Definiția cu ID-ul 530138:

Dicționare specializate

Explică înțelesuri specializate ale cuvintelor.

afectelor, teoria ~, teorie estetică muzicală cu larg ecou în creație sec. 17-18. Potrivit acestei teorii se pot stabili, ierarhiza și codifica în sfera tematicului și a armonicului o seamă de mijloace răspunzând unor stări psihice (afecte) precise. Urmându-l pe Platon în caracterizarea modurilor (I, 1) eline (v. și etos), Glareanus (Dodekachordon, 1547) a desemnat pentru modurile curente anumite nuanțe afective (părerea existenței unor etos-uri distincte era împărtășită și în ev. med. în legătură cu modurile (1, 3) apusene și cu ehurile* biz.). Zarlino (Istitutioni harmoniche, 1558) a procedat într-un chip asemănător, investind însă cu proprietăți afective elementele formative ale armonicului: terța* mare era „veselă” în timp ce terța mică era „tristă”; prin tradiție, o anumită dialectică de orientare conținutistă consideră și astăzi majorul* și minorul* ca fiind „luminos” și, respectiv, „întunecat”, în funcție de terțele pe care se sprijină un mod și celălalt. Experiențele din domeniul operei*, mai ales prin stilul concitato al lui Monteverdi, au pus accentul pe unele mijloace de expresie, vizând o sferă aparte a stărilor afective (groază, iubire, gelozie). Mergând până la arbitrar, pe de o parte, și până la schematizare pe de alta, aceste mijloace și-au pierdut din interes în a doua parte a sec. 18. Momentul de înflorire a a. are loc în mediul barocului* muzical germ., unde prin strădaniile lui Kuhnau și J.D. Heinichen s-a ajuns la prescrierea unui adevărat cod de formule ritmice și armonice sau ritmo-melodice. Preluate de către J.S. Bach în cantatele* și în pasiunile* sale, aceste formule au girul valorii artistice, inextricabile, chiar dacă simbolica cu care fuseseră atunci investite scapă într-o bună măsură reprezentării noastre. Estetica romantică a muzicii programatice* nu este străină de această tradiție a a., ea găsind un sprijin – și nu de minimă importanță – în filosofia germ. a sec. 19 (Schlegel, Herder, Schopenhauer; Nietzsche numea motivul* „singurul sprijin al afectului muzical”).