PRĂVĂLI, prăvălesc, vb. IV. 1. Refl. și tranz. A (se) înclina, a (se) apleca într-o parte; a (se) răsturna, a (se) rostogoli; a cădea sau a face să cadă, a (se) arunca în adâncime, a (se) prăbuși, a (se) trânti. ♦ Refl. A fugi în goana mare, a se năpusti la vale; a se repezi spre ceva, a tăbărî, a da buzna. ♦ Refl. (Despre ape) A curge cu repeziciune, căzând de la înălțime; a se revărsa, a se întinde. ♦ Refl. Fig. A se întinde, a se răspândi, a se împrăștia. ♦ Tranz. A arunca; a azvârli. 2. Refl. (Despre vânt, furtună, ploaie etc.) A se dezlănțui cu putere, a se porni cu violență. 3. Tranz. și refl. A (se) surpa, a (se) nărui, a (se) dărâma, a (se) prăbuși. – Din bg. provalja, scr. provaliti.

așterne (aștern, așternut), vb. – 1. A întinde, a extinde, a expune. – 2. A pune pe hîrtie, a scrie. – 3. A acoperi. – 4. A da jos, a trînti. – 5. (Refl.) A fugi în goana mare (se construiește cu dat.). – 6. (Refl.) A-și petrece timpul cu cineva. – 7. A face patul. – Mr. așternu, aștearnire, megl. ștern, șterniri, istr. (a)șternu. Lat. asternĕre (Cipariu, Gram., 107; Pușcariu 151; Candrea-Dens., 105; REW 8248; DAR); cf. alb. stron, piem. sterni „a pava”, tess. sterni „a întinde paie pe jos vitelor”, sard. isterriri „a desface snopii”, engad. sterner. – Der. așternut, s. n. (lenjerie de pat; pat).

OURO PRÉTO, oraș în E Braziliei (Minas Gerais), la 64 km de Belo Horizonte, pe pantele Serrei do Espinhaço, la 1.061 m alt., în bazinul lui Rio Doce; 62,5 mii loc. (1991). Centru agricol și comercial. Turism. Școală minieră (1876). Monumente coloniale baroce (bisericile São Francisco de Assis, Nossa Senhora do Carmo, poduri, fântâni) majoritatea datorate sculptorului Antonio Francisco Lisboa (Aleijadinho), aflate din 1980 în patrimoniul cultural universal. Teatru colonial (restaurat în 1861-62), cel mai vechi din Brazilia. Muzeul Inconfidência. Fundat în 1701 ca așezare minieră (O.P. = „aurul negru”) rămâne întreg sec. 18 centrul celei mai mari „goane după aur” din America de Sud. Devine oraș sub numele de Vila Rica (1711).

goánă (oa dift.) f., pl. e (vsl. *gonŭ, [ca prigoană d. progonŭ] saŭ d. gonesc). Fugărire, urmărire. A lua la goană, a alunga, a hăĭtui. Alergătură, fugă: a trage o goană. Goana mare, galop. Vînătoare cu hăĭtașĭ (hurc). Prigonire, persecuțiune. Goană și prigoană, mare persecuțiune. Nenoroc la un joc de noroc. Împărecherea animalelor bovine.

PRĂVĂLI, prăvălesc, vb. IV. 1. Refl. și tranz. A (se) înclina, a (se) apleca într-o parte; a (se) răsturna, a (se) rostogoli; a cădea sau a face să cadă, a (se) arunca în adâncime, a (se) prăbuși, a (se) trânti. ♦ Refl. A fugi în goana mare, a se năpusti la vale; a se repezi spre ceva, a tăbărî, a da buzna. ♦ Refl. (Despre ape) A curge cu repeziciune, căzând de la înălțime; a se revărsa, a se întinde. ♦ Refl. Fig. A se întinde, a se răspândi, a se împrăștia. ♦ Tranz. A arunca; a azvârli. 2. Refl. (Despre vânt, furtună, ploaie etc.) A se dezlănțui cu putere, a se porni cu violență. 3. Tranz. și refl. A (se) surpa, a (se) nărui, a (se) dărâma, a (se) prăbuși. – Din bg. provalja, sb. provaliti.

BURDUF, burdufuri, s. n. 1. Sac primitiv făcut din pielea (uneori din stomacul) unui animal (capră, oaie, bivol),. în care se păstrează sau se transportă brînză, făină, apă etc. Ți-a adus matale un burduf de brînză prima întîi. SADOVEANU, N. F. 10. ◊ Fig. Burdufuri mari de apă ridică norii suri. LESNEA, I. 30. ◊ Expr. Brînză bună în burduf de cîine v. brînză. Burduf de carte = foarte învățat, tobă de carte. (Neobișnuit la pl.) Grași pedanți, burdufi de carte și de-nvățătură goi... N-am cu voi nici un amestec. MACEDONSKI, O. I 97. A se face burduf (de mîncare) = a mînca foarte mult, a se ghiftui. Se puse deci la mîncare și cum fu lipit de foame... se sătură de se făcu burduf. RETEGANUL, P. I 64. A lega (pe cineva) burduf = a lega (pe cineva) foarte strîns, îneît să nu se mai poată mișca; a lega cobză. Au hotărît să lege burduf bou cu bou și să-i urce în vagon pe brațe, GALAN, Z. R. 162. A da pe cineva în burduful dracului = a lăsa pe cineva în voia lui, a nu-și mai bate capul cu cineva. Și așa, de la o vreme și babele și prietenii, lehămetindu-se, l-au dat în burduful dracului și l-au lăsat pe sama lui. CREANGĂ, P. 142. 2. Sac făcut din stomacul vitelor sau din piele de miel ori de ied, în care se înmagazinează aerul la cimpoi, la armonică etc. Burduful armonicii. ◊ (Prin analogie) Aparat de fotografiat cu burduf. 2. Acoperitoare de piele care, în timp de ploaie, apără picioarele celor din trăsură. O birjă, cu coșul ridicat și cu burduful tras, se oprește din goana mare dinaintea ospătăriei. CARAGIALE, M. 71. ♦ Bocanci cu burduf = bocanci cu limba netăiată, prinsă de restul încălțămintei. 4. Perete ondulat de piele sau de pînză (cauciucată) așezat pe laturile punții de comunicație între două vagoane de călători. 5. Pielea de bășică uscată care, pe vremuri, se întrebuința în locul geamurilor.- Pl. și: burdufe (DELAVRANCEA, S. 125), (s. m., neobișnuit, în expr.) burdufi. – Variante:(Mold.) burduh (SBIERA, P. 178), burdușe (TOMA, C. V. 302, ISPIRESCU, L. 137) și (s. m.) burduși (BIBICESCU, P. P. 336), burduv (CREANGĂ, P. 54, ȘEZ. VII 90), burduvuri, s. n.

GOANĂ, goane, s. f. 1. Fugă mare. Cînd ajunseră unul lîngă celălalt, goana se opri. PREDA, Î. 43. În goana roibului un sol, Cu frîu-n dinți și-n capul gol, Răsare, crește-n zări venind, Și zările de-abia-l cuprind. COȘBUC, P. I 145. Pe un drum luciu ca oglinda, Ionică, înhămat la săniuță, mă duce-n goană. VLAHUȚĂ, O. AL. I 87. [Calul e] cu ochii iuți ca fulgerul, La goană ca vulturul, De-ți înalță sufletul! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 291. ◊ Fig. În goana după profituri maxime, capitaliștii au exploatat crunt clasa muncitoare și țărănimea muncitoare, au ruinat și pauperizat majoritatea populației țării. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 75. ◊ Expr. A o lua la goană = a o lua la fugă. O luă la goană pe chei, cu scrisoarea în mînă, cu capul gol, amețit, beat de emoție. BART, E. 23. A pune (pe cineva) pe goană sau a lua (pe cineva) la (rar în) goană = a pune (pe cineva) pe fugă, a lua (pe cineva) la fugă (v. fugă), a fugări, a goni, a alunga. Ne luam la goană prin șanțuri. SADOVEANU, O. VII 274. Făt-Frumos, deaca văzu că vrăjmașii sînt mai puternici, se repezi din munte și-i puse pe goană. ISPIRESCU, L. 156. Omul... l-a luat la goană [pe lup] cu o furcă de fier. La TDRG. Gonacii cu cai ușori... se întrebuințau spre... a lua în goană pe vrăjmași. BĂLCESCU, O. I 25. ♦ Urmărire, fugărire. Zmeoaica se făcu luntre și punte și trecu. Dete prin foc și prin apă, și după dînșii! tot după dînșii și din goană nu-i slăbea! ISPIRESCU, L. 194. ◊ Fig. De cum am ajuns acasă, goană și prigoană pe capul mieu din partea boieriului. CREANGĂ, A. 158. 2. Vînătoare cu gonaci; p. ext. vînătoare. La goană mare, crezi d-ta că puțini lupi dau cinstea pe rușine? CREANGĂ, P. 121. Haidem, prieteni! Să alergăm La astă goană de urși și cerbi. NEGRUZZI, S. II 96. ◊ Scule de goană = instrumente speciale de care se folosesc pescarii pentru a scoate peștele din ascunziș. Te-am învățat să folosești sculele de goană și cele de zătoane după timp. DAVIDOGLU, O. 25.3. (Învechit, rar; la jocul de cărți) Ghinion, nenoroc. Nimic nu dă o expresie mai proastă figurii omenești decît o goană continuă la cărți. VLAHUȚĂ, O. AL. II 170.

COȘ¹, coșuri, s. n. 1. Obiect de diferite forme, făcut dintr-o împletitură de nuieie, papură, rafie etc., cu sau fără torți, servind la transportarea diverselor obiecte. V. paner, coșniță, coșarcă. Cărau de la Constanța și din capitală trufandale în coșuri de papură. C. PETRESCU, Î. I 8. Țăranii și țărăncile... au adus coșuri cu legume, fructe, flori. SAHIA, U.R.S.S. 161. Să nu lăsați vătaful să ia dijma cu coșul boieresc; să dați dijma cu același coș cu care luați partea noastră. SP. POPESCU, M. G. 23. Îi așeza merinde în coș, sub care puse primeneli. ISPIRESCU, L. 395. ♦ Conținutul unui asemenea obiect. Să-mi dai două coșuri de alune. ȘEZ. IV 171. ♦ (Adesea determinat prin «de hîrtie») Cutie sau coș în care se aruncă hîrtii lipsite de valoare, resturi etc. ◊ Expr. A arunca (sau a da) la coș = a înlătura, a lepăda, ca fiind lipsit de valoare. 2. Unealtă de pescuit de formă ovală, cilindrică etc. făcută din împletitură de nuiele sau mlajă, servind la prinderea peștilor mici. Așeza omul în niște bălți ca acestea ba niște... coșuri, ba niște cotețe. SADOVEANU, Î. A. 109. Săracii din Dorohoi se hrănesc cu pește din Iezer, avînd dreptul... de a prinde pește cu cotețe, coșuri, afară de năvoade. I. IONESCU, D. 56. 3. (La jocul de baschet) Cerc metalic fixat perpendicular pe un panou de lemn și prevăzut cu o plasă, prin care trebuie să treacă mingea pentru a se înregistra un punct. 4. Parte a unei mori mici, în formă de ladă cu gura largă și fără fund, în care se toarnă grăunțele de măcinat. Cînd n-avea de lucru la coșuri, se trăgea într-un colț și se lăsa să-l fure somnul. SLAVICI, V. P. 92. Turna deasupra-n coș Grîu mărunțel de cel roș. ALECSANDRI, P. P. 390. ♦ Pîlnie piramidală la mașina de treierat în care se bagă snopii spre a fi treierați. La coș, pe batoză, e munca cea mai grea. PREDA, Î. 21. ♦ Lada teascului în care se strivesc boabele, semințele etc. 5. Împletitură de nuiele care se așază ca o ladă pe un car, pe o căruță etc. cînd se transportă lucruri mărunte. 6. Acoperămînt de piele sau de pînză al unei trăsuri, care se poate ridica sau strînge cu ajutorul unui dispozitiv; (Mold.) poclit. Picurii [de ploaie] bombăneau în coșurile trăsurilor. C. PETRESCU, Î. II 158. Comăneșteanu scoase capul de sub coșul trăsurii și se uită la ferestrele luminate. D. ZAMFIRESCU, R. 17. O birjă, cu coșul ridicat și cu burduful tras, se oprește din goana mare dinaintea ospătăriei. CARAGIALE, M. 71. 7. (Adesea determinat prin «al pieptului») Cavitatea toracică; torace. Simți, o căldură ș-o amărăciune în coșul pieptului. SADOVEANU, P. S. 100. Mă doare în coș și parcă mi se îneacă sufletu. BUJOR, S. 75. În coșul pieptului simțea o durere grea și îndesată care-i curma viața. VLAHUȚĂ, O. A. 110. ◊ Expr. A fi rupt (sau fript) în coș = a fi foarte, flămînd. Așteptau cu neastîmpăr, fiind rupți în coș de foame și de sete. CREANGĂ, P. 261. (Regional) A fi tare în coș = a fi sănătos, zdravăn. Luminată împărăteasă! măria-ta ești tare în coș, și pe la noi nu-i obiceiul acela ca să se trimeată după moașă ca să ajute la născut. SBIERA, P. 109. 8. Canal îngust făcut în zid și trecut prin acoperișul unei case, prin care iese fumul de la sobă, de la vatră etc. (v. horn); canal sau mic tub izolat prin care se evacuează fumul rezultat dintr-o ardere. Cîți nu sînt. din aceia care n-au văzut coșul fabricii. SAHIA, N. 31. Amîndoi s-au oprit, privind cu admirație un vapor cu două coșuri, ancorat pe malul opus. BART, E. 94. Două scînteioare se strecurară pe coș și picară în grădină. ISPIRESCU, L. 65. Să nu-i scoață pe ferestri, ci pe coș să-i tragă-n sus. PANN, P. V. II 37.

IUREȘ, iureșuri, s. n. Asalt, năvală, atac; mers impetuos; fugă, goană mare. Într-un iureș neașteptat năvăli, printre oameni, pe ușă afară. DUMITRIU, N. 179. Se ferea numaidecît în lături, căci altminteri, în iureșul vostru, l-ați fi strivit. PAS, Z. I 188. ◊ Loc. adv. În iureș = repede, în goană, impetuos. Prin pădurosul Maramureș, Pe drumul desfundat de ploi, Un camion sălta în iureș Spre Baia Borșa. DEȘLIU, M. 8. ◊ Expr. A da iureș (sau iureșul) = a da năvală, a năvăli. În ceea ce privește atacul pe puntea inamică, asta depinde de modul în care se dă iureșul. CAMIL PETRESCU, T. II 183. Zburam, loveam, dam iureș și-n crunta bătălie Mă zvîrcoleam întocmai ca trăznetu-n mînie. MACEDONSKI, O. I 252. – Variante: iurăș (SADOVEANU, O. VI 56), iuruș (GHICA, S. 16) s. n.

NARĂ, nări, s. f. 1. Fiecare dintre cele două orificii exterioare ale nasului, prin care respiră și miroase omul și unele animale. Șoimaru simți pătrunzîndu-i în nări mirosul iute al gunoiului. SADOVEANU, O. VII 144. Cîinele o luă la goană, cu nările lărgite. C. PETRESCU, S. 37. ◊ (Metaforic) Locomotiva a intrat în gara supraîncărcată, împroșcînd pe nări fîșii de aburi. SAHIA, N. 51. ◊ Expr. Cu nările (sau nara) în vînt = a) (despre cai) cu gîtul întins, în goană mare. Roibii cu nările-n vînt Vor trece-n sălbatec galop. COȘBUC, P. I 154; b) (despre oameni) mîndru, țanțoș, sigur de sine. A se umfla în nări sau a-și umfla nările = a se făli, a se ține mîndru; a-și da importanță. Cel mai mare... Se rădică în scări, Se umflă în nări Și-și face ochii roată Peste oștirea toată. SEVASTOS, N. 110. Și prostatecele nări Și le umflă orișicine în savante adunări Cînd de tine se vorbește. EMINESCU, O. I 134. 2. Tub de fontă sau de fier care merge de la puntea unei nave la unul din borduri și prin care trece lanțul ancorei. [Bricul] Mircea, desfăcut din legăturile de la uscat, se mișcă încet, trăgîndu-și pe nară, c-un zăngănit fioros, lanțul ancorei. BART, S. M. 14. – Pl. și: (1) nare (ALECSANDRI, P. III 12). – Variantă: nare (DELAVRANCEA, S. 183, ALECSANDRI, P. P. 91) s. f.

PRĂVĂLI, prăvălesc și prăvăl, vb. IV. 1. Refl. A se duce de-a rostogolul pe un povîrniș; a se rostogoli, a se precipita. Ai zice că stau să se prăvale pilcurile de brazi și fagi din coasta muntelui. I. BOTEZ, ȘC. 223. Pe unele locuri, ne uităm cu frică-n sus, la stîncile ieșite din zid, gata să se rupă și să se prăvale peste noi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 133. Stînca stă să se prăvale În prăpastia măreață. EMINESCU, O. I 54. ◊ Fig. Cît de zdrobite mi se prăvăleau. gîndurile, ca într-un potop de întuneric, în viitoarea pustiitoarei vremi. VLAHUȚĂ, N. 122. ♦ Tranz. A rostogoli, a da de-a rostogolul, a arunca la vale. Măi slăbănogilor, eu pe voi vă pălesc în numele tatălui și vă prăvălesc cu piciorul în rîpă. SADOVEANU, E. 123. Peste piuă prăvăli o bucată de stînca. EMINESCU, N. 7. ◊ Fig. Cei doi tovarăși au început a prăvăli la vale spre stină chemări lungi și repetate. SADOVEANU, O. L. 176. ♦ (Despre ființe) A fugi în goana mare, a se năpusti ja vale; a năvălii a se repezi spre ceva. Ilie sări din drum în tufișuri și începu să se prăvălească la vale către sat. DUMITRIU, N. 203. S-au prăvălit de pe culmi, rotindu-și săbiile, călăreții. GALAN, Z. R. 68. Străinul se prăvăli spre cal și slugile lui pedestre îl aburcară în șa. SADOVEANU, O. VII 32. ♦ (Despre ape) A curge cu repeziciune, căzînd de la înălțime. Se auzea... glasul unui pîrîuaș ce venea ca și noi din deal în vale, prăvălindu-se și izbindu-se de cele stînci. CREANGĂ, A. 31. Pîraie răpezi... se prăvălesc în cataracte printre acele amenințătoare stînci de piatră. ODOBESCU, S. III 516. ♦ Fig. A se întinde, a se revărsa. Un fuior de fum... se prăvale peste grădinile prăfuite, învăluindu-le într-o ceață cenușie. REBREANU, I. 10. Trandafirii împreună cu glicinele... se prăvălesc de-a lungul zidurilor. MACEDONSKI, O. III 91. 2. Refl. (Despre vînt, ploaie) A se dezlănțui cu putere. S-a prăvălit de pe muntele cel mare un vînt rece, trăgînd după dînsul nouri negri și vîrtejuri de ninsoare: SADOVEANU, B. 128. 3. Refl. A cădea, răsturnîndu-se (peste ceva). V. surpa, dărîma, răsturna. Brazdele se prăvăleau, drepte, grele, mirositoare. REBREANU, I. 53. Toate s-au prăvălit pe punte și clopotul bordului începu să bată într-o dungă. BART, S. M. 52. Două ziduri din palat se prăvălesc de izbirile artileriei. BĂLCESCU, O. II 45. ◊ Fig. Lumea veche se prăvălește și pe a ei dărîmături slobozenia se înalță. RUSSO, O. 23. 4. Tranz. A răsturna, a da peste cap. După ce-am adus-o aici numai într-o fugă de cal... cînd la plată... vrea să-mi mănînce dreptul, sub cuvînt c-am prăvălit-o [cu căruța] de cinci ori. ALECSANDRI, T. I 216. Acest pîrîiaș... se face atît de mare, încît adese prăvale carele încărcate. NEGRUZZI, S. I 316. 5. Tranz. (Cu privire la ființe) A doborî, a culca la pămînt, a trînti. Au sărit în spinarea turcului, l-au prăvălit la pămînt. STANCU, D. 22. Calul i se poticni și-l prăvăli. SADOVEANU, O. VII 32. Vînătorul întinse arcul și, cînd zbură săgeata, prăvăli fiara sălbatică. ISPIRESCU, L. 141. ◊ Refl. Trupul se prăvăli în lături și calul se opri tremurînd și sforăind. SADOVEANU, O. VII 13. Baba tace și înghite, iar moș Anghel se prăvălește pe-o coastă în bătaia focului, se uită poznaș la babă. DUNĂREANU, CH. 87. ◊ Fig. A închis ochii și s-a prăvălit iarăși în fumuiagul lui cu. știme de iad. POPA, V. 156. 6. Tranz. (Învechit) A înfrînge, a răpune. De trei ori romînii împinseră și prăvăliră pe turci și de trei ori fură respinși înapoi. BĂLCESCU, O. II 90.

PUȚIN², -Ă, puțini, -e, adj. 1. (În opoziție cu mult²) Care este în cantitate mică, nițel, oleacă, un pic. Puțin păr alb la tîmple, puțină chelie în creștet... Încolo, nu prea multă schimbare. C. PETRESCU, C. V. 103. Dar ia mai aveți puțină răbdare. CREANGĂ, P. 262. Unde este vorbă multă, acolo e treabă puțină. ◊ Expr. Puțin la minte = prostuț. Puțin la simțire = nesimțitor. Un bou ca toți boii, puțin la simțire... Dobîndi-n cireadă un post însemnat. ALEXANDRESCU, M. 353. ♦ (Substantivat, n. sg.) Cantitate mică, lipsită de importanță. Profităm mai mult de puținul ce-l dobîndim cu anevoință, decît de multul ce-l dobîndim foarte lesne. BOLLIAC, O. 261. Mult a fost, puțin a rămas. ◊ Expr. A lipsi (sau a rămîne, a fi) puțin să... sau puțin de nu... = a fi cît pe ce să..., a fi pe punctul de a... Aici, pe prispa unui rotari, puțin de nu era să rămînem chiori. CREANGĂ, A. 125. Puțin au lipsit să moară de frică. DRĂGHICI, R. 161. Pentru puțin! formulă de răspuns la o mulțumire. 2. Care nu e de ajuns; insuficient. Dacă în postul de advocat al statului s-ar numi același d. Cațavencu?... – E puțin, onorabile. CARAGIALE, O. I 136. Slobozind însă pre ostași pe la casele lor, [oștile] le mărginise în puțin număr. NEGRUZZI, S. I 143. 3. (În opoziție cu mare) De proporții și dimensiuni mici, cu volum redus; mic; fig. neînsemnat. A putut trimite cu primejdie mai puțină decît oricînd răvașul său. SADOVEANU, Z. C. 109. Unde-i hornul mare, fumu-i puțin, se spune despre cei lăudăroși. ◊ Expr. (Om) puțin la trup = (om) scund (și subțire), mic, firav. ♦ De mică intensitate. Tîrziu, cînd conteni zloata, vorbi iar, cu mai puțină asprime. SADOVEANU, B. 30. 4. (Despre noțiuni de timp) De durată mică, scurt. Și tinereță cu tinereță găsindu-se, fiecare își agonisește un dram de plăcere în puțina și trecătoarea noastră viață. SADOVEANU, N. P. 102. Ce socoți, Bogdane, zise după puțină tăcere, izbîndi-vom oare? NEGRUZZI, S. I 138. Lutul... în puțină vreme s-au făcut ca un zid prea tare. DRĂGHICI, R. 164. 5. (Cu valoare de numeral nehotărît, mai ales la pl.) în număr mic; cîțiva. Sălbăticiuni aripate zburau puține și cu grabă prin văzduh. SADOVEANU, N. P. 205. O ceată mai mare de fete Au prins pe flăcăi, mai puțini. Și-aprinsă e lupta-ntre cete, Și toți de zăpadă sînt plini. COȘBUC, P. II 47. La goană mare, crezi d-ta că puțini lupi dau cinstea pe rușine, lăsîndu-și pieile zălog? CREANGĂ, P. 121. ◊ Loc. adv. În puține zile = peste cîteva zile; în cîteva zile. Rănit în războaie, soldatul căzuse, Și-n puține zile chinuit muri. ALEXANDRESCU, M. 139. În puține zile au lărgit peștera. DRĂGHICI, R. 54. ◊ (Substantivat) Unde mai pui că puțini se vor mai întoarce dintre cei prinși dincolo de baraj. CAMIL PETRESCU, U. N. 412. Cîți puțini au mai rămas... s-au împrăștiat care încotro. CARAGIALE, O. III 194. Toate merg cu capu-n jos; unul macină la moară; puțini suie, mulți coboară. CREANGĂ, P. 248.

ZĂLOG, zăloguri și zăloage, s. n. (Învechit) 1. (Construit de obicei cu verbele «a pune», «a da», «a lua», «a opri», «a ține» etc.) Amanet, garanție, gaj, chezășie. A venit cu cîteva lucruri să le puie zălog în mîna părintelui, ori să le lăse drept plată pentru slujbele sfinte. SADOVEANU, P. M. 161. Mai aveam eu... o goarnă! Dar mi-a luat-o perceptoriu zălog... pentru un rest de parale. MIRONESCU, S. A. 29. Am înțăles că ești talpa-iadului. Na sumane din spinare zălog. ALECSANDRI, T. 1557. ◊ (Rar, gajul este o persoană) Unii băieți se și mutară de la Tirțec (mai 1862), dar Eminescu nu putu face același lucru pentru că, neplătindu-i-se costul, gazda îl oprise zălog. CĂLINESCU, E. 77. Dacă nu mi-a plăcea nimic din ce mi-i spune, să-mi rămîi zălog pe o sută de galbeni. SADOVEANU, D. P. 15 5. ◊ Fig. Cu sufletul rămas zălog. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 232. ◊ Expr. A-și lăsa pieile zălog = a cădea în mîinile dușmanului; a-și pierde viața, a se lăsa omorît. La goană mare, crezi d-ta că puțini lupi dau cinstea pe rușine, lăsîndu-și pieile zălog? CREANGĂ, O. A. 121. ♦ Sechestru; ipotecă. Se urcă oratorul la tribună, Fiecare se întreabă: oare ce-o să ne mai spună? Ascultați-l: «Astăzi țara, domnilor, e fericită...Sîntem una: azi covorul este frate cu țolinca; De zălog și de bătaie a scăpat acum opinca». BELDICEANU, P. 118. 2. Lucru (rar persoană sau grup de persoane) lăsat cuiva ca garanție. Viteze Tomșa, iată copilul tău iubit! Am respectat zălogul, odor neprețuit, Și l-am păstrat în viață cu dragoste, cu bine, Cum merită odrasla unui viteaz ca tine. ALECSANDRI, T. II 190. Boierii cei mici, către care domnul se arăta cu dragoste, îl îndemnară atunci ca să trimiță pe boierii cei mari, cu familiile lor, zălog la turci. BĂLCESCU, O. I 87.

frumoasă, frumoase, (frumușea), s.f. – (mit.) Frumoase, personaje fantastice din mitologia românească, identificate ca semidivinități ale vântului, apte să stârnească furtuni. Sunt imaginate ca niște vârtejuri care ridică frunzele și fânul în aer sau lumini care plutesc deasupra apelor. Alte denumiri: Iele, Mândre, Milostive, Zâne, Șoimane, Vântoase etc. „Frumușelile acele-s vânturi rele. Pe cine prind îi iau puterea din mâini și din picioare, îi îmbolnăvesc de boli grele. Sunt vânturi care ridică fânul și frunzele către ceri și nori. Nu-i bine a da în urma lor și în vârtejul lor. Nu-i bine a zâce hâd de ele, numai să le lauzi și zici: Frumoase, frumoase sunteți, / Frumoase de când vă aveți. Așa se mai potolesc și nu să învârtesc așa rău, că te pot bate cu capul de pământ și să rămâi ca vai de tine. Cine face pânză vinerea sau în Vinerea Milostivelor, le ia pânza și o duc și o bagă prin tufe și prin turnul bisericii și nu mai aleg nimic din ea” (Ileana Ivănciuc, 83 ani, Cornești, cf. Bilțiu,1999: 261). „Când o fost în mniedz de mniedz de cale, / S-o tâlnit cu marele, / Cu tarele, / Cu dzâna, / Cu presâna /... / Cu vântoasele, / Cu frumoasele, / Cu tătă gloata lor. / În față i s-o uitat / De păr sus l-o ridicat...” (Papahagi, 1925: 286; Săcel). „Frumoasele cred că sunt niște nimfe ale văzduhului, îndrăgostite mai deseori de tineri mai frumoși decât ele. Din această pricină, dacă un tânăr este lovit dintr-o dată de paralizie sau dambla, cred că acest rău nu vine de la nimeni altu decât de la aceste frumoase și zic că în acest chip pedepsesc ele, iubirea transformată în ură și furie, pentru nesupunerea iubiților lor” (Cantemir, Descriptio Moldaviae, ed. 1973: 341). Ielele sunt niște duhuri, în chip de fete tinere, 3, 5, 7, 9 sau 12 la număr, de o frumusețe uimitoare. După unii au aripi, sunt îmbrăcate în alb, de sus până jos, au zale pe piept și clopoței la picioare. Umblă despletite și capul le e împodobit cu flori. (...) Trăiesc în păduri depărtate și în zăvoaie. Se hrănesc cu flori și beau apă din izvoare (vezi studiul lui Candrea, 1944: 183-186). Despre originea lor, Vulcănescu (1985: 428) susține că ar fi „suflete de femei care au fost vrăjite”, sau „fiicele lui Rusalin-Împărat” sau „cele trei fete ale lui Alexandru Machedon (Catrina, Zalina și Marina) care găsesc o sticlă de apă vie, o beau și încep să zboare năluce în cer”. ♦ (top.) Frumușeaua, deal în Bârsana (Vișovan, 2005); Frumușeaua, pârâu ce izvorăște din Munții Pop Ivan (Munții Maramureșului), desparte Muntele Șerban de Paltinu, ocolește Paltinu Mare (925 m) și se varsă în Vișeu, în apropiere de loc. Crasna Vișeului. Are o lungime de 14 km. „Odată numai văd că din pădurile de pe Valea Frumușelelor vine fugind în goană mare un cal sur” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 95). – Lat. formosus „frumos” (Pușcariu, CDDE, DA, cf. DER; DEX, MDA). Cuv. rom. > pol. frymušny „capricios, delicat” (DER).

STICLĂ, (II) sticle, s. f. I. Substanță amorfă, dură la temperatura camerei, de obicei transparentă și incoloră, alcătuită dintr-un amestec de silicați de calciu și de sodiu (uneori și de alte metale), obținută prin topirea împreună a silicei, a carbonatului de calciu și a carbonatului de sodiu cu compuși ai metalelor respective. Merse... pînă la un munte de sticlă. RETEGANUL, P. V 37. Și mai merse ce mai merse, și ajunse la palaturile zmeoaicei. Aceste palaturi erau cu totul și cu totul de sticlă și strălucea, de la soare te puteai uita, dară la dînsele ba. ISPIRESCU, L. 194. Mi-a vîndut o sticlă proastă drept un diamant curat. ALEXANDRESCU, M. 386. ◊ (Metaforic) Vedeam aproape, înaintea morii, o sticlă întinsă de apă neclintită. SADOVEANU, O. VI 12. ◊ (Adverbial) Aici după trei zile de uragan s-a așezat pe ger uscat și senin sticlă. CARAGIALE, O. VII 112. ♦ Sticlă de cuarț = substanță obținută prin topirea cuarțului, rezistentă la variații de temperatură și transparentă la razele ultraviolete; se folosește la fabricarea lămpilor de cuarț. II. Obiect făcut din sticlă (I). 1. Vas, de obicei de formă cilindrică, înalt, cu gît îngust, servind pentru păstrarea lichidelor; butelie. Acum stați adunați lîngă vatră, Beți dintr-o singură sticlă țuica nu prea tare. BENIUC, V. 24. Drumurile și potecile erau pustii. Ferestrele crîșmelor degeaba arătau covrigei uscați în gîturi de sticle cu băuturi colorate. Aveau un aer de părăsire și dezolare. SADOVEANU, B. 162. Am deschis desagii mei și am scos... azimă, friptură, ceva plăcintă și o sticlă de vin. GALACTION, O. I 88. Trei mere lîngă o pălărie de pai și o sticlă de doctorii. C. PETRESCU, C. V. 90. ♦ Cantitatea de lichid conținută în vasul descris mai sus. După șase sticle de vinul cel vechi de zece ani, subprefectul nu mai cunoștea dacă a șaptea era tot acela. BUJOR, S. 118. 2. Placă subțire de sticlă (I) cu care se închide golul ferestrelor, al anumitor dulapuri etc.; geam. În vitrine elegante, sub sticle groase sînt expuse obiecte de aur – arta rară a antichității. STANCU, U.R.S.S. 121. Se înălță în vîrful picioarelor să privească înăuntru, prin fereastra cu geamurile turburi... Așa, cu fruntea lipită de sticlă, rămase privind îndelung. C. PETRESCU, S. 34. O beșică-n loc de sticlă e întinsă-n ferestruie printre care trece-o dungă mohorîtă și gălbuie. EMINESCU, O. I 84. 3. (De obicei determinat prin «de lampă») Glob de sticlă (I), cu gît lung, care protejează flacăra lămpii de petrol. Femeia puse sticla la lampă, o ridică sus și veni cu ea în mînă. DUMITRIU, N. 233. În rafturi... stăteau în picioare sticle de lampă. id. P. F. 48. Lampa fumega și ziarul se arsese în jurul gîtului sticlei. CAMIL PETRESCU, O. II 564. 4. (Uneori determinat prin «de ochelari») Lentilă pentru ochelari; p. ext. (la pl., depreciativ) ochelari. Nu știu cum mă întorc cu ochii înapoi, și pe cine gîndești că văz la masa de la spate?... Bagabontul, nene, cu sticlele în ochi, cu giubenul în cap și cu basmaua iac-așa scoasă. CARAGIALE, O. I 10. ♦ (Numai la sg., depreciativ) Monoclu. Odată vine în goana mare beiul în trăsură de la vînătoare. Stătea răsturnat pe perne, cu sticla-n ochi și cu cîinii lîngă el. DUMITRIU, B. F. 26. – Variantă: (Mold.) steclă (SADOVEANU, Î. A. 177) s. f.

FUGĂ. Subst. Fugă, fuguță (dim.), goană, alergare, alergătură, cursă, zbughire; sprint. Alergător, sprinter; fugar. Adj. Fugător (rar), fugăreț (reg.), fugar, fugaci; alergător. Vb. A fugi, a goni, a alerga, a merge în fugă; a fugi (a alerga) în goana mare, a trage o fugă, a fugi (a alerga) mîncînd pămîntul (de mănîncă pămîntul), a fugi ca tăunul cu paiul, a fugi (a zbura) ca gîndul, a alerga (a fugi) cu burta la pămînt, a se duce duluță (reg.), fuge (merge) de-i pîrîie (sfîrîie) călcîiele; a fugi întruna, a (o) ține numai (tot) o fugă; a o lua la fugă, a o apuca la fugă, a-și lua călcîiele (picioarele) de-a umeri (fam.), a o tuli (pop. și fam.), a o șterge, a o șterpeli (fam.), a o lua la picior, a o lua la sănătoasa, a o croi la fugă, a cîrpi (de-a) fuga, a o cîrpi de fugă, a o împunge la (de) fugă, a întinde o fugă, a (o) întinde (la drum), a o pîrli la (de) fugă, a o rupe la (de) fugă (la goană, la sănătoasa, de-a fuga), a se duce pe urlați, a o tunde (fam.), a-și lua tălpășița (catrafusele), a spăla putina, a o tuli la (de) fugă (la sănătoasa, la vale) (pop. și fam.), a o tivi la fugă (de fugă, fuga). Adv. În fugă, în fuga mare, într-o fugă, fuga, fuga-fuguța. V. dispariție, evitare, grabă, mișcare, viteză.

mânca [At: PSALT. HUR. 83^v/5 / Pzi: 1 mănânc, (reg) mânânc, mânc, 2 mănânci, (reg) mânânci, mânci, 3, 6 mănâncă, (reg) mânâncă, mâncă, 4 mâncăm, 5 mâncați / E: ml manducare] (Fșa) 1 vt (C. i. alimente) A mesteca în gură și a înghiți pentru a-și potoli foamea Si: a consuma, a se hrăni. 2 vt (Pop; îf) Mănânci? Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 3 vt (Pfm; îe) A – ca în târgul (sau ca în satul) lui Cremene (sau ca în codru) A mânca fără socoteală. 4 vt (Pfm; îe) A ~ cât (sau ca) un lup (sau cât patru, cât șapte, cât un turc din cei calici, ca o căpușă, ca o lăcustă, ca un popă, ca diacul la pomene, de parcă n-a văzut fir verde) A mânca mult și cu lăcomie. 5 vt (Pfm; îe) A ~ ca o pasăre (sau ca o vrabie) A mânca puțin. 6 vt (Pfm; îe) A ~ de-a gata A profita de munca altuia. 7 vt (Pfm; îe) A avea ce ~ A avea din ce trăi. 8 vt (Pop; îe) A ~ pâinea (sau pâinea și sarea, pita) cuiva A fi găzduit, întreținut de cineva. 9 vt (Pop; îae) A fi în slujba cuiva. 10 vt (îae) A se folosi de binefacerile cuiva. 11 vt (Pop; îe) A ~ pâine și sare (de pe un talger) cu cineva (sau împreună) sau a ~ toți o pâine și o sare ori a ~ (cu cineva sau toți) dintr-un blid (sau dintr-o zeamă) A trăi la un loc Si: a conviețui. 12 vt (Pop; îae) A se afla în raporturi de strânsă prietenie cu cineva. 13 vt (Pfm; îe) A fi ~t pâine (sau pită) din multe cuptoare sau a fi ~t (mai) multe paști (sau mai mulți crăciuni decât cineva) A fi mai bătrân. 14 vt (Pop; îae) A fi cu mai multă experiență. 15 vt (Pop; îe) A ~ singur bucatele și a lăsa altora zeama A trage singur foloasele. 16 vt (Pfm; îe) A-și ~ de sub unghii (sau de sub unghie, de sub tălpi, de sub dânsul) A fi foarte zgârcit. 17 vt (Reg; îe) A ~ borșul (sau asmațuchi, calupul, lumânarea, mucul, schimbeaua, șofranul) cuiva A se păcăli. 18 vt (Pfm; îe) A ~ răbdări prăjite (sau ciuperci, coaste fripte) A nu mânca nimic Si: a răbda. 19 vt (Pfm; îe) A ~ praz (sau borș, haram, rahat, ciuperci) A minți. 20 vt (Pfm; îae) A flecări. 21 vt (Pfm; îe) (Parcă) a ~t bureți (sau ciuperci, ceapa-ciorii, laur, măsălar) Parcă e nebun. 22 vt (De obicei în imprecații; pfm; îe) A-i – colacul (sau colacii, coliva) cuiva sau a-i ~ (cuiva) din colivă A vedea mort pe cineva. 23 vt (Pfm; îae) A omorî. 24 vt (Pfm; îe) Îi mănâncă câinii (sau rațele) din traistă (sau din buzunar) Se zice despre un om mic de statură. 25 vt (Pfm; îae) Se zice depre un om prost, bleg. 26 vt (Pfm; îe) A ~ foc pentru cineva A face orice pentru a servi pe cineva. 27 vt (Pfm; îae) A-și pune viața în primejdie pentm cineva. 28 vt (D. cai; pfm; îe) A ~ foc (sau jăratic) A fi foarte iute. 29 vt (Pfm; îe) A ~ nori de... A fi extraordinar de... 30 vt (Reg; îe) A ~ pământ de durere A suferi peste măsură. 31 vt (Reg; îe) A ~ lut și pământ A tăgădui cu încăpățânare. 32 vt (Pfm; îe) A ~ piatră A răzbi toate greutățile. 33 vt (Pfm; îe) A-și ~ averea (sau banii, aurul) cu lingura A cheltui fără măsură. 34 vt (Pfm; îae) A fi foarte bogat. 35-36 vtr (Îe) A ~ (cuiva) sau a-și ~ (cu cineva sau cu ceva) viața (sau zilele, tinerețele, norocul etc.) A(-și) irosi existența. 37-38 vtr (Îvr; îe) A ~ (cuiva sau a-și ~) capul A (se) distruge. 39 vt (Pfm; îe) A-și ~ credința (sau omenia, lefteria, reg, leanca) A-și pierde prestigiul, cinstea. 40 vt (Pfm; îe) A-i ~ inima (sau sufletul cuiva) A necăji pe cineva peste măsură. 41 vt (Pfm; îe) (Îți vine) să-l (sau s-o) mânânci (din ochi ori de viu, de vie) Se spune despre o persoană frumoasă, atrăgătoare. 42 vt (Pfm; îe) ~ți-aș ochii sau ~(-mi)-te-aș Exprimă afecțiunea față de interlocutor, căutând să-i câștige bunăvoința. 43 vt (Pfm; îe) Mănâncă-l fript sau mănânc-o friptă Formulă care exprimă disprețul față de cineva sau ceva, precum și hotărârea de a renunța să mai facă ceva. 44 vt (Îe) A ~ bătaie (sau trânteală, chelfăneală etc.) A fi bătut. 45 vt (Pex; îae) A fi învins într-o luptă, la o întrecere, la un joc de societate etc. 46 vt (Îe) A ~ pumni (sau palme, bastoane etc.) A fi bătut. 47 vt (Fig; îae) A fi aspru certat. 48 vt (Pfm; îe) A fugi (sau a alerga) mâncând pământul (sau de mănâncă pământ ori pământul) sau a ~ pământ (ori pământul) (fugind ori alergând) A fugi foarte repede, în mare goană. 49 vt (Îe) A crede că tot ce (sau toate câte) zboară se mănâncă A-și imagina că poate obține orice. 50 vi A se hrăni. 51 vt (Fam) A trăi din... 52 vt (C. i. bunuri materiale) A lua. 53 vt (C. i bunuri materiale) A-și însuși pe nedrept. 54 vt (C. i. bunuri materiale) A cheltui. 55 vt (îvp; c. i. oameni, popore) A jecmăni. 56 vt (Fig; c. i. sentimente de durere, de necaz etc.) A suferi. 57 vt (îvr; c. i. otravă) A se otrăvi. 58 vt (Fam; la jocul de șah; c. i. piese) A câștiga de la adversar. 59 vt (Fam; c. i. sunete, litere sau cuvinte) A omite în vorbire sau în scris. 60 vt (D. animale și păsări sălbatice) A rupe prada în bucăți. 61-62 vtr (Pop; îe) A ~ carne de (sau din) om ori a-și ~ din carne (sau carnea de pe el) A fi crud (cu alții sau) cu sine. 63 vrr (Pop) A se bate. 64 vrr (Fig; d. indivizi sau colectivități) A se certa. 65 vrr (Fig; d. indivizi sau colectivități) A se dușmăni. 66 vrr (Fig; d. indivizi sau colectivități) A se prigoni. 67 vrr (Fig; d. indivizi sau colectivități) A-și face rău. 68 vrr (Reg) A se cicăli. 69 vt (D. insecte) A pișcă. 70 vt (Precedat de un ppr la Ac; subiectul este o parte ale corpului) A produce senzație de mâncărime, însoțită de nevoia de a se scărpina. 71 vt (Pfm; îe) A-l ~ palma dreaptă A simți o senzație de mâncărime în palma dreaptă, semn că va trebui să dea o sumă de bani. 72 vt (Pfm; îe) A-l ~ palma stângă A simți o senzație de mâncărime în palma stângă, semn că va primi o sumă de bani. 73 vt (Pfm; îe) A-l ~ spinarea (sau pielea, pop, cojocul) A se comporta ca și cum ar cere să fie bătut. 74 vt (Pfm; îe) A-l ~ mâna (sau palma) A fi dornic, nerăbdător să bată pe cineva. 75 vt (Pfm; îe) A-l ~ tălpile A nu avea atâmpăr să stea într-un loc. 76 vt (Pfm; îe) A-l ~ (pe cineva) să... A simți impulsul, îndemnul să... 77 vt (C. i. un lucru necomestibil) A roade cu dinții. 78 vt (D. viermi, molii, agenți fizici sau chimici) A distruge. 79 vt (D. boli) A distruge treptat. 80 vt (Fig; d. nenorociri, stări sufletești etc.) A chinui. 81 vt (Pop; îe) L-a băgat mumă-sa în ladă și l-au ~t moliile Se spune despre cei care au fost răsfățați de părinți. 82 vt (Pop; îae) Se spune despre un om urât și ciupit de vărsat. 83 vt (Reg; îe) A fi ~t ca alba (sau iapa) de ham A fi sătul, plictisit de ceva. 84 vr (Reg; îe) A se ~ cu lucrul A se speti muncind. 85 vt (Pfm; îe) A ~ cartea A învăța bine și cu ambiție. 86 vt (Rar; d. ape, galerii etc.) A săpa, găurind un teren. 87 vt (Fig) A face să dispară. 88 vt (Fig) A nimici.

MÎNCÁ vb. I. Tranz. (Folosit și a b s o l.) 1. (Complementul indică un aliment) A mesteca în gură și a înghiți (spre a-și potoli foamea); a folosi în alimentație, a consuma. Se uscă înrima mea că uitai a mînca pînrea mea. PSALT. HUR. 83^v/5. Luo pănre și. . . începu a mînca. COD. VOR. 94/3, cf. 49/13. Mărăncu measerii și satură-se. PSALT. 38, cf. 208. Fericit amu cine are a mînca mîncare. CORESI, EV. 419, cf. 21, 25, 51. Avram va să dea mie carne de berbeace, de să mîrăncu (cca 1 600). CUV. D. BĂTR. II, 191/23. Să-i dai pîine să mânînce (a. 1600-1625). GCR I, 66/3, cf. 90/32. Carne. . . să nu mănînce. PRAV. GOV., ap. GCR I, 90/32, cf. PRAV. 128. Nu-ș spală mînile sale cînd mănîncă pîine. N. TEST. (1648), 19^v/32. Mîncăm de ne săturăm. DOSOFTEI, V. S. octombrie 80^v/35. N-au fost leage să mănînce cineva azimă (a. 1699). GCR I, 330/37, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 226. De la doisprezăce ani înainte să nu mănînce pești (a. 1750). GCR II, 67/14. Au mîncat cu poftă cîteva cartofle. DRĂGHICI, R. 138/20. Mă culc cu dînsu alăturea, mănînc cu dînsu. ALECSANDRI, T. 615. Și mînîncă fata la plăcinte și mînîncă, hăt bine. CREANGĂ, P. 290, cf. 210, 289, 313. Vă trimit un pachețel cu zaharicale: să le mlncați sănătoși! CARAGIALE, O. VII, 200, cf. ODOBESCU, S. III, 10. Ce s-ar face popii, de-ar fi să nu murim? . . . Dar cei cîți ne mănîncă cu poftă din pomană? MACEDONSKI, O. I, 43, cf. SADOVEANU, O. II, 405. Îmi reamintesc cum mîncam bucățica aceea de pîine. SAHIA, N. 32. Parc-aș mînca ceva bun, ceva rar. CĂLINESCU, E. O. II, 179. Oamenii mîncau . . . hartane de pui. CAMIL PETRESCU, O. III, 176. Am un păr cu pere moi Și le-om mînca amîndoi. JARNIK-BÎRSEANU, D. 48. Nu-mi tignește nici ce mînc. id. ib. 89, cf. 118, 120, 162, 183, 317, 394, 462, 506. ◊ (În proverbe și zicători) Cine va să mânînce miezul, trebuie mai întîi să spargă coaja. ZANNE, P. I, 226. Nebunii dau mese și înțelepții mănîncă. id. ib. 647. Nu e nebun cel ce mănîncă șapte pîini, ci cel ce i le dă. PANN, P. V. I, 129/19, cf. ZANNE, P. IV, 43, 80. De vei să mănînci pîne, nu-ți bate joc de tărîțe. ZANNE, P. IV, 50. Cazi, pară (sau stai, mămăligă), să te mănînc sau și a mînca e greu, se zice unui om leneș. Cf. id. ib. I, 244, III, 616, 627, ȘEZ. I, 219. Cine-și mănîncă sămînța de in, își mănîncă cămașa, se spune despre risipitori. Cf. ZANNE, P. I, 199. Cine mănîncă puțin, mănîncă de multe ori, se spune despre cei cumpătați și prevăzători. Cf. id. ib. III, 619. Cine cerne toată ziua, nu mănîncă mămăligă, id. ib. III, 519. Cel ce a mîncat-o îi știe gustul. id. ib. 357, cf. 571. Mănîncă-ți hreanul, Că ți-ai dat banul sau săpun ai cumpărat, săpun mănînci. id. ib. 577. Cine mănîncă (ou) și nu se pică (sau picură) ? id. ib. 622, cf. IV, 34. Cine se amestecă în tărîțe (sau în lături), îl mănîncă porcii. Cf. NEGRUZZI, S. I, 248, ZANNE, P. III, 204. Cu lingura îi dă să mânînce și cu coada îi scoate ochii. ZANNE, P. III, 592. Cum îți vei săra, așa vei mînca sau cum a semănat, așa a(și) mîncat. Cf. id. ib. I, 284, IV, 102. Cu vorbe dulci mai multă pîine mănînci. id. ib. II, 810. Colacul nu-i al cui se menește, ci al cui îl mănîncă. id. ib. III, 532. În dorul căpșunilor (sau fragilor) mîncăm frunzele (sau foile). Cf. PANN, P. V. III, 101/15, 119/6, ISPIRESCU, U. 17, ZANNE, P. I, 132, 182. Și-a trăit traiul, și-a mîncat mălaiul. Cf. ALECSANDRI, T. 216, CREANGĂ, P. 319, ZANNE, P. III, 598. Unul mănîncă aguridă și la altul se strepezesc dinții sau părinții să mânînce merele și dinții feciorilor să strepezească. Cf. CORESI, EV. 168, ZANNE, P. III, 438. Vaci n-avem, brînză mîncam. Cf. ZANNE, P. III, 487. Vai de acela ce are pîine și n-are dinți să o mânînce. Cf. id. ib. IV, 52. Parcă mănîncă numai vinerea (sau gheață friptă). Cf. ISPIRESCU, L. 101, ZANNE, P. III, 630. Parcă a mîncat scurmuș (sau picior) de găină (sau de curcă), se zice despre cel care nu poate păstra un secret. Cf. ZANNE, P. I, 457, 466, III, 631. Boii ară și caii mănîncă sau orzul îl ară boii și-l mănîncă caii, unul seamănă și altul mănîncă, unul ține frigarea și altul mănîncă, cine adună și cine mănîncă. Cf. id. ib. I, 112, 229, 283, III, 542, 556, V, 10. Decît să mînînc pîine cu unt Și să mă uit în pămînt, Mai bine (să mînînc) pîine cu sare Și să mă uit (la el sau la ea ca) la soare. Cf. PANN, P. V. II, 129/2, ZANNE, P. III, 607. ◊ Mănînci? = numele unui joc de copii. ȘEZ. IX, 10, cf. PAMFILE, j. I, 58. ◊ E x p r. A mînca ca în tîrgul (sau ca în satul) lui Cremene (sau ca în codru) = a mînca fără socoteală, cît poate, cum îi place. A mînca cît (sau ca) un lup (sau cît patru, cît șapte, cît un turc din cei calici, ca o căpușă, ca o lăcustă, ca un popă, ca diacul la pomene, de parcă n-a văzut fir verde) = a mînca mult și cu lăcomie. Cf. ZANNE, P. I, 398, 497, III, 624, 632, 636, ȘEZ. i, 218, CHEST. VIII 100/7. A mînca ca o pasăre (sau ca o vrabie) = a mînca puțin, ALEXI, W. A mînca de-a gata = a profita de munca altuia. Cf. SBIERA, P. 254, ZANNE, P. III, 632. A mînca pe sponci v. sponcă. A avea ce mînca = a avea din ce trăi. Slava domnului, am ce mînca la casa d-tale. CREANGĂ, P. 188. A mînca pîinea (sau pîinea și sarea, pita) cuiva = a fi găzduit, întreținut de cineva; a fi în slujba cuiva, a se folosi de binefacerile cuiva. Cf. ZANNE, P. IV, 58, 109. Cine mănăncă părea mea, rădică spre mere sfadă. PSALT. 79. Dumnezeu i-au osîndit, căci s-au viclenit de către stăpînul lor, împăratul, a cărui au mîncat pînea și sare, și au vrut să se închine la svezul. N. COSTIN, ap. ZANNE, P. IV, 58. Taina stăpînului căruia i-am mîncat pita, n-am putut-o descoperi. NECULCE, L. 218. Eu mănînc pînea cocoanei Duduchii. FILIMON, O. I, 139. A mînca pîine și sare (de pe un talger) cu cineva (sau împreună) sau a mînca toți o pîine și o sare sau a mînca (cu cineva sau toți) dintr-un blid (sau dintr-o zeamă) = a trăi la un loc, a conviețui; a se afla în raporturi de strînsă prietenie cu cineva. Pine și sare nu mai mâncăm împreună, dacă d-na doctor nu se ține de vorbă. CARAGIALE, O. VII, 90. Să facă ce va face cu pruncul său. . . că de nu, pîne și sare de pe un talger cu el nu va mînca. MARIAN, O. I, 182. Bate-l, Doamne, om urît. . . Nu știu cum naiba-am brodit Să mînc cu el dintr-un blid ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 167, cf. CHEST. II 2/51. A fi mîncat pîine (sau pită) din multe cuptoare sau a fi mîncat (mai) multe paști (sau mai mulți crăciuni decît cineva) = a fi-(mai) bătrîn; a fi cu (mai) multă experiență. Cf. ZANNE, P. IV, 69, VI, 528. A mînca singur bucatele și a lăsa altora zeama = a trage singur foloasele. Cf. LM, ZANNE, P. III, 496. A-și mînca de sub unghii (sau de sub unghie, de sub tălpi, de sub dînsul) = a fi foarte zgîrcit. Cf. PANN, P. V. III, 77/17, IORDAN, STIL. 13, ZANNE, P. II, 444, 454, III, 633, CIAUȘANU, GL., COMAN, GL. Fata lui Hagi-Cănuță. . . n-a fost învățată la casa părintească să-și mânînce de sub unghie ! CARAGIALE, S. N. 28. De fapt sînt cam zgîrie-brînză. își mănîncă de sub unghii. IOVESCU, N. 94. (Regional) A mînca borșul (sau asmațuchi, calupul, lumînarea, mucul, schimbeaua, șofranul) cuiva = a se păcăli, a fi înșelat de cineva într-o afacere. Cf. ZANNE, P. I, 287, III, 53, 215, 251, 450, 482, IV, 116. A mînca răbdări prăjite (sau ciuperci, coaste fripte) = a nu mînca nimic, a răbda de foame. Cf. SBIERA, P. 184, ZANNE, P. III, 527, 534. A mînca praz (sau borș, haram, rahat, ciuperci) =a minți; a flecări. Cf. ZANNE, P. IV, 98, 100. Măi tartorule, nu mînca haram și spune drept, tu ești Gerilă? CREANGĂ, P. 240. (Parcă) a mîncat bureți (sau ciuperci, ceapa-ciorii, laur, măsălar) = (parcă) e nebun. Cf. ZANNE, P. I, 203, III, 499, 528, 633. A-i mînca colacul (sau colacii, coliva) cuiva sau a-i mînca (cuiva) din colivă = a) (de obicei în imprecații) a vedea mort pe cineva. Cf. id. ib. VI, 522; b) a nenoroci; a omorî pe cineva, id. ib. 525. A fi mîncat (sau a ști) moarea cuiva v. moare. Îi mănîncă cîinii (sau rațele) din traistă (sau din buzunar), se zice: a) despre un om mic de statură. Cf. ZANNE, P. I, 385, 635; b) despre un om prost, bleg. Omul nostru era un om din aceia căruia-i mîncau cîinii din traistă și toate trebile cîte le făcea, le făcea pe dos. CREANGĂ, P. 39. A mînca foc pentru cineva = a face orice pentru a servi pe cineva, a-și pune viața în primejdie pentru cineva. Celor ce nu știau carte, le scria și le citea scrisorile. Iar soldații mîncau foc pentru el. CAMILAR, N. I, 31. A mînca foc (sau jăratic) = (despre cai) a fi foarte iute. Trase la scară o căruță ferecată, cu patru telegari, de mîncau foc. ISPIRESCU, ap. ZANNE, P. I, 182. Și-a cumpărat buiestraș, de mîncă foc, nu altceva, BRĂTESCU-VOINEȘTI, î. 59. Chiar pe drumul de care vorbirăm, venea în goana mare o droșcă cu niște armăsari cari mîncau foc. RĂDULESCU-CODIN, Î. 161, cf. ZANNE, P. I, 182, 200. (Regional) A mînca nori de. . . = a fi extraordinar de . . ., fără seamăn de . . . Mîncă nori de frumoasă. COMAN, GL. (Regional) A mînca pămînt de durere = a suferi peste măsură. PAMFILE, J. I, 126. (Regional) A mînca lut și pămînt = a tăgădui cu încăpățînare. ZANNE, P. III, 631. A mînca piatră = a răzbi toate greutățile. Omul harnic mănîncă piatră. SLAVICI, O. I, 57. A(-și) mînca averea (sau banii, aurul) cu lingura = a cheltui fără măsură. E în stare să ia un bărbat tînăr. . . care i-a mînca toată averea cu lingura. ALECSANDRI, T. 807; b) a fi foarte bogat. ZANNE, P. I, 116, cf. V, 26, 73. A mînca (cuiva sau a-și mînca cu cineva sau cu ceva) viața (sau zilele, tinerețele, norocul etc.) = a(-și) irosi existența, a(-și) distruge viața. Tu, Florine, nu ești făcut să-ți mînînci viața c-o țărancă ca Florica. ALECSANDRI, T. 908. Fată frumoasă. . . să-și mănînce ea tinerețele cu un ăla. CARAGIALE, O. VI, 16. Își mîncau zilele, lucrînd prin alte sate învecinate. SLAVICI, N. I, 9. Îi mîncasem tinerețele cu nebuniile noastre. BRĂESCU, V. 20. Mi-a mîncat viața . . .nu-l rabde pămîntul. REBREANU, NUV. 56. Mi-a mâncat tinerețea cu tine, ticălosule ! CĂLINESCU, E. O. II, 48. Noi cu ei ne mîncâm viața. CAMIL PETRESCU, O. II, 219. Suveica și ițele îi mănîncă zilele. JARNIK-BÎRSEANU, D. 604. Trăsnita asta de fată are să-mi mănînce zilele cu-ndărătnicia ei. RETEGANUL, P. I, 52. Vezi cu cine-mi mînc viața. DOINE, 242. (Învechit și regional) A mînca (cuiva sau a-și mînca) capul = a (se) distruge, a (se) nimici. Aceaia apoi au mîncat capul lui Barnovschii Vodă, că pîră de la nepriieteni nu lipsiia. M. COSTIN, O. 102. C-ave mulți și mari neprieteni la Duca Vodă, de sta în tot ceasul să-i mînînce capul. NECULCE, L. 62. Venisă lucru de îmbla beizade să mănînce capul lui Neculachi (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III 271/1. Tu mi-ai mîncat capu, vere Gligore. PETICĂ, O. 238. Domnule, măria ta ! Pe Codreanul nu-l ierta, Că el capul ți-a mînca. ALECSANDRI, P. P. 90. Atîția holtei își mîncaseră capul cu paza fetei. SBIERA, P. 52. A-și mînca credința (sau omenia, lefteria, regional leanca) = a-și pierde prestigiul, cinstea. Cf. GORJAN, H. I 45/32. Își mănîncă credința ca țiganul biserica. PANN, P. V. I, 51/14. (F i g.) Pîrîul nostru și-a mîncat credința la sfinția-ta ? GALACTION, O. 205, cf. ZANNE, P. III, 205, VI, 382. A-i mînca inima (sau sufletul cuiva) = a necăji (pe cineva) peste măsură. Cf. ȘEZ. IX, 146. (Îți vine) să-l (sau s-o) mănînci (din ochi ori de viu, de vie), se spune despre o persoană frumoasă, atrăgătoare. Vezi ce frumușică-i diavoloaica ! Îți vine s-o mănînci de vie. ALECSANDRI, T. 415. Îți vine s-o mănînci de dragă. ap. TDRG, cf. ZANNE, P. ii, 356, III, 632. A mînca (pe cineva sau ceva) din ochi (sau cu ochii) (de viu) v. o c h i. Mînca-ți-aș ochii sau mînca(-mi)-te-aș, propoziție incidență prin care vorbitorul își exprimă afecțiunea față de persoana căreia i se adresează, căutînd să-i cîștige bunăvoința. Spune, cioară degrab, că te omor. – Spui, coconașule, mînca-te-aș. FILIMON, ap. TDRG. Răspunde: cum te cheamă ? – Vasile Corbu, mînca-ți-aș ochii. ALECSANDRI, T. 235, cf. ZANNE, P. II, 357. CIAUȘANU, V. 178. Mănîncă-l fript sau mănînc-o friptă, formulă care exprimă disprețul vorbitorului față de cineva sau de ceva (precum și renunțarea sa). Uite ce fată ne-a dat Dumnezeu ! Uite și bucură-te și mănînc-o friptă ! REBREANU, I. 88. A mînca bătaie (sau trînteală, chelfăneală etc.) = a căpăta bătaie, a fi lovit, bătut; p. e x t. a fi învins (într-o luptă, la o întrecere, la un joc de societate etc.). Ba să-ți cauți treaba, că mănînci trînteală. ALEXANDRESCU, M. 355. Știi c-am mai mîncat eu o dată de la unul ca acesta o chelfăneală. CREANGĂ, P. 298. Toți strămoșii mei luptară. . . dar nici unul dintre ei N-a mîncat bătaie. EFTIMIU, Î. 12. Mai mîncă de la stăpîn o dragă de bătaie. RETEGANUL, P. III, 29. A mînca pumni (sau palme, bastoane etc.) = a fi bătut, lovit. Se încolți cu oamenii și mîncă la repezeală niște pumni. REBREANU, R. II, 175. Palmă bună de mînca, Din beție se trezea. TEODORESCU, P. P. 544. A mînca (o) săpuneală (sau papară) = a) a fi bătut, lovit. Cu toată stăruința lui moș Fotea . . . Smărăndița a mîncat papara. CREANGĂ, A. 3; b) a fi (aspru) certat. A fugi (sau a alerga) mîncînd pămîntul (sau de mănîncă pămînt ori pămîntul) sau a mînca pămînt (ori pămîntul) (fugind ori alergînd) = a fugi foarte repede, în mare goană. Cum au văzut pre unguri, îndată, de ar fi fost mișei, ar fi fugit mîncînd pămîntu. MAIOR, IST. 76/5, cf. 220/16. De omul rău să fugi mîncînd pămîntul. PANN, P. V. I, 167/20. Aleargă de groaza pieirei bătut, Mănîncă pămîntul. COȘBUC, F. 29, cf. GÎRLEANU, L.. 113. Vor începe nemții să fugă, mîncînd pămîntul. BENIUC, M. C. I, 383, cf. ZANNE, P. II, 572. F i g. (Sugerînd iuțeala, rapiditatea unei mișcări, a unei acțiuni) Cîndí toarce, mănîncă caierul. DELAVRANCEA, S. 12. Roțile veneau mîncînd meridianele, miliarde de roți de fier se rostogoleau unele după altele. CAMILAR, N. II, 101. ◊ (Prin analogie) Soba asta mănîncă multe lemne. CADE. R e f l. p a s. Ostropielul. . . să mănîncă cu găinuși de pădure. (a. 1749). GCR II, 44/29. (În proverbe) Nu se mănîncă în toate zilele plăcinte. Cf. ZANNE, P. IV, 91. Ce s-a mîncat s-a și uitat. Cf. id. ib. III, 622. Ce-a fost verde s-a uscat, Ce-a fost dulce s-a mîncat. id. ib. 538. Cu greu se mănîncă pita lui vodă, se spunea, în trecut, despre greutatea serviciului militar. Cf. id. ib. IV, 688. Nu știe încă cum se mănîncă mămăliga. Cf. ISPIRESCU, L. 14, ZANNE, P. IV, 610. După ce umblă el, nu se mănîncă. Cf. CREANGĂ, P. 99. Spune și el ce nu se mănîncă. Cf. PAMFILE, J. II, 153. Nu tot ce zboară se mănîncă. Cf. NEGRUZZI, S. I, 251, ZANNE, P. I, 115, 643, 644, 645. (E x p r.) A crede că tot ce (sau toate cîte) zboară se mănîncă = a-și imagina că poate obține orice, a-și face iluzii, a fi naiv. Cf. PANN, P. V. I, 86/4, NEGRUZZI, S. I, 251, ZANNE, P. I, 643, 644, II, 768. R e f l. i m p e r s. Elisabeta, de cîte ori se mănîncă la noi pe zi ? SAHIA, N. 57. ♦ l n t r a n z. A se hrăni, a se nutri, a se alimenta. Am fost flămînd și nu mi-ați dat să mănînc. VARLAAM, ap. GCR I, 104/16. Lui Filimon îi plăcea traiul bun; amicii săi îl poreclise mălai mare, fiindcă mînca bine. GHICA, S. 66. Pare că nu mîncase de o lună. ISPIRESCU, L. 17. Omul nu trăiește să mănînce, ci mănîncă să trăiască. ZANNE, P. III, 617. ♦ (Azi familiar) A trăi din . . . Truda rodului tău mînca-veri. PSALT. 275. Mănîncă den fărîmele cealea ce cad den masa domnilor săi. N. TEST. (1648), 20^v/10. Mănîncă munca altuia. CHEIA ÎN. 97^v/27. A fost învățător în sat, iar azi mănîncă o pensie de cinci zloți pe lună. REBREANU, I. 14. ♦ (Complementul indică un bun material) A lua, a-și însuși (pe nedrept), a răpi; a cheltui, a risipi. Fiulŭ tău acesta mîncă avuțiia ta. CORESI, EV. 31. Bînd și alte cheltuiale rrele făcînd . . . mînîncă (talantul) cu ceia ce n-au. VARLAAM, C. 247. Nu vor să li dea venitul și-l mănâncă ei de 20 de ani și mai bine (a. 1 707). IORGA, S. D. VI, 128. Și au mîncat banii toți Dumitrașcu Vodă. NECULCE, L. 86. Nevoindu-se maștera să le mănînce avearea părinților. MINEIUL (1776), 186^r2/15. Dobîndise un complice cu care să poată mînca în siguranță starea postelnicului. FILIMON, O. I, 142, cf. 94. Fratele hotărî să le călugărească numaidecît, spre a putea să le mănînce partea lor de moștenire. BOLiNTiNEANU, O. 351. Crîșmariul nostru așa-i că ți-a mîncat nouă sute de lei ? CREANGĂ, A. 17, cf. 76. Pentru mîndra cea din colț Mîncai șeptezeci de zloți. JARNIK-BÎRSEANU, D. 376, cf. 181, 280. (R e f l. p a s.) Nu li se plătește . . . li se mănîncă lefile de capi. BĂLCESCU, M. V. 257. ♦ F i g. (Învechit și popular; complementul indică oameni, popoare) A exploata, a spolia, a jecmăni. Era la Gălaț păn' la Bîrlad tot tătari. . . de-au șădzut toată vara, de-au mîncat pre bieții oameni, de-au rămas numai cu sufletele. NECULCE, L. 354, cf. 116. Mîncați și păscuți am fost noi săracii de cătră cei bogați. SADOVEANU, P. M. 29. Am așteptat să-mi vie bărbatul. . . L-am întrebat: – De mult te mânîncă megieșii și neamurile ? STANCU, D. 21. ♦ F i g. (Complementul indică un sentiment de durere, un necaz etc.) A suferi, a pătimi, a avea parte de . . . Cît necaz o mîncat el pin țări străine ! ALECSANDRI, ap. CADE. Are să mănînce și el rușinea cu lingura, n-ai grijă ! REBREANU, I. 184. De cînd d-acas-am plecat, Mult dor de voi am mîncat. BIBICESCU, P. P. 102. ♦ (Învechit și regional, cu complementul „otravă”) A înghiți, a lua. De frica împăratului au mîncat otravă singur și-au murit. NECULCE, L. 353. ♦ (Familiar; la jocul de șah; complementul indică o piesă) A cîștiga de la adversar. Eu am să mănînc pionul. SADOVEANU, O. XI, 675. (Familiar; complementul indică un sunet, o literă sau un cuvînt) A omite (în vorbire sau în scris). 2. (Despre animale și păsări sălbatice) A rupe în bucăți, a sfîșia (și a devora). Mărăncă elu (s t r i c a t u – a u D., o r r o a s e a H) mascur de luncă și un singuru sălbatec măncatu-l-au. PSALT. 166. De să va prileji să piară acealt dobitoace, sau să le mănânce lupii, acesta să le plătească. PRAV. 18. Să aseamănă unui om ce fugea de un inorog. . . ca nu cumva sâ-l ajungă și să-l mănînce (a. 1654). GCR I, 165/22. Poate într-această noapte mă vor mînca fiarăle ! DRĂGHICI, R. 45/31. De nu s-ar fi înduplecat, lupul nu i-ar fi mîncat ! CREANGĂ, P. 25, cf. 133. Mai bine mă făcea maica un mînz și mă mînca un lup ! SADOVEANU, O. I, 157. Ce-a mîncai lupul e bun mîncat. ZANNE, P. I, 523. (R e f l. r e c i p r.) Lupii nu se mănîncă între dînșii. id. ib. 525. ◊ (În imprecații) Hi, mînca-o-ar lupii. ALECSANDRI, T. 394. Mînca-l-ar corbii. MARIAN, O. II, 24. (Prin analogie, despre oameni) Vai, cum m-ai mîncat, dușmane. BĂRAC, A. 62/5. Da unde-s ticăloșii, să-i mănînc ! ALECSANDRI, T. I, 91. Cu nevastă-mea, mizerabile ! Te-am mîncat! CARAGIALE, M. 47. M-ai mîncat friptă ! fecior de lele. ISPIRESCU, L. 195. Mai vorbești l Vai, trâsni-m-ar, c-acuma-l mînc ! DAVIDOGLU, M. 65. Savină, drăguța mea, Ia, leagă tu bîrnețul Că mă mîncă păgînul ! PAMFILE, Ț. 92. ◊ F i g. Vorincea . . . mînca zece premianți cu pătrunderea și cunoștințele sale. VLAHUȚĂ, N. 29. ◊ E x p r. A mînca carne de (sau din) om sau a-și mînca din carne (sau carnea de pe el), se spune despre un om rău, crud. Cf. LM, ZANNE, P. II, 62, 63. ♦ R e f l. r e c i p r. (Popular) A se bate. ALR SN II h 376. ♦ R e f l. r e c i p r. F i g. (Despre indivizi sau colectivități sociale) A se certa, a se dușmăni; a se prigoni, a se săpa, a-și face rău unul altuia. Și așe tot să pîrîe și să mînca unii pe alții. NECULCE, L. 100. Stavarachi se mînca cu socrul său Manoli (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 238/34. Cu prilegiul acesta au început Solomon a se mînca cu Geza. ȘINCAI, HR. I, 206/14, cf. 260/28. Niște republice ce să mînîncă între iale. BELDIMAN, N. P. II, 63/25. Femeie, taci! Nu te mînca cu mine. SLAVICI, ap. TDRG. Începură . . . să se mănînce una pe alta, să-și facă o sumedenie de mici mizerii. AGÎRBICEANU, A. 486. Moștenitorii s-au certat și s-au mîncat multă vreme. SADOVEANU, E. 120. Așa m-am mîncat eu cu părinții mei de v-am adus pe feciorul d-voastră acasă. ȘEZ. I, 230, cf. 220. Să mîncă zua cu noaptea = se înnoptează. ALR SN III h 769/157. ♦ R e f l. r e c i p r. (Regional) A se cicăli, a se certa în glumă (Chișindia-Vașcău). CV 1952, nr. 2, 37. Nu te teme, măi Petre, că numa se mîncă cu tine. ib. 3. (Despre insecte) A pișca, a ciupi. Tremise pre ei muște cînrești și-i mînca. PSALT. HUR. 66^r/24. Te voi unge cu miere și te voi lega de stîlpul porții, ca să te mănînce muștele. FILIMON, O. I, 133. Fugi d-aci te du la luncă, Că puricii te mănîncă. TEODORESCU, P. P. 326, cf. ȘEZ. I, 127, 153. Așa joacă și caii Cînd îi mîncă țînțarii. DOINE, 279. ◊ (În imprecații, adesea glumeț) Om bun, mînca-te-ar puricii, să te mănînce ! CREANGĂ, P. 172. Să te mănînce păduchii ! Com. PAȘCA. ♦ (Precedat de un pron. pers. la acuz.; despre corp sau părți ale corpului) A produce senzație de mîncărime, însoțită de nevoia de a se scărpina. Mă mănîncă mîna. . . de mă prăpădește. I. NEGRUZZI, S. IV, 491, cf. ȘEZ. III, 47. Mă mănîncă tot trupul. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. (Impersonal) Îl mănîncă într-o parte și se scarpină în alta. ZANNE, P. II, 603. Unde-l mînîncă, acolo-l scarpină. Cf. id. ib. ◊ E x p r. (În superstiții) ÎI mănîncă palma dreaptă = simte o senzație de mîncărime în palma dreaptă, semn că va țrebui să dea o sumă de bani. îl mânîncă palma stîngă = simte o senzație de mîncărime în palma stîngă, semn că va primi o sumă de bani. A-l mînca spinarea (sau pielea) = a se comporta ca și cum ar cere fie bătut. ÎI păștea păcatul și-l mînca spinarea, sărăcuțul ! CREANGĂ, P. 24. Taci, mă, din gură și pleacă d-aici. . . ori te mănîncă pielea. . , PREDA, Î. 50. Ci tot numai el a bătut-o pre dînsa cînd o mînca pielea și căuta vreo pricină. MARIAN, O. I, 347, cf. ZANNE, P. II, 421. A-l mînca ( cineva) mîna (sau palma) = a fi dornic, nerăbdător să bată pe cineva. ZANNE, P. II, 388. A-l mînca (pe cineva) tălpile = a nu avea astîmpăr să stea într-un loc, a fi nerăbdător să plece Cf. ZANNE, P. I, 206. Da acasă nu puteai sta măi femeie ? Zău, parcă te mănîncă tălpile. REBREANU, I. 15. A-l mînca (pe cineva) să . . . = a simți impulsul, îndemnul să . . ., a fi tentat să. . . Ei, parcă mă mănîncă, să-ți rup cîte coaste! COȘBUC, S. 133. Mă mănîncă să mă duc la iarmaroc. PAMFILE, J. I, 126. 4. (Complementul indică un lucru necomestibil) A roade cu dinții, a-și înfige dinții în . . . (din pricina enervării, a neastîmpărului etc.). Șiruri lungi de călăreți viteji. . . își reped caii care sforăie, mîncîndu-și zăbalele. DELAVRANCEA, O. II, 164. Cînd Herdelea pomeni de casă, popa tăcu, puse ochii în pămînt și-și mîncă unghiile cîteva minute. REBREANU, I. 360. 5. (Despre viermi, molii, agenți fizici s chimici) A roade, a distruge. Veșmentele voastre moliile mîncară-le. COD. VOR. 132/10. Vădzu. un om spîndzurat. . . și-l mînca viermii (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 326/20. Voiu fi ca o haină ce iaste mîncată de molie (a. 1633). GCR I, 81/37. Viermii aceia vor mînca și vor roade pre oamenii aceia. CHEIA ÎN. 97^v/27, cf. GCR I, 112/11. Amețiți de limbe moarte, de planeți, de colbul școlii, Confundam pe bietul dascăl cu un crai mîncat de molii. EMINESCU, O. I, 140. Pe rîpoasa, nici murele nu se fac, iar în vale apa mănîncă rodul. SLAVICI, ap. CADE. Prutul. . . mîncîndu-și mereu malurile-i nisipoase. VLAHUȚĂ, ap. CADE. Ursuz, platanul, mîncat și găurit de ploi, Prin scorburile lui respiră cu note grave de oboi. ANGHEL-IOSIF, C. M. II, 37. Profesorul. . . a izbutit să dezlege deplin chrilicele mîncate de ploi. SADOVEANU, O. VII, 354. Merg pe lunga săliță a celulelor cu podeaua ei de cărămidă, mîncată de umezeală. CAMIL PETRESCU, O. I, 388, cf. II, 80, III, 191. Avea mîinile subțiri, albe și degetele mîncate de leșie. T. POPOVICI, SE. 39. Viermii îl mănîncă de viu, se zice despre un om leneș. Cf. PANN, P. V. III 128/10, ZANNE, P. I, 690. L-a băgat mumă-sa în ladă și l-au mîncat moliile, se zice a) despre cei care de mici copii au fost răsfățați de părinți. Cf. PANN, P. V. II, 139/13, ZANNE, P. 555; b) despre un om urît și ciupit de vărsat. Cf. ZANNE, P. I, 555. ◊ (În imprecații, uneori glumeț) Auzi, tu muiere, da unde-i Traian, ăla mic. – O murit amu-s două luni, păgînule, mînce-te viermii cei neadormiți ! T. POPOVICI, SE. 127. Mînca-te-ar, bade, viermii. JARNIK-BÎRSEANU, D. 251, cf. 281. Mult mi-e dragă, mînce-o viermii! HODOȘ, P. P. 171. ◊ Refl. Fundul buții s-a mîncat și acuma se prelinge încet toată moarea. Com. din FRATA-CLUJ. ♦ (Despre boli) A distruge (treptat), a măcina, a mina. Așa de mîncat era de holeră bietul om, că vedeam că fără agiutor nu s-ar fi mai putut întoarce acasă. RUSSO, S. 30. Cum i-a mîncat rîia prin streini, mititeii! CREANGĂ, A. 32. Oftica îi mănîncă pieptul pe dinăuntru. STANCU, D. 281. ÎI mîncă racul. ALR I 1645/578. ◊ (În imprecații) Mînca- v-ar ciuma să vă mînînce. CREANGĂ, P. 11. Mînca-l-ar brînca să-l mînînce [de purcel]. . . că mult mă mai înăduși cu dînsul! id. ib. 76. Ciofule, mînca-te-ar boala, La ce-ai stricat lelii oala. MARIAN, O. I, 229. **F i g. (Despre nenorociri, stări sufletești etc.) A face (pe cineva) să sufere; a chinui. Ba de la o vreme încoace, urîtul îi mînca și mai tare. CREANGĂ, P. 73. Vedea pe mă-sa slabă, mîncată de necazuri, zbuciumată de necurmatele amărăciuni. VLAHUȚĂ, O. A. 140. Omulețul ăsta, mîncat de pizmă, îi purta și lui Cornean sîmbetele. AGÎRBICEANU, A. 475. Mi se pare mie că alte necazuri te mănîncă pe tine. REBREANU, I. 109, cf. 317. Mîncatu-s de nevoi Ca iarba de cele oi ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 191, cf. 121. Luncă, luncă, vale-adîncă, Doru-n tine mă mănîncă. RETEGANUL, TR. 96, cf. 183. Nici un gînd nu l-o mîncat în viață. id. P. III, 55, cf. II, 49. ◊ E x p r. (Regional) A fi mîncat ca alba (sau iapa) de ham = a fi sătul, plictisit de ceva. SCRIBAN, D. (R e f l.; regional) A se mînca cu lucrul = a se chinui, a se speti muncind. Să știu cînta ca cucul, nu m-aș mînca cu lucrul. JARNIK-BÎRSEANU, D. 136. Nu mă mîne cu lucrul. RETEGANUL, TR. 62, cf. 80. ♦ (Rar, despre crăpături, galerii etc.) A sparge, a găuri (un teren). Muntele întreg e mîncat de ganguri, de goluri mari. AGÎRBICEANU, A. 424, cf. 523. Stîncile aspre. . . sînt mîncate de crăpături. BOGZA, Ț. 24. 6. F i g. A face să dispară; a consuma, a nimici, a distruge. Foc aprinse-se de mănia mea. . . și mărăncă pămîntul. PSALT. 315. Și focul lui fi-va de va mînca tot pămîntul. CORESI, EV. 36. Ascuțitul săbiei vă va mînca. MINEIUL (1776), 143^v1/3. Cumplită sabia împărăției mele te va mînca. DIONISIE, C. 186. Mînă, blestematule, acuma la furci să te mănînce. BĂRAC, T. 62/4. Sabia atunci mănîncă carne și nu cruță pe nimine. RUSSO, S. 131. Noroc ai tu că nu sînt eu primar, că pușcăria te-ar mînca. PETICĂ, O. 235. Pe ea ar fi mîncat-o mînăstirea, iar pe tine și pe mine ne mînca spînzurătoarea. GALACTION, O. 72. S-a isprăvit, nu mai era nici o scăpare. O să-l mănînce ocna. ARGHEZI, C. J. 239. Avem cînepă de vară Ș-o mîncă focul pe-afară. JARNIK-BÎRSEANU, D. 457. Pămîntu pă toate le mănîncă. ȘEZ. III, 100. ◊ (în imprecații) Nu șezi cu dînșii. . . să-ți scoată peri albi, mînca-i-ar pămîntul, să-i mănînce. CRFEANGĂ, A. 38. Ridică-te neguriță. . . De pe casa badiului, Să i-o văz, mînca-o-ar focul. JARNIK-BÎRSEANU, D. 161, cf. 386, Of, mînca-te-ar focul, moarte, Cum mai faci și tu dreptate. MARIAN, Î. 120. Mînca-te-ar funia. ȘEZ. II, 228. Mînca-te-ar sîcreata (pustia). Com. din ZAGRA-NĂSĂUD. – Prez. ind.: pers. 1 mănînc și (regional) mîninc, mînc, 2 mănînci, (regional) mînîncă, mînci, 3 mănîncă, (regional) mînîncă, mîncă, 4 mîncăm, 5 mîncați, 6 mănîncă, (regional) mînîncă, mîncă. – Lat. manducare.

NADICEANCĂ, NAITICEANCĂ, NADIȘANCĂ (pl. -ence) sf. Brișcă, trăsurică [construită la Neutitschein (TKT.)]: nadiceanca se opri dinaintea unei crîșme (GN.); înhăma bălanul la nadișancă și purcedea pe moșii (GRL.); văz viind în goana mare, pe podul de aramă, nadișanca împăratului (FLOR.); o naiticeancă hîrbuită... era tot ce se vedea lîngă gara mică (GRIG.).

DEPEȘĂ, depeșe, s. f. (Astăzi rar) Înștiințare transmisă prin mijloacele cele mai rapide (astăzi prin telegraf, v. telegramă). Ștafetele primarului au pornit cu goana cea mare a cailor, purtînd depeșă grabnică. GALAN, Z. R. 75. Pristanda: Coane Fănică! o depeșă fe-fe urgentă! CARAGIALE, O. I 143. Consulul general al Franței cheamă pe C. A. Rosetti și-i arată o depeșă prin care Lamartine... îi scria să-l prevestească că trimetea într-adins la București pe un amic al său credincios. GHICA, S. A. 159.

PRIGOANĂ ~e f. v. A PRIGONI. ◊ Goană și ~ nevoie mare; stare grea. /v. a prigoni

ZBOR ~uri n. 1) (la păsări și la insecte) Menținere și deplasare în aer a unor păsări sau insecte cu ajutorul aripilor. 2) Deplasare a unui avion, a unei rachete sau a unei nave cosmice prin atmosferă sau prin spațiul interplanetar. 3) fig. Deplasare cu viteză mare; mers iute; goană. 4) fig. Stare de însuflețire puternică; avânt; entuzuasm. /v. a zbura

prigoánă f., pl. e (d. prigonesc saŭ d. vsl. pri-gonŭ, prigonire; rus. prigón, convoĭ de vite de vînzare. V. gonesc). Vechĭ. Ceartă. Azĭ. Pop. Fam. Prigonire, persecuțiune. Goană și prigoană, mare persecuțiune.

FUGĂ¹, fugi, s. f. 1. Deplasare cu pași mari și repezi; alergare, goană. ◊ Loc. adv. Din (sau în) fugă sau (reg.) de-a fuga = în timp ce fuge, fugind; p. ext. în grabă, în treacăt, fără o examinare mai atentă. Pe fugă = repede, grăbit. Cu fuga = imediat, fără amânare. În fugă (sau în fuga) mare = fugind foarte repede. În fuga calului (sau cailor) = în galop. Într-o fugă = fugind tare și fără oprire. ◊ Expr. A pune (sau a lua) pe cineva pe (sau la) fugă = a goni, a alunga, a fugări. A o lua (sau a o rupe) la fugă sau a o rupe de-a fuga = a porni în goană. A (o) ține numai (într-)o fugă = a alerga întruna, fără întrerupere. O fugă (bună de cal) = o distanță nu prea mare, cât poate fugi, fără oprire, un om sau un cal. ♦ (Adverbial; în forma fuga) Repede, degrabă. 2. Părăsire grabnică (și uneori pe ascuns) a unui loc pentru a scăpa de o constrângere sau de o primejdie. 3. Înclinare spre axa galeriei a montanților unei armături sau ai unui cadru în formă de trapez. – Din lat. fuga.

FUGĂ¹, fugi, s. f. 1. Deplasare cu pași mari și repezi; alergare, goană. ◊ Loc. adv. Din (sau în) fugă sau (reg.) de-a fuga = în timp ce fuge, fugind; p. ext. în grabă, în treacăt, fără o examinare mai atentă. Pe fugă = repede, grăbit. Cu fuga = imediat, fără amânare. În fugă (sau în fuga) mare = fugind foarte repede. În fuga calului (sau cailor) = în galop. Într-o fugă = fugind tare și fără oprire. ◊ Expr. A pune (sau a lua) pe cineva pe (sau la) fugă = a goni, a alunga, a fugări. A o lua (sau a o rupe) la fugă sau a o rupe de-a fuga = a porni în goană. A (o) ține numai (într-)o fugă = a alerga întruna, fără întrerupere. O fugă (bună de cal) = o distanță nu prea mare, cât poate fugi, fără oprire, un om sau un cal. ♦ (Adverbial; în forma fuga) Repede, degrabă. 2. Părăsire grabnică (și uneori pe ascuns) a unui loc pentru a scăpa de o constrângere sau de o primejdie. 3. (Min.) Înclinare spre axa galeriei a montanților unei armături sau ai unui cadru în formă de trapez. – Lat. fuga.

FUGĂ¹ s. f. 1. Deplasare cu pași mari și repezi; alergare, goană. Acum să ne întrecem din fugă. CREANGĂ, P. 51. Pe copite iau în fugă fața negrului pămînt. EMINESCU, O. I 148. Dar mi-e murgul cam nebun Și de fugă numai bun. ALECSANDRI, P. P. 72. ◊ Fig. Ocoli moara, se așeză iar pe mal, privind mai departe fuga înspumată a apelor. CAMILAR, TEM. 156. Cu această suflare rece în spate și pe subt fuga aceasta de nouri subțiri, cei doi călători au umblat în tăcere. SADOVEANU, B. 161. ◊ Loc. adv. Din (sau în) fugă = în grabă, în treacăt, fără o examinare mai atentă. Citi din fugă afișul. ▭ Observă în fugă arcul sprîncenei și mărimea curioasă a pleoapelor. D. ZAMFIRESCU, R. 171. Pe fugă = repede, grăbit. Mîncară pe fugă brînză de un ban și pîine de doi. VLAHUȚĂ, O. A. 137. Cu fuga = imediat, fără amînare. Trimit pe Titirez cu fuga la pădure. SBIERA, P. 180. Hai, deschideți cu fuga, dragii mamei! cu fuga! CREANGĂ, P. 21. În fuga calului (sau cailor) = în galop. Genarul venea în fuga calului de rupea pămîntul. EMINESCU, N. 15. O caleașcă trecu în fuga cailor. NEGRUZZI, S. I 16. În fugă sau în fuga mare = fugind foarte repede. Trecu aproape în fugă prin ogradă. SADOVEANU, O. IV 349. Vin copiii-n fuga mare. IOSIF, PATR. 26. Pe cînd vorbeau amîndoi – c-altminteri nu erau supărați – iată că vine în fuga mare feciorul de la dentist și-i spune să poftească. CARAGIALE, O. I 328. Într-o fugă = fugind tare, fără oprire. Am crezut că mă chemi pe mine ș-am alergat numai într-o fugă. ALECSANDRI, T. I 263. (Regional) Da-n fuga = pe apucate, la nimereală. Cu cîte o țoală aruncată pe dînsele, așa, da-n fuga. ISPIRESCU, U. 51. ◊ Expr. A pune (sau a lua) pe cineva pe (sau la) fugă = a goni, a alunga, a fugări. A o lua (sau a o rupe, rar a apuca) la fugă sau a o rupe de-a fuga = a porni în goană. După ce pun mîna pe cîrmă, – apucă la fugă. SADOVEANU, O. I 423. O iau la fugă după el, și oamenii după mine. CAMIL PETRESCU, U. N. 273. Am lăsat în urmă pe tovarășii mei și am rupt-o de-a fuga înainte. ALECSANDRI, T. I 457. A ține numai o fugă = a alerga într-una, fără întrerupere. De la Ocea pînă aproape de Grumăzești, a ținut numai o fugă. CREANGĂ, P. 117. O fugă (bună) sau o fugă bună de cal = o distanță nu prea mare, cît poate fugi, fără oprire, un om (sau un cal). Nu-i mai mult decît de-o fugă Pînă-n deal. COȘBUC, P. II 16. Încă o fugă bună de cal și am sosit într-un sat alcătuit de bordeie acoperite cu stuh. ALECSANDRI, C. 115. ♦ (Adverbial, în forma fuga) Fugind, alergînd, în fugă, repede, degrabă. Veni fuga un soldat, spuse ceva la urechea sublocotenentului – și dispăru. SAHIA, N. 88. ◊ (Cu valoare de verb) Cînd văzură ei una ca aceasta... fuga la boieri, de-i vestiră. CREANGĂ, P. 159. 2. Părăsire grabnică (și uneori tainică) a unui loc, pentru a scăpa de o constrîngere sau de o primejdie. La fugă, Tachi, că nu-i șagă... Tarsița vrea să-ți scoată ochii! ALECSANDRI, T. I 97. Fuga lui Cantacuzino și Cîmpineanu a făcut zgomot în Țara Romînească. BĂLCESCU, O. I 87. Un ferman că mi-și scotea... Cine, măre, că-l citea, Drumul fugii Mi-apuca. TEODORESCU, P. P. 477.

fugă¹ [At: DOSOFTEI, V. S. 80/2 / Pl: fugi / E: ml fuga] 1 sf Plecare grăbită din fața unei primejdii. 2 sf Părăsire grabnică (și pe ascuns) a unui loc pentru a scăpa de o constrângere sau de o primejdie. 3 sf Refugiere. 4 sf (Îvp) Băjenie. 5 sf Evadare. 6 sf Dezertare. 7 sf (Pop) Plecare a unei fete cu un bărbat cu care dorește să se căsătorească fără voia părinților. 8 sf Deplasare cu pași mari și repezi Si: alergare (1), goană. 9 sf (Îlav) Din (sau în~) sau (reg) de-a ~ga În timp ce fuge Si: fugind. 10 sf (Pex; îal) În grabă. 11 sf (Pex; îal) Fără o examinare mai atentă. 12 sf (lav) Pe ~ Repede. 13 sf (Îlav) Cu ~ga (sau, îrg, de ori la) ~ Repede. 14 sf (Îal) Fără amânare. 15 sf (Mun; îlav) D-a-n ~ga Pe apucate. 16 sf (Îlav) În ~ (sau în ~ga) mare Fugind foarte repede. 17 sf (Îlav) În ~ga calului (sau cailor) În galop. 18 sf (Fam; pex; îae) În viteză. 19 sf (Îlav) Într-o ~ Fugind tare și fără oprire. 20 sf (Îe) A pune (sau a lua) pe cineva pe (sau la) ~ A alunga. 21 sf (Îae) A fugări. 22 sf (Îe) A o lua (sau a o rupe, rar, a o pleca, a o apuca, a o tuli) la ~ sau a o rupe (sau a o rade, a o tăia) de-a ~ga (sau de ~) A porni în goană. 23 sf (Îe) A (o) ține numai (într-)o ~ A alerga întruna, fără întrerupere. 24 sf (Îe) A da o ~ (până la...) sau a da (cu) ~ga A se duce repede (până la...). 25 sf (Îs) O ~ (bună) de cal O distanță nu prea mare, cât poate fugi, fără oprire, un om sau un cal. 26 av (Îf fuga) Repede. 27 av Fără întârziere. 28 sf (Trs; gms; îs) ~ de cai Cursă de cai. 29 sf Înclinare spre axa galeriei a montanților unei armături sau ai unui cadru în formă de trapez.

GOANĂ ~e f. 1) Deplasare cu viteză mare; mers iute. * A o lua la ~ a începe să fugă; a o rupe la fugă. A pune pe ~ (pe cineva) a alunga, a fugări pe cineva. 2) Plecare grabnică (și uneori pe furiș) dintr-un loc; fugă. 3) Urmărire insistentă și fără motiv, care cauzează neplăceri; prigoană; persecuție. * A nu slăbi din ~ a urmări în permanență. 4) Vânătoare cu gonaci. 5) pop. Împerechere a vacii cu taurul. /Din a goni

tinde (-dm -ns), vb. – 1. A întinde, a extinde. – 2. A năzui, a aspira. – Mr. tindu, timsu, tes. tindire, megl. tind, tins, tindiri. Lat. tĕndĕre (Pușcariu 1735; REW 8640), cf. it. tendere, prov., fr. tendre, sp., port. tender; sensul al doilea a fost luat din franceză. – Der. întinde, vb. ( a trage în lungime, a extinde; a etira, a lungi; a destinde, a lărgi, a desface, a dezdoi; a arma, a dispune, a așeza; a încorda arcul, a înțepeni; refl., a se mări în lungime, a pune caii la goană; refl., a se desfășura, a se dezvolta; refl., a pretinde prea mult, a depăși limitele; refl., a deveni vîscos un lichid prin alterare), cu pref. în-, sau direct din lat. intĕndĕre (DAR; Rosetti, I, 173), care s-a dezvoltat în alte idiomuri romanice cu sensul special de „a înțelege, a auzi”; întins adv. (direct, fără ocolișuri); (în)tinzător, adj. (care se întinde; s. n., tindeche la războiul de țesut); (în)tinzătoare, s. f. (lambă, lanț sau funie care leagă crucea proțapului cu capetele osiei la car); întindere, s. f. (extensie, desfășurare, tensiune, încordare, suprafață); întinsoare, s. f. (tensiune, încordare; scurtătură); întinsură, s. f. (extensiune); întinzătură, s. f. (extensiune); întinzime, s. f. (extensiune), cuvînt înv.; destinde, vb. (a relaxa, a diminua încordarea). – Der. neol. extinde, vb., după fr. étendre; pretinde, vb., după fr. prétendre; pretenți(un)e, s. f., din fr. prétention; pretențios, adj., din fr. prétentieux; pretendent, s. m., din fr. prétendant.

MÁRE² s. f. 1. Nume generic dat vastelor întinderi de apă stătătoare, adînci și sărate, de pe suprafața pămîntului, care de obicei sînt unite cu oceanul printr-o strîmtoare; partea oceanului de lîngă țărm; p. e x t. ocean. Nedejde tuturoru. . . carii sîmtu pre mare departe. PSALT. HUR. 53^r/10. Și vrăjmașii lor cuperi-i marea. PSALT. 160. Că cum nu se poate sătura marea ce-i vin toate rîurele întru ea, așa și cela lacomul . . . nu se poate sătura. CORESI, EV. 52. Pre țărmurele mariei. PALIA (1581), ap. CP 123/13. Valuri cumplite a mărei ce se spumă într-undele sale (cca 1618). GCR I, 49/39. Sănt ca o corabie fără de cîrmă în mijlocul [scris: mijlicul] mării (a. 1644). id. ib. 110/33. Căruia i să va tîmpla de să-și ucigă pre tată-său. . . și deaciia-l arunca în mare. PRAV. 91. Să-i leage piatra morii de grumazii lui și să să îneace într-adîncul mării. N. TEST. (1648), 19^v/3. Ostrov al mării. ST. LEX. 169^r/2, cf. 170^r/1, 175^v/2. Spuma mării și nori supt ceriu trecători. M. COSTIN, ap. GCR I, 202/29. Și-n tot ce-i în mare el oblăduiaște. DOSOFTEI, PS. 28/16. Mările săca-va de s-a vedea fundul. id. ib. 51/9. Aruncară apostolii mrejile în mare. CHEIA ÎN. 8^r/4. Încetați de a vă trudi deasupra mărei cei neînsuflețite. ANTIM, P. 3. încunjurată de apă, cetatea. . . era ca un uscat între doao mări. AETHIOPICA, 51^r/1. Au umblat și umblă fără frică pre deasupra mării până în ziua de astăzi. MOLNAR, RET. 5/11, cf. 77/24. Oceanul cînd se varsă în destulă cîtățime pîntre pămînturile statornice se numește mare. CR (1829), 123¹/29. Comandantul puterilor noastre de marea priimise (solia) misia de a vedea pe deiul. ib. 196¹/21. Corăbierul cel înțelept plutește în odihnă pe noianul mării. MARCOVICI, D. 13/23. Întru acele zile aruncasă marea mulțime de pești la uscat. DRĂGHICI, R. 58/8. Capitala aceea a împăratului Mirag. . . era un oraș marineț (pă lîngă marea). GORJAN, H. II, 10/17. Prin toate ea răzbate, ajunge și biruiește, Uscatul tot îl cuprinde și mările privestește. CONACHI, P. 83. Dunărea se-nștiințează Ș-ale ei spumate unde către mare îl pornesc. ALEXANDRESCU, M. 15. Mulți sînt ca nisipul mărei, Mulți ca ghearele mustrărei. ALECSANDRI, P. II, 14. Lună tu, stâpîn-a mării, pe a lumii boltă luneci. EMINESCU, O. I, 130, cf. 63, 132, 149. Zgomotul creștea ca marea turburată și înaltă. id. ib. 144. Cînd chiuie o dată. . . mările clocotesc și peștii din ele se sparie. CREANGĂ, P. 54, cf. 213, 220. După o călătorie de cîteva săptămîni, ajunseră la smîrcurile mărilor. ISPIRESCU, L. 24. O gondolă, fulgerînd Cu fanarul ei cel roșu peste marea cenușie. MACEDONSKI, O. I, 242. Își închipuia că e pe mare și-l leagănă valurile. VLAHUȚĂ, O. A. I, 103. O întindere de apă sărată și stătătoare ale cărei maluri nu le mai zărești se numește mare. MEHEDINȚI, P. 4, cf. CANDREA, F. 105, 106. Cei mai mulți [nori] se vor ridica, deci, de pe fața mărilor. PAMFILE, VĂZD. 61. Marea fierbe, marea urlă, Marea fulgere frămîntă. DENSUSIANU, L. A. 103. Te-am așteptat pe țărmul mării. MINULESCU, V. 37. În zări se urcă marea ca o coamă De fiară ce se zbate. D. BOTEZ, P. O. 54. În port, marea, fără o cută, e de o limpezime perfectă. RALEA, O. 27, cf. 26. Zeci și sute de mii de stropi s-au ridicat. . . de pe marea cea mare. BOGZA, C. O. 39. Pescarii plecau pe mare. Și marea era ca oglinda. STANCU, R. A. III, 235. Dunărea aleargă înainte către marea cea mare. V. ROM. octombrie 1953, 9. Dar acuma văd pe marea largă Vis de flăcări, vasul cum s-avîntă. BENIUC, V. 42, cf. 133. Sirenele buciumă cu noi împreună, Prin marea cea mare, Cîntecul lor de chemare. DEȘLIU, G. 19. Tot corăbii ferecate, Ce pe mare stau plecate Și-s cu tunuri încărcate. JARNIK-BÎRSEANU, D. 321. Pe la noi fac burduhuri din cîte o sută de piei de bivol și merg la rîuri sau la mare, de iau apă! SBIERA, P. 179. Că eu-s floare după mare, Cine mă iubește moare. DOINE, 60. Vine marea mare, Vine-n turburare, Greu urlînd și urducînd, Toată lumea spăimîntînd. MARIAN, Î. 107. În lădițî l-o turnat Și-n mariia cî l-o dat. VASILIU, C. 36. Bubă de nouăzeci și nouă de feluri. . . Du-te în spumele mărilor. PAMFILE, B. 19, cf. 32, ALR II 2561/130, 141, 172, 228, 353, 362, 520, 551. Călătorind cineva pe mare, anevoie scapă de furtună. ZANNE, P. V, 112. Darea trece marea (= cu bani se poate face orice). Cf. TDRG, PAMFILE, J. II, 153. ◊ (Figurat sau în contexte figurate) Să înțelegem și noi, fraților, că corabie iaste și beseareca lu Hristos, întru marea vieției ceștii lumi aflîndu-se. CORESI, EV. 234, cf. 56, 212. Viața mea este o mare care nu se liniștește. CONACHI, P. 82, cf. 279. Pleacă deseori pe marea livrescului fără busolă. CONTEMP. 1948, nr. 109, 5/6. ◊ (Articulat, urmat de un substantiv în genitiv sau de un adjectiv, formează nume de mări) Că cu toiagul Marea Boșie lovi curmeziș. CORESI, EV. 65. Marea Albă. HERODOT (1645), 309. Pren credință trecură Marea Roșie ca și pre uscat. N. TEST. (1648), 300^r/24, cf. 20^v/15. O dată lîngă Marea Galileiului le-au zis lor. CHEIA ÎN. 7^v/12. Domnii Țării Rumănești biruia până la Marea Neagră. BIBLIA (1688), [prefață] 7/28. Marea Caspică. LB. S-a băgat de seamă că multe corăbii englizești se trimit în Marea Mediterană. CR (1833), 43²/3. Am ajuns în sfîrșit la Marea Înghețată. ALECSANDRI, T. I, 457. Marea Neagră. ANTIPA, P. 177. Și tu, Gheorghe, să mi te duci, Pîn-oi ajunge rob la turci, Rob la turci pe Marea Albă. MAT. FOLK. 318. A sosit de trei zile. . . să mă răpească – împăratul Galben de la Marea Galbenă. RĂDULESCU-CODIN, Î. 90, cf. 96. ◊ Mare lucie v. l u c i u. Mare teritorială v. t e r i t o r i a l. Mare liberă v. l i b e r. Mare moartă v. m o r t. ◊ (Învechit) Marea ocheanului = ocean. Să rădicară turcii de la răsărit și cuprinserâ toate laturile spre apus, tocma păn-la marea ocheanului. GAVRiL, NIF. 19/1. Hoț de mare v. h o ț. Rău de mare v. r ă u. ◊ Expr. (Învechit) De la mare pînă la mare = de la un capăt la altul al pămîntului ; pretutindeni. Și oblădui-va de la mare pâră la mare și de la riure pără în cumplitul a tot. PSALT. 141. (Popular) Peste mări negre = foarte departe. Că cu mîna voi lua, Peste mări negre voi arunca. MAT. FOLK. 1530, cf. 1522, ZANNE, P. VI, 198. Peste (nouă sau șapte) mări și (nouă sau șapte) țări sau (rar) peste nouă țări și mări, peste nouă mări, peste nouă țări, se spune pentru a arăta o distanță foarte mare, o mare depărtare. Am călcat venind la tine Peste nouă țări și mări. ALECSANDRI, T. I, 452. Și merg ei și mergf cale lungă să le-ajungă, trecînd peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari. CREANGĂ, P. 207. Lorzii. . . trecuseră peste atîtea mări și țări, pentru a veni la noi să împuște urși. GANE, N. III, 140. Treci, dorule, treci! Peste nouă mări Cu mărgăritări, Peste nouă țări Cu flori. BELDICEANU, P. 85, cf. DDRF, BARCIANU, TDRG. Așa mîndru și frumos, Poți să cauți nouă mări, Nouă mări și nouă țări. JARNIK-BÎRSEANU, D. 19. Marea cu sarea (și Oltul cu totul) = (construit de obicei cu verbe ca „a făgădui”, „a cere”, „a căuta”) mult, totul; p. e x t. imposibilul. Cf. POLIZU, PONTBRIANT, D. Popa cerea însă marea cu sarea! SLAVICI, O. II, 88, cf. DDRF, BARCIANU, TDRG, IORDAN, STIL. 98, 333. Dar tu te-ai dus să cauți marea cu sarea și acum nu faci nici cît o ceapă degerată. CĂLINESCU, I. 211, cf. ZANNE, P. VI, 241. A vîntura țările și mările = a călători mult, a cutreiera prin lume; a hoinări. Crede-mă ca să aibi tu puterea mea, ai vîntura țările și mările. CREANGĂ, P. 190. A (în)cerca marea cu degetul = a încerca să rezolvi ceva la întîmplare, la noroc, cu foarte puține șanse de reușită; a încerca imposibilul. Bine, bine! cercați voi marea cu degetul, dar ia să vedem, cum i-ți da de fund? CREANGĂ, P. 260, cf. DDRF, ALEXI, W., PAMFILE, J. II, 153, ZANNE, P. I, 211. 2. F i g. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Suprafață vastă; întindere mare, nesfîrșită. Marea de focu clocotind (a. 1654). CUV. D. BĂTR. II, 455/9. Pustia e o mare aprinsă de soare, Nici cîntec de păsări, nici pomi, nici izvoare. MSCEDONSKI, O. I, 142. Stelele pluteau ca niște faruri pe nemăsurata și liniștita mare de întuneric. VLAHUȚĂ, O. A. 158. Tufe uriașe de liliac. . . se scaldă în razele aurite ca-ntr-o mare de lumină. PETICĂ, O. 263. Marea de flăcări ce se revarsă peste pămînt în miezul arzător al zilelor de vară. HOGAȘ, M. N. 14. O boare lină stîrnea valuri în întinsele mări galbene de grîu. SADOVEANU, O. I, 51. S-aprinde un joc de licăriri ciudate pe această mare întinsă de nisipuri arzătoare. BART, S. M. 22. Goana după aurul negru se petrece într-o mare de noroi. BOGZA, A. Î. 76. Și deodată oceanul a devenit o mare de flăcări. BARANGA, V. A. 11. Pier valuri de zbucium în mări de-albăstrimi. DEȘLiU, G. 38. ♦ Mulțime (nesfîrșită), cantitate foarte mare. Cufundat sînt într-o mare de plăceri – mă simt schimbat. MACEDONSKI, O. I, 274. O mare de capete priveau surîzînd spre un omuleț care, stînd în mijloc, vorbea cu aprindere. AGÎRBICEANU, A. 419. Tot Podu Tîrgului din Afară era, mult în urmă, o mare de capete. CAMIL PETRESCU, O. II, 251. S-au strîns în curtea uzinei o mare de oameni. BOGZA, C. O. 308. Departe, cît poți cuprinde cu ochii, o mare de capete, o mare de oameni. STANCU, U.R.S.S. 167, cf. 49, 83. În jurul lor era o mare de strigăte. T. POPOVICI, S. 394. Aste buze răpitoare Nu le-aș da. . . Nici p-o mare de mărgele. BIBICESCU, P. P. 34. - Pl.: mări și (învechit) mari, mare (IORDAN, L. R. A. 69). – Gen.-dat. și: (învechit) măriei, măriei. – Și: (regional) máră s. f. ALR II 2561/27. – Lat. mare, -is.

VITEZĂ. Subst. Viteză, rapiditate, repezeală, repeziciune, repejune (înv.), iuțeală. Fugă, goană, gonire, alergare, repeziș, repezitură (rar). Accelerare, accelerație, iuțire (rar), grăbire; sprint. Adj. Iute, repede, rapid, fulgerător, iute de picior, vînteș (reg.). Fugător, fugarnic, fugăreț (reg.). Grabnic, expres, fulger. Vb. A fugi, a fugi mîncînd pămîntul, a goni, a alerga, a zbura (fig.), a zbura (a fugi) ca gîndul (ca un gînd). A o lua (a o rupe, a o apuca) la fugă, a o rupe de-a fuga, a o lua la sănătoasa, a se repezi, a porni în goană. A accelera, a grăbi (a iuți) pasul, a mări viteza; a sprinta. Adv. În (plină) viteză, cu viteză mare, repede, repejor (dirn.), rapid, iute, în fugă, în fuga mare, din fugă, fuga-fuguța, cu iuțeala fulgerului (glonțului), fulgerător, ca fulgerul, fulgerește (rar), ca vîntul; grabnic, expres, fulger, cît ai bate din palme, cît te-ai șterge la ochi, cît ai clipi din ochi, cît ai plesni din bici, cît ai da (ai scăpăra) din amnar, cît ai zice pește, cît ai frige un ou, cît ai îmbuca o dată, cît ți-ai lega nojițele, în doi timpi și trei mișcări, într-o secundă; ca din praștie, ca o nălucă. V. fugă, grabă, instantaneitate, mișcare.

COLINĂ, coline, s. f. Ridicătură de pămînt mai mică decît dealul; delușor. A iuțit pasul, a ajuns în vîrful colinei și a început apoi să coboare în goană. PREDA, Î. Zările se desfășurau... pînă în nemărginit. Pe întinderea mare, nici o colină. SADOVEANU, O. I 161. Satu-n vale pe-o colină, Mic și vesel... uite-l. COȘBUC, P. I 261. Văi, coline neumblate Și păduri nedesfundate Pretutindenea călcăm. TEODORESCU, P. P. 103.

REPEZEALĂ, repezeli, s. f. 1. Iuțeală, grabă, repeziciune. ◊ Loc. adv. La repezeală = foarte repede, cu mare grabă. Își dezbrăcă la repezeală cojocul. PREDA, Î.98. I-a arătat la repezeală grajdurile cailor. REBREANU, R. I 91. 2. (Rar) Goană, fugă. Vremea este, deși călduroasă, minunată pentru o repezeală spre Marea Nordului. CARAGIALE, O. VII 7.

GONI, gonesc, vb. IV. 1. Tranz. A lua la goană, a pune pe fugă; a fugări. Iată că un balaur... venea, măre, spre dînsa ca un vîrtej. Pasămite, el gonea o porumbiță. ISPIRESCU, L. 133. Cine gonește doi iepuri nu prinde nici unul. NEGRUZZI, S. I 248. ◊ Refl. reciproc. Păsările ciripeau, se goneau printre ramuri; era cald și lumină. DEMETRESCU, O. 144. Și fîlfîie deasupra-i, gonindu-se în roate, Cu-aripele-ostenite un alb ș-un negru corb. EMINESCU, O. I 93. ♦ Fig. (Învechit) A voi să ajungi (ceva), a urmări (o țintă, un ideal). Dreptul meu, alta nu gonesc... Așa m-a învățat soțu-meu din urmă. ALECSANDRI, T. I 383. Idealul ce romînii goniră în organizația lor era egalitatea în drepturi și în stare. BĂLCESCU, O. II 15. ♦ (Despre gonaci sau despre cîini dresați pentru vînătoare) A alunga vînatul spre locul unde stau la pîndă vînătorii; a hăitui. Mergînd la vînătoare, au gonit o ciută sălbatică. CARAGIALE, O. III 89. Chiar pe această zăpadă ce se topește acum subt adierea încropită a zefirului primăvăratic, n-au fost oare tipărite urme încrucișate ale copoilor, gonind prin pădure iepurile fricos...? ODOBESCU, S. III 41. 2. Tranz. A alunga, a izgoni, a da afară. Numaidecît să mergi acolo, că nu iese din ea pînă nu l-ăi goni dumneata. CARAGIALE, O. III 48. Gonit de toată lumea prin anii mei să trec. EMINESCU, O. I 116. ◊ Fig. Toată noaptea îl apăsase un gînd, pe care-l gonea mereu. DUMITRIU, V. L. 39. A ta vorbire dulce mă deșteaptă Și gonește visul ce mă fermeca. BOLINTINEANU, O. 50. Dulcea mîngîiere Gonește-a mea durere. ALECSANDRI, T. I 187. 3. Intranz. A alerga, a fugi. Lanțurile de trăgători se întoarseră, gonind spre întunericul pădurii. CAMILAR, N. I 51. Cobzarul gonea după vagoanele de tramvai. PAS, Z. I 199. Pinteni murgului că da... Și gonea, măre, gonea. TEODORESCU, P. P. 292. ◊ (Despre vehicule) Două bărci de pescari cu pînzele umflate se întorceau gonind spre adăpost. BART, E. 233. 4. Refl. și intranz. (Despre vite cornute) A se împreuna, a se împerechea.

GRABĂ. Subst. Grabă, grăbire, pripă, pripire, pripeală, precipitare, precipitație, febrilitate, iuțeală, iuțire (rar), repezeală, repeziș, repeziciune, repezitură (rar), repejune (înv.), zor, zorire (rar), dîrdoră (pop.), urgență, urgentare; accelerație, accelerare, viteză, goană, fugă; năvală, năvălire, năvălnicie (rar), impetuozitate, asalt, năpustire, tăbărîre. Nerăbdare, impaciență (rar), înfrigurare, neastîmpăr, agitație; forfotă, forfoteală, foială, foire, fîțîială, fîțîit, alergătură, alergare, du-te-vino, furnicare, furnicar (fig.), îmbulzeală, înghesuială, îmbulzire, buluceală, învălmășeală, învălmășag, tumult. Alertă, alarmă. Adj. Grăbit, pripit, pripelnic, repezit, precipitat, febril, alert (livr.), grabnic, iute, iuțit, rapid, zorit, prompt, expeditiv, zelos, înfrigurat (fig.), (fervent, aprig, impetuos, năvalnic, furtunos (fig.), tempestuos (livr., înv.), intens, violent, eruptiv (fig.), impulsiv, coleric. Nerăbdător, impacient (livr.), nestăpînit, pornit, nestăvilit. Urgent, repede, accelerat. Vb. A (se) grăbi, a se pripi, a avea zor, a fi grăbit (pripit, zorit, repezit, nerăbdător), a (se) precipita, a se repezi, a sări, a (se) zori, a da zor, a-i da bătaie (fig.), a da pinteni (fig.), a îmboldi, a urgenta, a iuți, a accelera, a băga în viteză (fig.), a goni; a arde de nerăbdare, a nu avea liniște, a se frămînta, a se agita, a alerga în sus și în jos, a nu avea o clipă de răgaz, a se foi, a nu avea astîmpăr; a se învîrti, a se fîțîi, a forfoti, a umbla forfota, a mișuna, a fojgăi (reg.), a roi, a furnica, a se învălmăși, a se înghesui, a se buluci (pop.), a se îmbulzi, a se împinge, a năvăli, a da năvală, a asalta, a se năpusti, a tăbărî (rar). A alerta, a alarma. Adv. Cu (în) grabă, în mare grabă, în pripă, grabnic, cu pași repezi, urgent, rapid, în ritm rapid, la repezeală, iute, repede, zor-zor, cu zor, repede-repejor, într-o clipă (clipită), în goană, imediat, numaidecît, fără întîrziere, neîntîrziat, fără zăbavă, fără răgaz, zor, nevoie mare, urgent, de urgență, febril, năvalnic, cu nerăbdare. V. animație, dezordine, forfotă, fugă, mișcare, neliniște, nestăpînire, viteză, zăpăceală.

CAVALERIE¹, (rar) cavalerii, s. f. Parte a unei armate care se compune din soldați călări; grup compus din astfel de soidați. Printre cavalerii și artilerii se arătau, în goană scrîșnind, din negură, tancurile. CAMILAR, N. I 8. Intrase în cavalerie și cu mare greutate a stat și acolo cîtva timp. CONTEMPORANUL, IV 299. – Pronunțat: -ri-e.

SENZAȚIE, senzații, s. f. 1. Fapt de conștiință produs de acțiunea unui excitant asupra organelor de simț. Senzația nu este într-adevăr decît legătura directă dintre conștiință și lumea exterioară, transformarea energiei excitației exterioare în fapte de conștiință. LENIN, O. XIV 40. Numai cu ajutorul senzațiilor omul poate sa cunoască lumea exterioară. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 9, 109. Unele insecte au senzații chiar după ce sînt decapitate. BART, S. M. 78. ◊ (Cu o determinare arătînd natura sau calitatea) Senzație vizuală. Senzație auditivă. ▭ Se simți fulgerat de o senzație tare, zguduitoare. VORNIC, P. 77. Bozan simți o plesnitură în cap și durerea părea alta decît aceea pe care a simțit-o în clipa prăbușirii cu podul rulant. L-a inundat ceva cald, într-o senzație de moleșeală plăcută. SAHIA, N. 37. Senzația căderii în vid e așa de vie, încît simți cum se taie respirația. BART, S. M. 41. Auzi vîjîind pe sub vagon o apă repede și puternică ce parcă numai cu acest vuiet al ei îți dă o senzație de răcoare. VLAHUȚĂ, O. AL. II 32. ◊ Expr. A avea senzația că... = a simți, a i se părea, a avea impresia că... Avea senzația că vîrful urechilor a devenit sfărmicios ca porțelanul. C. PETRESCU, C. V. 137. Îndată ce puse capul pe pernă avu senzația că trupul i-a amorțit. REBREANU, P. S. 163. ♦ Simțire. Aprins la față și descumpănit, am luat buchetul de trandafiri și am ieșit din clasă. Stranii senzații încercau sufletul meu. Simțeam în mine ceva plăcut și cald. GALACTION, O. I 59. ♦ Percepție. Imaginea lui Eminescu e măreață, e sublimă. Ea ne dă senzația imensității spațiului, aproape noțiunea nemărginirii. GHEREA, ST. CR. III 370. 2. (De obicei la pl.) Ceea ce are un caracter senzațional, impresionează în mod violent simțurile, imaginația, constituie un prilej de emoții violente. Nu senzații trebuie să căutăm, ci o conlucrare de la postul hărăzit fiecăruia în vederea operei obștești. CONTEMPORANUL, S. II, 1956, nr. 483, 1/2. Avidă de senzații, ahtiată de o lume ușuratică, femeia asta cuminte, înțeleaptă ajungea frivolă, mincinoasă și violentă. BART, E. 226. ◊ Loc. adj. De senzație = senzațional. Se cetesc traduceri... literatură inferioară de senzație. SADOVEANU, E. 23. Se adîncise în citirea unui roman de senzație. BART, E. 252. S-a petrecut... un incident de mare senzație. CARAGIALE, O. III 201. ◊ Expr. A face senzație = a produce o impresie foarte puternică, a trezi un interes deosebit, a face vîlvă. Căruciorul cu înghețată făcea senzație. BOGZA, A. Î. 594. O coțofană Fără ocupație A adus o veste-n goană Și-a făcut senzație. TOPÎRCEANU, B. 46. Intrarea noastră în sat făcu o mare senzație. BOLINTINEANU, O. 268. ♦ Lucru, persoană, eveniment care produce impresie. Senzația serii a fost Nadina în «dansul apașilor», ultima noutate pariziană. REBREANU, R. I 265.

BEHĂI, pers. 3 behăie, vb. IV. Intranz. (Despre capre și oi) A scoate strigătul caracteristic «behehe». Zile de-a rîndul au behăit jalnic turmele scoase din țarcuri și mînate spre vale. DUMITRIU, N. 199. O oaie mărginașă se opri... behăi și o luă la goană spre cîrdul străin. PREDA, Î. 144. [Iedul] behăia așa de jalnic, că-ți era mai mare mila de el. SADOVEANU, O. VI 103. O capră neagră... behăia și se da pe lîngă boi. VLAHUȚĂ, CL. 115. ◊ Tranz. Fig. (Peiorativ, despre oameni) A cînta urît, cu glas nearmonios, strident sau tărăgănat. Lăutarul a mai behăit fără curaj cîteva tangouri aduse de la oraș. SADOVEANU, M. C. 190.

bătrân s. m. Student din anii mari, spre deosebire de ◊ „bobocii” din anul I ◊ „Mișcarea browniană a «boboceilor», dezorientați și fără cămine, goana după orare și cereri de înscriere, nedumerirea «bătrânilor» legată de noile condiții pentru obținerea burselor, agitația specifică după vacanță – toate acestea le-am putut constata în raidul făcut prin universitățile Capitalei.” R.l. 3 X 95 p. 9

GÎLGÎI, pers. 3 gîlgîie, vb. IV. 1. Intranz. (Despre lichide) A se scurge cu zgomot printr-o deschizătură. Apa... gîlgîia afară din ghizdul fîntînii, printre pietricele. CARAGIALE, P. 52. Cînd îl croiește o dată cu sabia pe la mijlocul gîtului... sîngele cerbului o dată a și-nceput a curge gîlgîind. CREANGĂ, P. 226. Cu gura la cep de bute, De-aud vinul gîlgîind. ALECSANDRI, P. P. 314. ♦ A curge producînd zgomote caracteristice cînd se izbește de obstacole. V. clipoci. Zvîcnesc din scoarța udă muguri noi, în sus la munte gîlgîie izvoare. DEȘLIU, N. 84. Apa gîlgîia și clipocea pe lîngă ea. DUMITRIU, N. 289. Apele gîlgîiau în liniște și niște păsări cîntau prin arborii ciuntiți de obuze. CAMILAR, N. I 70. ◊ Fig. Gîlgîie plînsul în mine cu hohote nestăpînite. SAHIA, N. 121. Un bubuit de tun din bateriile romîne păru a da semnalul unei năprasnice bombardări. Gîlgîia focul de pe toate movilele dimprejur. D. ZAMFIRESCU, R. 260. ♦ Tranz. (Rar) A vărsa, a scoate. Vasele, gîlgîind pe coșuri nori negri de fum, își măreau viteza întrecîndu-se în goană ca să atingă mai repede limanul așteptat. BART, E. 117. 2. Tranz. (Regional) A bea cu înghițituri mari (producînd zgomot), a da de dușcă. Miai le gîlgîi pe amîndouă [sticlele] pînă la fund. PREDA, Î. 86. Băieții... gîlgîiau cîte o cinzeacă de rachiu și se apucau de treabă. MACEDONSKI, O. III 50. – Prez. ind. pers. 3 și: gîlgîiește (REBREANU, R. II 85, ODOBESCU, S. III 94).

goană sf [At: URECHE, ap. LET. I, 191/2 / Pl: (rar) ~ne / E: drr goni] 1 Deplasare cu pași mari și repezi. 2 Urmărire în fugă. 3 (Îe) A pune (pe cineva) pe ~ sau a lua (pe cineva) la ~ A fugări pe cineva. 4 (Îe) A nu slăbi (pe cineva) din ~ A urmări continuu pe cineva. 5 Viteză mare cu care se deplasează un vehicul. 6 Grabă mare cu care se deplasează o ființă. 7 Vânătoare (cu gonaci și câini). 8 (Îvr) Persecuție. 9 (Pop) Împreunare a vacii cu taurul. 10 (Înv; la jocul de cărți) Ghinion. 11 (Îe) A se lua la ~ (cu cineva) A se întrece. 12 Fugă a calului. 13 (Îlav) În ~ În galop. 14 (Îlav) Din ~ Din fuga calului. 15 (Îal) Din alergare.

zbor¹ sn [At: AR (1832), 152¹/41 / S și: sb~ / Pl: ~uri / E: pvb zbura] 1 Mișcare sau planare în aer (a unei păsări, a unei insecte, a unui obiect etc.) (cu ajutorul aripilor) Si: (înv) zburare (1), (rar) zburat, (reg) zburatic (4), (îvr) zburăciune. 2 (Îav) (Ca) în (sau din, rar, într-un) ~ În timpul zborului (1) Si: (înv) din zburare, într-o zburită. 3 (Pex; îal) Foarte repede. 4 (Pex; îal) Pe loc. 5 (Pex; îal) Dintr-o dată Si: (reg) din zburate. 6 (Pex; îal) În treacăt. 7 (Reg; îlv) A da ~ (sau ~ul) (cuiva) A da drumul Si: a elibera (1). 8 A azvârli cu putere. 9 (Reg; îlv) A face un ~ A zbura (1). 10 Deplasare pe calea aerului (a unei aeronave, a unei rachete etc.). 11 (Pex) Deplasare (a oamenilor) în spațiul aerian sau extraterestru cu ajutorul aeronavelor sau al navelor spațiale. 12 (Îlv) A-și lua ~ul A se înălța în aer. 13 (Îal) A începe să alerge repede. 14 (Îal) A pleca. 15 (Prc; îal) A evada (1). 16 (Îal) A dispărea (1). 17 (Rar; îal) A se dezvolta (1). 18 (Îs) Aparat de ~ Aeronavă. 19 (Îs) Platformă de ~ Platformă pe un aerodrom sau pe puntea unui vapor portavion, de pe care decolează (sau pe care aterizează) avioanele. 20 Trecere rapidă prin aer a unui obiect azvârlit cu putere sau purtat de vânt. 21 Menținere în aer (a unui obiect purtat de vânt, de curenți etc.) Si: planare¹, plutire. 22 Mișcare rapidă, violentă (a vântului). 23 (Reg) Vânt puternic și foarte rece. 24 (Fig) Viteză mare cu care se deplasează un vehicul sau un animal etc. într-un spațiu Si: zburare (8), goană (5). 25 (Fig) Mers rapid. 26 (Îlav) Din ~ În timpul zborului (9). 27 (Pex; îal) Foarte repede. 28 (Fig) Avânt (13). 29 (Rar; fig) Mărire.

CREȘTE, cresc, vb. III. 1. Intranz. (Despre oameni, animale, plante) A se mări treptat, ca rezultat al. procesului vieții; a se dezvolta. Ciripiți acolo Păsăruici golașe, Ciripiți și creșteți Ca copilu-n fașe. GOGA, C. P. 13. Băiatul, de ce creștea d-aia se făcea mai isteț. ISPIRESCU, L. 41. Văd iarba cum crește din pămînt. CREANGĂ, P. 243. Și crescu și se făcu mare ca brazii codrilor. EMINESCU, N. 4. ◊ (Determinat prin «mare») De trei ani de cînd nu l-am văzut, o fi crescut mare și m-o fi uitat. ALECSANDRI, T. I 183. ◊ (Poetic) Vom crește bogați și puternici și dîrji, Cum crește în basm făt-frumosul. BANUȘ, B. 125. Dar amurgul palid a-nceput să scadă. Noaptea, ca un abur, crește din zăpadă. TOPÎRCEANU, S. A. 28. ◊ Fig. Din fiece piept de ogor Crește poemul spicului roditor. DEȘLIU, G. 19. ◊ Expr. Să crești mare! formulă cu care se răspunde la salut unui copil sau cu care i se mulțumește pentru un serviciu. Bună seara... ziseră copiii.-Să creșteți mari! zise o babă. RETEGANUL, P. II 34. A crește văzînd cu ochii = a crește neobișnuit de repede. Grîul, păpușoiul creșteau văzînd cu ochii. CAMILAR, TEM. 102. Tase e voinic și crește văzînd cu ochii. SADOVEANU, M. C. 196. Purcelul începe a se înfiripa și a crește văzînd cu ochii. CREANGĂ, P. 76. ♦ (Despre păr, pene, unghii și în general despre părți ale corpului) A se ivi și a se dezvolta; a deveni mare. Porni luceafărul. Creșteau În cer a lui aripe. EMINESCU, O. I 176. Ce-ai pățit, ce ți-a crescut în spinare? ALECSANDRI, T. 438. Grijește-ne o lună, două, Să ne crească pene nouă, Să putem și noi zbura. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 205. Crește barba fără veste. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 367. ♦ (Despre o parte a corpului tăiată, ruptă; adesea determinat prin «la loc») A se reface, a se regenera. Unghia zdrobită crește la loc. 2. Intranz. (Despre oameni, urmat de un adverb sau de determinări introduse prin prep. «la», «în», «pe», «cu») A-și petrece copilăria, a trăi primii ani ai vieții. Cu mine și cu ea ați crescut. PREDA, Î. 188. Și eu am crescut pe cîmpul Bărăganului! ODOBESCU, S. III 14. ♦ (Despre plante) A trăi, a-și duce viața. Peste flori ce cresc în umbră, Lîngă ape, pe potici, Vezi bejănii de albine. EMINESCU, O. I 100. În ai Daciei munți mari Cresc stejari lîngă stejari Și viteji cu brațe tari. ALECSANDRI, T. II 204. 3. Tranz. (Cu privire la copii) A îngriji în perioada copilăriei, a educa. Mama Anghelina, dadaca cea bătrînă care mă crescuse. SADOVEANU, N. F. 6. M-ai crescut... și mi-ai purtat de grijă ca un frate. ALECSANDRI, T. 260. O fată orfană crescută de o bunică a ei. NEGRUZZI, S. I 109. ♦ (Cu privire la animale) A prăsi, a înmulți. Stația nu avea un loc împrejmuit unde Tina să-și poată crește păsările. C. PETRESCU, A. 311. Crește cai sălbatici și-i prinde cu arcanul. ALECSANDRI, P. III 200. ♦ (Neobișnuit, cu privire Ia plante) A cultiva. Ea creștea legumi și... le ducea la tîrg de vîndut. SBIERA, P. 249. 4. Intranz. Fig. (Despre oameni) A-și ridica nivelul politic, profesional, cultural; a evolua. Cresc, la țară, oameni noi, cum înainte vreme nu au putut să crească. GHEORGHIU-DEJ, GOSP. AGR. 9. Mașini se nasc- dar mai cu osebire, cresc oameni, minți și brațe încordate. CASSIAN, H. 50. Și dînsul, și oricare dintre tractoriști și uite și Ștefan Turcu – creșteau mereu pe măsura sarcinilor, în lupta ce o dădeau pentru îndeplinirea lor. MIHALE, O. 295. ◊ Tranz. (În expr.) A crește cadre = a ridica nivelul politic și ideologic sau calificarea profesională a cadrelor; a forma cadre noi. 5. Intranz. A se mări, a spori (ca număr, volum,. intensitate, putere). În rîndurile milioanelor și milioanelor de oameni simpli din toate țările crește dorința firească de, apropiere, de cunoaștere și colaborare între țări și popoare. SCÎNTEIA, 1953, nr, 2723. Parcă zăream crescînd spre zări belșugul. DEȘLIU, în POEZ. N. 143. Din ce în ce cîntarea în valuri ea tot crește, Se pare că furtuna ridică al ei glas. EMINESCU, O. I 94. Expr. A crește inima din cineva sau a-i crește inima în piept sau a-i (crește sufletul), se zice cînd cineva simte o mare bucurie, o deosebită mulțumire. Cînd te văd zîmbind... sufletul îmi crește. EMINESCU, O. I 120. Cît îmi creștea mie inima-n piept, auzind glasul ei! ALECSANDRI, C. 28. Cînd la joc se-mpodobește, Inima din tine crește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 31. A crește carnea pe cineva v. carne. ◊ Tranz. Steaua ciobanului părea a-și crește vîlvoarea în răsărit, întrecînd lucirea palidă a lunii. SADOVEANU, F. J. 546. ◊ Fig. (Despre corpuri în mișcare) A apărea din ce în ce mai mare, apropiindu-se. Din depărtări Văzutu-s-a crescînd în zări Rădvan cu mire. COȘBUC, P. I 145. În goana roibului un sol... Răsare, crește-n zări venind, Și zările de-abia-l cuprind. COȘBUC, P. I 145. Se ivește-un negru nor Plin de zgomot sunător, Ce tot vine, ce tot crește Și pe cîmpuri se lățește. ALECSANDRI, P. II 14. 6. Intranz. (Despre aluat) A se umfla dospind. Frămîntat-a ș-a dospit, Și cuptorul l-a umplut Și colacii au crescut. ANT. LIT. POP. I 623. 7. Intranz. (Despre ape) A-și mări volumul, a umfla. A crescut Murășu mare De nu pot trece călare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 129. – Forme gramaticale: perf. s. crescut, part. crescut.

NĂVALNIC², -Ă, năvalnici, -e, adj. Furtunos, impetuos. Avea în inimă-i... o pornire năvalnică. GALACTION, O. I 197. Nu e soare, dar e bine, Și pe rîu e numai fum. Vîntu-i liniștit acum, Dar năvalnic vuiet vine De pe drum. COȘBUC, P. I 223. ◊ (Adverbial) Se auzeau de-afară tropotele jucătorilor, scîrțîitul viorilor și glasul lui Pantelimon Văduva chiuind năvalnic. REBREANU, R. I 134. Năvalnic s-apropie pașii, Și-n goana lor cîntă arcașii. COȘBUC, P. II 31. ♦ (Despre ape curgătoare) Care curge repede, cu torente, cu puhoaie. Era Dunărea mare și năvalnică din martie. DUMITRIU, N. 135.

MĂIESTRÍE¹ s. f. 1. (Învechit) Știință ascunsă, taină ; calitatea de a pătrunde tainele, har (divin). Deșchidzu în pildă rrostul mieu, vestescu măestria (ciumiliturile PSALT. t a i n e l e B 1 938) dentăiu. PSALT. HUR. 65^r/16. Pleca-voiu în prici ureachiia mea, deșchidzu în psăltire măestriile (găcitoarea BIBLIA 1688, 397¹/14, învățătura mea de taină B 1 938, 576) mele. PSALT. 93, cf. CORESI, PS. 207/1. Și mie, nu întru măiestriia carea iaste întru mine. . . taina aceasta s-au descoperit, ce pen[tru] ca să să arate împăratului tîlcuirea. BIBLIA (1688), 573¹/58. 2. P. g e n e r. Știință, înțelepciune. Nu e într-ănși măestrie (ȘTIINȚĂ D). Nu cugetară să înțeleagă. PSALT. 316, cf. CORESI, PS. 415/11. 3. Vrăjitorie, farmec. Și-l găsiră la un puț niște ovreai neguțători și-l cunoscură cu ale lor măestrii că va fi împărat. MOXA, 379/22. Știe farmeci ticălosul, ori vro altă măiestrie. CONTEMPORANUL, III, 887. Isprăvind vrăjitoarea măiestriile ei, zise. ap. DDRF. 4. Pricepere deosebită, talent, artă, iscusință, dibăcie ; p. e x t. procedeu, îndeletnicire, profesie, domeniu de activitate care cere o astfel de pricepere. [Retorica] pentru aceaia să zice meșteșug și măiestrie pentru că dă acest feliu de povățuiri care oricine le păzeaște îi iaste cu neputință a greși întru cuvîntare. MOLNAR, RET. 13/5. Mai vechie e firea decît măestria. MAIOR, IST. 272/7. Ceale ce nu se pot cu putearea și virtutea. . . birui, măestria și istețimea lesne le aduce spre acest sfîrșit. ȚICHINDEAL, F. 7/22. Să-și urmeze neguțitoria și să se îndeletnicească fieștecarele cu cinste și cu pace în măiestria sa. AR (1829), 66²/37. Iconomiia cea muncitoare și agonisitoare de toată roada pămîntului, de toată materiia măestriilor și de tot lucru meșteșugurilor. PISCUPESCU, O. 23/1. Cercarea oamenilor din veac în veac făcu să înainteze meșteșugurile și măiestriile. MARCOVICI, D. 224/23. Eu voiu arăta voao un meșteșug, o măiestrie că eu poci juca pre fune. BĂRAC, t. 17/24, cf. CONACHI, P. 299. Cerea cezarului Domețian să-i trimită meșteri iscusiți în orice măestrii. NEGRUZZI, S. I, 200. Toate aceste danțuri etnografice deteră prilej pe rînd oaspeților noștri de a-și arăta măiestria. FILIMON, O. I, 197, cf. 126. Hoțul care a tulburat o țeară prin iscusința, măiestria și istețimea lui. . . se află în mijlocul domniei voastre. ISPIRESCU, L. 378. Intriga dramei e condusă cu măiestrie. GHEREA, ST. CR. II, 46, cf. 210, I, 338. Povestește-mi de bărbatul Viteaz și iscusit,care. . . cu măiestria lui făcuse Pustiu din Troia, strașnica cetate. MURNU, O. 1 .La prestigiul săniei. . . se adăugase măiestria de conducător a lui Duțu. C. PETRESCU, A. 451. Ion bucătarul. . . cînta din drîmbă cu măiestrie. BRĂESCU, V. 21, cf. id. A. 52. Eminescu valorifică cu măiestrie nemaiîntîlnită virtualitățile estetice ale limbii române. ROSETTI, S. L. 54. Toate mașinile, aparatele. . . dau imaginea măiestriei și a forței creatoare a muncitorilor. SCÎNTEIA, 1 952, nr. 2 390, cf. nr. 2 384, 2 385, 2398. Măiestria pictorului se manifestă atunci cînd începe să studieze cu atenție și aprofundat viața. CONTEMP. 1953, nr. 332, 4/5. Nu există măiestrie artistică independentă de viață. ib. nr. 340, 4/3, cf. 4/4. Munca educativă, poate mai mult decît cea de instruire, pretinde măiestrie pedagogică. ib. 1961, nr. 782, 2/4. În suita acestor articole nu vom găsi aprecieri asupra măiestriei artistice a scriitorului, asupra valorii sale literare. V. ROM. septembrie 1 954, 145, cf. L. ROM. 1959, nr. 4, 7. Vorbește adesea de măiestria tehnică. RALEA, S. T. III, 205. Fusese furat de măiestria sa în muncă, de siguranța cu care stăpînea motorul. MIHALE, O. 169. Îl dete la dascăl de învăță toate măiestriile lumești. FUNDESCU, L. P. 29, cf. ALR I 1678/63. ◊ (Glumeț) Pentru asta întrebuința două măiestrii puțin deosebite una de alta. Cea întâi se chema bătaie, iar a doua o bătaie ca aceea, ori o mamă de bătaie. SADOVEANU, O. X, 517. ◊ (Urmat de determinări în genitiv care indică domeniul în care își exercită cineva iscusința) Bărbat foarte iscusit în măestria războiului și pricepui. MAIOR, IST. 3/5. Nu pot sfîrși această foarte mică arătare despre măiestria vinului, decît a arăta și izvoarele de unde s-ar putea adăpa vierii noștri. I. IONESCU, C. 206/23. ◊ L o c. adj. Cu măiestrie = priceput, abil, indemînatic. Strînse el ostași mulțime, Tot voinici de călărime Și ageri, cu măiestrie La arc și vînătorie. TEODORESCU, P. P. 170. ♦ Artă, pricepere cu care este realizată o lucrare. Ce ordine, măiestrie, armonie în lucrare. EMINESCU,. N. 104. Dacă ajunseră la palaturile celor nouă zmei, se minună împăratul de măiestria lor. ISPIRESCU, ap. TDRG. Vom căuta. . . ce lucrări anume s-au produs și gradul lor de măiestrie. CONV. LIT. IX, 10. Măiestria realistă a romanului cucerește pe cititor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2830. 5. (învechit și popular, concretizat; de obicei la pl.) Lucru care denotă iscusință sau meșteșug în execuție ; unealtă, instrument, mecanism, aparat ingenios. Aflară niște măestrii, ale lui Arhimid Rimleanul de ijderăse cînd bătea rimleanii de mult pre siracuzi. MOXA, 375/28. De la crai străini de la nime nice un ajutor nu i-au venit; mai mult de la holandezi cîteva corăbii cu platoșe și cu alte măestrii de oaste. M. COSTIN, LET. I, 245/21. L-adusără la dînsul legat, dzăcînd acolo de față toate ciniile și măestriile ceale de munci. DOSOFTEI, V. S. septembrie 19^r/27, cf. noiembrie 147^r/7, decembrie 232^v/22. Avea măestrii multe. . . de săpat muntele acela. N. COSTIN, L. 497. Strîngînd oaste și mojicii cu sape și cu hîrlețe și cu alte măestrii. id. let. ii, 101/19, cf. 121/6. Aflară pre vrăjmași puind scările la ziduri și măestriile ceale de stricăciunea cetății. MINEIUL (1 776), 161^vl/30, cf. 168^vl/29. Sînt un fealiu de măestrii de sămînță care sînt făcute în chipul unui coperămînt de cară cu perdeli de lemn împrejur care pot să să deschiză sau să să rădice. COD. SILV. 26. Cheltuielele trebuincioase întru simbriele profesorilor, cumpăratul cărților, a măiestriilor. . . și a altor neaparate întîmpinări (a. 1 828). URICARIUL, VII, 176. Era la ostrovul Dolfionului măiestrii făcute de lemn pre o roată. ALEXANDRIA, 16/23, cf. 141/9. Adesea se întîmplă că popoarele puțin civilizate. . . să aibă obiecte și măiestrii păstrate din vechime. ODOBESCU, S. II, 107. Dintre foarte multele meșteșuguri și măiestrii de prins pește însemnăm: a) năvodul. . . plasa. PAMFILE, I. C. 66. Vra să zică, bade Pricop, mai cercați pește și cu alte măistrii. . . ba niște vîrșe, ba niște coșuri, ba niște cotețe. SADOVEANU, O. IX, 430, cf. X, 394, id. O. L. 72. ♦ P. g e n e r. Lucru executat de cineva. Oricine va voi a face din nou sau a priface binale, tocmala cu meșterii lucrători, dar și plata măiestriei să urmeze prin știrea d-sale vel vornicu (a. 1813). URICARIUL, I, 199. ♦ Ș p e c. Cursă de prins animale. Va întinde nește măestrii (curse munt.) la vreo vie sau la vreun pomăt sau la altceva pentru să prindzâ pre carii strică roade. PRAV. 18. Vinâtorii măestrii spre vînarea fililor punea. CANTEMIR, IST. 130, cf. 240. 6. (Învechit, mai ales la pl.) Uneltire, mașinație, truc, tertip. Bărbăteaște, împotrivă să stămu mâestriilor ce vin de la începătoriul de rău, dracul. CORESI, EV. 239. Simțirile sufletului. . . iscusindu-se... și prin măestriile și prin vrăjmășiile și prin încunjurările ceale de multe chipuri și prin pînditurile răotății (a. 1775). GCR II, 108/20. Nu voiu înceta a face tot fealiul de măestrii asupra ta. MINEIUL (1 776), 29^v2/20, cf. 62^r1/25, 94^v2/2. Pururea gîndul morții în inima voastră ca o armă puternică asupra diavolului și asupra mâestriilor lui să-l țineți. MAIOR, P. 34/3. Văzu pe episcopul său. . . fără nici o culpă vădită luat la goană, alungat prin măiestrii machiavelice din patria și din scaunul său. BARIȚIU, P. A. I, 442, cf. III, 18. În stînga, departe e rîul cel mare Prin care o mamă să taie de fii, Ma nu din reințâ seau neascultare Ci prin a vecinei fatali măiestrii. MUREȘANU, P. 95/12. – Pl.: măiestrii. – Și: (popular) măistríe s. f. – Măiestru + suf. -ie.

ZBOR¹, zboruri, s. n. 1. Planare și mișcare în aer a unei păsări, a unei insecte etc. cu ajutorul aripilor; p. ext. deplasare în atmosferă a unui corp (balon, dirijabil) care se menține în aer fără consum de energie, cînd este mai ușor decît aerul, sau cu consum de energie, cînd corpul (avion etc.) este mai greu decît aerul. Un zbor iute de pasere, un țipăt ascuțit au trecut pe deasupra. SADOVEANU, O. VII 333. Jos, pe-un vîrf de campanulă, Pururea-n vibrație, Și-a oprit o libelulă Zborul plin de grație. TOPÎRCEANU, B. 51. ◊ Platformă de zbor = platformă (pe aerodrom sau pe puntea unui vapor portavion) de pe care decolează avioanele. ◊ Loc. adv. În (sau din, rar într-un) zbor = în timp ce zboară, pe cînd se află în aer; p. ext. foarte repede, dintr-o singură mișcare. N-ai să-l mai vezi... Pe urma unui șoim ușor, Ca să-ți împuște șoimu-n zbor! COȘBUC, P. I 111. Prindea [păsările] cu mîna din zbor. CREANGĂ, P. 245. Vin ca paserea-ntr-un zbor! ALECSANDRI, P. I 9. Arnăuții se îmbrîncea, Pe Iordaki s-arunca, De păr lung îl apuca, Pe covor îl întindea Și din zbor capu-i tăia. id. P. P. 182. (Fig.) Cînd scriu o strofă dulce, pe care o prind din zbor. ALECSANDRI, P. III 4. ◊ Expr. A trece în zbor = a trece foarte repede. (Fig.) Trec anii, trec lunile-n goană Și-n zbor săptămînile trec. TOPÎRCEANU, B. 61. A se ridica în zbor = a se înălța în aer. Erau așa de multe și de mari aceste păsări, încît opreau razele soarelui, cînd se ridicau ele în zbor. ISPIRESCU, U. 43. A(-și) lua zborul = a) a se înălța în aer, p. ext. a începe să alerge foarte repede. Caii repezi, ageri... La sunete de luptă, pe cîmp își luau zborul, Ca vulturi ce în aer o pradă ar vedea. ALEXANDRESCU, M. 30. (Fig.) Zile ce-n vecinicie-și iau repedele zbor. ALEXANDRESCU, M. 4; b) a scăpa dintr-o prinsoare, a fugi dintr-o captivitate. Am să te închid în turnul ăsta, de unde n-ăi putea să-ți iei zborul. ALECSANDRI, T. I 444; c) (rar) a lua avînt, a se dezvolta. În acest timp, ceasornicăria luase un zbor mare la Geneva. La TDRG. Al meu e Despot!... planu-mi ia zbor acum mai tare. ALECSANDRI, T. II 107. ♦ Fig. Trecere rapidă, prin aer, a unui obiect zvîrlit, aruncat sau purtat de vînt. Zborul săgeților. Zborul gloanțelor. 2. Fig. Mers iute, vijelios; viteză, goană, fugă. Mihai apăsă acceleratorul pînă-n fund. Mașinuța își întări zborul, despicînd năvala aerului. MIHALE, O. 501. Pe-Ardun al tău, pe Ben-Ardun, N-ai să-l mai vezi în zbor nebun, Pe urma unui șoim ușor. COȘBUC, P. I 111. Și prin flacăra albastră a vreascurilor de aluni, Văd trecînd în zbor fantastic a poveștilor minuni. ALECSANDRI, O. 172. ♦ Avînt, elan. Andrei fu încercat de un zbor al gîndurilor avîntate spre culmi. MIHALE, O. 304. Aprinzi în bolta vremii aștri, Din zborul tristului tău gînd. VLAHUȚĂ, O. A. 50.

HODOROGI, hodorogesc, vb. IV. 1. Intranz. (Mai ales despre mori și despre vehicule în mers) A face zgomot mare; a hurui, a durui. Și căruța deșartă a trecut hodorogind. GALAN, Z. R. 381. Treceau căruțe grele, încărcate, hodorogind prin îmbulzeala trăsurilor care dispăreau în goana cailor. DUNĂREANU, N. 17. [Tigrul] simțea și auzea polobocul rostogolindu-se și hodorogind în urma lui. ODOBESCU, S. III 256. Moara tot hodorogea Și pin apă tot fugea. ALECSANDRI, P. P. 103. ♦ A face zgomot cotrobăind undeva. S-aștepți puțin, că mă îmbrac – strigă dînsa hodorogind la dulapul în care-și ținea hainele. SLAVICI, O. I 354. Gata, răspunse ea din pod, hodorogind prin niște străchini și ulcioare. CONTEMPORANUL, III 651. 2. Intranz. Fig. A vorbi mult și tare; a trăncăni. Mai tacă-vă lioarba! răcni Vătașa. Eu pierd și voi hodorogiți! DUNĂREANU, CH. 46. Din gură hodorogește, Chiar ca o moară de vînt. ALECSANDRI, T. I 384. ◊ Tranz. (Neobișnuit) A lui bunică Ce cu neîncetare hodorogea minciuni. NEGRUZZI, S. II 265. 3. Refl. (Despre lucruri) A se strica, a se dărăpăna, a se hîrbui. Bătută însă mereu de vînturi, moara lui Busuioc s-a hodorogit. SLAVICI, O. I 226. ◊ Fig. (Despre persoane) M-am hodorogit, și trebuie să stau la reparat, măcar o săptămînă. CARAGIALE, O. VII 117.

VITEZĂ s. 1. iuțeală, rapiditate, repeziciune, (livr.) celeritate, (rar) velocitate. (~ de deplasare a unui mobil.) 2. fugă, goană, zbor. (Mergi în ~ la el și adu-l aici.) 3. grabă, iuțeală, rapiditate, repezeală, repeziciune, zor, (rar) grăbire, (înv. și pop.) repejune. (A făcui ceva în mare ~.)

BARBĂ, bărbi, s. f. 1. Părul care crește la bărbați pe bărbie și pe obraji. Bărbile le crescuseră mari. DUMITRIU, B. F. 154. Așa vă treceți, bieți bătrîni, Cu rugi la preacurata, Și plînge mama pe ceaslov Și-n barbă plînge tata. GOGA, P. 12. Călcau spahiii-n goană pe barba ta bătrînă, Iar pumnii-n loc de aur strîngeau în ei țărînă. COȘBUC, P. II 79. Drept în fața lui Dan se ivi un om înalt, cu barba lungă și sură. EMINESCU, N. 51. ◊ (Lungimea bărbii indica odinioară ierarhia boierească) Văzîndu-mă cu barbă, m-au cunoscut că sînt de treapta divanului. GOLESCU, Î. 146. ◊ Expr. A trage nădejde ca spînul de barbă = a nădăjdui ceva ce nu se poate realiza. A rîde în barbă = a rîde în sine. A șopti în barbă = a spune ceva încet, numai pentru sine. Cu o ură ne-mpăcată mi-am șoptit atunci în barbă... EMINESCU, O. I 147. ◊ (Urmat de atribute ca: «lungă», «lată», «deasă», «sură» etc. și formînd locuțiuni atributive, întrebuințate uneori ca porecle) Irina zări o barbă stufoasă și neagră ca fundul ceaunului. BUJOR, S. 83. Spune, spune, barbă-sură, Căișorii cum se fură. TEODORESCU, P. P. 299. Cînd de-acasă am plecat, Eram tinerel băiat, Tinerel fără mustață, Și acum barbă stufoasă... JARNÍK-BÎRSEANU, D. 300. ◊ Compuse: barba-caprei = plantă erbacee din familia compozeelor, cu flori galbene-deschis (Tragopogon major); barba-împăratului = plantă erbacee cu flori de diferite culori, care se deschid seara și se închid dimineața și a cărei rădăcină are proprietăți purgative; se cultivă ca plantă de ornament (Mirabilis Jalepa); barba-lupului = plantă erbacee din familia compozeelor, cu flori galbene (Crispis biensis); barba-ursului = plantă erbacee a cărei tulpină, conținînd silice, se întrebuințează în medicină, precum și în industrie la lustruitul mobilelor (Equisetum arvense). 2. Bărbie. Uracu, încăpățînat, ședea împietrit... cu barba-n pumni. DUMITRIU, B. F. 104. Se frecă la ochi... și ce să vază? O sfrijită de lighioaie, mai urîtă decît ciuma, cu barba adusă, de părea că sta să o apuce de nasu-i. ISPIRESCU, L. 206. 3. Țepii sau țepușele de la spicele cerealelor. Barba grîului.

CLASĂ, clase, s. f. I. Mare grup social caracterizat prin locul pe care îl ocupă într-un anumit sistem de producție istoricește determinat, prin raportul în care se află față de mijloacele de producție, prin rolul pe care-l are în organizarea socială a muncii, prin felul în care participă la producția socială și prin cantitatea de care dispune din această producție. Modul de producție capitalist actual presupune existența a două clase sociale: de o parte capitaliștii, care se găsesc în stăpînirea mijloacelor de producție și de trai, iar de altă parte proletarii, care sînt excluși de la această proprietate și care nu au de vînzare decît o singură marfă, și anume forța lor de muncă; ei sînt, prin urmare, siliți să-și vîndă forța de muncă pentru a ajunge în stăpînirea mijloacelor de trai. MARX-ENGELS, O. A. II 149. Dintre toate clasele care se găsesc în zilele noastre față în față cu burghezia, singur proletariatul este o clasă cu adevărat revoluționară. MARX-ENGELS, M. C. 45. Claselor exploatatoare le e necesară dominația politică în vederea menținerii exploatării, adică în interesul egoist al unei minorități infime, împotriva majorității covîrșitoare a poporului. LENIN, STAT. REV. 31. Proletariatul este singura clasă care crește și se întărește continuu, care face ca viața socială să progreseze și care strînge în jurul său toate elementele revoluționare. STALIN, O. I 305. Clasa muncitoare folosește puterea de stat pentru a înăbuși și nimici toate încercările clasei burgheze de a restabili vechea ei stăpînire de clasă și de a împiedica clădirea societății socialiste. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 260. Clasa muncitoare = clasa socială cea mai revoluționară legată de marea producție și alcătuită din totalitatea oamenilor care muncesc în fabrici și uzine și care, în societatea capitalistă, este lipsită de mijloace de producție și obligată să-și vîndă forța de muncă fiind exploatată și asuprită de burghezie, iar în societatea socialistă constituie forța conducătoare a statului fiind, împreună cu întregul popor, proprietarul mijloacelor de producție. Statul de democrație populară constituie arma activității conștiente a clasei muncitoare – activitate bazată pe cunoașterea legilor de dezvoltare a societății. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 668. Clasa muncitoare vă va sprijini pînă ce veți apuca în mîini pîinea îmbelșugată. CAMILAR, TEM. 142. Luptă de clasă = luptă pe care o duce o clasă socială împotriva unei clase sociale antagoniste. Dușman de clasă = persoană sau grup social care luptă împotriva intereselor clasei muncitoare și a realizărilor ei revoluționare. ◊ Loc. adj. De clasă = care se referă la o clasă socială sau la raporturile reciproce dintre clase; propriu, caracteristic unei clase sociale. Interese de clasă. Conținut de clasă. ▭ Marx demască falsitatea și perfidia moralei burgheze, conținutul de clasă al statului și justiției burgheze, lăcomia burgheziei, care, în goană după cît mai mult profit și pentru a-și păstra dominația economică și politică, comite tot felul de mîrșăvii și crime. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 5, 26. II. 1. Fiecare dintre diviziunile mari ale regnului animal sau vegetal. Clasa mamiferelor. Clasa păsărilor. Clasa angiospermelor. 2. Fiecare dintre grupele de cîte trei cifre ale unui număr cu mai multe cifre. Clasa unităților. Clasa milioanelor. III. 1. Unitate organizatorică în sistemul învățămîntului public, compusă dintr-un număr de elevi care au aceeași vîrstă și o pregătire școlară egală. Școală cu șapte clase. Elev în clasa a II-a. ▭ Fetele lor erau în aceeași clasă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 4. ♦ Unitate organizatorică într-un institut de artă, cuprinzînd pe toți elevii unui profesor, indiferent în ce an de studii se află. Clasa de canto a profesorului X. 2. Sală în care se țin cursurile pentru un grup de elevi aflați pe aceeași treaptă de învățămînt. Nimic nu-l tulbura din măsura cu care își cîntărea glasul și-și socotea pașii, aceiași, din fundul clasei pînă la catedră. C. PETRESCU, S. 63. Școlarii nu mai aveau curajul să stea cu el în clasă. SAHIA, N. 58. Îi cade un urs mare din sîn și de-a dura prin clasă. CREANGĂ, A. 77. 3. (Franțuzism rar) Timpul în care se ține o lecție; oră de curs. Pînă ajungeau la Jiblea, clasa era aproape pe sfîrșite. BOGZA, C. O. 362. La sfîrșitul clasei, noi ieșeam grămadă și zgomotoși, pe cînd el [Grigore Alexandrescu] se strecura binișor și își lua drumul singur spre casă. GHICA, S. A. 123. IV. 1. Categorie (după confort și tarif) a vagoanelor, compartimentelor, cabinelor etc. pentru călătoria cu trenul, tramvaiul, vaporul etc. Locomotiva... trăgea încet șase vagoane de-a lungul cîmpiei. Cele de clasa a treia erau pline. DUMITRIU, N. 5. Matrozii vapoarelor de pe ocean au putut privi atunci... pe puntea celei mai ieftine clase, pe acești oameni de la poalele Carpaților. BOGZA, C. O. 307. De la Galați, «personalul» nu mai are vagoane pentru vite. Moș Gheorghe și cu horîncenii se suie în vagoane de clasa a III-a. SP. POPESCU, M. G. 32. ◊ Vagon de clasă (în opoziție cu vagon de marfă) = vagon pentru călători. 2. Categorie, grad, rang. Clasă de salarizare. Ordinul Muncii clasa I. ◊ Loc. adj. De (mare) clasă sau (de) clasa-ntîi (sau întîia) = de prima calitate. (Ironic) Ruda aceasta era bătrînă și avea renumele de bețiv clasa întîia. PAS, Z. I 207. – Variantă: (învechit) clas, clasuri (KOGĂLNICEANU, S. 43), s. n.

MĂClUCĂ s. f. I. 1. Bîtă lungă și groasă, cu măciulie la unul dintre capete, uneori ferecată, folosită în trecut ca armă de luptă ; mai² (I). V. c i o m a g, f u ș t e, g h i o a g ă. O bătu cu ciocane (adaos marginal: măciuci) de plumb, preste tot trupul. DOSOFTEI, V. S. octombrie 85^r/17, cf. MINEIUL (1776), 146^v1/16. Și stocuri și măciuce ș-a lancelor izbire Ș-a cailor năvală le-ntîmpinâ el singur. HELIADE, O. I, 333. Îi zise să dea poruncă la toți ferarii să-i facă o măciucă de fer. ISPIRESCU, L. 318. Afară de aceste două feluri de arme ofensive, dacii mai purtau topoare, ciomege și măciuci. XENOPOL, I. R. I, 81. A început măciuca a da în el. PAMFILE, VĂZD. 38. A doua palmă, ca o măciucă de grea, l-a prăvălit la pămînt. POPA, V. 185. Primi ca o lovitură de măciucă în creștet răspunsul fetei. SADOVEANU, O. VII, 93. Se apropiară de oi și începură să le atingă peste cozi cu măciucile, luîndu-le la goană. PREDA, Î. 145, cf. id. 148. Luasem eu de-acas' O măciucă bătrînească. V. ROM. octombrie 1954,18. Cu măŝuca-l măŝuca. ALEXICI, L. P. 40. Da brînza cine-o făcea? Doi ciobani motîntani Cu măcioacéle mari. VICIU, COL. 184. Cu o măciucă a lovit două capete (= cu o vorbă a lovit doi inși). Cf. ZANNE, P. 217. Dintr-un lemn iese și cruce și măciucă (= dintr-un om bun ies și copii buni și copii răi). Cf. id. ib. I, 203. Ajunge o măciucă la un car de oale (= pentru un om simțit ajunge să i se spună o dată ceva). Cf. CREANGĂ, P. 258, ZANNE, P. IV, 10. ◊ E x p r. A da cu măciuca-n baltă v. b a l t ă. A i se face (sau a i se pune, a i se zburli cuiva) părul (sau chica) măciucă (în sau pe cap) = a fi cuprins de o spaimă puternică, a se îngrozi, a se înspăimînta. Să fi văzut. . . blesteme, de ți se punea părul măciucă. ZILOT, CRON. 87, cf. GORJAN, H.100/33, PANN, P. V. III, 52/13, BARONZI, L. 67, SLAVICI, N. II, 252. Urlau dobitoacele de ți se făcea părul măciucă pe cap. ISPIRESCU, L. 7, cf. 18, 190, 301, id. U. 30. Cîte a îndurat bietul om, ți se făcea părul măciucă. REBREANU, R. II, 224. Ți s-ar zburli părul măciucă în cap, cînd ți-aș spune ce știu eu și ce se pregătește. C. PETRESCU, A. R. 31, cf. ȘEZ. IV, 172. ♦ (Regional) Mai² (de bătut rufe, pămînt, pari etc.) ; maiul tîmplarului. Cf. ALR I 723, ALR II 3 373/537, ib. 6670/537, 551. ♦ (Regional) Baston (ALR II 3360/157, 682); cîrjă (ALR II/I MN 148, 3926/157, 272); băț cu care se duce o sarcină pe umăr (ALR II/I MN 148,3927/141). ♦ (Regional) Par (Leicești-Pitești). CHEST. II 265/70. 2. P. r e s t r. Partea bulbucată a unei măciuci (I 1), a unui baston etc. ; măciulie. Un băț de rădăcină cu măciuca cît un pumn de copil se înălța în aer lîngă Miron luga. REBREANU, R. II, 197. Își juca degetele pe bastonul de abanos cu măciuca de argint. CAMIL PETRESCU, O. I, 304. La cap măciucă, La coadă măciucă, La mijloc nemică (Furnica). GOROVEI, C. 162, cf. 217. ♦ (Regional) Prîsnel (la fus). ALR I 1 270/770, cf. 1 270/760, 776, 782, 846. 3. Lovitură dată cu măciuca (I 1). Să-ți dau măciuci, să te moi. ALECSANDRI, P. P. 250. 4. (Regional) Partea bulbucată a unor plante. Măciuca macului. ALR SN I h 197. Măciuca cepii. ALR II 6 014/769. ◊ Măciucă cu fulgi = floarea papurei. ALR I 1 907/727, cf. 1 907/178, 746, 764, 768, 776; 780, 803, 825, 839, 850. Măciucă de brad = con de brad. ALR I 974/896, cf. 974/786. ♦ Floarea cînepii. Cf. A III 1, 18. 5. (Regional) Plazul plugului; călcîi (Borșa-Vișeu de Sus). ALR SN I h 22/362. II. (Bot. ; regional) 1. (La pl.) Cîrciumărese (Zinnia élegans). PANȚU, PL. 2. Compus: măciuca-ciobanului = a) rostogol (Echinops sphaerocephalus). BRANDZA, FL. 292, GRECESCU, FL. 325, PANȚU, PL. ; b) tătarnică (Echinops commutatus). BRANDZA, FL. 292, GRECESCU, FL. 325, PANȚU, PL. - Pl.: măciuci și (învechit) măciuce. – Și: (regional) măcioácă, mocioácă (LB, PAȘCA GL.), mociúcă (ALR II 4 952/130) s. f. – Lat. *matteuca.

MĂRGINAȘ, -Ă, mărginași, -e, adj. Care se află la margine, la hotar; periferic, limitrof. Cotind pe uliți mărginașe... ajunseră în cartierul gării. VORNIC, P. 200. Locuia acum într-o casă mărginașă. C. PETRESCU, Î. II 127. ♦ (Substantivat) Persoană care locuiește la marginea unei așezări omenești (sat, oraș etc.). Dogarul era încă țăran, așa cum era o mare parte dintre mărginașii Bucureștilor. CAMIL PETRESCU, O. II 42. S-a oprit în fața viișoarei unui mărginaș bondoc și-ndesat. CARAGIALE, P. 87. De la marginea unui grup. O oaie mărginașă se opri... și o luă la goană spre cîrdul străin. PREDA, Î. 143.

ÎNVÎRTEJI, învîrtejesc, vb. IV. Refl. 1. A se mișca în vîrtej, a se învîrti repede în cerc, a se învolbura. Departe, pe munți, tuna; o furtună neagră se învîrtejea la înălțimile Ceahlăului. CAMILAR, TEM. 198. Pe fereastra vagonului priveam cum fulgii sporesc, cum se învîrtejesc, cum cad apoi lin, cum țes pînză albă pe cîmpii, pînă la pădurile negre de sub pîcla zării. SADOVEANU, O. III 329. Albii fluturi ai lui decembrie și ianuarie se învîrtejau turbați. MACEDONSKI, O. III 32. Un nour de corbi fîlfîia pe deasupra croncăind, vulturi mari se învîrtejea în văzduh. RUSSO, S. 139. ♦ Tranz. A răscoli, a învolbura. Zăpada curgea... iar crivățul o spulbera, o-nvîrtejea, ne-o arunca-n ochi. SANDU-ALDEA, U. P. 59. 2. (Învechit) A se întoarce în grabă, în goană. Numaidecît se învîrteji îndată cu toate oștile. BĂLCESCU, O. II 48. Noi înapoi ne-nvîrtejim, Tînărului împărat să-i vestim. TEODORESCU, P. P. 164. ◊ Fig. Nu rămăsese altă nădejde decît o tăcută supunere; cei mai mulți dintre boieri se învîrtejiră p-această înțeleaptă cale. ODOBESCU, S. A. 125. – Variantă: vîrteji (DELAVRANCEA, S. 52, RUSSO, S. 104) vb. IV.

PEPINIERĂ, pepiniere, s. f. 1. Teren rezervat pentru înmulțirea și formarea plantelor erbacee sau lemnoase pînă la transplantarea lor la locul definitiv (în grădini, livezi, parcuri etc.); pătul. În bazinul Petroșani există multe uscătorii de conuri de molid pentru extragerea semințelor necesare pepinierelor silvice. PROBL. GEOGR. I 127. ♦ Întreprindere care produce răsaduri, puieți. O firmă uriașă... bătută în doi pari ca firmele de semințerii și de pepiniere care se pot ceti din goana trenului la intrările orașelor. C. PETRESCU, Î. II 262. 2. (Rar) Crescătorie de animale de rasă. Pepiniere de păstrăvi. C. PETRESCU, C. V. 119. O pepinieră de cai buni. I. IONESCU, D. 192. 3. Fig. Instituție, așezămînt, organizație care pregătește un număr mare de oameni în vederea unei profesiuni, a unei activități; colectiv din care se pot recruta astfel de oameni. Această greșită direcțiune a făcut și din gimnaziile noastre pepiniere de candidați la funcțiuni. ODOBESCU, S. II 55.

STRECHEA, strechez, vb. I. Intranz. (Mai ales la pers. 3; despre animale, rar despre oameni) A porni în goană nebună, speriat (sau ca și cum ar fi speriat) de streche; fig. (despre oameni) a se purta ciudat, a da semne de alienație. V. căpia. (Cu pronunțare regională) Dară hargatul, cînd au fost pe la prînzul cel mare, au început iarăși a străchea și au ținut tot o fugă pînă acasă. SBIERA, P. 239. Vrei să-ți spun una și bună?... Ai strechet la bătrînețe... ALECSANDRI, T. 1276.

LUME¹, lumi, s. f. I. 1. Totalitatea celor existente în realitate; univers, cosmos. În aer rumene văpăi Se-ntind pe lumea-ntreagă. EMINESCU, O. I 171. Atîta-s de supărat Cumu-i ceriul înnorat... De-ar fi lumea de hîrtie, I-aș da foc într-o mînie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 221. ◊ Loc. adv. De cînd (e sau îi sau cu) lumea (și pămîntul) = de (sau din) totdeauna; (mai ales însoțind un verb în construcții negative) vreodată, niciodată. Se duse și el ca toată suflarea de pe pămînt, de pare că n-a fost de cînd lumea și pămîntul. ISPIRESCU, L. 42. Vede și el ceea ce nu se mai văzuse și nu se mai auzise de cînd lumea și pămîntul. CREANGĂ, P. 159. Și în acea zi se vor auzi mai multe vaiete de cum s-au auzit de cînd lumea. RUSSO, O. 28. Cît (e sau îi) lumea (și pămîntul) = (mai ales însoțind un verb în construcții negative) a) veșnic. Doar n-am a trăi cît lumea. CREANGĂ, P. 186; b) (după negație) niciodată, nicăieri. Alt stăpîn în locul meu nu mai face brînză cu Harap-Alb, cît îi lumea și pămîntul. CREANGĂ, P. 230. Mîndră ca dumneata Nu-i nime cîtu-i lumea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 25. (Regional) Pînă-i lumea = veșnic, pentru totdeauna; (mai ales însoțind un verb în construcții negative) niciodată. Eu mă duc, mîndruță, duc... Nu mai vin pînă-i lumea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 114. ◊ Expr. Lumea de pe lume = totul, orice. Pentru altul n-aș face-o, să știu că mi-ar da lumea de pe lume. CREANGĂ, P. 162. Nici pentru toată lumea (sau pentru nimic în lume) = cu nici un preț. Buzduganul ista îl avem lăsat moștenire de la strămoșul nostru; și nu-l putem da nici pentru toată lumea. CREANGĂ, P. 57. Că doar nu piere lumea, se zice atunci cînd vrei să convingi pe cineva că un anumit lucru nu e prea greu de făcut, nu cere un sacrificiu sau o grabă prea mare. Parcă toată lumea e (sau ar fi) a lui, se zice despre cineva care este foarte fericit. O ducea tot într-un cîntec, de parcă era toată lumea a lui. CREANGĂ, P. 299. 2. Ansamblu de corpuri cerești format din sori, planete și planetoizi și constituind un sistem; sistem solar, sistem planetar. Întreg edificiul concepțiilor noastre asupra sistemului planetar și în genere asupra originii lumilor din univers se clatină sub riguroasele lovituri ale teoriilor contemporane. MARINESCU, P. A. 36. Colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de chaos. EMINESCU, O. I 132. Tu, Ileană Cosinzană, Suflețel fără prihană Și tu, soare luminate... Ceriul să cutreierați Lumile să luminați. ALECSANDRI, P. P. 29. ◊ (Determinat prin «de stele») Cerul cu lumea lui de stele se resfrîngea în apă ca într-o oglindă neagră... BART, E. 251. Puține sînt la număr aceste lumi de stele. ALEXANDRESCU, P. 24. 3. Pămîntul, globul pămîntesc (cu întreaga lui viață animală și vegetală). A început să-i făgăduiască toate bunurile din lume. ISPIRESCU, L. 2. Trec în stoluri rîndunele... Și se duc pe rînd, pe rînd, Zarea lumii-ntunecînd. EMINESCU, O. I 214. Cu tine m-aș duce în fundul lumii, dar cum să facem? ALECSANDRI, T. I 204. Mîndra mea, pe lume una cumu-i între stele luna! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 35. ♦ Loc. adv. În (sau prin) toată lumea (sau lumea toată) = pretutindeni, oriunde, peste tot. Împăratul a dat de știre... în toată lumea. CREANGĂ, P. 77. S-a dus vestea în toată lumea. id. ib. 218. În (sau din) fundul lumii sau (de) peste lume = (de) foarte departe. Din fundul lumii, mai din sus, Și din Zorit și din Apus... Venit-au roiuri de-mpărați. COȘBUC, P. I 55. ◊ Expr. A se duce (sau a fugi, a pleca) în (toată) lume(a) sau în lumea largă = a pleca departe fără să se știe unde (pentru a scăpa de un necaz, a căuta pe cineva sau ceva etc.). În sfîrșit, s-a hotărît a se duce în toată lumea, să-și caute bărbatul. CREANGĂ, P. 89. Apoi pleacă iar în lume năzdrăvanul cel voinic. EMINESCU, O. I 79. Hai ș-om fugi în lume, Doar ni s-or pierde urmele Și nu ne-or ști de nume. id. ib. 176. De urît m-aș duce-n lume, Dragostea capu mi-l pune. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 9. A(-și) lua (sau a apuca) lumea-n cap = a pleca (departe) părăsindu-și casa, locul de origine. Pînă nu se va scula încă Pepelea, să apucăm lumea-n cap și să-l lăsăm pe dînsul aice. SBIERA, P. 17. Pleacă pentru vreme lungă, fuge, lumea în cap ia. PANN, P. V. II 124. A umbla prin lume (sau a cutreiera (toată) lumea) = a călători mult și în locuri diferite, a umbla de colo-colo, a colinda. Sînt nevoit să cutreier toată lumea. ISPIRESCU, L. 2. Cînd te-i sătura tu de umblat prin lume, atunci să vii să slujești și la poarta mea. CREANGĂ, P. 300. A lua lumea de-a lungul (și de-a latul) = a cutreiera toată lumea, a se duce peste tot. A dormi Ca dus de pe lume = a dormi dus. II. 1. Populația globului pămîntesc, neamul omenesc, omenirea întreagă. Eu răzvrăteam imperii, popoarele cu gîndul... Visînd că toată lumea îmi asculta cuvîntul. EMINESCU, O. I 88. Le pare zea Venus cînd a ieșit din unde, Ca să arate lumii frumosul ideal. ALECSANDRI, P. A. 109. Idei drepte și înalte... Vor vedea lumina zilei; și în formă de mari fapte... Lumii se vor arăta. ALEXANDRESCU, P. 139. 2. Categorie de oameni, grup social considerat din punctul de vedere al profesiunii practicate, al culturii, al felului de viață etc. și care prezintă trăsături specifice. V. societate. Lumea artiștilor. Lumea savanților. ▭ Fără prea mare cheltuială și fără să-și angajeze vechea firmă populară în lumea moașelor, pensionarilor... pregătea armele de asalt pentru un portofoliu ministerial. C. PETRESCU, C. V. 159. ◊ (Poetic) Cu Creangă, Eminescu era întors din nou în lumea moșilor sfătoși din vremea copilăriei. CĂLINESCU, E. 311. ◊ (Reflectînd concepția de clasă a burghezo-moșierimii) Lumea bună (sau mare, înaltă) = vîrfurile claselor exploatatoare. V. bun⁴ (VIII). Om (sau femeie) de lume = persoană din clasa exploatatoare considerată distinsă, manierată etc. în cadrul acestei clase. 3. Oameni, mulțime, public, societate, mediu social. A fost odată un om care toată viața lui nu s-a putut potrivi cu lumea. CARAGIALE, P. 11. Pe unde trecea, lumea din toate părțile îl înghesuia. CREANGĂ, P. 228. Lumea-l crezuse mort pe Făt-Frumos. EMINESCU, N. 27. ◊ Loc. adv. De ochii lumii v. ochi. ◊ Loc. adj. Ca lumea = cum trebuie, cum se cade. E vorba să se facă un pod ca lumea. SADOVEANU, M. C. 182. ◊ Expr. În rînd cu lumea = la fel cu ceilalți oameni, așezat, cu rost. Vreu... să te văd om ca toți oamenii în rînd cu lumea. CREANGĂ, P. 162. Lume(a) (toată) de pe lume = mulțime nenumărată, oameni mulți (și de pretutindeni). S-a adunat lumea de pe lume la această mare și bogată nuntă. CREANGĂ, P. 102. Lumea toată de pre lume Ne-a și pus urîte nume. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 65. O lume (toată sau întreagă) = mulți oameni, o mulțime de persoane. O lume-ntreagă mi-a rămas în urmă Cu goana ei pripită după viață. GOGA, C. P. 68. O lume se plîngea de nedreptățile ce făcea. ISPIRESCU, U. 68. O lume toată-nțelegea – Tu nu m-ai înțeles. EMINESCU, O. I 191. A purta lumea pe degete = a induce în eroare, a înșela, a-și bate joc. Să-i strîmbi gîtul oleacă, să se învețe ea de altă dată a mai purta lumea pe degete. CREANGĂ, P. 267. A ieși în lume = a se duce printre oameni, în societate, a lua contact pentru prima dată cu oameni și situații noi. Bucură-te dar și te veselește, dragă Marghioliță, că în curînd ai să ieși și tu în lume. ALECSANDRI, T. I 36. Gura lumii v. gură. A ajunge (sau a fi) de rîsul lumii = a ajunge (sau a fi) într-o situație înjositoare, degradantă; a se face de rîs. III. 1. Mediu în care se desfășoară existența umană; viață, existență. Cîte n-am văzut și eu De atunci pe lume. COȘBUC, P. I 262. Ce mai la deal la vale? Așa e lumea asta. CREANGĂ, P. 233. Ții tu minte cîte-n lume-ai auzit? EMINESCU, O. I 134. ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. A se duce (fiecare) în lumea lui = a-și vedea (fiecare) de treburile sale, a se retrage. Pe urmă m-am dus în lumea mea cu Ioniță. Atîta am avut și eu drag pe lume, și m-am dus cu el. SADOVEANU, O. V 8. Nu știe pe ce lume e (sau se află) = a) nu știe nimic din ce se întîmplă; b) e foarte fericit. A-i fi (cuiva) lumea dragă (sau dragă lumea) = a) a-i fi dragă viața, a-i plăcea să trăiască. Tuturor li-i dragă lumea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 221; b) a avea multă plăcere să..., a fi foarte plăcut să... Fata împăratului se făcu un flăcău de-ți era dragă lumea să te uiți la el. ISPIRESCU, L. 30. Cînd ți-e lumea mai dragă v. drag². Zi-i lume și te mîntuie = ce mai la deal la vale; asta e, n-ai ce(-i) face. Zică cine-o zice și cum a vrea să zică, dar cînd este să dai peste păcat, dacă-i înainte te silești să-l ajungi... Vorba ceea: zi-i lume și te mîntuie. CREANGĂ, P. 223. ♦ Viață laică, viață care satisface necesitățile și plăcerile naturale ale omului, viață veselă, liberă. Sus, în deal, la mănăstire Plînge sora-ntr-o grădină... Dup-a lumii fericire. ALECSANDRI, P. I 15. Plecasem să mă duc la vro sehăstrie, să fug de lume. NEGRUZZI, S. I 67. De desfătările lumii poftele mele lipsite, Nu mai au nici o plăcere, nu mai au nici o pornire. CONACHI, P. 104. ◊ Cîntec de lume = poezie de dragoste însoțită de melodie. Îl plimba cu dînsul noaptea în butcă... de-i cînta cîntece de lume. GHICA, S. 56. 2. (În expr.) Lumea albă = (în basme) viață pămîntească în care trăiesc oamenii. De cînd sînteți pe lumea asta albă, voi ați îmblat cu furca, cu acul, cu războiul. ISPIRESCU, L. 12. Lumea neagră = (în basme) presupusa viață subpămînteană în care ar trăi duhurile necurate, rele, diavolii. Ca să mergi de pe lumea albă în lumea neagră, trebuie să-ți dai drumul prin fîntîna zmeilor. ȘEZ. II 202. Lumea de apoi (sau lumea cealaltă, ceea (rar cea) lume) = a) (în concepțiile mistico-religioase) presupusa viață de după moarte. Muri după ce mîncă trei oi fripte și bău o balercă de pelin, zicînd că nu trebuie să se ducă pe ceea lume flămînd și însetat. NEGRUZZI, S. I 247; b) (în basme) celălalt tărîm. După ce simțiră că fiul oii a ajuns pe cea lume și s-a scoborît din leagăn, traseră leagănul afară. RETEGANUL, P. I 65. 3. Ansamblu, totalitate, mediu, viață. Lumea vegetală. Lumea animală.

SUR, -Ă, suri, -e, adj. 1. (Despre părul sau lîna animalelor) De o culoare intermediară între alb și negru sau care rezultă dintr-un amestec de alb și negru (v. cenușiu); (despre animale și păsări) care are părul, lîna, penele de această culoare. Au dat năvală doi dulăi suri cu căpăținele negre. SADOVEANU, N. F. 38. Miei albi fugeau către izvor Și grauri suri zburau în cete. COȘBUC, P. I 176. Un taur mare cu părul sur. RETEGANUL, P. IV 41. Cucule, pasăre sură, Ce tot cînți la noi pe șură? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 122. ◊ (În contexte figurate) Pe unde Jiul, spumegînd, Își spală coama sură. FRUNZĂ, Z. 30. ♦ (Substantivat) Nume dat unui cal cu părul de culoare intermediară între alb și negru. Pe poarta deschisă, Bîscoveanul trecu în goană pe surul lui costeliv, dar vînos, și se topi în ninsoarea care cădea moale. CAMIL PETRESCU, O. I 9. Surul lui se lăsa ușor pe picioarele dinapoi, ca să lunece în vîlcea printre răchite. id. O. II 143. 2. (Despre stofe, haine) Făcut din lînă sură (1) sau vopsit în această culoare. Îmbrăcămintea sură a oștenilor moldoveni părea întuneric de peșteră între zare și luciul apei. SADOVEANU, N. P. 335. Cei trei văcari, sub niște căciuli uriașe, cu fundul lat, cu sumanele sure aruncate numai pe umăr, ședeau rezemați în ghioagele lor. BART, S. M. 82. Contoșul domnului, sur și lung, cu ceaprazuri de fir, e deschis la piept. ODOBESCU, S. A. 113. 3. (Despre munți) De culoarea cenușie a stîncilor; (despre drumuri) de culoarea mohorîtă a pulberei care le acoperă. Luna-și pierde prin păduri Tainica văpaie... Doarme între munții suri Vechea Borșa-Baie. DEȘLIU, M. 11, De o parte și de alta a drumului sur se înălțau două spinări ușoare de colnic. SADOVEANU, O. I 369. Mă întorc cu fața spre creasta sură. CAMIL PETRESCU, U. N. 279. 4. (Despre cer, nori, văzduh) Lipsit de lumină, de strălucire; încețoșat; tulbure; fig. posomorît, mohorît. Rațele sălbatice treceau în triunghi pe deasupra în văzduhul sur și tăios. DUMITRIU, N. 289. Afară plouă lin din cerul sur. SADOVEANU, O. III 241. Bolta sură ca cenușa, Codrii vineți – dorm adînc. TOPÎRCEANU, B. 16. Sură-i sara cea de toamnă. EMINESCU, O. I 83. 5. (Despre părul oamenilor, p. ext. despre oameni) Cărunt. Nu vă uitați că rar mi-i părul Și sur ca sara cea de toamnă. BENIUC, V. 148. Era un bătrîn frumos, falnic, ras proaspăt, cu mustețile sure, răsucite. BART, S. M. 45. Pe prispă o babă bătrînă și zbîrcită, culcată pe un cojoc vechi, sta cu capul ei sur ca cenușa în poalele unei roabe tinere și frumoase. EMINESCU, N. 19. Nu căuta că-s sur, îs verde încă. ALECSANDRI, T. I 68. ♦ Fig. Bătrînicios, șters; searbăd. Moșnegii din Alăutești își aminteau de înfățișarea-i sură, de ochii lui ce iscodeau tăios. GALACTION, O. I 43. ♦ Fig. Vechi, bătrîn. Rîul sfînt ne povestește cu-ale undelor lui gure De-a izvorului său taină, despre vremi apuse, sure. EMINESCU, O. I 44.

Aloidae, denumire purtată de doi giganți, Otus și Ephialtes, fiii lui Poseidon și ai Iphimediei, soția lui Alöeus. Crescînd nemăsurat, cei doi frați au pornit să lupte cu zeii; ca să ajungă la cer, au pus unul peste altul trei munți: Olympul, Ossa și Pelionul. Au încercat apoi să prăvălească munții în mare și să inunde uscatul. În cele din urmă l-au prins pe Ares și l-au ținut prizonier pînă cînd Hermes a reușit să-l elibereze. Mîniați de îndrăzneala lor, zeii i-au pedepsit. După o legendă, ei au fost fulgerați de către Zeus. După o alta, Artemis, luînd chipul unei căprioare, a trecut în goană printre ei într-o zi, în timp ce se aflau la vînătoare. Căutînd s-o doboare, ei s-au ucis reciproc. Prăvăliți în Tartarus după moarte, au fost apoi înlănțuiți, spate în spate, de o coloană. Li se atribuia întemeierea mai multor cetăți printre care și Ascra, situată la poalele muntelui Helicon.

VULTUR, vulturi, s. m. 1. Nume dat mai multor păsări răpitoare de zi, cu cioc coroiat și cu gheare puternice, care își fac cuiburi de obicei pe stînci, în regiunile muntoase; se hrănesc cu animale vii și cu stîrvuri. Văzduhul era limpede; departe, sus, cîțiva vulturi pluteau în lumină, se roteau cu aripile întinse, nemișcate. SADOVEANU, O. I 73. Mă uit la vultund din zare Cum zboară puternic și lin. COȘBUC, P. II 21. ◊ (În comparații, cu aluzie la forța păsării sau la iuțeala mișcărilor ei) Ho, mă! ce vă este, zise Zaharia, sărind ca un vultur între dînșii. CREANGĂ, A. 113. [Urmărea] cu ochii buzduganul ce sclipea prin nouri și prin aer ca un vultur de oțel. EMINESCU, L. P. 173. Ba n-ați scăpat, oi să mă răped ca un vultur de sus de pe stîncă. ALECSANDRI, T. I 454. Cu ochi iuți ca fulgerul, La goană ca vulturul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 291. (Expr.) Ochi (sau privire) de vultur = ochi foarte ager, privire foarte ageră. Acum Rotaru îl scormonea iar, cu acea privire de vultur care îți îngheța sîngele în vine. V. ROM. mai 1950, 127. Un voinic cu ochi de vultur lunga vale o măsoară. EMINESCU, O. I 83. În ochii lui de vultur adînci, vioi și mari Treceau lucioase umbre. ALECSANDRI, P. A. 210. ◊ Compuse: vultur-bărbos (vultur-cu-barbă sau vultur-negru) = zăgan. Nu vedeau deasupra lor decît o dungă de cer, în care umbla rotindu-se și țipînd din cînd în cînd un vultur-negru. SADOVEANU, F. J. 375; vultur-pleșuv = vultur cu gîtul golaș, cu penele de culoare brună-închis (cea mai mare pasăre răpitoare din Europa) (Acgypius monachus); vultur-pescar = vultur care se hrănește cu pește (Pandion haliaetus). ♦ Fig. Om viteaz, măreț, falnic. Ochiul vulturului bătrîn clipește încă. DELAVRANCEA, O. II 34. A! Unde e acuma puternica mărire Din vremea... Cînd vulturul Daciei cu fruntea-ncoronată Da semnul biruinței, și calea ne-arăta? ALEXANDRESCU, P. 145. 2. Stindard al legiunilor romane, înfățișînd (de obicei în bronz) un vultur (1); figură simbolică, reprezentînd un vultur (1), pe stemele, monedele, pecețile sau steagurile unor țări. 3. Constelație boreală, situată la sud de constelația lirei și a lebedei și vizibilă vara. – Accentuat și: (rar) vultur (MACEDONSKI, O. I 96).

ROI², roiuri, s. n. 1. Grup compact de albine, ieșite din stup împreună cu matca lor în căutarea altui locaș. Oriunde s-ar fi adunat roiul, pe-o creangă cît de sus, băiatul îl cobora cu ușurință. SADOVEANU, P. M. 50. Mii de roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare peste flori de miere pline. EMINESCU, O. I 85. 2. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de») Mulțime mare de insecte sau de păsări mici, zburînd în grupuri. Prin boltitura de frunze bîrîiau roiuri nevăzute de gîngănii. AGÎRBICEANU, S. P. 18. Se strîng totdeauna roiuri de muscuțe să bîzîie pe creasta monumentului înfierbîntată de arșiță. CARAGIALE, O. III 243. Ne-am adunat în juru-i ca muștele de roi. ALECSANDRI, T. II 164. ♦ Grup compact de oameni în mișcare, în freamăt. [Țăranii] năvăliră în goană către soldați. După ei se desprinseră roiuri care soseau în fugă, strigînd. DUMITRIU, N. 110. Văzu... pe tătari izvorînd din zare în roiuri negre. GALACTION, O. I 53. Din fundul lumii, mai din sus... Venit-au roiuri de-mpărați. COȘBUC, P. I 55. ♦ Mulțime de obiecte de același fel (văzute în mișcare). Din tot roiul de care și căruțe întîlnite la podul Herătăului, nu se vedea nici una pe șosea. POPA, V. 111. Un foc uriaș ardea în Poiana Cerbului, aruncînd în văzduh... un roi de scîntei. GANE, N. I 133. Un roi de frunze joacă-n drum. IOSIF, PATR. 16. ◊ (În contexte figurate) Roiuri negre de prevederi urîte îi troieneau închipuirea. VLAHUȚĂ, N. 36. De atunci și pînă astăzi colonii de lumi pierdute Vin... în roiuri luminoase, izvorînd din infinit. EMINESCU, O. I 132. În ochi-mi scînteiază un roi de năluciri. ALECSANDRI, P. III 502. ♦ (Adjectival) Plin, saturat. Mă văd cum ședeam singur în banca mea... cu capul roi de materia bine învățată. GALACTION, O. I 57. – Pl. și: (m.) roi (I. IONESCU, M. 380).

FUGĂ I. sf. 1 Faptul de a fugi (dintr’un loc, dinaintea unei primejdii, etc.); proverb: fuga-i rușinoasă, dar e sănătoasă; au scăpat cu fuga M. -COST.; a o lua la ~; a o tuli la ~; a o rade la ~ SB.; a o lua d’a fuga ODOB.; a o rupe la ~ DLVR.; a o rupe de-a fuga (sau de ~); a se pune pe ~; elipt.: atunci noi, la ~, băieți! CRG. ¶ 2 Alergare, alergătură: a se întrece din ~; a alerga într’o ~; a veni în fuga mare; îl vedem venind în fuga calului I. -GH.; o ~ de cal, o distanță cît poate fugi un cal în galop, fără să se oprească; a da fuga, a da o ~, a fugi, a alerga repede; a pune pe ~, a lua la ~, a fugări, a sili să fugă ¶ 3 Cu fuga, repede, iute, de grabă; în ~, în treacăt, în grabă; pe ~, grăbit, repede, pe apucate; din ~, d’a ’n fuga, în pripă, în goană, alergînd. II. FUGA adv. Iute, în fugă, alergînd, fugind: feciorul se întoarce ~ speriat I. -GH.; au plecat ~ și au lăsat toată tabăra pustie M. -COST.; de aci, prin elipsa verbului: cînd s’a văzut scăpat, ~ speriat la prepeliță BR. -VN.; a încălecat pe murgul și ~ ’napoi I. -GH.; nici mai așteaptă să iee apă, ci ~ la stăpînă-sa CRG. [lat. fuga].

MĂRGINAȘ, -Ă adj., s. m. 1. Adj. Care se găsește la margine, la extremitate, la periferie ; lăturalnic, limitrof, (învechit, rar) mărginean (2), (regional) mărginos. Luai drumul cel mai lung și mărginaș, spre a studia fisonomia orașului în noaptea ajunului. f (1 888), 19. Întunericul cade așa de liniștit în mijlocul luminii palide care năvălește în valuri pe ferestrele mărginașe. PETICĂ, O. 379. Și locuia acum într-o casă mărginașe, cu odăile întunecoase și respingătoare. C. PETRESCU, Î. II, 127, cf. I, 21, id. A. R. 6. Cînd ieșea singur, bătea locurile mărginașe ori aleele din grădina Vîrnav. CĂLINESCU, E. 408. Era subt poala unui codru de stejar un șleau de soiuri mărginașe și cam pipernicite. CAMIL PETRESCU, O. II, 23. Prin cartierele mărginașe, femeile umblă pe la știutorii de carte. . ., să li se scrie jalbe. PAS, Z. III, 157. Cotind pe uliți mărginașe. . ., ajunseră în cartierul gării. VORNIC, P. 200, cf. V. ROM. iulie 1 954, 250, ib. februarie 1 954, 6. ◊ F i g. Înarmaseră. . . pe cîțiva tineri exaltați, care aveau legături mărginașe cu mișcarea constituțională. CAMIL PETRESCU, O. II, 230. 2. Adj. (Adesea substantivat) (Persoană) care locuiește, care se află, care își are sediul la marginea unui sat, a unui oraș, a unui ținut sau la granița unei țări; (învechit și regional) mărginean (1), (rar) mărginar (I). Să trimită pe căpitan-pașa. . . cu ferman strajnic către toți pașii mărginași. DIONiSiE, C. 190. Înalta Poartă... va opri tot felul de năvăliri a mărginașilor d-a dreapta Dunării în pămîntul Valahiii sau al Moldovii. GT (1 839), 63¹/25. S-a oprit în fața viișoarei unui mărginaș bondoc și-ndesat, care tocmai se spăla pe ochi, de dimineață, la soare, în prispa cramei. CARAGIALE, O. II, 232. Dogarul era încă țăran, așa cum era o mare parte dintre mărginașii Bucureștilor. CAMIL PETRESCU, O. II, 42. Erau mulți tîrgoveți, dar erau și țărani mărginași, cu zăbune peste cămășile cu rîuri roșii. id. ib. III, 217. S-a ivit turcu cu bătaie spre grec, atingîndu-să șî de mărginași Dunării. VÎRCOL, V. 44. 3. Adj. (Despre oi) Care se află la marginea turmei ; spec. (regional) care are năravul de a umbla la marginea turmei (CHEST. V 76/49). O oaie mărginașe se opri, ridică moțul din cîrd, behăi și o luă la goană spre cîrdul strein. PREDA, Î. 143. 4. Adj. (Regional ; în sintagma) Dinte mărginaș (și substantivat, m.) = fiecare dintre cei patru colți ai calului. De la 6 pînă la 8 luni cresc mărginașii sau colții. DAMÉ, T. 47, cf. TDRG, DR. V, 289. Dinte mărginaș. CADE, cf. ȘĂINEANU, D. U. 5. S. m. (Regional) Paznic de cîmp ; (regional) mărginar (II 2) (Pomîrla-Dorohoi). BL IX, 58. 6. S. m. (Argotic) Cbibiț (la jocul de cărți). GR. S. VII, 118. – Pl.: mărginași, -e. – Margine + suf. -aș.

ZĂTON, zătoane, s. n. (Regional) 1. Lac lung și îngust pe litoralul mării, despărțit de mare numai printr-o limbă îngustă de pămînt. Loc din cursul unui rîu, cu apă domoală și adîncă, unde pot ierna vasele plutitoare. Scobitură în malul unui rîu, unde se adună peștele. Locurile... unde crapul se cîrduiește iarna pe sub gheață se numesc zătoane. ANTIPA, P. 560. 2. Zăgaz făcut spre a abate sau a opri apa din cursul ei. ♦ Îngrăditură din stuf sau din nuiele, care se așază în rîu pentru prinderea peștelui; p. ext. locul astfel îngrădit. Te-am învățat să folosești sculele de goană și cele de zătoane după timp, cu cinstea ce se cuvine meșteșugului nostru. DAVIDOGLU, O. 25.

SUFLA, suflu, vb. I. 1. Intranz. A elimina aer din gură sau din plămîni cu o anumită forță sau presiune; a expira forțat aerul. Își sufla în pumni ca să-și dezghețe degetele. VLAHUȚĂ, O. A. 136. Purcelul... suflînd o dată din nări, s-au făcut ca două suluri de foc, de la bordeiul moșneagului... pînă la palatul împăratului. CREANGĂ, O. A. 169. ◊ A sufla în lumînare (sau în lampă) = a stinge lumînarea sau lampa (expirînd cu putere aerul deasupra flăcării). Am închis ochii. Învățătorul a suflat în lampă și a ieșit din odaie cu pași nesimțiți. SADOVEANU, E. 109. Cînd cu gene ostenite sara suflu-n lumînare, Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare. EMINESCU, O. I 130. ◊ Expr. A-i sufla cuiva în borș (sau a sufla în borșul cuiva) = a se amesteca (nechemat) în treburile cuiva. Dar, la urma urmelor, de omorît n-a omorît pe nimeni... în borșul nimănui n-a suflat. SLAVICI, O. I 323. Cine s-a fript cu ciorbă suflă și în iaurt = o experiență neplăcută te face mai precaut decît este necesar. A sufla a pagubă v. pagubă (1). A sufla în buze v. buză (1). ◊ Tranz. Suflă văpaie din gura ei. ISPIRESCU, L. 26. ♦ Tranz. A face ca ceva să se împrăștie, să se risipească (sub acțiunea aerului expirat cu putere). Praful l-a suflat în vînt. RETEGANUL, P. IV 40. ◊ Fig. Pe cîți filozofi nu-i scoate din fire, suflîndu-le sistemele ca pe niște pînze de păianjen. DELAVRANCEA, la TDRG. ◊ Expr. A sufla cuiva ceva (sau pe cineva) de sub nas (sau, mai rar, pe sub nas) = a-și însuși cu îndrăzneală, fără a se sfii, lucrul altuia; a șterpeli. Citea gazetele consumatorilor de primprejur – «îmi dai voie un moment?» – și-ți sufla gazeta de sub nas. C. PETRESCU, Î. I 42. Eu mai că suflasem în gînd aproape toate ciupercile din traista călugărului. HOGAȘ, M. N. 116. I-am suflat moșioara de sub nas. ALECSANDRI, la TDRG. ♦ A introduce cu gura aer în deschizătura unor instrumente pentru a scoate sunete. Astăzi nu e nevoie de țiuitoare. Cu timpul ai să înveți să sufli. SAHIA, N. 102. Adă fluierul ca să suflu în el. ALECSANDRI, T. I 436. ♦ (Despre instrumente muzicale) A suna, a răsuna, a cînta. Bat tobele, suflă trîmbițele. RETEGANUL, P. IV 12. ◊ (În contexte figurate) Deodată, în fericirea ta a suflat trîmbița războiului. SADOVEANU, O. VI 51. 2. Intranz. A respira (cu greu, cu efort); a răsufla. V. gîfîi. Turcii suflau zgomotos și-și pîrpîleau la flăcări mînile și picioarele. SADOVEANU, O. VI 128. În mijlocul drumului picotește cîinele... cu ochii întredeschiși, suflînd greu. REBREANU, I. 10. Abia mai sufla de osteneala goanei; dar era mulțumit și se simțea în stare să fugă ca un om tînăr. POPA, V. 145. (Fig.) Din susul apei vine un vapor. Suflă greoi și pare să fie încărcat. SAHIA, U.R.S.S. 128. ◊ Expr. A nu (mai) sufla = a fi mort; fig. a fi liniștit, a sta cuminte; (în specia!) a nu protesta, a nu crîcni. Animalul nu mai sufla. PREDA, Î. 139. Micuțul... i se suie pe genunchi, i se lipește încetinel de piept și stă așa frumușel, nici nu suflă. La TDRG. Mare a fost... că de mărirea lui nu mai sufla nici un boier. DELAVRANCEA, A. 54. 3. Intranz. (Despre foale, compresoare etc.) A produce (mecanic) un curent de aer sub presiune. 4. Tranz. A fabrica obiecte de sticlă folosind procedeul introducerii de aer într-o mică cantitate de sticlă topită (căreia i se dă apoi forma dorită). 5. Tranz. A acoperi (un obiect de metal) cu un strat subțire de metal prețios. Icoane înșiruite și îmbrăcate în alamă sau suflate cu aur și argint. DUMITRIU, B. F. 137. Se încinse pe deasupra șalului cu o curea lată acoperită cu ținte aurite în care băgă două pistoale suflate cu aur. NEGRUZZI, S. I 23. Dărui căpeteniei deputației un lanț de aur și la soții săi cîte un pahar de argint suflat cu aur. BĂLCESCU, O. II 266. 6. Intranz. (Despre vînt sau despre curenți de aer) A se manifesta, a acționa, a se face simțit; a bate. Îi suflă în față un vînt așa de tare, că-l azvîrli înapoi. GALACTION, O. I 54. Ieri a suflat întîiul vînt de toamnă. MACEDONSKI, O. I 12. Crivățul suflă aspru din partea munților, ale căror culmi se văd albind de omăt. RUSSO, O. 152. ◊ (În contexte figurate) Pe la finele anului 1846 un vînt de libertate sufla peste toată Europa. GHICA, S. A. 150. Suflă vîntul relei soarte Pe pămîntul îngrozit! ALECSANDRI, P. I 144. Viscolul pustiirei a suflat pe acest pămînt. RUSSO, O. 43. ♦ Tranz. A duce cu sine la distanță, p. ext. a face să dispară (risipind, împrăștiind, îndepărtînd). Urmele noastre le suflase vîntul. DELAVRANCEA, O. II 216. Primăvara, muma noastră, Suflă bruma din fereastră Și zăpada de pe coastă. ALECSANDRI, P. P. 287. ◊ (Poetic) Ce vînt te-a suflat pe sub atîta negureală de pădure... pînă la moară la mine? GALACTION, O. I 47. ◊ Expr. Slab de-l suflă vîntul v. slab (J). 7. Tranz. (Cu complementul «nasul») A curăța de mucozități; a elimina mucozitățile. Dascălul nostru ne privea... Avea ochii umezi. Ca să nu băgăm de seamă că s-a înduioșat, a scos batista din buzunar, și-a suflat nasul tare, și-a șters obrazul și fruntea de sudoare. STANCU, D. 322. Își sufla cu zgomot nasul. SADOVEANU, O. III 582. Își sufla pe urmă nasul. C. PETRESCU, Î. II 161. 8. Tranz. (Adesea întărit prin «la ureche») A vorbi (cuiva) încet, în secret, (strecurînd insinuări sau căutînd să-l cîștige); a informa pe ascuns. V. șopti. I-o fi suflat cineva, ceva, la ureche. C. PETRESCU, O. P. I 220. Toate cele ce am zis mi-au fost suflate de d-lor. NEGRUZZI, S. I 230. ◊ Expr. A nu sufla un cuvînt = a nu spune nimic, a păstra un secret. Nici unul nu suflă un cuvînt. GALACTION, O. I 289. ♦ A șopti actorilor rolul în timpul reprezentației. ♦ A șopti cuiva (în special unui elev, la școală) răspunsul la întrebările la care nu poate răspunde singur. Cei din bancă suflau lecția celor de la tablă. PAMFILE, la CADE.

GOL³, GOALĂ, goi, goale. adj. I. 1. (În opoziție cu îmbrăcat) Fără îmbrăcăminte; dezbrăcat, despuiat, nud. Bătrînul își înfășură din nou gulerul hainei învechite pe gîtul gol. C. PETRESCU, A. 333. Niște hamali, pe jumătate goi... se înghesuiau și ei să intre pe ponton. BART, E. 75. ◊ Cu (sau în) pielea goală = fără haine, dezbrăcat complet. Ședeam afară la soare cu pielea goală. CREANGĂ, A. 28. Cu (sau în) capul gol = cu capul descoperit. În goana roibului un sol, Cu frîu-n dinți și-n capul gol, Răsare, crește-n zări venind. COȘBUC, P. I 145. Au căzut la pămînt cu capetele goale, ca niște vinovați de moarte ce ar fi așteptat scăparea de la mine. GOLESCU, Î. 146. Cu (sau în) picioarele goale = desculț. Doamna Vorvoreanu se dădu jos, în picioarele goale. DUMITRIU, N. 134. Începu a merge cu picioarele goale. ISPIRESCU, L. 58. ◊ Expr. Gol nap (sau ca napul) sau gol pușcă, gol ca degetul = gol de tot; fig. lipsit, sărac, fără nimic. Apele mari se azvîrle și mușcă: Înfulecă holda Și focu din vatră Și lasă rumînu, săracu, gol pușcă. DEȘLIU, G. 25. Și, zău, Antohi, ești gol ca degitul? – Gol, gol... chiar casa asta în care șed... e a ta, nu-i a mea. ALECSANDRI, T. 1644. (Substantivat) Turcii, toți gîndeau: Poftim! Să dezbraci p-un gol ca napul- Cu ce-și bate pașa capul! COȘBUC, P. II 49. Cu coatele goale = rupt în coate; fig. zdrențăros, sărac lipit pămîntului. Adevărul gol (goluț) = adevărul spus verde în față, fără menajamente, fără ascunzișuri, fără cruțare; adevărul crud, adevărul adevărat. Minciună goală = minciună curată, nimic decît minciună. ♦ Fig. Care posedă puține haine; p. ext. sărac, lipsit. Mult mă mustră măicuța Să părăsesc ulița, Că mi-i goală drăguța. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 59. ◊ Expr. A lăsa gol = a jefui pe cineva de tot ce are. ♦ (Despre păsări) Fără pene. (Atestat în forma de pl. goli) Abia ieșiți din ouă, goli, cruzi, fără putere; De-a foamei grea durere, Ei casc din pliscușoare, cer milă pliscuind. DONICI, F. 92. ♦ (Despre copaci) Fără frunze. (Despre pereți) Fără tablouri sau alte podoabe. 2. (Despre locuri, dealuri, stînci, munți etc.; în opoziție cu acoperit) Fără vegetație, mai ales fără copaci. Dincolo ochii vedeau o stîncă de piatră goală, al cărei sîn se deschidea și da naștere unui brad rătăcit de soții săi. BOLINTINEANU, O. 329. Pustietatea goală sub arșița de soare în patru părți a lumei se-ntinde-ngrozitoare. ALECSANDRI, P. III 89. Stîncoasele ei coaste sure și goale. NEGRUZZI, S. I 160. Pe dealurile cele goale, cînd este soare și să strîng sumă de dobitoace sălbatice, nu e mai frumos lucru decît a le vedea cineva și cum stau pîlcuri, pîlcuri. GOLESCU, Î. 81. ♦ (Despre o suprafață) Neacoperit. Am pus tacîmurile pe masa goală. ◊ Expr. Sub cerul gol = fără adăpost. Pe pămîntul gol sau pe scîndura goală = fără așternut. Fecioru, care-i fecior, Doarme pe pămîntu gol. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 460. ♦ Descoperit. Vindea cîte-o iapă chiar în mijlocul drumului, și atunci rămînea oiștea goală pe de-o parte. CREANGĂ, P. 106. ♦ (Despre săbii, paloșe etc.) Scos din teacă. Jder și monahul Nicodim au venit cu săbiile goale asupra boierilor pribegi. SADOVEANU, F. J. 706. O mulțime de panduri bănești... se răpeziră cu săbiile goale. ODOBESCU, S. I 157. Nu-i la vie, și-i în casă, Cu paloșul gol pe masă. ALECSANDRI, P. P. 124. 3. (Despre alimente) Fără alte bucate de care este însoțit de obicei. Udătură ceva avut-ați vreunul? – Nimic, domnule judecător; numai pîne goală și apă rece. CREANGĂ, A. 147. II. (În opoziție cu plin) 1. (Urmat uneori de determinări introduse prin prep. «de», indicînd ceea ce lipsește) Care nu are, nu conține, nu cuprinde nimic înăuntru; deșert. Minerul I reintră în cîrciumă cu paharul gol. DAVIDOGLU, M. 22. Dintr-o păreche de boi... am rămas c-o pungă goală. CREANGĂ, P. 44. ◊ Fig. Vedeam uimit și cu sufletul gol, unde ajunsesem. CAMIL PETRESCU, U. N. 132. Mi-e capul gol și sufletul greu. IBRĂILEANU, A. 165. ◊ Loc. adv. A gol = (pe lîngă verbul «a suna»; despre vase) ca un lucru gol. Focul puștii de vînătoare e o pocnitură găunoasă, sună a gol. DUMITRIU, N. 150. ◊ Expr. Cu mîna goală (sau cu mîinile goale) = a) fără nimic, fără nici un dar. N-ai să ieși cu mînele goale de la casa mea. CREANGĂ, P. 288; b) fără nici o armă. Fără pistoale, Numai cu mînele goale. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 286. Pe inima goală sau pe stomacul gol = pe nemîncate. ♦ În care nu se află nimic; pustiu; (despre camere) nemobilat. Într-o clipă peronul rămase gol. DUMITRIU, N. 77. Casa era goală, ca un mormînt gol. CAMIL PETRESCU, U. N. 153. El întră într-o cameră naltă, spațioasă și goală. EMINESCU, N. 38. Pe cîmpul gol el vede un copil umblînd desculț Și cercînd ca să adune într-un cîrd bobocii mulți. id. O. I 83. ♦ Fig. Lipsit de... Ochii pașei mari s-aprind... Stă mut, de suflet gol. COȘBUC, P. I 109. Dintr-alte țări, de soare pline, Pe unde-ați fost și voi străine, Veniți, dragi păsări, înapoi. Veniți cu bine! De frunze și de cîntec goi, Plîng codrii cei lipsiți de voi. id. ib. 90. ♦ (Despre corpuri) Care are o cavitate în interior. 2. Fig. Care nu reprezintă nimic în realitate, fără temei. Să se mai hrănească și boierii cu vorbe goale, că noi ne-am săturat. REBREANU, R. I 320. Vorba ceea: fală goală, traistă ușoară. CREANGĂ, P. 320. E ușor a scrie versuri Cînd nimic nu ai a spune, Înșirînd cuvinte goale Ce din coadă au să sune. EMINESCU, O. I 226. ♦ (Despre formă) Fără fond, fără conținut. A vorbit în general, împotriva formelor goale, a formei fără fond. IBRĂILEANU, SP. CR. 99. – Pl. și: (învechit) goli.

NEBUN, -Ă adj., subst. I. adj. 1. (Învechit și popular) Negativ al lui bun; care nu este bun, rău; spec. păcătos; îndărătnic; leneș; stricat; nemernic (3), netrebnic. Fărădelegea cugetă într-așternutul său, pristani tuturoru cailoru nebure (calea rea psalt. 65), pizmi nu ogodi. psalt. hur. 30^r/19. Și-mi zis[e] îngerul: acela nuor de focu iaste a oamenilor nebuni, ceia ce se mestecă împreună în rugăciunea periților (cca 1550). gcr i, 2/22, cf. cuv. d. bătr. ii, 420/20. Neblagodareniia... dîrji și nebuni i face. coresi, ev. 422, cf. 305. Fii nebuni simt și fără înțel[e]sătură, mîndri simt a fac[e] rău (a. 1600-1650). gcr i, 141/27. Cum au înțeles că nu-i Antohi Vodă domnu și-i Neculai Vodă s-au și spăriet de faptele lor cele nebune ce făcusă. neculce, l. 193, cf. 65. Pomeneaște la anul 520 precum, cu nebună paza slujitorilor carii era la Dunăre, gothii au trecut în Misia. cantemir, hr. 207. Rușinăm nebună înțelepciunea neînțelepților înțelepți ai lumii aceștiia (a. 1703). gcr i, 348/13. La Brașov... era toți nebunii boiarii țării strînși (începutul sec. XVIII), mag. ist. iv, 61/31. Înțelepciunea elinească nebună a fi o ai arătat. mineiul (1776), 49^r1/31, cf. lb, cihac, ii, 22. La elenii aceia, zeii cei buni ca și cei nebuni... toți fierbeau într-o oală, cum se zice. ispirescu, u. 4, cf. bul. Fil. v, 228. Doar ne-ați dat o călăuză nebună, Ne-a dus pe calea ce n-a fost bună Prin gropiș, Prin răsturniș. teodorescu, p. p. 180, cf. alr i 1 560/40, alr ii 3 597/886, 3 672/172, 551, 3 739/250, 791. Casă năbună. alr ii/i h 256/29. Vinul îl bei de bun, Și el te face nebun. zanne, p. iv, 182. ◊ (Cu determinări, complemente de relație) Nebun de cap. dr. iv,1 053. ♦ (Substantivat) Neome și nebune, nu te temi, nu te rușinezi, ce încă iubire de oameni acmu ți-aduci aminte și de miluire și de mingîiare ? coresi, ev. 368. Sfaturile și socoteala acestor 2 nebuni, Dumitrașco și Toma, i-au făcut dă se-au rușinat și biruința au pierdut. n. greceanu, cm ii, 183. ♦ (Învechit, rar; urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Care nu este vrednic, demn (de...). Bogații în ce chip grăiesc așa și fac și nesătui arătîndu-se și nebuni de darul Domnului nostru Dumnezeu. coresi, ev. 399. ♦ (Regional; despre ciuperci) Care nu este comestibil; otrăvitor. cf. n rv 71. Nu vorbi tot minuni, Dor n-ai mîncat bureți nebuni. marian, nu. 415, cf. gr. s. v, 45. Bureț d-ăi nebuni. alr ii 6 405/182. Vribe nebune. ib. 6 405/346. ♦ (Regional) Mere nebune = numele unei specii de mere nedefinite mai de aproape. cf. grecescu, fl. 222, bianu, d. s. ◊ Muiere nebună = vrăjitoare. cf. alr i 1 397/315. ♦ (Regional; substantivat, m.) Drac (Brusturi-Oradea). cf. alr i 616/302. 2. (Mai ales despre oameni; în opoziție cu cuminte, înțelept) Lipsit de judecată dreaptă, de rațiune, fără minte, nesocotit (3), necugetat, (învechit și popular) nebunatic (1); p. ext. slab de minte, prost, netot (I 2), (regional) pater¹. Că așa iaste voia lu Dumnedzeu, binrefăcătorilor se înfrănre nesciința oameniloru celora nebunrilor (oamenilor celor fără minte biblia 1688). cod. vor. 148/24. Cinci [fete] era din cele înțeleapte și cinci nebune. tetraev. (1574), 244. Dară de vrea fi cerșut și capul tău, o nebune Iroade, acea fără de rușine jucătoare, fi-ți-l vreai dat ei? coresi, ev. 546. Ca pre un dobitoc nebun mînă-l diavolul să pască porcii în holdele sale. varlaam, c. 17, cf. 445. Cine dintru oameni are hi atâta de nebun să-ș dea ochii săi să-i scoață neștine pentru bani? id. ib. 161. Giudețul să îndeamnă a mai micșura certarea celui vinovat, de cum spune pravila, când cel vinovat iaste surd sau mut; de vreame ce unul de aceștia iaste ca și un prunc micșor și ca unul de cei fără minte, nebun. prav. 293. O nebuni galateani, cine vă amegi să nu îngăduiți dereptăției? n. test. (1648), 252^v/24, cf. 206^v/34. De aceea nu fiți nebuni, ci să pricepeți ce este voia lui Dumnezeu! neagoe, înv. 18/1. Împăratul este cam nebun, lipsit de minte și celea ce nu să cade a face, acelea face. ist. ț. r. 102, cf. anon. car. Cine-ș lasă lucrul pentru altul, nebun esti (a. 1779). gcr ii, 121/14, cf. 83/27. O găină clocea niște oao de șarpe cu toată osîrdiia. Iară o rîndurea dintr-un copaci o văzu și-i zisă: oh, nebună ce ești tu, pentru ce clocești aceaste oao? (a. 1812). id. ib. 211/31. Doamna Mariiai este frumoasă, prea frumoasă, dar ce să-i fac că este nebună, prea nebună. kotzebue, u. 4^v/16, cf. lb. [Omul este] uneori cuminte foarte, alte dăți nebun mai mare. conachi, p. 275. Cine-a fi nebun ca mine, Tot ca mine să pățească! alecsandri, poezii, 366, cf. lm. Baba, cînd vede că și-a bătut găina joc de dînsa, o prinde ș-o bale, ș-o bate pîn-o omoară în bătaie! Și așa, baba cea zgîrcită și nebună a rămas de tot săracă. creangă, o. 24. Nu sînt oamenii așa de nebuni cum crede lumea la oraș! rebreanu, r. ii, 46. Cine-a făcut crîșma-n drum, N-a făcut-o de nebun; Oamenii-s cu gînduri multe, Merg în crîșmă să le uite. jarnîk-bîrseanu, d. 385. Are muierea asta tri copii, și capu-i tăt nebun. alr ii 2 960/250. Omul bătrîn și nebun, leagă-l de gard și-i dă fîn, se spune despre cel care a îmbătrînit și tot fără minte a rămas. Cf. zanne, p. ii 489. Nu e nebun cel ce mănîncă șepte mălaie, ci e nebun cel ce i le dă. id. ib. iii, 601, cf. iv, 43, 80. ◊ (Substantivat) Ințeleageți acmu fără de mente întru oameri și neburii. psalt. 196. Nebune! ce veri tu semîna nu va învie (a. 1569-1575). gcr i, *13/34. Nebunele își luară lumânările lor și nu luară cu eale unt în vasele lor. tetraev. (1574), 244. Iară nebunii ce nu înțeleg a lu Dumnezeu mîndrie șf tocmeala... pre Dumnezeu fac vinovat sau pre oameni de al lor rău. coresi, ev. 60, cf. 397. Fie cine veade că înțelepții încă mor, împreună nebunul și neînțeleptul pier (a. 1651). gcr i, 155/18. Și încă amăgeșt[i] și pruncii nebunilor a nu să-nchina dumnedzăilor. dosoftei, v. s. septembrie 6^r/3. Cinsteaște mai vrătos pre cel bun și înțelept decăt pre cei răi și nebuni. fl. d. (1680), 14^v/14. O, nebunule și deșertule de minte! cum că amăgitoare și mincinoasă să fiu dzici. cantemir, ap. gcr i, 324/21. Cum iaste soarele de întunearec, așa iaste deosebită și viața înțeleptului de a nebunului. c. cantacuzino, cm i, 64. Nebunule întru această noapte vor să ceară sufletul tău de la tine (a. 1785). gcr ii, 149/4. O, nebunul eu, cum am îndrăznit pînă într-atîta să vă mîhnesc ! drăghici, r. 10/5, cf. 86/3. Crezi tu că vom putea noi singuri secerași strînge atîta amar de grîu...? Ce nebun ai crede tu c-ar fi acela? creangă, p. 156, cf. 259. Sînteți cochete, ușuratice, vanitoase, căutați să treziți în noi amor, să ne sfîșiați inima și apoi să rîdeți de noi, nebunii. f (1900), 548. Nebunul are inima lui în gură și înțeleptul are limba lui în inimă. antim , ap. gcr ii, 5/39. Cel înțelept cînd tace mai mult spune decît cel nebun cînd vorbește. golescu, ap. DDRF. Un nebun aruncă o piatră-n baltă și zece cuminți să năcăjesc s-o scoată. șez. i, 218, cf. pamfile, j. ii, 156, zanne, p. viii, 663. Înțeleptul făgăduiește, nebunul trage nădejde. negruzzi, s. i, 248, cf. zanne, p. vi, 668. Vai de cel ce a nemerit la ușă de nebun. zanne, p. viii, 663. Nebunii cheltuiesc și înțelepții dobîndesc. id. ib. 664. (Expr.) A prinde șarpele cu mîna nebunului = a scăpa dintr-o primejdie sau dintr-o încurcătură, băgînd pe altul mai prost în ea. cf. id. ib. i, 657. ♦ (Despre manifestările oamenilor) Care denotă lipsă de judecată, de rațiune, nechibzuit, prostesc, nebunesc (2); care nu este întemeiat, deșert. O, necredință nebună ce avea fariseii, că vedea orbul cu ochi mărturisind și spuind adevărat și nu credea. varlaam, c. 125. Cu nebune și nesocotite făgăduieli pe țarul îndemnînd, fără de vreame acea sumă dă oaste dentru ale sale oști au dăspărțit. R. greceanu, cm ii, 183. Să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune, că zău, nu știu ce se poate întîmpla. negruzzi, s. i, 146. Nebunele lui fapte. lm. Pînă cînd să ni se spună Același vechi cuvînt nebun, Că viața-i rea? demetrescu, o. 80. Se petrecu... un eveniment care întări credința nebună a sectarilor despre venirea lui Antichrist. f (1906), 20. Răpus de-un gînd nebun pe semne, Uitat-am pilda lui Isop, Vîrtejului să nu mă-ndemne. goga, p. 35. Niște nebune cuvinte pe care le-ar fi rostit după multă băutură de vin Ciogolea spatar, într-o adunare de boieri. sadoveanu, o. xi, 323, cf. v, 702. Joc amețitor, nebun, fără astîmpăr. bArt, s. m. 15. Eu am prins gînduri nebune Să mă duc cu mîndra-n lume. jarnik-bîrseanu, d. 56. ♦ (Învechit; despre oameni) Care este simplu, care nu este învățat, cultivat. (Substantivat) Din săraci și de ruda proasta și necărtulari alease Hristos apostolii săi... Pentr-aceea grăiaște și Pavel apostol de dzice că Dumnedzău aleasă pre cei nebuni din lume, ca să rușineadze pre cei înțelepți. varlaam, c. 156. ♦ (Regional) Năuc (2). cf. alrm i/i h 193. 3. (Despre ființe) Vioi, zglobiu, zburdalnic, nebunatic (2); zvăpăiat, neastîmpărat (2), năzbîtios; nestăpînit, nestăvilit. cf. polizu, cihac, ii, 22. Deși pleca spre bătrînețe, aceasta muiere e încă... nebună. lm. Ce frumoasă, ce nebună e albastra-mi dulce floare! eminescu, o. i, 55. O, dragii mei prieteni! Luptați, cîntați, iubiți... Rămîneți pururi veseli, nebuni și fericiți. cerna, p. 61, cf. 42. Ah, iar sînt copilul nebun de-altădată! O floare, un flutur m-oprește din mers. iosif, v. 64. Era veselă, era nebună așa cum nimeni nu o cunoscuse pînă atunci. ardeleanu, d. 133. În cinstea ta, Cea mai frumoasă și mai nebună dintre fete, Voi scri trei ode. minulescu, v. 38. Fusese o fătuță nebună și fără griji. t. popovici, se. 16. Mi-e murgul cam nebun Și de fugă numai bun. alecsandri, p. p. 72. Ei, Ioneasă Cîrciumăreasă, Ai grajd bun De un cal nebun? corcea, b. 62. I năbun că pîncă nu stă locului. alr i 1 517/295. ◊ Fig. N-avu parte De suflete ce cîntă împreună, De viața care colcăie nebună. cerna, p. 38. Pe infinita depărtare De azuriu... Nebune, Îmbătate Se-aleargă razele de soare. camil petrescu, v. 98. A trebuit să-mi pun Căluș pe coardă, Pe-a inimii, că prea era nebună. beniuc, v. 93. ◊ (Substantivat) Aș dori mult să văd pe aceste nebune, zise Elena. Mai ales pe Zoe Șeni, deși nu aprob purtarea lor în timpul carnavalului. bolintineanu, o. 417. Poate să mai doarmă cineva de răul nebunelor istor de privighetori? creangă, p. 131. Mimi – o nebună, Ce știind ca să-ndrăgească, de nimica nu e bună. macedonski, o. i, 82. Iepurii, nebunii... Stau în două labe unii, Alții peste cap s-aruncă. coșbuc, p. ii, 19. Mîine-poimîine e și nebuna cealaltă de măritat. rebreanu, i. 88. Cînd văzu baba Ioana că porcul, în loc să soarbă, mai mult se hîlborește, îi luă ceaunul mormăind: văd că te-ai săturat și-ți arde de joacă, nebunule. id. R. i, 147. ♦ (Transilv.) Care nu este serios, care este flecar; de nimic. cf. lb, lm, alr ii/i h 30. 4. Care suferă de o boală mintală, dezechilibrat mintal; dement, alienat, (popular) smintit, (învechit și regional) nerod (I 2). Cela ce să va face și să va arăta cum iaste nebun... iară el nu iaste cu adevărat nebun, acela să va certa deplin, după pravilă. prav. 267, cf. 245, st. lex. 171^vl/18. Portariul s-au gîndit că iaste nebun și zis[e]: du-te în calea ta (a. 1692). gcr i, 297/30. Negreșit că mă socotea nebun. negruzzi, s. i, 66. Unde-s șirurile clare din viața-mi să le spun? Ah! organele-s sfărmate și maestrul e nebun! eminescu, o. i, 158, cf. id. n. 7. Doamne ferește de omul nebun, că tare-i de jălit, sermanul! Pe de o parte îți vine a rîde și pe de alta îți vine a-l plînge. creangă, p. 243, cf. 157. Vecinii îl credeau nebun, căci ochii lui cenușii luceau straniu sub fruntea-i palidă. f (1900), 607. Ce vă tot uitați la mine? Nu-s nebună! eftimiu, i. 122. Înaltă, despletită, albă ca de var Mi se părea Ofelia nebună. bacovia, o. 78, cf. 38, 181. Ce nebun profet mai vine să ne spună că-i trimisul Celui ce făcu pămîntul din nimic? minulescu, v. 53. S-a întors din război nebun. sahia, n. 58. Cazna ridicolă a unui împărat nebun care a bătut marea cu nuiele ca să-i potolească furtuna. arghezi, t. c. 82, cf. alrm i/i h 192, alrm ii/i h 161, alr ii 3 670/250. Omul nebun, cînd vorbește, din mîini și din picere nici cum contenește, că cu toate grăiește. zanne, p. viii, 663. ◊ Expr. (Familiar) Ești nebun?, se spune pentru a arăta dezaprobare sau mirare, surpriză față de faptele sau de afirmațiile cuiva. cf. călinescu, e. o. ii, 47; barbu, ș. n. 8. ◊ (Substantivat) Cela ce va vinde otravă omului necunoscut sau nebunului... să să cearte. prav. 109, cf. ST. lex. 171^V1/17 . Nebunii și ucigașii... N-au năzăritură de cinste cu-nțelepție? conachi, p. 285. Gardul, în copilărie, Vecinic l-am asemănat C-un nebun care-a plecat Razna pe cîmpie. coșbuc, f. 125. Am intrat pe poarta ospiciului... Nebunii se plimbau în halaturi albe. c. petrescu, s. 193. Într-o grădină publică, tăcută, Pe un nebun l-am auzit răcnind. bacovia, o. 50. Cît despre icrele de crap, eu le pun deasupra celor de știucă... numai cît, asemenea salată trebuie cu rînduială făcută, după altă vorbă înțeleaptă: adică să toarne undelemnul un chior, să picure alămîia un zgîrcit și să le bată un nebun. sadoveanu, o. ix, 443. Se uită la el mirat, sau poate chiar altfel, cum te uiți la un nebun. tudoran, p. 15. Copiii, nebunii și omul beat vorbesc adevărul. zanne, p. ii, 70. De nebun și de muierea rea, fiece înțelept fuge. id. ib. 290. Nebunul de la Răstoacă, Tot el cîntă, tot el joacă, se spune despre cel care vorbește fără să fie ascultat. id. ib. vi, 274. Cînd grăiești cu cel nebun, aibi ciomagul lîngă tine. id. ib. viii, 663. Nu te pune cu nebunul și cu cel prost de minte. id. ib. 665, cf. 663, iii, 118. Nebunul n-asudă nici la deal, nici la vale și prostului nici să-i faci, nici să-ți facă. negruzzi, s. i, 248. (Ca termen de comparație) Atuncea ca o nebună, aleargă. conachi, p. 86, cf. 264, 278. Vîntul gemea ca un nebun, copacii din pădure se văicărau, pietrele țipau. creangă, p. 240. Setilă... zvîrlea cu doage și cu funduri de poloboc în toate părțile, ca un nebun. id. ib. 261, cf. 141, 247, 252. Aici mi-ai fost ascuns, Ianulică?... și eu te căutam ca o nebună. caragiale, o. ii, 241. Petre alerga ca un nebun, agitînd barda. rebreanu, r. ii, 204. Mi s-a făcut părul măciucă. M-am ridicat și am fugit ca un nebun. v. rom. februarie 1955, 151. ◊ Casă de nebuni v. casă. Săptămîna nebunilor v. săptămînă. (Regional) Trif nebun = numele unei sărbători băbești neprecizate ca dată. Cf ALR II/I mn 113, 2850/228. ◊ Expr. A (o) face pe nebunul = a-și acorda o importanță exagerată, a fi mereu mîndru, cu nasul pe sus, nemulțumit. cf. alexi, w., barbu, ș. n. 73. ♦ Fig. (Cu valoare de superlativ) Extrem de repede, de tare, de violent; care se face cu disperare. Vîntul... fuge nebun Printre tufe-nțepătoare și nuiele de alun. alecsandri, poezii, 146. Lumea toată, aflînd că vine grozăvia, pornește să fugă nebună. caragiale, o. iv, 135. Aleargă nebun. ddrf. Românii... s-au bătut nebuni. coșbuc, b. 83. Nebun să fug departe de tot ce-aveam mai drag. cerna, p. 69, cf. 96. Se temea de toate umbrele, și totuși alerga nebun după umbre. rebreanu, n. 38. Trenul fugea nebun. mironescu, s. a. 132. Pînza sfîșiată, ca o aripă rănită, se zbătea nebună în suflarea vîntului. bart, s. m. 51. M-oi repezi nebun în soare. beniuc, v. 12. (Adverbial) Nebun s-aruncă dînsa, din tot al ei avînt, Dar lunecă și cade. coșbuc, p. ii, 189. ◊ Expr. A umbla (sau a fi) nebun după cineva (sau după ceva) = a fi extrem de îndrăgostit, extrem de pasionat de cineva sau de ceva, a-i plăcea peste măsură de mult cineva sau ceva. Aceste domnițe... erau nebune după joc și pe fiecare noapte rupeau cîte o pereche de conduri de mătase albă, dănțuind. ispirescu, l. 232. Cînd eram fată, ...știi, Mărie, că umblam nebună după el. davidoglu, m. 43. ♦ (Familiar; adesea substantivat și ca termen de apostrofare) (Om) descreierat, smintit, țicnit, zănatic. Vărul tău Leonil îi un nebun și un obraznic și dacă l-oi mai videa pe-aici, am să-i rup urechile. alecsandri, t. 330. Baba cloanța cea nebună, Care-aleargă descîntînd. id. p. i, 12. Pînă azi nici un muritor n-a cutezat să calce hotarele mele pînă aicea; cîțiva nebuni carii s-au încumes a o face, de-abia au ajuns pînă la cîmpia unde ai văzut oasele cele multe. ispirescu, l. 5. Te pomenești că nebunul ăsta nu mai vine mîine. sahia, n. 103. Mă duc să mă omor. Mă arunc pe linie... – E nebună rău. sebastian, t. 243. Iți repet: ești nebun și nu-nțeleg să-mi faci asemenea scene. baranga, r. f. 7. ◊ (Prin lărgirea sensului) Bată-te Dumnezeu, cocoș nebun! murmură bătrînul. rebreanu, i. 43. 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Scos din minți, înnebunit; buimac, năuc (2), zăpăcit, aiurit. În loc... să leie copiii sfintei Dumineci cum i-a lăut fata moșneagului..., ea i-a opărit pe toți de țipau și fugeau nebuni de usturime și de durere. creangă, p. 292. Era nebun de bucurie. ispirescu, l. 226. Mica Rosalba privea nebună de bucurie. vlahuță, o. a. 137. ◊ Expr. A fi nebun de carte, se spune despre cineva care a învățat foarte mult. cf. zanne, p. v, 148. 6. Care denotă nebunie (4), care e propriu nebuniei, dement; p. ext. fantasmagoric, bizar. Stilul... ajunge exagerat, necorect, plin de comparații bizare, aproape nebune. gherea, st. cr. ii, 119. Un glas întunecat îmi sună la ureche și graiul lui nebun Și groaznic ca blestemul mă-ndeamnă să le spun. petică, o. 179. Cascadele-n noapte rîdeau Șoptindu-și povestea nebună. densusianu, l. a. 25. Dacă mi-am schimbat portul, am făcut-o ca să nu întoarcă lumea ochii după mine și să nu mă ia a doua oară drept un maniac, cum m-a mai socotit pe vremea cînd umblam cu Oarță după comorile mele nebune. c. petrescu, a. 324. Melodia... se stingea într-o aiurare nebună. sadoveanu, o. i, 56. 7. Care nu are limite, margini, măsură (atît e de intens, de tare, de mare etc.); p. ext. enorm, extraordinar; groaznic, cumplit; halucinant. Toată nebuna lui mirare cînd David îi arată petecul din veșmîntul lui. heliade, o. n, 131. Spaimă nebună. lm. Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere, Eu singur n-am cui spune nebunul meu amor. eminescu, o. i, 20, cf. iv, 40. Acești miliardari duc o viață de somptuozitate, de un lux nebun. gherea, st. cr. ii, 316. Lasă-ți patima nebună care sufletu-ți zdrobește, Vino-n codru unde numai vecinic liniște domnește. f (1897), 196. Unde avea să mă ducă pasiunea asta nebună și nesocotită? ib. (1900), 570. Parcă-i văd ș-acuma în faptul dimineții, C-un strigăt de izbîndă, dînd zbor nebun săgeții. cerna, p. 17, cf. 67. Boierul strigă din caleașcă: „Hei! cine vrea această pungă? Voinicul ăla s-o ajungă!” O goană de ogari nebună, Toți se răped, că toți o vor. iosif, v. 27, cf. 34. Și într-un moment de nebună mîndrie am plecat repede înainte fără un cuvînt, fără un gest. petică, o. 328. Apusul se îneca... în nourii de praf pe care Harap îi ridica din fuga lui nebună. galaction, o. 78. Mă uit la tine și indignat mă mir De unde-ți vin aceste instincte de vampir, Această-nverșunare nebună, fără scop? topîrceanu, p. o. 16, cf. id. b. 33. Muncitorii aproape goi, cu șiruri de sudoare pe spate și piept..., creau un aspect de muncă într-o încordare nebună. sahia, n. 33. Își repezi calul într-un avînt nebun. sadoveanu, o. i, 159, cf. 297. Vasul in goana lui nebună de pasăre de noapte... își moaie parcă vîrful aripelor desfăcute în negrul apei. bart, s. m. 15, cf. 40. Cum alergam ca furtuna In fugă nebună, pe bețe! Hi! cal năzdrăvan. beniuc, v. 23. II. Subst. 1. s. m. Numele unei piese la jocul de șah. Cade-n șahul de pe masă și răstoarnă pe covor Doi nebuni peste un rege. alecsandri, poezii, 87. 2. s. m. (Rar) Măscărici, bufon (la curțile suveranilor sau nobililor). Un rege al Franței... avea și el nebunul sau mucalitul său, ca toți regii cei vechi și ca toți cei mari. bolliac, o. 236. Despot avea pe lîngă el un soi de caraghioz... într-o zi... nebunul scoase săbia și se făcu că se răstește asupra comesenilor lui Despot. xenopol, i. r. v, 76. ♦ Personaj imaginar, invocat ca sperietoare pentru copiii mici. Pentru copiii mărunți, tot în ceata ființelor acestea intră și țiganul, țiganca, baba, ...turcul, nebunul ș. a., care vin cu traista în spinare și intră din casă în casă, adunînd pe copiii care plîng. pamfile, dușm. 275. 3. s. f. (Bot.; regional) Ciumăfaie (Datura stramonium). Ciumafaiul se mai numește: laur, turbare, ciuma-fetei, cimăfoaie, bolandariță, porc, nebună, buruian. șez. xv, 150. 4. s. f. art. Numele unui dans popular; melodie după care se execută acest dans. cf. VARONE, D., com. din PLENIȚA-BĂILEȘTI. – pl.: nebuni, -e. – Și: (regional) neabun, -ă (alrm ii/i h 161/386), năbun, -ă adj., subst. – pref. ne- + bun.

STEJAR, stejari, s. m. 1. Arbore mare și rămuros, cu lemn tare, cu frunze adînc crestate, formînd lobi dispuși regulat; crește în regiunea șesurilor și a dealurilor (Quercus sessiliflora). Un stejar uriaș întinerea pentru a suta oară sorbind din pămînt putere, cu nenumăratele-i ramuri vînjoase, îndreptate spre cerul curat. SADOVEANU, O. VI 430. Unde și unde cîte un stejar se ridica din fundul prăpastiei. GÎRLEANU, L. 29. Singuri voi, stejari, rămîneți De visați la ochii vineți, Ce luciră pentru mine Vara-ntreagă. EMINESCU, O. I 122. ◊ Fig. Fii stejar, să crești în laturi, Nu înalt și slab, un plop. COȘBUC, P. I 156. Arald încremenise pe calu-i, un stejar! EMINESCU, O. I 98. 2. Lemn de stejar (1). Urcă în goană pe scara de stejar. REBREANU, R. II 202. De pe păreții-ngălbeniți Se dezlipește-n pături varul Și pragului îmbătrînit Începe-a-i putrezi stejarul. GOGA, P. 19. O sală a castelului din Suceava îmbrăcată în stejar vechi. DELAVRANCEA, O. II 230. – Pl. și: stejeri (SBIERA, P. 192).

MÍRIȘTE s. f. (La pl. adesea cu aceeași valoare ca la sg.) Teren agricol pe care au rămas, după recoltare, părțile inferioare ale tulpinilor de cereale păioase sau ale altor culturi; (cu sens colectiv) părțile inferioare ale acestor tulpini rămase în pămînt după recoltare; (regional) miriștină. Și secera muma lui în cimpii stăpînilor, coconul zăcea pre miriște. MOXA, ap. GCR I, 61/5. Miriștile în care vei voi a semăna bucate de primăvară așa de afund trebuie arate, cît colorii să între afund în pămînt și să putrezească. ECONOMIA, 30/7. Miriște. . . se zice locul pe unde au fost pînea albă săcerată (a. 1847). URICARIUL, X, 400. Afară de aceasta, niciodată nu seamănă grîne iarăși în miriști. I. IONESCU, D. Stîrpirea buruienilor. . . se face îndată ce a căzut sămínța dînd miriștei o arătură superficială. id. M. 328, cf. id. C. 63/5. Roua dimineții pe miriști risipită. BOLINTINEANU, O. 206. Le place numai vînătoarea singuratică prin crînguri și pe miriști. ODOBESCU, S. III, 158. Merse cît merse pe potecă, pe urmă apucă la stînga pe miriște, se scoborî de vale alături cu clăile de grîu. CONTEMPORANUL, III, 924. Într-o miriște din apropiere văzu mai întîi un cîine de vînat. NEGRUZZI, S. III, 55. Pe unde s-apuc, moșule, la Fîntîna lupului? . . . – Ia . . . încolo . . . , drept prin miriște. DEMETRESCU, O. 147. Soarele apunea în dreptul colibei, luminînd pieziș miriștele roase. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 102. Cînd miriștea este prea mare . . . i se dă foc. PAMFILE, A. R. 50, cf. 51, 58, 119, CHIȚESCU, GR. 252. Treptat se stingea orice mișcare și cel mult dacă un greier de miriște. . . mai tulbura adînca liniște a văzduhurilor. HOGAȘ, DR. I, 46, cf. id. M. N. 14. După cîteva ceasuri de rătăcire în fînețele cosite și de-a curmezișul miriștilor țepoase, trebuia să ne odihnim în amiaz. C. PETRESCU, S. 24. Pe de lături, de jur-împrejur, miriștea arămie se întindea nesfîrșită. REBREANU, R. I, 70. Sus, pe dealuri, Toamna pune Miriști galbene-n lumină. TOPÎRCEANU, M. 25. Cînd holda e înaltă, se taie mai de sus și prin urmare și miriștea va fi mare. ION BOTEZ, STR. 9. Petice de miriște răzlețe clipesc în lumină. SAHIA, N. 17. Tot tîrgul s-a adunat pe miriștea din fața regimentului în lungul drumului, SADOVEANU, O. II, 440. Cu cît se apropiau de lanuri, cu atît miriștile și fînețele se împestrițau. CĂLINESCU, E. O. I, 109. Îi sîngeraseră picioarele de țepile miriștei. CAMIL PETRESCU, O. III, 13. Noi am păscut caii noștri pe miriște. STANCU, D. 36, cf. 188, 248. Pe miriști joacă aerul fierbinte. BENIUC, M. 128, cf. PREDA, Î. 145. Străbătură o miriște nearată. T. POPOVICI, S. 390. Plugurile ară miriștea proaspătă. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2 396. La capătul miriștii. . . trei salcîmi piperniciți, uscați, dantelau văzduhul. V. ROM. octombrie 1954, 110. Cînd ajungeau pe miriște, băiatul cădea istovit de goană. ib. iunie 1955, 26. Locul de unde am secerat ori ce fel de grîne se numește miriște. H VI 95, cf. I 420, XII 7, XVIII 261. Era pe cînd ningea pe miriște și să prindea pește pe brazdă. ȘEZ. III, 129. Și ei îmi călcară Prin văi și vîlcele, Dealuri și derele; Porumbiști și miriști Și prin vechi siliști. PĂSCULESCU, L. P. 11, cf. CHEST. V 22/23, 24, 77, ALR I 914. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. „de”) Însă pe o miriște de grîu de toamnă niciodată nu trebuie sămănat. I. IONESCU, C. 22/2. Miriște de grîu. ALR I 914/381. Miriște de porumb, ib. 914/768. Miriște de luțărnă. ALR SN I h 142, cf. ALRM SN I h.98. Miriște de fîn. ALR SN I h 125. ◊ (Prin analogie) După rădicarea lesei. . . parii trebuie scoși din pămînt și nu rupți de la rădăcină ca să formeze „miriște”. ANTIPA, P. 673. – Pl.: miriști și miriște, (regional) miriș- turi (ALR I 914/900). – Și: (regional) mériște s. f. DDRF, CHEST. IV 122/29, ALR i 914/1, 18, 35, 49, 61, 69, 166, 174, 295, 302, 305, 315, 320. – Din bg. мерище.

ȘTAFETĂ, ștafete, s. f. 1. (Învechit și arhaizant) Curier special (de obicei călăreț) care duce scrisori, ordine sau mesaje urgente. V. curier. Ștafeta lui Duca se grăbește, pe drumul cel mai bun, la capuchehaia țarigrădeană a Moldovei, ca să-l puie în cunoștință că vine un sol franțuz la Poartă. SADOVEANU, Z. C. 176. Trimisese numai un ofițer de serviciu... să vadă despre ce e vorba și să-l ție la curent prin ștafete. CAMIL PETRESCU, O. II 227. Se apropiase să afle ce-a spus ștafeta. REBREANU, R. II 83. Îndată porniră ștafetele pe la boierii din țară. NEGRUZZI, S. I 160. 2. Mesaj, veste sau comunicare urgentă dusă de un curier special. Tot Ion era purtătorul nostru de ștafete. GANE, N. III 30. Într-o seară... iată-i sosește o ștafetă. CARAGIALE, O. III 91. Îți aduc o ștafetă de la Ipsilant. FILIMON, la TDRG. ◊ Expr. A umbla (sau a da goană) cu ștafeta = a umbla cu vorba, a purta vorbe; a bîrfi, a cleveti. Nu mai am teama că ai să dai goană cu ștafeta. C. PETRESCU, A. R. 36. 3. Concurs de echipe (la alergare, schi sau înot), pe diferite distanțe, în care la fiecare etapă a parcursului se schimbă concurentul fiecărei echipe, după ce a transmis tovarășului următor un obiect convențional (baston, mesaj etc.), care trebuie dus la punctul final. În uralele mulțimii, care îi aruncă flori în cale, ultimul schimb al ștafetei parcurge pista și se oprește în fața tribunei. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2730. ♦ Obiect convențional (baston, mesaj etc.) transmis într-o competiție sportivă. Purtată de mii și mii de brațe tinerești, după ce a străbătut, timp de aproape două luni, munți și fluvii, țări, nenumărate orașe și sate, Ștafeta internațională a păcii a ajuns pe marele stadion al înfrățirii tineretului lumii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2730. 4. Persoană care ia parte la competiții de alergare ca înlocuitor într-un șir de transmițători ai unui mesaj sau ai unui semn simbolic. – Variantă: stafetă s. f.

RĂSĂRI, răsar, vb. IV. (Mai ales la pers. 3) Intranz. 1. (Despre aștri, în opoziție cu apune) A se arăta la orizont, a apărea pe cer. Ce lumină și totuși luna încă nu a răsărit. GÎRLEANU, L. 19. Cerul se înseninase și luceafărul de ziuă răsărise. SANDU-ALDEA, U. P. 225. La steaua care-a răsărit, E-o cale-atît de lungă, Că mii de ani i-au trebuit luminii să ne-ajungă! EMINESCU, O. I 234. ◊ (Cu o precizare care arată locul unde sau de unde apare sau pare că apare un astru) Din adîncimi fără de margini A răsărit pe cer o stea. COȘBUC, P. I 268. Dintr-o zare de codru, soarele răsărea încet pe-un cer de un albastru cald și fără pic de nor. VLAHUȚĂ, O. A. 276. Răsare luna liniștit Și tremurînd din apă. EMINESCU, O. I 179. 2. (Despre plante) A încolți și a ieși deasupra pămîntului. [Calului] îi vine alt gust: să rupă un colț de iarbă care a răsărit, delicat și subțire ca un ac. SADOVEANU, O. VIII 200. Iarba răsărise mai peste tot. CĂLINESCU, E. O. I 267. Pomul nalt, frumos, răsare din sămînța cea măruntă. ALECSANDRI, O. 196. ◊ (Prin analogie) I-au răsărit mustețile. GANE, la TDRG. ◊ (Poetic) Printre bolovanii drumului răsăriseră totuși gîzele mărunte de primăvară. C. PETRESCU, A. 315. ◊ Fig. Satul Podenilor răsărise cîndva, de multă vreme, aici în mijlocul Bărăganului. MIHALE, O. 37. Răsărea un oraș ca prin farmec, Falnic spre cerul senin înălțînd auritele turnuri. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 98. «Subiecte», dragul meu, cînd știi să scrii, îți răsar în cale la fiece pas. VLAHUȚĂ, O. AL. I 28. ◊ (Poetic) Dar în pieptul lor răsare... Ce răsare? Ia un dor... ce se naște din scînteia unui ochi fărmăcător. CREANGĂ, P. 275. ◊ Expr. (Glumeț, avînd la bază un joc de cuvinte) Seamănă, dar nu răsare, se spune pentru a respinge afirmația cuiva despre asemănarea între două lucruri sau două persoane. (De obicei peiorativ) A răsări ca ciupercile = a apărea în număr mare, a se înmulți peste măsură. Cărțile au plouat, scriitorii au răsărit ca ciupercile. RUSSO, S. 52. ♦ (Rar, despre oameni) A căpăta viață, a se naște. În neamul lui Orceag toți bărbații răsar pe lume mărunți. STANCU, D. 87. Omul cel vecinic din care răsare tot șirul de oameni trecători. EMINESCU, N. 54. ◊ Fig. Cînd valuri află un mormînt, Răsar în urmă valuri. EMINESCU, O. I 177. 3. A se ivi (din depărtare), a apărea (pe neașteptate), a intra (brusc sau treptat) în cîmpul vizual al cuiva. Coborîm o costișă și un sat răsare, cu case albe, cu livezi încărcate de roadă. SADOVEANU, O. VI 232. Fără veste Pe la porți răsar neveste, Satul se deșteapt-acum. TOPÎRCEANU, P. 57. În goana roibului, un sol, Cu frîu-n dinți și-n capul gol, Răsare, crește-n zări, venind, Și zările de-abia-l cuprind. COȘBUC, P. I 145. ◊ (Urmat de determinări locale) Deodată răsări înainte-mi... ușa deschisă a morii. SADOVEANU, O. VI 13. O sumedenie de sticle și pahare răsări pe mese. REBREANU, I. 33. Colo-n colț acum răsare Un copil al nu știu cui. COȘBUC, P. I 224. ◊ Fig. Își curmă glasul brusc, întîlnind întristarea ce răsărise în ochii fetei. REBREANU, I. 55. Un țipăt răsare, Pe deal și pe luncă. COȘBUC, P. I 188. ◊ Expr. A-i răsări cuiva (ceva) în minte = a-i veni cuiva în minte o amintire sau un gînd neașteptat. Se luptase el cu gîndul acesta, îl învinsese, apoi îl văzuse iar cum îi răsare în minte. DUMITRIU, N. 96. 4. A depăși un anumit nivel, a se ridica peste..., a ieși în evidență desprinzîndu-se sau izolîndu-se dintr-un cadru. Capul lui Cheorghe Dima răsărea... cu cîteva palme bune deasupra capetelor mulțimii. GALAN, Z. R. 34. Copaci roditori de toate soiurile răsăreau de la brîu în sus, din fînațul înalt și înflorit. HOGAȘ, M. N. 150. Din zidurile arcate răsăreau ferestre strălucite. EMINESCU, N. 14. ◊ Fig. Dovada armoniei... răsare mai ales din versuri. MACEDONSKI, O. IV 32. ◊ Tranz. fact. (Rar) [Nastasia] înfruntă adunarea, răsărindu-și și mai mult decît se cuvenea fruntea lucie. SADOVEANU, M. C. 128. 5. (Despre copii) A se face mai mare, a ajunge mai în vîrstă; a crește. Cînd a mai răsărit fetița ș-o mînă mama după viței sau cu boboceii... nu mai poate toată ziulica căta de păpușă. SEVASTOS, N. 2. ♦ (Regional, despre aluat) A dospi, a crește. După ce pînea pentru colaci se plămădește... după ce se frămîntă și se lasă ca să răsară, adică să înceapă a crește. PAMFILE, CR. 5. 6. (Popular) A sări (în picioare), a tresări (din somn). Răsări în picioare și căută loc de trecere. SADOVEANU, B. 232. Într-o marți, pe sub seară, Gherghina văzu cum răsare din somn și cum își mișcă neîncetat buzele, parcă ar fi vrut să zvîrle ceva de pe ele. SANDU-ALDEA, D. N. 275. Arabii toți răsar din cort, Să-mi vadă roibul cînd îl port. COȘBUC, P. I 109. ◊ Fig. Iar izvorul, prins de vrajă, Răsărea, sunînd din valuri. EMINESCU, O. I 103. ♦ Fig. A interveni brusc în discuție. Ai stat cam mult, domnule negustor; noi ne grăbim, răsări cu îndrăzneală Gheorghiță. SADOVEANU, B. 115. – Prez. ind. pers. 2 și: răsai (EMINESCU, O. I 213).

NOR¹ s. m. 1. (Mai ales la pl.) Grupare delimitată de picături de apă sau cristale de gheață aflate în suspensie în atmosferă, în urma condensării sau sublimării vaporilor de apă. Noorii străbătură grindire. psalt. hur. 12^r/9. Și-i duse cu nuor dzua și toată noaptea cu luminră de focu. ib. 65^v/23, cf. 123^v/13. Rădică nuorii din cumplitele pămîntului. psalt. 281, cf. 26, 201, 204, 221. Nuor și negură împrejurul lui. coresi, ev. 37. Aceasta lui grăind, fu un nour, de deștinse pre el. id. ib. 532, cf. 177, 178, 267, 534. Întunecată apă întru nuori de sus. id. ps. 37/7. Nuori fără de apă, de vînt purtați (a. 1569-1575). gcr i, *12/2. Ivi-se u noor din ceriu (cca 1580). cuv. d. bătr. ii, 148/7, cf. 374. Arcul mieu voi pune în nuori. palia (1581), 40/1, cf. gcr i, 83/39, 202/28. Să arătă deasupra lor un nuăr întunecat. varlaam, c. 390, cf. 22, 24, 129, 334, 443. Iaca nuor luminat umbri pre ei. n. test. (1648), 22^r/22. Să tinză nuăru ca un șes pînă la dînșii agiungînd. dosoftei, v. s. decembrie 230^r/29. Rîdicatu-s-au nuărul de pre fața soarelui. cantemir, ist. 123. Din ceriu fulgere, din nuori smida și piatra. id. ib. 170. Vom fi răpiți spre noorii întru întîmpinarea Domnului (a. 1698). gcr i, 316/7, cf. 302/33, ii, 23/1, 56/27. Au socotit să-și puie scaunul peste norurile ceriului. R. greceanu, cm ii, 180. Nor, ...slobozești din tine ape. mineiul (1776), 106^r2/12, cf. 185^r1/25, budai-deleanu, ț. 78. Apoi rămîne cu ochii pe un nor și ne spune... că acolo e biata fericire. heliade, o. ii, 108. Cerul să acoperă cu nori. marcovici, d. 14/20, cf. 3/17. Au năvălit ca un nour luminat de soare o nespusă mulțime de omăt. ar (1839), 47¹/28. Cerul era turburat; nori groși se primblau ca niște munți pe el. negruzzi, s. i, 57. La apus se adun nori, se întind ca un veșmînt. alexandre s cu, m. 17. Pe cer se afla o mulțime de nori mici. filimon, o. i, 115. Iar pe lîngă alba lună, Nouri vineți se adună. alecsandri, p. ii, 123, cf. id. o. p. 255, id. o. 201, id. t. i, 400. Luna palidă trecea prin nouri suri ca o față limpede prin mijlocul unor vise turburi. eminescu, n. 23, cf. 4, id. o. i, 92, 95, 144, iv, 125. Gîndit-ai vreodată că ai să ajungi soarele cu picioarele, luna cu mîna și prin nouri să cauți cununa? creangă, p. 196, cf. 213, 294. Cerul este acoperit cu nori. caragiale, o. iv, 294. Nourul cel plin de apă, iubitorul de ogoare, în albastru, iată-l, vine repede, mînat de vînt. beldiceanu, p. 65. Munții erau nalți încît întreceau norii. ispirescu, l. 56, cf. poni, f. 189. O pată de nor, înfiptă pe creștetul bolții, Vreme-ndelung-a rămas. coșbuc, p. ii, 62, cf. id. f. 77. Norii, jos de tot, se mișcau în palii lungi. d, zamfirescu, r. 254. Cerul era învălit în nori. f (1906), 37/1, cf. 7/2. Pe cer se mișcau alene cîțiva nouri de aramă. dunăreanu, cii. 67. Peste creștet de dumbravă, Norii suri își poartă plumbul. goga, p. 103, cf. 53, 68. Trist, încărcat de plîns, ca norul, Jelește-acum în mine dorul. cerna, p. 120, cf. 78, 157. Cresc nori ca aburi grei dintr-o căldare. anghel-iosif, c. m. ii, 16. Norii vin... ca să se ducă. iosif, v. 33, cf. 55, 63, pamfile, dușm. 314. Suflă austrul subțiind norii printre care încep să se ivească stele. brătescu-voinești, î. 14. O mică cisternă pe care norii văzduhului erau porunciți s-o țină veșnic plină. hogaș. dr. i, 18. Vezi, cînd se despică norii grei Și negri, Zigzagul de argint al fulgerului viu. camil petrescu, v. 8, cf. id. u. n. 286. Nori leneși își risipesc agale spuma. c. petrescu, s. 142, cf. 43. La spatele cernit al unui nor uriaș se dezvelise o boltă roșie-aprinsă de lumină. rebreanu, Nuv. 10, cf. id. i. 118. Norii lungi, în hore pure, Trec și ei pe calea lumii. arghezi, v. 34. S-a posomorît și a cuvîntat pămîntului cu fulgere și nori. id. t. c. 22, cf. id. c. o. 91, id. vers. 167, 298, id. f. 19. Se-ntrezăreau nourii groși, tîrîndu-se. mironescu, s. a. 97. Prin fumul de țigări, ca-n nouri, Gîndeam la lumi ce nu există. bacovia, o. 32, cf. 126, 204. Și norii plini și grei de-o ploaie nouă Au hotărît solemn să nu mai plouă. minulescu, v. 193, cf. 19. Și străbătînd a norilor perdele... Sclipeau în întuneric șapte stele. topIrceanu, b. 87, cf. 11, 23, id. p. o. 117. Norii... au venit deodată călători ca niște fumuri. d. botez, p. o. 49. Prin văzduh, pe sub păcura nourilor, fugeau coloane de neguri despletite. sadoveanu, o. i, 431, cf. vi, 350. Nori negri s-au pogorît peste pădure. stan cu, u.r.s.s. 170, cf. cișman, Fiz. i, 560, agrotehnica, i, 253. Norii se formează dacă există o depresiune barometrică. carafoli-OROVEANU, m. f. I, 78, cf. DEȘLIU, G. 41, v. rom. mai 1957, 35. Să duceți traiul pulberii hoinare Și-al nourilor fugăriți de vînt! labiș, p. 36, cf. 41. Pe cerul acoperit de zdrențe de nori, plutea o lună rotund. t. popovici, se. 38. Era o zi de mai, înnăbușitoare, cu un cer plin de nori. barbu, ș. n. 7. Nori albi trec peste crestele munților. contemp. 1953, nr. 359, 1/3, cf. tribuna, 1962, nr. 267, 1/3. Și pin gratii tot privește Cînd la nori purtați de vînt Care plouă pe pâmînt. alecsandri, p. p. 141. Grei nori de ploaie vin. pop., ap. gcr ii, 330. Și din lună și din nor, Eu cetesc numai tot dor! jarnIk-bîrseanu, d. 143. Cînd merg norii asupra vîntului, are să ploaie. șez. iv, 120, cf. 119. Vin așa nuviri și să-mpreună amîndoi nuviri[i]. arh. folk. iii, 141, cf. candrea. ț. o. 32, 51, vîrcol, v. 96, pamfile, văzd. 61. Nu e cer fără nori. zanne, p. i, 18. Cui i-e frică de orice nor nici o călătorie face. id. ib. 55. Norii cei mici se duc la cei mari. id. ib. Vine-un nour nourat cu gorilă (?) amestecat (Ploaia). șez. vii, 120. Ce trece peste apă și nu face valuri? (Norul). ib. xiii, 26, cf. pascu, c. 58. ◊ Fig. Scăpăm de norul nesațiului și de bură și de cufundarea fără de măsură. coresi, ev. 45. Mare și întunecat nor și plin dă fulgere și de trăsnete au căzut pă Țara Rumânească cu Șărban Vodă. r. popescu, cm i, 446, cf. mineiul (1776), 165^r2/27. Între norii obrazului strălucesc și fulgerile măniii. molnar, ret. 8/6. Raze mîngîitoare vor lumina întunecosul și tristul nor ce mă încungiură. marcovici, c. 50/10. [Iubirea] înaurește cu raze nourii de desfătare. conachi, p. 287. Soarele nostru va răsări iarăși din norul ce-l acopere, nu vom lucra decît numai cu dreptatea și frăția. bolliac, o. 224. Cîteodată, un nor de neîncredere în viitor schimba într-o clipă fața fizionomiei sale. filimon, o. i, 126. Iar pe fruntea Udrei se lasă un nor. bolintineanu, O. 51. Cine va șterge de nori fruntea ta? id. ib. 460. Cînd gîndesc la tine, Sufletul mi-apasă nouri de suspine. eminescu, o. i, 10. Fruntea lui rămase liniștită, dar se acoperi cu un nour de vise. id. g. p. 61. Era o zi senină ca fruntea de fecioară Ce e neturburată de-ai patimilor nori. macedonski, o. i, 114. De nicăiri o altă rază de lumină nu va mai veni să dea strălucire norilor posomorîți ai vieții! hogaș, m. n. 109. Priveam cam cu sfială la ochii lui plini de nouri de mînie. sadoveanu, o. vii, 297. ◊ loc. adj. și adv. Pînă la (sau în) nor(i) = a) (care se înalță) foarte sus, (care este) foarte înalt. Acei munți pînă la nouri, acele stânci despicate. conachi, p. 101, cf. 85. Rîndunelele zboară pînă în nouri, încet. pamfile, văzd. 57; b) (învechit) pretutindeni. D[oa]mne, în ceriu domniia ta și pănră la nuor. psalt. hur. 30^r/21. Se mări pînră la ceriu domniia ta și pînră la nuoriu e adevărul tău. ib. 48^r/11. ◊ Expr. A fi sau a trăi (cu capul) în nori = a trăi izolat de realitatea înconjurătoare, într-o lume fantezistă; a fi distrat. Tot în nouri și visuri ai să trăiești? i. negruzzi, ap. ddrf, cf. zanne, p. <span style=„font-variant-caps: all-small-caps;”>i</span>, 55. Parcă ar fi căzut din nori, se zice despre o persoană străină de cele ce se petrec în jurul ei. A bate cu fruntea-n nori = a) a fi foarte înalt. cf. zanne, p. ii, 161; b) a fi mîndru. id. ib. (Regional) L-a purtat prin nouri = l-a bătut tare. id. ib. ix, 414. ◊ (Cu sens colectiv) Am voi... Ca nici văzduhul de nour să fi pătimit cernire. conachi, p. 266. Mi-e dor de munți... de Caraimanul Pe veci acoperit de nor. iosif, v. 82. Norul de demineață vesteaște ploaie. zanne, p. ix, 414. Nici de nor de vară să te-ntristezi, nici de senin de vară să te înveselești. id. ib. i, 55. După nor și ploaie Răsare și soare. id. ib. (loc. vb.) E nor sau (rar) sînt nori = e înnorat. Va fi nor și liniște. pamfile, s. t. 123. Du-te dor Pînă e nor. reteganul, ch. 83, cf. alr i 1 228/744, 1 234/85, 1 267/129. Îi nuvăr pe ceri. alr ii 2 449/2, cf. 2 449/551, 836. ♦ (Geol.) Nor arzător = masă de gaze și de cenușă vulcanică, cu temperatura ridicată (cca 700°C), care este expulzată în atmosferă în timpul erupției unui vulcan. cf. ltr². Înălțarea norului arzător în atmosferă este însoțită de puternice descărcări electrice. der. (Astron.) Nor de stele = grupare de stele, cu limite neregulate, aflată în diverse galaxii. Dimensiunile norilor de stele sînt de ordinul sutelor de ani-lumină. ib. Norii lui Magellan = numele a două sisteme stelare aflate în afara galaxiei noastre, ib. 2. p. anal. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Masă densă (și mobilă) de praf, fum etc. Văzuiu un nuoru de focu presprea totu pămîntul (cca 1550). gcr i, 2/20. Intră nuor de foc în peșteră. dosoftei, v. s. octombrie 83^v/18, cf. cuv. d. bătr. ii, 420/16. Și văzu prea sfînta un nuor de foc tinsu (a. 1580). cuv. d. bătr. ii, 328/16, cf. cod. tod. 203, 211. Priviți colo norul cel de colb care se-nalță pîn’la cer? alecsandri, t. ii, 12. Un nor de colb îi cuprinse, căci Genarul venea în fuga calului. eminescu, n. 15. Un nor de praf ne învăluia în acel vîrtej de goană. delavrancea, t. 35. Pe drum pustiu, un car cu boi Se leagănă încet departe – Cresc nori de pulbere-napoi. iosif, patr. 50. O caravană prin deșert, care se pierde, sufocată în norii de nisip rătăcitor. camil petrescu, v. 15. Vezi un nor de colb ce urcă și coboară coasta lină? eftimiu, î. 109. Și lasă-n urma lui, pe drum, Miros albastru de benzină Și nori de pulbere Și fum. topîrceanu, p. o. 80. Se plimba ca un Dumnezeu printre norii groși ai aburilor cocliți. sahia, n. 33. Un nor de praf alb învăluie tot timpul concasorul. bogza, c. o. 182. Îi apăru în față, departe, la o cotitură, un nour de pulbere. v. rom. august 1954, 37. Un ion oarecare este înconjurat de un nor de ioni de semn contrar. Chim. an. călit., 34. Șoseaua Nordului era pustie. Deasupra plutea un nor mare de praf. barbu, ș. n. 31. Virusul gripei... se elimină în timpul vorbirii, strănutului sau tusei, formînd un nor de picături mici. tribuna, 1962, nr. 267, 2/4. A bătut un vînt de sus, Nori de praf a răspindit. teodorescu, p. p. 625. ♦ Mulțime compactă (și mobilă) de ființe. Și nuor de lăcustă în groză de goni. dosoftei, v. s. ianuarie 10^v/25. Ni-am timpinat cu nuorul cel de lăcuste. m. costin, ap. gcr i, 201/19. Un nour de corbi fîlfîia pe deasupra croncăind. russo, s. 139. Și toți pe loc la fugă plec iute, se duc orbi, Cum pleacă din cîmpie un nor întins de corbi. alecsandri, p. iii, 292. Duduind își mișcau norul negru de turme bisonii. boureanu, s. p. 18. – pl.: nori și (regional, n.) noruri. – Și: nour (pl. nouri și, regional, n., noururi, alr i 1 240/388), (învechit și regional) noor, nuăr, nuîr (gcr i, 49/37), nuor, (regional) noăr (a ix 3), nouor (alr i 1 228/129, 1 234/820, 850), năure (pl. năuri, ib. 1 240/684, alr ii 2 449/682), nuvăr (pl. nuvări și nuviri) s. m. – lat. nubilum.

AȘAȘI adv. 1. (Mold.) Așa, (tot) astfel (încă), de asemenea, așișderea. Oricine... va vrea să cearce pre locul lui..., sau de să va nimeri așeaș fieștecum să să tîmple să găsească vreo comoară, să cheamă să fie a lui. PRAV. I-au luat în goana și îndată i-au agiuns, și așeși gonindu-l, i-au omorit den pistoale. M. COSTIN. Perit-au atunce multe vite a lăcuitorilor, iar a bejenarilor așași au perit mai de tot, fiind ei niște oameni neașezați. NECULCE; cf. PSEUDO-COSTIN. 2. (Mold.) Chiar, tocmai. Pentru credință închiși în temniță fiind, l-au născutu-l maică-sa așeași în legături. DOSOFTEI, VS. Așa, Ovidie... pre vremile lui Avgust, au trăit, și așeaș de Avgust au fost trimis în izgnanie la cetate[a] Tomus. CANTEMIR, HR. Zici tu că sînt așa de blăstămați moscalii, dar voi așași nu sînteți de nimică, că ei v-au bătut pre voi. NECULCE; cf. N. COSTIN; AXINTE URICARIUL; PSEUDO-MUSTE. 3. (Mold., Ban., Trans. SV) Imediat, îndată. A: Învăță tată-său de-i tăiară capul în temniță așeașu. DOSOFTEI, VS. Deci făcu sfat... să margă la marele Antonie... așeși cu al stricat. PAT. 1685, 3^v. Și așași atunce, luni sara, l-au trimes la vezirul. NECULCE; cf. PSEUDO-MUSTE. C: Dacă mă scol dimineața, Așiși îmi vine bucuria. VCC, 65. Ashishi. Statim. Confestim. AC, 328. Variante: așăși (PSEUDO-MUSTE), așeși (M. COSTIN: PAT. 1685, 3^v; AXINTE URICARIUL), așiși (VCC, 65; AC, 328; PSEUDO- COSTIN). Etimologie: așa + și. Cf. adevăr, bizuit; minten.