ACTIV¹ ~ă (~i, ~e) 1) și adverbial Care participă intens la o acțiune; energic; harnic. ◊ Militar ~ militar care este cu serviciul efectuat. Membru ~ membru al unei organizații sau instituții cu drepturi și îndatoriri permanente. Vocabular ~ vocabular uzual. 2) chim. (despre substanțe) Care intră ușor în reacție. 3) fin. Care se soldează cu profit. Cont ~. 4) gram. Care arată că acțiunea este săvârșită de subiect. Diateză ~ă. /<fr. actif, lat. activus

PELLA, Vespanian V. (1897-1960, n. București), jurist și diplomat român. M. coresp. al Acad. (1941), prof. univ. la Iași și București. Raportor (1925) la Conferința interparlamentară de la Washington; judecător la Curtea Internațională de la Haga; președintele grupului român la Conferințele balcanice; delegat la României la Conferința dezarmării de la Geneva (1932). Contribuții la crearea instituțiilor de drept internațional. Lucrări de drept penal internațional și procedură penală („Delicte îngăduite”, „La criminalité collective dea États et le droit pénal de l’avenir”).

GEORGESCU, Valentin Al. (1908-1995, n. Corabia), istoric român al dreptului și instituțiilor. Acad. (1992). Prof. univ. la Cernăuți și București. Contribuții în istoria dreptului roman și românesc vechi și modern și a instituțiilor medievale („Essai d’une théorie des <leges privatae>”, „Legislația agrară a Țării Românești [1775-1782]”, în colab., „Bizanțul și instituțiile românești pănâ la mijlocul secolului al XVIII-lea”).

EFÉCT (< germ., lat., după fr.) s. n. 1. (FILOZ.) Ceea ce este produs de un agent sau o cauză; ceea ce este considerat ca rezultat al unei acțiuni sau al unei intenții; urmare, consecință. 2. Impresie produsă asupra organelor de simț; p. ext. impresie produsă de cineva asupra cuiva. ◊ Exp. A-și face efectul = a da rezultatul scontat. ◊ Loc. De efect = care impresionează puternic, care atrage atenția. 3. (GEOGR.) E. de seră = proces de încălzire a aerului și a solului datorită reflectării pe stratul de dioxid de carbon (situat la plafonul serelor) a radiațiilor infraroșii emise de la sol în urma încălzirii sale de la Soare. Este specific serelor, dar și unor aglomerări urbane și tinde să devină global la nivelul atmosferei, din cauza cantității mari de dioxid de carbon eliminat în aer. 4. (GENET.) E. cis-trans = fenomen care rezultă din posibilitatea ca două gene (ce nu se referă la același locus) să se găsească pe același cromozom al unei perechi de omologi (cis) sau pe cromozomi diferiți (trans). 5. (FIZ.) E. corona v. corona. ◊ E. Doppler-Fizeau = modificare a frecvențelor undelor (sonore sau luminoase) recepționate de un observator în raport cu frecvența cu care undele sunt emise de sursă, datorită faptului că observatorul și sursa se deplasează unul față de celălalt. ◊ E. Procopiu v. Procopiu. ◊ E. tunel v. tunel. ◊ Efecte speciale = totalitatea mijloacelor tehnice utilizate în producerea filmelor, cu scopul creării iluziei sau simulării unor fenomene; pot fi mecanice, optice, electronice, pe computer. ♦ (TEHN.) Efectul Coandă = modificare (deflectare) cu un unghi de până la 180° a direcției unui jet fluid, practic bidimensional, tangent în secțiunea de ieșire la o suprafață solidă convexă, tinzând să urmeze curbura acestei suprafețe. Descoperit de H. Coandă în 1910 și brevetat în 1934, are aplicații în: sustentația și propulsia vehiculelor aeriene, construcția dispozitivelor pneumatice, medicină. 6. Impresie produsă de cineva sau de ceva asupra unei persoane. 7. (Concr.; la pl.) Bunuri mobile ♦ Spec. (La pl.) Îmbrăcăminte militară; echipament (1). 8. (FIN.; la pl.) Hârtii de valoare. ◊ Efecte de comerț = denumire generică atribuită titlurilor de credit negociabile (cambii, bilete la ordin, cecuri etc.) care atestă existența unei creanțe de o valoare determinată plătibilă imediat sau la un termen scurt. ◊ Efecte publice = titluri de creanță emise de stat sau de instituții de drept public. 9. (EC.) E. util = rezultatul efortului depus la nivel micro- și macroeconomic, exprimat în formă valorică, materială și socială.

PIRENNE [pirén] 1. Henri P. (1862-1935), istoric belgian. Prof. univ. la Liège și Gand. Specialist în istoria Evului Mediu. S-a făcut cunoscut, îndeosebi. prin lucrări de istorie economică și socială („Istoria Belgiei”, „Orașele în Evul Mediu”, „Mahomed și Carol cel Mare”, „Istoria Europei de la migrații la sec. 16”). M. de onoare al Acad. Române (1924). 2. Jacques P. (1891-1972), istoric belgian. Fiul lui P. (1). Prof. univ. la Bruxelles și Geneva. Specialist în istoria Orientului antic („Istoria instituțiilor și dreptul privat în vechiul Egipt”, „Civilizația sumeriană”). Lucrări de sinteză („Marile curente în istoria universală”, „Istoria Europei de la 1500 la 1955”).

ISLAMÍSM (< fr.) s. n.. Islam (1). 2. Mișcare politico-religioasă apărută în anii ’70 (inspirată de mișcarea Frații musulmani, Egipt, 1928) care preconizează islamizarea completă, radicală a dreptului, a instituțiilor, a guvernării.

MILIȚIE s. f. 1. Instituție avînd drept scop menținerea ordinii și a securității publice, apărarea proprietății socialiste, precum și a bunurilor și libertăților cetățenilor. Circumscripție de miliție. ▭ La postul de miliție nu-l găsiră pe șef, care era plecat în alt sat. DUMITRIU, N. 153. 2. (În vechea organizare militară) Armata nepermanentă sau de rezervă și unele corpuri speciale de armată (jandarmeria); (în organizarea militară a regimului trecut) stadiul ultim al serviciului militar (după «activitate» și «rezervă»). Instituțiile cărora se cuvine numirea de miliție la noi, sînt: jandarmii și cordonașii cu potecașii. BĂLCESCU, O. I 36. ◊ (Popular) Serviciu militar, armată. E un flăcăiandru care o să tragă sorți la anul și pe care, se înțelege, o să mi-l mănînce fript miliția. GALACTION, O. I 65. Nu mai plînge, Florico. Că vremea o să treacă repede. N-o să mor doar în miliție. BUJOR, S. 38. Cînd scăpai din miliție Eram beat de bucurie. ȘEZ. V 89.

efect sn [At: TEODORI, A. 59/15 / V: (înv) ~ept, (reg) if-, (îvr) ~et / S: (după lat) effect / Pl: ~e și (îvr) ~uri / E: fr effet, lat effectus] 1 Ceea ce rezultă în mod necesar dintr-o anumită cauză, fiind într-o legătură indiscutabilă cu aceasta. 2 Rezultat, consecință a unei acțiuni, a unui fenomen etc. (asupra cuiva sau a ceva). 3 (Îvr; cdp fr en effet; îlav) În ~ În fapt. 4 (Îe) A(-și) avea -(ul), a(-și) produce ~(ul) A avea rezultatul scontat. 5 (Înv; îlav) Cu ~ Eficient. 6 (Adesea în construcții cu verbele „a face”, „a produce”; de obicei cu determinări care arată felul, intensitatea) Rezultat al acțiunii produse de o anumită cauză asupra stării sufletești sau asupra intelectului cuiva. 7 (Îla) De (mare, un mare, un admirabil) ~ Care atrage atenția (prin rezultate spectaculoase). 8 (Îal) Care produce o impresie puternică Si: remarcabil, impresionant, spectaculos, uluitor 9 (Îlv) A face (mult) ~ A impresiona. 10 (Îvr; îlv) A face rău ~ A dezamăgi. 11 (Mpl; urmat de determinări care arată felul) Procedee folosite pentru a captiva, a emoționa, a impresiona. 12 (Mpl; urmat de determinări care arată felul) Rezultat al folosirii efectelor (11). 13 (Arte plastice) Impresie deosebită produsă de variațiile sau de contrastele de culoare, de variațiile de lumină, de umbră, de forme etc. 14 (Arte plastice) Rezultat al efectului (13). 15 (Jur) Aplicare, urmare a unei legi, a unei decizii etc. 16 (Muz) Diferență care se poate produce între nota scrisă și sunetul produs. 17 (Spt) Traiectorie neobișnuită pe care o capătă mingea (de tenis, de volei, de fotbal etc.) lovită într-un anumit fel. 18 (Îs) Minge cu ~ Minge care, în urma unei anumite lovituri, a luat o traiectorie neașteptată. 19 (Ccr; lpl) Bunuri mobile. 20 (Lpl; pex) Echipament. 21 (Mpl) Documente în care sunt specificate sume împrumutate și care trebuie restituite la scadență. 22 (Mpl) Valori negociabile (emise de stat). 23 (Mpl) Hârtii de valoare. 24 (Îs) ~e publice Titluri de creanță emise de stat sau de instituții de drept public. 25 (Îs) ~e de comerț Denumire generală atribuită cambiilor, biletelor la ordin, cecurilor etc. folosite în operațiile de vânzare-cumpărare, de credit etc.

ECONOMAT, economate, s. n. (Ieșit din uz) Magazin de aprovizionare în cadrul unei întreprinderi și instituții, care avea drept scop procurarea bunurilor de consum de primă necesitate pentru salariați și pentru familiile lor. – Din fr. économat.

CONTENCIOS, -OASĂ, contencioși, -oase, s. n., adj. 1. S. n. (În unele state) Serviciu pe lângă o instituție publică sau o întreprindere particulară, însărcinat cu apărarea drepturilor și intereselor instituției respective la încheierea de acte juridice sau în fața organelor de jurisdicție. ◊ Contencios administrativ = a) organ de jurisdicție care se ocupă cu rezolvarea litigiilor dintre stat și persoanele fizice; b) ansamblu de norme după care se rezolvă litigiile de către acest organ. 2. Adj. (În sintagma) Procedură contencioasă = procedură de rezolvare în contradictoriu de către un organ de jurisdicție a unui conflict de interese. – Din lat. contentiosus (după fr. contentieux).

TUTELĂ, tutele, s. f. 1. Acțiunea de a tutela; instituție legală având drept scop ocrotirea și administrarea intereselor unui minor sau ale unui alienat sau debil mintal; tutelaj, epitropie. 2. Administrare, control etc. exercitate asupra unei instituții, organizații etc. aflate în subordine, asupra unui teritoriu dependent etc. 3. Sprijin, ocrotire, protecție. – Din fr. tutelle, lat. tutela.

CORESPONDENT² ~tă (~ți, ~te): Membru ~ membru al unei academii sau instituții științifice cu drept de vot consultativ. 2): Unghiuri ~te unghiuri formate de două drepte paralele tăiate de o secantă și situate de aceeași parte a secantei, unul fiind intern, iar altul extern. /<fr. correspondant

DISPONIBILITATE s.f. Lucru de care se poate dispune; rezervă. ◊ Disponibilități bugetare = sume de bani nefolosite, de care dispune o instituție. ♦ Principiu de drept civil potrivit căruia părțile din proces pot dispune de dreptul invocat în fața organului de jurisdicție. ♦ Situație a unui militar care a fost lăsat la vatră, dar care poate fi chemat în orice moment sub drapel. ◊ A pune în disponibilitate = a concedia dintr-o funcție, dintr-un post, (mai ales) a scoate din armată. [Cf. fr. disponibilité].

BANCĂ¹ s.f. Instituție financiară care execută operații de plată și de credit. ◊ Bancă de emisiune = instituție care are dreptul să emită bancnote; bilet de bancă = bancnotă. [< fr. banque, it. banca].

JURISCONSULT s.m. 1. (În Roma antică) Persoană care acorda părților asistență în fața justiției. 2. Specialist care dă consultații în probleme de drept. 3. Specialist în științele juridice care se ocupă cu rezolvarea problemelor de drept într-o instituție, pe care o reprezintă în justiție. [< fr. jurisconsulte, cf. lat. iurisconsultus].

MILIȚIE s.f. 1. Corp de armată nepermanent înființat la începutul republicii romane, care era chemat sub arme numai în timp de război. ♦ (În trecut) Armată neregulată de rezervă, compusă din orășeni și țărani, cuprinzînd și unele corpuri de armată speciale. 2. (În fostele țări socialiste din Europa) Instituție care avea drept scop menținerea ordinii și a securității publice. [Gen. -iei. / < rus. milițiia, cf. lat. militia, fr. milice].

BANCĂ¹ s. f. 1. instituție financiară care efectuează operații de plată și de credit. ♦ ~ de emisiune = instituție care are dreptul să emită bancnote; bilet de ~ = bancnotă. 2. ~ de date (sau de informații) = instituție specializată în stocarea și furnizarea de informații prelucrate cu ordinatorul; ~ de organe = serviciu într-un spital care conservă organe anatomice în vederea utilizării lor pentru transplant. (< it. banca, fr. banque)

CONTENCIOS, -OASĂ I. s. n. (în unele state) serviciu de avocați în cadrul unor organe ale puterii de stat, al unor întreprinderi sau instituții, care apără drepturile și interesele juridice ale acestora. ♦ ~ administrativ = a) organ de jurisdicție care rezolvă litigiile dintre stat și persoanele fizice; b) ansamblu de forme după care se rezolvă asemenea litigii. II. adj. 1. care este contestat, discutabil; litigios. 2. (jur.) procedură õasă = procedură de rezolvare în contradictoriu de către un organ de jurisdicție a unui conflict de interese. (după lat. contentiosus, fr. contentieux)

JURISCONSULT, -Ă I. s. m. (în Roma antică) persoană care acorda părților asistență în fața justiției. II. s. m. f. 1. specialist care dă consultații în probleme de drept. 2. specialist în științe juridice care se ocupă cu rezolvarea problemelor de drept într-o instituție, pe care o reprezintă în justiție. (< fr. jurisconsulte, lat. iurisconsultus)

DRĂGANU, Tudor (1912-2010, n. Năsăud), jurist român. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Contribuții în dreptul administrativ („Actele de drept administrativ”) și în dreptul constituțional („Structures et institutions constitutionnelles des pays Européens”, „Introducere în teoria și practica statului de drept”, „Drept constituțional și instituții politice”).

TUTELĂ, tutele, s. f. 1. Acțiunea de a tutela; instituție legală având drept scop ocrotirea și administrarea intereselor unui minor sau ale unui alienat sau debil mintal; tutelaj, epitropie. 2. Administrare, control etc. exercitate asupra unei instituții, organizații etc. aflate în subordine, asupra unui teritoriu dependent etc. 3. Sprijin, ocrotire, protecție. – Din fr. tutelle, lat. tutela.

INSTITUT, institute, s. n. 1. Așezămînt care funcționează în cadrul unei instituții superioare (minister, academie etc.) și în care un colectiv de specialitate face cercetări științifice. În anul 1953 se înființează noi și importante institute de cercetări științifice pe lîngă Academia R.P.R. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2567. Am un prieten la Institutul meteorologic. SEBASTIAN, T. 33. ♦ Instituție de învățămînt superior care are de obicei mai multe facultăți. Institutul de Științe Economice și Planificare «V. I. Lenin». ♦ Local în care funcționează instituții ca cele descrise mai sus. Examenul de admitere se ține la institut. 2. (În trecut) Școală particulară de grad secundar, de obicei cu internat. 3. (Învechit) Instituție (2). Fiecare are dreptul a cere răsturnarea chiar a unei legi, cînd aceea i se pare că a devenit neaplicabilă sau vătămătoare pentru institutul sau pentru societatea ce și-a impus-o. ODOBESCU, S. II 332.

CURATELĂ, curatele, s. f. Instituție legală avînd drept scop ocrotirea și administrarea intereselor unui minor sau a unei persoane condamnate la anumite pedepse. ◊ Expr. A pune (pe cineva) sub curatelă = a încredința (pe cineva) unui curator.

TUTELĂ, tutele, s. f. 1. Acțiunea de a tutela; ocrotire, protejare; instituție legală avînd drept scop ocrotirea și administrarea intereselor unui minor sau (impropriu) a unei persoane puse sub interdicție (v. curatelă); epitropie. E pur și simplu căzută în mintea copiilor... Cum sosește la oraș, pot cere s-o pun sub tutelă. DUMITRIU, B. F. 151. Împlinind 21 de ani, n-am voit să ies de sub tutela unchiu-meu, fratele mamei. DELAVRANCEA, H. T. 56. ◊ Fig. Odată formați artiștii de talent, ei nu mai au nevoie de tutela criticii. GHEREA, ST. CR. III 137. Poezia, ca o tutelă eternă a omenirii, trebuie să-și reformeze cu totul mijloacele sale cele vechi. BOLLIAC, O. 40. ♦ Sarcină pe care o primește sau și-o ia o țară, un grup de țări, o organizație politică internațională etc. de a administra și de a ocroti (pe un anumit termen) un teritoriu, o țară. 2. Drept (abuziv) pe care și-l ia cineva de a ține pe altul sub ascultare, sub dependență; stare de dependență în care se află cineva; stăpînire apăsătoare. De altmintrelea nu era întăia oară cînd se adoptau de un sinod romînesc... tutele străine. IORGA, L. II 58. A fost scrisă de... niște ipocriți și fanatici care, vrînd să ție lumea sub tutela lor, iscodeau feluri de basme ca să o sparie. NEGRUZZI, S. I 235.

contencios, ~oasă [At: PRETORIAN, DR. C. 56 / Pl: ~oși, ~oase / E: lat contentiosus, după fr contentieux] (Jur) 1 a Care dă naștere la discuție. 2 a (Îs) Procedură ~oasă Procedură de rezolvare în contradictoriu de către un organ de jurisdicție a unui conflict de interese. 3 sn Serviciu pe lângă o instituție publică sau o întreprindere particulară, însărcinat cu apărarea drepturilor și intereselor instituției respective la încheierea de acte juridice sau în fața organelor de jurisdicție. 4 sn (Îs) ~ administrativ Organ de jurisdicție care se ocupă cu rezolvarea litigiilor dintre stat și persoanele fizice. 5 sn (Îas) Ansamblu de norme după care sunt rezolvate litigiile de către un astfel de organ.

institut sn [At: GOLESCU, Î. 138 / V: (îvp) ~stăt~, înstăt~ / Pl: ~e / E: fr institut, ger Institut, lat institutum] 1 Fundație. 2 Instituție (1). 3 Instituție în care se fac cercetări științifice de specialitate. 4 Instituție de învățământ superior. 5 (Înv) Local în care funcționează un institut (4). 6 (Înv) Școală particulară de grad secundar, de obicei cu internat. 7 (Lpl) Opere elementare de drept roman. 8 (Înv) Instituție (2).

tutelă sf [At: ȘINCAI, HR. I, 73/33 / Pl: ~le / E: fr tutelle, lat tutela] 1 Tutelare. 2 Instituție legală având drept scop ocrotirea și administrarea intereselor unui minor sau ale unui alienat Si: epitropie, tutorat (1), (rar) tutelaj (2), tutorie. 3 (Fig) Drept (abuziv) de a ține sub ascultare Si: conducere, control. 4 (Fig) Protecție. 5 Administrare care se exercită asupra unei instituții, organizații etc. aflate în subordine sau asupra unui teritoriu dependent Si: tutorat (2).

MILIȚIE, miliții, s. f. 1. (În fostele țări socialiste din Europa) Instituție de stat având drept scop menținerea ordinii publice și respectarea regulilor de conviețuire socială; reprezentanții acestei instituții; p. ext. clădirea în care își avea sediul această instituție; poliție. 2. (În vechea organizare militară) Armată nepermanentă sau de rezervă, care cuprindea și unele corpuri speciale de armată; p. ext. (pop.) serviciu militar, armată. – Din lat. militia, rus. milicÿa.

SINDICAT s.n. 1. Organizație de masă care reunește pe bază de adeziune voluntară oameni ai muncii din întreprinderi sau instituții și care are drept scop să lupte pentru satisfacerea revendicărilor economice și politice ale membrilor săi. 2. Totalitatea membrilor unui sindicat (1). ♦ Sediu al unei organizații sindicale. 3. Organizație economică monopolistă în cadrul căreia desfacerea mărfurilor și uneori achiziționarea materiilor prime se fac în comun, cu scopul de a elimina pe concurenți și de a spori astfel profiturile. [Cf. fr. syndicat, rus. sindikat].

CONTRÁCT (< germ., lat.) s. n. 1. (Dr.) Acord de voință între două sau mai multe persoane fizice sau juridice în scopul de a da naștere unor drepturi și obligații ori de a le transmite sau stinge; convenție. ◊ C. de muncă = c. încheiat de o persoană fizică cu o lată persoană fizică sau juridică prin care cea dintîi se obligă să presteze celei din urmă o anumită muncă muncă în schimbul unui salariu. ◊ C. economic = c. încheiat între două întreprinderi avînd ca obiect furnizarea de produse, executarea de lucrări sau prestarea de servicii. ◊ C. de autor = c. prin care un autor se obligă față de o instituție specializată în valorificarea dreptului de autor să cedeze, contra cost, drepturile de proprietate intelectuală în anumite condiții și pentru o perioadă limitată în timp. ◊ C. de căsătorie = act juridic al căsătoriei prin care se stabilesc, pe cale de tranzacție, raporturile patrimoniale dintre soți. 2. (FILOZ.) C. social = teorie care explică originea și natura statului pe baza unei convenții încheiate expres sau tacit între indivizii înșiși (Hobbes), între indivizi și și suveran (Locke), între fiecare individ și comunitate (Rousseau) și care constituie fundamentul ordinii civile.

LEGALITATE s. f. Caracterul a ceea ce este legal, conform cu legea; principiu general de drept potrivit căruia autoritățile, instituțiile publice și cetățenii sunt obligați să respecte legea. ◊ Expr. A intra în legalitate = a se conforma legilor în vigoare. A fi în legalitate = a fi, a lucra sub ocrotirea și cu respectarea legilor în vigoare. ♦ Organizarea unui stat pe bază de legi; ansamblul legilor unei țări. – Din fr. légalité.

MILIȚIE, miliții, s. f. 1. (În unele foste țări socialiste) Instituție de stat având drept scop menținerea ordinii publice și respectarea regulilor de conviețuire socială; reprezentanții acestei instituții; p. ext. clădirea în care își avea sediul această instituție; poliție. 2. (În vechea organizare militară) Armată nepermanentă sau de rezervă, care cuprindea și unele corpuri speciale de armată; p. ext. (pop.) serviciu militar, armată. – Din lat. militia, rus. milicÿa.

regie¹ sf [At: CODRU-DRĂGUȘANU, C. 60 / P: ~gi-e / Pl: ~ii / E: fr régie, ger Regie] 1 Sistem de executare a unei lucrări sau de exploatare a unui bun public sau particular de către un administrator care urmează să justifice conturile față de organele superioare sau față de proprietar. 2 Formă de organizare a unor întreprinderi având ca obiect exploatarea de bunuri ale statului sau valorificarea unor drepturi ale acestuia, caracterizată prin personalitate juridică proprie și gestiune separată de a statului, dar legată într-o măsură mai mică sau mai mare de bugetul statului. 3 (Îs) Cheltuieli de ~ Totalitatea cheltuielilor de întreținere la o întreprindere, la o instituție. 4 (Îas) Cheltuieli care se fac cu ocazia executării unei lucrări la o întreprindere și care se adaugă la costul materiei prime, al materialelor etc. 5 (Pex; îas) Cheltuieli de întreținere a unei locuințe (încălzire, lumină etc.). 6 (D. construcții, lucrări de montaj, reparații capitale etc.; îs) În ~ (proprie) Executate de către beneficiar cu aparatul său propriu de producție sau cu o subunitate proprie specializată. 7 Administrația unei întreprinderi care se ocupă cu exploatarea unor bunuri ale statului sau cu valorificarea unor drepturi ale acestuia. 8 Personalul unei întreprinderi care se ocupă cu exploatarea unor bunuri ale statului sau cu valorificarea unor drepturi ale acestuia. 9 Sediul unei întreprinderi care se ocupă cu exploatarea unor bunuri ale statului sau cu valorificarea unor drepturi ale acestuia. 10 (Înv) Instituție însărcinată cu perceperea unor impozite indirecte. 11 (Prc) Debit¹ (1). 12 Fabrică de tutun. 13 (Pex; fam) Tutun. 14 (Șîs ~ artistică) Concepție a interpretării scenice a unui text dramatic, scenariu sau libret destinat să devină spectacol. 15 (Îas) îndrumare a jocului artiștilor și a montării unui spectacol de teatru sau de operă, a unui film etc. 16 (Îas) Artă regizorală. 17 Persoană sau colectiv căreia îi aparține regia (14) și care desfășoară această activitate. 18 (Îs) ~ tehnică încăpere tehnică atașată unui studio de înregistrări, de radiodifuziune sau de televiziune pentru efectuarea reglajului și controlului primar al nivelului programelor înregistrate, radiodifuzate sau televizate. 19 (Îas) Conducerea tehnică a realizării unui spectacol. 20 Persoană sau colectiv care se ocupă de regie (18).

BACALAUREAT, -Ă, bacalaureați, -te, subst. 1. S. n. Examen general pentru absolvenții liceului, a cărui promovare dă dreptul la înscrierea într-o instituție de învățământ superior. ◊ Titlu obținut în urma acestui examen. 2. S. m. și f. Persoană care a promovat examenul de bacalaureat (1). [Pr.: -la-u-re-at] – Din fr. baccalauréat.

JURIDIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care ține de drept sau de legi; propriu dreptului sau legilor. ◊ Persoană ~că instituție sau întreprindere care este recunoscută de lege ca subiect cu drepturi și obligații. 2) Care se face în fața justiției. Acțiune ~ că. /<lat. juridicus, fr. juridique

PARCHET³ ~e n. 1) Instituție judiciară specială care are dreptul să exercite acțiuni penale și să susțină acuzarea în procesele penale. 2) Totalitate a membrilor acestei instituții. 3) Clădire unde se află această instituție. /<fr. parquet

DISPONIBILITATE s. f. 1. însușirea, starea a ceea ce este disponibil. 2. lucru de care se poate dispune; rezervă. ♦ ~ăți bugetare = sume de bani nefolosite, de care dispune o instituție; ~ monetară = cash. ◊ principiu de drept civil potrivit căruia părțile din proces pot dispune de dreptul invocat în fața organului de jurisdicție. ◊ situație a unui militar care a fost lăsat la vatră, dar care poate fi chemat în orice moment sub drapel. ♦ a pune în ~ = a concedia dintr-o funcție, dintr-un post. 3. stare sufletească în care sentimentele și rațiunea se manifestă neîngrădit. 4. (lingv.) posibilitate a unui cuvânt de a îndeplini o funcție, de a intra în raport cu alte cuvinte. (< fr. disponibilité)

PERSOANĂ s. f. 1. individul uman considerat prin totalitatea însușirilor fizice și psihice; ființă omenească, ins. ♦ în ~ = a) personal. b) în carne și oase. ♦ (jur.) ~ fizică = om privit ca subiect cu drepturi și obligații. ~ juridică = întreprindere, instituție etc. căreia legea îi acordă drepturi și datorii, recunoscută ca subiect de drept. 2. categorie gramaticală specifică verbului și unor pronume, care indică pe cel căruia i se adresează sau pe cel despre care se vorbește; fiecare dintre formele flexionare prin care se exprimă această categorie. (< lat. persona, fr. personne)

INTERPOL (International Criminal Police Organization), organizație internațională creată la Viena, în 1923, având ulterior sediul la Berlin (din 1938), Paris (din 1948) și Lyon (din 1989); are ca scop lupta împotriva criminalității internaționale, asigurarea și dezvoltarea asistenței reciproce a tuturor autorităților de poliție criminală, în cadrul legilor existențe în diferite țări afiliate și în spiritul Declarației Universale a Drepturilor Omului, stabilirea și dezvoltarea instituțiilor capabile să prevină și să reprime infracțiunile de drept comun. Inițial membră fondatoare, România s-a retras în 1950; cererea de reafiliere, prezentată în 1973, i-a fost aprobată.

ADMINISTRAȚIE, administrații, s. f. 1. Totalitatea organelor administrative ale unui stat; secție a unei instituții. Însărcinată cu administrarea ei. Dreptul de a folosi limba maternă în administrație și justiție, participarea efectivă, bazată pe deplina egalitate în drepturi a naționalităților conlocuitoare și a organizațiilor lor democratice, la viața politică – toate acestea caracterizează politica națională a Republicii Populare Romîne. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 139. ◊ Școală de administrație = școală în care se formează cadrele de specialitate în domeniul administrativ. Administrație financiară = instituție de care depindeau, în vechiul regim, percepțiile și care conducea o circumscripție financiară, avînd atribuția de a face încasările și plățile statului. 2. (În regimul capitalist) Consiliu de administrație = comitet (reprezentînd de obicei numai pe marii acționari) însărcinat cu conducerea unei societăți industriale sau comerciale pe acțiuni. Marile industrii monopoliste își trimit reprezentanții lor în consiliile de administrație. 3. (Învechit) Diviziune organizatorică în armată, care se ocupa de hrana și îmbrăcămintea trupei. Ofițer de administrație. – Pronunțat: -ți-e.

FRUSTRA, frustrez, vb. I. Tranz. A lipsi pe cineva (în special statul sau o instituție a lui) de un drept.

autoritate sf [At: (a. 1817) URICARIUL IV, 300/21 / P: a-u~ / Pl: ~tăți / E: fr autorité, lat auctoritas, -atem] 1-2 (Drept sau) putere de a impune cuiva ascultare. 3 (Jur; îs) ~a lucrului judecat Principiu în baza căruia o pricină judecată definitiv nu poate fi readusă în fața justiției. 4-5 (Ccr; mpl) Putere (politică sau) administrativă. 6 Instituție a statului care are dreptul de a impune cuiva ascultare. 7 (Ccr) Conducător al unei autorități (6). 8 Reprezentant al forței publice. 9-10 Putere de a se impune altora prin (capacitate sau) merite. 11 Prestigiu de care se bucură cineva datorită calităților sale. 12 (Înv; îe) A face ~ A se impune. 13 (Înv; îs) Argument de ~ Argument neîntemeiat logic, ci bazat pe un citat dintr-un autor (6) cunoscut. 14 (Ccr) Persoană cu puterea de a se impune. 15 (Ccr) Persoană cu prestigiu. 16 Prestigiu. 17 (Ccr) Specialist.

libertate sf [At: CALENDARIU (1794) / V: (pop) ~băr~, ~ație, (îvr) liberta / Pl: ~tăți / E: lat libertas, -atis, fr liberté] 1 Posibilitate de a acționa după propria voință Si: (îvr) liberaliciune. 2 Lipsă a oricărei constrângeri în realizarea dorințelor proprii, în desfășurarea unei acțiuni, a unei activități etc. 3 (Îlav) În (sau cu) (deplină sau, rar, mare) ~ ori în (sau cu) toată ~a După bunul plac Si: necontrolat, nestingherit. 4 (Îe) A-și lua ~a să... (sau de a) A-și permite să... 5-6 (Pex) Posibilitate (de a se manifesta sau) de a acționa nestingherit. 7 (Fiz) Posibilitate de acțiune conștientă a omului bazată pe cunoaștere. 8 (Fiz) Expresie a raportului în care se află activitatea omului față de legile obiective și necesare ale naturii și societății. 9 Situație caracterizată prin armonie, relații firești. 10 Caracter natural și firesc Si: ușurință. 11 (Rar) Timp liber³ (96). 12 (Îoc sclavie, robie, șerbie) Situație, stare etc. de a nu depinde juridic, economic etc. de altcineva și de a avea drepturi cetățenești depline. 13-14 (Îoc robie, sclavie, șerbie) Stare de a nu fi exploatat sau supus unui stăpân Si: (îvp) slobozenie. 15 (Îe) A pune în ~ A acorda drepturi cetățenești. 16 (Îae) A elibera din detenție, captivitate etc. 17 Autonomie față de orice putere străină a unui popor, stat, oraș etc. Si: independență, neatârnare, suveranitate. 18 (Îoc detenție, captivitate etc.) Situație de a nu fi închis sau captiv Si: (îvp) slobozenie, (înv) slobozie. 19 (Îs) Punere în ~ Eliberare. 20 (Îoc captivitate) Situație a unui animal care nu a fost prins și închis de om. 21 (Îlav) În ~ Liber³ (78). 22 (Mpl) Drept sau avantaj social, politic, economic etc. acordat prin lege cetățenilor sau unor instituții, organizații etc. 23 (Îs) ~ individuală Drept care garantează libertatea (1) persoanei. 24 (Îs) ~ de conștiință (sau ~a conștiinței) Drept cetățenesc de a avea o opinie proprie în orice domeniu al vieții sociale. 25 (Îs) ~ de gândire (sau de a gândi, de cugetare, de a cugeta, cugetării) sau ~a cuvântului Drept de a exprima oral sau în scris propriile opinii. 26 Drept consfințit printr-o legislație sau printr-o convenție. 27 Permisiune. 28 Aprobare. 29 Învoire. 30 Abatere de la normă Si: libertinism, nonconformism. 31 (Pop) Revoluție. 32 (Spc) Revoluție de la 1848. 33-34 (Îe) A (se) pune în ~ A (se) elibera dintr-o combinație cu alte elemente Si: a (se) degaja. corectat(ă)

portăreasă sf [At: DDRF / Pl: ~ese / E: portar + -easă] 1 Femeie care are drept sarcină paza unei întreprinderi, instituții, case de locuit etc. Si: (înv) portăriță. 2 Soție a portarului (1).

bacalaureat subst. (pedag.) 1 s.n. Examen general susținut după absolvirea cursurilor liceale, a cărui promovare dă dreptul la înscrierea într-o instituție de învățămînt superior. ◆ Titlu obținut în urma acestui examen. 2 s.m., s.f. Persoană care a promovat examenul de bacalaureat. • sil. -la-u-re-at. pl. n. -uri, m., f. -ți, -te. și (pop.) bacaloreát subst. /<fr. baccalauréat, lat. baccalaureatus.

scaun sn [At: PSALT. HUR. 5^v/3 / V: (îrg) scamn, scaon^[1], (reg) ~d, scand, scant, scăuan, scoamn, (îvr) scan, scavn / Pl: ~e, (înv) ~i sm / E: ml scamnum] 1 Mobilă de lemn, de metal etc., cu sau fără spătar, susținută, de obicei, pe patru picioare, pe care poate ședea o singură persoană Si: : (reg) scamnie (1). 2 (Îs) ~ de tortură (sau de supliciu) Dispozitiv în formă de scaun (1) pe care, în vechime, era așezat cel supus torturii. 3 (Îs) ~ electric Dispozitiv folosit în unele țări pentru executarea prin electrocutare a condamnaților la moarte. 4 (Pex) Moarte provocată cu scaunul (3) electric. 5 (Reg; îe) A ședea între două ~e A fi nehotărât. 6 (Reg; d. soare; îe) A fi în ~ A fi la asfințit. 7 (Îrg; urmat de determinări) Bancă fără spătar Si: laviță. 8 (Reg; îs) ~ul diacului Strană (a dascălului). 9 (Pop) Bucată de scândură fixată la căruță, la barcă, la războiul de țesut etc., pentru a ședea pe ea. 10 (Reg) Butuc de lemn sau brazdă de pământ mărginită de (trei) țăruși bătuți în pământ, pe care se așază ciobanii când mulg oile. 11 (Reg) Năsălie. 12 (Arg; în limbajul școlarilor) Nota patru. 13 Loc pe care se stă la closet. 14 (Pex; șîs ieșire la ~) Eliminare a materiilor fecale. 15 (Ccr) Materii fecale eliminate de cineva. 16 (Înv; spc) Tron (pentru monarhi, înalții prelați etc. și, în credințele religioase, pentru divinitate). 17 (Pex) Simbol al puterii, al autorității (supreme) reprezentat de tron. 18 Autoritate sau funcție (supremă) a monarhului, a unui înalt demnitar (ecleziastic), a divinității etc. 19 (Îlv) A (se) pune sau a (se) așeza, a (se) urca, a (se) ridica, a veni, a intra etc. în ~ A (se) înscăuna. 20 (Îlv) A scoate (sau a arunca, a izgoni etc.) din ~ A detrona (1). 21-22 (Loc și) funcție deținute de cineva într-un consiliu, într-o adunare constituită într-o instituție etc. în virtutea unui drept, ca urmare a unor alegeri, prin numire, angajare, concurs etc. 23 (Înv; în credințele religioase; lpl) Numele unor cete îngerești (care ocupă un anumit loc în ierarhia îngerilor) Si: tron. 24 (Înv; adesea urmat de determinări care precizează sensul) Reședință (a unui monarh, a unui cleric înalt etc.) Si: capitală (2). 25 (Îs) Sfântul ~ sau ~ul apostolic (ori pontifical) Reședința papei. 26 (Pex; îas) Papalitatea. 27 (D. așezări; Îla) De ~ Care constituia reședința monarhului sau a cârmuirii Si: de reședință. 28 Loc unde se concentra o activitate, un fenomen, o facultate. 29 Explicație a unui fenomen. 30-31 (Îrg; de obicei urmat de determinări care arată felul) (Sediu pentru) consiliu, sfat, divan, instituție cu atribuții (predominant) juridice. 32 (Reg; îs) ~ul cel mare Curtea de casație. 33 (Rar; Îla) Cu ~ la cap Temeinic. 34 (Fam; îe) Cu ~ la cap (sau, rar, la minte, la judecată) Se spune despre un om care judecă temeinic. 35 (Rar; fam) Putere de judecată, de discernământ. 36-37 (Înv) (Sediu pentru autoritățile unor) diviziuni teritorial-administrative. 38-39 (Spc; adesea urmat de determinări) (Diviziune și) organizare teritorial-administrativă a sașilor și secuilor din Transilvania, în Evul Mediu. 40 (Îs) ~ de măcelar Butuc, trunchi sau masă¹ specială pe care măcelarul taie carnea. 41 (Îvr) Tocător (de carne, de zarzavaturi). 42 (Înv) Abator (1). 43 (Înv) Măcelărie. 44 (Înv) Pescărie. 45 (Înv) Tejghea a unui măcelar sau a unui pescar. 46 (Reg) Baracă (la bâlci, la târg). 47 Parte a meliței, de forma unei scânduri scobite, pe care se așază mănunchiul de in sau de cânepă pentru melițat Si: (reg) trup. 48 (Reg; la războiul de țesut) Cordenci (1). 49 (Tip) Un fel de masă mică și înaltă pe care se așază formele mari pentru corectat. 50 (Îs) ~ de cioplit Butuc pe care lucrează rotarul Si: bedreag (1). 51 (Șîs ~ de cuțitoit, ~ de doage, ~ de lemnar, reg, ~ de cuțitoaie, ~ de cioplit, ~ de strujit, ~ de mezdrelit, ~ de mezdrit, ~ cu capră, ~ de lucrat, ~ de tras, ~ de văsărit) Obiect de forma unei bănci pe care se așază rotarul, dulgherul, tâmplarul când lucrează cu cuțitoaia Si: scăunoaie (1), (reg) capră (36) de cuțitoit. 52 (Prc) Parte a scaunului (51) pe care stă călare dogarul, dulgherul sau tâmplarul când lucrează. 53 (Ban) Parte a cuțitului cojocarului, formată dintr-un lemn pătrat, cu care se fățuiesc pieile. 54 (Pop; urmat de determinări care arată felul) Unealtă (rudimentară) alcătuită, de obicei, din scânduri prevăzute cu găuri, pe care se fixează un obiect la care se lucrează. 55 (Îs) ~ de spițe (sau de înspițat) Cobilă (4) (a rotarului). 56 (Reg; îs) ~ de cepi Unealtă a rotarului în care se fixează cepurile obezilor unei roți, când se cuțitoiesc. 57 (Reg) Unealtă a rotarului în care se așază obezile pentru a le găuri sau roata când se înspițează sau se obădează. 58 (Reg; șîs ~ de lumânări) Dispozitiv format din două scânduri orizontale sprijinite pe două scânduri verticale și prevăzute cu numeroase găuri, în care se introduc țevile (de sticlă) în care se toarnă seul pentru facerea lumânărilor. 59 (Pop) Oplean. 60 (Reg; îs) ~u coarnelor Bucată de fier care unește coarnele plugului Si: (reg) punte. 61 Partea de jos, mai masivă, a vârtelniței, a sucalei, a urzitorului, pe care se sprijină întreaga unealtă Si: butuc (22), pat¹, talpă, strat², (55), (reg) pitrucă. 62 (Reg; la car, la căruță) Perinoc. 63 (Reg; la moară) Pârghie cu ajutorul căreia se reglează înălțimea pietrelor morii (de apă sau de vânt), pentru a obține, după voie, o făină mai mare sau mai măruntă Si: (pop) posadă². 64 (Reg; la moară) Bucată de lemn scobit pe care se învârtește cepul grindeiului de la roata morii Si: (reg) broască (27). 65 (Reg; la moară; îs) ~u pietrilor Stâlpii care susțin podul¹ morii. 66 (Reg; la moară; șîs ~ coșului) Scară (32). 67 (Reg; la moară; îas) Suport de lemn care fixează piatra zăcătoare Si: (reg) crivac (3). 68 (Reg; la moară; îas) Ansamblul andrelelor pe care se reazemă perna morii. 69 (Reg; la moară; îas) Strat de lemn de care este prins scaunul (64). 70 (Buc; Mar) Lemn așezat de-a curmezișul pe capătul din față al fiecărei table, la plută¹ Si: (reg) călădău (1), chingă (35). 71 (Buc; Mar) Lemn lung așezat pe partea din față a primei table, pe care se prinde cârma plutei. 72 (Buc; Mar) Băț înfipt în unul dintre butucii plutei, în care își agață plutașul hainele sau alte obiecte în timpul deplasării pe apă. 73 (Reg) Săgeată (30) pe care se urcă trunchiurile la joagăr. 74 (Reg) Car al joagărului. 75 (Reg) Fiecare dintre corfele între care se mișcă jugul joagărului. 76 (Reg) Căpătâiul cel mare al joagărului. 77 (La casă; șîs ~ podului) Schelet din bare de lemn care susține învelitoarea unui acoperiș (și suportul acesteia), transmițând greutatea lui elementelor de rezistență ale construcției. 78 (La casă; îas) Lemn care unește câte doi căpriori ai casei Si: cocleț (1), chinga (23) căpriorilor. 79 (Reg; la casă) Căpătâiul crestat al stâlpilor unei case țărănești. 80 (Reg; la casă) Jgheab în care se îmbucă una într-alta șindrilele de pe acoperișul unei case. 81 (Olt; Mar) Vatra casei. 82 Parte a unor sisteme tehnice care servește la susținerea sau la rezemarea unor piese (componente). 83 (Spc) Piesă pe care se reazemă clapeta sau bila unei supape. 84 (Pop) Suport sau sistem de pari pe care se pune o albie, un cazan, o putină, un butoi etc. 85 (Trs; Mun) Capră de tăiat lemne. 86 (Reg) Butuc așezat pe pământ, sub uluc, pentru a-l susține. 87 Mică piesă de lemn așezată perpendicular pe cutia instrumentelor de coarde, susținând corzile și transmițându-le vibrația Si: căluș (10). 88 (Rar) Parte plată a unui inel de podoabă, pe care se incrustează o piatră sau se gravează ceva. 89 (Reg; îs) ~u cumpenelor Taler² (2). 90 (Pop) Fiecare dintre părțile spicului cerealelor care susține câte un bob Si: scară (40). 91 (Pop) Locul grăuntelui în spicul cerealelor Si: scară (41). 92 (D. cereale; îe) A băga (sau a da) ~ A prinde rod Si: a lega. 93 (Reg) Unealtă rudimentară de desfăcut știuleții de porumb, alcătuită dintr-un fel de recipient îngrădit cu nuiele, în care se băgau știuleții și se băteau. 94 (Reg) Pârleaz. 95 (Reg) Pat¹ de scânduri pe care curge apa dintr-un iaz. 96 (Reg) Limbă îngustă de pământ care a rămas nearată între brazde Si: (pop) greș (11). 97 (Reg) Motiv ornamental care se lucrează pe cojoace. 98 (Reg) Joc de copii în care unul dintre copii încearcă să smulgă un alt copil dintr-un șir. 99 (Îrg) Nume dat unor părți de organe sau părți ale corpului omenesc sau animal care au o formă sau o funcție asemănătoare cu un scaun (1). 100 (Îs) ~u gurii Falcă (1). 101 (Reg; spc) Greabăn (1) (la boul de jug). 102 (Ast; pop; șîs ~ul lui Dumnezeu) Constelația Casiopeea. 103 (Bot; îc) ~ ul-cucului Plantă erbacee robustă cu tulpina tetragonală în partea inferioară și cilindrică în partea superioară, cu flori purpurii reunite într-un capitul (Dianthus giganteus). 104 (Bot; reg; îc ~aunu-cucului) Ciuboțica (5)-cucului (Primula veris). 105 (Bot; Trs; îac) Garoafă (Dianthus). 106 (Bot; reg; îac) Neghină (Agrostemma githago). 107 (Bot; reg; îac) Plantă cu cotorul subțire și ramificat și cu flori de culoare vânătă, nedefinită mai îndeaproape. 108 (Bot; reg; îc) ~ul-popii, ~ul-lui-Dumnezeu Cuișoare (4) (Dianthus chinensis). 109 (Bot; reg; îac) Garoafă (11) (Dianthus barbatus). 110 (Bot; reg; îac) Arșinic (1) (Lychnis chalcedonica). 111 (Bot; reg; îac) Steluțe (Erigeron acer). 112 (Bot; reg; îc) ~ul-Domnului Brumărea (3) (Phlox paniculata). 113 (Bot; reg; îc) ~ul-ălor-bune Pătrunjel-de-câmp (Peucedanum oreoselinum). 114 (Bot; reg; îc) ~ul-hălor-din-vânt Lumânărica-peștilor (Verbascum nigrum). corectat(ă)

PREFECTURĂ, prefecturi, s. f. 1. (În Roma antică) Oraș sau municipiu lipsit de dreptul de a-și alege magistrați. 2. Instituție care constituie forul administrativ și polițienesc suprem dintr-un județ, reprezentând aici puterea centrală; clădire în care își are sediul această instituție. 3. Funcția de prefect; timpul cât prefectul își exercită această funcție. – Din lat. praefectura, fr. préfecture.

CORESPONDENT, -Ă, corespondenți, -te, s. m. și f., adj. I. S. m. și f. 1. Persoană care colaborează la un ziar sau la o publicație periodică, trimițând spre publicare informații din locul unde se află. 2. Persoană care, în lipsa părinților unui elev, are răspunderea acestuia față de autoritățile școlare. 3. (Rar) Persoană cu care cineva este în corespondență. II. Adj. (În sintagmele) Membru corespondent = membru al unei academii sau al altei instituții științifice având aceleași obligații și drepturi ca și un membru activ, cu excepția dreptului de a vota pe viitorii membri, care este numai consultativ. Unghiuri corespondente = fiecare dintre cele patru perechi de unghiuri, egale între ele, formate de aceeași parte a unei secante care taie două drepte paralele. – Din fr. correspondant.

PERSOANĂ s.f. 1. Ființă omenească; om; individ, ins. ♦ În persoană = a) personal, însuși; b) în carne și oase. ♦ (Jur.) Persoană fizică = om privit ca subiect cu drepturi și obligații; persoană juridică = întreprindere, instituție etc. căreia legea îi acordă drepturi și datorii, fiind recunoscută ca subiect de drept. 2. Categorie gramaticală a pronumelui și a conjugării verbelor, care indică pe vorbitor, pe cel căruia i se adresează sau pe cei despre care se vorbește. [< lat. persona, cf. it. persona, fr. personne].

INSTITUT s. n. 1. instituție, așezământ unde se fac cercetări științifice. ◊ instituție de învățământ superior (cu mai multe facultăți). ◊ (în trecut) liceu particular. ◊ local în care funcționează asemenea instituții. 2. (pl.) operă care cuprinde principiile dreptului roman din perioada împăratului Iustinian. (< fr. institut, lat. institutum)

ÎNCADRA, încadrez, vb. I. Tranz. 1. A primi pe cineva cu toate drepturile și obligațiile în cadrul unei instituții sau întreprinderi. ♦ Refl. A se integra într-un colectiv, într-o organizație, în muncă, într-o acțiune etc. În etapa finală a războiului, în lupta armată împotriva fascismului s-au încadrat și armatele romînă și bulgară. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2903. Deși nu se afla încadrat în mișcarea revoluționară, Turgheniev era urmărit și supravegheat în ceea ce publica. SADOVEANU, E. 235. 2. A introduce ceva sau pe cineva într-un mediu, făcîndu-l să se potrivească, să se armonizeze cu el. Nefiind suficient încadrat în conflictul romanului, nu are un rol determinant în acțiune. V. ROM. aprilie 1953, 299. ♦ Refl. A se potrivi, a se armoniza cu mediul înconjurător. Mausoleul se încadrează perfect, prin liniile și culoarea lui, în arhitectura și jocul de culori al Pieții Roșii. STANCU, U.R.S.S. 37. 3. (Cu privire la un tablou, o oglindă etc.) A pune în cadru, în ramă, a înrăma. (Fig.) Părul... se împărțea în cărare la mijloc, ca să încadreze o figură în oval perfect. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 40. Păru-i ca aurul fața-ncadrează. EMINESCU, O. IV 32. 4. Fig. (Cu privire la delicte, infracțiuni, crime, p. ext. la delincvenți etc.) A cuprinde într-un text de lege. Martorul, uimit de această diversiune, devenise deodată inutil cauzei care nu-l mai încadra. ARGHEZI, P. T. 95. 5. A înconjura, a împresura. De la observator vin știri că dușmanul și-a adus întărituri... Uite, v-a încadrat. PAS, Z. III 204.

direcție sf [At: HELIADE, O. II, 62 / V: (asr) ~iune, (îvr) ~epțiune, ~csie / Pl: ~ii / E: fr direction, lat directio, -onis] 1 Orientare în spațiu a unui corp față de un punct de referință Si: (îvr) directriță (3), (nob) directivă (4). 2 Sens al unei mișcări Si: (îvr) directriță (4), (nob) directivă (5). 3 (Mil; îs) ~ de atac Linie care marchează orientarea atacului până la obiectivul de cucerit. 4 (Îlav) În toate ~iile Pretutindeni. 5 (Mat) Proprietate comună tuturor dreptelor paralele cu o dreaptă fixă dată. 6 Conducere a unei instituții, a unei întreprinderi etc. 7 Organ de conducere al unei instituții, al unei întreprinderi, organizații etc. Si: (înv) directorat (1), (îvr) directorie (1). 8 (Îs) ~ de scenă Regie. 9 (Îs) ~ generală Organ superior de conducere care cuprinde mai multe direcții (7) în subordine. 10 Subdiviziune în sistemul de organizare a unui minister, a unui organ central etc., care conduce o anumită ramură de activitate a instituției respective. 11 Funcție de director² (1). 12 (Pex) Perioada în care cineva deține funcția de director² (1). 13 Biroul directorului² (1) Si: (iuz) directorat (4). 14 Ansamblul organelor folosite pentru conducerea unui vehicul. 15 (Șîs bară de ~) Bară de oțel articulată la ambele capete de roțile unui vehicul și care servește la orientarea roților într-o anumită direcție.

juridic, ~ă a [At: (a. 1844) URICARIUL III, 44/17 / V: (înv) iu~ / Pl: ~ici, ~ice / E: fr juridique, lat juridicus, -a, -um] 1 Care ține de legi. 2 Privitor la drept. 3 Specific dreptului. 4 De drept. 5 (Îs) Persoană ~ă Organizație sau instituție cu patrimoniu propriu și administrație de sine stătătoare, care are drepturi și obligații, printre care dreptul de a se prezenta în fața justiției.

ORDONATOR, -OARE, ordonatori, -oare, s. m. și f. Conducător al unei instituții bugetare, centrală sau locală, care are dreptul să dispună de creditele bugetare aprobate prin planul de venituri și de cheltuieli al instituției. – Din fr. ordonnateur.

TITULATURĂ, titulaturi, s. f. 1. Modul de a se intitula al cuiva sau a ceva. 2. Totalitatea titlurilor pe care are dreptul să le poarte o persoană, o instituție etc. – Din fr. titulature.

ÎNVĂȚĂTURĂ ~i f. 1) Totalitate a tezelor teoretice și a îndrumărilor practice într-un domeniu de activitate; doctrină. 2) Ansamblu de cunoștințe acumulate de cineva; studii. 3) Proces de acumulare a cunoștințelor într-o instituție de învățământ. A se afla la ~. Drept la ~. 4) Concluzie dedusă din practica vieții sociale sau individuale; învățământ; lecție. ◊ A-i fi cuiva de (sau spre) ~ a-i servi drept povață pentru a se feri de greșeli. [G.-D. învățăturii] /a învăța + suf. ~ătură

INSTITUT s.n. 1. Instituție, așezămînt (de pe lîngă o universitate, o academie, o industrie etc.) unde se fac cercetări științifice. ♦ Instituție de învățămînt superior (cu mai multe facultăți). ♦ (În trecut) Liceu particular (cu internat). ♦ Local în care funcționează asemenea instituții. 2. (La pl.) Operă care cuprinde principiile dreptului roman din epoca împăratului Iustinian. [< fr. institut, cf. lat. institutum – lucru stabilit].

DIRECȚIE s.f. I. 1. Orientare în spațiu a unei persoane sau a unui obiect față de un punct de referință; loc către care se îndreaptă cineva sau ceva; sens al unei mișcări, al unei poziții etc. 2. (Mat.) Proprietate comună tuturor dreptelor paralele cu o dreaptă fixă. II. 1. Conducere, dirijare (a unei instituții, a unei întreprinderi etc.). ◊ Direcție de scenă = regie. 2. Funcție de director; (p. ext.) durată cît o persoană îndeplinește această funcție. 3. Organ care conduce o întreprindere, o instituție etc. ♦ Diviziune în cadrul unui minister, al unei mari instituții etc., care se ocupă de o anumită ramură de activitate. 4. Birou, local unde funcționează o direcție. III. Totalitatea pieselor sau sistemul cu care se dirijează un vehicul. ♦ Parte mobilă a ampenajului vertical cu ajutorul căruia pilotul manevrează avionul în plan orizontal. [Gen. -iei, var. direcțiune s.f. / cf. fr. direction, lat. directio].

ACTIV, -Ă I. adj. 1. care participă efectiv la o acțiune; harnic, dinamic. ♦ membru ~ = membru al unei organizații, instituții, având obligații și bucurându-se de drepturi depline. ◊ (mil.) în activitate. 2. (despre corpuri, substanțe) care intră ușor în reacție. 3. (despre diateza verbală) care arată că subiectul săvârșește acțiunea. ♦ vocabular ~ = vocabular folosit în mod curent. 4. (despre operații, conturi, bilanțuri) care se soldează cu un profit. II. s. n. 1. totalitatea mijloacelor economice ale unei întreprinderi, instituții etc.; parte a bilanțului în care sunt înscrise aceste mijloace. 2. colectiv de membri pe lângă un organ de partid, pe care se sprijină în întreaga sa activitate. III. adv. în mod activ. (< fr. actif, lat. activus, < II, 2/ rus. aktiv)

EDITÚRĂ (< editor) s. f. Instituție cu personalitate juridică specializată în valorificarea dreptului de autor, care publică și difuzează operele de creație intelectuală. Încă din Antichitate s-au multiplicat manuscrise prin copiere, orice persoană interesată în achiziționarea unui manuscris putând să-l recopieze. În perioada Evului Mediu, în Europa, ateliere de copiat au existat aproape numai în mănăstiri, Biserica fiind principalul editor de carte. O activitate de editare susținută a început însă, practic, o dată cu apariția tiparului în Europa. În sec. 16-17, au început să se afirme case editoriale ca Elzevir (Leiden), Plantin (Anvers), Estienne (Paris) ș.a., după care s-au înființat edituri la Leipzig, Viena, Florența, Zürich, Londra, Edinburgh (în Europa), Boston, Philadelphia, New York (S.U.A.). Printre cele mai vechi și mai importante edituri din România au fost „Socec” (1852), „Casa Școalelor” (1896), „Minerva” (1898), „Datina Românească” (1908), înființată de N. Iorga, „Cartea Românească” (1919), „Cultura națională” (1921), continuată de „Fundația regală pentru literatură și artă” (1933), condusă de Al. Rosetti ș.a. În prezent, în România există c. 3.000 de edituri și case editoriale (Editura Academiei, Editura Albatros, Cartea Românească, Editura Ion Creangă, Editura Dacia, Editura Didactică și Pedagogică, Editura Eminescu, Editura Enciclopedică, Editura Kriterion, Editura Litera, Editura Meridiane, Editura Minerva, Editura Științifică, Editura Tehnică; Editura All, Editura Fundației Culturale Române, Editura Humanitas, Institutul European, Editura Nemira, Editura RAO, Editura Teora, Editura Univers Enciclopedic ș.a.).

TITULATURĂ, titulaturi, s. f. 1. Mod de a se intitula al cuiva sau a ceva. 2. Totalitatea titlurilor pe care are dreptul să le poarte o persoană, o instituție etc. – Din fr. titulature.

EDITURĂ, edituri, s. f. Instituție cu personalitate juridică, specializată în valorificarea dreptului de autor, care editează cărți, publicații periodice etc. – Edita + suf. -ură.

OFICINĂ, oficine, s. f. (Livresc) încăpere amenajată pentru a servi drept laborator al unei farmacii, al unei instituții de cercetări etc. (Glumeț) Mustețile domnului Georges, resfirate subt nas și arcuite deasupra nărilor, ca ieșite proaspăt din oficina celei mai moderne frizerii. HOGAȘ, M. N. 38. ♦ Fig. Loc unde se urzesc intrigi, calomnii, comploturi.

ORDONATOR, -OARE, ordonatori, -oare, s. m. și f. Conducător de instituție bugetară, centrală sau locală, care are dreptul să dispună de mijloacele bugetare aprobate prin planurile de cheltuieli. Ordonator principal de credite.

corespondent, ~ă [At: STAMATI, D. / Pl: ~nți, ~e / E: fr correspondant] 1 smf Persoană care colaborează la un ziar sau la o publicație periodică, trimițând spre publicare informații din locul unde se află. 2 smf Persoană care, în lipsa părinților unui elev, are răspunderea acestuia față de autoritățile școlare. 3 smf (Rar) Persoană cu care cineva este în corespondență (4). 4 smf (Înv) Funcționar la o bancă însărcinat cu ținerea corespondenței (5). 5 smf Negustor care este în legătură cu alt negustor. 6 a Corespunzător. 7 a (Îs) Membru ~ Membru al unei academii, instituții științifice etc., având aceleași obligații și drepturi ca și un membru activ, cu excepția dreptului de a vota. 8 a (Gmț; îs) Unghiuri ~e Fiecare din unghiurile formate de o secantă și două drepte paralele. 9 a (Corn; îs) Cont ~ Cont pentru instituțiile de credit cu care lucrează o bancă.

majorat¹ sn [At: CODRU-DRĂGUȘANU, C. 202 / V: (înv) maio~ / Pl: ~e / E: fr majorat, cf ger Majorat] 1 Vârstă la care o persoană devine majoră (1). 2 Stare a persoanei majore (1). 3 (Înv) Majoritate. 4 Instituție feudală din anumite țări, potrivit căreia dreptul de moștenire asupra titlului și averii revenea în întregime primului născut în linie bărbătească.

lombard, ~ă [At: P. MAIOR, IST. 275/3 / A și: lombard / Pl: (1-17) ~rzi, ~e, (înv, sm) ~i, (18-19) ~uri / E: fr lombard, it lombardo, ger Lombard] 1-2 smf, a (Persoană) care face parte din populația de bază a Lombardiei. 3-4 smf, a (Persoană) care este originară din Lombardia. 5 sm (Lpl) Popor care trăiește în Lombardia. 6-7 a Care aparține (Lombardiei sau) lombarzilor (5) Si: (îvr) lombardic (1-2), lomardicesc (1-2). 8-9 a Referitor (la Lombardia sau) la lombarzi (5) Si: (îvr) lombardic (3-4), lombardicesc (3-4). 10-11 a Specific (Lombardiei sau) lombarzilor Si: (îvr) lombardic (5-6), lombardicesc (5-6). 12 a (Îs) Școala ~ă Școală de pictură înființată în sec. XVI în Lombardia, ai cărei principali reprezentanți au fost Correggio și frații Carraci. 13 sf Dialect nordic al limbii italiene, care este vorbit în Lombardia. 14 smp (Înv) Negustori de origine italiană care făceau comerț cu metale prețioase sau cu produse alimentare și care împrumutau bani pe amanet. 15 sn Instituție de credit care acordă împrumuturi având drept garanție efecte publice, acțiuni, obligațiuni etc. sau obiecte de valoare depuse ca gaj. 16 sn Împrumut având drept garanție efecte publice sau obiecte de valoare depuse ca gaj. 17-18 smf, a (Înv) Longobard (1-3).

ordonator, ~oare smf [At: ȘĂINEANU / V: (înv) ~nător, ordin~ / Pl: ~i, ~oare / E: fr ordonnateur] 1 (Rar) Persoană care hotărăște ceva. 2 (Șîs) ~ de credite Conducător de instituție bugetară, centrală sau locală, care are dreptul să dispună de creditele bugetare aprobate prin planul de cheltuieli al instituției respective.

stat¹ sn [At: CANTEMIR, I. I. I, 67 / V: (îvr) ~uș, (reg; iuz) șt~ / Pl: ~e, (înv) ~uri / E: lat status, fr état, it stato, ger Status] 1 (Urmat de determinări care indică felul) Instituție suprastructurală care constituie un instrument principal de organizare politică și administrativă a unei comunități umane aflate pe un teritoriu determinat, prin intermediul căreia se exercită funcționalitatea sistemului social global, sunt reglementate relațiile politice dintre oameni etc. Si: țară, (înv) politie, publică, (tcî) memlechet. 2 Teritoriu și populația asupra cărora își exercită autoritatea această instituție Si: țară, (înv) politie, publică, (tcî) memlechet. 3 (Îs) ~ membru Stat¹ (1) care face parte dintr-o organizație internațională cu drepturi și obligații depline. 4 (Îs) ~ (membru) asociat Stat¹ (1) care face parte dintr-o organizație internațională având drepturi și obligații limitate. 5 (Îs) Imn de ~ Imn național al unei țări. 6 (Îs) Examen de ~ Examen susținut în fața unei comisii speciale, după absolvirea unei instituții de învățământ superior în vederea obținerii diplomei Si: examen de licență. 7 (Îla) De ~ Care emană de la un stat¹ (1) Si: oficial. 8 (Îal) Al statului¹ (1) Si: oficial. 9 (Îal) Care este condus și controlat de stat¹ (1) Si: oficial. 10 (Îal) Care aparține statului¹ (1) Si: oficial. 11 (Îal) Care se referă la stat¹ (1). 12 (Îal) Care angajează statul¹ (1). 13 (În orânduirea feudală; lpl) Nume dat organelor reprezentative din anumite țări. 14 (Cu determinări care indică felul) Listă sau tabel cu caracter oficial. 15 (Îs) ~ de funcții (sau de organizare, de personal) Tabel în care sunt menționate posturile necesare unei întreprinderi, instituții etc. și limitele de încadrare și remunerare respective. 16 (Îs) ~ de plată (sau de salarii, înv, de lefi) Tabel în care sunt înscrise drepturile bănești pe care o întreprindere, o instituție etc. le achită angajaților sau colaboratorilor. 17 (Îs) ~ personal Dosar care cuprinde specificarea tuturor mutațiilor de serviciu ale unui salariat, precum și actele acestuia de stare civilă, socială, politică etc. 18 (Îs) ~ de serviciu Activitate îndelungată în serviciu, în muncă, în specialitate a cuiva. 19 Memoriu sau act care atestă activitatea în serviciu, în muncă, în specialitate depusă de cineva.

MAJORAT¹ s. n. 1. Vîrsta la care o persoană devine majoră (1); starea persoanei majore; majoritate, (învechit) majorenitate. Cf. POLIZU, BARCIANU, DDRF. Numără lunile pînă la majorat . .. , făcînd de pe acum planuri asupra viitorului. CĂLINESCU, E. O. I, 75. 2. Instituție feudală din anumite țări, potrivit căreia dreptul de moștenire asupra titlului și averii revenea în întregime primului născut în linie bărbătească. În Germania familiile aristocratice formează majorate, adecă titlul de prinț, conte etc., trece numai la primo-genit. CODRU-DRĂGUȘANU, C. 202, cf. NEGULICI, COSTINESCU, ALEXI, W. - Pl.: (2) majorate. – Și: (învechit) maiorát s. n. STAMATI, D., COSTINESCU, ALEXI, W. – Din fr. majorat. Cf. germ. M a j o r a t.

A PURTA port tranz. I. 1) (ființe sau lucruri) A deplasa ținând (în brațe, pe spate, într-un loc special amenajat în acest scop etc.); a duce. ~ ghiozdanul. ◊ ~ (pe cineva) pe palme (sau ca pe palme) a avea o grijă deosebită (față de cineva). ~ arma a mânui arma pentru a da onorul. 2) fig. (greutăți de ordin moral) A răbda simțind inutilitatea protestului; a îndura. Poartă cu greu ura dușmanului. ◊ ~ jugul a fi împilat, exploatat. 3) (ființe sau lucruri) A duce dintr-un loc în altul (mai ales cu ajutorul unui mijloc de transport); a transporta; a căra. Trenul l-a ~t prin multe orașe. 4) (ființe) A duce cu sine sau după sine. Poartă copilul la lucru. Îl poartă de mână. ◊ ~ cu vorba (pe cineva) a tărăgăna realizarea celor promise. 5) (obiecte de îmbrăcăminte sau de încălțăminte, podoabe etc.) A avea cu sine. El poartă barbă. Port cercei de aur. ◊ ~ sarcină a fi gravidă. 6) (acte, bani etc.) A ține la sine (pentru a fi folosit la necesitate). 7) A avea imprimat în calitate de semn distinctiv. Documentul poartă antetul instituției. ◊ Poartă numele (sau porecla, titlul) a avea drept nume (sau poreclă, titlu). 8) (corpul sau părți ale lui) A mișca dintr-un loc în altul sau dintr-o poziție în alta; a deplasa; a dirija. Își purta mâna deasupra capului meu. 9) (unelte și instrumente) A pune în funcțiune operând (dibaci) cu mâinile; a mânui; a manipula. Poartă cu iscusință bisturiul. 10) A face să se poarte. II. (în îmbinări stabile) 1) (sugerând ideea de menținere a unei stări de spirit). ~ (cuiva) de grijă, ~ grija cuiva v. GRIJĂ. ~ răspunderea a răspunde de ceva. ~ dușmănie (sau pică) a dușmăni. ~ cuiva sâmbetele a purta pizmă cuiva. ~ interes v. INTERES. Interesul poartă fesul v. FES. A-i ~ frica cuiva a se teme de cineva. 2) (sugerând ideea de conducere și de organizare) ~ gospodăria a avea în grijă sa treburile gospodăriei. ~ război (sau lupte) a se război. ~ o discuție a discuta. ~ biruință a birui. /<lat. portare

ACTIV, -Ă adj. (op. pasiv) 1. Care participă intens la o acțiune; harnic, energic. ◊ Membru activ = membru al unei organizații sau instituții, avînd anumite obligații și bucurîndu-se de drepturi depline în cadrul acelui colectiv. ♦ (Mil.) În serviciul efectiv, sub steag; în activitate. ♦ (Chim.; despre corpuri) Care intră ușor în reacție. ◊ Vocabular activ = vocabular folosit în mod curent; verb activ = verb a cărui acțiune este săvîrșită de subiectul gramatical. 2. (Fin.; despre operații, conturi, bilanțuri) Care se soldează cu un profit. // s.n. 1. Grup, colectiv al unei organizații politice, al unei instituții etc. care cuprinde elementele cele mai devotate și mai bine pregătite, cu sarcini de răspundere. 2. Totalitatea bunurilor mobile și imobile care aparțin unei întreprinderi sau instituții; parte a bilanțului unde se înscriu aceste bunuri. [< lat. activus < ago – a face, cf. fr. actif. // (1) < rus. (partiinîi) aktiv].

ACTIV², -Ă, activi, -e, adj. Care participă (în mod efectiv) la o acțiune; harnic, vrednic. ◊ Membru activ = membru al unei organizații, societăți, instituții, avînd anumite obligații și bucurîndu-se de drepturi depline în cadrul acelei organizații. (Chim.) Corp activ = corp care intră ușor în reacție. Verb activ = verb a cărui acțiune este săvîrșită de subiectul gramatical. Metodă activă = metodă de predare care stimulează activitatea personală a elevilor. Militar activ = militar de profesie. Apărare activă = apărare care folosește contraatacuri, pentru a slăbi și nimici forțele inamice. ♦ (Despre operații, conturi, bilanțuri) Care se soldează cu un profit, cu un beneficiu. – Fr. actif (lat. lit. activus).

AVANTAJ, avantaje, s. n. 1. Folos mai mare pe care îl obține cineva de la un lucru (în raport cu altul). 2. Drept excepțional; favoare, privilegiu. A acorda avantaje unei instituții. 3. Superioritatea unei persoane față de alta, bazată pe o situație, pe o împrejurare mai favorabilă. – Fr. avantage.

CONTENCIOS, -OASĂ, contencioși, -oase, s. n., adj. 1. S. n. (În unele state) Serviciu de avocați care apără drepturile și interesele juridice ale unor întreprinderi sau instituții la încheierea de acte juridice sau în fața organelor de jurisdicție. ◊ Contencios administrativ = a) organ de jurisdicție care se ocupă cu rezolvarea litigiilor dintre stat și persoanele fizice; b) ansamblu de norme după care se rezolvă litigiile de către acest organ. 2. Adj. (În sintagma) Procedură contencioasă = procedură de rezolvare în contradictoriu de către un organ de jurisdicție a unui conflict de interese. – Din lat. contentiosus (după fr. contentieux).

ACTIV², -Ă, activi, -e, adj. (În opoziție cu pasiv) Care participă în mod intens la o acțiune, care ia parte efectivă la o lucrare; (numai despre oameni) care lucrează cu sîrg, harnic. Muncitori activi. ◊ Lupta consecventă pentru pace dusă de Uniunea Sovietică se bucură de sprijinul activ al maselor de milioane de oameni iubitori de pace din toate țările lumii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2688. Bălcescu a fost un luptător activ pentru drepturile poporului. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 350, 5/4. ◊ Expr. A lua parte activă la o acțiune = a lucra efectiv, dîndu-și tot concursul. ◊ (Adverbial) Conferințele au fost urmate de discuții, la care membrii de partid au participat activ. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2553. ◊ Membru activ (spre deosebire de onorific și corespondent) = membru al unei organizații, al unei societăți sau al unei instituții, avînd anumite obligații și bucurîndu-se de drepturi depline în cadrul acelei organizații. Membru titular activ al Academiei R.P.R. (Chim.) Corp activ = corp care intră ușor în reacție. Vocabular activ = cuvinte pe deplin înțelese de vorbitor și folosite des de el. Verb activ = verb a cărui acțiune este săvîrșită de subiectul gramatical. Diateză activă (uneori substantivat, n.) v. diateză. Metodă activă = metodă de predare care stimulează activitatea personală a elevilor. Militar activ = militar de profesie. Apărare activă = apărare dinamică, care folosește contraatacuri și contralovituri, pentru a slăbi și nimici cît mai multe forțe inamice. ◊ (Ec., Fin.; despre operații, conturi, bilanț) Care se soldează cu un profit.

GARANȚIE, garanții, s. f. Obligație (legală sau convențională) în virtutea căreia o persoană, statul sau o instituție răspunde de ceva; (concretizat) ceea ce servește drept asigurare că obligația luată va fi ținută, că un lucru va fi înfăptuit, realizat; chezășie. Instaurarea în fiecare țară a unei democrații consecvente va fi cea mai bună garanție a păcii. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 8. Această operație m-a învățat cum se ia o garanție și m-a familiarizat cu noțiunile de client, de termen și de dobîndă. ARGHEZI, P. T. 136. ◊ Expr. Pe garanția cuiva = cu asigurări valabile din partea cuiva, cu întreaga răspundere a cuiva; (familiar) sigur, neîndoielnic. A da garanție = a da asigurări valabile că un lucru promis sau așteptat va fi îndeplinit. A prezenta garanția de... = a da (cuiva) siguranța că (e într-un anumit fel). Acest pod nu prezintă garanție de stabilitate. A lua (pe cineva) pe garanție = a garanta, a da asigurări pentru purtările cuiva.

seminar sn [At: MAIOR, I. B. 234/26 / V: (înv) ~e, ~ie, ~iu, ~ium, ~men~, siminarie, (reg) simin~ / Pl: ~ii și ~e, (înv) ~uri / E: lat seminarium, fr séminaire] 1 (Șîs ~ teologic) Școală de un grad mediu pentru pregătirea preoților. 2 (Pex; îas) Clădire în care își are sediul un seminar (1). 3 Totalitate a cadrelor didactice și a elevilor unui seminar (1). 4 (Rar) Facultate de teologie. 5 Formă de activitate didactică în cadrul învățământului superior prin care studenții, îndrumați de un cadru didactic și prin discuții, referate, lucrări practice etc., fixează și adâncesc cunoștințele predate la cursuri, se familiarizează cu tehnicile de studiu individual, cu metodologia cercetării științifice etc. 6 (Iuz; îs) ~ pedagogic Stagiu practic obligatoriu pentru studenții unei facultăți care își alegeau cariera didactică. 7 (Îas) Liceu în care se desfășura un seminar (6). 8 Cerc de studii pe lângă o instituție sau o organizație de masă, care are drept scop ridicarea calificării profesionale a membrilor săi, pregătirea lor ideologică etc. 9 (Șîs ~ internațional) Reuniune (internațională) consacrată dezbaterii unei teme date și de mare actualitate. 10 (Arg) Închisoare.

vamă s.f. 1 (adesea în legătură cu vb. ca „a da”, „a lua”, „a plăti”) Taxă care se plătește pentru ca o marfa sau un anumit produs să treacă dintr-o țară în alta. ◊ Loc.vb. A pune vamă = a) a fixa taxa care trebuie plătită pentru ca o marfa sau un anumit produs să treacă dintr-o țară în alta; b) fig. a fura la drumul mare. Tunsu și Groza își făceau de cap, punînd vamă pe tot ceea ce se încumeta să treacă pe drumurile lui (CA. PETR.). ◊ Expr. A siguripsi vama v. siguripsi. ◊ Fig. N-am uitat tutunul și hîrtia de țigară- vamă pentru trecerea mea în altă zodie a vieții (SADOV.). ♦ (în trecut, în Țările Rom.; și vamă domnească) Taxă, în bani sau în produse, care se percepea pentru intrarea într-o țară, într-un oraș (în scopul vînzării unor produse), pentru folosirea unui pod, a unui drum, pentru transportul mărfurilor etc. (și care constituia imul dintre veniturile domnitorului). Să plătească vama mălaiului și la poduri (DOC.). ♦ Gener. (în trecut, și vama pămîntului) Taxă, impozit (pe mărfuri sau pe produse). ♦ (pop.) Cantitate procentuală dintr-un produs sau sumă de bani care se dă drept plată pentru măcinat, treierat etc. Zeciuiala morii este vama (PAM.). ♦ (înv., reg.) Cîștig, profit. ♦ (reg.) Plată (simbolică) pretinsă mirelui ca să-și poată duce mireasa acasă la el. 2 Instituție (de stat) care exercită controlul asupra intrării și ieșirii din țară a mărfurilor, a mijloacelor de transport, a unor produse etc. în vederea stabilirii taxelor legale și a încasării lor. ◊ Loc.adj. De vamă = care aparține acestei instituții, care se aplică de către această instituție, care este utilizat la această instituție. ♦ Loc, punct, clădire (la granița unei țări) unde funcționează această instituție. ◊ Expr. A trece (ceva) prin vama cucului = a trece o marfa, un produs prin contrabandă. A trece (sau a se strecura) prin vămile (sau vama) cucului = (despre persoane) a trece clandestin peste graniță. A căta vama cucului = a căuta un lucru care nu există. ♦ Personalul acestei instituții. Vama a intrat în grevă. 3 (înv.) împuternicire, drept de a-și însuși veniturile realizate prin perceperea vămii, care se acorda unei persoane, prin concesiune. Vămile Moldovei se dădeau în arendă pe timp de un an (STOIC.). ♦ Funcția și activitatea de vameș. A ținut vama patru ani. ♦ Perioadă de timp în care se exercita această funcție. Vama Moldovei începea din luna august. 4 (relig. sau în credințele pop.; mai ales la pl.; de obicei determ. prin „văzduhului”) (Fiecare dintre) cele șapte, nouă, douăsprezece, douăzeci și patru, patruzeci și patru sau nouăzeci și nouă de popasuri (în văzduh) prin care trebuie să treacă sufletul mortului, plătind la fiecare dintre ele o taxă de răscumpărare a păcatelor, pentru a ajunge în cer. Aceia, la vămile văzduhului, să nu mai apuce să spună cine făcuse ticăloșia (E. BAR.). ♦ Bani pe care trebuie să-i plătească sufletul mortului, la trecerea prin fiecare popas, ca să poată călători pe lumea cealaltă; (la creștini) milostenie (bani sau pomană) ce se împarte pentru sunetul mortului la opririle pe drumul spre mormînt. Banu-i vamă peste rîu. Merinde ai, colac de grîu Pe-un drum de veci (COȘB.). • pl. vămi, (înv.) vămuri. /<magh. vám.

ACTIV, -Ă, activi, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. Care participă (în mod efectiv) la o acțiune; harnic, vrednic. ◊ Membru activ = membru al unei organizații, societăti, instituții etc. având anumite obligații și bucurându-se de drepturi depline în cadrul acelei organizații. Metodă activă = metodă de predare care stimulează activitatea personală a elevilor. ♦ (Mil.) Care este în serviciu efectiv, sub steag. Apărare activă = apărare care folosește contraatacuri, pentru a slăbi și a nimici forțele inamice. 2. (Despre corpuri sau substanțe) Care realizează (intens) un anumit fenomen, un anumit efect etc. ◊ (Chim.) Corp activ = corp care intră ușor în reacție. 3. (Despre diateza verbală) Care exprimă faptul că subiectul săvârșește acțiunea. ♦ (Despre vocabular) Care este folosit în mod frecvent în vorbire. 4. (Despre operații, conturi, bilanțuri) Care se soldează cu un profit, cu un beneficiu. II. S. n. 1. Totalitatea bunurilor aparținând unei persoane fizice și juridice. 2. Totalitatea mijloacelor economice concrete care aparțin unei întreprinderi, instituții sau organizații economice; parte a bilanțului unde se înscriu aceste mijloace. 3. (În expr.) A avea ceva la activul său = a fi autorul unei acțiuni grave. A pune ceva la activul cuiva = a pune o acțiune (gravă) pe seama cuiva. 4. Colectiv de persoane care activează intens în domeniul vieții politice și obștești sub conducerea organizațiilor partidului clasei muncitoare sau a organizațiilor de masă. – Din fr. actif, lat. activus; (II și) rus. aktiv.

JURISCONSULT ~ți m. 1) Specialist în drept care dă consultații juridice. 2) Jurist angajat de o instituție pentru a o susține în fața justiției. /<lat. jurisconsultus, fr. jurisconsulte

TAXĂ s.f. Sumă de bani, impozit perceput pentru anumite mărfuri, la încheierea unor contracte etc. ♦ Sumă de bani plătită unei instituții în schimbul unor servicii sau pentru dobîndirea anumitor drepturi. [< fr. taxe, cf. gr. taxis].

DIRECȚIE s. f. I. 1. orientare în spațiu a unui obiect, a unei mișcări față de un punct de referință: sens de desfășurare a unei acțiuni. 2. (mat.) proprietate comună tuturor dreptelor paralele cu o dreaptă fixă dată. II. 1. (organ de) conducere a unei instituții, întreprinderi etc. ♦ ~ de scenă = regie. 2. funcție de director; biroul directorului. ◊ subdiviziune în cadrul unui minister sau organ central care conduce o anumită ramură de activitate. III. totalitatea (sistemul) organelor cu care se dirijează un vehicul. ◊ parte mobilă a ampenajului vertical cu ajutorul căruia pilotul manevrează avionul în plan orizontal. (< fr. direction, lat. directio)

RUNCIMAN [ránsimən], Sir Steven (pe adevăratul său nume James Cochran Stevenson) (1903-2000), istoric englez. Prof. univ. la Instanbul și conducător al unor organisme științifice internaționale. Specialist în istoria Ev. med., îndeosebi a lumii bizantine și a Cruciadelor. Lucrări: „Civilizația bizantină”, „Istoria cruciadelor”, „Schisma răsăriteană”, „Vecerniile siciliene”, „Căderea Constantinopolului: 1453”, „Teocrația bizantină”. Drept recunoaștere a contribuțiilor sale remarcabile, numeroase universități și instituții străine i-au acordat importante titluri științifice.

MICU (CLAIN) 1. Ioan Inocențiu (1692-1768, n. Sasu, jud. Sibiu), iluminist român, deschizătorul luptei politice a românilor din Transilvania. Fiu de oier. Studii la Cluj și Târnavia (azi Trnava, în Slovacia). În calitate de episcop greco-catolic (1729-1751), pornind din cadrele bisericii, a întreprins o complexă și cutezătoare luptă pentru ridicarea poporului său sub toate raporturile, înainte de toate politice, pentru încetarea situației lui numai de „tolerat” pe pământul patriei și ridicarea acestuia la condiția de națiune politică, în virtutea numărului și a sarcinilor pe care le poartă, a greutății și utilității lui în stat. Dar și în temeiul dreptului său istoric: originea romană, prioritatea și continuitatea viețuirii sale pe acest pământ. În consecință, a militat pentru reprezentarea lui corespunzătoare în organele de guvernământ, în dietă, în instituții. A luptat pentru ridicarea și dotarea clerului, pentru drepturile poporului la meserii, la școală, la funcții, pentru ușurarea sarcinilor iobăgești, reducerea robotei. Venind cu un nou concept de națiune, incluzând în ea și masele aservite, cu revendicarea ridicării la națiune politică a unui popor repudiat până aci de națiunile politice consacrate ale țării, a trebuit să înfrunte 15 ani în șir ostilitatea lor acerbă, prin nesfârșite petiții, întâmpinări, demersuri personale, memorii, inclusiv un amplu „Supplex Libellus”, la Guvern, în dietă, la Curte. Lupta sa însă depășind mult și intențiile regimului imperial, agitând și masele populare, I.M. a devenit în cele din urmă incomod, indezirabil. Chemat în 1744 la Viena și pus sub acuzație, a luat în taină, spre a cere sprijinul papei, drumul Romei, de unde apoi împărăteasa nu i-a mai îngăduit, împotriva tuturor insistențelor sale și ale poporului său, nicicând revenirea; a rămas un exilat, iar în 1751 a fost silit să abdice. A continuat însă și din depărtare să agita lupta de acasă. I.M. a conceput programul politic al românilor din Transilvania, el i-a fixat, durabil, și argumentele fundamentale. Programul său politic a indicat și sarcinilor științei Școlii Ardelene; pe firul lui va apărea, după 50 ani, Supplex Libellus Valachorum de la 1791. 2. Samuil M. (1745-1806, n. Sadu, jud. Sibiu), filolog și istoric iluminist român. Nepotul lui M. (1). Unul dintre corifeii Școlii Ardelene. Studii la Blaj și la Institutul Pazmanian din Viena. Prof. la Blaj. Coautor la Supplex Libellus Valachorum și autor a peste 60 de lucrări pe teme diverse. Scrieri istorice („Brevis historica notitia origines et progressu nationis daco-romanae...”, „Scurtă cunoștință a istoriei românilor” și „Istoria și lucrurile și întâmplările românilor...”) în care susține originea romană și continuitatea neîntreruptă a poporului român pe acest teritoriu. Autor al primei gramatici tipărite a limbii române („Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”, în colab. cu Gh. Șincai). În „Carte de rogacioni...” (1779) a folosit, pentru a întâia oară în istoria tipăriturilor românești, alfabetul latin. A redactat un dicționar român-latin care a stat la baza „Lexiconului de la Buda”. Traduceri și prelucrări de opere iluministe, științifice, filozofice („Loghica”, „Legile firei”, „Învățătura metafizicii”, „Politica sau filozofia cea lucrătoare”) și literare; dintre cele religioase, cea mai importantă este „Biblia” (1795).

AUTORITATE, autorități, s. f. 1. Influență general acceptată a unei persoane, a unei organizații sau a unei instituții în diferite sfere ale vieții sociale. 2. (Jur.) Putere, drept de a emite dispoziții, de a impune ascultare. 3. Organ al puterii de stat competent să ia măsuri și să emită dispoziții cu caracter obligatoriu. ♦ Reprezentant al unui asemenea organ al puterii de stat. 4. Prestigiu de care se bucură cineva sau ceva. ♦ Persoană care se impune prin cunoștințele sale, prin prestigiul său. [Pr.: a-u-] – Din fr. autorité, lat. auctoritas, -atis.

AVANTAJ, avantaje, s. n. 1. Folos mai mare pe care îl obține cineva de la un lucru (în raport cu folosul pe care l-ar obține de la alt lucru asemănător). Fiecare membru are dreptul... să se bucure de toate avantajele sau ajutoarele pe care le oferă gospodăria, ca: ajutor de naștere, folosirea creșelor de copii, ajutor în bani sau în natură, în caz de boală, pentru bătrîni, inapți de muncă, ajutor acordat familiei pentru cazurile de deces. STAT. GOSP. AGR. 21. 2. Superioritate a unei persoane față de alta, bazată pe o situație, o împrejurare etc. mai favorabilă. Campionul a avut avantajul unui bun antrenament. 3. Drept excepțional, favoare, privilegiu. A acorda (unei persoane, unei instituții etc.) un avantaj.

TAXĂ, taxe, s. f. Sumă de bani care se percepe la anumite mărfuri sub formă de impozit direct sau indirect. Ajunserăm la barieră, și cînd să trecem, eu scot să dau taxa. PREDA, Î. 83. S-au găsit cu cale... a se pune o taxă pe rachiu. I. IONESCU, D. 217. ♦ Sumă de bani care se plătește unei instituții în schimbul unor servicii prestate sau al anumitor drepturi. Dădu din cap cu dezaprobare la diferitele adaosuri pentru... încălzit, serviciu, taxă comunală. C. PETRESCU, Î. II 134. Vede că stă lume pe scaunele de pe aleea principală; dă să se puie și el, dar n-are parte: taxa de loc, de zece bani, îl face să sară ars. SP. POPESCU, M. G. 93.

profesional, ~ă [At: ASACHI, R. 6¹/14 / P: ~si-o~ / Pl: ~i, ~e / E: fr professionel] 1 a Referitor la o profesiune. 2 a (Îs) Boală ~ Boală determinată de acțiunea unor factori chimici, fizici sau biologici nocivi ori de suprasolicitarea unor aparate, sisteme etc., care intervin în exercitarea anumitor profesiuni. 3 a (Îs) Secret ~ Informație pe care o deține cineva datorită profesiunii sale și pe care nu are dreptul să o divulge. 4-5 sf, a (Șîs școală ~ă) (Instituție de învățământ) care pregătește muncitori calificați. 6 a (Îs) Învățământ ~ Învățământ pentru pregătirea și pentru specializarea muncitorilor calificați. 6 av Cu obișnuința unui profesionist.

LOMBARD ~uri n. 1) Împrumut având drept garanție obiecte sau titluri de valoare (acțiuni, obligații etc.). 2) Instituție care acordă astfel de împrumuturi; casă de amanet. /<germ. Lombard, fr. lombard

PREFECTURĂ ~i f. 1) (la romani) Oraș sau municipiu lipsit de dreptul de a-și alege magistrații, condus de un prefect. 2) Instituție de administrare a unui județ în frunte cu un prefect. 3) Funcție de prefect. 4) Durata de exercitare a acestei funcții. 5) Clădire unde se află această instituție. /<lat. praefectura, fr. préfecture

SENAT s. n. 1. (ant.) organ suprem de conducere al statului roman în timpul republicii; (p. ext.) nume dat unor adunări care aveau importante puteri în sistemul de guvernare; sfatul bătrânilor. 2. corp legislativ al unor țări cu sistem bicameral, din membri aleși sau de drept. ◊ loc unde se adună senatorii. 3. consiliul profesoral al unei instituții de învățământ superior. (< fr. sénat, lat. senatus)

STAT², state, s. n. 1. Tablou, listă. ◊ (Mai ales în expr.) Stat de plată (sau de salarii) = tablou cuprinzînd specificarea drepturilor bănești pe care trebuie să le primească salariații unei instituții, sau întreprinderi. (Eliptic) La primirea salariilor, s-au iscălit statele. ▭ Stat de funcțiuni (de organizare sau de personal) = tablou care cuprinde posturile necesare unei unități administrative și categoriile de salarizare corespunzătoare. Numărul catedrelor didactice și al cadrelor didactice ajutătoare se fixează prin statele de personal aprobate de Ministerul Învățămîntului. COL. HOT. DISP. 1189. 2. (În expr.) Stat personal = dosar cuprinzînd specificarea mutațiilor de serviciu ale unui salariat și actele sale de stare civilă, socială, politică etc.

liber³, ~ă [At: (a. 1741) IORGA, S. D. XII, 41 / V: (îvp) ~băr, (îvr) livăr, (îvr) liver a, av / Pl: ~i, ~e / E: lat liber, fr libre] 1 a (D. oameni sau comunități umane) Care se bucură de libertate (1) Si: (înv) liberat² (1), (îvp) slobod. 2 a Care nu depinde juridic, economic, politic etc. de altcineva. 3 a Care are drepturi politice și cetățenești depline. 4 a (D. popoare, state, orașe, instituții sau conducerea lor) Independent. 5 a (D. porturi) Care nu percepe taxe vamale pentru mărfurile importate, exportate sau aflate în tranzit. 6 a (Îvr) Eliberat. 7 a (D. oameni) Care nu este supus nici unei constrângeri. 8 a (Îe) A fi (sau, rar, a rămâne) ~ să ori (de) a ... A i se permite să ... 9 a (Îae) A avea posibilitatea de a... 10 a (Pex; d. facultățile, posibilitățile etc. ale oamenilor) Care este caracteristic unui om liber³ (2). 11 a (Pex) Care denotă libertate (1) de a acționa. 12 a (Pex) Care se manifestă fără opreliști. 13 a (D. oameni; îoc captiv) Care are drepturi juridice depline. 14 a (D. oameni; îoc captiv) Care nu este închis Si: neînchis, neîntemnițat, (îvp) slobod. 15 a (Rar; d. perioade de timp) Lipsit de privațiune. 16 a (D. acțiuni) Care poate avea loc. 17 a (Îs) Traducere ~ă Traducere care redă conținutul originalului fără a urma riguros forma acestuia. 18 a (Îs) Versuri ~e sau, prin sinecdocă, vers ~ Versuri care nu respectă canoanele clasice obișnuite (rimă, măsură, ritm). 19 a (Îs) Intrare ~ă Intrare fără plată într-o sală de spectacol, pe un stadion etc. 20 a (La unele jocuri sportive cu mingea; îs) Lovitură ~ă Lovitură acordată unei echipe drept recompensă pentru o greșeală comisă de echipa adversă. 21 a (Îs) Profesiune (sau, rar, profesie) ~ă Profesiune exercitată de o persoană pe cont propriu, fără să fie angajată permanent într-o instituție. 22 a (Îs) ~ă cugetare Opinie proprie, lipsită de constrângeri. 23 a (Îs) ~ă practică Exercitare a unei profesiuni pe cont propriu. 24 a (Nav; îas) Permisiune de a manevra un vas în raza unui port și de a avea contact cu țărmul. 25 a (Îs) ~ consimțământ Manifestare, fără constrângere, a adeziunii. 26 a (Îs) ~ arbitru Libertate (1) de a acționa după propria voință. 27 a (Îc) ~ profesionist Persoană care exercită o profesiune pe cont propriu, fără a fi angajat într-o întreprindere sau instituție. 28 a (Rar; îc) ~-pansism Opinie proprie. 29 a (Îlav; în legătură cu semnele de circulație feroviară) Pe ~ Indicând permisiunea de a trece. 30 a (Îe) A da frâu (sau, rar, drum) ~ A permite să acționeze. 31 a (Îae) A favoriza. 32 a (Urmat de un substantiv de care se leagă prin pp „de”) Lipsit de ... 33 a (Urmat de un substantiv de care se leagă prin pp „de”) Care se poate desfășura nestingherit. 34 a Care nu este supus unor dispoziții restrictive. 35 a Cu forme sau manifestări variate. 36 a Lipsit de constrângeri și limite artificiale. 37 a Fără reguli limitative Si: arbitrar. 38 a (Reg) Permis. 39 a (Rar; d. abstracte) Produs de rațiune fără a lăsa să se întrevadă legătura cu realitatea. 40 a Care oferă posibilitatea de a merge, de a trece etc. fără piedici Si: accesibil. 41 a Care poate fi frecventat fără restricții. 42 a (D. căi de comunicație) Care este accesibil pentru trecerea oricui, fără restricții impuse de un stat sau fără pericole. 43 a Ușor de parcurs. 44 a (D. construcții sau părți ale lor) Lipsit de perete, ușă etc. 45 a (Pex) Cu posibilitatea de a comunica cu altceva Si: deschis. 46 a (D. corpuri sau părți ale lor) Care nu este fixat de ceva și se poate mișca. 47 a (D. elemente chimice, particule etc.) Care nu se află într-o combinație sau relație cu alte elemente sau particule. 48 a Fără relații cu altceva Si: izolat. 49 a (D. corpuri) Supus forței gravitaționale. 50 a (D. corpuri) Fără sprijin. 51 a (Fiz; îs) Cădere ~ă Mișcare uniformă accelerată a corpurilor ce cad în vid sub acțiunea gravitației^[1]. 52 a (Fig; d. oameni; îla) În cădere ~ă Degradat. 53 a Care este lipsit de artificialitate, de elemente nefirești. 54 a Care se poate manifesta sau reacționa nestingherit Si: armonios, firesc, natural, ușor. 55 a (Îs) Desen ~ Desen efectuat fără ajutorul instrumentelor tehnice. 56 a (Îs) Aur ~ Aur în stare neprelucrată, provenit din filoane compacte. 57 a (Înv; îs) Arte ~e Arte liberale (4). 58 a (Îs) Stil indirect ~ Stil prin care se exprimă ideile și sentimentele cuiva ca și cum cel care le relatează s-ar identifica, în anumite momente, cu persoana căreia acestea îi aparțin. 59 a (Îlav) Cu ochiul ~ (sau cu ochii ~i) Fără ajutorul unui instrument optic. 60 a (D. unele probe sportive) Lipsit de restricții speciale. 61 a Nestăpânit de o forță umană exterioară Si: lejer, nedirijat. 62 a (Fig; d. aer) Curat. 63 a (Reg) Fără pază. 64 a (D. oameni) În largul lui Si: degajat, jovial, natural, nestingherit. 65 a (D. oameni; dep) Care nu respectă limitele bunei-cuviințe. 66 a (Prt) Libertin. 67 a (Rar; îlav) La ~ Cu posibilitatea de a acționa în voie Si: nestingherit. 68 a (Îe) A avea mână ~ă (sau câmp ~) A dispune în mod absolut de posibilitatea de a face ceva. 69 a (Îae) A avea permisiunea de a face ceva. 70 a Necontrolat. 71 av (Îe) A vorbi ~ A ține un discurs, o prelegere etc. fără a citi un text. 72 av (Îae) A spune deschis ceea ce gândește Si: a fi sincer. 73 av (Îae) A vorbi obscen. 74 av Pe de rost. 75 a (D. mâini; pex d. părți ale corpului) Care se poate mișca fără a fi împiedicat de ceva. 76 a (D. animale) Care trăiește în mediul natural propriu. 77 a Care se poate deplasa pe propriile membre, prin forța proprie a organismului. 78 a (D. oameni) Care nu are obligații sau datorii față de altcineva. 79 a (D. oameni) Care momentan nu este antrenat într-o activitate Si: disponibil, neangajat. 80 a (D. oameni) Necăsătorit. 81 a (D. oameni) Care nu este îndrăgostit. 82 a (Reg; d. oameni) Sănătos. 83 a (Îlav) Sub cerul (sau sub cer) ~ Într-un loc descoperit Si: afară. 84 a (Îlav) În (la sau, rar, spre) aer ~ În mijlocul naturii Si: afară. 85 a (D. scaune, locuințe etc.) Care nu este ocupat Si: disponibil, gol. 86 a Nefolosit. 87 a (D. posturi) Vacant. 88 a (D. terenuri) Care nu intră în proprietatea cuiva. 89 a (D. terenuri) Care este în afara puterii unei autorități opresive. 90 a (D. locuri, suprafețe limitate) Care nu este ocupat de un obiect sau de o persoană Si: gol. 91 a (Reg; d. cer) Senin. 92 a (D. terenuri) Care se întinde pe o mare suprafață și care este lipsit de vegetație înaltă. 93 a (D. perioade de timp) Care este în afara obligațiilor (profesionale) obișnuite. 94 a (D. perioade de timp) De care se poate dispune după bunul plac. 95 sn (Îe) A fi (sau a avea) ~ A se afla în afara obligațiilor profesionale pe o perioadă de timp. 96 sn (Îae) A dispune de timpul propriu. 97 a (Chm; îs) Atom ~ Care nu este atras de nici un nucleu. 98 i Cuvânt cu care se anunță că o acțiune, un proces etc. poate începe. 99 a (D. gesturi, purtări, cuvinte etc.) Necuviincios. 100 a (D. gesturi, purtări, cuvinte etc.) Grosolan. 101 av Fără prejudecăți. corectat(ă)

taxă sf [At: (a. 1766) IORGA, S. D. XIII, 258 / V: (îvp) ~xie (S și: tacsie; Pl: ~ii, tăxii) / S și: (înv) tasă / Pl: ~xe / E: ger Taxe, lat taxa, fr taxe] 1 Sumă de bani plătită statului sau unor instituții de către persoane fizice sau juridice în schimbul unor drepturi sau servicii Si: (îvr) talie¹ (16), (înv) tribut (4). 2 (Înv; îs) ~xa capului Capitație. 3 Impozit perceput pentru anumite mărfuri. 4 (Îs) ~ vamală Impozit sub formă de sumă procentuală ce se aplică mărfurilor care trec granița unei țări. 5 (Îvr) Preț. 6 (Îs) ~ pe valoarea adăugată Impozit general care se aplică pe fiecare stadiu al circuitului de producție al produsului final.

poliție sf [At: PRAVILA (1788), 121/16 / V: (îvr) ~iune / Pl: ~ii / E: lat politia, ger Polizei, rs полиция, fr police] 1 Organ de stat în unele țări care asigură menținerea ordinii publice și prevenirea infracțiunilor. 2 (Csc) Reprezentați ai poliției (1). 3 (Îs) ~ judiciară Secție a poliției (1) care urmărește infractorii de drept penal spre a fi deferiți instanțelor judecătorești. 4 (Îs) ~ sanitară Instituție sanitară care supraveghează și controlează aplicarea metodelor de ocrotire a sănătății cetățenilor, a animalelor domestice etc. 5 (Îas) Ansamblu de legi și regulamente care prevedeau aplicarea acestor metode. 6 (Iuz; îs) ~ rurală Instituție care se ocupa cu paza terenurilor agricole, respectarea delimitărilor de teren agricol etc. 7 (Iuz; îas) Ansamblu de legi și regulamente care prevedeau îndatoririle poliției (6) rurale. 8 Local unde se află poliția (1) Si: circumscripție, post, secție. 9 (Csc) Totalitate a polițiștilor dintr-o secție. 10 (Pan) Menținere a ordinii și a disciplinei într-un grup social. 11 (Înv; pgn) Pază. 12 (Îe) A face ~ A menține ordinea într-un mod sever și autoritar. 13 (Înv) Regulament de ordine internă stabilit de o adunare, de o societate etc. 14 (Îvr) Instanță care judeca procesele dintre militari și civili. corectat(ă)

REGIM, regimuri, s. n. 1. Sistem de organizare și de conducere a vieții economice, politice și sociale a unui stat; formă de guvernământ a unui stat. ◊ Regim parlamentar = formă de guvernământ în care puterea supremă în stat este deținută de un parlament. Regim preferențial = acordare de avantaje în relațiile de comerț exterior de către un stat altui stat, pe bază de reciprocitate. ♦ Perioadă de guvernare a unui rege, a unui partid politic etc. 2. Sistem de norme sau de reguli proprii activității sau vieții dintr-o instituție, dintr-o întreprindere etc., convenție prin care se stabilesc anumite drepturi și obligații. ♦ Mod de viață, totalitatea condițiilor de viață, de lucru etc. dintr-un anumit loc. ♦ Totalitatea regulilor impuse modului de viață sau de alimentare a unei persoane (suferinde). ◊ Regim alimentar = folosire a alimentelor în conformitate cu anumite reguli impuse de condițiile de sănătate sau de boală a unei persoane. 3. (Tehn.) Ansamblu de condiții externe invariabile care, pentru un anumit interval de timp, determină dispoziția, funcționarea sau modul de utilizare a unor sisteme tehnice. ♦ Regim hidrologic = ansamblu mărimilor variabile caracteristice unei ape sau unui bazin hidrografic. Regim hidric = ansamblu fenomenelor de mișcare și de reținere a apei în sol. 4. Raport gramatical dintre două cuvinte care sunt în așa fel legate între ele, încât unul depinde de celălalt și capătă forma cerută de cuvântul de care depinde. – Din fr. régime.

CORESPONDENT, -Ă s.m. și f. 1. Colaborator extern la un ziar, care trimite corespondență cu caracter informativ din locul în care se află. 2. Persoană care, în lipsa părinților unui elev, are răspunderea acestuia în fața școlii. 3. (Rar) Cel care poartă corespondență cu cineva. // adj. Membru corespondent = membru al unei academii sau al altei instituții științifice, care are aceleași obligații și se bucură de aceleași drepturi ca un membru activ, cu excepția dreptului de vot. [Cf. fr. correspondant, it. corrispondente].

SENAT s.n. 1. (Ant.) Organul suprem de conducere al statului roman în timpul republicii; (p. ext.) nume dat unor adunări care aveau importante puteri în sistemul de guvernare; sfatul bătrînilor. 2. Corp legislativ al unor țări cu sistem bicameral, format din membri aleși sau de drept. ♦ Loc unde se adună senatorii. 3. Consiliu de conducere al unei instituții de învățămînt superior. [Pl. -te, -turi. / cf. fr. sénat, it. senato, lat. senatus < senex – bătrîn].

CORESPONDENT, -Ă I. s. m. f. 1. colaborator extern al unui ziar care trimite corespondență cu caracter informativ din locul în care se află. 2. persoană care, în lipsa părinților unui elev, are răspunderea acestora față de școală. 3. cel care poartă corespondență cu cineva. II. adj. care corespunde, corespunzător. ♦ membru ~ = membru al unei academii sau al altei instituții științifice, care are aceleași obligații și se bucură de aceleași drepturi ca un membru activ, cu excepția dreptului la vot; unghiuri ~ e = fiecare dintre cele patru perechi de unghiuri nealăturate, formate de aceeași parte a unei secante care intersectează două drepte, un unghi fiind în interiorul dreptelor și altul în afara lor. ◊ (s. n.) echivalent, în cadrul frazei, al unei părți de propoziție. (< fr. correspondant)

REGIM, regimuri, s. n. 1. Sistem de organizare și de conducere a vieții economice, politice și sociale a unui stat; formă de guvernământ a unui stat. ◊ Regim parlamentar = formă de guvernământ în care puterea supremă în stat este deținută de un parlament. Regim preferențial = acordare de avantaje în relațiile de comerț exterior de către un stat altui stat, pe bază de reciprocitate. ♦ Perioadă de guvernare a unui rege, a unui partid politic etc. 2. Sistem de norme sau de reguli proprii activității sau vieții dintr-o instituție, dintr-o întreprindere etc.; convenție prin care se stabilesc anumite drepturi și obligații. ♦ Mod de viață, totalitatea condițiilor de viață, de lucru etc. dintr-un anumit loc. ♦ Totalitatea regulilor impuse modului de viață sau de alimentație a unei persoane (suferinde). ◊ Regim alimentar = folosire a alimentelor și a băuturilor în conformitate cu anumite reguli impuse de condițiile de sănătate sau de boală ale unei persoane. 3. (Tehn.) Ansamblu condițiilor externe invariabile care, pentru un anumit interval de timp, determină dispoziția, funcționarea sau modul de utilizare a unor sisteme tehnice. ♦ Regim hidrologic = ansamblul mărimilor variabile caracteristice unei ape sau unui bazin hidrografic. Regim hidric = ansamblul fenomenelor de mișcare și de reținere a apei în sol. Regim vamal = totalitatea dispozițiilor legale care reglementează modul de stabilire și aplicare a taxelor vamale. Regim de economii = sistem de măsuri având ca scop folosirea cât mai rațională a resurselor materiale, financiare și de muncă în vederea obținerii unor rezultate cât mai bune. 4. Raport gramatical dintre două cuvinte care sunt în așa fel legate între ele, încât unul depinde de celălalt și capătă forma cerută de cuvântul de care depinde. – Din fr. régime.

REGIM, regimuri, s. n. 1. Sistem de organizare și de conducere a vieții economice, politice și sociale a unui stat; formă de guvernămînt a unui stat. Să servească interesele unei stări de lucruri nerecunoscute de puterile garante și să dea astfel mai multă tărie regimului de azi. BOLINTINEANU, O. 420. Strigarea obștiei este... giudecata regimului trecut, în care nimic nu e uitat, de la vechile privilegii pînă la școale. RUSSO, S. 115. ◊ Regim parlamentar = formă de guvemămînt în care puterea supremă în stat este deținută de un parlament. Auzim necontenit vorbindu-se de guvernul constituțional, de formele și uzanțele regimului parlamentar. KOGĂLNICEANU, S. A. 132. Criză de regim v. criză. ♦ Perioadă de guvernare a unui rege, a unui partid politic etc. Oare evenimentele astea din urmă, întîmplate sub regimul tău... să fie realizarea acelor promisiuni ale tale? HASDEU, I. V. 197. 2. Sistem de norme sau de reguli proprii activității sau vieții dintr-o instituție, dintr-o întreprindere etc.; convenție prin care se stabilesc anumite drepturi și obligații. Regimul de protecție a muncii. Regimul spitalelor. Regimul de economii este o metodă de gospodărire proprie socialismului. ◊ Regim dotal v. dotal. ♦ Mod de viață, totalitatea condițiilor de viață, de lucru etc. dintr-un anumit loc. A căutat o climă blîndă pentru boala sa de piept, urmare a regimului de carceră dură cu care își începuse experiența revoluționară. SADOVEANU, E. 52. Toți trăiau sub un regim de control reciproc. C. PETRESCU, C. V. 42. ◊ Regim celular v. celular. ♦ Totalitatea regulilor impuse modului de viață sau de alimentare al cuiva (mai ales al unui om suferind). ◊ Fig. Puneți arta la regim. VLAHUȚĂ, P. 85. 3. (Tehn.) Ansamblul valorilor pe care le au, într-un moment dat, mărimile care caracterizează condițiile de utilizare a unui sistem tehnic (mașină, aparat, instalație, construcție etc.). 4. Raport gramatical dintre două cuvinte care sînt în așa fel legate între ele, încît unul atîrnă de celălalt și capătă forma cerută de cuvîntul de care depinde. V. complement.

PUBLIC², -Ă, publici, -e, adj. 1. Care aparține colectivității sau provine de la o colectivitate de oameni; care se referă la public¹, care privește pe toți, la care participă toți. Omul, făcînd bine, nu atîrnă decît de sine și poate brava judecata publică. NEGRUZZI, S. I 289. În principate, sistemele în luptă cu lumina, cu mișcarea publică... s-au desfăcut și se desfac din zi în zi. RUSSO, S. 47. Opinie publică = părere, judecată a colectivității; p. ext. public¹. Aș fi expus ministerul la o sută de articole fulgerătoare în toate foile romîne și opinia publică ar fi fost contra mea. BOLINTINEANU, O. 440. Viață publică = viață politico-administrativă a unui stat; activitatea cuiva în legătură cu funcțiile de stat pe care le ocupă. ♦ (În opoziție cu privat) Care este pus la dispoziția tuturor, de care poate dispune oricine, la care au toți acces (gratuit sau cu plată). Telefon public. ▭ În aceeași săptămînă apărea la Craiova într-un proces, la Iași într-o întrunire publică. C. PETRESCU, Î. I 11. Am intrat în grădina publică, o grădină mică și gătită ca de sărbătoare. BASSARABESCU, S. N. 24. Lungi popasuri prin aleile ascunse ale grădinilor publice din Iași. CREANGĂ, A. 133. ♦ Care are loc în prezența unui mare număr de oameni; în public. Nota obținută a fost nota maximă, pe lîngă un supliment de laudă publică. GALACTION, O. I 58. ♦ (Adverbial, rar) în fața publicului¹, în public¹. Ne vom constitua public într-o societate cu un guvern sau cap al emigrației. BĂLCESCU, la GHICA, A. 551. 2. De stat, al statului. Venituri publice. Drept public = (spre deosebire de drept privat) sub împărțire mai veche a dreptului, care se ocupă de relațiile persoanelor cu statul. Minister public = instituție judiciară care reprezenta, în regimul trecut, interesele statului și ale societății în cauzele penale; p. ext. magistratul care reprezenta această instituție. V. procuror. Forță publică = organ polițienesc al statului burghez, însărcinat cu menținerea ordinii. Datorie publică = datorie a statului rezultată din împrumuturi interne sau externe. ♦ (Despre persoane) Care ocupă o funcție de stat. Neputînd fi învățător public, fusese chemat de domnul Moldovei ca dascăl de matematică. EMINESCU, N. 52. Acest impiegat public îi plătește foarte rău chiria. NEGRUZZI, S. I 301. Învățămînt public (sau instrucție, școală publică ) = învățămînt, instrucție, școală organizate, îndrumate și controlate de organele administrației de stat. Sînteți chemat a opera salutare reforme în instrucția publică! ALECSANDRI, S. 5. La școala publică se învăța numai grecește. NEGRUZZI, S. I 3.

SUBSIDIU, subsidii, s. n. (Mai ales la pl.) Ajutor bănesc dat (de stat) în regimurile capitaliste unei persoane, unei instituții etc. Dar fostul secretar general al Ministerului de Război avea dreptul, nu numai la un pașaport și la subsidii care să-i dea putința de-a trăi pe picior larg la Paris. I se dădea și misiunea să facă propagandă, PAS, Z. IV 137. În privința materială, ce e drept, se făcuse o propunere ca statul să intervie și să dea subsidii, să instituie pensii pentru poeți. GHEREA, ST. CR. III 196.

depunere sf [At: DLR ms / E: depune²] 1 Sumă de bani depusă la o instituție bancară. 2 Sediment, depozit pe o suprafață sau pe fundul unui vas. 3 (Jur) Depoziție. 4 Lăsare a unui obiect din mână, punându-l undeva Si: depus¹ (1). 5 (Zlg) Eliminare a ouălor^[1] la un loc potrivit Si: depus¹ (2). 6 (Fig; îs) ~a armelor Încetare a luptei. 7 (Fig; îs) ~a coroanei Renunțare la domnie. 8 (Fig; cmr) ~a bilanțului Falimentare. 9 (Îs) ~a banilor Lăsare a unei sume de bani spre păstrare la o instituție bancară. 10 (Îs) ~a mandatului Renunțare la o însărcinare încredințată, invocând drept motivare imposibilitatea de a continua îndeplinirea ei. 11 (Îs ) ~a unui act (sau unei cereri, unui memoriu etc.) Predare a unui act, a unei cereri, a unui memoriu unui for competent. 12 (Îs) ~a muncii (sau efortului, ostenelii etc.) Trudă. 13 (Îs) ~a jurământului Angajare în mărturisirea adevărului în legătură cu faptele unui proces de către o parte în litigiu sau de către un martor. 14 (Îas) Angajare solemnă de îndeplinire a îndatoririlor, cu respectarea legilor țării, de către anumite categorii de oameni și de către militari. corectat(ă)

CORESPONDENT², -Ă, corespondenți, -te, s. m. și f., adj. I. S. m. și f. 1. Persoană care colaborează la un ziar, trimițînd corespondențe cu conținut informativ din locul în care se află. 2. Persoană care, în lipsa părinților unui elev, are răspunderea acestuia față de autoritățile școlare. 3. (Rar) Persoană cu care cineva este în corespondență. II. Adj. (În expr.) Membru corespondent = membru al unei instituții științifice sau al unei academii, care are aceleași obligații și drepturi ca și un membru activ, cu excepția dreptului de vot. – După fr. correspondant.

DEPUNE¹, depun, vb. III. 1. Tranz. A lăsa un obiect din mână, punându-l undeva. ◊ Expr. A depune bani (la o instituție bancară) = a lăsa o sumă de bani (în păstrare la o instituție bancară). A depune mandatul = a renunța la o însărcinare încredințată, invocând drept motivare imposibilitatea de a continua îndeplinirea ei. A depune un act (sau o cerere, un memoriu etc.) = a înainta, a preda forului competent un act (sau o cerere, un memoriu etc.) A depune muncă (sau efort, osteneală etc.) = a munci, a se strădui. (Rar) A depune un examen = a da un examen. A depune jurământ(ul) = a) (despre o parte în litigiu sau despre un martor) a se angaja să spună tot adevărul în legătură cu faptele unui proces; b) (despre unele categorii de oameni și despre militari) a se angaja solemn să-și îndeplinească îndatoririle cu respectarea legilor țării. A depune mărturie = (despre un martor) a face declarații în fața unui organ de jurisdicție sau de urmărire penală în legătură cu faptele unui proces. 2. Tranz. (Despre animale care se înmulțesc prin ouă) A elimina ouăle (la loc potrivit). 3. Refl. (Despre substanțe solide aflate în stare de suspensie sau dizolvate într-un lichid) A se așeza la fund, formând sedimente; a se sedimenta. [Perf. s. depusei, part. depus] – Din lat. deponere (cu sensurile fr. déposer).

DIRECȚIE, direcții, s. f. I. 1. Orientare în spațiu a unei ființe, a unui obiect, a unei acțiuni, a unui fenomen, a unei mișcări; sens în care se desfășoară ceva. ◊ Loc. adv. În toate direcțiile = peste tot, pretutindeni. 2. (Mat.) Proprietate comună a tuturor dreptelor paralele cu o dreaptă fixă dată. II. 1. Acțiunea de a conduce, de a dirija (o instituție, o întreprindere etc,); conducere. 2. Post, funcție de director²; p. ext. durata acestei funcții. 3. Organ de conducere a unei întreprinderi, instituții, organizații etc. ◊ Direcție de scenă = regie. ♦ Subdiviziune în sistemul de organizare a unui minister, a unui organ central etc., care conduce o anumită ramură de activitate a instituției respective. 4. Biroul directorului². III. Ansamblul organelor folosite pentru conducerea unui vehicul (automobil, tractor etc.). ♦ (Și în sintagma bară de direcție) Bară de oțel articulată la ambele capete de roțile unui vehicul și care servește la orientarea roților într-o anumită direcție. [Var.: direcțiune s. f.] – Din fr. direction, lat. directio, -onis.

LOMBARD s.n. (Ec.) Împrumut avînd drept garanție efecte publice (titluri de rentă, acțiuni etc.) depuse ca gaj. ♦ Instituție pe credit care acordă astfel de împrumuturi. [Cf. germ. Lombard, fr. lombard, it. lombardo].

DEPUNE¹, depun, vb. III. 1. Tranz. A lăsa un obiect din mână, punându-l undeva. ◊ Expr. A depune bani (la o instituție bancară) = a lăsa o sumă de bani (în păstrare la o instituție bancară). A depune mandatul = a renunța la o însărcinare încredințată, invocând drept motivare imposibilitatea de a continua îndeplinirea ei. A depune un act (sau o cerere, un memoriu etc.) = a înainta, a preda forului competent un act (sau o cerere, un memoriu etc.) A depune muncă (sau efort, osteneală etc.) = a munci, a se strădui. (Rar) A depune un examen = a da un examen. A depune jurământ(ul) = a) (despre o parte în litigiu sau despre un martor) a se angaja să spună tot adevărul în legătură cu faptele unui proces; b) (despre demnitari, magistrați, militari) a se angaja solemn să-și îndeplinească îndatoririle cu respectarea legilor țării. A depune mărturie = (despre un martor) a face declarații în fața unui organ de jurisdicție sau de urmărire penală în legătură cu faptele unui proces. 2. Tranz. (Despre animale care se înmulțesc prin ouă) A elimina ouăle (la loc potrivit). 3. Refl. (Despre substanțe solide aflate în stare de suspensie sau dizolvate într-un lichid) A se așeza la fund, formând sedimente; a se sedimenta. [Perf. s. depusei, part. depus] – Din lat. deponere (cu sensurile fr. déposer).

DIRECȚIE, direcții, s. f. I. 1. Orientare în spațiu a unei ființe, a unui obiect, a unei acțiuni etc.; sens de desfășurare a unei acțiuni. ◊ Loc. adv. În toate direcțiile = peste tot, pretutindeni. 2. (Mat.) Proprietate comună a tuturor dreptelor paralele cu o dreaptă fixă dată. II. 1. Acțiunea de a conduce, de a dirija (o instituție, o întreprindere etc.); conducere. 2. Post, funcție de director²; p. ext. durata acestei funcții. 3. Organ de conducere a unei întreprinderi, instituții, organizații etc. ◊ Direcție de scenă = regie. ♦ Subdiviziune în sistemul de organizare a unui minister, a unui organ central etc., care conduce o anumită ramură de activitate a instituției respective. 4. Biroul directorului². III. Ansamblul organelor folosite pentru conducerea unui autovehicul. ♦ (Și în sintagma bară de direcție) Bară de oțel articulată la ambele capete de roțile unui vehicul și care servește la orientarea roților într-o anumită direcție. [Var.: direcțiune s. f.] – Din fr. direction, lat. directio, -onis.

delega [At: FM (1844), 27²/32 / Pzi: ~eg / E: fr déléguer, lat delegare] 1 vt A transmite cuiva dreptul de a acționa ca reprezentant al unei persoane sau al unei instituții. 2 vr (Rar) A se autosupune. 3 vt A însărcina pe timp limitat, cu executarea, supravegherea sau organizarea unei lucrări.

A TRANSFERA transfer tranz. 1) A face să se transfere. 2) (sume de bani, drepturi) A face să treacă de la o persoană sau de la o instituție la alta. 3) (energii) A face să treacă de la un generator la un receptor. [Sil. trans-fe-] /<fr. transférer

ORDONATOR, -OARE s.m. și f. Cel care are dreptul să dispună de fondurile bugetare aprobate prin planurile de cheltuieli ale unei instituții. [< fr. ordonnateur].

AZIL s. n. 1. instituție cu caracter filantropic pentru copii, bătrâni, invalizi. 2. loc de refugiu inviolabil; adăpost. ♦ drept de ~ = drept de inviolabilitate acordat de către un stat unei persoane străine persecutate în țara sa din motive politice. (< fr. asila, lat. asylum)

depune² [At: (a. 1774) URICARIUL I, 175 / V: dăp~, dip~ / Pzi: ~un / E: lat deponere] 1 vt A lăsa un obiect din mână, punându-l undeva. 2 vr (D. substanțe solide aflate în stare de suspensie sau dizolvate într-un lichid) A se sedimenta. 3 vt (D. animale care se înmulțesc prin ouă) A elimina ouăle (la un loc potrivit). 4 vt (Fig; îe) A ~ armele A înceta lupta. 5 vt (Fig; îe) A ~ coroana A renunța la domnie. 6 vt (Fig; cmr; îe) A ~ bilanțul (la tribunal) A da faliment. 7 vt (Îe) A ~ bani (la o instituție bancară) A lăsa o sumă de bani (în păstrare la o instituție bancară). 8 vt (Îe) A ~ mandatul A renunța la o însărcinare încredințată, invocând drept motivare imposibilitatea de a continua îndeplinirea ei. 9 vt (Îe) A ~ un act (sau o cerere, un memoriu etc.) A înainta, a preda forului competent un act (sau o cerere, un memoriu etc.). 10 vt (Îe) A ~ muncă (sau efort, osteneală etc.) A trudi. 11 vt (Rar; îe) A ~ un examen A da un examen. 12 vt (D. o parte în litigiu sau despre un martor; îe) A ~ jurământul A se angaja să spună tot adevărul în legătură cu faptele unui proces. 13 vt (D. unele categorii de oameni și d. militari; îae) A se angaja solemn să-și îndeplinească îndatoririle cu respectarea legilor țării. 14 vt (D. un martor; îe) A ~ mărturie A face declarații în fața unui organ de jurisdicție sau de urmărire penală în legătură cu faptele unui proces. 15 vt (Înv) A detrona (un domnitor, un ierarh bisericesc) Si: a destitui, a caterisi. 16 vt (Îvr; jur) A înainta. 17 vt (Îvr; jur) A face. 18 vt (Îvr; jur) A da. 19 vt (Îvr; jur) A aresta preventiv.

voievod sm [At: COD. VOR.² 50/6 / V: (îvp) voiv~, (îrg) ~ă (S și: voevodă), vaivodă (Pl și: îvr, vaivode), (înv) voivodă / S și: voe~ / Pl: ~ozi / E: slv воѥвода] 1 (Înv) Comandant de oști. 2 (Bis) Arhanghel (1). 3 (Înv) Mai-marele unei cetăți. 4 (Înv) Mai-marele unui ținut. 5 (Înv; pex; rar) Mai-marele unei seminții. 6 (Înv) Guvernator (1). 7 (Înv; pex) Nobil de rang mare. 8 (Înv) Înalt demnitar al bisericii. 9 (În Evul Mediu) Conducător (cu atribuții militare) al unei uniuni de obști, fără drept ereditar, a cărui autoritate se exercita pe un teritoriu limitat, în care organizarea social-politică și economică continua instituția obștii sătești. 10 (În Evul Mediu) Conducător al unei formațiuni statale românești (cu drept ereditar). 11 (În Evul Mediu; șîs mare ~) Titlu dat domnilor țărilor române, adăugat de obicei după numele lor (și scris cu majusculă). 12 (În Evul Mediu) Persoană care avea titlul de voievod (11). 13 (În Evul Mediu; pex) Principe. 14 (În Evul Mediu; pex) Rege. 15 Titlu, netransmisibil prin moștenire, acordat de regele Ungariei guvernatorului Transilvaniei, care îi era vasal, până în 1571. 16 (Reg; îfvoivod) Administrator al moșiei domnești. 17 Căpetenie a unei cete sau a unui sălaș de țigani. 18 (Îrg) Conducător al unui grup de organizare specială. 19 (Ban; spc) Căpetenie a unei cete de călărași. 20 (Reg; îfvoivod) Cap de familie.

ADMINISTRAȚIE ~i f. 1) Totalitate a organelor care administrează un stat. ~ centrală. 2) Organ de conducere al unei întreprinderi sau al unei instituții; direcție; cârmuire. 3) Totalitate a puterilor de guvernământ asupra unui teritoriu fără a avea dreptul de a dispune de acesta. [G.-D. administrației; Sil. -ți-e] /<fr. administration, lat. administratio, ~onis

MEDICINĂ s.f. Știință care studiază prevenirea și vindecarea bolilor. ♦ Instituție de învățămînt superior în care se studiază această știință. ◊ Medicină veterinară = știință avînd drept obiect apărarea sănătății animalelor. [Gen. -nii. / < lat., it. medicina, cf. fr. médecine].

ASIGURĂTOR, -OARE, asigurători, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană, instituție etc.) care asigură (3). ◊ Sechestru asigurător = sechestru ordonat de justiție pentru garantarea intereselor și a drepturilor părților împricinate. – Asigura + suf. -ător.

AZIL, aziluri, s. n. 1. Loc unde cineva găsește ocrotire sau adăpost; refugiu. ◊ Drept de azil = protecție de care se bucură cineva în virtutea unei legi. 2. (În trecut) Instituție în care erau internați bătrînii, infirmii etc. fără familie sau de care nu puteau sau nu voiau să se îngrijească familiile respective. – Fr. asile (lat. lit. asylum).

ASIGURĂTOR, -OARE, asigurători, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană, instituție etc.) care asigură (3). ◊ Sechestru asigurător = sechestru ordonat de justiție pentru garantarea intereselor și a drepturilor părților împricinate. – Asigura + suf. -ător.

AUTONOMIE s. f. 1. Condiție a indivizilor, colectivităților și instituțiilor care se bucură de o anumită independență în raport cu autoritatea exterioară sau centrală. 2. Drept al unor subdiviziuni teritoriale ale unui stat de a se administra sau guverna prin organe proprii. 3. Distanță maximă până la care se poate deplasa un avion, o navă, un vehicul, fără a avea nevoie să se aprovizioneze cu combustibil. [Pr.: a-u-] – Din fr. autonomie, lat. autonomia.

CORESPONDENT¹, -Ă, corespondenți, -te, adj. (În expr.) Membru corespondent = membru al unei instituții științifice sau al unei academii, care are aceleași obligații și se bucură de aceleași drepturi ca și un membru activ, cu excepția dreptului de vot.

LICENȚIAT, -Ă, licențiați, -te, s. m. și f. (În vechea organizare a învățămîntului) Persoană care a trecut examenul de licență al unei instituții de învățămînt superior și a obținut titlul respectiv. După trei ani era licențiat în drept. VLAHUȚĂ, O. AL. II 22. – Pronunțat: -ți-at.

digeste² sfp [At: SĂULESCU, HR. I, 153/2 / V: (înv) ~t^1[1] sn / E: fr digeste, lat digesta] (Înv) 1 Culegere de opinii ale juriștilor romani asupra principalelor probleme de drept, publicate în vremea lui Iulian și puse de acord în timp cu cerințele noilor instituții Si: pandecte. 2 (Pgn) Lege sau hotărâre cu caracter de lege. corectat(ă)

credit sn [At: (a. 1837) PRAVILA COMERCIALĂ, ap. DA / V: ~det / Pl: ~uri^[1] / E: lat creditam, fr crédit, it credito, ger Kredit] 1 Încredere în solvabilitatea cuiva, pe baza căreia poate obține bani sau mărfuri pe datorie Si: (înv) credință (60), veresie. 2 (Îe) Pe (sau în) ~ Pe datorie. 3 (Îs) Scrisoare de ~ Document care autorizează pe purtător să ridice o sumă de bani de la acela căruia îi este adresată scrisoarea. 4 (Nob; îas) Scrisoare de acreditare. 5 (Iuz; îs) Monedă de ~ Bancnotă. 6 (Îs) ~ul public Încredere pe care o inspiră particularilor solvabilitatea statului pentru datoria publică. 7 Sumă de bani pusă la dispoziția cuiva pentru împrumut. 8-9 (Îe) A cumpăra (sau a vinde) pe~ A cumpăra (sau a vinde) pe datorie. 10 (Iuz; îs) Stabiliment de ~ Bancă. 11 (Îe) A deschide cuiva un ~ A autoriza pe cineva să ia împrumut de la o bancă până la o anumită sumă. 12 Amânare de plată acordată unui debitor. 13 Termen de plată. 14 Sumă prevăzută în bugetul statului spre a fi cheltuită pentru un serviciu public. 15 (Îs) ~e ordinare Credite pentru cheltuielile obișnuite, prevăzute de la început cu determinare precisă în buget. 16 (Îs) ~e extraordinare (sau suplimentare) Credite acordate pentru necesități neprevăzute ce apar în cursul anului bugetar. 17 (Îs) ~e deschise Sume de care dispun ordonatorii de credit. 18 (Îs) ~e virate Sume trecute de la un articol la altul sau de la o instituție la alta. 19 (Îs) Suplimentări de ~ Sume acordate peste creditele inițiale. 20 (Îoc debit) Parte (din dreapta) a unui cont sau a unei partide în care se trec, pe numele cuiva, în cazul conturilor de activ, toate ieșirile (scăderile) de activ. 21-22 (Îoc debit) Parte (din dreapta) a unui cont sau a unei partide în care se trec, pe numele cuiva, în cazul conturilor de pasiv, toate intrările, sumele (care sunt primite sau) pe care le are de primit. 23 Instituție financiară particulară care (sub supravegherea statului) dă bani cu împrumut proprietarilor rurali, urbani, industriașilor etc. 24 Sistem financiar de împrumuturi cu dobândă. 25 Sumă de bani dată cu împrumut. 26-27 Procurare de bani prin împrumut pe baza (încrederii sau) a solvabilității. 28 Relație financiară care se stabilește între persoana fizică sau juridică (creditor) care acordă un împrumut în bani sau vinde mărfuri ori servicii pe datorie și persoana fizică sau juridică (debitor) care primește împrumutul în bani sau cumpără mărfuri ori servicii pe datorie. 29-30 Împrumut acordat (cu titlu rambursabil și condiționat de plata unei dobânzi). 31 (Fig) Încredere. 32 (Fig) Considerație de care se bucură cineva. 33 (Fig) Autoritate a cuiva în fața semenilor. 34 (Îrg; rar) Credință în Dumnezeu.

garanție sf [At: (a. 1776) URICARIUL I, 179 / Pl: ~ii / E: fr garantie, it garanzia] 1 Obligație în virtutea căreia o persoană sau o instituție răspunde de ceva Si: (pop) chezășie, (înv) adeverință Cf cauțiune. 2 (Ccr) Ceea ce servește drept asigurare că o obligație va fi ținută Si: amanet, gaj, (pop) zălog. 3 (Îlv) A lua pe ~ A garanta. 4 (Îe) Pe ~ia cuiva Pe răspunderea cuiva. 5 (Îe) A da ~ A da asigurări că un lucru va fi îndeplinit. 6 (Îe) A prezenta ~ A fi de încredere. 7 Mijloc legal prin care se asigură executarea unei obligații (materiale).

pandecte sfp [At: MAIOR, IST. 239/33 / V: ~etă / E: lat pandectes, ngr πανδέκτης, fr pandectes] 1 Culegere de opinii ale juriștilor romani asupra principalelor probleme de drept, publicate în vremea lui Iustinian și puse de acord în timp cu cerințele noilor instituții Vz digeste (1). 2-3 (Pgn) (Lege sau) hotărâre cu caracter de lege.

regim sn [At: STAMATI, D. / V: (îvr) ~e, ~en, reghimen / Pl: ~uri, (rar) ~e / E: fr régime cf lat regimen, -inis, regime, it regime] 1 Sistem de organizare și de conducere a vieții economice, politice și sociale a unui stat. 2 Formă de guvernământ a unui stat. 3 (Îs) ~parlamentar Formă de guvernământ în care puterea supremă în stat este deținută de un parlament. 4 (Îs) ~preferențial Acordare de avantaje în relațiile de comerț exterior de către un stat altui stat, pe bază de reciprocitate. 5 Perioadă de guvernare a unui rege¹, a unui partid politic. 6 Sistem de norme sau de reguli privitoare la viața și activitatea dintr-o instituție, dintr-o întreprindere etc. la anumite relații sociale. 7 Convenție prin care se stabilesc anumite drepturi și obligații. 8 (Îs) ~ de economii Ansamblu de măsuri prin care se urmărește asigurarea unei folosiri economicoase, raționale a resurselor de muncă, materiale și financiare. 9 Totalitatea condițiilor de viață, de lucru etc. dintr-un anumit loc. 10 Totalitatea regulilor impuse modului de viață sau de alimentație a unei persoane (suferinde). 11 Mod de alimentare. 12 (Îs) ~ alimentar Folosire a alimentelor și a băuturilor în conformitate cu anumite reguli impuse de condițiile de sănătate ale unei persoane. 13 (Grm) Recțiune (1). 14 (Grm) Termen dependent de altul, corespunzând cerințelor recțiunii acestuia. 15 (Îs) ~ direct Alăturare a unui determinant fără intermediul unui cuvânt de legătură. 16 (Îs) ~ indirect Alăturare a unui determinant prin intermediul unui cuvânt de legătură. 17 (Șîs caz ~) Caz cerut prin recțiune de anumite verbe. 18 (Teh) Ansamblu de condiții externe invariabile care determină pentru un interval de timp funcționarea sau modul de utilizare a unor sisteme tehnice. 19 (Îs) ~ hidrologic Ansamblul mărimilor variabile caracteristice unei ape sau unui bazin hidrografic. 20 (Îs) ~ hidric Ansamblul fenomenelor de mișcare și de reținere a apei în sol. 21 (Îs) ~ vamal Totalitatea dispozițiilor legale care reglementează modul de stabilire și aplicare a taxelor vamale.

transferat, ~ă a [At: SADOVEANU, O. XXI, 358 / Pl: ~ați, ~e / E: transfera] 1 (D. persoane) Care este mutat dintr-un loc în altul Si: (liv) translocat. 2 (D. angajați) Care este mutat de la o instituție la alta, fără desfacerea contractului de muncă (cu consimțământul sau la cererea salariatului). 3 (D. drepturi, proprietăți, obligații etc.) Care este transmis unei persoane. 4 (D. bani) Virat într-un cont.

STAT² s. n. 1. tabel în care sunt specificate drepturile bănești pe care le au de primit la un moment dat colaboratorii unei întreprinderi sau instituții. ◊ tablou, listă. 2. ~ de organizare (sau de funcții) = tabel cuprinzând posturile necesare unei întreprinderi sau instituții, cu specificarea categoriilor de retribuire corespunzătoare. 3. ~ personal = dosar cu specificarea mutațiilor de serviciu ale unui angajat și actele acestuia. (< lat. status, it. stato, după fr. état)

CONVERTIBILITÁTE (< fr., lat.) s. f. Caracteristică a unei monede de a putea fi schimbată de persoane particulare, companii, instituții financiare cu alte monede, devize-aur, devize-argint, fără restricții sau control guvernamental. C. dă dreptul deținătorului unei bancnote de a pretinde și obliga banca de emisiune de a accepta, la cerere și la paritatea oficială, schimbarea bancnotei respective. C. presupune existența unei economii dezvoltate sau a depozitelor de valori internaționale (aur, dolari S.U.A. etc.).

PACT, pacte, s. n. 1. Tratat încheiat între două sau mai multe state suverane, din care decurg drepturi și obligații reciproce. V. acord (2). Pact de neagresiune. 2. Învoială, scrisă sau nescrisă, între două părți (instituții, persoane). V. convenție, contract, înțelegere. Poporul s-a oțerit de monstruoasa învoire dată lui Zaharaki, ca să facă din sătenii țării robii lui: el cere să se desființeze acel pact de crudă șerbire. ALECSANDRI, T. 1446.

INSTITUȚIONALISM s.n. Curent în economia politică burgheză care consideră că economia politică trebuie să aibă drept obiect studierea anumitor categorii ale suprastructurii politice și juridice și unele fenomene social-economice, denumite impropriu „instituții”. [Pron. -ți-o-. / < fr. institutionnalisme].

LOMBARD¹ s. n. 1. împrumut având drept garanție efecte publice (acțiuni, obligațiuni, titluri de rentă etc.) sau obiecte de valoare depuse ca gaj. 2. instituție de credit care acordă astfel de împrumuturi. (< germ. Lombard, it. lombardo)

STAT² s.n. 1. Tablou în care sunt specificate drepturile bănești pe care le au de primit la un moment dat colaboratorii unei întreprinderi sau ai unei instituții. ♦ Tablou, listă. 2. Stat de organizare (sau de funcții) = tablou care cuprinde posturile necesare unei întreprinderi sau instituții, cu specificarea categoriilor de retribuire corespunzătoare. 3. Stat personal = dosar care cuprinde specificarea mutațiilor de serviciu ale unui salariat și actele acestuia. [Pl. -te. / < lat. status, cf. it. state, fr. état].

ORDONATOR, -OARE I. adj. care pune în ordine, organizează; care dă o imagine sistematică, sintetică. II. s. m. f. ~ de credite = cel care are dreptul de a dispune de creditele bugetare acordate prin bugetul de venituri și cheltuieli al unui stat, al unei instituții. (< fr. ordonnateur)

PERSOANĂ, persoane, s. f. 1. Individ al speciei umane, om considerat prin totalitatea însușirilor sale fizice și psihice; ființă omenească, ins. ♦ În persoană = a) loc. adj. și adv. însuși, personal, singur (fără intermediul cuiva); b) loc. adj. întruchipat, în carne și oase, personificat. + (înv.) Personaj (2). 2. (În sintagmele) Persoană fizică = om considerat ca subiect cu drepturi și cu obligații și care participă în această calitate la raporturile juridice civile. Persoană juridică (sau morală) = organizație, instituție etc. care, având o alcătuire de sine stătătoare și un patrimoniu propriu în vederea îndeplinirii unui anume scop admis de lege, este subiect cu drepturi și cu obligații, deosebit de persoanele fizice care intră în componența acestora. 3. Categorie gramaticală specifică verbului și unor pronume (personal, reflexiv, posesiv, de întărire), prin care se indică vorbitorul, interlocutorul și orice obiect deosebit de vorbitor și de interlocutor; fiecare dintre formele flexionare ale verbului și ale unor pronume prin care se indică raporturile de mai sus. 4. (Rel.) Subiectul care este și își asumă în mod individual substanța comună a lui Dumnezeu: Dumnezeu este unu în trei persoane, Hristos este unu ca persoană. – Din lat. persona, germ. Person, fr. personne.

DIPLOMĂ, diplome, s. f. 1. Act eliberat de o instituție de învățămînt, de o comisie de examinare etc. care certifică pregătirea profesională a unei persoane și îi dă dreptul să poarte un titlu. Diplomă de stat. ▭ Mi-am adus aminte că... ăl mai bun prieten al meu se ofilește cu diploma în buzunar, într-o casă boierească. CAMIL PETRESCU, T. I 40. A dobîndit diploma de doctor în medicină. GHICA, S. 159. Un doctor vestit venise... avea atestate Numai în aur legate, Diplome ce-n academii luase, cum el zicea, Prin țări care niciodată Nu au figurat pe hartă. ALEXANDRESCU, P. 175. 2. Act eliberat unui participant la o expoziție sau la un concurs, prin care se recunoaște calitatea deosebită a lucrărilor expuse sau a probelor date. V. distincție, premiu. 3. (În orînduirea feudală și capitalistă) Act prin care se acordă un titlu de noblețe sau anumite privilegii; hrisov, uric, zapis. Nu erai comandant de fregată decît răpind acest drept unui tînăr meritos care nu avea privilegiul d-tale de a se fi născut cu diploma de nobil tipărită pe spate. CAMIL PETRESCU, T. II 204. Familia Coresilor, originară din Chios... a obținut diplome de la voievozii romîni. ODOBESCU, S. I 360. Lord Paget, vei primi astăzi diplomele de baron. NEGRUZZI, S. III 328.

TEMELIE, temelii, s. f. Partea inferioară a unei construcții (edificiu, coloană, statuie etc.) prin care aceasta se sprijină pe teren; fundație, fundament, bază. Au rămas numai niște urme de temelii. SADOVEANU, O. VIII 220. Subt urgia vijelioasă a apelor, stîncile zguduite din înălțime și smulse de pe temeliile lor de veacuri se rostogoleau prăpăstios în genunile adînci ale văilor. HOGAȘ, M. N. 176. Iar de nu, apoi V-oi zidi pe voi, V-oi zidi de vii, Chiar în temelii. ALECSANDRI, P. P. 187. ◊ Fig. Cosma încă din primăvară pusese temelia pregătirilor de nuntă. SLAVICI, N. I 88. Temelia dreptului și a slobozeniei nu piere în veci. RUSSO, O. 29. A lumii temelie se mișcă, se clătește, Vechile-i instituții se șterg, s-au ruginit. ALEXANDRESCU, M. 5. ◊ Loc. adv. Din (sau pînă în) temelii (sau temelie) = de la (sau pînă la) bază, cu totul. Casa a ars pînă în temelii. STANCU, U.R.S.S. 85. Ai știut și totuși ai tăcut toată vremea, făcu Laura spăimîntată de ceva ce-i zguduia inima din temelii. REBREANU, I. 102. ◊ Expr. A pune temelie = a funda, a întemeia, a iniția, a începe. Impresarii... mulțămiți că au pus temelia teatrului național, se retraseră. NEGRUZZI, S. I 344.