HODOROGI, hodorogesc, vb. IV. 1. Intranz. (Mai ales despre mori și despre vehicule în mers) A face zgomot mare; a hurui, a durui. Și căruța deșartă a trecut hodorogind. GALAN, Z. R. 381. Treceau căruțe grele, încărcate, hodorogind prin îmbulzeala trăsurilor care dispăreau în goana cailor. DUNĂREANU, N. 17. [Tigrul] simțea și auzea polobocul rostogolindu-se și hodorogind în urma lui. ODOBESCU, S. III 256. Moara tot hodorogea Și pin apă tot fugea. ALECSANDRI, P. P. 103. ♦ A face zgomot cotrobăind undeva. S-aștepți puțin, că mă îmbrac – strigă dînsa hodorogind la dulapul în care-și ținea hainele. SLAVICI, O. I 354. Gata, răspunse ea din pod, hodorogind prin niște străchini și ulcioare. CONTEMPORANUL, III 651. 2. Intranz. Fig. A vorbi mult și tare; a trăncăni. Mai tacă-vă lioarba! răcni Vătașa. Eu pierd și voi hodorogiți! DUNĂREANU, CH. 46. Din gură hodorogește, Chiar ca o moară de vînt. ALECSANDRI, T. I 384. ◊ Tranz. (Neobișnuit) A lui bunică Ce cu neîncetare hodorogea minciuni. NEGRUZZI, S. II 265. 3. Refl. (Despre lucruri) A se strica, a se dărăpăna, a se hîrbui. Bătută însă mereu de vînturi, moara lui Busuioc s-a hodorogit. SLAVICI, O. I 226. ◊ Fig. (Despre persoane) M-am hodorogit, și trebuie să stau la reparat, măcar o săptămînă. CARAGIALE, O. VII 117.