ALICI, (1) alicesc, (2) pers. 3 alicește, vb. IV. 1. Tranz. A răni cu alice (1). 2. Refl. (Reg.) A se vedea, a apărea mai distinct dintre alte lucruri. – Din alică.

ARBUST, arbuști, s. m. Plantă lemnoasă mai mică decât arborele, care se ramifică de la rădăcină în formă de tufă și nu formează o coroană distinctă. – Din fr. arbuste, lat. arbustum.

BEAT¹, adj. invar. 1. Care aparține beatnicilor, specific beatnicilor. 2. Care aparține unui stil distinct în rockul modern (și în jaz). [Pr.: bit] – Cuv. engl.

HIMERĂ, himere, s. f. 1. Închipuire fără temei, fantezie irealizabilă; iluzie, fantasmă. 2. Monstru în mitologia antică greacă, închipuit ca un animal cu cap de leu, cu corp de capră și cu coadă de șarpe; p. ext. motiv decorativ reprezentând un astfel de monstru. 3. (Bot.; în sintagma) Himeră de altoire = plantă ale cărei țesuturi sunt diferite din punct de vedere genetic. 4. (Biol.) Organism produs prin fuziunea a doi sau mai mulți zigoți distincți. – Din fr. chimère, it. chimera, lat. Chimaera.

INDIVID, -Ă, indivizi, -de, s. m. și f. 1. Persoană privită ca unitate distinctă față de alte persoane; ins. ♦ (Peior.) Om necunoscut, suspect sau vrednic de dispreț. 2. Ființă de origine animală sau vegetală privită ca unitate distinctă a speciei din care face parte; exemplar dintr-o categorie de ființe. – Din fr. individu, lat. individuum.

INTESTIN¹, intestine, s. n. Parte a aparatului digestiv, la oameni și la unele animale, care are formă de tub și care se întinde de la stomac până la anus, fiind alcătuită din două părți distincte; maț. – Din fr. intestin, lat. intestinum.

MASĂ¹, mase, s. f. 1. Mulțime compactă de oameni, considerată ca o unitate; grupare mare de oameni cu anumite caractere comune; cercuri largi ale populației. ◊ Loc. adj. De masă = care cuprinde, care antrenează o (întreagă) colectivitate umană. ◊ Cântec de masă (sau de mase) = cântec cu conținut patriotic, având un caracter mobilizator. 2. Îngrămădire de elemente (de aceeași natură ori diferite) care alcătuiesc împreună un singur corp; (totalitatea unui) corp format printr-o asemenea îngrămădire de elemente. ◊ Masă verde = nutreț pentru vite; furaj. Mase plastice = materiale plastice. Masă de aer = porțiune imensă, relativ omogenă, a troposferei, cu proprietăți distincte față de porțiunile înconjurătoare. ◊ Loc. adj. și adv. În masă = a) în cantitate mare; masiv. Transporturi în masă; b) cu toții; în număr mare. ♦ Cantitate mare din ceva (în raport cu restul ansamblului). ◊ Masa vocabularului = partea cea mai mare și mai mobilă a vocabularului. ♦ Corp solid, compact; bloc. 3. (Fiz.) Cantitatea de materie a unui corp considerată ca o mărime caracteristică (în raport cu volumul). ◊ Masă atomică = greutate atomică. Masă moleculară = greutate moleculară. Masă specifică = densitate. 4. (Jur.) Totalitate a creditelor sau a datoriilor unui falit; fond bănesc al unei succesiuni sau al unei întreprinderi lucrative. – Din fr. masse.

NUMĂR, numere, s. n. I. 1. Cantitate de elemente de același fel care intră într-o înșiruire, cantitate care arată de câte ori o mărime se cuprinde în alta de aceeași natură; ceea ce reprezintă rezultatul unei măsurări; semn grafic sau grup de semne grafice care indică o asemenea cantitate, un asemenea rezultat. ◊ Număr atomic = număr de ordine pe care îl poartă elementele chimice așezate în ordinea tabloului lui Mendeleev și care exprimă numărul de protoni din nucleul atomului respectiv. ◊ Loc. adj. și adv. Fără (de) număr = nenumărat; p. ext. imens. Cu număr = socotit²; p. ext. limitat. ◊ Loc. adv. În număr = cu socoteală; complet. ◊ Loc. prep. În (sau din) numărul = printre; dintre. ◊ Expr. A nu (mai) avea număr = a fi peste măsură de numeros. Un număr de = câțiva. La număr sau în număr de... = în total. ♦ Mulțime. ♦ Ceată, grup. 2. Categorie gramaticală prin care se exprimă deosebirea dintre un singur exemplar și două sau mai multe exemplare ale aceluiași obiect. II. 1. Cifră sau succesiune de cifre servind la identificarea unui obiect dintr-o mulțime de obiecte sau de clase de obiecte organizate într-un anumit fel, ca indice de mărime, de valoare etc.; p. ext. obiect care corespunde acestei cifre ori succesiunii de cifre, care poartă pe el o asemenea indicație. ♦ Spec. Reversul unei monede. ♦ Spec. Fiecare dintre exemplarele unei publicații periodice care face parte din aceeași serie, din același tiraj etc. 2. Bucată sau parte din programul unui concert, al unui spectacol de estradă, de circ etc.; parte distinctă dintr-o operă (duet, arie etc.). III. (Fam.; în expr.) Numărul unu = de prima calitate, fără pereche; strașnic, excelent. – Lat. numerus.

SEX, sexe, s. n. 1. Totalitatea caracteristicilor morfologice și fiziologice care deosebesc animalele și plantele în două categorii distincte, masculi și femele. 2. Fiecare dintre cele două categorii de viețuitoare diferențiate după organele genitale; bărbați sau femei, masculi sau femele. ◊ Sexul tare (sau viril) = bărbații. Sexul slab (sau frumos) = femeile. [Pl. și: sexuri] – Din fr. sexe, lat. sexus.

MARCAT², -Ă, marcați, -te, adj. 1. Care poartă o marcă¹ (1). ♦ (Despre obiecte de metal prețios) Care are imprimat semnul oficial de garanție a calității și a autenticității. ♦ (Despre greutăți) Prevăzut cu semnul oficial care garantează exactitatea măsurii indicate. ♦ (Despre căi de comunicație) Care este prevăzut cu marcaj. 2. Fig. (Despre abstracte) Care iese în evidență; accentuat, pronunțat, distinct, reliefat, nuanțat. – V. marca.

MARCĂ¹, mărci, s. f. 1. Semn distinct aplicat pe un obiect, pe un produs, pe un animal etc. pentru a-l deosebi de altele, pentru a-l recunoaște etc. ♦ Tip, model, inscripție (care indică sursa) de fabricație. Marcă de automobil. ◊ Loc. adj. De marcă = de calitate superioară. ♦ (Înv.) Stemă; blazon, emblemă. ◊ Loc. adj. De marcă = (despre oameni) de seamă; marcant, distins. 2. Fisă de metal cu număr de ordine, cu care lucrătorii își dovedesc prezența la lucru sau pe care o lasă în schimbul uneltelor primite. 3. Piatră sau bucată de șină vopsită în alb, așezată transversal între două linii de cale ferată care se întretaie, pentru a indica ramificația liniei ferate și locul până unde pot înainta vehiculele fără pericol de ciocnire. 4. Fig. Semn distinctiv, trăsătură specifică, însușire caracteristică; particularitate. – Din ngr. márka, fr. marque. Cf. germ. Marke.

CLARITATE s. f. 1. Însușirea unor obiecte de a fi clare (1); limpezime, puritate. 2. Calitate a sunetelor sau a vocii de a răsuna distinct, precis. 3. Calitate a gândirii, a exprimării, a stilului de a fi clare, deslușite, lămurite. ◊ Loc. adv. Cu claritate = cu precizie; clar, limpede, lămurit. – Din lat. claritas, -atis, fr. clarté.

DISTINCȚIE, distincții, s. f. 1. Deosebire, diferență. A face distincție. Fără distincție. 2. Finețe, eleganță în înfățișare și comportări. 3. Decorație sau titlu care se acordă unei persoane pentru merite deosebite. [Var.: distincțiune s. f.] – Din fr. distinction, lat. distinctio, -onis.

FRAZA, frazez, vb. I. Intranz. (Muz.) A scoate în evidență, la executarea unei bucăți, ritmul frazei muzicale; a face să se desprindă în mod distinct părțile care compun ideea muzicală. – Din fr. phraser.

PREZENT², -Ă, prezenți, -te, adj., s. n. I. Adj. 1. Care se află în același loc cu vorbitorul sau în locul la care se referă vorbitorul: de față. ♦ (Cu valoare de interjecție) Formulă prin care cei de față răspund la apelul nominal. ♦ Existent. 2. Care se petrece în timpul vieții vorbitorului sau în epoca la care el se referă; actual, contemporan; care se petrece chiar acum, în momentul de față. ♦ De care ești conștient, la care te gândești sau care te preocupă la un moment dat. II. S. n. 1. Perioadă de timp variabilă, concepută ca o unitate distinctă între trecut și viitor; epoca, timpul actual, contemporan; contemporaneitate; p. ext. situație actuală. ◊ Loc. adv. În prezent = azi, acum. 2. (Gram.) Timp al verbului care arată că o acțiune se petrece în momentul vorbirii sau că este de durată. ◊ Prezent istoric = prezent cu valoare de perfect, care se întrebuințează de obicei în narațiune pentru a da stilului o mai mare forță de evocare. – Din lat. praesens, -ntis, fr. présent.

FORMĂ, forme, s. f. 1. (Fil.; în corelație cu conținut) Categorie care desemnează structura internă și externă a unui conținut, modul de organizare a elementelor din care se compune un obiect sau un proces. ◊ Forme ale conștiinței sociale = forme distincte ale vieții spirituale ale societății, care se deosebesc prin obiectul lor specific, prin funcția lor socială specifică și prin modul specific de reflectare a existenței sociale (filozofia, morala, arta, știința etc.). ♦ (Geom., Fiz., Tehn.) Aspectul unei figuri în care nu se ține seamă de mărimea ei. 2. Înfățișare, aspect (extern), contur, siluetă. ◊ Expr. A fi în formă = a fi, a se găsi în cele mai bune condiții (fizice și intelectuale). ♦ (Sport) Stare de maximă capacitate de efort a organismului, obținută prin antrenament, disciplină, viață sportivă etc. 3. (Geogr.; în sintagma) Formă de relief = neregularitate a suprafeței pământului, rezultat al interacțiunii agenților geografici interni și externi. 4. Totalitatea mijloacelor de exprimare a conținutului unei opere artistice. ♦ Totalitatea mijloacelor de expresie (melodie, ritm, armonie etc.) care contribuie la redarea conținutului de idei și de sentimente al unei compoziții muzicale; structura unei compoziții muzicale. 5. Fel, chip, mod. 6. Mod de organizare, de conducere politică, socială etc. ◊ Formă de guvernământ = mod de organizare și de funcționare a conducerii statului. 7. Dispoziție de procedură (care poate atrage anularea unui act sau a unei hotărâri judecătorești). ◊ Loc. adv. De (sau, rar, pentru) formă = de ochii lumii, pentru a salva aparențele; formal (1). 8. (Lingv.) Complex de sunete prin care se exprimă un sens; aspectul exterior al unui cuvânt pentru a exprima o valoare sau o funcție gramaticală. 9. Vas, tipar, model care servește pentru a da unor materiale o anumită înfățișare, un anumit aspect exterior. ♦ (Tehn.) Piesă prevăzută cu o cavitate de o anumită înfățișare în care se toarnă un material și care reprezintă negativul obiectului obținut prin turnare. ♦ (Tipogr.) Pagină de zaț completată de jur împrejur cu material de albitură și închisă într-o ramă metalică, gata de a fi introdusă în mașina de tipar. – Din fr. forme, lat. forma.

FRACȚIUNE, fracțiuni, s. f. 1. Parte distinctă dintr-un întreg, dintr-un tot; frântură, fragment. 2. Grupare de membri în cadrul unui partid politic, care luptă împotriva liniei politice a majorității membrilor acelui partid. 3. Grup format din reprezentanții unui partid politic în parlament. 4. Porțiune din lichidul obținut prin distilarea unui amestec de lichide ridicat la o anumită temperatură sau porțiune solidă obținută prin cristalizare fracționată dintr-o soluție. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. fraction, lat. fractio, -onis.

PERMUTARE, permutări, s. f. 1. Acțiunea de a (se) permuta (1); transfer, permutație. ♦ (Concr.) Ordin, dispoziție de transferare. 2. (Mat.; Lingv.; mai ales la pl.) Operație prin care se schimbă între ele locurile a două sau a mai multor elemente; grupe distincte de obiecte astfel formate; permutație. – V. permuta.

POSTUM, -Ă, postumi, -e, adj. 1. (Despre opere literare, științifice etc.) Publicat după moartea autorului. ♦ (Substantivat, f.) Postumele lui Eminescu. 2. (Despre aprecieri, distincții etc.) Care se acordă, se atribuie sau se recunoaște cuiva după moarte. 3. (Jur.; despre copii) Născut după moartea tatălui. – Din fr. posthume, lat. posthumus.

OFTALMOMETRU, oftalmometre, s. n. 1. Instrument care servește la măsurarea razelor de curbură a corneei în diferite direcții, folosit în special pentru determinarea astigmatismului. 2. Instrument folosit pentru determinarea distanței vizibilității distincte a ochiului. – Din fr. ophtalmomètre.

CLAR, -Ă, clari, -e, adj. 1. (Despre imagini vizuale) Care se distinge bine, deslușit; vizibil; (despre ape) limpede; (despre surse de lumină) care împrăștie o lumină limpede, strălucitoare. ◊ (Substantivat, n.) Clar de lună = lumină strălucitoare de lună. ♦ Care este lipsit de impurități. 2. (Despre sunete sau voce) Care răsună distinct, precis. 3. (Despre gânduri, idei, cuvinte etc.) Ușor de înțeles; evident, lămurit. ♦ (Despre facultăți intelectuale) Care pătrunde ușor, înțelege bine lucrurile; (despre oameni) care se exprimă limpede. – Din lat. clarus, fr. clair.

FAZĂ, faze, s. f. Fiecare dintre etapele distincte din evoluția unui proces din natură sau din societate; fiecare dintre stările succesive ale unei transformări. ♦ Fiecare dintre aspectele succesive pe care le iau Luna și unele planete, determinate de orientarea pe care o au față de Pământ părțile din suprafața lor iluminate de Soare. ♦ Fiecare dintre circuitele componente ale unui sistem de circuite electrice. ♦ (Fiz.) Argument al unei mărimi care variază sinusoidal în timp și care caracterizează mărimea în orice moment. ◊ (În expr.; fam.) A fi pe fază = (a fi atent și) a acționa prompt, la momentul potrivit. – Din fr. phase.

ONORIFIC, -Ă, onorifici, -ce, adj. 1. (Despre titluri, distincții etc.) Care aduce onoruri; acordat în semn de cinste, de respect, de considerație față de cineva. ♦ (Despre funcții, servicii etc.) Care aduce onoare, cinste (fără a produce un profit material). 2. (Despre persoane) Căruia i s-a acordat un titlu (de onoare) în semn de respect, de considerație pentru merite deosebite; care îndeplinește o funcție, o sarcină, fără a fi retribuit; de onoare. Membru onorific. – Din fr. honorifique, lat. honorificus.

DISCRET, -Ă, discreți, -te, adj. I. 1. (Despre oameni) Care știe să păstreze o taină ce i s-a încredințat; care este rezervat, reținut în vorbe și în acțiuni. ♦ (Despre acțiuni, manifestări ale oamenilor) Caracteristic omului discret (I 1). ♦ (Adverbial) Fără a atrage atenția. 2. Fig. (despre obiecte) Care nu atrage atenția, nu șochează. II. 1. (Mat.; despre mărimi) Format din unități distincte, obținute numai prin salturi unitare. 2. (Fiz.; despre semnale) A cărui mărime este reprezentată printr-un număr finit de valori. – Din fr. discret.

ORGANUM s. n. Una dintre formele cele mai vechi ale muzicii pe mai multe voci distincte, care consta dintr-un contrapunct improvizat pe o temă de cânt liturgic. – Din fr. organum.

ORIZONT, orizonturi, s. n. 1. Linie care reprezintă intersecția aparentă a suprafeței Pământului cu bolta cerească; parte a cerului sau a Pământului pe care o mărginește această linie; limită până la care ajunge vederea noastră; zare. ◊ Orizont adevărat = cercul de intersecție a sferei cerești cu un plan perpendicular pe verticala locului și care trece prin centrul Pământului. ♦ Fig. Întindere, sferă a cunoștințelor, a unei activități intelectuale; perspectivă; capacitate, putere de înțelegere, de orientare; nivel intelectual. ◊ Loc. adj. Fără orizont = cu vederi înguste, cu concepții înapoiate. 2. (Geol.) Strat distinct din formația unui sol, care prezintă caracteristicile condițiilor climatologice în care s-a format acel sol. ♦ Strat sau ansamblu de straturi de aceeași origine, de aceeași vârstă, de aceeași rocă și având aceeași poziție geometrică în cuprinsul unui etaj. ♦ Totalitatea lucrărilor de exploatare dintr-o mină, situate în același plan orizontal. 3. (În artele plastice și în teatru) Fundal. [Var.: (înv.) orizon, orizonte s. n.] – Din lat. horizon, -ntis, ngr. orízon, germ. Horizont, it. orizzonte, fr. horizon.

WEISMANNISM s. n. Teorie în biologie care postulează separarea organismului în două părți distincte: germenul, substanța ereditară, localizată în celulele sexuale, și soma, corpul, inert din punct de vedere genetic, afirmând independența absolută a germenului față de soma. [Pr. vais-] (din engl. weismannism, după August Weismann (1834-1914), biolog german)

LĂMURI, lămuresc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A ajuta pe cineva să înțeleagă sau a înțelege, a ajunge să înțeleagă ceva. ♦ Refl. recipr. A ajunge la o concluzie, la înțelegerea unui lucru în urma unei discuții în care s-au dezbătut aspectele neclare, contradictorii. 2. Tranz. A face să fie clar, înțeles de cineva; a clarifica, a desluși. ♦ Refl. A deveni limpede, clar, explicit pentru cineva. 3. Refl. (Despre obiecte) A apărea vederii în mod distinct; a se contura cu claritate. 4. Tranz. și refl. (Înv.) A face să devină sau a deveni curat, lipsit de corpuri străine, pur. – Din lamură.

LIMPEDE, limpezi, adj. 1. (Despre lichide) Curat și străveziu, transparent, clar. ♦ Fig. (Despre suflet, conștiință etc.) Cinstit, onest, curat. 2. (Despre cer, timp, atmosferă) Senin, lipsit de nori, de ceață; luminos. 3. (Despre ochi, privire) Pur; luminos. 4. (Despre sunete; p. ext. despre glas) Care răsună distinct; clar, deslușit. 5. (Despre minte, spirit; p. ext. despre oameni) Care vede, înțelege și expune lucrurile în mod lămurit, deslușit; lucid. 6. (Despre idei sau felul de exprimare al cuiva) Ușor de înțeles, clar, lămurit, deslușit; explicit. ♦ (Despre fapte, afirmații etc.) Neîndoios, sigur, evident. – Lat. limpidus.

LIMPEZI, limpezesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A face sau a deveni limpede, transparent, a (se) curăța de impurități. ♦ Tranz. A clăti cu apă (rece) limpede ceea ce fusese spălat cu săpun, leșie etc. 2. Refl. (Despre cer, timp, atmosferă) A deveni (mai) senin; a se lumina, a se însenina. ◊ Expr. A se limpezi la minte = a se calma, a se liniști. 3. Refl. (Despre ochi) A deveni limpede, clar, curat. 4. Refl. (Despre lucruri care se află la mare distanță) A apărea mai distinct. 5. Refl. (Despre voce, glas) A se face limpede, deslușit, a răsuna distinct. 6. Tranz. și refl. A (se) clarifica, a (se) desluși, a (se) lămuri. – Din limpede.

MICROMODUL, micromodule, s. n. (Electron.) Circuit realizat prin asamblarea ordonată și de mare densitate a unor componente electronice distincte care pot fi testate înainte de asamblare. – Din fr. micromodule.

NEOIMPRESIONISM s. n. Direcție modernistă în pictură care recurge la culorile complementare, aplicând procedeul contrastului simultan în vederea obținerii unei forme distincte. [Pr.: ne-o-im-pre-si-o-] – Din fr. néo-impressionnisme.

ECOU, ecouri, s. n. 1. Repetare a unui sunet datorită reflectării undelor sonore pe un obstacol. ♦ Unde reflectate care pot fi percepute distinct în raport cu undele directe. 2. Fig. Răsunet, vâlvă produsă de un eveniment, de o problemă etc. ◊ Expr. A se face ecoul cuiva = a repeta, a răspândi cuvintele sau ideile cuiva. – Din fr. écho, lat. echo.

ESTEZIOMETRIE, esteziometrii, s. f. (Metodă de) măsurare a sensibilității tactile prin stabilirea distanței minime la care vârfurile esteziometrului, aplicate pe piele, determină două senzații distincte. [Pr.: -zi-o-] – Din fr. esthésiométrie.

SINGULAR, -Ă, singulari, -e, adj. 1. (Gram.; în sintagmele) Număr singular (și substantivat, n.) = categorie gramaticală care indică un singur exemplar dintr-o categorie de ființe, de obiecte etc. Persoana întâi (sau a doua, a treia) singular = persoană gramaticală care indică numărul singular (1). 2. Care aparține sau este caracteristic unui singur sau unui anumit exemplar dintr-o categorie, care se referă la un singur sau la un anumit exemplar dintr-o categorie; individual; care se deosebește de alți indivizi, de alte fenomene etc. din aceeași categorie prin anumite trăsături distincte, individuale; care iese din comun în raport cu ceilalți indivizi, celelalte fenomene etc. din aceeași categorie; care este singur, izolat printre sau față de indivizii din aceeași categorie; care ocupă un loc aparte în cadrul aceleiași categorii; deosebit, aparte, neobișnuit; p. ext. ciudat, bizar, original. ◊ (Log.) Judecată singulară = judecată al cărei subiect este un nume individual. ♦ (Fil.; substantivat, n.; art.) Categorie care reflectă un singur exemplar dintr-o clasă de lucruri, în totalitatea însușirilor lui care îl deosebesc de celelalte lucruri din acea clasă; individual. – Din lat. singularis, fr. singulier.

DISTINCT, -Ă, distincți, -te, adj. 1. Care se deosebește prin anumite trăsături proprii de alte lucruri de același fel sau asemănătoare; deosebit, diferit. 2. (Adesea adverbial) Clar, evident, lămurit, deslușit. – Din fr. distinct, lat. distinctus.

TITLU, titluri, s. n. 1. Calificare căpătată de cineva în urma unor studii speciale într-un anumit domeniu de activitate. ◊ Titlu de glorie = merit, renume, fală. ♦ Demnitate, funcție, titulatură deținute de cineva sau acordate cuiva; nume, denumire care corespunde acestor demnități, funcții sau titulaturi. ♦ Calificativ care exprimă o relație socială. Titlul de tată. 2. Cuvânt sau text pus în fruntea unei lucrări sau a unei părți distincte a ei, indicând rezumativ sau sugestiv cuprinsul acesteia; p. gener. orice lucrare editată. ♦ Partea scrisă de la începutul unui film, care indică numele filmului, realizatorii și studioul care l-a produs. ♦ (La pl.) Traducerea dialogului imprimată pe filmele vorbite în limbi străine. ◊ Loc. adv. Cu titlu de... = cu caracter de, ca... 3. Capitol sau subdiviziune în textele de legi, de regulamente etc. (purtând un număr de ordine). 4. (În sintagmele) Titlu de proprietate = document care stabilește dreptul de proprietate al cuiva asupra unui obiect. Titlu de valoare = document de valoare care face obiectul unor tranzacții financiare. 5. Fig. Bază legală, drept. 6. Procent de metal nobil dintr-un aliaj; titru (3). – Din ngr. títlos, lat. titulus. Cf. (pentru sens) fr. titre.

TELOFAZĂ s. f. (Biol.) A patra fază în diviziunea celulei prin mitoză, când fosta celulă unică se împarte în două celule distincte. – Din fr. télophase.

TRONSON, tronsoane, s. n. Parte dintr-un obiect, dintr-un organ de mașină sau dintr-o construcție având o particularitate distinctă și delimitată de rest prin anumite elemente de legătură sau prin repere. – Din fr. tronçon.

TRIGGER s. n. Circuit electronic cu două stări distincte a cărui declanșare se face prin impuls exterior. [Pr.: trigăr] – Cuv. engl.

TRIPTIC, triptice, s. n. Tablou compus din trei părți separate (prinse în balamale în așa fel încât părțile laterale să se închidă peste cea din mijloc), pe care sunt pictate scene sacre și chipuri de sfinți, de zei etc. sau sunt scrise, sub formă de pomelnic, nume de ctitori, de domni etc. ♦ P. gener. Ansamblu alcătuit din trei părți distincte. – Din fr. triptyque.

SPECIFIC¹ s. n. Caracterul propriu particular, special al cuiva sau a ceva: notă distinctă. – Fr. spécifique.

DIMORFISM s. n. 1. Proprietate a unei substanțe de a cristaliza în două forme deosebite. 2. Existența a două forme distincte la una și aceeași specie de animale sau de vegetale (în funcție de sex, de sezon etc.). – Din fr. dimorphisme.

SEGREGARE, segregări, s. f. 1. Faptul de a (se) segrega; segregație. ♦ Operație metalurgică de afinare a unui aliaj prin răcire selectivă prin care, la solidificare, unele impurități se concentrează și se pot îndepărta ușor. 2. Proces de izolare a minereurilor de masa rocilor înconjurătoare și de cristalizare în filoane distincte, cu forme precise. 3. (Constr.) Operație de separare a materialului granular din beton sau din mortar în straturi de consistență diferită. 4. Fenomen în hibridarea sexuală a plantelor, constând în separarea eredității materne de cea paternă, în anumite celule diferențiate. 5. Segregație rasială. – V. segrega.

STADIU, stadii, s. n. 1. Fiecare dintre perioadele distincte în evoluția unui proces istoric, social, politic etc. sau a unui fenomen din natură; fază, etapă. 2. Veche unitate de măsură pentru lungime la greci, care varia între 147 și 192 de metri. – Din fr. stade, lat. stadium.

SPECIFIC, -Ă, specifici, -ce, adj., s. n. 1. Adj. Care este propriu, caracteristic unei ființe, unui lucru sau unui fenomen; particular, distinct. ♦ Care se raportează la o unitate, la o cantitate (dintr-un material). 2. S. n. Caracterul propriu, particular, special al cuiva sau a ceva; specificitate, notă distinctivă. – Din fr. spécifique.

SUBANSAMBLU, subansambluri, s. n. Grup de piese care alcătuiesc o parte componentă a unei mașini, a unui sistem tehnic etc., acționând în cadrul acestora ca o unitate funcțională distinctă. – Sub¹- + ansamblu (după fr. sous-ensemble).

SUBTILITATE, (2) subtilități, s. f. 1. Însușirea de a fi subtil. 2. Raționament, judecată, enunț subtil, greu de înțeles, care face distincții foarte fine și adesea excesive, inutile. – Din fr. subtilité, lat. subtilitas, -atis.

CROMATOPSIE s. f. Capacitatea de a percepe distinct culorile. – Din fr. chromatopsie.

Analog ≠ deosebit, diferit, distinct

Asemănător ≠ deosebit, diferit, distinct, neasemănător

Distinct ≠ asemănător, neclar, identic, nedeslușit

Neclar ≠ clar, distinct

APARTE adv., adj. 1. adv. v. separat. 2. adj. v. anumit. 3. adj. deosebit, distinct, separat, special. (Un capitol ~ din lege.) 4. adj. deosebit, particular, special, specific, sui generis. (Are un gust ~.) 5. adj. deosebit, individual, neobișnuit, singular, special, (livr.) insolit. (Un caz ~.) 6. adj. v. ales.

APRIAT adj. v. distinct, evident, inteligibil, net, precis.

BINE adv., adj., s., interj. 1. adv. v. plăcut. 2. adj. v. prezentabil. 3. adv. v. prietenește. 4. adv. v. comod. 5. adv. cumsecade, (înv. și reg.) tare. (Să-l repare ~.) 6. adv. corect, just. (Ai procedat ~.) 7. adv. v. exact. 8. adv. clar, deslușit, distinct, lămurit, limpede, (reg.) răzvedit. (Vede ~.) 9. v. tare. 10. s. v. binefacere. 11. interj. v. bravo!

CARACTERISTIC adj. 1. definitoriu, distinct, distinctiv, dominant, particular, propriu, specific, tipic, (înv.) însușit. (Notă, trăsătură ~.) 2. v. obișnuit. 3. v. reprezentativ. 4. v. semnificativ.

CHIAR adj. v. clar, cristalin, curat, deslușit, distinct, evident, lămurit, limpede, precis, pur, transparent.

CHILIN adj. v. deosebit, diferit, distinct, separat.

CLAR adj., adv. 1. adj. deslușit, distinct, evident, lămurit, limpede, precis, (înv.) apriat, chiar, (fig.) curat. (O imagine ~; o pronunție ~.) 2. adv. v. bine. 3. adj. v. transparent. 4. adj. v. citeț. 5. adj. v. senin. 6. adj. v. limpede. 7. adj. evident, flagrant, incontestabil, indiscutabil, izbitor, învederat, limpede, neîndoielnic, neîndoios, netăgăduit, pregnant, vădit, vizibil, (livr.) manifest, (fig.) marcat. (Semne ~ de boală.) 8. adv. evident, limpede, (înv. și reg.) acurat. (Este ~ că ai dreptate.) 9. adj. v. limpede, nealterat, pur, (fig.) cristalin, (rar fig.) curat. (O voce ~.) 10. adj. deslușit, explicit, expres, inteligibil, lămurit, limpede, net, precis, răspicat, (livr.) comprehensibil, (înv.) apriat, (fig.) neted, transparent. (Un sens ~; o afirmație ~.) 11. adv. deslușit, explicit, expres, lămurit, limpede, răspicat, (rar) aievea, (înv.) apriat, chiar, (fig.) curat. (I-am spus ~.) 12. v. evident.

CONFERIRE s. acordare, atribuire, decernare. (~ unei distincții.)

CURAT adj. v. candid, cast, cinstit, corect, distinct, evident, feciorelnic, fecioresc, firesc, ideal, incoruptibil, inocent, integru, leal, natural, nealterat, necoruptibil, neprihănit, net, nevinovat, normal, obișnuit, onest, platonic, precis, pudic, pur, spovedit, virgin, virginal.

DEOSEBIT adj., adv. 1. adj. v. anumit. 2. adj. v. distinct. 3. adj. aparte. 4. adj. aparte, individual, neobișnuit, singular, special, (livr.) insolit. (Un caz ~.) 5. adj. v. diferit. 6. adj. v. distinct. 7. adj. v. separat. 8. adv. aparte, separat, (pop.) deosebi, (fam.) bașca. (~ de asta, i-a mai dat și...) 9. adj. v. divergent. 10. adj. v. variat. 11. adj. ales, distins, rar, superior. (E un om ~.) 12. adj. v. eminent. 13. adj. v. important. 14. adj. v. admirabil. 15. adj. v. remarcabil. 16. adj. v. ales. 17. adj. mare. (I se face o ~ cinste.) 18. adv. v. foarte.

DIFERIT adj. 1. v. distinct. 2. v. separat. 3. deosebit. (Au trăit în vremuri ~.) 4. v. divergent. 5. v. variat. 6. v. amestecat. 7. v. divers.

DISTINCT adj., adv. 1. adj. deosebit, diferit, (înv. și pop.) osebit. (Două cete, două grămezi ~.) 2. adj. v. aparte. 3. adj. v. separat. 4. adj. v. caracteristic. 5. adj. v. clar. 6. adv. v. bine.

ÎNSUȘIT adj. v. caracteristic, definitoriu, distinct, distinctiv, dominant, particular, propriu, specific, tipic.

OSEBIT adj. v. anume, anumit, aparte, deosebit, despărțit, diferit, distinct, divers, felurit, izolat, neobișnuit, răzlețit, separat, special, variat.

RĂZVEDIT adv. v. bine, clar, deslușit, distinct, lămurit, limpede.

SEPARAT adj., adv. 1. adj. despărțit, izolat, răzlețit, (pop.) răznit, (înv.) osebit. (Pasăre ~ de stol.) 2. adv. (înv.) osebi. (Stă ~.) 3. adj. despărțit, izolat. (Camere complet ~.) 4. adj. aparte, deosebit, distinct, special. (Secția ocupă o clădire ~.) 5. adj. deosebit, diferit, distinct, (înv. și reg.) chilin. (Problemele impun rezolvări ~.) 6. adj., adv. independent. (Dezvoltarea ~ a două limbi înrudite; studiază ~ fenomenele.) 7. adv. aparte, deosebit, (pop.) deosebi, (fam.) bașca. (~ de asta, i-a mai dat...)

SPECIFIC adj., s. 1. adj. caracteristic, definitoriu, distinct, distinctiv, dominant, particular, propriu, tipic, (înv.) însușit. (Notă, trăsătură ~.) 2. s. v. însușire. 3. s. specificitate, (rar) tipicitate, tipism. (~ul artei.) 4. s. spirit. (~ul limbii noastre.) 5. adj. caracteristic, clasic, reprezentativ, tipic. (Un exemplu ~.) 6. adj. aparte, deosebit, particular, special, sui-generis. (Un gust ~.) 7. adj. caracteristic, obișnuit. (L-a primit cu amabilitatea ~.)

distinct adj. m., pl. distincți; f. sg. distinctă (sil. -tinc-), pl. distincte

distincție s. f. (sil. -tinc-ți-e), art. distincția (sil. -ți-a), g.-d. art. distincției; pl. distincții, art. distincțiile (sil. -ți-i-)

indistinct adj. m. distinct

CĂCIULĂ ~i f. 1) Acoperământ pentru cap confecționat din blană de miel sau de alt animal; cușmă. ◊ A schimba ~a a-și schimba atitudinea. A se simți cu musca pe ~ a se simți vinovat. 2) fam. Persoană considerată ca unitate particulară, distinctă față de toate celelalte persoane; individ; ins. ◊ De ~ de fiecare persoană. 3) Obiect în forma unui astfel de acoperământ. [G.-D. căciulii] /Cuv. autoht.

CETĂȚEAN ~eană (~eni, ~ene) m. și f. 1) Persoană care face parte din populația stabilă a unui stat, având toate drepturile și obligațiile prevăzute de lege. ~ cu drepturi egale. 2) fam. Persoană considerată ca unitate particulară distinctă față de alte persoane; individ; ins. /cetate + suf. ~ean

CLAR ~ă (~i, ~e) 1) (despre imagini) Care se vede bine. 2) (despre aer, cer) Prin care se distinge bine. 3) (despre sunete, voce) Care se aude bine; care răsună distinct; deslușit. 4) (despre lichide) Care este limpede; transparent. 5) (despre idei, gânduri etc.) Care este ușor de înțeles; ușor de identificat. Semne ~e de boală. /<lat. clarus, fr. claire

A CONFERI confer 1. tranz. (premii, decorații, distincții, titluri etc.) A acorda drept recompensă pentru succesele obținute într-un domeniu de activitate; a decerna. 2. intranz. A discuta asupra unei probleme importante. /<fr. conférer

A SE CRISTALIZA mă ~ez intranz. 1) A se transforma în cristale; a deveni cristal. 2) fig. (despre gânduri, idei etc.) A apărea ca ceva distinct; a se închega. /<fr. cristalliser

A DECERNA ~ez tranz. (premii, decorații, distincții, titluri etc.) A acorda drept recompensă pentru succesele obținute într-un domeniu de activitate; a conferi. /<fr. décerner, lat. decernere

A SE DEDUBLA mă ~ez intranz. A căpăta simultan sau succesiv două aspecte sau două forme distincte. /<fr. dédoubler

A DEFERI defer tranz. 1) (persoane) A trimite spre judecare. ~ justiției un acuzat. ◊ ~ jurământ a depune jurământ (în fața judecății). 2) rar (distincții, onoruri) A acorda drept recompensă pentru succesele obținute într-un domeniu de activitate; a conferi. /<fr. déférer, lat. deferre

A SE DEOSEBI mă ~esc intranz. 1) A fi diferit (de cineva sau de ceva). 2) A se impune prin trăsături distincte; a se diferenția; a diferi; a se reliefa. [Sil. de-o-] /de + sl. osebiti

A DEPARTAJA ~ez tranz. 1) A selecta și a separa (făcând distincte opinii, metode etc.). 2) A arbitra între două opinii, două situații (punând capăt unui balotaj). /<fr. départager

DESLUȘIT ~tă (~ți, ~te) 1) v. DESLUȘI. 2) și adverbial Care se aude sau se vede bine; clar; distinct. /v. a desluși

DIACRITIC ~că (~ci, ~ce) (despre semne grafice) Care, fiind pus deasupra sau dedesubtul unei litere, imprimă o valoare distinctă; cu proprietatea de a imprima o valoare specială. [Sil. di-a-] /<fr. diacritique

A SE DIFERENȚIA mă ~ez intranz. (despre persoane) A se impune prin trăsături distincte; a se manifesta în mod deosebit; a se reliefa; a diferi; a se deosebi. [Sil. -ți-a] /<fr. différencier

A DIFERI diferă intranz. A se impune prin trăsături distincte; a se manifesta în mod deosebit; a se remarca; a se reliefa; a se diferenția; a se deosebi. /<fr. différer, lat. differre

DILOGIE ~i f. Operă dramatică care conține două acțiuni distincte, dar legate între ele prin temă, idei și personaje. [Art. dilogia; G.-D. dilogiei; Sil. -gi-e] /<fr. dilogie

DISTINCT ~tă (~ți, ~te) 1) Care se distinge de ceva sau de cineva apropiat sau analog; diferit. 2) (despre voce, sunete etc.) Care se aude bine; deslușit; clar. /<fr. distinct, lat. distinctus

DISTINCȚIE ~i f. 1) Caracter distinct; lipsă de asemănare; deosebire; diferență. 2) Atitudine, comportare, înfățișare aleasă, deosebită. 3) Diplomă sau titlu, care recompensează un merit al cuiva. [Art. distincția; G.-D. distincției; Sil. -ți-e] /<fr. distinction, lat. distinctio, ~onis

A SE DISTINGE mă disting intranz. 1) A se manifesta în mod deosebit; a se impune prin trăsături distincte; a se remarca; a se evidenția; a excela; a se afirma; a bria. 2) A se afirma prin merite, rezultate sau realizări. /<fr. distinguer, lat. distinguere

FRACȚIUNE ~i f. 1) Parte dintr-un întreg 2) Grupare politică cu o platformă distinctă în raport cu linia generală a unui partid sau a unei organizații. 3) chim. Produs obținut prin distilarea unui amestec de lichide. [Art. fracțiunea; G.-D. fracțiunii; Sil. -ți-u-] /<fr. fraction, lat. fractio, ~onis

A FUZIONA ~ează intranz. (despre lucruri distincte) A realiza o fuziune; a se uni, formând un tot. [Sil. -zi-o-] /<fr. fusionner

A HĂRĂZI ~esc tranz. 1) (despre soartă, destin, ursită etc.) A determina în prealabil ca având un caracter inevitabil; a predestina; a sorti; a ursi. 2) înv. A destina din timp în semn de omagiu; a închina; a dedica; a consacra. 3) înv. (titluri, posturi, distincții, privilegii etc.) A acorda din timp printr-un angajament. /< sl. harizati

INDISTINCT ~tă (~ți, ~te) Care nu este distinct; care se distinge cu greu; vag; confuz. /<fr. indistinct, lat. indistinctus

INDIVID ~zi m. 1) Organism având o existență proprie și considerat ca unitate distinctă față de specia din care face parte; exemplar. 2) Persoană considerată ca unitate particulară, distinctă față de toate celelalte persoane; ins; cetățean. 3) fig. peior. Persoană necunoscută care trezește neîncredere; om suspect. /<fr. individu, lat. individuus

INS inși m. Persoană considerată ca unitate distinctă față de toate celelalte persoane; individ. /<lat. ipsus

INSIGNĂ ~e f. Obiect mic, de diferite forme, cu indicații grafice sau cu imagini simbolice, purtat ca marcă a unei distincții sau ca semn distinctiv de membrii unui grup, unei grupări sau organizații. /<fr. insigne

A SE ÎNCHEGA pers. 3 se încheagă intranz. 1) (despre unele lichide) A căpăta densitate mai mare; a trece din stare lichidă în stare solidă; a se coagula; a se conglutina; a se prinde. Sângele s-a ~t. 2) fig. (despre gânduri, idei etc.) A apărea ca ceva distinct; a căpăta contururi precise; a se cristaliza. Imaginea mamei i s-a ~t în memorie. /<lat. in-coagulare

A SE LĂMURI mă ~esc intranz. 1) (despre lucruri neclare) A deveni clar (în urma unor investigații, discuții etc.). 2) (despre persoane) A ajunge să înțeleagă clar; a se clarifica; a se edifica. 3) (despre obiecte) A apărea vederii în mod distinct; a căpăta contururi clare; a se distinge; a se desluși. 4) (despre persoane) A ajunge la înțelegere (unul cu altul) în urma unor explicații. /Din lamură

LICENȚĂ ~e f. 1) Grad universitar obținut după absolvirea studiilor superioare, care permite exercitarea profesiunii corespunzătoare. 2) Examen susținut pentru a obține acest grad universitar. 3) Diplomă care confirmă acest grad. 4) Permisiune oficială de a practica o anumită profesiune, de a importa sau de a exporta anumite mărfuri. 5) Autorizație în baza căreia posesorul unui brevet de invenție cedează dreptul de exploatare a invenției altei persoane. 6) Brevet care acordă acest drept. 7) Lipsă de bună-cuviință; purtare lipsită de respect. 8): ~ poetică abatere conștientă de la normele limbii literare, condiționată de legile versificației sau de necesitatea obținerii unor efecte stilistice distincte. /<fr. licence, lat. licentia

A SE LIMPEZI mă ~esc intranz. 1) (despre lichide) A deveni limpede; a se face transparent (prin depunerea impurităților). 2) (despre cer, timp) A se schimba în bine; a deveni senin; a se însenina; a se lumina. 3) (despre ochi, privire) A deveni clar, limpede (ca urmare a recăpătării calmului sufletesc). ◊ ~ la minte a recăpăta calmul; a se calma. 4) (despre sunete, voce) A deveni (mai) deslușit; a răsuna (mai) clar. 5) (despre obiecte aflate la depărtare) A începe să capete contururi mai clare; a apărea tot mai distinct. 6) fig. (despre lucruri neclare) A deveni clar, înțeles; a se desluși; a se clarifica; a se lămuri; a elucida. /Din limpede

MIOPIE f. 1) Defect al vederii constând în imposibilitatea de a vedea distinct obiectele aflate la distanță. 2) fig. Lipsă de perspicacitate. ~ intelectuală. [G.-D. miopiei; Sil. mi-o-] /<fr. myopie

OFTALMOMETRU ~e n. 1) Instrument medical pentru determinarea astigmatismului vizual. 2) Instrument medical pentru determinarea distanței la care ochiul are capacitatea de a vedea distinct. /<fr. ophtalmometre

OMOFON ~ă (~i, ~e) și substantival (despre cuvinte luate în raport unul cu altul) Care se pronunță la fel (dar se scrie diferit); cu pronunție identică (dar cu grafie distinctă). /<fr. homophone^[1]

POSTUM ~ă (~i, ~e) 1) (despre opere literare, științifice etc.) Care a fost publicat după moartea autorului; publicat după moartea autorului. 2) (despre distincții) Care se conferă după moarte; acordat după moarte. 3) jur. (despre copii) Care a apărut pe lume după moartea tatei; născut după moartea tatei. /<fr. posthume, lat. postumus

SEGMENT ~e n. 1) Porțiune de dreaptă sau de curbă delimitată de două puncte fixe sau de două extremități. ~ de cerc. 2) Parte distinctă a unui întreg. ~ de intestin. 3) Fiecare dintre inelele care alcătuiesc corpul unor viețuitoare; metamer. 4) Garnitură metalică inelară a unui piston. /<fr. segment, lat. segmentum, germ. Segment

TIPOLOGIE ~i f. 1) Clasificare științifică a obiectelor și a fenomenelor după anumite trăsături tipice. 2) Ramură a psihologiei care se ocupă cu studiul trăsăturilor psihice caracteristice pentru diferite tipuri de oameni. 3) lingv. Metodă de studiere a structurii limbilor pentru a stabili tipul de care țin și pentru a releva trăsăturile comune și distincte. [G.-D. tipologiei] /<fr. typologie

TRILOGIE ~i f. 1) (în Grecia antică) Ansamblu de trei tragedii, ale căror subiecte continuă. 2) Ansamblu de trei opere distincte, care formează o serie, elaborate de același autor și caracterizat prin aceeași tematică. [G.-D. trilogiei] /<fr. trilogie

TRONSON ~oane n. 1) Bucată ruptă din ceva. 2) Parte distinctă dintr-un întreg, delimitată prin anumite elemente de legătură. Un ~ de drum. /<fr. tronçon

VAPOROS ~oasă (~oși, ~oase) 1) Care este foarte subțire și străveziu; asemănător cu vaporii; fin. Țesătură ~oasă. 2) Care nu are contururi distincte; răspândit în toate părțile; difuz. /<lat. vaporosus, fr. vaporeux

A SE ZUGRĂVI pers.3 se ~ește intranz. 1) A se închega în contururi precise; a căpăta forme distincte; a se profila; a se contura; a se desena; a se delimita. 2) (despre stări psihice) A căpăta manifestare exterioară; a se exterioriza. /Din zugrav

ALOMORF s.n. 1. Fiecare dintre formele distincte (cristaline) ale aceleiași substanțe; substanță cu mai multe forme. 2. (Lingv.) Una sau mai multe forme ale aceluiași morfem al unei limbi. [Pl. -fe. / < fr. allomorphe, engl. allomorph, cf. gr. allos – altul, morphe – formă, sau fr., engl. morpheme].

DILOGIE s.f. 1. Sens dublu, echivoc. 2. Operă dramatică care conține două acțiuni distincte. [Gen. -iei. / < fr. dilogie, cf. gr. dis – doi, logos – semnificație].

DISCRIMINANT, -Ă adj. (Mat.) Care face o separație între doi termeni. // s.m. Relație între coeficienții unei ecuații de gradul al doilea care indică dacă aceasta posedă două rădăcini distincte, o rădăcină dublă sau nu admite nici o rădăcină; realizant. [Cf. lat. discriminans, it. discriminante, fr. discriminant].

EMINESCIANISM s.n. Fenomenul eminescian, reprezentînd un moment distinct al istoriei literare universale, ulterior romantismului, care are la bază idealul unei arte naționale ca expresie a geniului poporului român. [Pron. -ci-a-. / < eminescian + -ism].

ID¹ s. n. 1. Unitate structurală ipotetică. 2. Totalitatea instinctelor colective. (cf. gr. idios = distinct)

LEGIUNE s.f. 1. Unitate militară romană compusă din aproximativ 6000 de oameni (infanteriști și cavaleriști). 2. Nume al unor formații militare neregulate din diferite epoci. ◊ Legiunea de onoare = unul dintre cele mai înalte ordine, în Franța, care se acordă pentru distincții militare și civile; legiunea străină = (în Franța și în Spania) corp de trupă format din mercenari, cu garnizoana în colonii și care era destinat asigurării autorității statului și administrației colonialiste. 3. (Fig.) Mulțime mare, organizată; ceată. [Var. leghion s.n., leghiune s.f. / cf. fr. légion, it. legione, lat. legio].

MALACOSTRACEE s.f. pl. Subclasă de crustacee superioare care au capul lipit de torace și abdomenul distinct; (la sg.) animal din această subclasă. [Pron. -ce-e, sg. invar. / < fr. malacostracés].

MONOHIBRID s.m.^[1] (Biol.) Bastard ai cărui părinți se deosebesc printr-un singur caracter distinct. [< fr. monohybride]. corectat(ă)

PATENT³, -Ă adj. (Bot.; despre părți similare ale unui organ) Bine distinct și răsfirat. [< lat. patens].

PERLAJ s.n. 1. Execuție perfectă a unei bucăți muzicale, cîntînd în mod clar și distinct fiecare notă. 2. Degajarea sub formă de bule a gazelor dizolvate în lichide. 3. Perlare. [Cf. fr. perler].

POLIMER s.m. 1. Substanță ale cărei molecule sunt constituite din reunirea mai multor molecule ale unui compus cu caracter nesaturat. 2. (Biol.; despre organe sau organisme) Constituit din mai multe elemente distincte. [< fr. polymère, cf. gr. polys – numeros, meros – parte].

WEISMANNISM s.n. Teorie în biologie care postulează separarea organismului în două părți distincte; germenul, substanța ereditară, localizată în celulele sexuale, și soma, corpul, inert din punct de vedere genetic, afirmînd independența absolută a germenului față de soma. [Pron. vais-. / < engl. weismannism, cf. August Weissmann – biolog german].

ATENȚIE s.f. 1. Proces psihic complex care contribuie la perceperea distinctă numai a anumitor impresii din mai multe impresii simultane, prin orientarea și concentrarea conștiinței într-o anumită direcție. 2. Interes, preocupare, grijă. ◊ În atenția cuiva = reclamînd luarea-aminte specială a cuiva. 3. (La pl.) Atitudine binevoitoare; solicitudine, amabilitate. ◊ A da atenție (cuiva) = a fi amabil, curtenitor (cu cineva). ♦ (Concr.) Dar, cadou. [Var. atențiune s.f. / cf. fr. attention, it. attenzione, lat. attentio].

CLARITATE s.f. 1. Însușirea a ceea ce este clar; limpezime, limpeziciune, puritate. ♦ Calitate a sunetului sau a vocii de a răsuna distinct și precis. 2. Limpezime în gîndire, în vorbire, în expunerea ideilor; expunere pe înțeles. ◊ Cu claritate = cu precizie; clar, limpede. [Cf. lat. claritas].

agă (-ale), s. n. – 1. Ofițer superior în armata turcă. – 2. Nobil de rang secundar, ofițer superior; este atestat în Munt. începînd de la 1620, în locul celui care înainte se numea căpitan de vînători. Era conducătorul militar al poliției, inspector al piețelor urbane și, după răscoala din 1655, conducătorul militar al infanteriei; avea închisoare proprie și tribunal la el acasă. Regulamentul Organic i-a acordat gradul de colonel. – Mr. aga. Tc. aga (Roesler 587, Șeineanu, II, 10; Lokotsch 28); cf. ngr. ἀγά, alb., bg. agá. Este un hibrid gramatical. La început, sing. său a fost aga, formă care explică pl. agale. Mai tîrziu sing. a fost asimilat cu tipul tată; astfel că astăzi sing. este m., în ciuda formei, iar pl. este f., în ciuda sensului. DAR tratează drept cuvinte distincte aga (pl. aghii, a cărui formă este falsă) și agă. Der. agesc, adj. (polițienesc); agie, s. f. (poliție; birou al unui agă); agoaie, s. f. (soție de agă); agiesc, adj. (polițienesc); Agachi, s. m. (aga), dim. de la ngr. ἀγάϰι, și considerat greșit nume propriu (Șeineanu, II, 11; Bogaci).

CROMATOPSIE s.f. (Med.) Capacitate de a percepe distinct culorile. [Gen. -iei. / < fr. chromatopsie, gr. chroma – culoare, opsis – vedere].

DIMORFISM s.n. 1. Însușire pe care o au unele substanțe chimice sau unele minerale de a cristaliza în două forme diferite. 2. Existența la aceeași specie animală sau vegetală a două forme specifice distincte. [< fr. dimorphisme, cf. gr. dis – dublu, morphe – formă].

DISCRET, -Ă adj. 1. Care poate păstra un secret, o taină. ♦ Rezervat, reținut (în purtări, în vorbe). ♦ (Mat.; despre mărimi) Format din unități distincte (în opoziție cu cele continue); (fil.) discontinuu. 2. (Fig.) Greu, puțin perceptibil. // adv. Fără să atragă atenția. [< fr. discret, it. discreto, cf. lat. discretus – separat].

DISTINCT, -Ă adj. 1. Separat, deosebit, diferit de altceva. 2. Clar, deslușit. [< fr. distinct, cf. lat. distinctus].

ETAJ s.n. 1. Fiecare dintre părțile unei clădiri care se găsesc între planșeurile de deasupra parterului; cat. 2. Nume dat unor lucruri, unor obiecte dispuse unul peste altul. ♦ (Spec.) a) Fiecare dintre etapele rezultate din împărțirea variației de viteză sau de presiune a fluidului într-o mașină termică; b) partea unei mașini termice în care se produce această variație; c) partea unui amplificator electric unde are loc una dintre amplificările pe care acesta le realizează; d) (poligr.) subdiviziunea orizontală a capului unei tabele. 3. Succesiune de terenuri care corespunde în timp unei vîrste geologice. 4. Etaj de vegetație = element structural al unui arboret constînd din totalitatea arborilor ale căror coroane se situează la o anumită înălțime, formînd un strat distinct. [< fr. étage].

INDIVID, -Ă s.m. și f. 1. Persoană considerată ca unitate distinctă față de alte persoane; ins. ♦ (Peior.) Om necunoscut, suspect; om demn de dispreț. 2. Ființă vie considerată ca unitate deosebită a speței căreia îi aparține. [< fr. individu, cf. lat. individuus – indivizibil].

OFTALMOMETRU s.n. 1. Instrument optic pentru determinarea cantitativă a defectului de astigmatism. 2. Instrument optic pentru determinarea distanței vizibilității distincte a ochiului. [< fr. ophtalmomètre].

PANTUM s.n. Poezie lirică cu formă fixă, în care al doilea și al patrulea vers dintr-un catren formează primul și al treilea vers din catrenul următor și care dezvoltă paralel două serii de imagini, două teme distincte și contrastante. [Pl. -muri, -me. / < fr. pantoum < cuv. malaiez].

chilin (chilină), adj. – (Înv.) Separat, distinct, diferit. Mag. külön (Cihac, II, 489). – Der. deschilini, vb. (a separa, a distinge).

cinste s. f. – 1. Onoare, probitate, integritate. – 2. Onoare, prestigiu. – 3. Onoare, cumințenie, castitate, neprihănire. – 4. Onoare, demnitate, distincție. – 5. Onoare, considerație, respect, stimă. – 6. Dar, cadou, plocon. – 7. Invitație, poftire la băutură sau mîncare. – 8. Funcție, slujbă, demnitate. – 9. (Pl.) Dar propter nuptias oferit de rudele miresii. Sl. čĭstĭ „venerație” (Miklosich, Slaw. Elem., 53; Cihac, II, 52); čistiti „respectat.” N pare să se fi introdus din epoca sl., prin contaminare cu čęstĭ „parte, soartă” (DAR). Der. cinsteș, adj. (onest, drept; demn; impunător, mîndru); cinstaș, s. m. (persoană care oferă un dar miresei); cinsteț (var. cinstelnic), adj. (cinstit; distins), de la vreun nume de plantă sl., ca rut. čistec, pol. czysciec, sb. čistac, cf. Berneker 158 și DAR; cinsti, vb. (a onora, a respecta; a venera; a adora; a ține, a păstra, a respecta; a onora, a acorda distincții, a distinge, a recompensa; a face cadou, a dărui; a invita, a pofti, a oferi mîncare sau băutură; a închina paharul), din sl. čistiti, cu evoluție semantică paralelă lui cinste; cinstit, adj., (respectabil, distins, venerabil, demn; onest, drept, corect; înv., nobil; f. curată, castă, pură, inocentă, neprihănită; fam., cherchelit, afumat); cinstitor, adj. (politicos, amabil; care cinstește); necinste, s. f. (dezonoare, rușine, terfelire, lipsă de onestitate); necinsti, vb. (a dezonora, a păta; a profana; a dezonora, a viola, a forța, a silui), necinstit, adj. (dezonorat; incorect; profanat; f. violată; siluită); necinstitor, adj. (lipsit de respect; siluitor); descinsti, vb. (rar, a dezonora, ca silui).

ciuguli (-lesc, -it), vb. – 1. Despre păsări, a ciupi de ici colo cu ciocul mîncare. – 2. A paște, a rupe iarba, a mînca lujeri. – 3. A mînca pe apucate, a mînca dintr-un aliment cîte puțin, luînd de ici și de colo. – 4. A spicui, a culege de ici și de colo. – 5. (Refl.) A se mîngîia. – Var. ciogoli, ciumeli, ciumuli. Creație expresivă (Graur, BL, IV, 91), pentru a cărei consonanță cf. ciocăni, giugiuli, ciufuli, jumuli, etc. Este posibil să existe o legătură cu cioc „plisc” (Cihac, II, 53; Tiktin), dar această ipoteză nu pare necesară. Este puțin probabilă der. din mag. csokolni „a săruta” (Scriban, Arhiva, 1912), sau din mag. csögölni „a curăța de coajă” (DAR). Sensul 5 indică o confuzie cu giugiuli. – DAR consideră ciumeli ca fiind cuvînt distinct, dar nu este posibil să separăm pe ciuguli de ciumuli. Cf. cimili.

distinge (disting, distins), vb. – A distinge. – Var. (înv.) destinge. Lat. distinguere (sec. XIX). Var. apare din sec. XVII (Dosoftei); este greu de stabilit dacă este vorba de un cuvînt tradițional, sau de un latinism (Tiktin). – Der. distinct, adj.; distincți(un)e, s. f.; distinctiv, adj.; indistinct, adj.

ALOMORF s. n. 1. fiecare dintre formele distincte ale aceleiași substanțe. 2. variantă a unui morfem în funcție de context. (< fr. allomorphe)

ALOPATRIC, -Ă adj. (despre specii, populații) cu areal distinct. (< fr. allopatrique)

ANDROGINIE s. f. 1. prezența caracterelor sexuale secundare feminine la un individ de sex masculin. 2. caracterul plantelor monoice care prezintă atât flori mascule cât și femele distincte; bisexualitate. (< fr. androgynie)

ATENȚIE I. s. f. 1. perceperea distinctă numai a anumitor impresii din mai multe simultane, prin orientarea și concentrarea conștiinței într-o anumită direcție. 2. interes, preocupare, grijă. 3. (pl.) atitudine binevoitoare; solicitudine, amabilitate. ♦ a da ~ (cuiva) = a fi amabil, curtenitor. ◊ dar, cadou oferit cuiva în schimbul unor mici servicii. II. interj. fii atent! bagă de seamă! (< fr. attention, lat. attentio)

CARACTER s. n. 1. ansamblu de trăsături psihico-morale distincte, relativ stabile, definitorii pentru om. ♦ dans de ~ = dans prin ale cărui figuri se exprimă acțiuni sau sentimente; comedie de ~ = comedie a cărei intrigă izvorăște din conflictul creat între caracterele personajelor. 2. personalitate morală caracterizată prin voință fermă, corectitudine și consecvență, integritate etc. 3. individualitate cu trăsături psihice complexe, într-o operă literară. 4. particularitate de structură, formă, substanță sau funcție a unui organism. ◊ caracteristică a unui lucru, fenomen. 5. element al unui alfabet; literă, semn grafic de același corp și aceeași familie. ◊ (inform.) literă, cifră, semn particular. 6. (mat.) numărul de elemente care ocupă după o permutare același loc ca și înainte de aceasta. (< fr. caractère, lat. character, gr. kharakter)

CLAMIDEU, -EE adj. (bot.; despre un organ) învelit într-o membrană distinctă. (< fr. chlamydée)

CLAR, -Ă adj. 1. (și adv.) limpede, deslușit, curat. ◊ transparent; (despre aer, cer) senin, luminos. 2. (despre sunete, voci) care răsună distinct. 3. lămurit, evident. (< lat. clarus, fr. clair)

CLARITATE s. f. 1. însușirea a ceea ce este clar; limpezime, puritate. ◊ calitate a sunetului sau a vocii de a răsuna distinct. 2. limpezime în gândire, în vorbire; expunere pe înțeles. (< lat. claritas, fr. clarté)

CLIVAJ s. n. 1. proprietatea unor minerale sau roci de a cliva. 2. divizare a zigotului în blastomere. 3. (psih.) scindarea persoanei sau coexistența unor grupuri asociative distincte. ◊ (fig.) separare; fisură. (< fr. clivage)

COBOL s. n. limbaj de programare la calculatoarele electronice, pentru aplicații cu caracter economic, prin separarea datelor și a instrucțiunilor în secțiuni distincte. (< engl., fr. cobol)

CROMATOPSIE s. f. capacitate de a percepe distinct culorile. (< fr. chromatopsie)

CULTUROLOGIE s. f. ramură a antropologiei care studiază cultura (instituții, tehnologii, ideologii) ca o ordine distinctă de fenomene, organizată pe principiile propriilor sale legi; știință generală despre cultură și civilizație. (< engl. culturology)

DILOGIE s. f. 1. sens dublu, echivoc. 2. operă dramatică cu două acțiuni distincte. (< fr. dilogie)

DIMER, -Ă I. adj. (despre flori, ovar etc.) din două elemente distincte. II. s. m. compus chimic din două molecule de monomer. (< fr. dimère)

DIMORFISM s. n. 1. însușire a unor substanțe sau minerale de a cristaliza în două forme diferite. 2. (biol.) prezența în aceeași specie a unor caractere distincte, proprii celor două sexe. (< fr. dimorphisme)

DIPROZOP s. m. grup de monștri dubli caracterizați printr-un singur trunchi cu două capete fuzionate și două fețe (distincte). (< fr. diprosope)

DISCRET, -Ă I. adj. 1. care știe să păstreze un secret, o taină. ◊ rezervat, reținut (în purtări, în vorbe). 2. (mat., fil.) format din elemente distincte; care variază în salturi; discontinuu. 3. (fiz.; despre semnale) a cărui mărime este reprezentată printr-un număr finit de valori. 4. (fig.) greu, puțin perceptibil. II. adv. fără să atragă atenția. (< fr. discret, lat. discretus)

DISCRIMINANT, -Ă I. adj. care separă, face deosebire. II. s. m. (mat.) expresie formată din coeficienții unei ecuații de gradul doi care servește a discuta natura rădăcinilor distincte ale ecuației; realizant. (< fr. discriminant)

DISTINCT, -Ă adj. 1. deosebit, diferit de altceva. 2. (fig.) clar, deslușit, evident. (< fr. distinct, lat. distinctus)

DUALISM s. n. 1. dualitate (1). 2. concepție filozofică potrivit căreia la baza existenței stau două principii opuse și ireductibile: materia și spiritul, corpul și sufletul, binele și răul etc. ◊ (psih.) teorie potrivit căreia între fizic și psihic nu există raporturi de interdependență, cu o natură și funcții distincte. (< fr. dualisme)

EMINESCIANISM s. n. moment distinct al istoriei literare, marcat de Mihai Eminescu, expresie a geniului poporului român, spirit enciclopedic, universal, care, prin originalitate, prin simțul absolut al limbii și al muzicalității poetice, a dat o maximă strălucire romantismului românesc. ◊ tendința de a prelua și cultiva teme și motive eminesciene. (< eminescian + -ism)

FORMĂ s. f. 1. înfățișare, aspect exterior; contur. 2. modul de existență, de organizare internă, interacțiunea și legăturile reciproce dintre elementele constitutive ale obiectului. ♦ ~ ele conștiinței sociale – ansambluri distincte de reprezentări, idei, concepții determinate social și istoric, care alcătuiesc conștiința socială; ~ logică = structură mintală în conformitate cu principiile gândirii și având drept funcție organizarea conținutului acesteia. ♦ stabilirea de maximă capacitate de efort a organismului, prin antrenament; condiție fizică bună; a fi în ~ = a fi capabil de randament maxim. 3. totalitatea mijloacelor prin care se exprimă conținutul unei opere de artă. 4. fel, chip, mod. ♦ mod de organizare, de conducere politică, socială etc. 5. dispoziție legală de procedură. ♦ viciu de ~ = nerespectare a unei dispoziții de procedură care atrage anularea unui act sau a unei hotărâri judecătorești. 6. aspect pe care îl ia un cuvânt pentru a îndeplini o funcție gramaticală. 7. stare de agregare a corpurilor. 8. tipar, calapod, model. ♦ (poligr.) cutie de oțel în care se toarnă literele; zaț al unei pagini. 9. ~ de relief = neregularitate a suprafeței Pământului, rezultat al interacțiunii agenților geografici interni și externi; (mat.) fiecare dintre expresiile analitice sub care poate fi pusă aceeași relație. (< fr. forme, lat. forma)

HETEROSPOR I. adj. (despre plante) cu tipuri distincte de spori, masculi și femele. II. s. m. spor cu energide mascule și femele. (< fr. hétérospore)

HIMERĂ s. f. 1. (mit.) monstru cu corp jumătate de leu și jumătate de capră, cu aripi și cap de pasăre de pradă și cu coadă de balaur. 2. motiv decorativ reprezentând un asemenea monstru. 3. (biol.) organism rezultat prin amestecarea celulelor a doi sau mai mulți zigoți distincți. ◊ ramură a unei plante care prezintă doi indivizi de constituții diferite. 4. închipuire, fantezie irealizabilă; iluzie. 5. pește holocefal cu corpul alungit și turtit lateral, lipsit de solzi, cu gura ventrală, cu dinți puțini, în formă de plăci, din afundul oceanelor. (< fr. chimère, lat. chimaera, gr. khimaira)

LOGICIAL s. n. sistem informatic generalizat de prelucrare, stocare și regăsire a informației, format dintr-un număr de fișiere de calculatoare conectate, distincte logic. (< fr. logicial)

MALACOSTRACEE s. f. pl. subclasă de crustacee superioare cu capul lipit de torace și abdomenul distinct. (< fr. malacostracés)

MARGINALITATE s. f. caracter marginal. ◊ situație a cuiva aflat la frontiera a două grupe umane distincte. (< marginal + -itate)

MARGINAT, -Ă adj. (biol., despre un organ) cu o margine proeminentă, distinctă. (< lat. marginatus, fr. marginé)

MASĂ s. f. 1. cantitate de materie a unui corp, considerată ca o mărime caracteristică în raport cu volumul. ♦ ~ verde = furaj; ~ critică = masa minimă a unui material radioactiv în care poate apărea o reacție de fisiune nucleară în lanț. 2. îngrămădire de elemente care formează împreună un singur corp; corp solid, compact; bloc. ♦ ~ de aer = porțiune imensă, omogenă, a troposferei, cu proprietăți distincte. 3. corp metalic masiv la care se leagă punctele unei rețele, ale unei mașini sau ale unui aparat electric, pentru evitarea supratensiunilor. 4. (fam.) cantitate mare. ♦ ~a vocabularului = partea cea mai mare a vocabularului, supusă schimbărilor. 5. mulțime compactă de oameni. ♦ ~e populare = totalitatea claselor și categoriilor sociale dintr-o anumită etapă istorică, ale căror interese fundamentale concordă cu cerințele și sensul acțiunii legilor obiective ale dezvoltării societății. 6. ~ continentală = continent. (< fr. masse, germ. Masse)

MIMANT, -Ă I. adj., s. m. (cel) care mimează. II. s. m. (teatru) figurant. III. adj. (despre genotipuri) cu manifestări fenotipice similare; (despre fenotipuri) condiționat de genotipuri distincte. (< mima + -ant)

NEOIMPRESIONISM s. n. direcție modernistă în pictură care, recurgând la culorile complementare, aplică procedeul contrastului simultan în vederea obținerii unei forme distincte. (< fr. néo-impresionnisme)

OFTALMOMETRU s. n. 1. instrument folosit în oftalmometrie. 2. instrument pentru determinarea vederii distincte a ochiului. (< fr. ophtalmomètre)

ONORIFIC, -Ă adj. 1. (despre titluri, distincții, funcții etc.) care aduce onoruri, fără a trage un avantaj, profit material. ◊ care îndeplinește o funcție fără a fi retribuit. 2. căruia i s-a acordat un titlu în semn de respect, de considerație. (< fr. honorifique, lat. honorificus)

OPODIDIM s. m. monstru cu o cutie craniană unică, dar cu două fețe distincte. (< fr. opodidyme)

PANTUM s. n. poezie lirică în formă fixă, în care al doilea și al patrulea vers dintr-un catren formează primul și al treilea vers din catrenul următor și care dezvoltă paralel două serii de imagini, două teme distincte și contrastante. (< fr. pantoum)

PERLAJ s. n. 1. execuție perfectă a unei bucăți muzicale, cântând în mod clar și distinct fiecare notă. 2. degajarea sub formă de bule a gazelor dizolvate în lichide. 3. aglomerare a cernelii sub formă de mici particule pe suprafața unei tipărituri; perlare. (după fr. perler)

PERMUTARE s. f. 1. acțiunea de a permuta. 2. (mat.; lingv.; pl.) operație prin care se schimbă între ele locurile a două sau mai multe elemente; grupe distincte de obiecte astfel formate; permutație. 3. reluare a unui fragment muzical pe un alt sunet. (< permuta)

SCENĂ s. f. 1. parte mai ridicată a unei săli de teatru, unde joacă actorii. 2. teatru; arta dramatică. ♦ a părăsi ~a = a) a se retrage din teatru; b) a se retrage dintr-o activitate; a pune în ~ = a organiza felul în care se va reprezenta o piesă de teatru. ◊ decorurile pentru a reprezenta locul unde se petrece acțiunea unei piese sau a unui film. 3. subdiviziune a unui act dintr-o operă dramatică, marcată prin intrarea sau ieșirea unui personaj; succesiune de cadre dintr-un film care înfățișează o acțiune distinctă. ◊ scurtă etapă în desfășurarea unei opere literare în care se consumă o singură întâmplare, într-un cadru neschimbat. 4. loc unde se petrece o acțiune, o activitate. 5. acțiune, fapt, eveniment care poate impresiona pe cineva. 6. ceartă, ieșire violentă, scandal. ♦ a-i face cuiva ~ (sau ĕ) = a aduce cuiva reproșuri cu vorbe violente, amenințări, plâns. (< fr. scène, it. scena, lat. scaena)

SEGREGARE s. f. 1. izolare a minereurilor din masa rocilor și cristalizarea lor în filoane deosebite. 2. separare neomogenă a componenților unui aliaj în timpul solidificării. 3. (biol.) separare a perechilor în gene alele omoloage ale unui organism heterozigot, în meioză, când apar indivizi cu caractere distincte. ♦ separare a eredității materne de cea paternă în a doua generație hibridă. ♦ segregație. (< segrega)

SINTALITATE s. f. totalitatea particularităților esențiale care conferă unui grup social identitate distinctă. (< fr. syntalité, engl. syntality)

WEISMANNISM VAIS-/ s. n. teorie în biologie care postulează separarea organismului în două părți distincte: germenul, substanța ereditară, localizată în celulele sexuale, și soma, corpul, inert din punct de vedere genetic, afirmând independența absolută a germenului față de soma. (< engl. weismannism)

șa (șei), s. f. – 1. Piesă de harnașament. – 2. Curmătură. – 3. Os din spinarea găinii. – 4. (Pl.) Parte a spinării din regiunea lombară. – Var. șea. – Mr., megl. șauă, șao, pl. șali. Lat. sĕlla (Pușcariu 1490; REW 7795), cf. it., prov., cat. sella, fr. selle, sp. silla. Pl. poate fi și șele, pentru primele trei sensuri; pentru al patrulea, se folosește numai șale. Der. șelar, s. m. (persoană care face și vinde șei), cu suf. -ar (după REW 7796, din lat. sĕllārius); șelărie, s. f. (loc unde se fac și se vînd șei); șeuaș (var. șăuaș), s. m. (cal înșeuat); înșeua, vb. (a pune șaua pe cal); înșela, vb. (a înșeua; a amăgi; a trăda, a fi infidel; refl., a greși); înșelătură, s. f. (amăgire, trișare); înșelășag, s. n. (Mold., amăgire); înșelăciune, s. f. (amăgire, fraudă); îmșelător (var. înșelăcios), adj. (care înșală, amăgitor). Mulți cercetători fac două cuvinte distincte din înșela „a înșeua” și înșela „a amăgi” și-l derivă pe ultimul din sl. mŭšelŭ „cîștig” (Miklosich, Slaw. Elem., 31; Cihac, II, 148; Weigand, Jb., XIII, 110; Pușcariu, Dacor., VI, 327-32; DAR); cf. v. bg. mšel „amăgire”; dar trecerea semantică pare explicabilă, căci în rom. numeroși termeni exprimă ideea de „a înșela” prin cea de „a-și pune ceva nepotrivit”, cf. potcovi, încălța, pune ipingeaua, papugiu, potlogar etc. (mai multe ex. la Spitzer, Mitt. Wien, 139; Skok, Archiv. sl. Phil., XXXVII, 83; Spitzer, Dacor., III, 651), și la fel sb. nasamariti, cu cele două sensuri (Rosetti, III, 99).

săpun (săpunuri), s. n. – Produs obținut prin saponificarea acizilor grași sau a grăsimilor. – Var. Mold., Banat săpon. Mr. săpune, megl. săpun, istr. sapun. Lat. sapōnem, direct (Pușcariu 1515; REW 7589), sau prin sl. sapunŭ (Densusianu, Rom., XXXIII, 235), ngr. σαποῦνι (Candrea) sau it. sapone (Tiktin). Der. directă este probabilă, judecînd observațiile, nu întru totul sigure, ale lui Tiktin și Graur, BL, V, 112; natural că prezența cuvîntului în toate idiomurile îngreunează diferențierea proveniențelor distincte (istr. este totuși din sb., cr., slov. sapun; var. reprezintă mag. szoppan, cf. Gáldi, Dict., 160). Domaschke 127 soluționa dificultățile afirmînd că este vorba de un cuvînt „balcanic”. Originea rom. a bg. sapun (Capidan, Raporturile, 211) nu pare evidentă. Der. săpunar, s. m. (producător și vînzător de săpun); săpunărie, s. f. (fabrică sau atelier de săpun); săpunărit, s. n. (impozit pe fabricile și pe comerțul cu săpun la începuturile sec. XIX); săpuni, vb. (a da cu săpun); săpuneală, s. f. (săpunire, clăbuc; dojană, ceartă); săpunel (var. săpunariță), s. n. (ciulin, văcăriță, Saponaria officinalis); săpunel, s. n. (supozitor); săpunit, s. n. (săpunire); săpunos, adj. (păstos, care are consistența săpunului); săpungiu, s. m. (înv., săpunar). – Der. neol. saponifica, vb., din fr. saponifier.

țip (-puri), s. n. – (Trans.) Sursă, izvor. – Var. țîp. Creație expresivă, cf. șop, șipot. – Der. țipă (var. Trans. țîpă), s. f. (fluier, țignal; trișcă), nu pare să fie în legătură cu alb. tsipë „piele”, ngr. τσίπα „caimac” (Drăganu, Dacor., VII, 138); țipa, vb. (a striga; a arunca, a azvîrli, a împrăștia), megl. țop, țăpări; țipăt, s. n. (strigăt); țipătură, s. f. (strigăt; acțiunea de a arunca; boală rezultată din vrăjitorie în care se aruncă un obiect în fața celui fermecat), cf. întîlnitură, întunchinătură, turnătură; țipoti, vb. (Trans., a răcni, a zbiera). – Cf. țop. Țipa „a zbiera” se consideră adesea drept cuvînt distinct de la țipa „a arunca”. Totuși, trebuie să fie un singur cuvînt, care se explică prin varietatea utilizărilor expresive, cf. dudui, tuna, tuli. Al doilea sens este actualmente propriu Trans. dar e posibil să nu fi fost mereu așa, deoarece îl întîlnim la Eliade: țipă-l peste gard. A fost, credem, explicat insuficient, prin intermediul sl. piti „a țipa” (Cihac, II, 434); din sl. tŭpŭtŭ › țipăt (Miklosich, Slaw. Elem., 50); sau din lat. *tinnĭpāre (Pascu, I, 64). Apropierea de rom. de sursa expresivă țip a fost făcută prima dată de Drăganu, Dacor., VII, 138 și de Scriban. Țipar, s. m. (pește, Cobitis fossilis, Anguila vulgaris) trebuie să aparțină aceleiași familii expresive; probabil trebuie să se pornească de la ideea de „a fierbe” sau „a se mișca” (după Cihac, II, 535, din mag. csik; legătura cu ngr. τσιποῦρα „doradă” nu este sigură). Același înțeles pare că se poate găsi pe baza lui țipenie, s. f. (ființă, suflet), care se folosește numai în expresia nici țipenie „nici o suflare” sau „nici o mișcare” (după Tiktin, Pascu, I, 64 și Candrea, ar însemna „nimeni care să strige”).

ANALÍZĂ (< fr., lat. m.) s. f. 1. Descompunere reală sau mintală a unui obiect, fenomen sau a relațiilor dintre obiecte, fenomene etc., în părțile lor componente, în scopul cunoașterii; examinare amănunțită, parte cu parte, a unei probleme, a unui obiect de studiu. V. sinteză. ♦ A. psihologică = modalitate de investigare prin diverse procedee (descriere, introspecție, monolog interior etc.) a conștiinței, a trăirilor sufletești, a raporturilor omului cu mediul. (SOCIOL.) A. funcțională = metodă de cercetare punînd accentul pe evidențierea articulațiilor reciproce ale elementelor și pe descrierea traiectoriei ce caracterizează dinamica de ansamblu a obiectului considerat. A. sistemică = metodă dezvoltată în cadrul teoriei generale a sistemelor. A. de conținut = ansamblu de tehnici aplicate comunicărilor orale sau scrise ale indivizilor, în vederea interpretării lor științifice. A. critică = procedeu de studiu al lucrărilor literare, prin punerea în lumină a elementelor constitutive; analiză de text. A. chimică = procedeu pentru stabilirea compoziției chimice (calitative sau cantitative) a substanțelor cu ajutorul unor reacții chimice specifice sau pe baza proprietăților fizico-chimice specifice. A. conformațională = domeniu al stereochimiei care studiază proprietățile fizice și chimice ale conformerilor, stabilind conformația privilegiată. A. biochimică = procedeu de cercetare care pune în evidență o substanță chimică aflată într-un lichid organic; este folosită curent în clinică pentru decelarea unor tulburări ale metabolismului. A. biologică = operație prin care se determină acțiunea fungicidă sau insecticidă a produselor chimice destinate combaterii bolilor sau dăunătorilor. A. economică = cercetare obiectivă (cantitativă sau calitativă) bazată pe descompunerea în elementele componente ale proceselor și fenomenelor economice, a factorilor de influență în scopul cunoașterii științifice a întregii activități economice. A. contabilă = stabilirea pe bază de documente, în mod distinct pentru fiecare operațiune economică, a conturilor corespondente și a părților acestora (debit sau credit) în care urmează să se înregistreze concomitent aceleași sume; stabilirea corelației dintre pozițiile (posturile) de bilanț. A. marginală = cercetare bazată pe folosirea multiplicatorilor, a metodelor calculului diferențial și integral în studierea fenomenelor economice. 2. A. statistică = stabilirea și explicarea legăturilor și legităților în dezvoltarea fenomenelor de masă, pe bază de date obținute prin observare și prelucrare statistică. 3. (TELEC.) Analiza imaginii = descompunerea unei imagini în elemente simple, susceptibile de a fi transformate în semnale electrice transmisibile individual; este utilizată în televiziune, telefotografie etc. 4. A. matematică = ramură a matematicii care studiază funcțiile, limitele și aplicațiile lor (ex. derivatele, diferențialele, integralele etc.), precum și relațiile în care intervin acestea. Bazele a.m. au fost puse de Newton și Leibniz prin introducerea calculului diferențial și integral. Dezvoltări ulterioare se datorează Euler, Cauchy, Riemann, Cantor etc. A. numerică = ramură a matematicii care studiază rezolvarea numerică a problemelor și evaluarea erorilor ce pot să apară în soluțiile bazate pe metode de calcul aproximativ. A. funcțională = ramură a matematicii care se ocupă cu studiul spațiilor vectoriale, topologice și al funcțiilor definite pe aceste spații. Contribuții în a.f. au adus V. Voltera, D. Hilbert și St. Banach. A. combinatorie (combinatorială) = capitol al algebrei care studiază aranjamentele, combinările și problemele în care este necesară numărarea diverselor posibilități de ordonare a unor elemente, după reguli date. A. factorială v. factorial. 5. (FIZ.) Determinare a gradului și a planului de polarizare a luminii. ♦ A. armonică = descompunere a unei mărimi periodice nesinusoidale într-o sumă de armonice. A. spectrală v. spectral. 6. (INFORM.) A. informației = atribuirea de indicatori pentru fiecare element memorat care să reflecte informația stocată. 7. A. granulometrică v. granulometrie.

BALCANI sau STARA PLANINA, lanț muntos în Bulgaria, între Timok (la V) și Marea Neagră (la E). Lungime: 555 km. lățime: 20-50 km. Geologic și geografic, B. se împart transversal în trei sectoare distincte: B. Vestici, alcătuiți din roci cristaline și eruptive vechi, calcare mezozoice și fliș; culmi cu versanți abrupți; trecători înalte; alt. max.: 2.168 m (vf. Midjar); B. Centrali, formați din șisturi cristaline și granite; trecători puține și înalte (Šipka, 1.330); alt. max.: 2.376 m. (vf. Botev); B. Estici, cu alt. între 300 m (în E) și 1.000 m (în V), care împreună cu Sredna Gora (M-ții Antibalcani), la S închid depr. tectonice Sofia și Tundja superioară. Turism montan. Parcuri naționale.

BIOGLÍFE (< gr. bios „viață” + glyphein „a grava”) s. f. pl. Structuri de bioturbație superficiale realizate de organismele animale bentonice (anelide, moluște, crustacee, trilobiți etc.) în timpul activității lor biotice. Se disting urme de pași, de tîrîre, de hrănire și de îngropare ce redau aspecte distincte ale morfologiei ventrale a organismului. B. sînt caracteristice depozitelor sedimentare de apă puțin adîncă (lacustre, litorale).

BOTOȘANI 1. Municipiu în NE României, în C. Jijiei, reșed. jud. cu același nume; 126.739 loc. (1991). Constr. și reparații de mașini agricole, de utilaje și piese de schimb pentru ind. ușoară, de aparataj electrotehnic; articole de cauciuc; izolatori electrici; șuruburi; mat. de constr. (prefabricate din beton, cărămidă); mobilă; produse textile (filatură și țesătorie de bumbac, conf., fire de melană) și alim. (unt, brînzeturi, preparate din carne, lapte praf, uleiuri vegetale, panificație); ind. poligrafică. Teatru dramatic și de păpuși, filarmonică. Biserica Sf. Nicolae-Popăuți, ctitorie a lui Ștefan cel Mare (1496), bisericile Sf. Gheorghe (1551), Uspenia (1552), ctitoriile doamnei Elena Rareș; biserică armenească (sec. 16, cu transformări în sec. 18 și 19). Veche așezare, cu o locuire neîntreruptă începînd din paleolitic; menționat documentar la 1439, dar cu o existență anterioară ca apanaj al soției domnului și sediu al unui vornic; important centru comercial; școală domnească și grecească (sec. 18). Considerat în sec. 16 „cel mai mare și mai vechi iarmaroc al Moldovei”. Declarat municipiu în 1968. 2. Jud. în extremitatea nord-estică a României, între rîurile Siret (la V) și Prut (la E); 4.956 km²; (2,09% din supr. țării); 470.011 loc. (1991), din care 38,1% în mediul urban; densitate: 92,9 loc./km². Reșed.: municipiul Botoșani. Orașe: Darabani, Dorohoi, Săveni. Comune: 68. Relieful, cu aspect predominant deluros, cuprinde două unități distincte: Pod. Sucevei, în V și SV, reprezentat printr-o succesiune de dealuri (Bour, 339 m, Masca, 426 m, Dealul Mare-Tudora, 587 m, Holm 556 m ș.a.) despărțite de cîteva zone mai coborîte, numite șei (Șaua Dersca, 260 m, Lozna, 300 m, Bucecea, 260 m, Hrișcani, 280 m, Vorona, 260 m ș.a.) și C. Jijiei (parte componentă a C. Moldovei) la E, formată din coline joase, cu aspect de platouri, de 200-250 m alt., separate de văi largi, adîncite. Climă temperat-continentală, supusă înfluențelor maselor de aer continentale din E, care imprimă climatului un caracter continental excesiv. Temp. medie anuală variază între 8,3°C în V jud. și 9,2°C în E, cu amplitudini termice mari între vară și îarnă. Precipitațiile atmosferice însumează, în medie, 500-600 mm anual, ploile avînd caracter torențial. Vînturi predominante dinspre N și E. Rețeaua hidrografică aparține în pr. bazinelor superioare ape rîurilor Siret și Prut care colectează celelalte rîuri mai mici ce drenează terit. jud. B., printre care Molnița, Bahna, Vorona (afl. pe stg. Prutului). Datorită variațiilor mari de debit, pe majoritatea rîurilor au fost create peste 150 iazuri folosite pentru piscicultură, irigații, alimentări cu apă și regularizarea cursurilor (iazurile Dracșani, Hănești, Negreni ș.a.). Cel mai important lac de pe terit. jud. B. este lacul de acumulare Stînca-Costești de pe Prut (140 km²). Resurse naturale: nisipuri cuarțoase (Miorcani, Hudești), de o mare puritate, folosite pentru fabricarea sticlei optice și a cristalurilor, gips (Păltiniș, Crasnaleuca), gresii (Ibănești, Coșula, Tudora, Hudești), calcare (Coșula, Vorona, Ripiceni, Ștefănești, Dealul Holm), argile (Bucecea, Dorohoi, Leorda, Mihăileni), tufuri andezice (Hudești), turbă (Dersca), pietrișuri, balast. Economia. În 1989, structura producției globale industriale a jud. B. evidenția trei ramuri cu ponderi mari: ind. textilă și conf. (34,4%) cu centre la Botoșani, Dorohoi, Săveni, ind. constr. de mașini și prelucr. metalelor (24%), producătoare de mașini agricole, utilaje și piese de schimb pentru ind. ușoară, aparataj electrotehnic, mijloace de automatizare, șuruburi (Botoșani, Dorohoi) și ind. alim. (zahăr, brînzeturi, lapte praf, produse din carne etc.) la Botoșani, Dorohoi, Darabani, Săveni, Bucecea. În 1989, agricultura dispunea de 291.038 ha terenuri arabile. 87.919 ha pășuni și fînețe naturale, livezi și vii. În același an, supr. arabile erau ocupate de culturi de porumb (92.822 ha), grîu și secară (81.093 ha), plante de nutreț (29.792 ha), plante uleioase, floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, cartofi, leguminoase pentru boabe etc. Sectorul pomicol se remarcă prin producții mari de prune, mere, pere, cireșe, vișine, nuci (Șendriceni, Vorona, Cristești, Frumușica). Viticultura se dezvoltă în jurul localit. Trușești, Ștefănești, Todireni, Călărași. În 1990, sectorul zootehnic cuprindea 588,1 mii capete ovine (în special din rasele karakul și țigaie, jud. B. fiind printre primele producătoare de blănițe de astrahan), 216 mii capete bovine (predominant din rasele Simmenthal și Bălțata românească), 179,1 capete porcine, 10,7 mii capete cabaline; avicultură și apicultură. Căi de comunicație (1990): rețeaua feroviară însumează 142 km, iar cea a drumurilor publice 1.824 km, din care 338 km modernizate. Unități de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): 383 școli generale, 18 licee, un teatru dramatic, unul de păpuși și o orchestră simfonică (la Botoșani), 446 biblioteci, 153 cinematografe, muzee, case memoriale etc. Turism. Principalele obiective turistice: cetatea dacică de la Stîncești, schiturile Cozancea (cu biserică de piatră din 1756), Balș (1430), mănăstirile Vorona (1600), Gorovei (1742), Agafton (1740) ș.a., bisericile Sf. Nicolae-Popăuți din Botoșani (1496) și Sf. Nicolae din Dorohoi (1495) – ctitorii ale lui Ștefan cel Mare, bisericile de lemn din Văculești (1712), Brăești (1745), Cristești (1766) ș.a. Muzeul răscoalei țărănești din 1907 de la Flămînzi etc. Case memoriale: „Mihai Eminescu” (Ipotești), „George Enescu” (Liveni), „Nicolae Iorga” (Botoșani), „Ștefan Luchian” (Ștefănești), „Alexandru (Păstorel) Teodoreanu” (Dorohoi), „Octav Băncilă” (Corni), „Grigore Antipa” (Botoșani), „Dimitrie Brândză” (Bivolu) etc. Indicativ auto: BT.

ALICI², pers. 3 alicește, vb. IV. Refl. (Rar) A se vedea, a apărea mai distinct dintre alte lucruri.

BRĂILA 1. Municipiu situat în E Cîmpiei Române, port pe stg. Dunării, reșed. jud. cu același nume; 249.633 loc. (1991). Pr. centru industrial: energie electrică (termocentrala de la Chiscani, 1.950 MW), metalurgie feroasă (laminate din oțeluri aliate, sîrmă, fier-beton, lanțuri, cuie etc.), constr. de mașini și utilaje pentru lucrări de constr. (excavatoare pe pneuri și șenile, rulouri compresoare, gredere, screpere), constr. și reparații de nave fluviale (remorchere, șlepuri, cargouri de pînă la 7.500 tdw, drăgi etc.), constr. de utilaje pentru fabrici de ciment, pentru uzine de aluminiu, pentru ind. celulozei și hîrtiei, și de prelucr. a lemnului, constr. de vagoane siderurgice, de rotoare pentru turbine hidroenergetice etc. Ind. mat. de constr. (șamote, mortar refractar, prefabricate din beton, cărămidă), celulozei și hîrtiei (inclusiv pe bază de stuf), prelucr. lemnului (mobilă, chibrituri), conf., chim. (fibre artificiale, celofan, folii impermeabile), alim. Teatru dramatic și de păpuși, filarmonică, muzeu de istorie și de artă. Monumente: geamie (sec. 17), transformată în biserică ortodoxă în 1831. Numeroase edificii din sec. 19 (Cazarma Veche, Magistratura Orașului, Spitalul Vechi, hanuri cu o arhitectură specifică). Locuită neîntrerupt din neolitic, așezarea a fost menționată documentar în 1368. Pr. port al Țării Românești (sf. sec. 14); cucerit de turci (1540), împreună cu terit. din jur, a fost transformată în raia (1542), numită Ibrail, și stăpînită timp de aproape trei sec. Cetatea, construită de turci în sec. 16, a fost dărîmată în iarna 1828/1829, iar orașul și terit. din jur restituite Țării Românești prin Pacea de la Adrianopol (1829); în sec. 19, B. a devenit cel mai de seamă port al Țării Românești, îndeosebi pentru cereale. Declarat municipiu în 1968. 2. Jud. în SE României, în NE C. Române, pe cursul inf. al Dunării; 4.724 km² (1,99% din supr. țării); 403.856 loc. (1991), din care 67% în mediul urban; densitate: 82 loc./km². Reșed.: municipiul Brăila. Orașe: Făurei, Ianca, Însurăței. Comune: 39. Relieful aparține în exclusivitate părții de NE a C. Române, reprezentată prin mai multe subunități (C. Călmățuiului sau Bărăganul Central, C. Brăilei sau Bărăganul de Nord și C. Siretului inferior), în care singurele zone accidentate sînt văile rîurilor, crovurile cu cuvete lacustre. Luncile rîurilor Siret, Buzău și Călmățui constituie subunități distincte în cadrul cîmpiei, iar lunca Dunării, numită și Balta Brăilei, este cea mai mare (96.000 ha), fiind îndiguită, desecată și redată circuitului agricol. Clima este temperat-continentală, cu veri călduroase și secetoase și ierni friguroase. Temp. medie anuală este de 10,4°C, înregistrîndu-se amplitudini mari (25,2°C) între iarnă și vară. Pe terit. jud. B., la stația meteorologică Ion Sion s-a înregistrat maxima absolută a țării (44,5°C la 10 aug. 1951). Precipitațiile însumează, în medie, 400-500 mm anual. Vînturile dominante bat dinspre N și NE (crivățul și suhoveiul). Rețeaua hidrografică este constituită în pr. din cursurile inf. ale Siretului, Buzăului, Călmățuiului și Dunării. În zona cursului inf. a Siretului se remarcă un puternic fenomen de subsidență al scoarței terestre, reflectat prin convergența rîurilor, aluvionarea intensă a acestora și meandrare. Resurse naturale: zăcăminte de țiței (Ianca, Făurei, Ulmu, Bordei Verde, Bărăganul) și gaze naturale (Ulmu, Oprișenești), expl. de argile (Brăila, Făurei, Însurăței, Grădiștea) și nisipuri, izv. cu ape minerale (Însurăței). Economia: În 1989, structura prod. globale industriale, scotea în evidență ca ramură pr. ind. constr. de mașini și prelucrarea metalelor (27,7%) reprezentată prin Șantierul naval și Întreprinderea „Promex” S.A. din Brăila. Alte ramuri cu ponderi importante în prod. ind. a jud. B. sînt: ind. chimică, 14,1% (Combinatul de fibre artificiale din Chiscani); ind. energiei electrice (termocentrala Brăila-Chiscani); metalurgiei feroase (Întreprinderea „Laminorul” din Brăila produce oțeluri aliate, laminate de diferite profile, fier-beton etc.), celulozei și hîrtiei (Chiscani), prelucr. lemnului (mobilă, chibrituri la Brăila), textilă și a conf. (Brăila, Făurei, Ianca, Însurăței), mat. de constr. (ciment, prefabricate din beton la Brăila, cărămizi la Brăila, Făurei, Ianca, Însurăței), alim. (paste făinoase, biscuiți, brînzeturi, lapte praf, produse din carne, dulciuri, conserve de legume și fructe, zahăr etc.). Agricultura beneficiază de condiții pedoclimatice favorabile și de vaste lucrări de hidroameliorații (379.579 ha irigate, locul 2 după jud. Constanța). Din totalul supr. agricole a jud. B. (381.081 ha, 1989), 337.182 ha revin terenurilor arabile destinate în cea mai mare parte culturilor de plante uleioase (81.242 ha), porumb (72.548 ha), grîu și secară (69.127 ha), plante de nutreț (32.874 ha), floarea-soarelui, leguminoase pentru boabe, sfeclă de zahăr, cartofi, legume, pepeni, tutun etc. O largă dezvoltare au culturile legumicole în sere (Chiscani, Surdila-Găiseanca). Viticultura ocupă supr. restrînse în zona localit. Însurăței, Ianca, Făurei, Șuțești, Urleasca. În 1990, sectorul zootehnic dispunea de însemnate efective de animale provenite din mari complexe de creștere a porcinelor (412,4 mii capete), ovinelor (396,1 mii capete), bovinelor (153 mii capete) și păsărilor (2.404,9 mii capete). Prezența Dunării și a unor lacuri mari pe terit. jud. B. (Jirlău, Ciulnița, Lacu lui Traian, Bătrîna ș.a.) determină o intensă activitate de pescuit. Căile de comunicație (1990): jud. B. dispune de o însemnată rețea de căi ferate (168 km lungime, din care 126 km electrificate), rutiere (1.150 km, din care 202 km modernizate) și fluviale. Prin portul fluvio-maritim Brăila, situat la 171 km de Marea Neagră, se efectuează transporturi de mărfuri și călători către și dinspre Marea Neagră, dar și cu porturile fluviale din amonte. Unitățile de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): 175 școli generale, 17 licee, două teatre de stat (unul dramatic și altul de păpuși la Brăila), 91 cinematografe, 284 biblioteci, muzee, case memoriale etc. Turism. Jud. B. are valențe turistice determinate de așezarea sa pe Dunăre, la intersecția fluxului turistic dinspre Moldova spre litoralul Mării Negre și Delta Dunării și invers. Vestigii ale trecutului (așezarea geto-dacică de la Brăilița, necropola de la Chiscani, ruinele cetății Brăila etc.). Obiective naturale (Balta Brăilei, de interes cinegetic și pescuit sportiv, Popina Blasova – monument al naturii – unde există un punct turistic nautic pentru concursuri internaționale, Pădurea Viișoara de lîngă Însurăței ș.a.). Stațiunea balneoclimaterică Lacu Sărat. Indicativ auto: BR.

epitaxie, (engl.= epitaxy) orientarea unui cristal în curs de creștere în continuitate reticulară cu structura internă a substratului său; cele două cristale care se găsesc în relații de e. pot aparține aceleiași faze minerale sau pot reprezenta faze distincte. E. reprezintă o supracreștere în care orientarea optică și cristalografică a celor doi indivizi este identică; ex. relația de e. dintre albit (triclinic) și ortoză (monoclinic), dintre rutil și oligist etc.

eveniment depozițional, (engl.= depositional event), unitate depozițională epiclastică de rang inf. separată de două hiatusuri și acumulată în trei faze distincte: de → pogradare inițială, de → agradare pencontemporană și de transgresiune terminală. Dep. unui e.d. intră în alcătuirea unui → episod depozițional.

exsoluție, (engl.= exsolution), procesul prin care o soluție solidă omogenă (un cristal mixt) se separă în două sau mai multe faze mineralogice distincte fără adiție sau eliberare de materie din cadrul sistemului; prin e. nu se modifică compoziția globală a sistemului inițial. E. se manifestă prin scăderea temperaturii sub limita de stabilitate a amestecului omogen. Ex. un cristal mixt de feldspat alcalin (Na,K)(AlSi3O8) se dezames-tecă la o temperatură sub 660oC și formează două faze distincte, albitul (NaAlSi3O8) și ortoza (KAlSi3O8), care îmbracă aspectul unei concreșteri (→ pertit). Sin. dezamestec.

membru (strat.), (engl.= member) unitate litostratigrafică, conformă codului Hedberg, de ordin inf. formațiunii și sup. stratului. M. poate fi delimitat, în cadrul formațiunii, prin limite clare și trăsături litologice distincte: compoziție, culoare, duritate etc. El poate fi numit formal printr-o denumire geografică.

polimorfism, (engl.= polimorphism) (miner.), proprietatea unor substanțe minerale, cu compoziție chimică identică, de a cristaliza în două stau mai multe forme cristalografice (modificații polimorfe) stabile, între anumite limite de presiune și temperatură. Substanțele p. prezintă proprietăți fizice și chimice distincte și pot trece brusc dintr-o formă cristalografică în alta, atunci când se modifică – peste sau sub limitele lor de stabilitate – parametrii barici și/sau termici. În natură, se cunosc numeroși compuși polimorfi: SiO2 cu trei modificații polimorfe (cristobalit – s. cubic, tridimit – s. hexagonal, cuarț, – s. trigonal); CaCO3 (calcit -s. trigonal, aragonit -s. rombic); Al2SiO5 (sillimanit – s. rombic, andaluzit – s. pătratic, disten – s. triclinic) etc.;

SB1, (engl.= sequence boundary) limită de secvență depozițională care se identifică cu o suprafață de discontinuitate erozională atât subaeriană (de trunchiere), cât și submarină, formată atunci când rata mișcărilor eustatice este mai mare decât rata subsidenței bazinului în dreptul rupturii de pantă a țărmului. SB2, (engl.= sequence boundary) limită de secvență depozițională care se identifică cu o suprafață de discontinuitate regională, mai puțin distinctă, fără caracter erozional clar; apare prin exondare parțială când rata mișcărilor eustatice este mai mică decât rata subsidenței. SB2 marchează tranziția de la un nivel de bază înalt (high stand) la un nivel scăzut (low stand).

slump (engl.) (rom.= alunecare plastica) produsul realizat prin deformarea plastică a unui sediment (în general pelitic) antrenat pe o panta prin alunecare sau curgere. smectite (pl.), (engl.= smectite) grup structural de min. din cls. filosilicaților, caracterizat prin parametrul reticular d(001) = 14 Ĺ și un raport între unitățile tetraedrice (Te) și octaedrice (Oc) ale rețelei cristaline de 2:1. S. cuprind hidrosilicați de Na, Ca, Fe și Al, cu capacități de schimb cationic mari și bune proprietăți absorbante (ex.: montmorillonit, beidellit, nontronit). Sin. grupul montmorillonitului. sol, (engl.= soil) înveliș superficial al scoarței de alterare, bogat în microorg. și cu capacitatea de a asigura nevoile de apă și substanțe nutritive pentru vegetație. În cadrul s. se diferențiază → orizonturi pedogenetice – niveluri centimetrice sau decimetrice, cu proprietăți mineralogice, structurale și texturale distincte, notate cu literele: A (bogat în humus), E (→ eluvial, de spălare a sărurilor și argilei, bogat în silice), B (→ iluvial, de depunere a argilei și hidroxizilor de fier), G (cu → glei), O (organic), T (turbos), C (material parental). Succesiunea orizonturilor pedogenetice într-o anumită regiune este condi-ționată de natura materialului parental, climat și relief și determină profilul de s. (de ex. AC, în cernoziom, AEBC, în podzol etc.). În raport cu poziția lor pe Glob și distribuția în altitudine, s. sunt zonale (de ex.: cernoziom, podzol) și azonale (ex.: s. gleic, s. halomorf).

speologie, știința care se ocupă cu studiul complex (mineralogic, geomorfologic, hidrologic, paleontologic) al peșterilor. O ramură distinctă a s. o constituie biospeologia, întemeiată de Emil Racoviță.

accent (< accentus*; gr. προσῳδία, prosodia „cânt alăturat”) I. Termen generic pentru formele de pronunțare caracteristice prozodiei (1) antice și diferențiate, începând din epoca alexandrină (sec. 2 î. Hr.), prin semne grafice cu denumiri gr. și lat. în: a. cu caracter melodic (a, b, c), ritmic (d, e) și de articulație (f, g, h, i, j): a) / = ỏξεῖα, oxeia; acutus (înalt); b) = βαρεῖα, bareia; gravis (grav); c) ~ = πειρσπωμένη, perispomene; circumflexus (înalt-grav); d) U = βραχύς, brahyus; brevis (silabă scurtă); e) – = μαϰρός, makros; longa (silabă lungă); f) ˘ = ὑφέν, hyphen; conjunctio (de legare a două cuvinte); g) ̦ = διαστολή, diastole; distinctio (de separare a două cuvinte); h) ’ = ἀπόστροφος, apostrophos; apostrophus (apostrof); i) ׀_ = δασεῖα, daseia; aspiratio (cu h aspirativ înaintea unui cuvânt care începe cu o vocală); j) _׀ = ψιλή, psile; siccitas sive purum (fără h aspirativ înaintea unui cuvânt care începe cu o vocală). Trecerea de la structurile cantitative proprii prozodiei antice la structurile accentice ale versificației în limbile vulgare precum și în cele moderne a impus, în cazul preluării unor texte din ebr., elină și, mai târziu, din lat., menținerea unor semne (asemănătoare, de ex. a, a, b, c) cu rol de reliefare a unor silabe. Aceste semne, alături de acelea ce indicau la început sensul ascendent sau descendent al intervalelor* muzicale, au stat, după cum se presupune, la originea semnelor muzicale bizantine [v. notație IV]. II. Semn grafic indicând o apogiatură* lungă anterioară sau posterioară, utilizat în notația ornamentelor* din sec. 18. III. Efectul unui sunet sau acord* cu intensitate distinctivă. 1. A. metric, a. corelat în sistemul metro-ritmic (v. măsură; arsis; thesis), având trei specii: a. metric principal (!), a. metric secundar (+) și a. metric subdivizionar (x); 2. a. sincopatic, v. sincopă. 3. A. contratimpic, v. contratimp. 4. A. motivic v. motiv. 5. A. de frază*, v. ictus (3). 6. A. patetic, a. cu intensitate distinctă indicat prin semne grafice (^, v,›) sau prin expresii prescurtate (sf, sfz = sforzato*; sfp = sforzato-piano). 7. ritmic, accentul cel mai puternic al unei formule (II) ritmice repetate exact sau variat, de ex., în ritmul foxtrott*. 8. A. agogic, v. agogică. 9. A. melodic, a. provocat de un salt melodic (x). IV. Legile versificației în lb. română și structura ritmică a melodiei determină specificul a. în folcl. românesc. Cele trei a. tonice din lb. române (oxitonic, de pe ultima silabă; paroxitonic, de pe silaba penultimă; proparoxitonic, de pe silaba antepenultimă) evidențiază o silabă din cuvânt, devenind astfel și a. muzical. A. metric împarte versul popular în picioare metrice alcătuite din două silabe, prima accentuată, a doua atonă. În refrenele* neregulate a. cade și după trei silabe. Nu este obligatorie concordanța a. metric cu cel tonic; același cuvânt poate fi accentuat diferit chiar în același vers: „Pădúre, drágă pădúre”, fenomen care rezultă probabil din supraviețuirea, în melodie, a picioarelor (1) metrice antice. În ultimul picior metric al versului, cele două accente trebuie să coincidă, cu unele excepții (Brăiloiu).

ARANJAMENT, aranjamente, s. n. Acord, înțelegere, învoială. ♦ Aranjament muzical = transcriere a unei bucăți muzicale pentru instrumente sau voce. ♦ (Mat.) Totalitatea posibilităților de așezare a unui număr dat de obiecte distincte în grupuri care să conțină un număr dat de obiecte și să difere între ele prin natura sau ordinea obiectelor. – După fr. arrangement.

afectelor, teoria ~, teorie estetică muzicală cu larg ecou în creație sec. 17-18. Potrivit acestei teorii se pot stabili, ierarhiza și codifica în sfera tematicului și a armonicului o seamă de mijloace răspunzând unor stări psihice (afecte) precise. Urmându-l pe Platon în caracterizarea modurilor (I, 1) eline (v. și etos), Glareanus (Dodekachordon, 1547) a desemnat pentru modurile curente anumite nuanțe afective (părerea existenței unor etos-uri distincte era împărtășită și în ev. med. în legătură cu modurile (1, 3) apusene și cu ehurile* biz.). Zarlino (Istitutioni harmoniche, 1558) a procedat într-un chip asemănător, investind însă cu proprietăți afective elementele formative ale armonicului: terța* mare era „veselă” în timp ce terța mică era „tristă”; prin tradiție, o anumită dialectică de orientare conținutistă consideră și astăzi majorul* și minorul* ca fiind „luminos” și, respectiv, „întunecat”, în funcție de terțele pe care se sprijină un mod și celălalt. Experiențele din domeniul operei*, mai ales prin stilul concitato al lui Monteverdi, au pus accentul pe unele mijloace de expresie, vizând o sferă aparte a stărilor afective (groază, iubire, gelozie). Mergând până la arbitrar, pe de o parte, și până la schematizare pe de alta, aceste mijloace și-au pierdut din interes în a doua parte a sec. 18. Momentul de înflorire a a. are loc în mediul barocului* muzical germ., unde prin strădaniile lui Kuhnau și J.D. Heinichen s-a ajuns la prescrierea unui adevărat cod de formule ritmice și armonice sau ritmo-melodice. Preluate de către J.S. Bach în cantatele* și în pasiunile* sale, aceste formule au girul valorii artistice, inextricabile, chiar dacă simbolica cu care fuseseră atunci investite scapă într-o bună măsură reprezentării noastre. Estetica romantică a muzicii programatice* nu este străină de această tradiție a a., ea găsind un sprijin – și nu de minimă importanță – în filosofia germ. a sec. 19 (Schlegel, Herder, Schopenhauer; Nietzsche numea motivul* „singurul sprijin al afectului muzical”).