ADOGMATISM s. n. Sistem de gândire care este împotriva dogmelor. ♦ Sistem religios care nu admite dogmele. – Din fr. adogmatisme.

BISERICOS, -OASĂ, bisericoși, -oase, adj., s. m. și f. (Persoană) care respectă dogmele bisericii; bigot. – Biserică + suf. -os.

BLASFEMIE s. f. (Livr.) Defăimare a religiei, a dogmelor și a obiectelor de cult; defăimare a lucrurilor sfinte; hulă¹. – Din lat. blasphemia.

CANON, canoane, s. n. 1. Regulă, dogmă bisericească; tipic. ♦ Normă, regulă de conduită. ♦ Listă de texte sacre care se bucură de autoritate deplină în cadrul unei religii. 2. Pedeapsă dată de biserică la călcarea unui canon (1). ♦ Fig. Suferință, chin. 3. Nume dat cărților Vechiului și Noului Testament. 4. Regulă care face parte dintr-un ansamblu de procedee artistice specifice unei epoci; p. ext. regulă rigidă, formalistă. 5. Compoziție muzicală în care două sau mai multe voci, intrând succesiv, execută împreună aceeași melodie. ♦ Cântare bisericească; p. ext. cântec; glas. 6. Literă de tipar, având corpul de 36 de puncte tipografice, cu care se tipăreau în trecut cărțile canonice. – Din sl. kanonŭ, fr. canon, germ. Kanon.

CATEHIZA, catehizez, vb. I. Tranz. (Înv.) A învăța pe cineva catehismul (1) sau, p. ext., dogmele religiei creștine; a catihisi. – Din ngr. katihísa, (aor. lui katihó), fr. catéchiser.

CATIHET, catiheți, s. m. Persoană care preda copiilor catehismul, dogmele religiei; profesor de religie. – Din ngr. katihitís.

CATOLICISM s. n. Confesiune creștină care recunoaște primatul papei, infailibilitatea lui în materie de dogmă și de morală, purcederea „Sfântului Duh” de la Dumnezeu-Tatăl și de la Dumnezeu-Fiul, existența purgatoriului etc. – Din fr. catholicisme.

DOGMATIC, -Ă, dogmatici, -ce, adj., subst. 1. Adj. Care ține de dogme, privitor la dogme; care se sprijină pe dogme. 2. S. f. Parte a teologiei care cuprinde expunerea sistematică a dogmelor unei religii; tratat asupra dogmelor religioase. 3. S. m. și f. Persoană care susține și aplică dogmatismul; dogmatist. – Din fr. dogmatique, lat. dogmaticus.

DOGMĂ, dogme, s. f. 1. Învățătură, teză etc. fundamentală a unei religii, obligatorie pentru adepții ei, care nu poate fi supusă criticii și nu admite obiecții. 2. Teză, doctrină politică, științifică etc. considerată imuabilă și impusă ca adevăr incontestabil. – Din fr. dogme, lat. dogma.

GALICANISM s. n. Doctrină politico-religioasă care, rămânând atașată dogmelor catolice, apăra libertățile organizatorice ale Bisericii catolice din Franța față de papă. – Din fr. gallicanisme.

HINDUISM s. n. Religie răspândită în India, bazată pe principalele dogme ale brahmanismului și ale budismului. – Din fr. hindouisme, germ. Hinduismus.

ORTODOX, -Ă, ortodocși, -xe, adj. 1. Care ține de biserica creștină răsăriteană, de ortodoxie, care este conform cu doctrina acestei biserici; (despre persoane) care este adept al ortodoxismului. ♦ (Substantivat) Persoană de religie creștină răsăriteană. 2. Conform cu principiile tradiționale ale unei doctrine, ale unei dogme etc., considerată ca fiind singura adevărată; (despre oameni) care urmează cu fermitate (sau dogmatic) o asemenea doctrină. – Din ngr. orthódoxos, lat. orthodoxus, fr. orthodoxe.

ORTODOXIE s. f. 1. Confesiune creștină care a păstrat neschimbate dogmele, tradiția, cultul și organizarea bisericească fixate prin cele șapte sinoade ecumenice; p. ext. Biserica ortodoxă; religia ortodoxă. 2. Conformitate, concordanță cu principiile tradiționale ale doctrinei bisericii creștine ortodoxe. – Din lat. orthodoxia, fr. orthodoxie.

RELIGIE, religii, s. f. 1. Sistem de credințe (dogme) și de practici (rituri) privind sentimentul divinității și care îi unește, în aceeași comunitate spirituală și morală, pe toți cei care aderă la acest sistem; totalitatea instituțiilor și organizațiilor corespunzătoare; confesiune, credință. ♦ Fig. Crez, cult. 2. Disciplină predată în școală, având ca scop educarea și instruirea elevilor în spiritul religiei (1) date. – Din fr. religion, lat. religio, -onis, germ. Religion.

SINOD, sinoade, s. n. 1. Adunare de ierarhi care constituie forul suprem al Bisericii (sau al unei eparhii) ortodoxe și care se întrunește periodic pentru a rezolva probleme de administrație bisericească. 2. Adunare episcopală care se convoacă ocazional pentru a lua (unele) hotărâri în probleme de dogmă, de morală și de administrație bisericească. – Din sl. sinod.

UNITARIAN, -Ă, unitarieni, -e, adj. (În sintagma) Confesiune unitariană = confesiune creștină care neagă dogma trinității. ♦ (Substantivat) Adept al acestei confesiuni [Pr.: -ri-an] – Din fr. unitarien.

TEOLOGIE s. f. Disciplină care se ocupă cu expunerea și fundamentarea teoretică a izvoarelor și dogmelor unei religii. [Pr.: te-o-] – Din fr. théologie.

PĂGÂN, -Ă, păgâni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care se închină zeilor sau idolilor; idolatru; p. ext. nume dat de creștini celor care sunt de altă religie decât cea creștină sau care nu are nici o religie; p. restr. turc, mahomedan. 2. Adj. Care aparține unei religii politeiste sau cultului civilizației antice greco-romane sau care se referă la antichitatea greco-romană; p. restr. turcesc. 3. S. m. și f. Persoană care se abate de la dogmele religiei (creștine); eretic. 4. S. m. și f. Fig. Om rău la suflet, crud, nemilos. 5. Adj. Pătimaș, sălbatic, cumplit. – Lat. paganus.

PĂSTORI, păstoresc, vb. IV. Tranz. 1. (Despre oameni) A duce (animale erbivore, turmele etc.) la pășune, a duce să pască; a păzi în timp ce paște¹ (2), a pășuna. ♦ Intranz. A se ocupa cu păstoritul. 2. Fig. (Folosit și absol.) A conduce, a îndruma în spiritul dogmelor Bisericii. – Din păstor.

ANTITRINITARISM s. n. Doctrină religioasă care neagă dogma creștină a unității dintre Dumnezeu, Isus Cristos și Sfântul Duh. – Din fr. antitrinitairisme.

SIMBOL, simboluri, s. n. 1. Semn, obiect, imagine etc. care reprezintă indirect (în mod convențional sau în virtutea unei corespondențe analogice) un obiect, o ființă, o noțiune, o idee, o însușire, un sentiment etc. ♦ (În literatură și artă) Procedeu expresiv prin care se sugerează o idee sau o stare sufletească și care înlocuiește o serie de reprezentări. 2. Spec. Semn convențional sau grup de semne convenționale folosit în știință și tehnică și care reprezintă sume, cantități, operații, fenomene, formule etc. ◊ Simbol matematic = semn care reprezintă noțiuni, obiecte sau operații matematice. Simbol chimic = mod convențional de notare a atomilor elementelor chimice folosit în scrierea formulelor și a ecuațiilor chimice. 3. (Bis.; în sintagma) Simbolul credinței = rugăciune care reprezintă expunerea succintă a dogmelor fundamentale ale religiei creștine; crezul. [Acc. și: simbol. – Pl. și: (rar) simboale] – Din lat. symbolum, fr. simbole, germ. Symbol.

MISTER¹, mistere, s. n. 1. Ceea ce este (încă) necunoscut, neînțeles sau nedescoperit; taină; secret. 2. Dogmă creștină pe care biserica o consideră inaccesibilă rațiunii omenești. 3. (La pl.) Ritualuri religioase în Grecia și Roma antică la care participau doar cei inițiați. 4. (La pl.) Lucrare dramatică specifică evului mediu, cu caracter religios sau laic, reprezentată cu prilejul unor sărbători (religioase). [Var.: (înv.) misteriu s. n.] – Din fr. mystère, lat. mysterium.

FILIOQUE s. n. Dogmă creștină (catolică) potrivit căreia „Sfântul Duh” purcede atât de la Dumnezeu-Tatăl, cât și de la Dumnezeu-Fiul. [Pr.: fi-li-o-cve] – Cuv. lat.

ZWINGLIANISM s. n. Doctrină teocratică a lui Zwingli (reformator elvețian) și a discipolilor săi care consideră Biblia ca autoritate supremă, opunând-o dogmelor și formelor de cult catolice. (din fr. zwinglianisme)

CONCILIU, concilii, s. n. Adunare a reprezentanților înaltului cler catolic dintr-o provincie, dintr-o țară sau din întreaga lume, în care se iau hotărâri cu privire la chestiuni de dogmă, de morală sau de disciplină bisericească; sobor, sinod. – Din lat. concilium.

CORAN s. n. Carte sacră a religiei musulmane care conține prezentarea dogmelor și a tezelor acesteia, precum și diferite precepte religioase, etice și juridice, legende și mituri. – Din fr. coran, germ. Koran.

NECREDINCIOS, -OASĂ, necredincioși, -oase, adj., s. m. și f. 1. (Om) care își calcă cuvântul dat; (om) infidel. 2. (Om) care nu se încrede (ușor) în ceva. 3, (Om) care nu crede în nici o doctrină religioasă; ateu; (om) care se abate de la dogmele unei religii, în special de la dogmele religiei creștine; eretic. ♦ Spec. (Înv. și pop.) Mahomedan; turc. – Ne- + credincios.

NECREDINȚĂ, necredințe, s. f. 1. Comportare necinstită, înșelăciune, trădare; lipsă de fidelitate; infidelitate. 2. Lipsă de credință religioasă; ateism; nerespectare a dogmelor bisericești; credință greșită, erezie. – Ne- + credință.

EREZIE, erezii, s. f. 1. Doctrină sau credință religioasă care ia naștere în sânul unei biserici, abătându-se de la dogmele consacrate, și care este condamnată de biserica respectivă. 2. Fig. Greșeală, eroare, rătăcire. – Din fr. hérésie, lat. haeresis.

EXCOMUNICARE, excomunicări, s. f. Acțiunea de a excomunica și rezultatul ei; excludere temporară sau definitivă dintr-o comunitate religioasă creștină, mozaică etc. pentru abateri de la canoane sau dogme. – V. excomunica.

TRINITARIAN, -Ă, trinitarieni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Credincios creștin care acceptă ca dogmă de bază existența trinității. 2. Adj. Care aparține trinitarienilor (1), privitor la trinitarieni. [Pr.: -ri-an] – Din engl. trinitarian.

MUTAZILIȚI s. m. pl. Gânditori musulmani din sec. VIII și IX care negau dogma despre caracterul increat și veșnic al Coranului. (cf. fr. mutasilites)

SCOLASTIC, -Ă, scolastici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Sistem filozofic apărut în evul mediu, care se baza pe dogmele bisericii creștine și se caracteriza prin raționamente abstracte și prin artificii logice; p. ext. mod de gândire și de activitate intelectuală bazat pe cunoștințe formale, rupte de practică și mânuite în mod pedant. ♦ Nume dat învățământului (filozofic) din țările Europei medievale dominate de catolicism. 2. Adj. Care aparține scolasticii (1), privitor la scolastică. ♦ P. ext. Rupt de realitate, de viața practică, formal. – Din fr. scolastique, lat. scholasticus.

SIMBOLISM s. n. 1. Sistem de simboluri (1), reprezentare prin simboluri. ♦ Spec. Totalitate a simbolurilor proprii unei religii; reprezentare a dogmelor, a preceptelor religioase prin simboluri (1). 2. Curent programatic în literatura și arta universală, constituit la sfârșitul secolului XIX, potrivit căruia valoarea fiecărui obiect și fenomen din lumea înconjurătoare poate fi exprimată și descifrată cu ajutorul simbolurilor; mod de exprimare, de manifestare propriu acestui curent. ◊ Simbolism fonetic = capacitatea structurii fonetice a unui cuvânt sau a unui grup de sunete de a sugera sau de a întări noțiunea pe care o desemnează sau o anumită atitudine față de ea; legătură dintre un sunet sau un grup de sunete și o anumită idee. – Din fr. symbolisme.

SCLAV, -Ă, sclavi, -e, s. m. și f. Persoană lipsită de orice drepturi, aflată în proprietatea deplină a unui stăpân de sclavi pentru care muncește; rob. ♦ Fig. Persoană care satisface orbește și servil voința altuia ♦ Fig. Persoană care își subordonează integral voința sau acțiunile unei pasiuni, unei dogme, unui viciu etc. – Din lat. sclavus. Cf. fr. esclave.

CREDE, cred, vb. III. 1. Tranz. A fi încredințat sau convins de un fapt, de existența sau de adevărul unui lucru. ◊ Expr. Cred și eu! = se înțelege de la sine, nu e de mirare. Ce (sau cum) crezi? se zice pentru a exprima o amenințare sau o afirmare sigură. 2. Intranz. A recunoaște dreptatea cuiva, a fi înțelegător față de durerea sau de suferința cuiva. ◊ Expr. A nu-i veni (cuiva) să creadă sau a nu-și crede ochilor (sau urechilor), exprimă mirarea față de un lucru de necrezut. 3. Tranz. A socoti, a fi de părere, a-și închipui, a i se părea. ♦ A considera pe cineva altfel decât este în realitate. ♦ Refl. A avea despre sine o părere exagerat de bună; a fi îngâmfat. 4. Intranz. A avea încredere deplină în cineva sau în ceva; a-și pune toată nădejdea în cineva sau în ceva. 5. Intranz. A admite existența lui Dumnezeu și a accepta dogmele bisericii; p. ext. a avea o anumită credință religioasă. – Lat. credere.

CREZ, crezuri, s. n. 1. Totalitatea principiilor sau convingerilor cuiva, concepția despre viață a cuiva. 2. Ansamblu de învățături sau dogme fundamentale de credință, folosit ca simbol al credinței comune sau ca formulă de botez. – Din crede (derivat regresiv).

BISERICESC adj. (BIS.) 1. ecleziastic, religios, spiritual, (înv.) religionar. (Dogme ~ești.) 2. religios, sfânt, (pop.) sânt. (Carte ~ească.) 3. v. divin. 4. v. duhovnicesc.

SPIRITUAL adj. 1. (FILOZ.) ideal, imaterial. (Elemente materiale și elemente ~.) 2. imaterial, nematerial, sufletesc. (Aspectul ~ al...) 3. moral, sufletesc, (înv.) moralic, moralicesc. (Ceva despre viața ~ a unui popor.) 4. psihic, psihologic, sufletesc. (Starea ~ a cuiva.) 5. intelectual. (Cultură ~.) 6. cerebral, intelectual, mintal, rațional. (Activitate ~.) 7. (BIS.) bisericesc, ecleziastic, religios, (înv.) religionar. (Dogmă ~.) 8. (BIS.) bisericesc, duhovnicesc, religios, sufletesc. (Păstor ~.) 9. adoptiv, sufletesc. (Ei sunt părinții mei ~.) 10. deștept, inteligent, (înv.) spirituos. (O conversație ~.) 11. hazliu. (Glumă ~.)

dogmă s. f., g.-d. art. dogmei; pl. dogme

ADOGMATISM n. Sistem de gândire care este împotriva dogmelor. /<fr. adogmatisme

CANON ~oane n. 1) Dogmă religioasă. 2) Sancțiune aplicată de cler pentru încălcarea unei astfel de dogme; penitență. 3) fig. Suferință fizică sau morală foarte puternică; caznă; tortură; supliciu. 4) Principiu în arta unei epoci care se cere a fi urmat cu strictețe. ~ al artei clasice. 5) fig. Regulă rigidă, bazată pe principii formale. 6) Compoziție muzicală în care două sau mai multe voci execută succesiv aceeași melodie. A cânta un ~. /<sl. kanonu, germ. Kanon

CONCILIU ~i n. For suprem al bisericii catolice, care rezolvă probleme de dogmă și de morală. [Sil. -ci-liu] /<lat. concilium

CORAN n. 1) Carte care conține dogmele și tezele religiei musulmane. 2) fig. Carte de căpătâi. /<fr. coran, germ. Koran

DOGMATIC¹ ~că (~ci, ~ce) 1) Care ține de dogme; propriu dogmelor. Teologie ~că. Raționament ~. 2) Care respectă fară discernământ dogmele; cu atitudine lipsită de discernământ față de dogme. /<fr. dogmatique, lat. dogmaticus

DOGMATICĂ f. Ramură a teologiei în care sunt expuse dogmele unei religii. /<fr. dogmatique, lat. dogmaticus

DOGMATISM n. Mod de gândire care operează cu dogme, cu teze socotite valabile în orice condiții. /<fr. dogmatisme

A DOGMATIZA ~ez 1. tranz. (teorii, concepții etc.) A transforma în dogmă; a prezenta în calitate de dogmă. 2. intranz. A-și exprima opiniile în formă de dogmă. /<fr. dogmatiser

DOGMĂ ~e f. 1) Principiu de bază al unei filozofii sau religii care este obligatoriu pentru adepții ei și contra căruia nu se admit obiecții. 2) fig. Teză considerată imuabilă și acceptată fără rezervă în orice condiții. /<fr. dogme, lat. dogma

INCREDUL ~ă (~i, ~e) rar 1) Care nu este credul; care nu are încredere în nimic; neîncrezător; sceptic. 2) rel. Care încalcă dogmele unei religii sau nu crede în ea; necredincios. /<fr. incrédule, lat. incredulus

MISTER ~e n. 1) Lucru necunoscut sau nepătruns de rațiune; taină; enigmă. 2) rel. Dogmă creștină considerată ca fiind inaccesibilă rațiunii omenești. 3) (în antichitatea greco-romană) Ansamblu de teze și de practici religioase, cunoscute numai persoanelor inițiate. 4) (în evul mediu) Operă dramatică cu caracter religios. /<fr. mystere, lat. mysterium

NECREDINCIOS ~oasă (~oși, ~oase) și substantival (negativ de la credincios) 1) Care nu crede în cineva sau în ceva; neîncrezător; incredul. * Toma ~osul se spune despre o persoană care nu dă crezare celor spuse până nu se convinge de adevărul lor. 2) pop. Care este de altă religie (decât cea creștină). 3) Care încalcă dogmele unei religii. /ne- + credincios

A PĂSTORI ~esc 1. tranz. 1) (vite) A supraveghea în timpul păscutului; a paște; a pășuna. 2) fig. A îndruma în spiritul unor dogme (mai ales religioase). 2. intranz. 1) A exercita funcția de păstor; a fi preot; a preoți. 2) A se ocupa de creșterea vitelor; a fi păstor. /Din păstor

PURITANISM n. 1) Doctrină a unei secte prezbiteriene din Anglia și Scoția care luptă pentru curățarea cultului și a dogmelor religioase de rămășițele catolicismului. 2) Respectare riguroasă a preceptelor religioase și morale. /<fr. puritanisme

SIMBOL ~uri n. 1) Semn care reprezintă sau evocă o noțiune. 2) Semn convențional folosit în știință și tehnică. 3) Procedeu expresiv în artă și literatură prin care se substituie numele unui lucru prin numele unui semn. 4) Imagine sau obiect cu valoare evocatoare magică sau mistică. 5) rel. Ansamblu de formule care constituie dogmele fundamentale ale creștinismului. /<lat. simbolum, fr. symbole, germ. Symbol

ȘIISM n. Curent în islamism care respectă principalele dogme și ritualuri musulmane, dar nu recunoaște sunna. /<fr. chiisme

ANTIDOGMATISM s.n. Atitudine împotriva dogmelor și dogmatismului; anticonformism. [< fr. antidogmatisme].

DOGMATIC, -Ă adj. 1. Referitor la dogmele unei religii, (cu caracter) de dogmă. 2. Care respectă cu strictețe dogmele. ♦ Mărginit, închistat în dogme. ♦ Necreator. // s.m. și f. Dogmatist. [< lat. dogmaticus, fr. dogmatique].

DOGMATICĂ s.f. Expunere sistematică a dogmelor unei religii; tratat asupra dogmelor. [< fr. dogmatique].

DOGMATIST, -Ă s.m. și f. 1. Adept al dogmatismului; dogmatic. 2. Cel care susține dogmele unei biserici. [Cf. fr. dogmatiste, it. dogmatista].

INTEGRALISM s.n. 1. Curent de avangardă în literatura dintre cele două războaie mondiale care proclamă eliberarea de sub autoritatea oricăror dogme estetice, logice, etice sau sociale. 2. Aspirație către actualizarea completă a propriei ideologii în viața social-politică. [Cf. it. integralismo și „Integral” – titlul unei reviste din București].

IUDAISM s.n. Religie răspîndită în rîndurile evreilor, avînd ca izvor al dogmei sale Biblia și Talmudul; mozaism. [Pron. iu-da-ism. / < lat. iudaismus, cf. fr. judaïsme].

MISTER s.n. 1. Ritual religios secret în Grecia și Roma antică, la care participau numai cei inițiați. ♦ Taină; secret. 2. Doctrină religioasă care nu era împărtășită decît unui număr restrîns de inițiați. ♦ Dogmă religioasă creștină care trebuie primită așa cum este dată și care se crede a fi inaccesibilă rațiunii omenești. 3. (În evul mediu în țările catolice) Dramă religioasă cu subiect biblic și hagiografic. [Cf. fr. mystère, lat. mysterium – lucru ascuns].

PUSEISM s.n. Curent în biserica anglicană care cerea să fie restabilite ceremoniile catolice și unele dogme ale catolicismului. [Pron. -se-ism. / < fr. puseyisme, cf. Pusey – teolog de la Universitatea din Oxford].

SCOLASTICĂ s.f. Învățămîntul și filozofia predate în țările catolice din Europa medievală, care căutau să fundamenteze dogmele bisericii creștine, caracterizîndu-se prin raționamente abstracte și prin artificii logice sterile. ♦ (P. ext.) Orice speculație sterilă, ruptă de viață. [Gen. -cii. / cf. lat. t. scolastica, fr. scolastique < gr. schole – școală].

TRINITARIAN, -Ă s.m. și f. (Bis.) 1. Nume dat celor care acceptă dogma trinității. 2. Călugăr din ordinul monahal al Sfintei Treimi, înființat în sec. XII în scopul eliberării creștinilor căzuți în captivitate la musulmani; trinitar; mathurin. // adj. Referitor la trinitarieni, care aparține trinitarienilor. [Pron. -ri-an, pl. -ieni, -iene. / cf. engl. trinitarien].

ZWINGLIANISM s.n. Doctrină teologică a lui Zwingli și a discipolilor săi, care consideră Biblia ca autoritate supremă, opunînd-o dogmelor și formelor de cult catolice, și care tinde a confunda biserica cu statul. [< fr. zwinglianisme, cf. Ulrich Zwingli – umanist și reformator religios elvețian].

gnosticism s. n. Curent filozofico-religios, reprezentând un amestec de dogme creștine, filozofie idealistă greacă și concepții religioase orientale, care proclamă ideea unei cunoașteri mistice. (< fr. gnosticisme)

CONCILIU s. n. adunare de prelați catolici în care se decide asupra unor chestiuni de dogmă, morală etc.; sinod. (<lat. concilium)

ADOGMATISM s.n. Sistem de gîndire care este împotriva dogmelor. ♦ Sistem de filozofie a religiei care nu admite dogmele. [< fr. adogmatisme].

ANTITRINITARISM s.n. Doctrină eretică în biserica veche care nega dogma creștină trinitară. [< fr. antitrinitairisme].

CONCILIU s.n. Adunare de prelați în care se decide asupra unor chestiuni de dogmă, de morală etc.; sinod. [Pron. -liu. / < lat. concilium, cf. it. concilio].

CREDO s.m.invar. 1. A treia parte a liturghiei catolice cîntate. 2. Expunere succintă a dogmelor fundamentale ale religiei creștine; simbolul credinței. [< lat. credo, cf. fr. credo].

DOGMATIZA vb. I. intr. 1. A învăța dogmele. 2. (Fig.) A vorbi pe un ton sentențios, de dogmă, care nu admite replică. [< fr. dogmatiser].

DOGMĂ s.f. 1. Principiu fundamental al unei doctrine religioase, obligatoriu pentru toți adepții ei, asupra căruia nu este îngăduit să se discute. 2. Teză, doctrină politică, științifică etc. considerată imuabilă, acceptată în mod necritic și aplicată rigid, fără a ține seamă de condițiile concrete. [< lat., gr. dogma, cf. fr. dogme].

EREZIE s.f. 1. Doctrină contrară dogmelor religiei (mai ales religiei creștine catolice) care este condamnată de biserică. 2. (Fig.) Rătăcire, abatere, greșeală, eroare. [Gen. -iei. / cf. fr. héresie, it. eresia, gr. hairesis – alegere].

ETERODOXIE s.f. (Bis.) Credință contrară unei dogme. V. erezie. [Gen. -iei, var. heterodoxie s.f. / < fr. hétérodoxie, cf. gr. heteros – altul, doxa – părere].

GNOSTICISM s.n. Curent filozofic-religios, reprezentînd un amestec de dogme creștine, de filozofie idealistă greacă și de concepții religioase orientale, care proclamă ideea unei cunoașteri mistice. [< fr. gnosticisme].

HINDUISM s.n. Religia cea mai răspîndită în India, avînd la bază principalele dogme brahmaniste și budiste, pe care le combină cu diferite practici magice și superstiții. [Pron. -du-ism. / < fr. hindouisme].

oglășui, oglășuiesc, vb. IV (înv.) a învăța dogmele unei biserici, a catehiza.

MESIANISM s.n. Credință într-un mîntuitor divin al lumii, care apare în dogmele mozaice și creștine; curent filozofic idealist, bazat pe idei mistice-religioase, mesianice. ♦ Atitudine profetică. [< fr. messianisme, cf. ebr. Mesia – mîntuitor].

RABIN s.m. Șef religios al unei comunități mozaice, care interpretează dogmele religioase și conduce serviciile rituale. [< pol. rabin, germ. Rabbiner < ebr. rabbi].

SCLAV, -Ă s.m. și f. Persoană exploatată și lipsită de orice mijloace de existență, aflată în proprietatea deplină a unui stăpîn care îl socotea drept un obiect al său; rob. ♦ (Fig.) Cel care satisface în mod servil, cu supunere oarbă, voința altuia. ♦ (Fig.) Persoană care își consacră acțiunile unei dogme, unei pasiuni etc. [< lat. med. sclavus, cf. fr. esclave].

Crăciun (crăciunuri), s. n. – 1. Sărbătoarea creștină a Nașterii Domnului. – 2. Imagine sfîntă care reprezintă Nașterea, și pe care preotul o aduce în casele credincioșilor. – 3. (S. m.) Personaj mitic, moș bun care întruchipează sărbătorile Crăciunului, corespunzînd uneori Regilor magi din tradiția spaniolă. – Mr., megl. Crățun, Crăciun, Cărțun. Origine foarte discutată. Fonetismul din mr. indică un etimon lat., care trebuie să fie lat. creātiōnem, cu sensul de „copil,” ca în sard. kriathone (Wagner 90), v. sp. criazón, cf. sp. crío. Crăciun trebuie să fi însemnat la început „Pruncul Iisus”, care explică și folosirea acestui cuvînt ca nume de botez și de familie, iar mai tîrziu personificarea sărbătorii. Etimonul creātiōnem a fost deja propus, dar cu sensul de „creație” sau „naștere”. (A. Densusianu, Hlr., 262; Jagič, Arch. slaw. Phil., XXXIII, 618; Pascu, Beiträge, 8; Pascu, I, 69). Această soluție nu pare posibilă, fiind negarea directă a dogmei creștinești a Întrupării (născut, iar nu făcut), și fiindcă lasă fără obiect personificarea și fără explicație numele de persoană Crăciun. Dificultățile care s-au opus der. din creātiōnem (de Rosetti, BL, XI, 56) sînt pierderea inexplicabilă a lui -e și rezultatul ea › ă, și acesta se reduce la e în poziție atonă, de unde rezultatul de așteptat *Creciune). Cele două argumente sînt insuficiente: pierderea lui -e este normală în acest caz, cf. tăun, păun, bărzăun(e), și pe de altă parte, numele de persoană la care nominativul s-a confundat cu vocativul: Bασίλιος › Vasile, Petrus › Petru și Petre, Γρηγόριος < Grigore, față de ’Iωαννης › Ioan. Pe de altă parte, ideea că hiatul e-a trebuie să se reducă la a este falsă, și se bazează pe false analogii: videbat are în e-a secundar și catella a ajuns la rezultatul ea printr-un mecanism pe care nu îl cunoaștem. Hiatul e-a se reduce normal la ă, cum arată Rosetti, Mélanges, 353, cînd obține de la Diana, *zănă și de aici zînă. Prin urmare, credem că rezultatul creātiōnem › Crăciun este fonetic normal și logic, din punct de vedere semantic, dacă se pleacă de la semnificația de „copil”. Celelalte etimoane lat. care s-au propus sînt mai puțin convingătoare: lat. (in)carnatiōnem (Lexiconul de la Buda); lat. crastĭnum (Hasdeu 615); lat. Christi iēiūnium (Schuchardt, Literaturblatt, VII, 154; ZRPh., XV, 93); lat. Christi- cu un al doilea element neclar, cf. alb. Kèrsendeljë › lat. Christi natalia (Meyer 189); lat. călātiōnem „chemare adresată de preot poporului, în prima zi a fiecărei luni” (P. Papahagi, Conv. Lit., XXXVII, 670; Pușcariu 407; Capidan, Dacor., III, 142; T. Papahagi, LL, III, 211-3 și 220; cf. împotrivă Iorga, Revista istorică, XVIII, 220). Același cuvînt apare în mai multe limbi care au fost în contact cu rom.; cf. bg. kračon, kračunek (după Mladenov 256, direct din lat.), sb. Kračun „nume de persoană” (Daničič, V, 429), rut. k(e)rečun, kračun, g(e)rečun, v. rus. koročjun „o anumită epoca a anului, nedeterminată în texte”, rus. koročun „solstițiu de iarnă” și „moarte”. Această răspîndire a cuvîntului i-a făcut pe unii filologi să se gîndească la o posibilă origine sl. (Cihac, II, 79; Philippide, Principii, 17; Domaschke 163; Weigand, BA, III, 98-104; Rosetti, BL, XI, 56; Vasmer 633), bazat pe kratŭkŭ „scurt”, sau pe kračati „a face pași”. Vasmer adaugă că der. din rom. nu este posibilă întrucît apare în v. rus. (cronica de la Novgorod) din 1143. Argumentul nu pare suficient, deoarece se știe că pe vremea aceea rușii veneau în contact cu populațiile danubiene; este însă sigur că rusa nu are alte cuvinte rom. atît de vechi, și că în general are foarte puține. Totuși, etimoanele slave propuse nu par posibile, kratŭkŭ fiindcă der. ar fi imposibilă în această formă (Berneker 604) și kračati pentru că se bazează pe o simplă consonanță, fără legătură semantică vizibilă. Ipoteza lui Rosetti, după care creātiōnem „creație” ar fi trecut în sl. ca termen ecleziastic, nu suprimă dificultățile, căci este imposibil de admis, cum o face autorul, că „la langue de l’église a également employé creatio” în loc de Crăciun pentru rațiunile dogmatice expuse. În sfîrșit, sensul de „moarte violentă” sau „moarte în floarea tinereții”, propriu rus., pare a se explica prin rom. crăciuni, vb. (a vărsa sînge, a ucide), datorită obiceiului de a tăia porcul în ajun de Crăciun, cf. ți-a venit Crăciunul, „ți-a sosit ceasul de pe urmă”. Pentru originea rom. a sl. cf. Jagič, Arch. slaw. Phil., II, 610; Schuchardt, Arch. slaw. Phil., IX, 526; Berneker 604; Capidan, Raporturile, 182.

TRIPTIC s.n. (Ant.) Trei tăblițe prinse între ele cu balamale, care se închideau ca o carte. ♦ Tablou format din trei părți prinse cu balamale (cele laterale închizîndu-se peste cea din mijloc), pe care sunt pictați sfinți sau sunt scrise, ca într-un pomelnic, numele donatorilor etc. ♦ (Fig.) Trei idei, puncte sau articole ale uneia și aceleiași teorii, dogme etc. [Pl. -ce, -curi. / cf. fr. triptyque, gr. triptychos].

dogmă (dogme), s. f. – 1. Învățătură, teză fundamentală. – 2. Teză, doctrină politică. – Mr. dhogmă. Gr. δόγμα (Murnu 18) și modern din fr. dogme. – Der. (din fr.) dogmatic, adj.; dogmatism, s. n.; dogmatist, s. m.; dogmatiza, vb.

ADOGMATISM s. n. sistem de gândire care nu admite dogmele. (< fr. adogmatisme)

ANTITRINITARISM s. n. doctrină eretică în biserica veche care nega dogma creștină a Treimii. (< fr. antitrinitarisme)

CATEHIZA vb. tr. 1. a învăța pe cineva dogmele religiei creștine. 2. (fig.) a convinge, a îndoctrina. (< fr. catéchiser)

CREDO s. n. 1. a treia parte a misei. 2. expunere succintă a dogmelor fundamentale ale religiei creștine; simbolul credinței. 3. (fig.) crez; profesiune de credință. (< lat. credo)

DOGMATIC, -Ă I. adj. 1. referitor la dogme; cu caracter de dogmă. 2. care respectă cu strictețe dogmele, respingând principiul verificării critice al gândirii creatoare. ◊ mărginit, închistat în dogme. II. s. f. parte a teologiei cuprinzând expunerea sistematică a dogmelor unei religii; tratat despre dogme. III. s. m. f. dogmatist. (< fr. dogmatique, lat. dogmaticus)

DOGMATIST, - I. adj., s. m. f. (adept) al dogmatismului; dogmatic (III). II. s. m. cel care susține dogmele unei biserici. (< fr. dogmatiste)

DOGMATIZA vb. intr. 1. a învăța dogmele. 2. (fig.) a vorbi pe un ton sentențios, care nu admite replică. (< fr. dogmatiser)

DOGMĂ s. f. 1. învățătură, teză fundamentală a unei religii, obligatorie pentru toți adepții ei, care nu poate fi supusă criticii. 2. teză considerată ca imuabilă, care trebuie acceptată necritic și aplicată rigid, fără a ține seamă de condițiile concrete. (< fr. dogme, lat., gr. dogma)

EREZIE s. f. 1. concepție, opinie religioasă, filozofică sau politică contrară dogmelor, principiilor esențiale ale unei doctrine oficiale. 2. (fig.) rătăcire, abatere, greșeală, eroare. (< fr. hérésie, lat. haeresis)

ETERODOXIE/HETERODOXIE s. f. concepție care se abate de la doctrina oficială (ortodoxă) a bisericii; credință contrară unei dogme. (< fr. hétérodoxie)

HINDUISM s. n. religia cea mai răspândită în India, având la bază principalele dogme brahmaniste și budiste, pe care le combină cu diferite practici magice și supersitiții. (< fr. hindouisme, germ. Hinduismus)

MAHAYANA s. f. formă evoluată a budismului, apărută în India septentrională și răspândită mai ales în China, Coreea și Japonia, care a introdus dogma despre rai și un ritual fastuos. (< fr. mahayana)

MESIANISM s. n. credință într-un mântuitor divin al lumii, care apare în dogmele mozaice și creștine; curent filozofic idealist, bazat pe idei mistico-religioase, mesianice. ◊ atitudine profetică și de exaltare în împlinirea unei misiuni prin sacrificiu. (< fr. messianisme)

MISTER¹ s. n. 1. (pl.) ritual religios secret în Grecia și Roma antică, la care participau numai cei inițiați. 2. doctrină religioasă care nu era împărtășită decât unui număr restrâns de inițiați. ◊ dogmă religioasă creștină care trebuie primită așa cum este și care se crede a fi inaccesibilă rațiunii. 3. lucrare dramatică medievală cu subiect biblic și hagiografic. 4. ceea ce este necunoscut, neînțeles, încă inexplicabil; taină; secret. (< fr. mystère, lat. mysterium, gr. mysterion)

PUSEISM s. n. curent în biserica anglicană, care cerea să fie restabilite ceremoniile catolice și unele dogme ale catolicismului. (< fr. puseyisme)

SCOLASTIC, -Ă I. adj. referitor la scolastică. ◊ (p. ext.) pedant, livresc, rupt de realitate. II. s. f. învățământul și filozofia predate în țările catolice din Europa medievală, care căutau să fundamenteze dogmele bisericii creștine, caracterizându-se prin raționamente abstracte și prin artificii logice sterile. ◊ (p. ext.) orice speculație sterilă, ruptă de viață. (< fr. scolastique, lat. scholasticus)

TEOLOGIE s. f. disciplină care se ocupă cu expunerea și fundamentarea teoretică a izvoarelor și dogmelor unei religii. ♦ ~ dialectică = curent teologic protestant modern care folosește în domeniul cunoașterii religioase metoda dialectică sub forma unui dialog între Dumnezeu și om. (< fr. théologie, gr., lat. theologia)

TRINITARIAN, -Ă s. m. f. 1. nume dat celor care acceptă dogma trinității. 2. călugăr din ordinul monahal al Sfintei Treimi, înființat în sec. XII în scopul eliberării creștinilor căzuți în captivitate la musulmani; trinitar. (< engl. trinitarian)

teologie (-ii), s. f. – Studiul dogmelor unei religii, doctrină a bisericii. – Var. înv. teologhie și der. Gr. θεολογία (sec. XVII) și modern din fr. théologie. – Der. teolog, s. m., din fr. théologue; teologic, adj., din fr. thélogique; teologal, adj., din fr. théologal.

ANTINOMÍE (< fr., lat.) s. f. 1. Contradicție aparent insolubilă între două teze care se exclud reciproc și care totuși pot fi demonstrate, fiecare în parte, la fel de concludent. În antichitate era adesea denumită aporie: I. Kant a formulat patru a. ale rațiunii pure: 1) lumea este finită și infinită; 2) fiecare substanță complexă constă din lucruri simple și nu există nimic simplu; 3) în lume există libertate și domină determinismul; 4) există o cauză a lumii (Dumnezeu) și nu există o cauză primă. V. paradox. 2. (REL.) Metodă teologică aplicată doctrinei despre Dumnezeu și, în general, dogmelor credinței, indicînd neconcordanța dintre definițiile formale și conținutul transcendent al credinței (misterul adevărului divin) care nu poate fi redus la noțiuni raționale.

AUGUSTIN (Aurelius Augustinus) (354-430), teolog, filozof și scriitor latin. Episcop de Hippona. Unul dintre părinții latini ai bisericii, canonizat de biserica catolică. A considerat cunoașterea umană ca participare la cunoașterea divină și și a făcut din ideile platoniciene idei ale înțelegerii lui Dumnezeu („Cetatea lui Dumnezeu”, „Confesiuni”). Doctrina sa despre păcatul originar, despre grația divină și predestinare a avut un rol hotărîtor în constituirea dogmei catolice și a concepției creștin-medievale despre om.

AUTOS SACRAMENTALES, drame alegorice într-un act, cu subiect religios, mitologic, istoric sau biblic, ilustrînd concepte morale sau dogme ale catolicismului. Genul, specific dramaturgiei spaniole medievale, avea un caracter popular, piesele jucîndu-se în piețe publice, pe scene improvizate. A cunoscut triumful prin Calderón de la Barca, autor peste 80 de a.s., Lope de Vega și Tirso de Molina.

BITINIA (BITHYNIA), reg. în NV Asiei Mici. Satrapie persană și apoi regat elenistic (sec. 3-1 î. Hr.). B. a devenit în 74 î. Hr. prov. romană. La Niceea, în B. a avut loc în 325 d. Hr. primul conciliu al bisericii creștine care și-a fixat dogmele, rămase valabile pînă astăzi.

BLAGA, Lucian (1895-1961, n. sat Lăncram, jud. Alba), poet, dramaturg, filozof și eseist român. Acad. (1936), prof. univ. de filozofia culturii la Cluj. Inițial expresionistă, cultivînd vitalismul dionisiac, de esență nietzscheană („Poemele luminii”, „Pașii profetului”), lirica sa, deschisă miracolelor lumii, este străbătută de năzuința și deznădejdea cunoașterii, de setea de transcendent, de sentimentul dorului și obsesia morții („În marea trecere”, „Lauda somnului”, „La curțile dorului”). Poeziile sale postume celebrează simbolurile germinației, devenirea cosmică, dragostea. Ca dramaturg, de formulă expresionistă, interpretează original fondul mitic („Zamolxe”, „Tulburarea apelor”, „Meșterul Manole”) și istoric național („Avram Iancu”, „Anton Pann”) sau valorifică sugestiile psihanalizei („Daria”, „Fapta”). Autobiografia „Hronicul și cîntecul vîrstelor” urmărește formarea personalității sale intelectuale. Romanul autobiografic „Luntrea lui Caron” (publicat postum, 1990), este o cronică a destinului dramatic al autorului și al poporului român după al doilea război mondial. Aforisme și cugetări („Pietre pentru templul meu”, „Discobolul”). Traduceri din literatura universală (Goethe, Lessing, Hölderlin). Este autorul unui sistem filozofic original, organizat trilogial, care cuprinde cele cinci orientări ale filozofiei în tradiția kantiană: cunoaștere („Trilogia cunoașterii”), valori („Trilogia valorilor”), cosmologie și antropologie („Trilogia cosmologică”), și are în centru ideea de mister. A criticat pozitivismul și scientismul, susținînd ideea autonomiei filozofiei și a celorlalte forme de creație. În teoria cunoașterii a pledat pentru un raționalism extatic, completînd mijloacele logice de cunoaștere (plus-cunoaștea) cu mijloacele de natură supralogică (minus-cunoașterea); a teoretizat dogma ca metodă imprimîndu-i un sens epistemologic și metafizic. În explicarea creației culturale a apelat la categoriile inconștientului și a considerat stilul drept factorul definitoriu al culturii.

ANTITRINITARISM s. n. Doctrină eretică, în biserica veche, care nega dogma creștină trinitară. – Fr. antitrinitairisme.

BIBLIE, biblii, s. f. Carte care conține mituri și dogme ale religiei mozaice și creștine. ♦ Fig. Carte voluminoasă. – Gr. biblia (lat. lit. biblia.

dogmatică (Biz.) (< gr. [τροπάριον] δογματιϰόν [dogmaticon]), slava care se cântă la vecernia* mică și mare, de sâmbătă seara (pe cele opt ehuri*), ca și din alte zile ale săptămânii, după stihirile* de la „Doamne strigat-am” și după cele de la stihoavnă*. Este numită astfel pentru că textul ei enunță o dogmă, respectiv aduce laudă Fecioarei și conține dogmele privitoare la persoana lui Iisus. Prin tradițe, alcătuitorul d. este Sf. Ioan Damaschinul ( m. 749).

CATOLICISM (< it., fr.) s. n. Sistem doctrinar exprimat în teologia latină și tradiția Bisericii romano-catolice. C. se deosebește atît de ortodoxie cît și de protestantism prin: primatul papal, filoque, azima, purgatoriu etc. C. folosește metoda scolastică tomistă introducînd concepte filozofice în formularea dogmelor, care sînt decizii ale unei autorități infailibile în materie de credință (papa) și nu de mărturisire de credință.

ritm (gr. ῥυθμός [rythmos]; it. ritmo; fr. rythme engl. rhythm; germ. Rhytmus). Tratarea ritmicii în afara melodicului nu-și poate găsi justificarea prin faptul că r. are în muzică o valoare în primul rând ordonatoare, clasificatoare; el nu rezidă în substanța sonoră, ci în relația sa cu desfășurarea în timp a muzicii, este deci relativ, accidental față de conținutul melodiei* și armoniei (III, 1) iar forța sa stă în afara muzicii, este exteriorul ei. Unul dintre criteriile sale fundamentale este simetria*, ritmica fenomenului muzical neputându-se dispensa de faptul că o forță energetică (v. energetism) expansivă este copleșită de alta, care o echilibrează și o așează în tiparul unei anumite ordini. Ceea ce numim noi metrică în muzică este în deplină concordanță cu metrica poeziei, aceste două arte înfrățindu-se prin caracterul lor ritmic de arte ale timpului, în care se impune atât de puternică ordinea ritmică. Metrul* prin valorile sale, binare*, ternare* și combinate, se subordonează r. care este de natură creatoare, nelimitat în posibilitățile sale de plasticizare și străin de orice sterilă tipizare. Dacă durata* diferitelor sunete este primul element al r., accentul* este al doilea. Accentul reprezintă o valoare calitativă așa cum durata este de măsură cantitativă. Criteriul său este greutatea, apăsarea, accentuarea, expresia. El este, cum observă Mersmann, un simbol. Durata (I, 1) în sine ar fi un lucru cu totul gol dacă nu ar fi străbătută de energie, de forță; astfel energia este un „ce” ce se opune timpului, forțează timpul, îl articulează, îi dă formă. Și această formă nu este naturală, ceva ce curge de la sine, ci o realizare a spiritului uman, un act de creație artistică (v. energetism). Evoluția ritmică se poate sprijini pe respectarea unor principii care permit fixarea unor forme tipice, în primul rând în ceea ce privește raportul între metru și r. Evoluția ritmică poate să meargă mână în mână cu metrul, din care rezultă principiul simetrie, dar poate să se opună metrului și în cazul aceste avem de a face cu un principiu asimetric. Prin coordonarea mai multor forme ritmice ajungem la polimetrie*, iar negarea oricărui metru poate să ne ducă la antimetrie (v. Mersmann, Angewandte Musikaestethik, p. 86-87). Teoria r. a format preocuparea tuturor învățaților artei de la Aristoxenos din Tarnet încoace. Începând cu ev. med. teoria r. a suferit mai multe formulări, astfel că și azi persistă între muzicieni contradicții cu privire la unele probleme. În teoria vechilor greci (v. greacă, muzică), metoda construcției ritmice se caracterizează prin dezvoltarea de la simplu la complex a formelor ritmice. Ev. med., în momentul în care a avut nevoie de organizarea duratelor și sunetelor muzicale, pornea dimpotrivă de la valori întregi, așa-numitele prolații (v. prolatio), criteriul de subdivizare (v. diviziune (1)), nu era real muzical, bazat pe accentul (III, 1) metric, ci unul speculativ, matematic, mistic. Astfel diviziunea ternară a notei semibrevis* (prolatio major) era considerată perfectă din cauza corelației ce se făcea cu dogma Sf. Treimi, iar diviziunea binară a acesteia (prolatio minor) era din aceeași cauză considerată imperfectă. Lămurirea din punct de vedere istoric a acestei probleme este de mare importanță. Principiul metricii antice dispare cu totul în principiul liber al compunerii secvențelor*. Curentul creator al trubadurilor* readuce din nou problema metricii antice în primul plan. Astfel se stabilesc pentru practica compoziției și interpretării cele 6 moduri (III): I. trochaeus -UU longa brevis; II. iambus U- brevis longa; III. dactylus -UU longa brevis brevis; IV. anapaestus UU- brevis brevis longa; V. spondaues -- longa longa; VI. tribrachys UUU brevis brevis brevis. Momentul clasificării ritmicii modale este datorat celor doi Franco – din Colonia și Paris – primul în Ars cantus mensurabilis și al doilea în Abrevatio Magistri Franconis „Johanne dictu Balluce”, când s-a fixat ca o concepție de bază a ritmicii medievale principiul diviziunii ternare, valorile fiind următoarele: duplex longa, longa*, brevis*, semibrevis*. Făcând abstracție de prima durată duplex longa, care se diviza binar, subdiviziunea ternară se aplică tuturor celorlalte. Unitatea metrică este brevis recta egală cu un tempus. Longa este perfectă când conține trei tempora și imperfectă când are numai două tempora. Brevis recta este egală cu un tempus, iar brevis altera cu două tempora. Brevis minor este egală cu 1/3 din tempus, iar brevis major cu 2/3 din tempus (v. Johannes Wolf, Handbuch der Notationskunde, vol. I, p. 25). Aceste forme de note aveau un număr corespunzător de pauze* care, împreună cu ligaturile și modurile ritmice, reprezintă caracteristicile sistemului mensural medieval. Cât sunt de complicate, o ilustrează următoarele hexametre pe care le găsim la Pseudo-Aristoteles: Prima carens cauda longa este pendente secunda; Prima carens cauda brevis este pendente secunda; Festque brevis, caudam si laeva parte remitit; Semibrevi fertur, sursum si duxerit illam etc. Scolasticismul își pune pecetea pe această latură a teorie muzicii, complicând-o cu speculațiile sale adeseori sterile, dar instituirea în măsuri a ritmicii libere pop. își are tot originea în spiritul acestuia. Teoreticianul care dorește să expună în mod clar problemele ritmice și metrice ale muzicii moderne nu poate ajunge la noțiuni precise fără cunoașterea ritmicii ant. și medievale care stau la baza teoriei contemporane. Ceea ce trebuie să avem în vedere este legătura dintre fapte, continua lor curgere în timp, mișcarea lor dialectică. Din acest punct de vedere teoriile vechi despre r. nu au decât o valoare limitată la stricta specialitate paleografică, dar ele susțin cultura specială a teoreticianului modern, care-și întemeiază știința pe cunoașterea istoriei muzicii*. Astfel apare clar de unde provin cele două metode în clasificarea măsurilor; cea mensurală, care pornește de la subdivizarea unei valori întregi și pe care am putea-o numi analitică și cea reală, ce se întemeiază pe stabilirea prin accent a unui timp (1, 2), la rândul său elementul construcției metrice muzicale. Ele sunt piatra de temelie a frazării (1) muzicale. Atât timp cât melodia* se dezvoltă în aceleași valori cu silaba, metrul era identic cu r., de aceea, la bază, trebuie să presupunem, că aceste două aspecte sunt identice. Dar imediat ce r. își ia aripi și evoluează liber de metru, plasticizând expresia muzicală a motivului* în timp, în valori de cea mai variată durată, aspectele diferă. Astfel dispare stereotipia caracteristică metrului prozodic* și în locul ei, sau mai bine zis pe canavaua ei, se brodează splendida țesătură ritmică, infinită în posibilitățile ei de expresie. Numai în această ordine de idei r. este specific muzical, căci numai în corelație cu linia melodică poate să facă accesibilă înțelegerii noastre, savurării estetice, această extraordinară varietate, care fără sunet muzical ar cădea repede într-un joc formal, fără sens artistic. Este absurdă ideea unei arte decorative pur ritmice, deși s-ar fi părut că aceasta ar fi fost posibilă în domeniul jazzului* la un moment dat. Din antic. începând, r. a pasionat spiritul uman, a stimulat fantezia creatoare, a trezit idei. În ultima vreme s-au făcut studii extrem de interesante și în ceea ce privește r. El a devenit o preocupare a esteticii* muzicale și, dacă se vorbește de o concepție filozofică a timpului (III), aceasta are contingență întotdeauna cu viziuni ritmice, pornind de la periodizarea fazelor macrocosmice până la sesizarea duratelor microcosmice. Suntem prinși în viața noastră de r. universal. Pulsul nostru este cel ce ne leagă de acesta. Viteza sa este pentru noi criteriul mișcărilor lente sau repezi ale muzicii cât și ale oricăror fenomene înconjurătoare. În acest sens putem vorbi desigur despre r. ca fiind generatorul muzicii. Pe mișcarea lui s-a înfăptuit, s-a creat primul impuls melodic. Interesantă din acest punct de vedere este lucrarea lui Karl Buecher Arbeit und Rhythmus, care cercetează apariția r. în procesul colectiv de muncă. La 1896, când a apărut această lucrare, ea aducea date cu totul noi în ceea ce privește ideile predominante la acea vreme cu privire la originea r., considerat ca o abstractizare artistică. Karl Buecher atrage atenția asupra legăturii strânse pe care o are r. cu procesul muncii la diferite popoare, asupra laturii artistice pe care o prezintă în genere orice activitate umană în decursul dezvoltării de multe mil. În acest fel orizontul teoretic al r. s-a întemeiat pe realitatea socială, a fost interpretat ca o creațiune a omului, antrenat într-o comunitate în care cultura este nu o revelație divină ci are caracterul necesar al unor realizări în strânsă legătură cu munca (ea însăși concepută și înfăptuită în multiple împrejurări sub imperiul ritmic). Această teorie, fondată pe cercetări sociologice*, ne dă dreptul să fundamentăm teoria r. pe accent, pe ictusul* determinat prin mișcarea corporală și nu pe subdivizarea matematică, abstractă, a unei valori convenționale cum este durata. Riemann, sprijinit pe teoria muzicianului francez Momigny, a fost printre cei dintâi care a rupt cu tradiția mensurală* a r. și l-a explicat pornind de la o celulă iambică*. Interpretând celula în mod exclusiv ca fiind compusă dintr-un timp slab și unul tare, el n-a putut evita rigiditatea teoriei sale ritmice, care s-a răsfrânt într-un mod cu totul infructuos, am putea spune chiar dezastruos, asupra frazării pe care a întrebuințat-o în analizele* aplicate fugilor* lui Bach. Școala energetică*, căreia îi aparține Kurth și Mersmann, a menținut în considerațiile ei ideea ritmicii bazate pe accent, dar a lărgit considerabil problema legând-o de stil*, deci de aspectele dezvoltării istorice. Astfel accentul la Bach nu este același ca la Beethoven, valoarea sa calitativă psihologică fiind cu totul diferită, ceea ce îl îndreptățea pe Vincent d’Indy să vorbească de timpi grei și timpi ușori, de accente tonice în muzica preclasică. Literatura bogată din ultimele decenii cu privire la r. este deosebit de interesantă. Între altele, se reactualizează problemele cantitative ale r. mai ales din perspectiva cercetărilor etnomuzicologice*, Brăiloiu descoperind, de pildă, legea indiviziunii valorilor, în sensul antic al constituirii r. prin alăturarea unei pătrimi* (= silabă lungă) cu optimea* (= silabă scurtă) [v. sistem (III, 6)]. Educația ritmică, pe care a ridicat-o la un nivel educativ de prim rang Jacques Dalcroze, începând de la primele mișcări ale copilului și terminând cu executarea celor mai complicate, r. poate fi una din cheile de boltă ale culturii muzicale moderne. Este suficient să ne gândim numai la rolul imens ce-l are r. în muzica unor compozitori moderni ca Stravinski sau Bartók și ne vom da seama de ce trebuie să înfăptuim în această privință.

CATEHIZA, catehizez, vb. I. Tranz. (Înv.) A învăța pe cineva catehismul (1) sau, p. ext., dogmele religiei creștine. – Ngr. katiho (aor. katihisa).

antitrinitarism s. n. Doctrină religioasă apărută în sec. 2 în Asia Mică, reluată în sec. 16 în Apus, în sec. 17 în Rusia și centralizată între protestanții raționaliști în timpul prezent, care neagă dogma creștină a Sfintei Treimi, adică adevărul că Dumnezeu este unul, închinat în trei persoane: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. – Din fr. antitrinitarisme.

Bretanion (Betranion, Vetranion) († 381), ierarh sfânt de origine română, strălucit episcop al Tomisului (Constanța) și al întregii provincii Sciția (Dobrogea) din sec. 4. A înfruntat pe împăratul roman Valens, susținător al ereziei ariane, apărând dogmele Sinodului ecumenic de la Niceea (325), și a fost în strânsă legătură cu sf. Vasile cel Mare, cu care a purtat corespondență. Este primul episcop de la Tomis atestat în documente. Biserica îl sărbătorește la 25 ianuarie.

Coran (Alcoran), cartea sacră a islamului, dictată, după tradiția musulmană, direct lui Mahomed, fie de Alah, fie, din porunca acestuia, de îngerul Djabrail (Gavriil) în timpul califului Osman (sec. 7 d. Hr.); pe pământ nu există decât copii, originalul aflându-se în cer; conține 114 cap. (sure sau surate), care cuprind principiile și dogmele religiei musulmane, precum și diferite precepte religioase, etice și juridice. – Din fr. coran, germ. Koran.

deism s. n. Concepție filozofică-religioasă, fondată de Herbert of Cherbury (sec. 17), care respinge orice dogmă a religiilor oficiale, reducând religia la un fenomen decurgând din însăși natura omenească; afirmă existența lui Dumnezeu numai drept cauză primară a lumii și a omului, dar respinge providența lui Dumnezeu, negând prezența și lucrarea Lui în lume și în viața omului. Este contrar teismului. – Din fr. déisme.

deșertare, deșertări s. f. Acțiunea de a (se) deșerta; golire, părăsire. ♦ (Sens biblic) Dogmă fundamentală a credinței creștine, prin care se explică întruparea Fiului lui Dumnezeu (Filip. 2, 6-7); chenoză. – Din deșerta.

dogmă, dogme s. f. 1. Adevăr de credință cuprins în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție, formulat de Bis. în mod solemn într-un sinod ecumenic sau prin consensus Ecclesiae dispersae, în vederea mântuirii. 2. teză, doctrină științifică, politică etc. considerate imuabile, acceptate și aplicate fără a se ține seama de condițiile concrete. – Din fr. dogme, gr. dogma.

enipostaziere, enipostazieri s. f. Una dintre cele mai importante înțelegeri a întrupării Fiului lui Dumnezeu, pe care Leonțiu de Bizanț (†542) o aduce dogmei hristologice formulate la Sinodul 4 ecumenic de la Calcedon din anul 451, prin care se evita confuzia dintre „unirea după ipostas” și „unirea după natură” a lui Dumnezeu cu omul; asumarea firii umane de către Iisus Hristos. – Din gr. enhypostasis.

filioque subst. (Latinism) Dogmă a Bis. romano-catolice, care susține că Duhul Sfânt purcede „de la Tatăl și de la fiul” („qui ex Patre Filioque procedit”); dogmă care a provocat una dintre cele mai înverșunate polemici teologice dintre Orient și Occident și care rămâne o divergență majoră între catolicism și ortodoxie. – Cuv. lat.

Grigorie Taumaturgul (†270 sau 271), sfânt, n. în Neocezareea Pontului. Înzestrat cu talent oratoric, a studiat retorica și dreptul roman la Cezareea, unde l-a cunoscut pe Origen, al cărui elev a devenit. Din cauza persecuțiilor împăratului Maximian s-a refugiat trei ani la Alexandria, apoi s-a reîntors la Cezareea, unde a fost numit episcop. A fost persecutat și în timpul lui Decius (249-251 d. Hr.) și s-a remarcat prin viața sa sfântă și prin înțelepciune, dar mai ales prin darul minunilor sale, cu care a fost învrednicit încă pe timpul vieții. A luptat prin viu grai și prin scris împotriva ereziilor timpului său și pentru fundamentarea dogmei Sfintei Treimi. Este sărbătorit la 17 noiembrie.

infailibilitate, infailibilități s. f. 1. Caracterul, natura sau starea a ceea ce este infailibil. ♦ (Bis.) Făgăduința făcută Bis. creștine de a fi stâlpul și temelia adevărului, adică de a fi păzită de greșeală prin asistența Sfântului Duh, atunci când învață credința adevărată bazată pe Sf. Scriptură și Sf. Tradiție sau luată din sinoade. 2. (La catolici) Dogmă a infailibilității papei, privind puterea sa de a nu greși în materie de credință sau de morală, stabilită la Conciliul Vatican I (sesiunea VI, 1870), nerecunoscută de Bis. ortodoxă. – Din fr. infaillibilité.

primat¹, primați adj. (În trecut) Cel mai înalt grad din vechea ierarhie a Bis. ortodoxe și catolice. ◊ Mitropolit primat = titlu dat primului mitropolit al unei țări; patriarh. ◊ Primat papal = dogmă de credință a Bis. catolice, formulată la conciliul Vatican I (18 iulie 1870), potrivit căreia episcopul de Roma deține funcția de păstor suprem și de garant al unității Bis. universale ca „vicar” al lui Hristos pe pământ. Această dogmă a fost respinsă de Bis. ortodoxă. – Din fr. primat, lat. primatus.

purgatoriu, purgatorii s. n. (La catolici) Loc de suferință în care sufletele morților cu păcate mai ușoare se purifică înainte de a intra în paradis. Dogma despre purgatoriu, formulată de Bis. romano-catolică la Sinodul de la Florența (1439) și de la Trident (1562), este respinsă de ortodocși și de protestanți. [Var.: purgator s. n.] – Din lat. purgatorium, it. purgatorio.

schismă, schisme s. f. Sciziune în sânul unei Biserici, refuzul de a se supune conducerii oficiale și adoptarea unor dogme și a unui ritual proprii. ◊ Marea schismă = separarea canonică și întreruperea comuniunii liturgice dintre scaunul de la Roma și cel de la Constantinopol, provocată de bula de excomunicare din 16 iulie 1054 pe care cardinalul Humbert o depune pe altarul bis. Sfânta Sofia în numele papei Leon IX (mort cu trei luni înainte) împotriva patriarhului Mihail Cerularie, care, la rândul său, excomunică delegația papală prezentă la Constantinopol. Aceasta a afectat profund relațiile ulterioare dintre cele două mari părți ale Bis. creștine: Bis. Apusului (Bis. romano-catolică) și Bis. Răsăritului (Bis. Ortodoxă, Patriarhia ecumenică). ♦ Fig. Dezbinare provocată de deosebirea de principii; sciziune. – Din fr. schisme, lat. schisma.

simbol, simboluri și (rar) simboale s. n. Semn, obiect, imagine care reprezintă sau evocă o idee, noțiune, un sentiment; procedeu expresiv în literatură și artă prin care se sugerează o idee sau o stare sufletească. ♦ Simbolul credinței = mărturisire de credință sub formă de rugăciune, care reprezintă expunerea succintă a dogmelor fundamentale ale religiei creștine; crezul. A fost stabilit la Sinodul I ecumenic (primele șapte articole) și la Sinodul 2 ecumenic (ultimele cinci articole). ◊ Simbolul apostolic = cea mai veche mărturisire de credință, alcătuită în anii 49-50 d. Hr. de sfinții apostolic înainte de despărțirea lor pentru a predica evanghelia în afara Palestinei. Are 12 articole. [Acc. și: simbol] – Din lat. symbolum, fr. symbole, germ. Symbol.

sufism s. n. Sectă mistică în cadrul islamului, care se opune doctrinei oficiale, punând în centrul vieții religioase dragostea reciprocă dintre Allah și oameni respingând dogma inaccesibilității lui Allah. Sufismul nu are o dogmatică precisă, ca alte secte, doctrina sa bazându-se pe o concepție influențată de budism și de teozofii iranieni și propagând apropierea de Allah prin cunoaștere mistică, iubire și asceză. – Din fr. soufisme.

trinitarian, -ă, trinitarieni, -e, adj., s.m și f. 1. Adj. Care aparține trinitarienilor (2), privitor la trinitarieni; trinitar. 2. S. m. și f. Credincios creștin care acceptă ca dogmă de bază existența Sfintei Treimi; trinitar. 3. S. m. pl. Membri ai ordinului călugăresc catolic al „Sfintei Treimi”, înființat în 1198 de Jean de Matha și Félix de Valois pentru răscumpărarea creștinilor robiți de sarazini; trinitari. – Din engl. trinitarian.

Țuțea, Petre (1901-1991), ilustru gânditor creștin român, n. la Boteni, jud. Muscel, dintr-o familie de preoți. Orfan de tată, ajunge copil de trupă, urmează liceul la Câmpulung și Cluj și Univ. „Humboldt” din Berlin. A funcționat ca director general în Ministerul Economiei în timpul guvernării lui Antonescu. Aruncat în închisoare de regimul comunist, execută întâi cinci ani (1948-1953), apoi opt ani dintr-o condamnare de 18 ani muncă silnică în închisorile din București, Jilava, Ocnele Mari și Aiud, neîncetând să propovăduiască valorile spirituale creștine și iubirea pentru neamul românesc. Demersul său intelectual a fost întru totul integrat ortodoxiei. A lucrat în ultimii ani la o antropologie creștină, concepută în șașe părți (I. Cartea întrebărilor, II. Sistemele, III. Stilurile, IV. Matematica, V. Fizica, știința științelor naturii, și VI. Dogmele), în curs de apariție. Dintre Operele sale au apărut postum, în 1992, Între Dumnezeu și neamul meu, Bătrânețea și alte scrieri filozofice și Mircea Eliade.

Wyclif (Wycliffe), John (1324-1384), reformator religios englez, prof. de teologie, considerat ca antemergător al lui Jan Hus. S-a ridicat împotriva ierarhiei bisericii și a negat unele dogme catolice, printre care transsubstanțierea. A tradus Biblia în limba engleză. Învățăturile sale au fost condamnate la Conciliul de la Constanța (Elveția) (1414-1418), care a hotărât dezgroparea și arderea pe rug a rămășițelor sale pământești.

zămislire, zămisliri s. f. Concepere, naștere. ◊ Neprihănita zămislire = dogmă a Bis. catolice formulată de papa Pius IX la 8 decembrie 1854 și reluată de Conciliul Vatican II în 1964 (Immaculata conceptio), potrivit căreia Fecioara Maria a fost zămislită și s-a născut fără păcatul strămoșesc. – Din zămisli.

accesa vb. I (inform.) A avea acces, a intra într-o rețea, într-un program etc. ◊ „Sau poți accesa în bănci de date mai speciale, respectând una dintre dogmele libertariene: libera circulație a informațiilor. Birocrații vor fi însă acolo, încercând să te blocheze cu parole și coduri. Dar pentru asta există hackeri. «Datoria» lor este, înainte de toate, să treacă de coduri și parole.” D. 134/95 p. 14 (din engl. to access)

ORTODOXÍE (< fr.) s. f. 1. Confesiune creștină care a păstrat neschimbate dogmele, tradiția, cultul și organizarea bisericească fixate prin cele șapte sinoade ecumenice din sec. 4-8, reprezentând credința comună a bisericii din primul mileniu și tradiția apostolică menținută prin intermediul teologiei patristice și neopatristice; p. ext. Biserica ortodoxă; religia ortodoxă. În anul 1054 are loc Marea schismă, care va însemna separarea canonică și întreruperea comuniunii liturgice între Constantinopol și Roma. Cauzele acestei despărțiri, au fost, în primul rând, de ordin religios, creștinii răsăriteni neadmițând supremația Papei și învățăturile bisericii apusene privitoare la Purgatoriu, la purcederea Sfântului Duh și de la Fiul (Filioque), la folosirea azimei (pâinea nedospită, considerată o rămășită a Paștelui iudaic și simbol al morții, spre deosebire de pâinea dospită folosită de ortodocși, care reprezintă sufletul în trup, elementul incoruptibil), la euharistie etc. O. cinstește în persoana lui Iisus Hristos victoria asupra morții și începutul (nepătruns de mintea omului) creației renăscute, transfigurate. Esența teologiei ortodoxe o constituie dogma Sfintei Treimi; aceasta are o mare importanță pentru viața duhovnicească a credincioșilor, deoarece, așa cum persoanele Sfintei Treimi există una în alta, într-o unitate de ființe, tot așa și creștinii formează o comunitate de credință, de nădejde și de iubire în Dumnezeu. O. reprezintă religia de stat în România, Grecia, Armenia, Serbia, Bulgaria, Rusia, Ucraina, Georgia, Belarus, Macedonia, Ethiopia, Rep. Moldova, Cipru. Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române a fost recunoscută de sinodul de la Constantinopol în 1885. ◊ Duminica ortodoxiei = prima duminică din postul Paștelui. 2. Conformitate cu principiile tradiționale ale unor doctrine, concepții etc.

IMACULATA CONCEPȚIUNE, dogmă catolică, instituită de papa Pius al IX-lea, prin bula Ineffabilis Deus (1854), care susține că Maria, mama lui Iisus, nu a cunoscut păcatul originar. Sărbătorită pe 8 sept.

CONCÉPȚIE (< lat. conceptio, -onem) s. f. 1. Fel de a vedea, vedere sau ansamblu de vederi, de idei cu privire la problemele filozofice, științifice, literare etc. ◊ (FILOZ.) C. despre lume = punct de vedere general, viziune de ansamblu asupra existenței. Din perspectiva marilor construcții ontologice clasice, filozofia este prezentată drept c. generală despre lume (Weltanschauung), vizînd constituirea unui tablou ontologic complet și definitiv care să includă o filozofie a naturii și una a omului. 2. (FIZIOL.) Proces prin care ia ființă un nou individ animal, prin fecundarea ovulului de către un spermatozoid; procreație. ◊ (REL.) C. imaculată = dogmă catolică potrivit căreia Fecioara Maria a fost ferită de păcatul originar; sărbătoare prin care Biserica catolică cinstește acest mister (8 dec.).

CONCÍLIU (< lat. concilium) s. n. Adunare de preoți catolici convocată pentru a hotărî în chestiuni de dogmă, morală și disciplină bisericească. ◊ C. ecumenic = c. la care sînt convocați toți episcopii Bisericii catolice, prezidat de papă. Biserica catolică recunoaște 21 de c.e., în timp ce Biserica ortodoxă nu acceptă decît primele șapte c.e. ◊ C. local = c. reunind episcopii unei țări (c. național) sau ai unei regiuni ecleziastice (c. provincial) pentru a hotărî în probleme privind clerul din țara sau regiunea respectivă. V. sinod; sobor.

*calvinízm n. Doctrina religioasă a luĭ Calvin. – Calvinizmu e o sectă religioasă care se distinge pin originea democratică pe care o atribue autoritățiĭ religioase. El suprimă crucea, sfințiĭ, moaștele, icoanele, tradițiunea și liberu arbitriŭ și admite numaĭ dogma predestinațiuniĭ, botezu și împărtășirea. Calviniștiĭ au fost numițĭ în Francia hughenoțĭ. Această sectă e răspîndită pin Elveția, Olanda, Scoția și Ungaria. Există pin România sate numite Calvinĭ, probă că odinioară aŭ fost locuite de Ungurĭ calviniștĭ. Calvin e autoru Instituțiuniĭ Creștineștĭ, o foarte însemnată carte a vechiĭ literaturĭ franceze.

EFES (EPHESOS), vechi oraș pe coasta Asiei Mici, la S de Izmir, azi în ruină. Întemeiat în sec. 11 î. Hr. de coloniștii greci (ionieni), E. a devenit unul dintre cele mai dezvoltate centre comerciale și religioase. Aflat, rând pe rând, sub diferite ocupații străine (a Lidiei, Persiei ahemenide, Macedoniei, Seleucizilor ș.a.), E. a fost cucerit de romani (133), devenind, de la sfârșitul sec. 1, capitala provinciei romane Asia. Jefuit de goți (263), orașul a fost afectat de devastatoarele cutremure de pământ din anii 358 și 365. În sec. 7, E. a decăzut. Templul Artemisei, construit în sec. 6 î. Hr., una dintre cele șapte minuni ale lumii, a fost incendiat, în 356 î. Hr., de un locuitor din E. Herostrat, din dorința de a deveni celebru. Vestigii importante din epoca elenistică și romană (agora, forum, teatru, biblioteca lui Celsus). Ruine de biserici bizantine. La E. au avut loc trei sinoade bisericești: cel din anul 190, convocat de Policrat pentru a fixa data sărbătorii Sf. Paști; cel din 431, sub împăratul Theodosiu II, care a condamnat nestorianismul și a stabilit dogma Întrupării lui Iisus Hristos; „sinodul tâlhăresc” din 449 care a susținut monofizitismul, condamnat apoi de sinodul de la Calcedon.

CONSUBSTANȚIÁȚIE (< fr.) s. f. Dogmă luterană care afirmă prezența lui Iisus Hristos în euharistie, ca o coexistență a substanței divine cu substanța elementelor euharistice, pîinea și vinul, care nu se schimbă în trupul și sîngele său.

COPT², -Ă (< fr. {i}) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La pl.) Nume dat, după creștinare, populației indigene a Egiptului, care, neacceptînd dogma Conciliului de la Calcedon (451) de condamnare a monofizitismului, s-a separat de Biserica oficială formînd Biserica c., azi cea mai importantă comunitate creștină din interiorul lumii islamice, numărînd în prezent c. 4 mil. de membri. 2 Adj. Care aparține copților² (1), care se referă la copți. ◊ Crucea c. = cruce adoptată și folosită în Biserica c., compusă din litera grecească T(tau) și o buclă așezată peste aceasta; reprezintă vechiul simbol hieroglific egiptean al vieții (ankh). ♦ (Substantivat, f.) Limbă din familia afro-asiatică, ramura egipteană, folosită de copți ca limbă de cult și vorbită pînă în sec. 17. Scrierea coptă a folosit alfabetul grec și unele semne (șapte) din demotică (scriere egipteană populară).

RENAȘTEREA, epocă în istoria Europei, care cuprinde, în linii generale, sec. 14-16, perioada de tranziție de la societatea medievală la cea modernă. R. a început în Italia, unde au apărut mai întâi germenii relațiilor capitaliste, dar a fost un fenomen general european, care s-a dezvoltat, mai curând sau mai târziu, în cadrul societății medievale, cunoscând deosebiri de la o țară la alta, în funcție de etapa istorică și de situația specifică, de tradiție etc. În epoca R., se dezvoltă burghezia, începe emanciparea țărănimii, iar nobilimea pierde treptat supremația economică, păstrându-și doar preeminență politico-socială. Cu excepția Italiei și a Germaniei, de exemplu, în care fărâmițarea politică s-a menținut multă vreme, se formează statele centralizate în jurul monarhiei (Franța, Spania, Anglia), care încurajează expansiunea comercială, protejează creditul și sprijină industria. În epoca R. au loc marile descoperiri geografice (călătoriile lui Henric Navigatorul, Vasco da Gama, Cristofor Columb, Fernando de Magellan ș.a.), care au spart limitele vechii lumi cunoscute, punând bazele comerțului mondial și grăbind, prin exploatarea noilor teritorii cucerite, procesul acumulării capitalului. Ca urmare a acestor schimbări din economie și din structura socială, încep să apară statele naționale moderne, care corespund cel mai bine cerințelor de dezvoltare a relațiilor capitaliste și a noii clase burgheze. Statele moderne cu interesele lor naționale se substituie pe arena europeană celor două mari entități cu vocație universală – Biserica catolică și Imperiul – a căror rivalitate pentru hegemonie dispare. Acestor transformări social-economice și politice profunde le-a corespuns un avânt fără precedent și în domeniul culturii, o perioadă de înflorire a artei, literaturii, științei, gândirii social-politice și filozofice. Purtătorii noii culturi și ideologii, ei, umaniștii, au considerat epoca lor o epocă de „renaștere” spirituală, întemeiată pe reînvierea culturii antice greco-romane, după o lungă perioadă de întuneric și de decădere. Umaniștii au creat o cultură nouă, profană, în centrul căreia se afla omul, opusă culturii impregnate de dogmele și învățăturile ecleziastice ale societății medievale. Ascetismului și pesimismului medieval, R. i-a opus o concepție nouă, optimistă, despre lume, pătrunsă de încrederea în om și în natură, de idealul unei fericiri terestre. Învățații R. au făcut elogiul culturii, al studiilor umaniste ca mijloc de înnobilare și de desăvârșire a omului, au formulat idealul unei dezvoltări multilaterale a personalității, a omului universal, întruchipat în figura unor titani ai creației și ai acțiunii, ca Leonardo da Vinci, Michelangelo sau Dürer. R. a promovat spiritul critic, așezând rațiunea mai presus de credință și de tradiție. Ea a pus bazele științelor moderne ale naturii, a inițiat istoriografia modernă, întemeiată pe o concepție laică și pe studiul critic al izvoarelor, a asigurat triumful limbilor „vulgare” în literatură. Științele naturii au cunoscut în epoca R. un puternic avânt. Din această epocă datează începuturile științelor moderne ale naturii, întemeiate pe experiment și pe aplicarea matematicii. Ramurile științei care se dezvoltă cu precădere sunt: mecanica cerească și terestră și, în strânsă legătură cu ele, disciplinele matematice. Cea mai mare realizare științifică a epocii o constituie crearea sistemului heliocentric de către Copernic, care a dat o lovitură decisivă viziunii tradiționale, care plasa Pământul în centrul Universului. Galilei pune bazele cinematicii, iar Kepler descoperă legile mișcării planetelor. În matematică se dezvoltă mai cu seamă algebra și geometria (Tartaglia, Ferrari, Cardano). În domeniul medicinii, A. Vesalius pune bazele anatomiei moderne, iar M. Serveto descoperă circulația mică a sângelui. Un progres considerabil au înregistrat cunoștințele tehnice; se răspândesc armele de foc, de dezvoltă considerabil industria textilă, mineritul, metalurgia, fabricarea hârtiei, construcțiile de corăbii (în legătură cu exploatările geografice). Tot din această perioadă datează invenția tiparului în Europa (sfârșitul sec. 15), a telescopului (sfârșitul sec. 16 și începutul sec. 17). În filozofie, trăsătura caracteristică generală a R. a constituit-o orientarea sa antiscolastică. În cursul sec. 14-15 a predominat reluarea și dezvoltare, potrivit cu condițiile specifice ale epocii, a curentelor filozofice antice. Gânditorii R. au apelat la stoicism pentru a crea o o morală independentă de rigorile preceptelor religioase, bazată cu precădere pe rațiune și pe natură, pentru a proclama triumful omului asupra „Fortunei” („sorții”). Ei au îndreptat epicureismul împotriva ascetismului medieval (L. Valla), scepticismul împotriva dogmelor bisericii (Montaigne). Reprezentanții Academiei florentine (Marsilio Ficino, Pico della Mirandola) au pornit de la Platon și neoplatonism pentru a fundamenta teza unității dintre om și natură, dintre spirit și corp, cultul frumosului ca întruchipare sensibilă a divinului, concepție care a influențat arta R. Neoaristotelicienii de la Universitatea din Padova au tras chiar concluzii ateiste din doctrina Stagiritului (P. Pomponazzi). Umaniștii R. au dezvoltat o nouă concepție despre om, promovând ideea demnității omului ca ființă liberă, autonomă, creatoare (Pico della Mirandola, T. Campanella). Concepției pesimiste despre om, ca făptură supusă permanent păcatului, i-au opus teza „naturii bune” a omului (Erasm, Rabelais, Vittorino da Feltre), fundamentând astfel pedagogia umanistă. În filozofia naturii, concepția despre însuflețirea întregului cosmos exprima, într-o formă naivă, fantastică, ideea unei materii active, care își desfășoară prin sine însăși bogăția formelor (G. Bruno); concepțiile magice și astrologice sugerau ideea conexiunii universale (Paracelsus). Filozofia R. culminează cu concepțiile legate nemijlocit de științele noi ale naturii. Aceste concepte fundamentează metodele cercetării experimentalo-matematice a naturii (Leonardo da Vinci, Galilei), opun finalismului determinismul, formulează conceptul modern al legilor naturii (Galilei, Kepler). Formarea statelor naționale s-a oglindit în epoca R. în concepțiile politice care au negat caracterul divin al puterii de stat, marcând emanciparea teoriei politice și juridice de sub tutela teologiei (Machiavelli, Bodin). În epoca R. apar și primele doctrine utopice; ele zugrăvesc imaginea unei societăți viitoare în care proprietatea privată va fi desființată (T. Morus, T. Campanella). Istoriografia R. a impus o viziune laică asupra evoluției societății, încercând, pe baza studiului critic al izvoarelor, să detecteze raportul dintre social și individual în desfășurarea procesului istoric (Machiavelli, Guicciardini). Umanismul renascentist a avut ecouri puternice și în țările Europei Centrale (istoricul A. Bonfini în Ungaria, marele pedagog J.A. Komensky în Cehia, gânditorul A. Modrzewski-Frycz și poetul J. Kochanowski în Polonia etc.). Literatura R. a pus bazele creației literare europene moderne. Dante a promovat în opera lui, alături de elementele mistico-fantastice, un filon umanist. Creația prin excelență satirică la adresa principiilor etice ale societății medievale a unor scriitori ca Villon sau Chaucer aparține aceleiași perioade de tranziție spre modernitate. Petrarca ilustrează prin versurile sale, pentru prima dată în literatură, bogăția eului, Boccaccio opune bigotismului medieval spiritul laic, burghez și popular, exaltă dragostea descătușată de prejudecățile ascetice. Lorenzo de Medici, Angelo Poliziano, Luigi Pulci, Lodovico Ariosto și Torquato Tasso au cultivat o poezie a temelor mitologice și cavalerești împletite cu cele de inspirație populară, care celebrează plăcerea și bucuria de a trăi. În Franța, realismul satiric al R. este reprezentat în primul rând de creația lui Rabelais, străbătută de un optimism și de un umor de resurse populare. Clémont Marot și poeții Pleiadei au inaugurat o poezie de inspirație pastorală și contemporană, cu bogate referiri la mitologia greco-romană. În Spania, literatura R. este ilustrată îndeosebi prin romanul picaresc, ai cărei reprezentanți au fost Mateo Alemán y de Enero, Quevedo y Villegas Francisco Gómez ș.a Filonul realist-satiric al literaturii spaniole renascentiste este strălucit valorificat de Cervantes în „Don Quijote”, primul roman al literaturii moderne. Epopeea „Luisiadele” a portughezului Luis de Camoës cuprinde, alături de idei cu caracter renascentist, aluzii polemice ale vremii. În Anglia, R. este dominată de personalitatea lui Shakespeare, a cărui operă oglindește dramatic atât crepusculul societății medievale cât și tensiunile embrionare ale societății moderne. În Germania, datorită unor condiții specifice, umanismul R. (Ulrich von Hutten, Hans Sachs ș.a.) s-a dezvoltat și sub haina reformei religioase în luptă cu Biserica catolică, impunându-se prin spiritul său pronunțat popular și prin ideea unității naționale. Cărțile populare care au circulat în sec. 15-16 („Burghezii din Schilda”, „Doctor Faust” și „Till Eulenspiegel”) au contribuit la răspândirea în mase a spiritului R. În arhitectură, artele plastice și decorative, stilul R. a apărut întâi în Italia în sec. 15. În concretizarea noilor idealuri umaniste, artele vizuale, care s-au inspirat după modelul operelor clasice greco-romane, dar fără a le copia, au deținut un rol hotărâtor. Viziunea unui univers organizat, inteligibil a determinat noua structură a imaginilor artistice și orientarea lor spre oglindirea realității obiective și concrete, spre figurarea spațiului real. Cunoașterea artistică și cea științifică se împletesc în activitatea multor creatori de seamă (L.B. Albertini, Leonardo da Vinci, A. Dürer ș.a.). Încercând să pătrundă legile frumuseții (de structură, proporții, ritm etc.), ei au contribuit la dezvoltarea științelor ajutătoare artei (perspectiva, optica, tehnologia culorii, anatomia artistică etc.). În aprecierea operelor de artă, principalele criterii aveau în vedere claritatea, echilibrul și armonia ansamblului. În epoca R., rolul artistului a evoluat de la cel al meșteșugarului medieval (de obicei anonim) la cel al creatorului care semnează opera, proclamându-și astfel individualitatea artistică. Sculptura și pictura se desprind de arhitectură și, pe lângă arta monumentală (pictura murală și decorațiile sculpturale), se dezvoltă pictura de șevalet și sculptura de postament. Desenul este apreciat ca operă de sine stătătoare, iar gravura cunoaște o mare răspândire, răspunzând prin posibilitatea de multiplicare, ca și textul tipărit în noile tipografii, necesităților publicului numeros al orașelor. În Italia, R. cuprinde următoarele perioade: Prerenașterea (sec. 14), R. timpurie (sec. 15), R. (c. 1500-1530), R. târzie (sfârșitul sec. 16) și are următoarele centre principale: în sec. 15 numeroase școli locale la Florența, Siena, Veneția, Padova, Urbino etc., iar în sec. 16 la Roma și Veneția. Arhitectura R. se caracterizează prin revenirea la principiile constructive romane, cu dominanța orizontală și zidurile pline. În sec. 15 s-au adoptat (prin renumiții arhitecți L.B. Alberti, F. Brunelleschi) elemente antice, ca arcade semicirculare, coloane etc. În sec. 16 s-a dezvoltat tema planului central cu elevație piramidală (D. Bramante, Michelangelo), desăvârșindu-se compoziția ritmică a fațadelor (ex. Palatul Pitti din Florența). În sculptură, opera lui Donatello rezumă evoluția artei sec. 15, de la statuile care împodobeau biserica, la portretul laic și monumentul ecvestru (Ghiberti, Jacopa della Quercia, Verocchio, Luca della Robbia ș.a.). În sec. 16, Michelangelo realizează deplina dezvoltare a sculpturii de ronde-bosse. În pictură, trăsăturile înnoitoare din creația lui Giotto sunt dezvoltate, la începutul sec. 15, în pictura murală de florentinul Masaccio, alături de Fra Angelico, Uccello etc., apoi, în a doua jumătate a sec., de Piero della Francesca, Mantegna, Botticelli, Signorelli etc., iar pictura de șevalet este ilustrată cu precădere la Veneția (familia Bellini). În sec. 16, apogeul picturii R. este atins în operele lui Leonardo da Vinci, Rafael Sanzio, Michelangelo Buonarotti (ultimul lucrând mai ales la Roma) și în cele ale venețienilor Giorgione, Tiziano, Veronese, Tintoretto. Artele decorative au atins un înalt nivel artistic (mătăsurile și catifele venețiene și genoveze, majolica din Faenza sau din Urbino, sticlăria de Murano etc.). Evoluția generală a stilului a fost de la simplitate (sec. 15) spre fast și măreție (sec. 16). În Țările de Jos, începuturile R. au loc în sec. 15 în pictura fraților Van Eyck, a lui Memling etc. În arhitectură și în decorație persistă încă stilul gotic. În sec. 16, sub influența artei italiene, ia naștere curentul romanist, cei mai de seamă pictori rămân însă credincioși tradițiilor populare locale, folosindu-le în lărgirea tematicii sau în crearea unei viziuni artistice moderne (H. Bosch, Pieter Brueghel cel Bătrân, Lucas van Leyden). În Germania, R. a avut loc la sfârșitul sec. 15 și în prima jumătate a sec. 16 numai în câteva orașe, printre care Nürnberg. În arhitectură, în sculptură și în decorație, fondul tradițional gotic este asimilat în noua structură constructivistă renascentistă. În pictură, limbajul gotic expresionist rămâne determinant în opera lui A. Dürer, H. Holbein cel Tânăr și L. Cranach se remarcă o eliberare sub semnul tendinței de laicizare. Gravura are un rol major în concretizarea noilor concepții artistice, opera lui A. Dürer fiind în această privință reprezentativă. În Franța, arta R. se dezvoltă abia în sec. 16 la Curtea regală, primele ei elemente apar în miniaturile lui Fouquet (sfârșitul sec. 16). Castelele de pe Loara reprezintă sinteze întra tradiția gotică și influența italiană, asimilată treptat în cadrul școlii de la Fontainebleau. Apare stilul original al R. franceze (aripa palatului Louvre, construită de arhitectul P. Lescot, și opera sculptorului J. Goujon). În artele plastice se remarcă portretul (în sculptură G. Pilon, în desen și în pictură Jean și François Clouet ș.a.). În artele decorative capătă o mare dezvoltare tapiseria și ceramica (B. Palissy). În Spania, influența artei italiene s-a manifestat direct, prin import de opere de artă, sau prin formarea unor artiști locali (Juan de Juanes, Alejo Fernández etc.). În țările din centrul și răsăritul Europei, stilul R. se manifestă mai ales în arhitectură. În Polonia este reprezentat prin Castelul Wawel din Cracovia (1507-1563) și prin capela funerară a lagełłonilor, capodoperă a R. polone, prin loggia primăriei din Poznań etc. În Cehia prin Pavilionul Belvedere din Praga, în Ungaria prin vestigiile palatului lui Matei Corvin de la Buda, iar în Rusia prin unele elemente integrate unor construcții din Kremlinul Moscovei, ca Palatul cu fațete după modelul Palatului diamantelor din Ferrara. În muzică, R. începe în sec. 14, prelungindu-se până spre sfârșitul sec. 16. Influența R. se manifestă pentru prima oară în Italia, în „Ars nova florentina”, în care stilul polifonic devine caracteristic și pentru lucrările laice, iar muzica, emancipându-se de comandamentele ecleziastice, devine expresia sentimentelor laice. Poezia lirică a lui Dante și Petrarca e tălmăcită în muzică de Fr. Landino, Ghirardello, G. da Cascia etc. Forma muzicală predominantă este madrigalul. În Franța, P. de Cruce, G. de Machault, Cl. Janequin, Cl. de Jeune, G. Costeley sunt reprezentanții cei mai de seamă ai spiritului R. În școala franco-flamandă, în special compozitorii de origine franceză sunt exponenții idealului estetic al R., întruchipat în chansonul francez. O pregnantă notă individuală caracterizează influența R. în lucrările maeștrilor stilului cromatic (L. Marenzio, G. di Venosa și C. de Rore). În muzica școlii venețiene (Andrea și Giovanni Gabrielli și A. Willaert) se observă diminuarea rolului polifoniei în favoarea armoniei. Palestrina și O. di Lasso (care a activat și în Germania, alături de H.L. Hassler), reprezentând culmea polifoniei vocale, exprimă atât în lucrările laice, cât și în cele liturgice, în modul cel mai cuprinzător, umanismul R. În epoca R. apar primele suite și sonate instrumentale. R. târzie cunoaște apariția genului inovator al operei, iar în domeniul muzici corale de ample proporții, cantata și oratoriul. În Țările Române, R. s-a manifestat prin umanismul transilvănean (sec. 15-16), iar mai târziu în Moldova și în Țara Românească, prin marii cărturari din sec. 17 și începutul sec. 18, umanismul românesc, având trăsături specifice, generate de caracterul său mediat și tardiv. Prin mijlocirea înaltului cler și a marii nobilimi, aflate în strânse relații cu Roma, R. a influențat puternic arhitectura transilvăneană. Caracteristic stilului R. este capela Lazoi a catedralei Sf. Mihail din Alba Iulia. În același stil au fost transformate, în sec. 16, și castele nobiliare. S-au construit pe plan dreptunghiular, cu curte interioară, castelele din Vințu de Jos, Criș și Sânmiclăuș, cel din urmă având două loggia suprapuse, formate din arcade în semicerc. Casele burgheze din orașe au adoptat formele noi în special în decorația porților și a ferestrelor (casa Göllner din Sibiu, casa Halphard din Cluj ș.a.).

HERMES, Georg (1775-1831), teolog și filozof german. Prof. univ. la Münster și Bonn. A dezvoltat doctrina filozofică a hermesianismului (condamnată de papa Grigore XVI, 1835), care cerea interpretarea rațională a dogmei creștine („Dogmatica creștin-catolică”).

*concepțiúne f. (lat. concéptio, -ónis. V. încep). Acțiunea de a concepe copilu, zămislire. Imaculata concepțiune, o dogmă bisericească după care Fecĭoara Maria a fost concepută fără păcat original. Fig. Facultatea de a înțelege, de a concepe: concepțiune greoaĭe, ușoară. Ceĭa ce produce inteligența: alfabetu e o sublimă concepțiune. – Și -épție.

*eterodóx, -ă adj. (vgr. ῾eteródoxos, d. ῾éteros, altu, și dóxa, opiniune. V. dogmă). Eretic, care e de altă părere în religiune, în opoz. cu ortodox.

ROJDESTVENSKI, Robert Ivanovici (1932-1994), poet rus. Reprezentant al generației care s-a opus energic dogmei realismului socialist („Glasul poporului”, „E Vremea!”).

MᾹHᾹYANA (< fr.; cuv. sanscrit „calea lungă a mântuirii”) s. f. (REL.) Orientare preponderentă în sânul budismului, apărută în NV Indiei în sec. 1 d. Hr. și răspândită mai ales în China, Coreea, Japonia, Nepal, Mongolia. A introdus dogma mântuirii, a răsplătit după moarte (rai și iad) și un ritual fastuos prin ceremonial și prin arhitectura, sculptura și muzica auxiliare. V. hῑnayāna.

LA VALLÉE-POUSSIN [la valé pusẽ] 1. Charles de L.-P. (1866-1962), matematician belgian. A demonstrat teoremele asupra integralelor lui Lebesque și a obținut rezultate remarcabile în teoria aproximării funcțiilor algebrice și trigonometrice. 2. Louis de L.-P. (1869-1938), orientalist belgian. Frate cu L. (1). Studii privind textele budiste și istoria Indiei („Budismul, opinii asupra istoriei dogmei”, „Vedismul”, „Brahmanismul”, „Dinastiile și istoria Indiei de la Kamishka până la invaziile musulmane”).

LUTHER, Martin (1483-1546), reformator religios german. Călugăr augustin și preot. Prof. de exegeză a Bibliei la Univ. din Wittenberg. Întemeietorul protestantismului german. A intrat în contradicție cu Biserica Catolică, atât în privința problemelor de dogmă, cât și de etică (vânzarea de indulgențe). La 31 oct. 1517, a făcut publice cele 95 de teze (puncte) care au marcat începutul Reformei. În cele trei opuscule, scrise în 1520 („Către nobilitatea creștină de naționalitate germană”, „De captivitate babylonica ecclesiae praeludium”, „De libertate christiana”), își prezintă propriile principii teologice de reformare a Bisericii, punând în discuție fundamentele credinței catolice și chiar structura papalității. În același an, arde în piață bula papală Exsurge domine ceea ce îi va atrage excomunicarea (1521) de către Vatican și condamanrea la ardere pe rug, împreună cu toate operele sale; a fost salvat, prin răpire, de electorul Saxoniei, Frederic Înțeleptul, protectorul său. A tradus Biblia (1521); a pus bazele normelor limbii literare moderne; a elaborat liturghia noii biserici („Mesa germană și ordinea cultului”, „Micul și Marele catehism”) recunoscută oficial la Dieta de la Augsburg (din 1530).

MANU (cuv. sanscrit „om primordial”) (în mitologia vedică), strămoșul neamului omenesc, citat în Rigveda ca inițiator al unor ceremonii religioase. Potrivit unei tradiții ulterioare, nume purtat de cei 14 strămoși ai omenirii, din care primul, considerat fiul zeului Brahma, este autorul celui mai important cod de legi civile și religioase (Mānavadharmasāstra) ale Indiei antice. Păstrat într-o versiune din sec. 2 î. Hr.-2 d. Hr., cuprinde dogmele brahmanismului; a contribuit la consolidarea regimului de caste.

* doctrínă f., pl. e (lat. doctrina, don *doctorina, d. doctor, doctor). Știință, învățătură, totalitatea opiniunilor uneĭ școale literare saŭ filosofice saŭ a dogmelor uneĭ religiunĭ: doctrina luĭ Spinoza și a luĭ Leibniz se derivă dintr’a luĭ Decartes.

EREZÍE (< fr., lat.; {s} gr. hairesis „alegere”) s. f. 1. (În gândirea greacă clasică) Aderare la o anumită școală filozofică; (în „Noul Testament”) partid, grupare, spirit sectar (ex. saducheii, fariseii), fără angajarea unei atitudini schismatice față de structura doctrinară din care face parte; (în gândirea creștină primară și mai târziu) interpretare nepotrivită, în opoziție cu dogma creștină sau respingerea acesteia (ex. arianismul, nestorianismul); eroare teologică. Este diferită de apostazie șo schismă. 2. Mișcare socială centrifugă în sânul unei comunități religioase., întemeiată pe interpretarea eronată a învățăturii creștine tradiționale (ex. bogomilismul, husitismul). 3. (Fig.) Greșeală, abatere, rătăcire.

* dogmátic, -ă adj. (vg.r dogmatikós). Relativ la dogme: teologie dogmatică. Care admite în filosofie adevărurĭ sigure: dogmaticiĭ se opun scepticilor. Fig. Sentențios: ton dogmatic. Știința tuturor dogmelor uneĭ religiunĭ. Adv. În mod dogmatic.

* dogmatizéz v. intr. (vgr. dogmatizo). Învăț, expun dogmele. Fig. Vorbesc sentențios. V. tr. Preconizez, recomand.

* dogmatízm n., pl. e (vgr. dogmatismós). Filosofie care admite dogmele (siguranța). Dispozițiune de a crede, de a afirma. Fig. Afirmațiune pe un ton sentențios.

* dógmă f., pl. e (vgr. dógma, d. dokéo, cred, judec, decid. V. paradox). Părere infailibilă, punct de doctrină considerat ca incontestabil, maĭ ales în religiune și filosofie.

FOTIE sau FOTIUS (c. 820-891), teolog și scriitor bizantin. Patriarh de Constantinopol (858-867 și 877-886). Apărător al autonomiei Bisericii ortodoxe față de Biserica Romei. În conflict cu Papalitatea, a fost excomunicat de mai multe ori. La rândul său, în enciclica din 867 l-a acuzat de erezie și l-a excomunicat pe papa Nicolae I, respingând în special dogma filoque. A formulat principii de doctrină și exegeză biblică („Amphilochia”, „Myriobiblion”, „Bibliotheca”).

FRIEDRICH [frí:drih], Johannes (1836-1917), teolog și istoric german. S-a opus dogmei infailibilității papale, fapt pentru care a fost excomunicat. Conducător al mișcării Vechiului catolicism.

GALENUS (GALEN, GALENOS), Claudius, din Pergam (c. 130-c. 201), medic și filozof grec din Roma Antică. Unul dintre promotorii experimentului în medicină și biologie. Fondator al neurofiziologiei și neuropatologiei. Cercetări privind conformația și funcțiile mușchilor, mecanismul respirației, activitatea rinichilor. Autor al unor tratate enciclopedice de anatomie, terapeutică, farmacologie, morală, logică, retorică. Dogmele galenice au dominat medicina Occidentului și a Orientului Apropiat timp de un mileniu și jumătate.

GAMARRA, Juan Benito DIAZ de (1745-1783), filozof și pedagog iluminist mexican. A preconizat ideea independenței rațiunii față de dogmele religiei catolice („Elemente ale filozofiei contemporane”).

GARBOR, Arne (1851-1924), scriitor și ziarist norvegian. Adept al libertății de gândire și exprimare („Studenții-țărani”) și, ulterior, al unui misticism lipsit de dogme („Oameni obosiți”, „Tatăl dispărut”). Teatru satiric („Intransigenții”).

GASSENDI [gasẽdí], Pierre (1592-1655), filozof, matematician, fizician și astronom francez. Abate. A predat matematica la Colegiul Regal din Paris. Adversar al teoriei carteziene despre ideile înnăscute. A criticat aristotelismul scolastic, regândind atomismul epicurian din perspectiva dogmelor creștine, întemeind o nouă teorie filozofică – gassedismul. – Op. pr.: „Sistemul filozofiei”.

GIOBERTI, Vincenzo (1801-1852), filozof și om politic italian. Ca membru al societății Tânăra Italie, a militat pentru crearea și independența viitorului stat italian. A încercat să împace umanismul filozofiei cu dogmele religiei („Introducere asupra studiului filozofiei”, „Primatul moral și civil al italienilor”, „Iezuitul modern”). În exil (1833-1848), a ocupat pentru scurt timp (1848-1849) funcția de prim-min. al Regatului Sardiniei.

GOLIÁRZI (< fr.) s. m. pl. Poeți medievali, de regulă clerici insubordonați dogmelor; studenți rătăcitori de la o universitate la alta, creatori ai unor poezii satirice (scrise în latină, dar adesea cu infiltrații ale limbilor naționale) la adresa bisericii și preamărind iubirea, vinul, bucuria de a trăi (cântecul studențesc „Gaudeamus igitur”, sec. 13-14, este atribuit g). Poezia g. a introdus rigorile rimei și ale ritmului în versificație.

DÓGMĂ (< fr., lat.; gr. dogma „opinie, hotărâre”) s. f. 1. Sensul inițial: „ceea ce este bun”. 2. Termen specializat folosit de autorii clasici pentru a desemna învățăturile propuse de diferite școli filozofice sau decretele autorităților publice. 3. (În sens religios) În perioada patristică, învățătura creștină în opoziție cu învățăturile filozofilor. În accepțiunea actuală creștină reprezintă adevărul religios stabilit de Biserică pe temeiul revelațiunii divine, exprimând „regula fidei” sau „quae creditur”, conținutul obiectiv, normativ și unitar al mărturisirii de credință. 4. (În sens filozofic) Teorie admisă de o anumită școală filozofică (ex. d. școlii stoice). ♦ P. ext. (În sens peiorativ) Teză acceptată în mod necritic, neargumentată și neverificată de experiență.

DÖLLINGER [dölingər], Johann Joseph Ignaz von (1799-1890), teolog, catolic, preot și istoric ecleziastic german. Excomunicat pentru opoziția față de dogma infailibilității papei. Lucrări: „Reforma”, „Papalitatea și statul papal”.

MARIA (NĂSCĂTOAREA DE DUMNEZEU, FECIOARA MARIA, SFÂNTA FECIOARĂ, MAICA DOMNULUI, MADONNA) (reprezintă forma gr.-lat. a ebr. Miriam „doamna/stăpâna”), mama lui Iisus Hristos, născut prin puterea Duhului Sfânt. Fiica lui Ioachim și a Anei, originară din Galileea, care nu au avut copii până la o vârstă înaintată. Rudă cu Elisabeta, mama lui Ioan Botezătorul. La vârsta de 3 ani, a fost adusă la Templu și lăsată aici până la vârsta de 12 ani, când a fost logodită cu mai vârstnicul Iosif, care i-a respectat legământul de a rămâne veșnic fecioară. Primește apoi de la arhanghelul Gavriil vestea că va naște un fiu, „Fiul Celui Preaînalt”, care va primi tronul lui David. Potrivit tradiției, ca urmare a ordinului împăratului roman August de a se efectua numărătoarea populației, se reîntoarce în Bethlehem, cetatea ei de baștină. Aici îl va naște pe Iisus (Mesia). Datorită poruncii lui Irod (care se temea că-și va pierde tronul la nașterea lui Mesia) de a fi uciși toți pruncii mai mici de doi ani, M. și Iosif, împreună cu pruncul lor, s-au refugiat în Egipt, de unde au revenit, după trei ani, în Nazaret, unde Iisus a trăit până la vârsta de 30 ani, când și-a început misiunea de mântuire. După cum cereau legile religioase evreiești, când Iisus a împlinit 12 ani, M. și Iosif l-au prezentat la Templul din Ierusalim, unde Simeon le-a proorocit că fiul lor este Mântuitorul. M. a fost adeseori alături de fiul ei (la nunta din Cana, pe Golgota, unde, împreună cu alte femei și cu ucenicii, s-a aflat sub Crucea Răstignirii, când Iisus a încredințat-o discipolului său, Ioan, spre a-i purta de grijă). Potrivit „Noului Testament”, după Răstignirea și Învierea lui Iisus, M. a mai trăit 11 ani, alături de grupul apostolilor din Ierusalim, fiind, probabil, martora Pogorârii Duhului Sfânt. Conciliul de la Efes (431) i-a conferit M. calitatea de „Maică a Domnului”, atribuindu-i o contribuție proprie la lucrarea dumnezeiască a mântuirii. De atunci, dar mai ales în sec. 17-19, sărbătorile în onoarea ei se înmulțesc, religia catolică dezvoltând în teologie ideea Imaculatei Concepțiuni, care, în 1854, a fost adoptată ca dogmă prin bula papală Ineffabilis Deus (dată de Pius IX). Conciliul Vatican II (1862-1865) îi conferă titlul de „Mamă a Bisericii”. Biserica ortodoxă o prăznuiește în patru zile din an: Nașterea Maicii Domnului (8 sept.), Întrarea în Biserică a Maicii Domnului (21 nov.), Buna Vestire (25 mart.) și Adormirea Maicii Domnului (15 aug.).

MITHRAÍSM (< engl.; n. pr. Mithra) s. n. (În Antichitate) Cult al zeului persan Mithra, extins din Asia Mică în întregul Imp. Roman. A influențat creștinismul primitiv, care a împrumutat de la acesta unele dintre dogme și ritualurile sale principale (sărbătorirea zilei de duminică, a Crăciunului, împărtășania etc.).

*ortodóx, -ă adj., pl. m. cșĭ (vgr. orthódoxos, d. orthós, drept, și dóxa, opiniune. V. extero-dox, dogmă). Conform opiniuniĭ religioase considerate ca adevărate: doctrină ortodoxă. Conform opiniuniĭ religioase greco-orientale (în opoz. cu catolic, protestant): biserica ortodoxă (V. pravoslavnic). Fig. Conform adevăratelor principiĭ în morală, literatură ș. a. Subst. Cel ce se ține de ortodoxie, drept credincĭos. Adv. În mod ortodox. – Creștiniĭ ortodocșĭ aŭ început a nu maĭ recunoaște autoritatea papiĭ la 858 supt patriarhu Fotiŭ din Constantinopol. Schizma deplină s’a făcut la 1054. La 1700 o parte din Româniĭ din Transilvania (unițiĭ) s’aŭ supus din noŭ papiĭ (și bine aŭ făcut!) admițînd existența purgatoriuluĭ, dar păstrîndu-șĭ formele exterioare ale cultuluĭ oriental și limba românească în oficiŭ în locu latineĭ.

MUTAZILÍȚI (< fr.) s. m. pl. (REL.) Membri ai unei secte musulmane, fondată de Wasi ibn Ata în sec. 8 la Basra, care refuzau interpretarea antropomorfică a lui Allah, respingeau dogma condamnării la chinuri veșnice, recunoscând ideea liberului arbitru în acțiunile umane și încercând să dea explicații raționale ale dogmelor.

NITZULESCU, Nicolae (1837-1904, n. Bordușani, jud. Ialomița), teolog român. Prof. la Facultatea de Teologie din București. Cercetări privind limba ebraică, istoria dogmelor, arheologia biblică. Lucrări: „Compendiu de Istoria Bisericii (până la 1453)”, „Elemente de gramatică a limbii ebraice”, „Prescurtare de geografie”. A tradus din greacă „Noul Așezământ” și o ediție integrală a Bibliei.

ORTODÓX, -Ă (< ngr., lat., fr.; {s} orto- + gr. doxa „gândire”) adj. 1. Care ține de Biserica creștină răsăriteană, care este conform cu doctrina acestei biserici. ♦ (Substantivat) Persoană de religie creștină răsăriteană. 2. Conform cu o concepție, cu o doctrină, cu dogma unei religii. ♦ (Despre persoane) Care urmează cu fermitate, cu fidelitate (sau dogmatic) o doctrină, o concepție etc. și nu se abate de la aceasta. 3. Biserica ortodoxă = biserică creștină din Orient, care s-a despărțit de cea de la Roma după Marea schismă din 1054. Cele mai vechi biserici ortodoxe au luat ființă în patriarhatele orientale ale Imp. Roman (Antiohia, Alexandria, Ierusalim și Constantinopol). Bisericile ortodoxe sunt autocefale și corespund, în general, unei țări. Un loc important în lumea ortodoxă îl ocupă viața monastică.

PALEOCREȘTINÍSM (< paleo- + creștinism) s. n. Vechea biserică creștină, apărută și dezvoltată în Antichitatea târzie greco-romană. Granița cu Evul Mediu este greu de stabilit, mai ales pentru estul Europei. Din biserica veche provin: legătura dintre creștinism și cultura antică, constituția episcopală, dogma hristologică și cea a trinității, idealul monastic și cel al unei biserici universale.

PĂRÍNTE (lat. parens, -ntis) s. m. 1. Bărbat considerat în raport cu copiii săi; tată; (la pl.) tata și mama în raport cu copiii. ♦ Strămoși, străbuni. 2. Întemeietor al unui neam; inițiator, fondator al unei științe, al unei mișcări culturale etc. ♦ Părinții Bisericii = învățătorii și scriitorii vechii Biserici creștine, ca martori și reprezentanți cu autoritate ai tradiției doctrinare a Bisericii, care pe baza scripturilor și a tradiției au elaborat ansamblul doctrinelor creștinismului. Ei nu sunt doar episcopi și scriitori, ci se disting prin valoarea doctrinei lor, prin sfințenia vieții lor și aprobarea Bisericii. Epoca P.B. începe în sec. 2 cu părinții apostolici și se încheie în sec. 7 și 8 cu Grigorie cel Mare, în Occident, și Ioan Damaschin, în Răsărit. ◊ Părinții Apostolici = grup de scriitori creștini care au fost ucenici direcți ai sfinților apostoli ori ai ucenicilor acestora au înregistrat ultimele ecouri ale generației apostolice și ale căror scrieri au fost considerate multă vreme egale în rang cu cele canonice din „Noul Testament”, unele fiind chiar introduse temporar în canon (Clement Romanul, Ignatie Teoforul, Policarp, Barnaba ș.a.). Noțiunea și titlul de p. a. au apărut în sec. 17, la savantul francez Jean B. Cotelier, care a editat pentru prima oară împreună acele scrieri. ◊ Părinții Capadocieni (sau Neonicenieni) = părinți ai Bisericii care și-au desfășurat activitatea literară și pastorală în Capadocia (Vasile de Cezarea, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa) și au explicat „dogma de la Niceea”, raportul dintre substanța divină unică și cele trei persoane ale Treimii. Cu ei sunt stabilite definitiv doctrinele de bază ale creștinismului și terminologia trinitariană. V. și patristică. 3. Preot, călugăr.

PIUS, numele a 12 papi, dintre care cei mai importanți au fost: 1. P. II (Enea Silvio Piccolomini) (1458-1464), umanist și mecenat. Scrieri cu caracter istoric și umanist. În lucrarea „Cosmographia”, precum și în alte scrieri („Epistole”), prezintă știri referitoare la români, afirmând originea lor romană. A urmărit să restabilească autoritatea papală și realizarea unei ligi antiotomane. 2.P. V (Antonio Michele Ghisleri) (1566-1572). S-a implicat în reforma internă a Bisericii catolice mărind rolul Inchiziției. A eliminat protestantismul din Pen. Italică. Prin excomunicarea reginei Elisabeta (1570) a înrăutățit situația catolicilor din Anglia. Împreună cu Veneția și Spania a creat Liga Sfântă, care a înfrânt Imp. Otoman la Lepanto. Sanctificat; sărbătorit la 30 apr. 3. P. IX (Giovanni Maria Mastai-Feretti) (1846-1878). În bula papală Inefabilis (1854) a susținut dogma imaculatei concepțiuni. A condamnat ideile pașoptiste, mai ales pe cele socialiste, raționaliste și liberale, deși inițial fusese susținătorul lor în enciclica „Syllabus” (1864); în timpul pontificatului său, Conciliul I Vatican a definit dogma despre infailibilitatea Papei (1870). 4. P. X (Giuseppe Melchiore Sarto) (1903-1914). În timpul pontificatului său a manifestat interes pentru problemele sociale, mai ales pentru îmbunătățirea condiției celor săraci, a condamnat modernismul (enciclica „Pascendi”, 1907). Canonizat (1954). 5. P. XI (Ambrogio Damiano Achille Ratti) (1922-1939). S-a dedicat unor studii istorice și de vulcanologie. A semnat cu statul italian Acordul de la Lateran (1929), prin care se statua independența Vaticanului și se stabilea statutul special al Bisericii catolice în Italia; a încheiat concordate cu diferite state, printre care și cu România (1927, intrat în vigoare, 1929). 6. P. XII (Eugenio Maria Giuseppe Giovanni Pacelli) (1939-1958). În plan teologic a fundamentat dogma Adormirii Fecioarei Maria. A păstrat neutralitatea Vaticanului, hotărâtă de predecesorul său. A creat o comisie pontificală, menită să acorde asistență victimelor războiului, dar i se reproșează că nu a luat atitudine oficială față de politica de exterminare a evreilor dusă de naziști. În anul 1949 a semnat decretul privind excomunicarea comuniștilor și a tuturor acelora care sprijineau partidele comuniste.

HARNACK [há:rna:k], Adolf von (1851-1930), teolog și istoric german. Prof. univ. la Leipzig, Marburg și Berlin. Filozof al religiei. Reprezentant al protestantismului liberal. Lucrări privind istoria creștinismului și de critică a textelor religioase („Istoria dogmelor”, „Istoria vechii literaturi creștine până la Eusebiu”, „Studii privind Noul Testament”, „Esența creștinismului”).

IBN SῙNᾹ (Abū ’Alῑ al-Husayn ibn ’Abd Allāh ibn Sῑnā, latinizat Avicenna) (c. 980-1037), filozof, naturalist și medic arab de origine persană. A trăit în Asia Mijlocie și Iran. Operele sale filozofice vădesc influențe aristotelice și neoplatoniciene, încercând să concilieze dogmele coranice cu raționalismul. Autor al „Canonului medicinei” și al „Cărții vindecării” (traduse în latină în sec. 12), care au stat mult timp la baza studiului medicinei orientale și europene.

IDEOLOGÍE (< fr.; {s} ideo- + gr. logos „studiu”) s. f. Termen creat de Destutt de Tracy pentru a desemna studiul ideilor, denumit până atunci „psihologie”. După o perioadă de timp, cuvântul a revenit în uz – o dată cu publicarea postumă (1927) a „Ideologiei germane” (a lui K. Marx și Fr. Engels) și cu apariția (în 1929) a lucrării „Ideologie și utopie” de K. Mannheim. În prezent, i. reprezintă un sistem de idei opinii sau dogme pe care un individ un grup social, un regim politic sau un partid le folosește pentru justificarea acțiunilor destinate să satisfacă aspirații și interese practice, politice sau culturale, dar fără o preocupare deosebită privind raționalitatea și obiectivitatea lor. În general, o i. comportă afectivitate, vizionarism, pragmatism, conținând exagerări și denaturări ale realității. ♦ (În sens peiorativ) Sistem de gândire rupt de practică.

IOAN DAMASCHINUL (c. 675-749), teolog bizantin, ultimul Sfânt Părinte al Bisericii. Adversar al iconoclasmului și susținător al cultului icoanelor, s-a remarcat ca polemist, orator, dar mai ales ca imnolog; cu el se încheie epoca patristică. A sistematizat dogmele Bisericii creștine și a luat poziție critică față de erezii („Izvorul cunoașterii”, „Cele trei tratate contra iconoclaștilor”, „Despre Sfânta Treime”, „Contra ereziei nestoriene”, „Dialog contra maniheilor”). Opera sa principală este „Dogmatica”, iar ca imnograf „Octoihul”. Prăznuit la 4 dec.

dogmă s. f., g.-d. art. dogmei; pl. dogme

anglicanism n. religiune protestantă a Angliei, coprinzând 3 secte: metodistă, evangelistă și calvinistă. Ea conservă în mare parte dogmele calvinismului, dar susține încă instituțiunea divină a episcopilor și ierarhia sacerdoțiului, având în cap pe rege.

* schízmă f., pl. e (vgr. shisma, d. shizo, despic, despart, lat. scindere, scissum. V. schist, scisiune, șindilă). Scisiune, disidență, despărțire, maĭ ales la religiune (dar păstrînd dogmele): biserica catolică și cea ortodoxă îs dezbinate pin schizma de la 858, ĭar cea protestantă pin schizma de la 1521 a luĭ Luther. – Odinioară shizmă (după ngr.).

calvinism n. doctrina lui Calvin. Ea se deosebește de celelalte doctrine protestante prin suprimarea completă a ceremoniilor (cultul sfinților și al moaștelor, al icoanelor și chiar al crucii, considerate ca idolatrie), prin negațiunea absolută a tradițiunii, prin dogma predestinațiunii (nu e liber arbitru) și prin reducerea sfintelor taine la botez și cuminecătură. V. protestantism.

doctrină f. 1. totalitatea dogmelor unei sisteme, unei religiuni: doctrina creștină; 2. teorie particulară asupra unui punct de dogmă, asupra unei chestiuni.

dogmă f. punct de doctrină privit ca necontestabil, mai ales în religiune și în filozofie.

dogmatic a. 1. relativ la dogme: teologie dogmatică; 2. fig. deciziv: ton dogmatic.

dogmatică f. totalitatea dogmelor unei religiuni.

dogmatizà v. 1. a instrui dogmele; 2. a exprima părerile sale într’un ton dogmatic.

Coran n. cartea sfântă a Muzulmanilor, care conține legea lui Mahomed. Coranul e o colecțiune de dogme și de precepte, care formează unicul izvor al dreptului, moralei și administrațiunii miuzulmane.

index n. 1. tablă de materii a unei cărți; 2. listă de cărți a căror citire e interzisă de Biserica catolică ca contrare dogmelor: a pune la index, a interzice; 3. Anat. degetul arătător.

mahomedanism n. religiunea întemeiată de Mahomed și ale cării dogme se află coprinse în Coran: unitatea divină, profeția lui Mahomed, poligamia și sclavajul sunt principiile fundamentale ale mahomedanismului.

teologie f. 1. știința dogmelor religioase; 2. curs de studii teologice: studiază teologia; 3. operă teologică.

tradiți(un)e f. 1. Jur. predarea unui lucru dat sau vândut: tradițiunea lucrurilor incorporate se face prin remiterea titlurilor; 2. transmisiune prin viul graiu a faptelor istorice, a dogmelor religioase; 3. faptele astfel transmise; 4. păreri, credințe, datini transmise din generațiune în generațiune: tradițiuni populare.

Bărnuț (Simion) m, erudit jurisconsult român, profesă mai întâi la liceul din Blaj, luă parte activă la mișcarea ardeleană dela 1848 și funcționă apoi până la moarte ca profesor la facultatea juridică din Iași: al său Drept public al Românilor ridică excluzivismul la rangul de dogmă juridică (1808-1864).

Isus m. («Mântuitorul»), numit și Hristos («Unsul lui Dumnezeu»), născut la Betleem din sfânta Fecioară, fu răstignit la vârsta de 33 de ani din ordinul guvernatorului roman Ponțiu Pilat. Data nașterii sale (25 Dec.) indică începutul erei actuale și divinitatea sa deveni dogma fundamentală a creștinismului.

schismă f. 1. separațiune de Biserica mamă fără însă a se lepăda și de dogmele ei: Biserica catolică și Biserica ortodoxă sunt desbinate prin schisma din anul 858 a lui Foțiu; 2. fig. neînțelegere în materie de politică, de literatură.

Socin m. ereziarh italian din sec. XVI, care nega cele mai multe dogme ale creștinismului și în primul rând trinitatea (Socinian).