aboală f. numele popular al epilepsiei. [Lit. cea boală, adică boala prin excelență, al cării nume poporul evită a-l rosti]. V. eufemism.

ALUZIE Figură* de gândire bazată pe analogie în care un cuvânt / (fragment de) enunț este folosit pentru a se evoca ori sugera, în variate forme, o realitate sau un eveniment cu semnificație generală ori abstractă; se evită astfel, în formularea enunțului, un eventual pericol, o exagerată precizie sau caracterul vulgar (chiar obscen, uneori) al exprimării; se realizează, în schimb, o legătură de ordin livresc, o concretizare a abstracțiunilor ori un paralelism situațional. în versurile lui Gr. Alexandrescu: Pamasul și Olimpul cu fală se priviră/ Când flotele barbare zdrobite le zăriră, se face o aluzie mitologică (la cei doi munți din Grecia, legendare lăcașuri ale muzelor și zeilor), în contextul în care este descrisă lupta Eteriei pentru eliberarea de sub Imperiul Otoman. • Apropiată uneori de perifraza* literară, având de regulă o funcție evocatoare și adesea eufemistică (vezi EUFEMISM), aluzia este de mai multe feluri și poate fi realizată în combinație cu alte figuri (în ex. de mai sus se combină cu antonomaza*). Aluzia mitologică: Apolo-i profesor de mandolină./ Pan lecții dă de limbile moderne (Arghezi), aluzie parodică; aluzia istorică:... mama, în slăbiciunea ei pentru mine, ajunsese a crede că am să ies un al doilea Cucuzel, podoaba creștinătății, care scotea lacrimi din orice inimă împietrită, aduna lumea de pe lume în pustiul codrilor și veselea întreaga făptură cu viersul său (Creangă) – aluzie la celebrul dascăl și compozitor de muzică religioasă bizantină; aluzia biblică/religioasă: însuși domnul naturei zisese altădată / Că pentru-un drept el iartă Gomora vinovată (Alexandrescu) – aluzie la distrugerea cetăților biblice Sodoma și Gomora; Pavel din Tars e-acum zaraf sărac/ Și Chrisostom băiat de prăvălie (Arghezi); aluzia literară: Mureșan scutură lanțul cu-a lui voce ruginită../Preot deșteptării noastre, semnelor vremii profet (Eminescu) – aluzie la poezia lui Andrei Mureșanu Un răsunet, devenită imn național al României (Deșteaptă-te române...); „Vis al galeșei Floride și-al ostroavelor Antile”V Orchidee! nu ești însăși arta marelui Matei (Barbu) - versuri în care se parafrazează un fragment descriptiv și poetic din romanul lui M. Caragiale Craii de Curtea-Veche: Ne înturnam apoi spre tropice, trăiam cu săditorii visul galeș al Floridei și al ostroavelor Antile, pătrundeam, pe urma „vânătorilor de orhidee” în verdea întunecime a selbelor Amazonului scăpărând de zboruri de papagali; vezi și INTERTEXTUALITATE. Aluzia rezultată din reluarea perifrastică a unor locuțiuni populare sau din evocarea unor cutume autohtone ori clasice: Se luminează puțintel a ploaie/ Atunci se cheamă că e timp frumos.../Iar fumul de ogeac se lasă-n jos/ Și porcul umblă tot cu paiu-n gură. (Topîrceanu, apud Dragomirescu); Așteptăm să vedem prin columne de aur/ evul de foc cu steaguri pășind/ și fiicele noastre ieșind/ să pună pe frunțile porților laur (Blaga). Vezi și PARAFRAZĂ. M.M.

*ANTIFRAZĂ (pl. -aze) sf. 📖 Figură de retorică prin care o locuțiune, o frază, se întrebuințează, prin ironie sau eufemism, cu un înțeles contrariu celui obicinuit: prin ~, Grecii numeau Furiile Eumenide sau binevoitoare [fr. < gr.].

antifrază (gr. antiphrasis „ironie”; fr. antiphrase „contrevérité”), figură care constă în întrebuințarea unui cuvânt, a unei locuțiuni, a unui enunț într-un sens contrar adevăratei sale semnificații (A): Trahanache: „Ai puțintică răbdare! bravos! Fănică trădător! frumos!...” (I. L. Caragiale). A. se reduce, de regulă, la o unitate lexicală, simplă ori perifrastică, și este considerată numele generic al altor figuri: ironia, eufemismul, litota, construite după procedeul denominativ al a. Sin. antitrop.

antifrază f. întrebuințare (prin eufemism sau ironie) a unei vorbe sau a unei propozițiuni într’un sens opus celui adevărat: Eumenidele, adică Binevoitoarele, ca nume al Furiilor sau al zeițelor răsbunătoare; Milostivele, adică Ielele sau zinele rele cari paralizează.

ANTIFRAZĂ, antifraze, s. f. Figură retorică prin care o locuțiune, o frază etc. se întrebuințează prin ironie sau eufemism, cu un înțeles contrar celui obișnuit. – Fr. antiphrase (< gr.).

antitrop, nume generic al antifrazei, ironiei, sarcasmului și eufemismului (A).

APĂRA (apăr) I. vb. tr. 1 A sări în ajutorul cuiva pentru a-i da ajutor, pentru a-i scăpa viața; proverb: apără-mă de găini, că de cîini nu mă tem, se zice despre cei voinicoși, dar fricoși ¶ 2 A păzi de o primejdie, a feri: paratrăznetul apără casele în timp de furtună; Dumnezeu să vă apere de cele rele (CRG.) ¶ 3 Doamne-apără! a) să (ne) ferească Dumnezeu; b) nici de cum, cu nici un preț; c) eufemism pentru Necuratul: eu de-aș fi femeie, nu l-aș lua, Doamne-apără! (PAMF.); o fi Doamne-apără! să ne facem cruce și să zicem: feri-ne, Doamne! (RET.) ¶ 4 A ocroti, a lua sub ocrotirea sa, a nu lăsa pe cineva să vorbească rău de altul: își apără mereu neamul ¶ 5 A susține împotriva cuiva o părere, etc.: sînt dator să-mi apăr ideile ¶ 6 ⚖️ A asista pe cineva dinaintea judecății: avocatul m’a apărat bine ¶ 7 ⚖️ ~ un proces, a căuta să arate dinaintea tribunalului dreptatea unei cauze ¶ 8 ‡A opri de la un lucru, a împiedica pe cineva să facă ceva: boierii toți îl apăra de acea cale să nu se ducă den țară și den domnie (N.-COST.) ¶ 9 ‡A pune piedici la ceva să nu se îndeplinească: multă vreme s’au frămîntat acest lucru în sfat și cîțiva pre atunce apăra acest lucru să nu fie (M.-COST.) ¶ 10 ‡A îndepărta de la ceva: de la toată calea vicleană au apărat picioarele meale (DOS.) ¶ 11 ‡A refuza: nu i-au apărat craiul ajutoriul său (N.-COST.). II. vb. refl. 1 A lupta pentru a înlătura loviturile cuiva, pentru a-și scăpa viața ¶ 2 🎖️ A se lupta în războiu împotriva dușmanului ¶ 3 A se păzi de cineva, de ceva, a se feri: igiena ne învață cum să ne apărăm de boale; proverb: apără-mă de prieteni, că de dușmani mă apăr singur ¶ 4 ⚖️ A căuta să se desvinovățească: el se apăra... că nu știe la sufletul său nimic (ISP.) ¶ 5 ‡A se împotrivi, a nu consimți la ceva: el apărîndu-se să nu fie și vrînd să fugă noaptea, ei l-au păzit să nu fugă! (MUST.) ¶ 6 ‡A fi scutit: pot să se apere de tutelă persoanele care fac parte din cler (COD.-CIV.) [lat. *apparare < parare].

arhanghel (arhangheli), s. m. – 1. Căpetenie a îngerilor. – 2. Sărbătoare a arhanghelilor Mihail și Gavril, pe 8 noiembrie. – 3. Colac rotund care se face de obicei din patru bucăți de aluat împletite, care au deasupra patru cruci din același aluat. Face parte din primul grup de colaci care se împart pentru pomenire preotului și paracliserului. – 4. Eufemism pentru bici sau gîrbaci. – Var. aranghel, ranghel. – Mr. arhanghil, megl. ranghilă. Gr. ἀρχάγγελος prin intermediul sl. archangelū. Sensul 4 se explică prin obiceiul de a păstra în spatele icoanei nuiaua cu care se bat copiii, cf. sfîntul Nicolae.

DISFEMÍSM (< engl.) s. n. Cuvânt sau expresie dură, jignitoare, insultătoare sau injurioasă. Opusă eufemismului.

drag (dragă), adj. – Iubit, scump. Sl. dragŭ „prețios” (Mikosich, Slaw. Elem., 21; Miklosich, Lexicon, 175; Cihac, II, 100); cf. bg., sb. drag, mag. drága. Vocativul m. sună dragă, ca f.; după Tiktin, această anomalie se explică prin proveniența din n. sl. drago. – Der. drag, s. n. (amor); drag, s. m. (iubit, îndrăgostit); drăgălaș, adj. (frumos, fermecător, încîntător); drăgălășenie (var. drăgălășie), s. f. (farmec, atracție, grație); drăguț, adj. (amabil; drăgălaș; s. m., îndrăgostit); drăgălău (var. sdrăngălău), s. m. (crai, curtezan), termen depreciativ, der cu un suf. expresiv (Iordan, BF, VII, 244); îndrăgi, vb. (a iubi); îndrăgosti, vb. refl. (a prinde drag de cineva). Aceleiași rădăcini pare a-i aparține Drăgaică, s. f. (larve; iele; sînziană, Galium Verum, plantă care protejează împotriva larvelor; sărbătoare de 24 iunie; dans tipic), care ar putea fi un eufemism bazat pe drag, cu suf. -oaică, ca strigoaică (etimon necunoscut, după Tiktin și Candrea; din bg. dragaika după Conev 58 și 104 și Scriban; dar cuvîntul bg. poate proveni din rom.). Drăgănele, s. f. pl. (farmece, atracție; varietate de struguri), provine din sb. draganela, dragunela, în privința celui de-al doilea sens, pare der. internă de la drag cu primul. Nu este clară der. de la dragavei, s. m. (măcriș, Rumex crispus); după Tiktin, ar fi în legătură cu sb. draga „vale”. Cf. dragoste.

Eufemia Din ce în ce mai rar în onomastica contemporană, Eufemia reproduce numele pers. gr. Euphemia, atestat destul de tîrziu în izvoarele grecești; mult mai vechi și frecvent este însă masc. Eúphemos, întîlnit în operele lui Hesiod, Homer, Tucidide, Pindar etc., fie ca nume mitologic (fiul lui Poseidon și al Europei), fie ca nume personal obișnuit și chiar cu valoare de supranume al lui Zeus (în insula Lesbos). Ca multe alte nume grecești, Euphemos (forma ceva mai tîrzie este Euphemios) este un compus din eu- „bine” și pheme „vorbire”. Ca termen comun, gr. euphemia era folosit în limbajul religios precreștin pentru a desemna tăcerea care urma după îndeplinirea libațiilor (vărsarea unei cupe de vin sau lapte, în cinstea zeilor, după ce cineva și-a muiat buzele în ea); avînd aceeași etimologie cu neologismul eufemism (gr. euphemizein „a vorbi frumos”), vechiul termen păgîn este preluat și de către creștini care îl folosesc – schimbîndu-i sensul – pentru a denumi mulțumirea adresată lui Dumnezeu. Probabil această nouă semnificație a contribuit la răspîndirea numelui Euphemia printre credincioșii din primele secole ale erei noastre; atestat și în inscripțiile creștine latinești, numele a fost purtat de numeroase martire sanctificate și celebrate de biserică, prin cultul cărora Eufemia se răspîndește în Europa (mai cunoscut este cel al unei legendare fecioare din Asia Mică, martiră în timpul împăratului Dioclețian). Preluat din greacă de către slavi (în Galicia, de ex., numele este atestat încă din 1316, iar în pomelnicul de la Horodiște din anul 1484 apar formele Ievfimii, Himi), Eufemia pătrunde și în onomastica noastră; în 1492, într-un document din Țara Românească, fiica jupanului Pîrvu purta numele Fima. După 1500, atestările și formele devin destul de numeroase: Fimia, Himia, Fima și Fiman (forme masculine ca și Efimi, Ifimie, Ifemie), Evfimia, Afemia, iar mai tîrziu Eufimia, Eufemia, Femia, de proveniență cultă. Forma cea mai răspîndită și populară la noi a fost Efimița, astăzi evitată probabil și datorită existenței personajului comic cu același nume din farsa Conu Leonida față cu reacțiunea de I.L. Caragiale (o operă literară poate contribui atît la popularizarea unui nume cît și la compromiterea lui). ☐ Fr. Euphémie, it., magh. Eufemia, bg., rus. Efimia etc.

eufemism (desp. e-u-) s. n., pl. eufemisme

eufemism s. n. (sil. e-u-), pl. eufemisme

EUFEMISM s. n. (< fr. euphémisme, cf. gr. eu – bine, phemi – vorbesc): cuvânt sau expresie cu care se înlocuiește în vorbire sau în scris un alt cuvânt sau expresie care desemnează ceva neplăcut, urât, jignitor sau obscen. Astfel: are o vârstă respectabilă, e certat cu morala, nu se simte prea bine etc.

EUFEMISM, eufemisme, s. n. (Lingv.) Cuvînt sau expresie care înlocuiește un cuvînt sau o expresie neplăcută, jignitoare, necuviincioasă sau obscenă. «Tu ai luat-o» în loc de «tu ai furat-o» este un eufemism. – Pronunțat: e-u-.

eufemism sn [At: ANTONESCU, D. / S și: (rar) euphe~ / P: e-u~ / Pl: ~e / E: fr euphémisme] Cuvânt sau expresie care înlocuiește un cuvânt sau o expresie jignitoare, neplăcută, obscenă, pentru a atenua efectul neplăcut, dar respectând sensul.

eufemism n. îndulcirea expresiunii pentru idei neplăcute, triste sau neoneste. Limba recurge la eufemisme spre a reda numele duhurilor rele și în primul rând al necuratului (ce superstițiunea interzice a-l numi pe nume), al zinelor rele (ex. Ielele, Dânsele, Frumoasele, Milostivele), ale boalelor grave (v. epilepsie), etc.

EUFEMISM ~e n. Element de limbă care înlocuiește, în vorbire sau în scris, un cuvânt sau o expresie neplăcută, vulgară, jignitoare, respectând paralelismul de sens. /<fr. euphémisme

*EUFEMISM (pl. -me) sn. 📖 Figură de retorică care consistă în îndulcirea expresiunii întrebuințate de obiceiu pentru o noțiune urîtă, neplăcută, care ne umple de groază sau de scîrbă. Prin ~ se dau diavolului numirile de Necuratul, Cel-din-baltă, Aghiuță, etc., duhurilor rele care, după credința poporului, produc ologeala, li se zice Dînsele, Frumoasele, Milostivele, Ale-sfinte, etc., diferitelor erupțiuni pe corp: bube dulci, blîndă, epilepsiei, aboală, alte-alea, etc. [fr.].

eufemism (e-u-) s. n., pl. eufemisme

EUFEMISM s.n. (Lingv.) Cuvînt, expresie cu care se înlocuiește în vorbire sau în scris un cuvînt sau o expresie care desemnează ceva urît, jignitor sau obscen. [< fr. euphémisme, cf. gr. eu – bine, phemi – vorbesc].

eufemism (gr. euphemismos „zicere de bun augur”), figură constând în îndulcirea, prin substituire sau perifrază, a expresiei unei idei, pe care respectul față de noi înșine și față de alții ne împiedică, adesea, s-o numim cu adevăratul său nume (A): „O femeie în vârstă respectabilă” (în loc de „bătrână”).

eufemism.

EUFEMISM s. n. cuvânt, expresie care înlocuiește în vorbire sau în scris un cuvânt, ori o expresie desemnând ceva neplăcut, jignitor sau obscen. (< fr. euphémisme)

EUFEMISM (< fr. euphémisme ; cf. gr. eu, bine și pheme, vorbă, cuvînt) Procedeu stilistic care constă în îndulcirea prin perifrază sau substituire a unei expresii cu sens dur și chiar jignitor sau obscen. Exemplu: nemanierat, în loc de bădăran; ironic, în loc de batjocoritor. Eufemismele apar adesea în vorbirea curentă. Ele pot lua forma unei hiperbole (v.), exemplu: a fost magnific ; a unei litote (v.), n-a fost rău. Mult folosit este eufemismul verbal, substituire a unui verb printr-o perifrază care exprimă o idee neplăcută. Ex. Ei nu sînt în relații bune (în loc de: ei sînt certați). Eufemismul se învecinează adesea cu ironia (v.). Ex. Zici adesea de una ajunsă în vîrstă cuvioasă Că atestatul vremii nu va să-l primească. (GR. ALEXANDRESCU, Satiră. Duhului meu) El poate fi și onomastic, ca Ăl cu coarne, Ucigă-l crucea ș.a, în loc de dracul.

eufemistic, ~ă [At: LM / P: e-u~ / Pl: ~ici, ~ice / E: eufemism, cf ger eufemistisch] 1 a Referitor la eufemism. 2 a Specific eufemismului. 3-4 av, a (Într-un mod) care constituie un eufemism.

EUFEMISTIC, -Ă, eufemistici, -ce, adj. Privitor la eufemism, propriu, caracteristic eufemismului; care constituie un eufemism. [Pr.: e-u-] – Din eufemism (după aforism – aforistic). Cf. germ. euphemistisch.

*EUFEMISTIC adj. 📖 Ce ține de eufemism, întrebuințat prin eufemism: termen ~ [germ. euphemistisch].

EUFEMISTIC adj. referitor la eufemism; voalat. (< germ. euphemistisch)

EUFEMISTIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care ține de eufemisme; propriu eufemismelor. 2) Care constituie un eufemism. /<germ. euphemistisch

EUFEMISTIC adj. (Lingv.) Referitor la eufemism; care constituie un eufemism; eufemic. [Cf. germ. euphemistisch].

EUFEMISTIC, -Ă, eufemistici, -e, adj. Care se referă la eufemism, propriu și caracteristic eufemismului; care constituie un eufemism. Exprimare eufemistică. – Pronunțat: e-u-.

EUFEMISTIC, -Ă, eufemistici, -ce, adj. Privitor la eufemism, propriu, caracteristic eufemismului; care constituie un eufemism. [Pr.: e-u-] – Din eufemism (după aforism-aforistic). Cf. germ. euphemistisch.

eufemistic a. ce ține de eufemism: necuratul are românește nume eufemistice, ca: aghiuța, naiba, ducă-se-pe-pustii, ucigă’l crucea, etc.

FIGURI DE STIL. Subst. Afereză; alegorie; aliterație; homeoprofon, parhomeon, disproforon, iotacism, landacism, mitacism, polisigmă; aluzie; ambiguitate, amfibologie; amplificare; acumulare; anacolut; anadiploză; geminație, reduplicație; anaforă; epanaforă; anagramă; anantapodoton; anastrofă; anereză; anominație; antanaclază, antanagogă; anticategorie; anticlimax; antifrază; antilogie; antimetateză; antimetabolă, antimetalepsă, comutație; antipalagă; antiparastază; antiptoză; antiteză; antonomază; antorism; apocopă; apodioxix; apofonie; apolog; apologie; apokinu; aposiopeză; apostrofă; apoziție, epexegeză; aprosdocheton; arneză; asindet, disjuncție; asonanță; asteism; atelaj; autoimprecație; brahilogie; calambur; parachreză; catachreză; charientism; chiasm; cleuasm; climax, gradație; cominație; comparație, paradigmă; comunicație; concatenație; conexie, epiplocă; conciliație; conglobație; conjuncție, sinichioză; conversie, reversiune; cronografie; definiție oratorică (stilistică); demonstrație; deprecație, obsecrație; descripție; diaforă; dialogism; diasirm; diplasiasm; dubitație, adubitație, aporie; elatism psihologic; elipsă; emfază; enalagă; entimemă; enumerație; epanalepsă; epanadiploză; prosapodoză, reditio; epanodă; regresiune; epanortiză, corecție, epenteză; epifonem; epiforă; epistrofă; epifrază; epigramă; epimonă, comorație; epitet; epiteză, paragogă; epitrochasm; epitropă, concesie, paramologie; epizeuxis; etopee; eufemism; pronominație; exclamație; expolițiune; fabulație; hendiadă; heteroză; hifen; hipalagă; hiperbat; hiperbolă; histeron, proteron; homeo-ptoton, homeoteleuton; imprecație, blestem; incitare; interogație; inversiune; invocație; ipoteză; ipotipoză; ironie; jurămînt, autoimprecație-legămînt; licență, parezie; litotă; atenuație; extenuație; maligmată; maximă, sentință; metabolă; metaforă; metalepsă; metastază, viziune; metateză; metonimie; metonomază; mimeză; mit; nominativ etic; omeoză, similitudine; onomatopee; optație; oximoron; parabolă; paradiastolă; paradox; paradoxism; paragramă; paralelă; paralipsă, pretermisie, preteriție; parataxă expresivă (stilistică), parecheză; parhyponoian; parigmenon; paronomază; perifrază; circumvoluțiune; permisiune; personificare; pildă, exemplu; pleonasm, batologie, perisologie; poliptotă, traducție; poliptoton; polisindet, sinafie; premuniție; procatalepsă; prolepsă, anticipație, antiforă, percepție; prosopografie; prosopopee; proteză; proverb; reticență, sarcasm, micterism; silepsă, sinteză; simbol, simplocă; complexiune, excviziție; sinalefă; sincopă; sincriză; sinecdocă; sinereză, crasă, episinalefă, sinizeză; subiecție, superlativ stilistic; suspensie; tautacism; tautofonie; tautologie; tmeză; topografie; zeugmă. Tropologie. V. artă, dramaturgie, grandilocvență, literatură, poezie, proză, vorbire.

frate sm [At: COD. VOR. 129/11 / V: (Trs; la vocativ) frateano / Pl: ~ați / E: ml frater, -tris] 1 Persoană de sex masculin considerată în raport cu altă persoană (indiferent de sex) născută din aceiași părinți sau numai din același tată ori din aceeași mamă Si: (îvp) frățâne (1). 2 (Lpl; csc) Nume dat copiilor (în cazul când se află între ei și băieți) născuți din aceiași părinți sau numai din același tată ori din aceeași mamă. 3 (Îs) ~ bun (sau adevărat, drept, primar sau, reg, dulce) Fiecare dintre frații născuți din același tată și din aceeași mamă în raport unii cu alții. 4 (Îs) ~ vitreg (sau, îvp, mașter, nu bun, nebun, de-al doilea, după sau de, despre tată sau mamă) Persoană care este rudă de sânge numai pe linie maternă sau paternă în raport cu un frate al său Si: (înv) fiastru. 5 (Îs) ~ geamăn Frate (1) născut o dată cu alt frate (sau soră). 6 (Îs) ~ați de lapte Copii care au supt la aceeași doică. 7 (Reg; îs) ~ați sufletești Copii de sex diferit care au fost botezați în aceeași apă. 8 (Îs) ~ de (înv, pre) cruce Fârtat (1). 9 (Îs) ~ de mână Băiat care servește mireasa în timpul nunții Si: (reg) cumnat de mână. 10 (Îs) ~ de mire (sau de mireasă) Flăcău însărcinat cu poftirea și cinstirea oaspeților la nunțile țărănești, cu conducerea alaiului nunții, cu anunțarea darurilor și cu rostirea orației de nuntă Si: chemător, vornic, vornicel. 11 (Pop; îs) ~le Crăciunului Anul Nou (când creștinii serbează Sfântul Vasile). 12 (Pop; îs) ~le lui Sfântu llie Numele unei sărbători celebrate la 29 iulie Si: Ilie-Pălie, Pălia. 13 (Îcs) De-a cei nouă ~ați Numele unui joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 14 (Pex) Persoană pentru care cineva are aceleași sentimente ca pentru un frate (1). 15 (Fam; la vocativ) Termen cu care cineva se adresează amical unei persoane (indiferent de sex) Si: (îvp) frăție (16), frățietate (2). 16 (Lit; fam; la vocativ) Adresare retorică utilizată de cineva pentru a semnala momentele importante ale unei povestiri (orale). 17 (Pfm) Tovarăș. 18 Persoană legată de o alta prin sentimentul de apartenență la o comunitate. 19 (Rel; mpl) Om considerat ca o creatură a aceluiași părinte, Dumnezeu. 20 (Bis; îe) A fi ~ întru Hristos A fi creștin. 21 Grad în ierarhia monahală dat unui călugăr care nu este cleric și care ajută la treburile gospodărești. 22 Călugăr care are gradul de frate (21). 23 (Fig) Om considerat ca membru al comunității umane. 24 Nume pe care și-l dau francmasonii între ei. 25 (Reg; îs) ~le Mihai Eufemism pentru lup. 26 (Ban) Coproprietar. 27 (Jur; înv) Partea indiviză (dintr-o moștenire) care se cuvine unui succesor. 28 (Mpl) Lăstar care se formează la subsuoara frunzelor cerealelor păioase din nodurile de la baza tulpinii. 29 (Mpl) Lăstar care crește pe lângă rădăcina porumbului Si: pui, (reg) copileț (1). 30 (Bot; îc) ~le-priboiului Plantă erbacee din familia geraniaceelor, cu flori purpurii-violacee, care crește prin păduri sau locuri pietroase, umede și umbroase (Geranium silvaticum). 31 (Bot; îc) ~le-și-sora, sor'-cu-~ Plantă erbacee din familia scrofulariaceelor, cu flori galbene-aurii, cu fructele capsule, care crește prin păduri (Melampyrum nemorosum). corectat(ă)

iele s. f. pl. – Ființe imaginare cu puteri nefaste; frumoasele, dînsele, drăgaicele. – Var. ele. Este pl. al pron. pers. ea (DAR; Bogrea, Dacor., IV, 822; Candrea), eufemism care coincide cu dînsele „lemuri”, și cu iel, s. m. (dracul), în loc de el. Totuși, Hasdeu, Col. lui Traian, 1874, 176, credea că numele este dacic; după Diculescu 186, din germ. Elle. Înainte, Cihac, II, 508, se gîndea la mag. lél „spirit” și Lokotsch 950 la tc. jel „vînt”, cf. vîntoasele. Din rom. provine probabil țig. sp. ilo „spirit” (Besses 89).

ÎNCOLO adv. (În opoziție cu încoace) 1. (Cu sens local) În altă parte decît aici; în partea aceea, în direcția aceea. Vorba zice: fugi încolo, rîsul zice: vino-ncoace. EMINESCU, O. I 159. ◊ Expr. Mai încolo = mai departe. Calul pornește la pas, pînă ce iesă mai încolo, departe. CREANGĂ, P. 220. Pînă (mai) încolo = pînă nu departe. Ilie Zăganu tocmai se pregătea să plece către comitet. – Te-oi duce pînă mai încolo, frate Ilie!... îi spuse Lazăr, după ce urase ziua bună. MIHALE, O. 161. Mergeți sănătos, moș Vasile, zicem noi, petrecîndu-l pînă încolo. CREANGĂ, A. 109. Încolo și încoace = de colo pînă colo, în toate părțile, dintr-o parte în alta. Începe a purta caii încolo și încoace. CREANGĂ, P. 195. (Familiar) A lăsa (pe cineva) încolo v. lăsa. Lasă-l (sau dă-l) încolo = (eufemism pentru «dă-l dracului») nu te mai ocupa de el, nu-i mai arăta atenție sau afecțiune. Lasă-l încolo! Că prea e nu știu cum!... Auzi d-ta! pălărie nouă și biletul! zice mamița, prefăcîndu-se foarte supărată. CARAGIALE, O. II 161. A pleca (sau a se duce, a o tuli etc.) pe-aci încolo v. aici. Fugi încolo! = taci din gură, nu mai spune fleacuri. 2. (Cu sens temporal, adesea precedat de «mai») Mai tîrziu, mai pe urmă. Poate mai încolo să ai nevoie de unul ca mine. CREANGĂ, P. 199. Loc. adv. De-aici (sau de-acum, (regional) d-acilea) încolo = de acum înainte, începînd din acest moment. Și după ce umblară zi de vară pînă-n seară ca cuvîntul de poveste ce d-acilea încolo se gătește, ieșiră pe tărîmul celălalt. ISPIRESCU, L. 116. De atunci încolo = de atunci înainte, după aceea. Cu sunete de flaut Poți să-ntîmpini patrioții ce-au venit de-atunci încolo? EMINESCU, O. I 149. De astăzi (sau de mîine etc.) încolo = începînd de azi (de mîine etc.). De mîine încolo puteți să așteptați demisia mea. DEMETRIUS, C. 53. 3. (Arătînd exclusivitatea) În afară de asta. Avea doar o fată șî-ncolo nu mai avea nici un copil. ȘEZ. III 73. – Variantă: încolea (BIBICESCU, P. P. 126, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 97) adv.

nevastă (neveste), s. f. – 1. (Înv.) Logodnică. – 2. Soție, femeie măritată. – 3. Femeie. – Megl. niveastă, mr. nveastă. Sl. nevĕsta (Miklosich, Slaw. Elem., 32; Cihac, II, 216), cf. bg., slov., ceh., rus. nevĕsta, sb. nevjesta, pol. niewiesta. Uz general (ALR, I, 270). – Der. nevăstuică, s. f. (Zool., Mustela vulgaris), cf. sl. nevĕstuka (Miklosich, Lexicon,424), nume care s-ar explica drept un eufemism superstițios, cf. bg. nevĕstulka (› mr. nivistul’e, megl. nivistul’ ca), sb. nevjestica, ngr. νυμφίτσα (› mr. nifiță), mag. memjét, it. donnola, fr. bellette, sp. comadreja, port. doninha, v. engl. fairy; nevesti, vb. (înv., a (se) căsători).

PAPUC², papuci, s. m. 1. Încălțăminte ușoară pentru purtat în casă, de obicei fără călcîi, acoperind numai talpa și partea de la vîrf a labei piciorului; (în trecut) pantof, încălțăminte. Zibal scoate picioarele din papuci și rămîne în colțuni. CARAGIALE, O. I 290. Părintele Duhu și Teofan și-au prăpădit papucii, fugind mai mult pe brînci decît în picioare. CREANGĂ, A. 79. Se coceau pe vatra sură două turte în cenușă, Un papuc e sub o grindă, iară altul după ușă. EMINESCU, O. I 84. Era încins cu un șal roș cu flori din care o poală i se slobozea pe coapsa stîngă, iar capetele cădeau apoi peste papucii lui cei galbeni. NEGRUZZI, S. I 16. ◊ Expr. A o lua (sau a o șterge) la papuc = a o lua repede la drum, a fugi. Mai merge el cît merge, pînă ce cu mare greu găsește drumul. Apoi o ia la papuc și hai! hai! hai! hai! ajunge în sat la frate-său. CREANGĂ, O. A. 151. O droaie de porci sălbatici se strînseră acolo și erau să sfîrtice pe lup, dacă n-ar fi șters-o la papuc. ȘEZ. VI 155. (Familiar, în legătură cu verbele «a fi», «a pune», «a ține» etc.) Sub papuc = (despre un soț) sub ascultarea nevestei, condus de nevastă. Știut este că multe femei au meșteșugul de a pune pe bărbații lor sub papuc. GANE, N. I 175. (Rar) A lăsa (pe cineva) la papuci = a sărăci (pe cineva); a aduce la sapă de lemn. Încît despre avere, – aceasta nu se știe! Or fi amanetate și casă și moșie! Cîți n-am văzut ca dînsul! O duci pe cît o duci... – Și creditorii-n urmă te lasă la papuci. MACEDONSKI, O. II 50. A da (cuiva) papucii = a da (pe cineva) afară, a-i spune să plece. (Rar) Vorbă cu papuci = vorbă sau expresie care înlocuiește un cuvînt socotit nepotrivit, jignitor sau indecent; eufemism. Fie și la dracu; totuși... vreo vorbă mai cu papuci... De pildă: la cel cu coadă și cu coarne să te duci. HASDEU, R. V. 25. Armata (sau ceata, oastea) lui papuc = armată sau ceată de copii. 2. (Tehn.) Piesă de lemn care se pune la baza unui stîlp, pentru a-i mări suprafața de sprijin. ♦ Piesă de oțel, de formă conică sau piramidală, fixată în capătul inferior al unui pilot pentru a împiedica strivirea capătului acestuia cînd este bătut în pămînt. ♦ Palier pentru rezemarea pe capre a cablului purtător al unui funicular. ♦ Piesă folosită pentru legarea demontabilă a unor conducte sau cabluri la bornele mașinilor electrice, ale aparatelor etc. – Variantă: (regional) păpuc s. m.

restructura vb. I (eufemism din perioada comunistă) A da afară dintr-un serviciu pe cei considerați a nu avea ◊ „dosarul bun” ◊ „Bietul X a fost restructurat, fiind fiul lui Y, epurat (comprimat) în anii ’50.” (Magdalena Vulpe în LR 12/92 p. 105107)

samcă s. f. – 1. Nume popular al diavolului. – 2. Boală de copii, atribuită unei intervenții malefice. Origine incertă. Pare să fie sl. (bg.) samŭ, sama, samo „același, aceeeași” în forma dim., caz în care ar un eufemism, cf. iele, dînsele. Der. din sl. samŭka „femeie” (Scriban) nu pare convingătoare. Cf. Samodiva, s. f. (duh rău, drăgaică), din același cuvînt sl., și bg. diva „zînă”; pentru comp., cf. samavolnic, samodîrjeț. – Der. sămcuță, s. f. (năsturel, Nastartium officinale).

sulă (-le), s. f. – 1. Dorn, priboi. – 2. (Înv.) Lance. – 3. Organ genital masculin. – Mr., megl. sulă, istr. sule. Lat. sūbŭla (Cipariu, Gram., 95; Cihac, I, 265; Pușcariu 1689; REW 8403), cf. logud. sula, it. suggia, friul. suble, gal. solla, ngr. σοῦβλα „vătrai”; în celelalte cazuri ar urma să ne referim la lat. subella (REW 8356). Sensul 3 este un eufemism, în loc de pulă. Der. sulac, s. n. (Arg., penis; organ genital al calului); sulhac (var. suhac, suvac), s. m. (dorn; vargă), în Trans. și Mold., contaminat cu rut. suvac „par” (Candrea; după Philippide, Principii, 149, suvac ar fi ngr. σουβλάϰι „vătrai”); sulac (var. sulă, suloi, sulinar), s. m. (varietate de crap, Cyprinus carpio hungaricus), probabil datorită formei sale lunguiețe (după Candrea în legătură cu rut. sulá „șalău”, sb. sulac „grindel”); sular, s. m. (pește, Aspro streber), cf. celălalt nume al său fusar; sulhar (var. sulhariu), s. m. (Trans., Mold., băț, buștean); sulastru, s. m. (grindel, Lota vulgaris); sulatic (var. suletic), adj. (subțire, lunguieț); sulea, s. m. (nimeni); sulednic, adj. (ascuțit, se zice despre o varietate de crap); suleget (var. suleged, suleagăn), adj. (înv., zvelt, delicat), a cărui der. este puțin clară (der. din lat. *sublicĭdus, de la sublicĭus „de băț” propus de Pușcariu, ZRPh., XXVIII, 618, Pușcariu 1690, Tiktin este improbabilă, cf. REW 8376), probabil de la suletic, sulednic, prin intermediul unei forme *sulejnic și prin asociație cu deget; suli, vb. (a coase prost, a însăila).

vârsta a treia sint. s. (eufemism) Perioada de după pensionare, bătrânețe ◊ „A treia vârstă. Într-un buletin consacrat vârstei a treia, Organizația Mondială a Sănătății apreciază că numărul persoanelor în vârstă se va dubla până în anul 2000. În 1970 existau în lume 304 milioane de persoane în vârstă de peste 60 de ani.” R.l. 7 V 79 p. 6. ◊ „Noi, gerontologii români, considerăm că metoda esențială de întârziere a proceselor degenerative de vârstă și de evitare a fenomenelor morbide la vârsta a treia este profilaxia.” Cont. 16 VI 79 p. 7. ◊ „Am văzut doi indexați de vârsta a treia cumpărând [...] biscuiți «Eugenia» privatizați.” R.l. 18 V 93 p. 1 [var. a treia vârstă] (după fr. troisième îge; DMN 1966; DEX-S)