Definiția cu ID-ul 932951:


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

TEMELÍE, temelii, s. f. Partea inferioară a unei construcții (edificiu, coloană, statuie etc.) prin care aceasta se sprijină pe teren; fundație, fundament, bază. Au rămas numai niște urme de temelii. SADOVEANU, O. VIII 220. Subt urgia vijelioasă a apelor, stîncile zguduite din înălțime și smulse de pe temeliile lor de veacuri se rostogoleau prăpăstios în genunile adînci ale văilor. HOGAȘ, M. N. 176. Iar de nu, apoi V-oi zidi pe voi, V-oi zidi de vii, Chiar în temelii. ALECSANDRI, P. P. 187. ◊ Fig. Cosma încă din primăvară pusese temelia pregătirilor de nuntă. SLAVICI, N. I 88. Temelia dreptului și a slobozeniei nu piere în veci. RUSSO, O. 29. A lumii temelie se mișcă, se clătește, Vechile-i instituții se șterg, s-au ruginit. ALEXANDRESCU, M. 5. ◊ Loc. adv. Din (sau pînă în) temelii (sau temelie) = de la (sau pînă la) bază, cu totul. Casa a ars pînă în temelii. STANCU, U.R.S.S. 85. Ai știut și totuși ai tăcut toată vremea, făcu Laura spăimîntată de ceva ce-i zguduia inima din temelii. REBREANU, I. 102. ◊ Expr. A pune temelie = a funda, a întemeia, a iniția, a începe. Impresarii... mulțămiți că au pus temelia teatrului național, se retraseră. NEGRUZZI, S. I 344.