iele s. f. pl. – Ființe imaginare cu puteri nefaste; frumoasele, dînsele, drăgaicele. – Var. ele. Este pl. al pron. pers. ea (DAR; Bogrea, Dacor., IV, 822; Candrea), eufemism care coincide cu dînsele „lemuri”, și cu iel, s. m. (dracul), în loc de el. Totuși, Hasdeu, Col. lui Traian, 1874, 176, credea că numele este dacic; după Diculescu 186, din germ. Elle. Înainte, Cihac, II, 508, se gîndea la mag. lél „spirit” și Lokotsch 950 la tc. jel „vînt”, cf. vîntoasele. Din rom. provine probabil țig. sp. ilo „spirit” (Besses 89).