe) A pune ~rul în ușă și mărăcini la fereastră A părăsi locuința. 15 (Îrg; îe) A bate ~(ul) (în cutare loc) A se stabili într-un anumit loc. 16 (Reg; îe) A pune potcapul în ~ A fugi de la mănăstire. 17 (Reg; îe) A umbla cu ~rul pe sus (sau în spinare) A se ține numai de certuri. 18 (Îe) A-i da (cuiva) cu ~rul în cap A bate foarte tare pe cineva. 19 (Pex; îae) A omorî pe cineva în bătaie. 20 (Pex; îae) A împiedica în mod brutal pe cineva să promoveze, să acționeze etc. 21-22 (Îe) Parcă mi-a (sau ți-a, i-a etc.) dat cu ~rul în cap Cineva (a primit, pe neașteptate, o veste neplăcută sau) a fost insultat grav. 23 (Îe) A lua (la goană) cu ~rul (pe cineva) A alunga pe cineva. 24 (Îe) Parcă a stat (sau s-a ținut numai) cu ~rul la drum Se spune când cuiva îi merg rău treburile. 25 (Spc; reg) Prăjină ascuțită la capete și înfiptă în pământ, în jurul căreia se clădesc clăile de grâu sau de fân. 26 (Pex) Claie de grâu sau de fân clădită în jurul unui par (25). 27 (Spc; Trs; șîs ~ de vie) Arac. 28 (Îe) Vița de la ~ nu se delungă Femeia întotdeauna se sprijină pe bărbat. 29 (Spc; reg) Stâlp din mijlocul ariei de treierat cu cai Si: (reg) steajăr. 30 (Îe) A (i) se apropia (sau a i se strânge) (cuiva) funia la (sau de) par A îmbătrâni și a se apropia de moarte. 31 (Îae) A se apropia termenul fixat pentru îndeplinirea unei activități. 32 (Îe; reg) A dezlega funia de la ~ A găsi soluția cea mai potrivită pentrurezolvarea unei situații foarte dificile. 33 (Rar; îs) ~ de telegraf Stâlp de telegraf. 34 Cracă groasă de copac. 35 (Reg; șîs ~ de oale) Par¹ (1) lung și gros, înfipt în pământ, făcut dintr-un copac mai tânăr, prin tăierea crăcilor aproape de tulpină, astfel ca să se obțină crăcane și clenciuri de care se atârnă diferite obiecte casnice, mai ales vase, ca să se scurgă, să se usuce etc. Si: (pop) prepeleac. 36 (Reg) Lemn ascuțit la unul dintre capete, cu ajutorul căruia se fac gropile în pământ când se seamănă, în cuiburi, porumbul sau fasolea Si: (reg) chitong. 37 (Reg) Furcă cu rețea pentru pleavă Si: (reg) lingură. 38 Furcă cu coadă lungă pentru aruncat fânul pe claie. 39 (Trs; șîs ~ de legat) Bucată de lemn cu care se răsucește funia trecută peste o sarcină de fân, de lemne etc., pentru a o strânge Si: (reg) ceatlău. 40 (Reg) Fiecare dintre țărușii cu un capăt în formă de furcă, pentru tras urzeala.

spăla vtra [At: COD. VOR.² 21^r/9 / V: spela / Pzi: spăl / E: ml *experlavare] 1-2 vtr A (se) curăța de murdărie, de impurități etc. cu ajutorul apei (cu săpun, cu leșie, cu detergenți, cu substanțe chimice etc.), al benzinei etc. Si: (reg) a (se) la. 3 vt (Îe) A ~ (pe cineva) pe cap sau (cuiva) capul (cumsecade) A certa rău pe cineva Si: a ocărî. 4 vt (Îe) A-și ~ obrazul A face față unei situații. 5 vt (Îae) A scăpa de rușine. 6 vt (Pop; îe) A ~ cuțitul (ori paloșul sau brațul) în cineva (sau în sângele cuiva ori, înv, întru sânge) A lovi pe cineva cu cuțitul Si: a înjunghia. 7 vt (Îe) A ~ în sânge A răzbuna pe cineva. 8 vt (Reg; îe) A-și ~ gura A-și aduce insulte unul altuia. 9 vt (Reg; îe) A fi ~t cu zahăr în gură A vorbi frumos. 10 vt (Reg; îae) A fi plăcut la vorbă. 11 vt (Reg; îe) A-și ~ gâtul (sau beregata) A consuma o băutură alcoolică. 12 vt (Reg; îe) A-și ~ hainele A-și bate joc de cineva. 13 vt (Reg; îe) A ~ multe A vorbi despre lucruri fără importanță Si: a spune verzi și uscate. 14 vt (Pop; d. femei; șîe a ~ cămașa (ori flori) A avea menstruație. 15 vt (Reg; îe) A ~ de păcate (pe cineva) A omorî. 16 vt (Arg; îc) ~-varză (sau –linte, -poamă) Sabie (1). 17 vt (Fam; îac) Om fricos. 18 vt (Fam; îac) Om de nimic Si: golan (3). 19 vr (Înv; îe) A se ~ pe mâini sau (sau pe bot, rar, pe buze, pe dinți) de ceva A scăpa de cineva. 20 vr (Îae) A pierde o situație favorabilă. 21 vr (Îae) A-și pierde speranța de a recăpăta un lucru. 22 vr (Fam; îe) ~-te (sau spălați-vă), să se spele pe cap Descurcă-te (sau descurcați-vă) sau să se descurce cu propriile puteri. 23 vtrp (C. i. impurități, murdărie etc.) A îndepărta cu ajutorul apei, săpunului, detergenților etc., al benzinei etc. pentru a curăța pe cineva sau ceva. 24 vt (C. i. conglomerate, minereuri sau metale) A supune unui curent de apă pentru a separa impuritățile. 25-26 vtr (Fig) A dispărea sau face să dispară Si: a (se) șterge. 27-28 vtr A (se) limpezi. 29-30 vtr A (se) purifica. 31 vtrp (Reg) A (se) curăța (moara sau o parte a ei) după ce s-a măcinat porumb, orz, ovăz, cu o mică cantitate de măciniș. 32-33 vtr (Fig; d. pisici) A (se) linge și a(-și) netezi blana. 34 vr (Ban; Trs) A se decolora (2). 35 vt (Bis; fig) A ispăși (păcate, greșeli etc.). 36-37 vtr (Bis; fig; adesea udp „de”) A (se) mântui. 38-39 vtrp (C. i. insulte, greșeli de comportare etc.) A fi iertat sau face să fie iertat, ispășind o pedeapsă Si: a (se) răscumpăra. 40 vtrp (Pex; c.i. reputația cuiva) A (se) reabilita. 41 vr (Reg) A se achita de o datorie. 42 vt (D. ape, ploi etc.; c. i. soluri, terenuri etc.) A exercita o acțiune de înlăturare prin transport a unor elemente componente Si: a eroda (1), a roade¹, a săpa. 43 vr (Trs; d. pământ) A se surpa în urma unei inundații sau a unei ploi abundente. 44 vt (Înv; d. râuri; c. i. regiuni, localități) A traversa. 45 vt (Înv; pex; d. râuri; c. i. regiuni, localități) A trece pe lângă... 46 vtrp (Îvr; d. mări, oceane) A (se) mărgini. 47 vt (Îvr; c. i. pomi fructiferi sau părți ale lor) A stropi. 48 vt (Fam) A face să piardă un bun prin înșelătorie. 49 vt (Fam; pex) A jefui. 50 vtrp (Pop; c. i. scânduri) A (se) rindelui. 51 vt (Fam) A purta cuiva de grijă (spălându-i rufele).

DEVANSA, devansez, vb. I. Tranz. (Franțuzism) 1. A o lua cuiva înainte, a întrece pe cineva; a depăși. Umilit, copilul plecă acasă, dar, cînd ajunse, vestea insultei îl devansă și poarta nu i se deschise. I. IONESCU, M. 248. 2. (Rar) A săvîrși ceva sau a face să se petreacă ceva mai devreme decît era normal sau decît fusese prevăzut; a grăbi. Cereșile încep a se culege de la 20 mai înainte. În anul acesta au devansat cu zece zile ieșirea lor. I. IONESCU, M. 61.

necinste sf [At: CORESI, EV. 366 / E: ne- + cinste] 1 (Înv) Lipsă de mărire, de glorie. 2 (Înv) Umilință. 3 (Înv) Dispreț. 4 (Pex) Situație, întâmplare dezonorantă Si: dezonoare, rușine. 5 (Înv) Batjocură. 6 (Înv) Insultă. 7 (Înv) Pedeapsă care constă în mustrare aspră, batjocorire etc. a cuiva. 8 (Îlv) A face ~ A dezonora. 9 Lipsă de corectitudine, de onestitate în timpul îndeplinirii funcției.

batjocură s.f. 1 Luare în rîs, bătaie de joc; (fam.) bășcălie. ◇ Expr. A fi (sau a ajunge, a se face) de batjocură = a fi (sau a ajunge, a se face) de rîs, a deveni ridicol. A lua (pe cineva sau ceva) în batjocură v. lua. 2 Vorbă, faptă etc. de insultă, de ocară. • pl. -i. și bajócură, batjócoră s.f. /sg. refăcut după batjocuri, pl. lui batjoc.

NOLI TURBARE CIRCULOS MEOS (lat.) nu-mi strica cercurile – Valerius Maximus, „Memorabilia”, 8, 7, 7. Astfel ar fi apostrofat Arhimede, absorbit cu totul în rezolvarea unor probleme de geometrie, pe un ostaș din armata romană intrată în orașul Siracusa, care îi călcase figurile desenate pe nisip. Acesta, socotindu-se insultat și necunoscându-l pe marele învățat, l-a ucis. Avertisment dat cuiva care încearcă să te distragă de la preocupările importante.

ponos¹ sn [At: CORESI, EV. 67 / V: (reg, 19) ~oasă sf / Pl: ~oase, ~uri / E: slv поносъ, mg panasz] 1 (Îrg) Calomnie. 2 (Îrg) Bârfă. 3 (Îrg) Batjocură. 4 (Îrg) Insultă. 5 (Îrg) Dezonoare. 6 (Reg) Epitet defăimător. 7 (Reg) Nume rău care se atribuie cuiva. 8 (Reg; construit cu verbe ca „a găsi”, „a scoate”, „a arunca”) Vină. 9 (Reg; construit cu verbe ca „a găsi”, „a scoate”, „a arunca”) Cusur. 10 (Îe) A pune (cuiva) ~ sau a pune (pe cineva) în (sau întru) ~ A acuza pe cineva. 11 (Pop; construit cu verbe ca „a purta”, „a duce”, „a trage”) Consecință neplăcută pe care o are de suportat cineva de pe urma propriilor sale fapte sau de pe urma faptelor altcuiva, din cauza unor circumstanțe nefavorabile etc. 12 (Pop; pex) Neplăcere. 13 (Pop; pex) Nemulțumire. 14 (Pop; pex) Necaz. 15 (Îlv) A-i purta (cuiva) ~ A dușmăni. 16 (Îe) A-și face ~ cu cineva A avea neplăceri cu cineva. 17 (Reg; îe) A se arăta cu ~ A fi supărat. 18 (Mol) Glumă. 19 (Mol) Poznă. 20 (Reg) Plângere.

BLESTEM. Subst. Blestem, maledicție (livr.), blasfemie (livr.), anatemă, anatemizare, afurisenie, stigmatizare, înfierare (fig.), imprecație (livr.), urgisire (înv. și pop.), hulă (pop.), drăcuire; înjurătură, înjurare (rar), sudalmă, insultă, batjocură, ocară; defăimare, denigrare, ponegrire, profanare. Adj. Blestemat, stigmatizat, înfierat (fig.), urgisit (pop.), hulit, jignit, ofensat, defăimat, pîngărit. Vb. A blestema, a afurisi, a anatemiza (rar), a arunca blestemul pe capul cuiva, a-și face blestem cu cineva, a drăcui, a da pe cineva dracului; a înjura, a sudui (pop.), a huli (pop.), a ofensa, a insulta, a batjocori, a ocărî (pop.), a spune vorbe de ocară; a stigmatiza, a înfiera (fig.). V. batjocură, ceartă, defăimare, discreditare, impolitețe, ofensă, umilință.

OFENSĂ. Subst. Ofensă, insultă, insultare, jignire, lezare (fig.), injurie, ocară (pop.), invectivă, ultragiere, ultraj, afront, vexațiune (livr.); crimă de lezmajestate. Înjurare, drăcuire; înjurătură, sudalmă (pop.), suduitură (pop.), hulă (pop.). Înjosire, umilire. Adj. Ofensator, ofensant (rar), insultător, jignitor, injurios, ocărîtor (înv.), vexatoriu (livr.). Ofensat, lezat (fig.), insultat, jignit, ofuscat (fam.), vexat (livr.). Vb. A ofensa, a insulta, a jigni, a invectiva, a ultragia, a-i da (a-i spune) (cuiva) o pupăză în obraz, a leza (fig,), a vexa (livr.). A se ofensa, a se simți jignit, a se ofusca (fam.). A (se) înjura, a (se) sudui (pop.), a (se) drăcui, a (se) ocărî, a (se) blestema, a huli (pop.). V. batjocură, blestem, defăimare, discreditare, impolitețe, umilință.

îmbăla vt [At: CORESI, PS. 73/31 / S și: (înv) înb~ / Pzi: ~lez, (reg) îmbal, (înv) îmbăl / E: în- + bale] 1 (Pop) A umple de bale Si: (pop) a îmbăloșa (1). 2 (Pop) A umezi cu salivă. 3 (Reg) A muia cu salivă firul în timpul torsului manual. 4 (Înv; fig) A calomnia. 5 (Înv; fig) A insulta. 6 (Înv; fig) A înjura. 7 (Înv; fig) A folosi cuvinte vulgare la adresa cuiva Si: (înv) a îmbălăcări (4). 8 (Pop) A plescăi.

îmbălare sf [At: JIPESCU, O. 11 / S și: (înv) înb~ / Pl: ~lări / E: îmbăia] 1 (Pop) Umplere de bale Si: îmbălătură (3). 2 (Pop) Umezire cu salivă Si: îmbălătură (4). 3 (Reg) Muiere cu salivă a firului de tors în timpul torsului manual Si: îmbălătură. 4 (Înv; fig) Calomnie. 5 (Înv; fig) Insultă. 6 (Înv; fig) Înjurătură. 7 (Înv; fig) Utilizare a unor cuvinte vulgare la adresa cuiva Si: îmbălăcăritură (4), îmbălătură. 8 (Pop) Plescăire.

GREU, GREA, grei, grele, adj., adv., s. n. I. Adj. 1. Care apasă cu greutate asupra suprafeței pe care stă; care are greutate (mare); care cântărește mult. Corp greu. ◊ Aur greu = aur masiv. Artilerie grea = artilerie care are în dotarea unităților sale tunuri și obuziere de mare calibru. Industrie grea = totalitatea ramurilor industriale care produc în general mijloace de producție. (Sport) Categorie grea = categorie în care intră boxerii, luptătorii, halterofilii etc. cu cea mai mare greutate. ◊ Expr. Pas greu = moment dificil, inițiativă plină de greutăți. Bani grei = sumă mare de bani. Cuvânt greu = cuvânt decisiv. 2. Care este împovărat, îngreuiat, încărcat. Sac greu. ◊ Familie (sau casă) grea = familie numeroasă și greu de întreținut. ♦ (Pop.; la f.) Gravidă. ♦ (Despre nori) De culoare neagră, aducător de ploaie și de furtună. II. Adj. 1. (Despre părți ale corpului) Care pare că apasă (din cauza oboselii, bolii, stării sufletești etc.). Are capul greu. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) inima grea = a fi îngrijorat, îndurerat; a avea presimțiri rele. A avea mână grea = a) a lovi tare cu palma sau cu pumnul; b) (fam.; despre medici) a lucra neîndemânatic, grosolan, producând dureri pacienților. 2. (Despre alimente) Care produce ușor indigestie; care se asimilează cu greutate. 3. (Despre mirosuri) Care produce o senzație de neplăcere, de insuficiență respiratorie etc.; (despre aer) care miroase rău; încărcat; p. ext. apăsător, copleșitor. ◊ Atmosferă grea = atmosferă apăsătoare care precedă declanșarea unei furtuni, unei ploi torențiale; fig. atmosferă încărcată de griji, de certuri etc. ♦ (Despre somn) Adânc. 4. (Despre noapte, ceață etc.) Dens, compact. III. Adj. 1. Care se face cu greutate, care cere eforturi mari; anevoios. Muncă grea. ♦ (Despre drumuri) Care poate fi străbătut cu greutate. ♦ Care se înțelege, se învață cu eforturi deosebite. Poezie grea. 2. (Despre suferințe, necazuri, împrejurări etc.) Care se suportă cu mari suferințe, cu mare greutate; (despre boli) care aduce mari suferințe și se vindecă cu mare greutate sau nu se mai vindecă; grav. ◊ Zile grele sau viață grea = trai anevoios, plin de lipsuri. Lovitură grea = lovitură morală dureroasă. ◊ Expr. (Adverbial) Greu la deal cu boii mici sau greu la deal și greu la vale, se spune când cineva este silit să facă față unei situații dificile cu posibilități (materiale) reduse. ♦ (Despre insulte, pedepse etc.) Serios, grav. ◊ Vorbă grea = insultă, jignire. IV. Adv. 1. Cu greutate (mare), cu toată greutatea. S-a lăsat greu. ◊ Expr. A-i cădea (cuiva) greu la stomac = a-i produce (cuiva) indigestie. ♦ Mult (din punctul de vedere al greutății, cantității). Cântărește greu. 2. În mod dificil, anevoios, cu dificultate, cu trudă; anevoie. Muncește greu. ◊ Expr. A-i fi greu (să)... = a simți dificultatea inițierii unei acțiuni. A-i veni (cuiva) greu (să...) = a-i fi neplăcut (să...), a-i displăcea; a se jena (să...). A-i fi greu (de cineva sau de ceva) = a) a-i fi silă, a fi sătul (de cineva sau de ceva); b) a se rușina (de cineva sau de ceva). A-i fi (sau a o duce) greu = a trăi în lipsuri materiale, a avea o situație materială precară. ♦ Încet (și neplăcut). Orele trec greu. 3. Rău, grav, tare. E greu bolnavă. ◊ Expr. A ofta (sau a suspina) greu = a ofta (sau a suspina) din adâncul inimii, profund (de durere, necaz etc.). A plăti greu = a) a plăti scump, cu mari sacrificii; b) a nu plăti la timp. V. S. n. 1. Greutate, dificultate; împrejurare dificilă; impas. ◊ Loc. adv. Din greu = a) cu mult efort, întâmpinând mari dificultăți; b) adânc, profund. La greu = când este vorba de o treabă anevoioasă. A greu = cu neplăcere. ◊ Expr. Acu-i greul = a sosit momentul decisiv. A da de greu = a întâmpina greutăți. 2. Povară, sarcină; p. ext. partea cea mai grea, cea mai dificilă a unei munci, a unei situații etc. 3. Partea mai numeroasă dintr-un ansamblu de elemente; gros. Greul armatei. – Lat. grevis (= gravis).

mînca (mănînc, mîncat), vb. – 1. A se hrăni. – 2. A prînzi, a lua cina. – 3. A se alimenta cu, a se menține cu. – 4. A coroda, a strica. – 5. A roade, a măcina. – 6. A consuma, a folosi. – 7. A delapida, a defrauda patrimoniul public. – 8. A uzurpa, a doborî. – 9. A se neliniști, a se osteni. – 10. A o apuca pe căi greșite, a duce la pierzanie. – 11. A ciupi, a produce mîncărime. – 12. A suporta, a răbda o insultă. – 13. A cîștiga o piesă a adversarului, în anumite jocuri. – 14. A ține mult la cineva, a muri după o persoană. – 15. (Refl.) A se devora, a se distruge reciproc. – Var. (Trans.) mînc. – Mr. mî(n)c, măc(u), mîncată, mîcare, megl. m(ăn)ǫnc, măncari, istr. mărăncu. Lat. *manucāre, forma redusă a lui manducāre, cf. it. manucare, calabr. manëká, mai probabil decît de la *manicāre (Diez, I, 262; Pușcariu 1022; Candrea-Dens., 1127; REW 5592). Cuvînt de uz general (ALR, I, 80). Sing. prezentului mănînc pare că ar trebui să se explice prin *mănuc cu infix nazal *mănunc (după G. Ivănescu, BF, I, 161, printr-o încrucișare între mînc cu *mănduc). Der. mîncăcios, adj. (lacom); mîncare, s. f. (bucate, feluri); demîncare, s. f. (alimente, provizii); mîncărică, s. f. (carne înăbușită); mîncărime, s. f. (usturime, iritație, frecare a pielii); mîncat, s. n. (faptul de a mînca, masă); mîncător, s. m. (înv., uzurpator; persoană care mănîncă); mîncătoare, s. f. (Arg., gură); mîncătorie, s. f. (abuz, prevaricațiune, fraudă); mîncătură, s. f. (înv., fraudă, abuz; rozătură; adîncitură); mîncău, s. m. (lacom, hulpav); nemîncat, adj. (cu stomacul gol; s. m., flămînd; lihnit de foame).

GREU, GREA, grei, grele, adj., adv., s. n. I. Adj. 1. Care apasă cu greutate asupra suprafeței pe care stă; care are greutate (mare); care cântărește mult. Corp greu. ◊ Aur greu = aur masiv. Artilerie grea = artilerie care are în dotarea unităților sale tunuri și obuziere de mare calibru. Industrie grea = totalitatea ramurilor industriale care produc în general mijloace de producție. (Sport) Categorie grea = categorie în care intră boxerii, luptătorii, halterofilii etc. cu cea mai mare greutate. ◊ Expr. Pas greu = moment dificil, inițiativă plină de greutăți. Bani grei = sumă mare de bani. Cuvânt greu = cuvânt decisiv. 2. Care este împovărat, îngreuiat, încărcat. Sac greu. ◊ Familie (sau casă) grea = familie numeroasă și greu de întreținut. ♦ (Pop.; la f.) Gravidă. ♦ (Despre nori) De culoare neagră, aducător de ploaie și de furtună. II. Adj. 1. (Despre părți ale corpului) Care pare că apasă (din cauza oboselii, bolii, stării sufletești etc.). Are capul greu. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) inima grea = a fi îngrijorat, îndurerat; a avea presimțiri rele. A avea mână grea = a) a lovi tare cu palma sau cu pumnul; b) (fam.; despre medici) a lucra neîndemânatic, grosolan, producând dureri pacienților. 2. (Despre alimente) Care produce ușor indigestie; care se asimilează cu greutate. 3. (Despre mirosuri) Care produce o senzație de neplăcere, de insuficiență respiratorie etc.; (despre aer) care miroase rău; încărcat; p. ext. apăsător, copleșitor. ◊ Atmosferă grea = atmosferă apăsătoare care precedă declanșarea unei furtuni, unei ploi torențiale; fig. situație încordată, plină de griji, de certuri etc. ♦ (Despre somn) Adânc. 4. (Despre întuneric, ceață etc.) Dens, compact. III. Adj, 1. Care se face cu greutate, care cere eforturi mari; anevoios. Muncă grea. ♦ (Despre drumuri) Care se parcurge cu dificultate. ♦ Care se înțelege, se învață cu eforturi deosebite. Poezie grea. 2. (Despre suferințe, necazuri, împrejurări etc.) Care se suportă cu mari suferințe, cu mare greutate; (despre boli) care aduce mari suferințe și se vindecă cu mare greutate sau nu se mai vindecă; grav. ◊ Zile grele sau viață grea = trai plin de privațiuni și de necazuri. Lovitură grea = lovitură morală dureroasă. ◊ Expr. (Adverbial) Greu la deal cu boii mici sau greu la deal și greu la vale, se spune când cineva este silit să facă față unei situații dificile cu posibilități (materiale) reduse. ♦ (Despre insulte, pedepse etc.) Serios, grav. ◊ Vorbă grea = insultă, jignire. IV. Adv. 1. Cu greutate (mare), cu toată greutatea. S-a lăsat greu. ◊ Expr. A-i cădea (cuiva) greu la stomac = a-i produce (cuiva) indigestie. ♦ Mult (din punctul de vedere al greutății, cantității). Cântărește greu. 2. În mod dificil, anevoios, cu dificultate, cu trudă; anevoie. Muncește greu. ◊ Expr. A-i fi greu (să)... = a simți dificultatea inițierii unei acțiuni. A-i veni (cuiva) greu (să...) = a-i fi neplăcut (să...), a-i displăcea; a se jena (să... ). A-i fi greu (de cineva sau de ceva) = a) a-i fi silă, a fi sătul (de cineva sau de ceva); b) a se rușina (de cineva sau de ceva). A-i fi (sau a o duce) greu = a trăi în lipsuri materiale, a avea o situație materială precară. ♦ Încet (și neplăcut). Orele trec greu. 3. Rău, grav, tare. E greu bolnavă. ◊ Expr. A ofta (sau a suspina) greu = a ofta (sau a suspina) din adâncul inimii, profund (de durere, necaz etc.). A plăti greu = a) a plăti scump, cu mari sacrificii; b) a nu plăti la timp. V. S. n. 1. Greutate, dificultate; împrejurare dificilă; impas. ◊ Loc. adv. Din greu = a) cu mult efort, întâmpinând mari dificultăți; b) adânc, profund. La greu = când este vorba de o treabă anevoioasă. A greu = cu neplăcere. ◊ Expr. Acu-i greul = a sosit momentul decisiv. A da de greu = a întâmpina dificultăți. 2. Povară, sarcină; p. ext. partea cea mai grea, cea mai dificilă a unei munci, a unei situații etc. 3. Partea mai numeroasă dintr-un ansamblu de elemente; gros. Greul armatei. – Lat. grevis (= gravis).

JIGNI, jignesc, vb. IV. Tranz. 1. A atinge pe cineva în demnitatea sau onoarea sa, a-i aduce o ofensă; a ofensa, a insulta. De ce să mă jignești, domnule Petrescu? Eu vin la dumneata cu inima deschisă. GALAN, Z. R. 357. Eu nu sînt în stare să jignesc pe semenii mei. SADOVEANU, P. M. 24. Îi spusese... să nu mai vorbească de asta că-l jignește. CONTEMPORANUL, V_II 493. 2. (Învechit) A aduce un prejudiciu. (Atestat în forma jicni) [Acel drept] jicnea așezămintele cele vechi. ODOBESCU, S. II 24. – Variantă: jicni vb. IV.

ULTRAJ s. n. insultă adusă unui reprezentant al autorității publice în exercițiul funcțiunii; (p. ext.) ofensă, jignire adusă cuiva. (după fr. outrage, it. oltraggio)

răstoace vt [At: CANTEMIR, HR. 8 / Pzi: răstoc / Ps: răstorsei / Par: răstors / E: răs + (în)toarce] 1 (Rar; cu pronumele în dativ) A se răzbuna (pentru o insultă, pentru o nedreptate etc.). 2 (Îvr) A lua cu forța. 3 (Fig) A transpune. 4 A da cuiva înapoi și în cantitate mai mare cele primite.

porcăi¹ [At: DDRF / Pzi: ~esc / E: porc + -ăi] (Fam) 1 vt A insulta grosolan Si: (reg) a porcări¹, a porci (1). 2 vr A se purta foarte urât cu cineva Si: (rar) a se porci (2).

PROVOCA, provoc, vb. I. Tranz. 1. A ațîța, a întărîta, a excita. (Glumeț) Un lăstun, în frac, apare Sus pe-un vîrf de trestie, Ca să ție-o cuvîntare În această chestie. Dar broscoii din răstoacă Îl insultă-n pauze Și din papură-l provoacă Cu prelungi aplauze. TOPÎRCEANU, P. 35. ♦ A împinge pe cineva la acte reprobabile; a instiga. A provoca la ceartă. 2. A avea ca urmare; a determina, a cauza, a prilejui. Dacă critica mea va fi... nedemnă și nepotrivită pentru scrierea ce a provocat-o, rușinea va rămînea numai pe seama mea. ODOBESCU, S. III 10. ◊ Expr. A provoca mila cuiva v. milă¹ (1). ♦ A produce intenționat un eveniment, o întîmplare; a stîrni. A provocat scandal. 3. A chema, a invita (pe cineva) la o întrecere, la un joc. ◊ Expr. A provoca la duel = a chema pe cineva să se bată în duel. Octave provoacă la duel pe amicul său și-l rănește în luptă. GHEREA, ST. CR. II 327. ◊ (În contexte figurate) Trebuia să ne cunoaștem și să-l provoc la un înverșunat duel dialectic și științific. GALACTION, O. I 230.

ȘARPE, șerpi, s. m. (La pl.) Ordin de reptile (veninoase și neveninoase) lipsite de membre, cu corpul cilindric, adaptate la târâre prin mișcări ondulatorii; (și la sg.) reptilă din acest ordin. ◊ Șarpe de casă = specie de șarpe neveninos, lung de circa 1, 60 m, cu două pete galbene pe ceafă, care trăiește mai ales în regiunile inundabile, pe lângă casă (Natrix natrix). Șarpe de alun = șarpe neveninos, lung de circa 1 m, cu o bandă neagră pe laturile capului, care trăiește la noi prin pădurile de alun și prin locuri stâncoase (Coronella austriaca). Șarpe cu clopoței = specie de șarpe veninos din America de Nord, lung până la 2 metri, a cărui coadă este prevăzută cu solzi cornoși care produc un zgomot caracteristic (Crotalus horridus). Șarpe cu ochelari = cobră. ◊ Expr. (A țipa sau a striga, a urla) ca din (sau în) gură de șarpe = (a țipa, a striga, a urla) foarte tare. În gaură de șarpe = într-un loc ascuns, care poate fi aflat cu mare greutate. A sări ca mușcat de șarpe = a se înfuria, a-și ieși din fire. A încălzi (sau a crește) șarpele la (sau în) sân = a arăta dragoste și bunăvoință unui om nerecunoscător. A-l mușca pe cineva șarpele de inimă, se spune când cineva se simte ispitit să facă (sau să spună) ceea ce n-ar trebui. A-l mușca (pe cineva) șarpele invidiei (ori al vanității) = a fi cuprins de invidie, de vanitate. A călca șarpele pe coadă = a insulta, a supăra pe un om rău, iute la mânie. ♦ Fig. Persoană rea, vicleană, perfidă. [Var.: șerpe s. m.] – Lat. pop. serpes, -is (= serpens, -ntis).

SPĂLA, spăl, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) curăța folosind apă, săpun, detergenți etc. ◊ Expr. (Tranz.) A spăla pe cineva (pe cap) = a mustra tare pe cineva, a-l ocărî. A-și spăla obrazul = a face față unei situații, a scăpa de rușine; a ieși cu bine dintr-o încurcătură. (Fam.) Iese la spălat, se spune ca o consolare glumeață celui care are o supărare, un necaz (mărunt). (Refl.) Spală-te (sau spălați-vă) sau să se spele pe cap = descurcă-te (sau descurcați-vă) sau să se descurce cu propriile puteri. ♦ Tranz. (Fam.) A purta cuiva de grijă (spălându-i rufele). ♦ Tranz. A face să se șteargă, să dispară o greșeală, un rău, o insultă. 2. Tranz. (Despre ploaie, râuri, șuvoaie etc.) A roade pământul, a-l lua și a-l duce cu sine; a produce o eroziune; a mânca, a săpa. ♦ (Despre ape, valuri) A uda, a scălda un țărm. 3. Tranz. A supune un minereu unui curent de apă, pentru a separa unul dintre componenții lui. – Lat. *expellavare (= ex-per-lavare).

ȘARPE, șerpi, s. m. (La pl.) Ordin de reptile (veninoase și neveninoase) lipsite de membre, cu corpul cilindric, adaptate la târâre prin mișcări ondulatorii; (și la sg.) reptilă din acest ordin. ◊ Șarpe de casă = specie de șarpe neveninos, lung de circa 1,60 m, cu două pete galbene pe ceafă, care trăiește mai ales în regiunile inundabile, pe lângă casă (Natrix natrix). Șarpe de alun = șarpe neveninos, lung de circa 1 m, cu o bandă neagră pe laturile capului, care trăiește la noi prin pădurile de alun și prin locuri stâncoase (Cornelia austriaca). Șarpe cu clopoței = specie de șarpe veninos din America de Nord, lung până la 2 metri, a cărui coadă este prevăzută cu solzi comoși care produc un zgomot caracteristic (Crotalus horridus). Șarpe cu ochelari = cobră. ◊ Expr. (A țipa sau a striga, a urla) ca din (sau în) gură de șarpe = (a țipa, a striga, a urla) foarte tare. În gaură de șarpe = într-un loc ascuns, care poate fi aflat cu mare greutate. A sări ca mușcat de șarpe = a se înfuria, a-și ieși din fire. A încălzi (sau a crește) șarpele la (sau în) sân = a arăta dragoste și bunăvoință unui om nerecunoscător. A-l mușca pe cineva șarpele de inimă, se spune când cineva se simte ispitit să facă (sau să spună) ceea ce n-ar trebui. A-l mușca (pe cineva) șarpele invidiei (ori al vanității) = a fi cuprins de invidie, de vanitate. A călca șarpele pe coadă = a insulta, a supăra pe un om rău, iute la mânie. ◊ Compus: șarpe-orb = nume dat unor specii de șopârle. ♦ Fig. Persoană rea, vicleană, perfidă. [Var.: șerpe s. m.] – Lat. pop. serpes, -is (= serpens, -ntis).

SPĂLA, spăl, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) curăța folosind apă, săpun, detergenți etc. ◊ Expr. (Tranz.) A spăla pe cineva (pe cap) = a mustra tare pe cineva, a-l ocărî. A-și spăla obrazul = a face față unei situații, a scăpa de rușine; a ieși cu bine dintr-o încurcătură. (Fam.) Iese la spălat, se spune ca o consolare glumeață celui care are o supărare, un necaz (mărunt). (Refl.) Spală-te (sau spălați-vă) sau să se spele pe cap = descurcă-te (sau descurcați-vă) sau să se descurce cu propriile puteri. ♦ Tranz. (Fam.) A purta cuiva de grijă (spălându-i rufele). ♦ Tranz. Fig. A face să se șteargă, să dispară o greșeală, un rău, o insultă. 2. Tranz. (Despre ploaie, râuri, șuvoaie etc.) A roade pământul, a-l lua și a-l duce cu sine; a produce o eroziune; a mânca, a săpa. ♦ (Despre ape, valuri) A uda, a scălda un țărm. 3. Tranz. A supune un minereu unui curent de apă pentru a separa unii dintre componenții lui. – Lat. *expellavare (= ex-per-lavare).

APEL, apeluri, s. n. 1. Chemare, strigare; (în special) strigare a numelor membrilor unei colectivități, avînd de scop verificarea prezenței lor. Apelul se va face în fiecare zi la intrarea în clasă. ◊ Notaru, în pragu primăriei, face apelul sorțașilor. BUJOR, S. 69. ♦ Chemare adresată maselor (în formă orală sau scrisă). Apelul Congresului [pentru apărarea păcii – Viena 1952] se încheie cu aceste minunate cuvinte: «Popoarele vor să trăiască în pace, oricare ar fi regimul social din țările lor, oricare ar fi idealul lor suprem». LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 130. ♦ Cerere, rugăminte, îndemn. În mîinile lui Bălcescu istoria devine o armă de lupta în slujba poporului, un apel la eroismul lui, un îndemn la revoluție. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 99. Apelul lor fu auzit... și o trupă [a membrilor colectivului teatral], ca prin minune, se găsi înființată. NEGRUZZI, S. I 343. ◊ Expr. A face apel la cineva (sau la ceva) = a se adresa cuiva cu o rugăminte, a cere ajutorul cuiva, a recurge, a apela la cineva sau la ceva. A trebuit să facă apel și la bărbatul ei. REBREANU, R. I 167. Să mă spele de insulte, nu mă-ncerc să fac apel la un veac ce nu cuprinde decît patimă în el. MACEDONSKI, O. I 119. 2. (învechit) Acțiune făcută la o instanță judecătorească superioară spre a obține anularea unei sentințe date de o instanță inferioară. ◊ Loc. adj. Fără (drept de) apel = lipsit de dreptul de a ataca hotărîrea unei instanțe judecătorești. (Fig.) [Căpitanul] privind de pe chei... își da păreri, sentințe fără apel, asupra manevrei vaselor în port. BART, E. 325. Prezida Copoiul și sentințe fără apel el da. ALEXANDRESCU, P. 151. ◊ (În organizarea judecătorească a regimului burghezo-moșieresc) Curte de apel v. curte. 3. Producerea unui semnal sonor sau luminos într-un post telefonic sau telegrafic ori într-o centrală telefonică sau telegrafică.

șarpe sm [At: PSALT. HUR. 124^v/1 / V: (reg) sa~, ser~, șer~, (îrg) șea~ / Pl: șerpi / E: ml serpens] 1 (Lpl) Ordin de reptile (veninoase) cu corpul cilindric și lung, fără picioare, care se târăsc printr-o mișcare ondulată a corpului. 2 Reptilă din ordinul șerpilor (1). 3 (Pop; îc) ~-de-casă (sau de-apă, reg, gheuș) sau ~le-casei Șarpe (2) neveninos, de culoare cenușie pe spate, cu două pete gălbui pe ceafă, care trăiește mai ales în regiunile inundabile, adesea pe lângă așezările omenești (Natrix natrix). 4 (Îc) ~-de-apă (sau de-baltă) Șarpe (2) neveninos, cu capul lung și îngust, de culoare galbenă-cenușie pe spate, care trăiește mai ales în apă (Natrix tessellata). 5 (Reg; îc) -cu clopoței (sau, rar, sunător) Șarpe (2) veninos din America de Nord, lung până la 2 m, a cărui coadă este prevăzută cu solzi cornoși care produc un sunet caracteristic Si: crotal (Crotalus horridus). 6 (Zlg; reg; îc) ~-cu-ochelari Cobră (Naja tripudians). 7 (Îc) ~-de-alun (sau neted) Șarpe (2) neveninos, de culoare brună-roșcată, cu o dungă neagră pe laturile capului, care trăiește la noi prin pădurile de alun și prin locuri stâncoase (Coronella austriaca). 8 (îc) ~le-lui-Esculap Șarpe (2) neveninos, cu capul mic și îngust, cu coada lungă și subțire, având spatele de culoare brună și abdomenul alb-gălbui (Elaphe longissima). 9 (Îc) ~-de-nisip (sau de-mare) Șarpe neveninos, cu botul rotunjit, cu coada lungă și subțire, având spatele de culoare cafenie, brună-gălbuie sau brună-cenușie (Coluber jugularis caspius). 10 (Îc) ~-roșu Șarpe (2) neveninos, cu spatele de culoare cafenie sau bmnă-roșcată (Elaphe quatuorlineata sauromates). 11 (Zlg; reg; îc) ~-ciung (sau cionc, ciont, curt, gheoș, pestrăv, pistriț, roș, scurt, veninat, cu creastă, cu țânte, de sadină) Viperă (Vipera berus). 12 (Zlg; îvr; îc) ~-auriu (sau uriaș) Boa¹ (Boa constrictor). 13 (Iht; reg; îc) ~-de-apă Anghilă (Anguilla anguilla). 14 (Iht; Mol) Țipar (Misgurnus fossilis). 15 (Mol; șîc ~-chior) Pește cu corpul cilindric, alungit, fără înotătoare (Petromyzon fluviatilis). 16 (Zlg; reg; îc) ~-orb Șopârlă (1). 17 (Zlg; reg; îc) ~-sfărâmăcios, șerpele-lui-Noe Șopârlă (1) fără membre, de culoare cenușie sau ruginiu-închis( {Anguis fragilis colchicus). 18 (Zlg; reg; îae) Șopârlă (1) lungă, de culoarea nisipului (Ophisaurus apus). 19 (Zlg; reg; îae; șîc ~-chior) Șopârlă (1) oarbă, de culoare albă. 20 (Zlg; reg; îc) ~-orb Miriapod lung de câțiva centimetri, cu corpul cilindric (Julus sabulorus). 21 (Zlg; reg; îc) ~-chior Melc fără carapace. 22 (Îrg; îc) ~-de-Verghinia Plantă medicinală nedefinită mai îndeaproape. 23 (Reg) Plantă ornamentală cu ramurile lungi și mlădioase și cu florile în formă de pâlnie (Cereus flagelliformis). 24 (Bot; reg; șîc modila~-lui) Ferigă-de-brădet (Polystichum lonchitis). 25 (Înv; îs) ~-le lui Faraon Mic cilindru de sulfocianură de mercur care, aprins, se desfășoară ca un șarpe (2). 26 (Pfm; îe) A striga (sau a țipa, sau a se zvârcoli) ca din (sau în) gură de ~ A striga (sau a țipa, sau a se zvârcoli) foarte tare. 27 (Pop; îlav) În (sau din) gaură de ~ sau (reg) în borta ~lui Într-un (sau dintr-un) loc ascuns, care poate fî aflat cu multă greutate. 28 (Pfm; îe) A sări ca mușcat de ~ A reacționa brusc. 29 (Pfm; îae) A se înfuria. 30 (Pop; îe) A-i trece (cuiva) un ~ rece prin sân (sau prin inimă) A se înfiora (de spaimă, de dezgust etc.). 31 (Pfm; îe) A încălzi (sau a crește) ~le la (sau în) sân A arăta dragoste și bunăvoință unui om nerecunoscător. 32 (Pop; îe) A strivi (pe cineva) ca pe un (pui de) ~ A distruge (pe cineva) cu ușurință și fără remușcări. 33 (Pfm; îe) A călca ~le pe coadă A atinge un punct nevralgic. 34 (Pfm; îae) A insulta un om iute la mânie. 35 (Pop; îe) A fi gol ca ~le (care și-a lepădat pielea) A fi dezbrăcat. 36 (Pop; îae) A fi sărac. 37 (Pfm; îe) A fuma ca un ~ A fuma mult, trăgând tare din țigară. 38 (Pop; îe) A umbla ca ~le după vitejii A se expune singur primejdiei. 39 (Pop; îae) A căuta ceartă. 40 (Pop; îe) A-i frige (cuiva) șerpi pe burtă A(-i) face (cuiva) rău. 41 (Pop; îe) A pune mâna pe ~ A se îmbogăți dintr-o dată. 42 (Pop; îe) A-i intra (cuiva) ~le în pungă A nu avea bani. 43 (Mun; îe) A-i băga (cuiva) un ~ în sân A înfricoșa (pe cineva). 44 (Mun; îe) A-i frige (dracul) șerpi pe inimă (cuiva) A fi nervos. 45 (Mun; îae) A fi foarte zgârcit. 46 (Pfm; îe) A mușca (sau, rar, a fura) (pe cineva) ~le de inimă (sau de limbă) A se simți ispitit să facă sau să spună ceea ce nu ar trebui. 47 (Fam; îe) A mușca (pe cineva) ~le invidiei (sau vanității, îndoielii etc.) A fi cuprins de invidie (sau de vanitate, de îndoială etc.). 48 (Ast; pop; lsg; mai ales art.) Constelație ecuatorială din emisfera boreală Si: (pop) calea rătăciților. 49 (Trs; Ban; pan) Serpentină (la alambic). 50 (Mun) Motiv decorativ cu care se încondeiază ouăle. 51 (Reg; îs) ~le biciului Partea biciului formată din împletitura de curele sau de cânepă. 52 (Pfm; fig; șîs pui de ~) Persoană perfidă. 53 (Înv; fig; îs) Limbă de ~ Persoană bârfitoare. 54 (Pop; șîc ~-balaur, ~ bălăurel) Balaur (2). 55 (Pop) Diavol (întrupat în șarpe). 56 (Arg) Penis.

RUȘINE s. 1. jenă, sfială, sfiiciune, stinghereală, stînjeneală, stînjenire, (pop.) rușinare, (înv. și reg.) rușință, (înv.) stideală, stidință, stidire. (Un sentiment de ~.) 2. sfială, sfiiciune, timiditate, (rar) sfiire, sfioșenie, (înv.) sființă. (~ unui copil.) 3. decență, jenă, manieră, pudoare, sfială, bună-cuviință, (rar) pudicitate, (latinism rar) pudiciție. (Nu are nici un pic de ~.) 4. afront, injurie, insultă, jignire, ocară, ofensă, umilință, (livr.) ultraj, vexațiune, (pop.) hulă, sudalmă, suduitură, (înv.) băsău, dosadă, înfruntare, necinste, obidă, (fig.) atingere, (livr. fig.) lezare. (O ~ adusă cuiva.) 5. înjosire, umilință. (Ce ~ a suportat!) 6. dezonoare, necinste, (pop.) ocară, (înv. și reg.) ponos, ponoslu. (Nu poate îndura ~.) 7. batjocură, ocară, (înv. și pop.) mascara, (înv.) necinste. (E o adevărată ~ pentru el.) 8. (BOT.) rușinea-fetei (Daucus carota și silvestris) = (reg.) buruiana-rușinii, cinstea-femeilor, cinstea-fetei, morcov-de-cîmp, morcov-sălbatic, pătrunjel-sălbatic, (prin Mold.) rușinoasă.

UMILINȚĂ s. 1. înjosire, rușine. (Ce ~ a suportat!) 2. afront, injurie, insultă, jignire, ocară, ofensă, rușine, (livr.) ultraj, vexațiune, (pop.) hulă, sudalmă, suduitură, (înv.) băsău, dosadă, înfruntare, necinste, obidă, (fig.) atingere, (livr. fig. ) lezare. (O ~ adusă cuiva.) 3. smerenie, (înv.) micșorare, milă, molcomire. (De o ~ excesivă.) 4. smerenie, (înv.) smericiune, smerire, (fam.) spăseală, spăsenie. (Cu ~ îi sărută dreapta.) 5. plecare, smerenie, supunere, (înv.) plecat, umiliațiune, umilitate. (~ în fața divinității.)

SUPĂRARE. Subst. Supărare, necaz, necăjire, mîhnire, mîhniciune (înv.), amărăciune, amărîre, durere, îndurerare, tristețe, întristare; nemulțumire, insatisfacție; contrarietate, contrariere; indispoziție, bosumflare (fam.); îmbufnare (fam.); oftat, suspin, suferință. Ofensă, ofensare (rar), insultă, insultare, jignire, vexațiune (livr.). Întărîtare, iritare, surescitare, incitare. Indignare, indignațiune (înv.), revoltare, scandalizare. Mînie, burzuluială, furie; năbădăi (pop. și fam.). Adj. Supărat, necăjit, mîhnit, mîhnicios (înv.), amărît, îndurerat, trist, întristat; nemulțumit, nesatisfăcut; contrariat; indispus, prost dispus; bosumflat (fam.), îmbufnat (fam.), abătut, deprimat. Ofensat, insultat, jignit, vexat (livr.), rănit (fig.). Întărîtat, iritat, surescitat, incitat. Indignat, scandalizat, revoltat. Mînios, burzuluit, furios, furibund; năbădăios (pop. și fam.), cu năbădăi. Supărător, insultător, jignitor, ofensator, ofensant (rar). Vb. A (se) supăra, a (se) necăji, a (se) mîhni, a (se) amărî, a (se) îndurera, a (se) întrista; a (se) bosumfla (fam.), a (se) îmbufna (fam.), a se indispune, a-și strica buna dispoziție, a i se îneca corăbiile, îi tot ninge și-i tot plouă, a nu-i fi (cuiva) (toți) boii acasă. A fi supărat (foc) pe cineva, a fi supărat cu cineva; a se supăra ca văcarul pe sat; a fi (a sta) ca o curcă (ca o găină) plouată (ca un cîine plouat). A ofensa, a insulta, a jigni, a vexa (livr.). A întărîta, a irita, a surescita, a incita, a contraria, a scandaliza. A (se) mînia, a (se) înfuria, a se face (a fi) foc și pară, a se burzului, a turba de mînie, a-l apuca (a-l găsi) pe cineva năbădăile; a scoate (pe cineva) din sărite. Adv. Cu supărare; cu necaz; la necaz. V. iritare, lamentare, mînie, necaz, neplăcere, pesimism, temperament, tristețe.

ATINGE, ating, vb. III. 1. Tranz. și refl. A lua contact direct (dar superficial, ușor sau în treacăt) cu un lucru sau cu o suprafață. A atins în zbor vârful copacilor. 2. Tranz. A lovi, a izbi (ușor). L-a atins pe umăr. ♦ (Arg.) A trage cuiva o bătaie. ♦ Refl. și tranz. Fig. A aduce prejudicii, a provoca pagube; a vătăma, a leza. S-a atins de instituția justiției. ♦ Fig. A jigni, a insulta, a ofensa. ♦ Fig. A impresiona, a înduioșa, a mișca. 3. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) A se apropia de ceva cu scopul de a trage un profit, a-și însuși ceva. Nu s-a atins de bani. 4. Tranz. A pomeni, a aminti, a vorbi despre un lucru în treacăt. ♦ Refl. (Înv.) A avea o legătură sau o înrudire cu ceva. 5. Tranz. A ajunge la o anumită distanță (în spațiu sau în timp) sau la o anumită limită. [Perf. s. atinsei, part. atins] – Lat. attingere.

ATINGE, ating, vb. III. 1. Tranz. și refl. A lua contact direct (dar superficial, ușor sau în treacăt) cu un lucru sau cu o suprafață. A atins în zbor vârful copacilor. 2. Tranz. A lovi, a izbi (ușor). L-a atins pe umăr. ♦ (Arg.) A trage cuiva o bătaie. ♦ Refl. și tranz. Fig. A aduce prejudicii, a provoca pagube; a vătăma, a leza. S-a atins de instituția justiției. ♦ Fig. A jigni, a insulta, a ofensa. ♦ Fig. A impresiona, a înduioșa, a mișca. 3. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) A se apropia de ceva cu scopul de a trage un profit, a-și însuși ceva. Nu s-a atins de bani. 4. Tranz. A pomeni, a aminti, a vorbi despre un lucru în treacăt. ♦ Refl. (Înv.) A avea o legătură sau o înrudire cu ceva. 5. Tranz. A ajunge la o anumită distanță (în spațiu sau în timp) sau la o anumită limită. [Perf. s. atinsei, part. atins] – Lat. attingere.

ULTRAJ, ultraje, s. n. Ofensă, insultă, amenințare. ♦ (Jur.) Infracțiune care constă în insultă, calomnie, amenințare ori alte acte de violență ori de vătămare corporală împotriva unui funcționar aflat în exercițiul funcțiunii; p. gener. jignire, ofensă (gravă), amenințare, act de violență împotriva cuiva. [Var.: ultragiu s. n.] – După fr. outrage, it. oltraggio.

ULTRAJ, ultraje, s. n. Ofensă, insultă, amenințare, act de violență împotriva unui reprezentant al autorității publice aflat în exercițiul funcțiunii (și care constituie o infracțiune); p. gener. jignire, ofensă (gravă), amenințare, act de violență împotriva cuiva. [Var.: ultragiu s. n.] – După fr. outrage, it. oltraggio.

ȘARPE, șerpi, s. m. Reptilă (de obicei veninoasă) cu corpul cilindric și lung, fără picioare, care se tîrăște printr-o mișcare ondulată a corpului. Țipă-un pescăruș stingher Și șerpii dorm sub salcia cojită. DRAGOMIR, P. 28. Atunci cînd Călifar ridica stăvilarul și slobozea pe scoc cimpoiul apei, apa fluiera cum fluieră un șarpe încolțit de flăcări. GALACTION, O. I 44. Pe coasta unei stînci se mișcă un șarpe lung, pe care îl ochește de sus un vultur. ALECSANDRI, O. P. 350. ◊ (În comparații, cu aluzie la mișcările ondulate ale animalului sau la vioiciunea lui, în special la mobilitatea ochilor lui) Lung și subțire, Oltul suie ca un șarpe. BOGZA, C. O. 18. Harapnicul se mlădia în vînt ca un șarpe negru. SADOVEANU, O. I 449. Ca la șerpi îi umblă ochii. COȘBUC, P. I 50. ◊ Expr. A țipa (sau a striga) ca din (sau ca în) gură de șarpe v. gură (I 1). A se zvîrcoli ca în gură de șarpe v. gură (I 1). Gaură de șarpe v. gaură. A-l mușca pe cineva șarpele de inimă, se spune cînd cineva se simte ispitit să facă sau să spună ceea ce n-ar trebui. (Cu pronunțare regională) Să nu care cumva să. te muște șărpele de inimă și s-o săruți pînă ce nu-i aduce-o la mine. ȘEZ. IV 174. A mușca (pe cineva) șarpele invidiei, al vanității = a fi cuprins de invidie, de vanitate. Șarpele vanității m-a mușcat de sfîrcul inimii mele. CARAGIALE, O. VII 102. A încălzi un șarpe la sîn v. s î n (1). A călca șarpele pe coadă = a insulta, a supăra un om rău, iute la mînie. ◊ Compuse: șarpe-de-casă = specie de șarpe neveninos, care trăiește la țară pe lîngă case; șarpe-cu-clopoței = crotal; șarpe-cu-ochelari = cobra; (Bot.) iarba-șerpilor = broscarită (2); capul-șarpelui v. c a p¹ (I 6). ♦ Fig. (Uneori ca epitet pe lîngă un nume, de care se leagă prin prep. «de») Om rău, viclean. Anca mea, n-ai grijă de nimica. – Vino să croim de lucru șarpelui de Vlad. DAVILA, V. V. 97. – Variantă: șerpe (CREANGĂ, P. 55, NEGRUZZI, S. I 13) s. m.

ÎNGHIȚI, înghit, vb. IV. Tranz. (Folosit și absolut) 1. (Despre ființe) A face să pătrundă mîncarea, băutura etc. din gură în stomac prin contracția succesivă a unor anumiți mușchi ai limbii, faringelui și esofagului. Bedros înghițea mîncarea pe nerăsuflate. DUMITRIU, N. 262. Începe a înghiți la apă: și-nghite, și-nghite, pînă ce înghite el toată apa din fîntînă. CREANGĂ, P. 65. ◊ (Glumeț) Ho!... că parc-ai să ne-nghiți... Face-o gură cît o șură. ALECSANDRI, T. I 172. ◊ Expr. A înghiți gălușca sau a o înghiți = a suporta o neplăcere fără să cîrtească, a îndura o neplăcere. Boierul, luîndu-i înainte cu gluma, a înghițit gălușca și a tăcut molcum. CREANGĂ, A. 167. A înghiți strîmb (sau rău) = a scăpa mîncarea sau băutura pe laringe; a se îneca. Lui Ionuț i se părea că înghite strîmb. SADOVEANU, F. J. 509. A înghiți în sec v. sec. A înghiți cu noduri v. nod. A înghiți noduri v. nod. A-și înghiți lacrimile (sau plînsul) = a-și stăpîni plînsul, a-și opri lacrimile; a reprima izbucnirea unui sentiment. Plîngea înăbușit, înghițindu-și lacrimile. DUMITRIU, N. 198. Mitrea și-a înghițit lacrimile și-a tăcut. SADOVEANU, M. C. 6. Își înghiți plînsul cu greutate... id. O. VII 341. A-i veni (cuiva) să înghită pe altul (de bucurie), se zice pentru a arăta că cineva e foarte mulțumit de altul. Mamei îi venea să mă înghită de bucurie. CREANGĂ, A. 33. A înghiți (pe cineva) din ochi (sau cu ochii) = a nu se mai sătura privind pe cineva. Arald nebun se uită, cu ochii o-nghițea. EMINESCU, O. I 95. (Familiar) A nu înghiți (pe cineva) = a nu putea suferi (pe cineva). ♦ Fig. (Cu privire la aer, miresme) A trage în plămîni, a inhala, a respira adînc. Privi cerul albastru și înghiți mireasma pădurii. SADOVEANU, B. 222. Pe rînd îi scoteau [pe deportați] afară pe punte ca să înghită aerul curat, de care erau mai doriți decît de hrană. BART, E. 274. 2. Fig. A face să dispară (cuprmzînd în sine), a absorbi; a acoperi. Drumul de fier... pătrunde chiar inăuntrul muntelui, prin gura neagră a tunelului care îl înghite. BOGZA, C. O. 347. Îndată ce i-au agiuns valul, i-au acoperit pe toți, înghițindu-i sălbatica mare. DRĂGHICI, R. 34. ◊ Expr. L-a înghițit pămîntul = a murit. Am avut un fecior și ne-a lăsat, l-a înghițit pămîntul! SADOVEANU, O. I 353. Parcă l-a înghițit pămîntul, se spune despre cineva (sau ceva) care a dispărut fără urmă, care nu mai poate fi găsit. Feciorul împăratului nu mai venea nici cu pasăre, nici fără pasăre, parcă l-a înghițit pămîntul. BOTA, P. 16. 3. Fig. (Cu privire la texte scrise) A citi repede, cu lăcomie. 4. Fig. A suporta cu resemnare o insultă, o necuviință; a răbda fără a crîcni. Totdeauna îi înghițise vorbele ei, neîndrăznind, de rușine, să-i răspundă. PREDA, Î. 178. Sînt oameni care au înghițit tot felul de umilințe. VLAHUȚĂ, O. A. 205. Vasile răbda, tăcea, înghițea totul. CONTEMPORANUL, V_II 200. 5. Fig. (Cu privire la cuvinte sau părți de cuvinte) A nu rosti, a omite (din cauza unui defect de vorbire); a nu spune ce ar fi vrut sau ar fi trebuit să spună, a se reține de a vorbi. Nu era vorbitor bun; înghițea silabe. GALAN, Z. R. 85. Neculăieș Mînecuță își înghiți iar vorbele. SADOVEANU, P. M. 30. De aceea moșneguțul își înghiți răspunsul și tăcu. C. PETRESCU, C. V. 101. Soldatul... bolborosi, înghițind resturi de cuvinte, fără rost. SAHIA, N. 78.

mirare sf [At: PSALT. 218 / V: (reg) mier~ / Pl: ~rări / E: mira¹] 1 Nedumerire. 2 (Pex) Uimire. 3 (Îs) Semnul ~rării Semnul exclamării. 4-5 (Îljv) De-(a) ~ (În mod) surprinzător. 6 (Îvp; îlv) A-i fi (cuiva) de (sau a, de-a) ~ (sau de-a ~a) A se mira (1). 7 (Îe) N-ar fi de ~ să... E posibil să... 8 (Reg; îe) Nu-i ~ N-aveți de ce mulțumi. 9 (În construcții exclamative) Lucru neobișnuit. 10 (Înv) Minune (1). 11 (Înv) Admirație. 12 (Îla) (Vrednic) de ~ Care merită admirație Si: admirabil. 13 (Rar) Nehotărâre. 14 (Îvr) Neliniște. 15 (Rar) Curiozitate. 16 (Reg; pbl) Insultă.

NECAZ s. n. 1. Tot ceea ce provoacă cuiva o suferință fizică sau morală, neajuns¹ (2), neplăcere (2), nemulțumire (2), (regional năzbîcă (1), năzdrăvănie (3), (învechit) nesosință, patimă (1); (de obicei la pl.) încercări, greutăți, vicisitudini, (rar) nevolnicii (3). Rugăciunea... nu-l slobozea, nici-l lăsa să le facă nici un necazu și toate meșteșugurile lui ceale hicleane ca niște păianjeni să strica (a. 1654). gcr i, 171/24. Canon care ne stîmpără necazurile lumii aceștiia. biblia (1688), [prefață] 4/10. Cînd ieșie la țară cu slujbe, boiernașii făce multe năcazuri casălor celor mari a boierilor. neculce, l. 110. Răbdăm cu îndrăzneală ceale împrotivă, gonirile, ticăloșiile, năcazurile și moartea (a; 1703). gcr i, 348/10. Nu le-au ajuns cîte necazuri le-au făcut mai nainte vreme, ci și acum legatu-s-au de ei cu năpăști. anon. cantac., cm i, 206. Făcut-au tîrgoviștenilor mare pedeapsă, pentru o vină ce avusese că făcuse unui frate al VIadului Vodă un necaz. R. popescu, cm i, 242. Pentru acele suspinuri și necazuri ale creștinilor, Dumnezeu la osîndă ca aceaia i-au adus. r. greceanu, cm ii, 72. Ieșirea mea de acolo n-au fost cu voia mea; eram odihnit cu atîta și-mi ajungea din destul necazurile ce petreceam. antim, p. xxv. A neamului tău năcazuri, toate tu îi să le rabzi. beldiman, o. 45/7. Pe mine nu mă sperie necazurile, nici împotrivirile. heliade, o. ii, 415, cf. 17. Să cadă în nescai nevoi și năcazuri grele. drăghici, r. 37/25, cf. 150/4. Poate vedea aicea un casnic bun cîte necazuri și cîte primejdii pricinuiaște zarva. bărac, ap. gcr ii, 236/2. Eu sînt singura pricină De supărări, de necazuri și de morți fără de vină. conachi, p. 86. Călătorul, primind aici ospitalitate, uită necazele unui supărător drum. negruzzi, s. i, 192, cf. 178, 251. Ai să tragi încă multe năcazuri, dar ai să scapi din toate cu capul teafăr. creangă, p. 222, cf. 7, 212. Voiu să-l scutesc și pe dînsul sărmanul, că e bătrîn, de necazurile și primejdiile călătoriei. ispirescu, l. 21. Minciuni cu care caut zilnic să-nșel necazurile mele. macedonski, o. i, 98. Farmecul vieții fără grijă și necazuri. f (1903), 162. Spun lumii întregi, cu fală, prin cîte năcazuri am trecut, ib. (1906), 2. Uită și tu năcazul ce-ți făcurăm. hogaș, dr. i, 67. Nerăbdător să-i aflu necazul, l-am îndemnat să coboare cîțiva pași lîngă izvor, acolo este o cioată unde se poate sta de vorbă fără grijă. c. petrescu, s. 172. De cîte ori m-ai ascultat, bine ne-a mers, și cînd nu m-ai ascultat, numai necazuri am avut. rebreanu, r. i, 280, cf. 166,269. Lăutarii cîntă jalnic prin cîrciumi și bieții oameni mănîncă și beau pentru uitarea necazurilor. bacovia, o. 228. Mi-a spus suspinînd: – Viața e plină de necazuri și de răutate. galaction, o. 88. Din cel ce sînt acum, o jumătate E cît p-aci să zboare către stele... Las dracului necazurile mele. topIrceanu, p. o. 95. Mînca-te-ar lupii din Borza! Numai necazuri am cu tine. sadoveanu, o. xii, 411, cf. x, 585. Ne plăcea să ascultăm cum cîntă lăutarii. stancu, r. a. iii, 47, cf. id. d. 46. Îi era teamă să spere că vor ajunge fără zăbavă și necazuri la Islaz. v. rom. decembrie 1954, 107. Îndrumată de necazurile ei, pasărea își înțînase gheruțele printre grunjii sloiului. galan, b. ii, 6. Ce necaz îl pîndea oare de se amăra pe măsură ce treceau zilele? tudoran, p. 171, cf. 163. Mamă-sa îl lua la ea și-i povestea toate necazurile vieții ei. t. popovici, se. 127. Se interesează de viața lor..., de necazurile și bucuriile lor. tribuna, 1962, nr. 267, 2/1. Mai bine ai vedea de tine și de necazurile tale! lăncrănjan, c. i, 10. Auzit-ați de-un viteaz Care vecinic șede treaz Cît e țeara la necaz? alecsandri, p. p. 214. Cîte zile-s într-un an, Atîtea năcazuri am. doine, 94. Numai tu ai putut să-mi faci ăsta năcaz mare. alr ii 3116/29. Mi-a spus tăt năcazu lui. ib. 3 520/260. Năcazurile eștea m-amăresc. ib. 3 706/29, cf. 3 542, 3 712. Necazurile la tinerețe se par ușoare, iar la bătrînețe foarte amare. zanne, p. viii, 405. Nici în necazuri să te mîhnești, Nici în fericiri să te mîndrești. id. ib. 406. Omul în lume se naște ca să se lupte cu felurimi de necazuri în toată viața lui. id. ib. 403, cf. 406, i, 209. ◊ loc. prep. De necazul... = din pricina ...; de răul... Nu putea, să să răpaose și să-și caute leacul ranei sale de necazul slujitorilor lui. anon. cantac., cm i, 160. Codrii... au a-i da adăpostire De necazul vreunui tiran aprig, cumplit peste fire. conachi, p. 263. De năcazu focului de vecini, mi-am sculat tăț pruncii din somn. alr ii 3 012/325. ♦ Expr. A se vedea deasupra necazului = a învinge o greutate (fără a se mai sinchisi de cei care l-au ajutat). cf. pamfile, j. n, 156. Îi dă necazul de nod = are de înfruntat mari greutăți; este foarte nenorocit. cf. ddrf, zanne, p. ii, 320. A da de ziua necazului = a ajunge în împrejurări neplăcute, a da de belea. cf. pamfile, c. 47. A scoate din necaz = a ajuta la o mare nevoie; (complementul indică copii sau pui de animale) a crește pînă la o vîrstă cînd nu mai necesită prea multe îngrijiri; a ridica, (regional) a zburătătăci. Aveau odată un vițel; îl scoaseseră din necaz – se prăpădise vaca și rămăsese bietul fără țîță. caragiale, s. 79. (Regional) (A fi) necazul oamenilor, se spune despre o ființă plăpîndă, neajutorată (1). cf. alr i 1557/361. A face haz de necaz v. haz. ♦ (Regional) Epilepsie. alrm i/i h 165. ♦ P. ext. Trudă, chin, efort (pentru realizarea unui scop); sacrificiu. Sînt periți, Cu sărăcie-mpodobiți Și de năcaz și de sudori îs bolnavi pe zi de cinci ori (a. 1774). gcr ii, 103/9, cf. beldiman, ap. gcr ii, 245/41. În mari necazuri naște mulierea. lm. Cu mult zel, cu mult năcaz și cu mari jertfe materiale a ridicat orașul acest templu al muzelor. F (1900), 585. Cînd averea e multă, ea se ține Cu mult necaz. coșbuc, s. 89. ◊ loc. adj. și adv. Cu necaz = dificil, anevoie; dureros. Neculai Vodă moldovenește nu știe, ce era un lucru pre cu năcaz boierilor și țării. neculce, l. 196. Se pare că furtuna ridică al ei glas, Că vîntul trece-n spaimă pe-al mărilor talaz, Că-n sufletu-i pămîntul se zbate cu necaz. eminescu, o. i, 94. Vin’cu mine la mormînt, Ia pînza de pe obraz Și vezi moarte cu năcaz. jarnIk-bîrseanu, d. 149, cf. 320. 2. Stare a celui necăjit (1); supărare, mîhnire, tristețe; durere, suferință. De necazul inimii glăsuia suspinînd: Vai mie ceaia ce te-am născut. mineiul (1776), 101^r2/25, cf. 185^r2/13. Necazu e pentru oameni, dar aș vrea să știu ce ai. pr. dram. 104. Mult iscusita vremii slovă Nu spune clipa milostivă Ce ne-a-nfrățit pe veci necazul Și veselia deopotrivă. goga, p. 15, cf. 96. Se duceau... unele pe la altele, ca să-și mai omoare necazu de lipsa celor plecați la oaste. bujor, s. 74. A doua zi însă..., sub bătaia trandafirie a razelor soarelui, necazul i se risipi ca prin minune. bassarabescu, s. n. 133. Camarazii erau oameni cumsecade, care își credeau la necaz. camil petrescu, u. n. 7. Cu greu năcaz oftă Andrieș Hamură și i se părea că a căzut de undeva și vine iar la lume. sadoveanu, o. iii, 228. Pictase împrejurările în care oamenii se strîng împreună la bucurie sau la necaz. conte mp. 1962, nr. 808, 1/4. De-ar fi cucul un viteaz, El mi-ar trece de necaz. alecsandri, p. p. 273. Năcazul și voia rea S-au pus la inima mea. jarnIk-bîrseanu, d. 214. Tinerețele mele... le trec Și le petrec Tot cu dor și cu năcaz Și cu lacrămi pe obraz. id. ib. 101, cf. 223. Dorul... Mi l-ai trimes, bade, mie Pe două frunze de vie Și-amu iar îl iei-napoi Și lași năcazul la noi. bud, p. p. 31, cf. 6, alr ii 3 684, 3704. În cel mai mare necaz, răbdarea te ușurează cu mîngîierea ei. zanne, p. viii, 404. 3. Enervare, iritare; mînie, furie (împotriva cuiva); ciudă, pică, (astăzi familiar) parapon, (învechit, rar) paraponiseală; (popular și familiar) năduf (4). De necazu au ieșit den Țarigrad. r. popescu, cm i, 263. Scaraoțchi... vărsa sudori de necaz. negruzzi, s. i, 89. Ca și Gogol, într-o pornire de drăgăstos necaz, aș sfîrși și eu zicînd: dracul să vă ia, cîmpiilor, că mult sînteți frumoase! odobescu, s. iii, 20. Las’ șaga la o parte, măi omule; ...că vezi că-mi crapă inima-n mine de năcaz. creangă, p. 127, cf. 115. La necaz spune omul multe. caragiale, o. ii, 228. Zmeoaica..., dacă văzu că nu poate să-i prăpădească, nici să pună mîna pe dînșii, plezni fierea într-însa de necaz, căzu și crăpă ca necuratul. ispirescu, l. 26, cf. 27. Mie nu mi-e teamă de necazul curții tale; Apărat sînt de solia-mi ca de nestrăpunse zale! davila, v. v. 167. Stăpînit de necaz, tot sta lîngă repezi corăbii. murnu, i. 18, cf. 10, gorovei, cr. 183. Cînd fapta nu întrece o laudă, nu-ți pare Că lauda-n linsoare aduce-a defăimare, După cum și necazul, urzit într-o insultă Vădește adunată-n pizmaș otravă multă? arghezi, c. o. 90, cf. id. b. 7. Este ușor de înțeles bucuria pescarilor cînd prind femele cu icre (icran) și necazul lor cînd le cad masculi sau femele sterpe. c. antonescu, p. 142. De necaz, foc se făcea Și așa le răspundea. pop., ap. gcr ii, 302, cf. șez. iii, 17. ◊ loc. prep. În necazul (cuiva) = pentru a face în ciudă cuiva, pentru a se răzbuna pe cineva. În necazul tău vorbim și ne purtăm așa. lm. (Expr.) A se tăia în necazul nevestei, se spune despre cel care, dorind să le facă altora în ciudă, își face lui însuși rău. cf. zanne, p. ii, 766, vi, 581. ◊ Expr. De necaz = ca ripostă la o nemulțumire; pentru a-și vărsa ciuda, mînia. Într-un necaz = sub impulsul enervării; p. ext. în disperare. A-i fi (cuiva) necaz sau a avea necaz (de ceva) = a-i fi ciudă; a-i părea rău, a regreta pentru ceva. Nu știu ce-avea fata, că-i era necaz. coșbuc, p. i, 244. Ai isprăvit? – Mi se pare că ți-e năcaz, f (1906), 16. Scăpa de data asta Pirgu și mi-era necaz, deoarece n-aveam ochi să-l văd. m. i. caragiale, c. 11. Am uitat să mă schimb. Ce necaz mi-e. demetrius, c. 49. Hai, du-te dracului... – Ce, ți-e necaz, mi se pare. preda, î. 153. N-am năcaz de ce s-o-ntîmplat. alr ii 3 490/27. Nu ț-e necaz cînd te izbește un armăsar, ci cînd te trîntește un măgar. pann, ap. tdrg. A-i fi (sau a avea, a purta) necaz pe cineva = a fi supărat pe cineva; a avea pică, ranchiună contra cuiva. M-aș face un flutur ușor... M-aș pune pe-o floare de crin, Să-i beau suflețelul din sîn, Căci am eu pe-o floare necaz. eminescu, o. iv, 5. Îi făcea rău compătimirea lumii. Avea chiar necaz pe oamenii care se uitau la el cu milă. vlahuță, o. a. i, 120. Știi ce necaz aveai pe mine cînd vedeai că nu știu! ap. tdrg. Nu jucase și-i era necaz pe fetele care au avut noroc. rebreanu, i. 18. Punerea cuțitului înțelege poporul un fapt de răzbunare, adică cînd cineva a avut necaz pe altul. H iv 48. Avu năcaz pă el. alr ii 3 580/886. O purtat ciudă și necaz pe el. ib. 3 580/605, cf. 3 580/682, 928. Îi năcaz lui pe mine că n-am făcut cum o zis el. ib. 3 709/157. A(-i) face (în) necaz = a supăra (pe cineva) în mod intenționat, a căuta să-l întărîți, a-i face în ciudă. Iuno-i tot face-n necaz. coșbuc, ae. 27. Piticii care-or rămas Pun căciulile pe nas Și fac la fete năcaz. jabnik-bîrseanu, d. 298. l-o făcut năcaz. alr ii 3 579/53. A-și vărsa (sau, regional, a-și scoate) necazul pe cineva = a-și descărca mînia asupra cuiva. C,f. polizu, ddrf. A vorbi în necaz = a vorbi într-un moment de mînie, de enervare. cf. ddrf. (Regional) A-l ajunge (pe cineva) la necaz = a supăra, a înfuria din cale-afară, peste măsură. Cînd m-o ajunge la năcaz, nici pe asta nu ți-o las! ciaușanu, gl. – pl.: necazuri și (regional) necaze. – Și: (regional) năcăz s. n. – cf. slavonul наказъ.

mustra¹ [At: VARLAAM, C. 254 / V: (reg) mușt~ / Pzi: mustru și (pop) ~rez / E: ml monstrare] 1 vrim (Olt) A se spune. 2 vrim (Olt) A se bănui. 3 vt A-și arăta prin cuvinte nemulțumirea față de atitudinea sau faptele cuiva Si: a certa, a dojeni Vz a dezaproba, a imputa, a reproșa, (pop) a probozi. 4 vt (Îlv) A-l ~ (pe cineva) cugetul (sau conștiința, inima) A-și face reproșuri. 5 vr A-și imputa singur, fără cuvinte faptele săvârșite, comportarea, atitudinea. 6 vt (Înv; c. i. atitudinea, faptele omului) A condamna. 7 vt (Reg; înv; îe) Mă ~ră nevasta cu... Mă ceartă nevasta și mă bănuiește că o înșel cu... 8 vrr (Mar) A se lua la întrecere. 9 vt (Îvr) A profera. 10 vi (Trs; sst) A striga. 11 vt (Înv) A insulta. 12 vt (Înv) A amenința. 13 vt (Înv) A pedepsi. 14 vt (Înv) A înfrunta.

BATJOCURĂ, batjocuri, s. f. Luare în rîs, bătaie de joc, ocară, insultă. Il privi cu o batjocură înghețată pe Costandin. DUMITRIU, N. 245. Fetele-un cîntec făcură Și-i deteră aripi de vînt; Batjocur-au pus ele-n cînt Și patimă, dragă, și ură. COȘBUC, P. I 81. ◊ Loc. adv. În batjocură = batjocoritor. Măi Marine, cum îți vine ție, om în toată firea, să vorbești atîtea bazaconii? făcu Pravilă în batjocură. REBREANU, R. II 27. ◊ Expr. A fi (sau a ajunge, a rămîne, a se face) de batjocură (sau de batjocura cuiva sau a lumii) = a fi (sau a ajunge etc.) de rîs (sau de rîsul cuiva sau al lumii). – Variantă: batjocoră (DELAVRANCEA, la HEM 2748) s. f.