BOGAT, -Ă, bogați, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Om) care dispune de multe și mari mijloace materiale, care are mulți bani; (om) avut. 2. Adj. Care se află, care conține ceva în cantitate mare. Fructele sunt bogate în vitamine. ♦ (Despre flori) Învolt. ♦ Mănos, roditor. 3. Adj. (Despre lucruri) Scump, de mare valoare; fastuos, luxos. – Din sl. bogatŭ.

BUCLUC, buclucuri, s. n. 1. (Pop. și fam.) Situație neplăcută, încurcată. În care se află cineva; belea, încurcătură, necaz. ♦ Ceartă, discordie. 2. (Reg.; la pl.) Obiecte (neînsemnate, fără mare valoare) pe care le posedă cineva, care formează bagajul lui. [Var.: (reg.) bocluc s. n.] – Din tc. bokluk.

CLASĂ, clase, s. f. 1. Grup (mare) de obiecte, de elemente, de ființe, de fenomene care au însușiri comune. 2. (De obicei cu determinarea „socială”) Ansamblu de persoane grupate după criterii economice, istorice și sociologice. ◊ Loc. adj. De clasă = care se referă la o clasă socială sau la raporturile reciproce dintre clase; propriu, caracteristic unei clase sociale. 3. Fiecare dintre diviziunile fundamentale ale regnului animal sau vegetal, mai mică decât încrengătura și mai mare decât ordinul. 4. Unitate organizatorică de bază în sistemul învățământului, compusă dintr-un număr de elevi care au aceeași vârstă, o pregătire școlară egală și învață împreună în cursul unui an pe baza aceleiași programe de învățământ. ♦ Unitate organizatorică într-un institut de artă, cuprinzând pe toți elevii unui profesor, indiferent în ce an de studii se află. ♦ Sală în care se țin cursurile pentru asemenea grupuri de elevi. ♦ (Franțuzism) Timpul în care se ține o lecție; oră de curs. 5. Fiecare dintre grupele de câte trei cifre ale unui număr cu mai multe cifre. Clasa miilor. 6. Categorie (după confort și tarif) a vagoanelor, compartimentelor, cabinelor etc. pentru călătoria cu trenul, cu tramvaiul, cu vaporul. 7. Categorie, grad, rang, care se acordă unui salariat potrivit funcției avute. 8. (În expr.) De (mare) clasă sau (de) clasa întâi = de calitate superioară, de prima calitate, de (mare) valoare. [Var.: (înv.) clas s. n.] – Din fr. classe, germ. Klasse.

GIUVAIER, giuvaiere, s. n. Obiect de podoabă făcut (cu artă) din metal prețios (și pietre scumpe); bijuterie. ♦ Fig. Obiect de mare valoare (artistică); persoană cu deosebite calități. [Pl. și: giuvaieruri – Var.: juvaier s. n.] – Din tc. cevahir (pl. lui cevher).

HALVA, (rar) halvale, s. f. Produs alimentar dulce, cu o mare valoare nutritivă, preparat din tahân sau din semințe de floarea-soarelui și din zahăr, eventual cu adaos de alviță. – Din tc. halva.

JOKER, jokeri, s. m. Carte de joc cu cea mai mare valoare în unele jocuri de noroc, care poate înlocui orice carte în jocul respectiv. [Scris și: jocher – Pr.: giocăr] – Din fr., engl. joker.

MĂRGĂRITAR, (1, 2) mărgăritare, s. n., (3, 4) s. m. 1. S. n. Boabă rotundă și tare de culoare albă-strălucitoare cu reflexe sidefii, care se formează în corpul unor scoici și care se întrebuințează ca podoabă de preț; perlă. ◊ Loc. adj. De mărgăritar = împodobit, bătut, încrustat cu mărgăritare (1). ♦ Fig. Lucru fără cusur, de mare valoare. 2. S. n. Pietriș mărunt la betoane pentru fațade, mozaicuri, pentru așternut pe alei etc. 3. S. m. (Bot.) Lăcrimioară, cerceluș. 4. S. m. Numele unei specii de vâsc care crește numai pe stejari, cu fructe în formă de bobițe galbene (Loranthus europaeus) – Din ngr. margaritári.

ZAHAROZĂ, zaharoze, s. f. Substanță din clasa zaharurilor, formată din combinarea unei molecule de fructoză cu o moleculă de glucoză, cu gust dulce, solubilă în apă și cu mare valoare nutritivă. – Din fr. saccharose.

ATU, atuuri și (1) atale, s. n. 1. Carte (sau culoare) de joc socotită a avea cea mai mare valoare. 2. Element care, într-o anumită împrejurare, oferă cuiva un avantaj sau o șansă în plus. – Din fr. atout.

PERLĂ, perle, s. f. 1. Piatră semiprețioasă, aproximativ sferică, de culoare argintie, cu luciu sidefiu, produsă de anumite scoici, de unde este extrasă și folosită ca podoabă; mărgăritar; imitație a acestei pietre, folosita ca obiect de podoabă. ♦ Fig. Persoană cu merite deosebite; lucru de mare valoare ♦ Fig. (Ir.) Eroare grosolană (și ridicolă). 2. Element decorativ de formă sferică, folosit la decorarea unor muluri arhitecturale. – Din fr. perle, it. perla, germ. Perle.

PREȚIOS, -OASĂ, prețioși, -oase, adj. 1. Care are, reprezintă o mare valoare materială, spirituală, morală etc.; care este de mare preț, de mare importanță; scump. ◊ Metal prețios v. metal. Piatră prețioasă v. piatră. ♦ Pe care cineva îl prețuiește, îl stimează, îl iubește mult. 2. De un rafinament exagerat, căutat; lipsit de simplitate și de naturalețe; afectat. [Pr.: -ți-os] – Din fr. précieux, lat. pretiosus, it. prezioso.

PONT², ponturi, s. n. I. 1. (Fam.) Aluzie răutăcioasă, ironie, împunsătură. ◊ Expr. A vorbi în ponturi = a da să se înțeleagă, a sugera; a vorbi în pilde. A bate (cuiva) pontul = a face (cuiva) aluzie la ceva, a-i da (cuiva) să înțeleagă ceva. 2. (În limbajul jucătorilor de cărți) Numele uneia dintre cărțile de joc (considerată de obicei cu cea mai mare valoare); p. ext. prilej favorabil (la joc). ◊ Expr. A-i face (cuiva) pontul = a înșela (pe cineva). (Fam.) A vinde (cuiva) pontul = a dezvălui (cuiva) un secret prin care poate obține un avantaj, un profit. II. (Înv.) 1. Punct (în spațiu sau în timp); limită. ◊ Loc. adv. (Fam.) La pont = la momentul potrivit, la timp, la țanc. ◊ Expr. A pune pont = a hotărî, a fixa locul potrivit pentru ceva. 2. Articol, paragraf dintr-o lege, dintr-un statut, dintr-o convenție; p. ext. legea, statutul etc. respectiv. ♦ Condiție de învoială agricolă impusă țăranilor în trecut. 3. Problemă sau parte a unei probleme în discuție; idee, principiu care stă la baza unei discuții; punct. – Din magh. pont.

PREȚ, prețuri, s. n. 1. Sumă de bani pe care trebuie să o plătească cumpărătorul pentru achiziționarea unui produs sau pentru un serviciu. ◊ (În sintagmele) Preț cu amănuntul = preț la care se vând către populație bunurile de consum, alimentare și nealimentare. Preț de livrare = preț la nivelul căruia circulă produsele între unitățile producătoare. Preț de producție = preț care înglobează costul produsului și beneficiul. Preț al pieței = preț care se formează pe piață în urma fluctuației cererii și ofertei. Preț mondial = preț al unei mărfi pe piața mondială. ◊ Loc. adj. De (mare) preț = (foarte) valoros, prețios. ◊ Loc. adv. Cu orice preț = orice sacrificiu ar cere, oricât ar costa, cu orice risc. Cu nici un preț = pentru nimic în lume, în nici un caz. Fără (de) preț = a) sub valoarea reală; ieftin; b) de valoare foarte mare, neprețuit. ◊ Expr. A ține la preț = a nu reduce nimic din suma cerută la o vânzare. A se învoi din preț = a încheia o tranzacție căzând de acord asupra prețului. A (nu) avea preț = a) a (nu) se vinde cu mulți bani, a (nu) se cere; a (nu) avea trecere; b) a (nu) valora foarte mult. A ajunge la preț = a ajunge să fie căutat, apreciat. A pune preț pe ceva = a socoti că ceva este de mare valoare, a ține mult la ceva. Preț (ca) de... (sau ca la...) = un timp (cam) de..., o distanță, o valoare (de aproximativ...). ♦ Sumă încasată dintr-o vânzare. 2. Ceea ce se dă cuiva sau primește cineva pentru o muncă prestată, pentru un serviciu făcut; plată, răsplată. ◊ Loc. prep. Cu prețul... = în schimbul...; cu sacrificiul..., cu riscul..., cu efortul... ♦ Tarif. 3. Fig. Valoare, importanță, însemnătate. – Lat. pretium.

ȘLEFUI, șlefuiesc, vb. IV Tranz. 1. A prelucra o suprafață dură prin frecare, pilire, tăiere sau rindeluire, pentru a o netezi sau pentru a-i da o anumită formă; a lustrui. ♦ Fig. A cizela, a retușa, a perfecționa un text literar. ♦ Refl. Fig. (Despre oameni) A deveni rafinat, a se civiliza. 2. A tăia suprafața unei pietre (prețioase) în fațete fine (pentru a-i mări valoarea și strălucirea). – Din germ. schleifen.

SOLITAR, -Ă, solitari, -e, adj., s. n. 1. Adj. Care se găsește singur; izolat, singuratic. ◊ Floare (sau frunză etc.) solitară = floare (sau frunză etc.) care crește singură pe tulpină. ♦ (Despre locuri) Pustiu, neumblat. ♦ (Despre ființe; adesea substantivat) Care trăiește sau căruia îi place să trăiască singur, izolat, departe de societate. 2. S. n. Piatră prețioasă (în special diamant de mare valoare) montată singură la o bijuterie (sau ieșind în evidență într-o montură dintr-un grup de pietre mai mici). – Din fr. solitaire, lat. solitarius.

MEGOHMETRU, megohmetre, s. n. (Fiz.) Aparat pentru măsurarea rezistențelor electrice de valoare mare. [Pr.: -gom-] – Din fr. mégohmmètre. corectat(ă)

OPERĂ s. 1. acțiune, faptă. (~ de binefacere.) 2. v. creație. 3. v. realizare. 4. creație, lucrare, producție, (înv.) producere, product. (O ~ de mare valoare.) 5. (LIT.) operă dramatică v. piesă. 6. v. carte. 7. v. lucrare. 8. lucrare. (O ~ statuară.)

ATU¹ atale n. Carte de joc de o anumită culoare, cu cea mai mare valoare. [Art. atuul] /<fr. atout

BIRLIC ~ci m. Carte de joc cu cea mai mare valoare între cărțile de aceeași culoare; as. /<turc. birlik

BOGAT ~tă (~ți, ~te) 1) și substantival (mai ales despre persoane) Care posedă mijloace materiale multe și mari; cu avere mare; avut. Țară ~tă. 2) Care are aparență de lucru scump; de mare valoare; somptuos; fastuos; luxos. Un covor ~. 3) (despre bunuri) Care este în cantitate mare; abundent; îmbelșugat. Un aliment ~ în vitamine. 4) Care conține elemente importante din abundență. O limbă ~tă. Pământ ~. 5) (despre flori) Care are petale multe și dese; bătut. /<sl. bogatu

GIUVAIER ~e n. 1) Obiect confecționat din metale prețioase și pietre scumpe, folosit ca podoabă; bijuterie. 2) fig. Obiect de mare valoare artistică; podoabă. [Pl. și giuvaieruri] /<turc. cevahir

GLORIE ~i f. 1) Apreciere publică înaltă (a unei persoane sau a unui lucru) pentru calități deosebite; recunoaștere unanimă; faimă; renume; popularitate. 2) Faimă de care se bucură cineva datorită meritelor sale; slavă; strălucire; splendoare. 3) Persoană de mare valoare. [G.-D. gloriei; Sil. -ri-e] /<lat., it. gloria

JOKER [pr.: giocăr] -i m. Cartea de joc cu cea mai mare valoare în unele jocuri de noroc. /<engl. joker^[1]

NEPREȚUIT ~tă (~ți, ~te) (negativ de la prețuit) 1) Care este foarte prețios; de mare valoare. 3) și substantival (despre persoane) Care se bucură de afecțiunea deosebită a cuiva; foarte drag; foarte scump. /ne- + prețuit

ODOR¹ odoare n. 1) Obiect confecționat din metal prețios și pietre scumpe folosit ca podoabă; giuvaier; bijuterie. 2) Obiect de mare valoare. 3) Ființă iubită. 4) la pl. Veșminte scumpe și obiecte de cult prețioase. /<sb. odor

PERLĂ ~e f. 1) Formație, de regulă sferică, de culoare argintie, cu luciu de sidef, care se formează în scoicile unor moluște și este utilizată la confecționarea bijuteriilor; mărgăritar. 2) Bijuterie din această formație. 3) Element decorativ de formă sferică întrebuințat la decorarea unor muluri arhitecturale. 4) fig. Persoană cu merite deosebite. 5) fig. Lucru de mare valoare. 6) iron. Eroare grosolană și ridicolă. /<fr. perle, it. perla, germ. Perle

PIATRĂ pietre f. 1) Rocă dură răspândită la suprafața sau în interiorul pământului, având diferite întrebuințări. ◊ Epoca de ~ perioadă din istoria omenirii, caracterizată prin confecționarea uneltelor și armelor din piatră. Epoca pietrei cioplite paleolitic. Epoca pietrei șlefuite neolitic. ~ abrazivă rocă foarte dură, întrebuințată la confecționarea abrazoarelor. ~ ponce v. PONCE. ~ de mozaic amestec de minerale mărunțite, întrebuințat la confecționarea mozaicurilor. ~ litografică rocă sedimentară de calcar, folosită în litografie pentru confecționarea clișeelor. ~ de încercare a) rocă foarte dură întrebuințată pentru controlarea purității aurului și a argintului; b) mijloc de control al capacității morale și/sau fizice ale unei persoane. ~ prețioasă (sau nestemată, scumpă, rară) mineral cristalizat, transparent, strălucitor, de mare valoare, întrebuințat pentru confecționarea bijuteriilor și a altor podoabe. ~ semiprețioasă mineral cristalizat, având o valoare mai mică decât piatra prețioasă. ~ filozofală a) substanță miraculoasă, care, după părerea alchimiștilor medievali, poate preface toate metalele în aur și poate vindeca bolile; b) mare descoperire. (A fi) tare ca ~a (a fi) foarte rezistent. A avea inimă de ~ a fi foarte crud, nemilos. A fi de ~ a fi nesimțitor. A scoate apă și din ~ seacă a obține ceva dorit în orice împrejurări. ~ acră sulfat dublu de aluminiu și de potasiu; alaun. ~ vânătă sulfat de cupru hidratat. ~ de var carbonat de calciu. ~a iadului azotat de argint. ~ pucioasă sulf în formă de bucăți. 2) Bucată dintr-o astfel de rocă. Clădire de ~. Drum de ~. ◊ ~ de ascuțit cute. ~ de moară fiecare dintre cele două pietre mari rotunde și plate ale morii, care servesc pentru măcinatul grăunțelor. ~ de temelie a) piatră care se pune drept fundament la o construcție; b) component fundamental și esențial pentru ceva. ~ de hotar a) piatră pusă pentru a marca un hotar; b) obiect care delimitează, separă ceva. ~ kilometrică piatră paralelipipedică, pe care se indică numărul de kilometri de la locul unde este așezată aceasta până la o localitate. ~ în casă fată mare nemăritată (stătută), considerată ca o povară pentru familie. A pune prima (sau cea dintâi) ~ a iniția ceva. A arunca cu ~a în cineva a aduce învinuiri cuiva. A nu lăsa (sau a nu rămâne) ~ pe ~ a distruge până în temelie, complet. A scula pietrele din somn a se împiedica. A avea (sau a i se pune, a-i sta cuiva ca) o ~ pe inimă a se zbuciuma. A i se lua (sau a i se ridica) cuiva o ~ de pe inimă (sau de pe suflet) a scăpa de o stare sufletească apăsătoare, plină de griji și de zbucium. Ori cu ~a de cap, ori cu capul de ~ oricum ai proceda, e tot rău. 3) Strat dur depus pe pereții vaselor în care se fierbe sau se păstrează apă. ◊ ~ de vin tartru. 4) Substanță calcaroasă care se depune pe coroana dinților; tartru dentar; detritus. 5) med. Concrețiune formată din săruri în unele organe interne (ficat, rinichi, etc.); calcul. 6) Fiecare dintre piesele jocului de domino sau ale altor jocuri de societate. 7) pop. Precipitații atmosferice sub forma unor bucățele de gheață (provenite prin înghețarea picăturilor de ploaie); grindină. [G.-D. pietrei; Sil. pia-] /<lat. petra

PREȚIOS ~oasă (~oși, ~oase) 1) Care are preț mare; de mare valoare; care nu poate fi apreciat; inapreciabil; inestimabil. Metal ~. Operă ~oasă. ◊ Piatră ~oasă piatră scumpă, nestemată. 2) (despre persoane) Care se caracterizează printr-un rafinament exagerat; fără simplitate și naturalețe. [Sil. -ți-os] /<fr. précieux, lat. pretiosus, it. prezioso

RAR² ~ă (~i, ~e) 1) (despre elemente omogene) Care se află la intervale mai mari sau care sunt mai puțin numeroase decât în mod obisnuit. Pădure rară. ◊ Rară-neagră varietate de viță de vie, având struguri cu boabe mari negre, distanțate una de alta. 2) Care este mai puțin dens, mai puțin compact. 3) Care este puțin răspândit, puțin frecvent. Frumusețe rară. 4) rar Care este de mare valoare; prețios; scump. Piatră rară. Exemplar rar. /<lat. rarus

TEZAUR ~e n. 1) Cantitate mare de monede, pietre scumpe, metale prețioase sau de obiecte de preț adunate împreună. 2) Totalitate de bani sau de obiecte prețioase ascunse de mult timp (în pământ) și descoperite întâmplător; comoară. 3) Ansamblu de mijloace financiare efective care se află în depozitul unei bănci de emisie. 4) Loc unde se păstrează finanțele statului sau ale unei bănci; vistierie. 5) fig. Lucru sau ființă prețioasă și dragă; comoară. 6) Patrimoniu spiritual al unei societăți sau al unei epoci acumulat pe parcursul istoriei de o anumită comunitate de oameni. 7) Operă culturală de mare valoare și de proporții deosebite (enciclopedie sau dicționar). [Sil. -za-ur] /<lat. thesaurus

AMPLIFICA vb. I 1. tr., refl. A (se) mări, a (se) dezvolta; a (se) lărgi, a da sau a căpăta amploare. ♦ A forma o fracție de aceeași valoare cu fracția dată prin înmulțirea numărătorului și a numitorului cu același număr. 2. tr. A intensifica, a mări (valori electrice, acustice, optice). [P.i. amplific, 3, 6 -că.] /< lat. amplificare – a mări, cf. it. amplificare, fr. amplifier.

AVOCÁDO s.n. Fruct exotic, comestibil, de mare valoare nutritivă, având formă de pară, de culoare verde-închis, cu un sâmbure mare cât o nucă la mijloc. Tăiat în jumătăți de-a lungul, se obțin un fel de barchete ce pot fi umplute cu diverse delicatese (fructe de mare, paste picante) și servite drept gustare; există și o varietate fără sâmbure, utilizată în special pentru prepararea cocteilurilor; fr. avocat; engl. avocado, alligator pear; germ. Avocado.

GERMENI DE GRÂU s.m. pl. Produs alimentar rezultat prin eliminarea germenilor din boabele de grâu, înainte de măcinare; se utilizează ca atare sau măcinați, pentru producerea de pâine specială, precum și ca ingredient sau îngroșător în preparatele culinare (supe, sosuri etc.), având o mare valoare nutritivă.

FENIX s.m. 1. Pasăre legendară, imaginată ca un vultur cu penele de aur și de purpură, despre care se credea că renaște din propria ei cenușă, fiind socotită drept simbol al primenirii, al reînnoirii veșnice. ♦ (Fig.) Om superior, unic în genul său, de mare valoare. 2. Palmier, plantă de apartament. [< fr. phénix, cf. lat. phoenix, gr. phoinix].^[1]

MǗSLI s.n. Preparat culinar cu mare valoare nutritivă, creat în sec. 19 de medicul elvețian Bircher-Benner, numit de aceea și Birchermuesli, constând din fulgi de ovăz înmuiați în lapte, cu adaos de suc de lămâie, mere rase sau alte bucățele de fructe proaspete și semințe uleioase (miez de nucă, migdale) măcinate; p. restr. amestec de fulgi de ovăz, fructe deshidratate și semințe uleioase, comercializat sub această denumire. din germ. Müsli < germ. elv. Müesli, dim. al lui Mues pt. germ. Mus = piure (de fructe, de legume etc.). [et. DWdDS, 10 B.]

OLEOBROMIE s.f. Procedeu cu ajutorul căruia se obțin fotografii de mare valoare estetică prin folosirea unor cerneluri grase. [Gen. -iei. / cf. engl. oil – ulei, bromide – bromură].

as (ași), s. m. – 1. Monedă romană. – 2. Carte de joc care are cea mai mare valoare; birlic. – 3. Persoană strălucită, somitate. – Mr. has. Lat. as (sec. XIX); sensul 1 și 3 prin intermediul fr. as, sensul 2 din ngr. ἄσο (< it. asso), cf. alb. aso, bg. as.

FINANȚE s.f.pl. 1. Ansamblul relațiilor economice, exprimate valoric, care apar în procesul repartiției produsului social în legătură cu satisfacerea nevoilor colective ale societății. 2. Știință care se ocupă cu finanțele (1). 3. Totalitatea mijloacelor financiare ale unui stat, ale unei întreprinderi. ♦ (Fam.) Avere bănească a unei persoane particulare. 4 (Rar; la sg.) Marea finanță = totalitatea posesorilor de mari valori financiare. [Cf. fr. finance, it. finanza].

atu (-uuri), s. n. – 1. (La cărțile de joc) Cartea cu cea mai mare valoare. – 2. (Arg.) Bani, biștari. – Var. ata. Fr. atout, cf. ngr. τò ἀτού. Var. (pl. atale) nu este, cum afirmă DAR, „o formă romînizată” din fr., ci der. de la pl. grec. Pentru uzul argotic, cf. Graur, BL, V, 222.

MAXIMUM s.n. Cea mai mare valoare pe care o poate lua o mărime variabilă; maxim. ♦ Punct, limită superioară. ◊ La maximum = în cel mai înalt grad. // adv. Cel mult. [< lat., fr. maximum].

MONUMENT s.n. 1. Lucrare de arhitectură sau de sculptură ridicată în amintirea unui eveniment, a unui personaj ilustru etc.; (p. ext.) construcție mare cu felurite elemente arhitectonice sau ornamentale. 2. (Fig.) Document istoric de mare valoare; lucrare valoroasă care reprezintă ceva deosebit sau care are o semnificație deosebită pentru știința respectivă. ◊ Monument al naturii = plantă, animal, obiect sau fenomen din natură care are o importanță deosebită sau o semnificație specială. [Pl. -te, -turi. / cf. fr. monument, lat. monumentum].

schiz s.n. sg. (înv. și reg.) cartea de joc cu cea mai mare valoare (la taroc).

PREȚIOS, -OASĂ adj. 1. Cu preț, cu valoare mare; scump. 2. (Fig.) De un mare rafinament; afectat. ♦ (s.f.) Femeie afectată în vorbire și în purtări. [Cf. fr. précieux, it. prezioso, lat. pretiosus].

AMPLIFICA vb. I. tr., refl. 1. a (se) mări, a (se) dezvolta; a (se) intensifica. 2. (mat.) a forma o fracție de aceeași valoare cu fracția dată prin înmulțirea numărătorului și a numitorului cu același număr. II. tr. a intensifica, a mări (valori electrice, acustice, optice). (< lat. amplificare, fr. amplifier)

CLASĂ s. f. 1. grup de obiecte, fenomene, ființe cu însușiri comune. ◊ (log.) ansamblu de elemente având anumite însușiri comune care satisfac o condiție sau un criteriu dat. 2. ~ socială = grup mare de oameni, istoricește constituit, cărora le sunt proprii anumite caracteristici sociale, același loc în sistemul producției sociale, același raport față de mijloacele de producție, același rol în organizarea muncii, același mod de obținere a părții de care dispun din bogăția societății, o psihologie și o conștiință socială proprie. 3. categorie sistematică a regnului animal sau vegetal, între încrengătură și ordin. 4. fiecare dintre grupele de câte trei cifre ale unui număr cu mai multe cifre. 5. unitate de bază în învățământ, cuprinzând elevi de aceeași vârstă și cu același nivel de pregătire, cărora urmează să li se predea aceleași materii. ◊ sală în care se țin cursurile unui asemenea grup de elevi. 6. categorie de confort a vagoanelor, a compartimentelor de tren, a cabinelor de vapor etc. 7. categorie, grad, rang stabilite după valoare, după merit. ♦ de (mare) ~ = de calitate superioară, de mare valoare. (< fr. classe, germ. Klasse)

CLASIC, -Ă adj. 1. referitor la lumea antică greco-latină; caracteristic acesteia. ◊ conform normelor artei antice greco-latine. 2. referitor la clasicism (1). 3. (despre opere literare, artistice etc.) care poate servi ca model de perfecțiune. ◊ (despre scriitori, artiști etc.; și s. m.) care aparține clasicismului, de mare valoare, a cărui operă rămâne în patrimoniul cultural-științific al unui popor sau al lumii; model. 4. care are loc în mod obișnuit în anumite circumstanțe; obișnuit; tipic, caracteristic. (< fr. classique, lat. classicus)

FENIX s. m. 1. pasăre legendară ca un vultur cu penele de aur și de purpură, despre care se credea că renaște din propria ei cenușă, simbol al reînnoirii veșnice. 2. (fig.) om superior, unic în genul său, de mare valoare. 3. palmier cultivat în țările temperate ca plantă de apartament. (< fr. phénix, lat. phoenix)

MONUMENT s. n. 1. lucrare de arhitectură, de sculptură ridicată în amintirea unui eveniment, a unui personaj ilustru etc. 2. (fig.) document istoric de mare valoare; lucrare valoroasă care reprezintă ceva deosebit sau are o semnificație deosebită pentru știința respectivă. ♦ ~ al naturii = plantă, animal, obiect, teritoriu etc. care prezintă o importanță științifică deosebită. (< fr. monument, lat. monumentum)

OLEOBROMIE s. f. procedeu cu care se obțin fotografii de mare valoare prin folosirea unor cerneluri grase. (< fr. oléobromie)

QUINOA CHI-NOA/ s. f. plantă erbacee cultivată în America Centrală pentru semințele sale cu o mare valoare nutritivă. (< fr. quinoa)

scump (-pă), adj. – 1. (Trans. de V.) Avar, zgîrcit. – 2. Care scumpește, care vinde scump. – 3. Costisitor. – 4. Prețios, de mare valoare. – 5. Iubit, drag. – Mr. scumpu, scumbu, megl. scǫmp. Sl. skąpŭ „avar” (Miklosich, Slaw. Elem., 45; Byhan 330; Conev 77), cf. bg. skup, slov. skôp, ceh. skoupý, pol. skąpy. – Der. scumpătate, s. f. (înv., avariție, scumpete); scumpenie (var. scumpete), s. f. (înv., zgîrcenie; creștere a prețurilor); scumpet, s. n. (bijuterii, lucruri de preț); scumpi, vb. (a urca prețul; refl., a economisi); scumpeală, s. f. (creștere a prețurilor); scumpie, s. f. (înv., zgîrcenie; sinderică, oțetar, Rhus cotinus), din pol. skąpia (numele pare să se explice prin calitatea sa astringentă).

baltă mare expr. (intl.) loc de unde se pot fura multe lucruri de valoare mare.

BENGALI (< Bengal) subst. invar. Limbă indo-europeană din ramura indo-iraniană, vorbită de c. 184 mil. oameni. Limbă oficială în Bangladesh și una dintre cele 14 limbi oficiale regionale în India. Literatură bogată, de mare valoare artistică (ex. Tagore).

AMPLIFICA, amplific, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) lărgi, a (se) dezvolta, a (se) mări; a da sau a căpăta amploare; a (se) intensifica. 2. Tranz. A mări valorile instantanee ale unei mărimi fizice oscilatorii. – Fr. amplifier (lat. lit. amplificare).

FINEȚE AERODINAMICĂ raport dintre portanță (v.) și rezistența la înaintare a unui profil aerodinamic care se deplasează în atmosfera terestră. Finețea aerodinamică depinde de forma corpului și de parametri săi de mișcare, valorile mari ale raportului caracterizând aeronavele care posedă calități bune de zbor.

ATU, atuuri și (1) atale, s. n. 1. Carte de joc de culoarea care, în mod convențional, este socotită a avea o mai mare valoare decît celelalte. 2. Element care, într-o anumită împrejurare, oferă cuiva un avantaj sau o șansă în plus. – Fr. atout.

colecție (< lat. collectio; fr. collection), adunarea la un loc a unui număr variabil de piese din aceeași categorie sau eterogene și clasificarea lor metodică. Uneori c. cuprind piese de diferite origini: cântece pop., cântece în stil pop., etc. Ex.: Codex Caioni (sec. 17); c. Vulpian. Unele au consemnat numai poezie pop.: c. Alecsandri, Eminescu, Marienescu, G. Dem. Teodorescu etc. Până în sec. 20, c. de muzică pop. conțineau cântecele mai multor popoare: c. D. Speer (sec. 17), c. Sulzer și Szirmay (sec. 19). Preocupările pentru culegerea* literaturii și muzicii pop. europ. se manifestă întens îndeosebi începând cu sec. 17: Thiers, Perault; în sec. 18: Horvat, Tetiscev, Bellmann, Percy Thomas și W. Scott, Herder, Albert Fortes, Karadžić; în sec. 19: Willemarqué, frații Grimm etc. C. de folc., chiar „corectate” de către autorii lor, au o mare valoare artistică și documentară. În ultimul sec. publicarea c. se efectuează după o metodă riguroasă, materialul fiind clasificat după criterii morfologice.

CAZEINĂ (< fr. {i}; {s} lat. caseus „brînză”) s. f. Principala proteină (fosfoproteidă) din lapte, cu conținut foarte bogat de aminoacizi și cu o mare valoare nutritivă, formînd cel mai important component al brînzeturilor; este utilizată ca aliment, la preparea unor produse farmaceutice bogate în albumine, la fabricarea galalitului, a unor cleiuri etc.; cazeinogen.

a o trage groasă expr. (intl.) a comite un furt de mare valoare.

Arnota, m-re în jud. Vâlcea, com. Costești, situată pe o terasă a muntelui Buila, construită de Matei Basarab pe locul unei așezări monastice mai vechi și în al cărui pronaos se află mormântul ctitorului. Tâmpla m-rii, din lemn sculptat și aurit, piesă de o mare valoare artistică, se află la Muzeul Mogoșoaia din București.

ZAHAROZĂ s. f. Substanță din clasa zaharurilor, formată din combinarea unei molecule de glucoză cu o moleculă de fructoză, cu gust dulce și cu mare valoare nutritivă; zahăr (1). – Fr. saccharose.

concert-eveniment s. n. (muz.) Concert de mare valoare, care constituie un eveniment ◊ „Valoarea incontestabilă a Missei de Mozart a creat premisele unui concert-eveniment.” Cont. 3 XII 65 p. 6. ◊ „Oare când vom vedea din nou sala Radioteleviziunii arhiplină? Când vor redeveni concertele săptămânale concerte-eveniment?” Sc. 29 X 78 p. 4; v. și Săpt. 23 VI 78 p. 8 (din concert + eveniment)

ecografie s. f. (med.) Metodă de diagnosticare prin ultrasunete ◊ „A-și putea vedea copilul înainte de a se naște [...], ce poate fi mai emoționant pentru o viitoare mamă? Acest lucru este astăzi posibil, grație ecografiei [...]” Sc. 6 I 80 p. 5. ◊ „[S-a elaborat] un tratat de mare valoare științifică și practică, «Ecografie medicală», prima lucrare de acest fel din țară și, după cum ni s-a precizat, printre puținele din lumea medicală mondială. Volumul [...] descrie și ilustrează ecografia tuturor organelor și sistemelor care se pretează la folosirea metodologiei respective de investigații medicale.” R.l. 5 X 82 p. 2. ◊ „Ecografia prin ultrasunete se va dezvolta rapid în următorii ani, ajungându-se la aplicarea diagnosticului ultrasonor în toate domeniile medicinei [...]” R.l. 17 V 84 p. 6; v. și biomedical, ecografic (din fr. écographie; PR 1972, DPN 1983; DN3, DEX-S)

părplast s. ◊ „Realizări de prestigiu, cum este valorificarea resturilor de păr de animale, o resursă secundară complet inutilizabilă într-un produs cu caracteristici superioare, «părplast», mai bun chiar decât buretele de poliuretan.” R.l. 29 XII 78 p. 3. ◊ „Printr-un procedeu chimic original, brevetat [...] se obține un produs nou de mare valoare economică, denumit părplast, cu menirea de a înlocui poliuretanul (burete).” R.l. 25 I 79 p. 3; v. și 15 X 77 p. 5 (din păr + plast[ic])

tombaroli s. pl.tant. (cuv. it.) ◊ „Obiectele antice de mare valoare sustrase de acești «tombaroli», cum sunt numiți profanatorii de monumente istorice, sunt vândute la prețuri mari.” R.l. 28 II 77 p. 6

CÓDEX (< lat.) s. n. 1. Cea mai veche formă de carte, în Roma și Grecia antică, compusă din tăblițe de lemn cerate, legate la cotor cu curele. Mai tîrziu, tăblițele de lemn au fost înlocuite cu foi de pergament. 2. Denumirea unor culegeri miscelanee de manuscrise medievale, cu conținut religios și profan. 3. Denumire dată unor culegeri de legi din evul mediu; codice (1). 4. Nume dat unor culegeri de documente din evul mediu (ex.: c. Carolinus). ◊ C. argenteus = c. manuscris din sec. 6, care cuprinde traducerea evangheliilor făcută în limba gotică de Wulfila, în sec. 4. Literele sînt scrise cu argint pe pergament purpuriu. ◊ C. aureus = tip de manuscris de mare valoare din sec. 8-9, ale cărui litere sînt scrise cu aur, iar miniaturile sînt desenate pe fond de aur. Un c.a. din sec. 9 (fragment de evanghelii) se găsește la biblioteca Battyáneum din Alba Iulia.

ILUSTRÁȚIE (< fr., lat.) s. f. Ramură a graficii care include: desenul, acuarela, gravura, fotografia, imaginea ce însoțește, în scop explicativ sau interpretativ, un text. ◊ I. de carte = gen al graficii prin care se reprezintă tipuri sau momente esențiale ale unui text literar; poate avea și funcție ornamentală. Cunoscută din vechime în Egipt și Extremul Orient, când a avut mai ales caracter explicativ. În Evul Mediu au avut o mare valoare i. de c. religioasă din Bizanț (sec. 9-10) și a manuscriselor evangheliarelor irlandeze (sec. 9-10). După inventarea tiparului, a fost realizată în xilogravură și în lucrări beletristice și științifice.Printre cei mai importanți ilustratori de carte se numără H. Daumier, E. Delacroix, Salvador Dali ș.a. În România există o bogată tradiție a i. de c., începând cu sec. 15 (ex. „Tetraevangheliarul” lui Nicodim de la Tismana din 1404, decorat cu elemente vegetale și zoomorfe). Printre cei mai importanți ilustratori români: Margareta Sterian, Mac Constantinescu, A. Demian, A. Jiquidi, Tia Peltz, Lena Constante, Florica Cordescu-Jebeleanu, Vasile Kazar, Ion State, Val Munteanu, Florin Pucă, Mircea Dumitrescu, Done Stan, Vasile Socoliuc ș.a. ◊ I. muzicală = a) includere într-un curs, într-o lecție sau expunere despre artă, literatură etc. a unor fragmente muzicale; b) fond sonor care însoțește o producție audio (radio) sau audio-vizuală (teatru, cinematografie, televiziune).

CRAP (< bg., scr.) s. m. Pește teleostean, ciprinid, dulcicol, răspîndit în bazinele mărilor Neagră, Aral și Caspică, în Europa Centrală, de Vest, de c. 30-60 cm și 1-4 (6) kg, semimigrator, cu corp lung acoperit de solzi mari, argintii-ruginii și cu două perechi de mustăți (Ciprinus carpio). Prezintă mare valoare economică, motiv pentru care s-au creat multe rase de cultură: Lausitz, Galițiană, Aischgrund, Aurul Deltei.

NEAGOE BASARAB, domn al Țării Românești (1512-1521). Descendent din boierii Craiovești, domnia sa a marcat apogeul puterii acestei familii. Pe plan intern, a dus o politică de întărire a autorității centrale. S-a aflat în bune relații cu Ungaria, Polonia și Veneția, bucurându-se în același timp de încrederea turcilor. Preocupat de dezvoltarea culturii, în timpul lui s-a tipărit la Târgoviște „Evangheliarul” (1512), au fost reconstruite mănăstirile Snagov, Tismana, Cozia, biserica vechii mitropolii din Târgoviște și s-a construit biserica din Șcheii Brașovului și biserica mănăstirii Curtea de Argeș. Autor al Învățăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, operă de mare valoare literară și istorică, reprezentativă pentru umanismul sud-est european.

GUBOGLU, Mihail (1911-1990, n. Ciadîr-Lunga, Basarabia), istoric și orientalist român. Prof. univ. la București, Paris, Ankara. A publicat izvoare turcești de mare valoare pentru istoria României („Paleografia și diplomatica turco-osmană”, „Catalogul documentelor turcești”, „Cronici turcești privind țările române”, în colab.).

mărgăritár n., pl. e (ngr. margaritári, de unde și alb. margaritár. V. mărgărit). Perlă, o bobiță sferică dură și strălucitoare ca sidefu și care se află în niște scoĭcĭ, maĭ ales în stridiĭ, și căreĭa oameniĭ vanitoșĭ îi atribue mare valoare și o poartă ca ornament. Fig. Lucru orĭ ființă excelentă: acest om e un mărgăritar. Dințĭ ca mărgăritarele, foarte albĭ și frumoșĭ. Un fel de bube (după fr. muguet) care seamănă cu aftele și pe care le cauzează în gura copiilor micĭ, răŭ nutrițĭ, o cĭupercă numită oidium álbicans. S. m. Vest. Lăcrămĭoare, o plantă (convallaria majalis). Est. Hurmuz, un copăcel caprifoliaceŭ ale căruĭ fructe îs niște bobițe albe maĭ marĭ de cît mazărea și care seamănă a mărgăritare (symphori carpus racemosus saŭ symphória racemosa). Un fel de vîsc (numit și vîsc de stejar) care face niște bobițe galbene (loranthus europaeus). – Scoĭcile cu mărgăritare se află maĭ ales în marea Roșie, golfu Persic, împrejurimile Ceylonuluĭ și, în general, în oceanu Indian pînă pin Australia. Pescuirea lor se face în timpu liniștiĭ musonilor de nord-est, de la răsăritu pînă la apusu soareluĭ. Cufundătoriĭ, de ordinar negri, se lasă în apă pin ajutoru uneĭ funiĭ de capătu căreĭa e legat un bolovan, pe care-șĭ sprijină picĭoarele. Eĭ culeg în grabă scoĭcile pe care le găsesc, le pun într’o rețea, scutură funia, și alțiĭ îĭ trag afară. Uniĭ cufundătorĭ ajung să poată sta supt apă maĭ multe minute, pe cînd omu neobișnuit de abea ajunge la 40-50 de secunde fără să răsufle.

*monumént n., pl. e (lat. monumentum, d. monére, a aduce aminte. V. mormînt, monstru, mustru). Lucrare arhitectonică saŭ sculpturală făcută în amintirea unuĭ om ilustru saŭ eveniment important: mormîntu luĭ Mausol și columna luĭ Traĭan îs niște celebre monumente. Edificiŭ magnific saŭ colosal: Partenonu e cel maĭ frumos monument al Ateneĭ, mînăstirea Argeșuluĭ e un splendid monument al Româniiĭ. Fig. Carte (operă artistică, literară, științifică) de mare valoare, ca Iliada, Odiseĭa, Eneida, dicționaru luĭ Du Cange ș. a. Primele texte ale uneĭ limbĭ, cum e p. limba fr. populară jurămîntu de la Strassburg (842) saŭ p. limba rom. psaltirea de la Șcheĭa ș. a. Monument funerar, monument rîdicat la un mormînt. Monument public, al statuluĭ saŭ comuneĭ. Monument istoric, monument important p. istoria uneĭ țărĭ.

METTERNICH [métərnih] (METTERNICH-WINNEBURG), Klemens, prinț Wenzel Lothar von (1773-1859), om politic austriac. Ministru de Externe (1809-1848) și cancelar (1821-1848) al Austriei. A negociat căsătoria lui Napoleon I cu Maria Luiza (1810). Inițial favorabil unei înțelegeri cu Franța, ulterior s-a alăturat adversarilor lui Napoleon (după 1813). După Congresul de la Viena (1814-1815), la care a avut un rol important și după formarea Sfintei Alianțe (1815), a devenit unul dintre arbitrii politici ai Europei, militând pentru menținerea sistemului politic creat la acest congres; adversar înverșunat al mișcărilor revoluționare și de eliberare națională. Înlăturat de la putere de revoluția din mart. 1848, a fugit la Londra (1848-1851). „Memoriile” sale, publicate de fiul său (în 1880-1884), au o mare valoare documentară.

NIPPUR, oraș străvechi din Mesopotamia, în N Sumerului, situat pe ambele maluri ale Eufratului. Important centru religios și cultural al Sumerului. Săpăturile arheologice au scos la suprafață vestigii, printre care biblioteca cu texte de o mare valoare prin informațiile referitoare la viața economică, civilă și religioasă a vechilor caldeeni. Azi Niffer sau Nuffar, Irag.

ORÉZ (< bg.) s. m. Plantă alimentară anuală din familia poaceelor, cu tulpina înaltă de 80-120 cm, cu inflorescența în panicule și cu fructele cariopse, de formă elipsoidală, comprimate lateral (Oryza sativa). La maturitate, fructele (semințele) rămân îmbrăcate în palee, fiind necesară decorticarea pentru a putea fi consumate. O. este un aliment bogat în amidon (75%), cu o mare valoare calorică; proteinele, deși în cantitate mică (6-8%), au o valoare nutritivă ridicată, fiind ușor digerabile. Pentru a crește, o. are nevoie de temperaturi ridicate în perioada de vegetație și de umiditate abundentă. Cultura o. este foarte veche, ea fiind menționată în vechile scrieri dravidiene și sanscrite. Din suprafața cultivată cu o., 95% se află în Asia (China, India, Japonia, Pakistan, Indonezia), cultura lui fiind răspândită aici din cele mai vechi timpuri. Cel mai mare producător mondial este China (189,8 mil. t, 2000). În Europa, a fost introdus în sec. 8, mai întâi în Spania și Italia. În România, prima orezărie a fost înființată, în 1786, pe malul râului Bârzava, la Topolia (azi com. Banloc). În simbolistica chineză, o., hrana vieții și a nemuririi, este de origine divină, desemnând puritate primordială, bogăție și belșug. ♦ Semințele acestei plante.

PRESIÚNE (< fr., lat.) s. f. 1. Forță care apasă pe suprafață unui corp; apăsare. ♦ (FIZ.) Raportul dintre forța normală de apăsare pe o suprafață a unui mediu material și aria acestei suprafețe. ◊ P. atmosferică = p. exercitată de atmosferă pe suprafața corpurilor, indiferent de orientarea suprafeței. Se măsoară în mm coloană de mercur (mm Hg), în milibari sau, în sistemul internațional de unități, în pascali (Pa). P.a. scade o dată cu creșterea altitudinii; valoarea medie la alt. 0 m (nivelul mării) la latitudinea de 45° și temperatura de 0°C este echivalentă cu greutatea unei coloane de mercur de 760 mm cu secțiunea de 1 cm², respectiv 101.325 N/m² (pascali); valorile mari indică stabilitatea vremii, iar valorile mai mici posibilitatea schimbării timpului. P. de vapori = tensiunea de vapori. P. litostatică v. litostatic. 2. (FIZIOL.) P. arterială = tensiune arterială. 3. (BOT.) P. radiculară = p. care ia naștere în celulele vii ale rădăcinii și care determină împingerea apei în rădăcini și în sus prin vasele lemnoase ale tulpinii. 4. Fig. Constrângere (morală). ◊ Grup de p. = grup de interese al cărui scop este influențarea factorilor decizionali politici. P. demografică = p. exercitată de o populație prea numeroasă în raport cu resursele naturale sau economice disponibile.

abrac, -uri, s.n. – Grăunțe de ovăz sau amestec de tărâțe cu făină de mălai, servind ca nutreț animalelor (Antologie 1980). Aliment cu mare valoare energetică și nutritivă. – Probabil din brac („rămășiță, rest, deșeu”, cf. brăcui „a lua caimacul, a lua tot ce e mai bun”) + a protetic; Din magh. abrak „nutreț” (NDU).

ILIADA, poem epic grec atribuit lui Homer, având ca temă Războiul troian. De o mare valoare literară și istorică, mărturie a strălucitelor civilizații ageeană și aheeană până în sec. 9-8 î. Hr., narează, în 24 de cânturi, un episod din lupta aheilor pentru cucerirea cetății Troia (Ilion).

IORGA, Nicolae (1871-1940, n. Botoșani), istoric, scriitor, publicist și om politic român. Acad. (1910), prof. univ. la București. Fondator (1920) și director al Școlii române din Paris (Fontenay-aux-Roses). A ținut cursuri la Sorbona. Fondator (1908) al Universității populare de la Vălenii de Munte. A editat și condus numeroase ziare și reviste („Neamul românesc”, „Revista istorică”, „Revue Historique du Sud-Est-Européen”, „Floarea darurilor” etc.). Unul dintre doctrinarii sămănătorismului (a condus revista „Sămănătorul” în perioada 1905-1906). Fondator (1910) și lider al Partidului Național-Democrat, I. a avut un rol important în realizarea României Mari (1918). Unul dintre fondatorii Institutului de Studii Sud-Est Europene (1914) și organizatorul primului congres de bizantinologie (1924). Fondator al Institutului de studii bizantine și al Institutului de istorie universală (1937). A susținut revenirea pe tron a lui Carol II. Prim-min. (1931-1932). Consilier regal (1938-1940). Adversar al curentelor de extremă stângă și de extremă dreaptă, a fost asasinat de legionari (27/28 nov. 1940). A întocmit numeroase volume de izvoare, documente („Notes et extraits pour servir à l’histoire des Croisades au XV-e siècle”, 6 vol., „Studii și documente cu privire la istoria românilor”, 31 vol. ș.a.). Deși structural refractar subordonării faptului istoric unui sistem filozofic, a îmbogățit gândirea istorică cu o nouă viziune, dominată de factorul spiritual și întemeiată pe unele „permanențe”, coordonate ale dezvoltării istorice. În domeniul istoriei naționale, a elaborat monografii și sinteze de mare valoare („Istoria lui Mihai Viteazul”, „Istoria Bisericii române”, „Istoria armatei românești”, 2 vol., „Istoria comerțului românesc”, 2 vol., „Geschichte des rumänischen Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen”, 2 vol., „Istoria românilor”, 10 vol. ș.a.) și a integrat istoria României în istoria universală („La place des Roumains dans l’histoire universelle”, 3 vol.), relevând originalitatea culturii românești și interdependența istoriei poporului român cu istoria altor popoare. Contribuția la cercetarea istoriei universale („Geschichte des Osmanischen Reiches”, 5 vol., „Cărți reprezentative în istoria omenirii”, „Histoire de la vie Byzantine”, 3 vol.), ca și vastitatea operei (estimată de unii exegeți la 1.359 cărți și broșuri și peste 25.000 de articole) și a preocupărilor sale, îl situează între marii istorici ai lumii. Personalitate remarcabilă, de o mare mobilitate intelectuală, s-a manifestat ca poet („Poezii”), dramaturg („Doamna lui Ieremia”), evocator și portretist („O viață de om, așa cum a fost”, „Oameni care au fost”), dar mai ales ca istoric literar, elaborând sinteze fundamentale („Istoria literaturii românești în secolul al XVIII-lea, 1688-1821”, „Istoria literaturii românești în veacul al XIX-lea de la 1821 înainte”, 3 vol., „Istoria literaturii românești contemporane”, 2 vol., „Istoria literaturii romanice în dezvoltarea și legăturile lor”, 3 vol.). Membru a numeroase societăți științifice și academii din străinătate.

ÎNVĂȚĂTURILE LUI NEAGOE BASARAB CĂTRE FIUL SĂU TEODOSIE, operă de mare valoare literară și istorică a lui Neagoe Basarab (paternitate contestată de unii cercetători). Păstrate în manuscris slavon și în mai multe copii în traducere românească, dintre care cea mai veche datează din sec. 17. Lucrarea, cu o structură complexă, are o serioasă amprentă de originalitate, decurgând din trăsăturile specifice ale mediului și ale epocii în care a fost scrisă (sec. 16). Î. îmbină paginile moralizatoare cu cele de teorie politică (formulează concepția conducerii autoritare a statului fundamentată pe dreptate), gândirea socială, izvorâtă din experiența trăită, cu adevărate capitole de manual diplomatic, strategic și militar, cu reflecția filozofică și meditația lirică, fiind totodată un breviar de dogmatică și morală creștin-ortodoxă; ele se constituie într-un îndreptar pentru viitorul domn Teodosie, fiul lui Neagoe.

JINTÍȚĂ (cf. jintui) s. f. Produs lactat, cu o mare valoare nutritivă și dietetică, preparat prin încălzirea lentă, până la 80-85°C, a zerului scurs din caș.

*valoáre f., pl. orĭ (lat. valor, d. valére, a avea vigoare. V. validitate). Cît valorează un lucru saŭ o persoană: obĭect, om de mare valoare. Însemnare exactă a vorbelor: valoarea cuvintelor. Pl. Hîrtiĭ de valoare (bilete de bancă, polițe, acțiunĭ, obligațiunĭ ș. a.). De valoare, de preț, prețios: obĭect de valoare; capabil: om de valoare. A pune în valoare, a face să valoreze.

RÁSĂ¹ (< fr., germ.) s. f. 1. (BIOL.) Grup de indivizi aparținând aceleiași specii de microorganisme, plante sau animale, prezentând unele caractere comune, constante, conservate ereditar. 2. Rase omenești = grupări mari, naturale, de oameni, unitare prin origine și printr-un ansamblu de caractere somatico-ereditare (pigmentația pielii, forma nasului și dispoziția nărilor, epicantusul, forma și dispoziția oaselor malare, aspectul secțiunii firului de păr etc.), dar având o mare variabilitate individuală, apărută ca rezultat al evoluției în condiții diferite de mediu. R. o. sunt expresia variabilității speciei umane Homo sapiens sapiens. Antropologia modernă consideră că rasele sunt populații ce diferă una de alta prin frecvența anumitor gene. Antropologia clasică consideră că ar exista trei rase mari principale, împărțite la rândul lor în rase secundare: a) r. europidă sau caucaziană (cu rasele secundare mediteraneană, nordică, est-europidă etc.); b) r. mongolidă (cu rasele secundare nord-asiatică, amerindiană, nord-chineză etc.); c) r. negridă sau negrid-australidă (cu rasele secundare australoidă, veddoidă, jawaneză, singaleză etc.). 3. (ZOOT.) Grup individualizat de animale domestice din aceeași specie, cu proprietăți biologice și productive asemănătoare. ◊ R. amelioratoare = r. specializată, consolidată și cu calități productive ridicate, având mare valoare de prăsilă; este folosită la îmbunătățirea calitativă a raselor locale. ◊ R. ecologică = r. atașată de un anumit biotip; ecotip. R. geografică = r. atașată de o anumită regiune din arealul speciei, nu de un anumit biotip definit; subspecie. ◊ Loc. De rasă = de soi bun; select.

RĂȘINÓS, -OÁSĂ (< rășină) adj., s. f. pl. 1. Adj. Care conține sau care produce rășină. 2. S. f. pl. (SILV.) Denumire dată unor arbori, arbuști sau subarbuști cu frunze aciculare sau solzoase, de regulă persistente, mai rar căzătoare, dispuse câte una, două sau în mănunchiuri. Inflorescențele mascule au forma unor conuri mici sau a unor mâțișori, iar cele femele sunt conuri lemnoase, pieloase sau cărnoase. Semințele unor specii de r. sunt aripate. Cele mai multe r. formează, singure sau în asociații, păduri întinse, cu o mare valoare economică. Lemnul de r. are o creștere rapidă și se folosește în construcții sau în industria hârtiei și celulozei. Printre cele mai importante specii de rășinoase se numără bradul, pinul, molidul etc. Sin. conifere. 3. Adj. Care are aspectul și proprietățile rășinii; cleios, lipicios.

ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43°37′07″ și 48°15′06″ lat. N și între 20°15′44″ și 29°41′24″ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45° lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km² (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km². Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă „poartă” deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3°C între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11°C în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8°C în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8°C, iar în cele de munte oscilează între 6°C și -2°C pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23°C în S țării, 20°C în reg. de deal și mai puțin de 6°C pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5°C (în aug. 1951, la stația meteo „Ion Sion” din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3°C), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2°C. În NE țării valorile scad sub -4°C, iar pe culmile munților ajung la -10°C. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5°C s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în „umbră de precipitații” și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Română, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul de oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional „Henri Coandă”, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii ’80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii ’70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde $ fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți „Alpii Transilvaniei”), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distinct de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni („țări” precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, „mai mari ai pământului” (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea „Chestiunii orientale”, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, „regimul națiunilor” privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei „națiuni”. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al „cărvunarilor”, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a „crizei orientale”, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. „stat național unitar și indivizibil”, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic („libertatea muncii”, „libertatea de asociere”, „dreptul de vot” ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km², populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după „Războiul de șase zile” (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii „The Chase Manhattan”, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii ’70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă „de independență” a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se „mineriadele”. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant al legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum și integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.

*simbolízm n., pl. e (d. simbol). Sistema simbolelor destinate a aduce aminte faptele saŭ a exprima credințele. O pornire a unor poețĭ care, pin acțiune contra parnasienilor, caută să reprezinte lucrurile numaĭ pin ideĭ simbolice ca să provoace anumite stărĭ sufleteștĭ și care, de aceĭa, se mișcă de multe orĭ în sfera viziunilor și visurilor și atribue mare valoare sunetuluĭ cuvintelor (Reprezentanțĭ principalĭ în Francia: Villiers de l’Isle-Adam, Verlaine, Mallarmé, Moréas, Regnier, Maeterlinck, Viélé-Griffin; în Germania maĭ ales: Hofmannsthal, Dörmann ș.a. și, în parte, și Dehmel).

urcà v. 1. a se duce într’un loc mai înalt: a urca muntele, a se urca pe un zid; 2. a mări valoarea: a urca prețul grâului; 3. a forma un total de: cheltuiala se urcă la o mie de lei. [Origină necunoscută].

valoare f. 1. cât prețuește un lucru, o persoană: un obiect fără valoare, un om de mare valoare; 2. efect de comerț, bilet de bancă (poliță, acțiune, obligațiune): are în portofoliu valori pentru un milion; 3. însemnarea justă a termenilor: valoarea unei vorbe.

ZAHAROZĂ s. f. Substanță din clasa zaharurilor, formată din combinarea unei molecule de glucoză cu o moleculă de fructoză, cu gust dulce, solubilă în apă și cu mare valoare nutritivă. – Din fr. saccharose.

BOGAT, -Ă, bogați, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Om) care dispune de multe mijloace materiale, care are mulți bani; (om) avut. 2. Adj. Care se află, care conține ceva în cantitate mare. Fructele sunt bogate în vitamine. ♦ (Despre flori) Învolt. ♦ Mănos, roditor. 3. Adj. (Despre lucruri) Scump, de mare valoare; fastuos, luxos. – Din sl. bogatŭ.

ȘLEFUI, șlefuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A prelucra o suprafață dură prin frecare, pilire, tăiere sau rindeluire, pentru a o netezi sau pentru a-i da o anumită formă; a lustrui. ♦ Fig. A finisa cu minuțiozitate, a cizela, a retușa, un text, o operă de artă etc. ♦ Refl. Fig. (Despre oameni) A deveni rafinat, a se civiliza. 2. A tăia suprafața unei pietre (prețioase) în fațete fine (pentru a-i mări valoarea și strălucirea). – Din germ. schleifen.

BUCLUC, buclucuri, s. n. 1. (Pop. și fam.) Situație neplăcută, încurcată, în care se află cineva; belea, încurcătură, necaz. ♦ Ceartă, discordie. 2. (Reg.; la pl.) Obiecte (neînsemnate, fără mare valoare) pe care le posedă cineva, care formează bagajul lui. [Var.: (reg.) bocluc s. n.] – Din tc. bokluk.

CLASĂ, clase, s. f. 1. Grup (mare) de obiecte, de elemente, de ființe, de fenomene cu însușiri comune care satisfac un criteriu. 2. (De obicei cu determinarea „socială”) Ansamblu de persoane grupate după criterii economice, istorice și sociologice. ◊ Loc. adj. De clasă = care se referă la o clasă socială sau la raporturile reciproce dintre clase; propriu, caracteristic unei clase sociale. 3. Fiecare dintre diviziunile fundamentale ale regnului animal sau vegetal, mai mică decât încrengătura și mai mare decât ordinul. 4. Colectiv de elevi, de obicei de aceeași vârstă și cu aceeași pregătire, care învață împreună în cursul unui an școlar după aceeași programă de învățământ. ♦ Unitate organizatorică într-un institut de artă care cuprinde toți elevii unui profesor, indiferent în ce an de studii se află. ♦ Sală în care se țin cursurile pentru asemenea grupuri de elevi. ♦ (Franțuzism) Timpul în care se ține o lecție; oră de curs. 5. Fiecare dintre grupele de câte trei cifre ale unui număr cu mai multe cifre. Clasa miilor. 6. Categorie (după confort și tarif) a vagoanelor, compartimentelor, cabinelor etc. pentru călătoria cu trenul, cu tramvaiul, cu vaporul. 7. Categorie, grad, rang, stabilite valoric. 8. (În expr.) De (mare) clasă sau (de) clasa întâi = de calitate superioară, de prima calitate, de (mare) valoare. [Var.: (înv.) clas s. n.] – Din fr. classe, germ. Klasse.

JOKER, jokeri, s. m. Carte de joc cu cea mai mare valoare în unele jocuri de noroc, care poate înlocui orice carte în jocul respectiv. [Scris și: jocher. – Pr.: ğocăr] – Din fr., engl. joker.

PERLĂ, perle, s. f. 1. Piatră semiprețioasă, aproximativ sferică, de culoare argintie, cu luciu sidefiu, produsă de anumite scoici, de unde este extrasă și folosită ca podoabă; mărgăritar; imitație a acestei pietre, folosită ca obiect de podoabă. ♦ Fig. Persoană cu merite deosebite; lucru de mare valoare. ♦ Fig. (Ir.) Eroare grosolană (și ridicolă); gafă verbală. 2. Element ornamental de formă sferică, folosit la decorarea unor muluri arhitecturale. – Din fr. perle, it. perla, germ. Perle.

PONT², ponturi, s. n. I. 1. (Fam.) Aluzie răutăcioasă, ironie. ◊ Expr. A vorbi în ponturi = a da să se înțeleagă, a sugera; a vorbi în pilde. A bate (cuiva) pontul = a face (cuiva) aluzie la ceva, a-i da (cuiva) să înțeleagă ceva. 2. (În limbajul jucătorilor de cărți) Numele uneia dintre cărțile de joc (considerată de obicei cu cea mai mare valoare); p. ext. prilej favorabil (la joc). ◊ Expr. A-i face (cuiva) pontul = a înșela (pe cineva). (Fam.) A vinde (cuiva) pontul = a dezvălui (cuiva) un secret prin care poate obține un avantaj, un profit. II. (Înv.) 1. Punct (în spațiu sau în timp); limită. ◊ Loc. adv. (Fam.) La pont = la momentul potrivit, la timp, la țanc. ◊ Expr. A pune pont = a hotărî, a fixa locul potrivit pentru ceva. 2. Articol, paragraf dintr-o lege, dintr-un statut, dintr-o convenție; p. ext. legea, statutul etc. respectiv. ♦ Condiție de învoială agricolă impusă țăranilor în trecut. 3. Problemă sau parte a unei probleme în discuție; idee, principiu care stă la baza unei discuții; punct. – Din magh. pont.

PREȚ, prețuri, s. n. 1. Categorie economică reprezentând expresia bănească a valorii unei mărfi; sumă de bani pe care trebuie să o plătească cumpărătorul pentru achiziționarea unui produs sau pentru un serviciu. ◊ (În sintagmele) Preț cu amănuntul = preț la care se vând către populație bunurile de consum, alimentare și nealimentare. Preț de livrare = preț la nivelul căruia circulă produsele între unitățile producătoare. Preț de producție = preț care înglobează costul produsului și beneficiul. Preț al pieței = preț care se formează pe piață în urma fluctuației cererii și ofertei. Preț mondial = preț al unei mărfi pe piața mondială. ◊ Loc. adj. De (mare) preț = (foarte) valoros, prețios. ◊ Loc. adv. Cu orice preț = orice sacrificiu ar cere, oricât ar costa, cu orice risc. Cu niciun preț = pentru nimic în lume, în niciun caz. Fără (de) preț = a) sub valoarea reală; ieftin; b) de valoare foarte mare, neprețuit. ◊ Expr. A ține la preț = a nu reduce nimic din suma cerută la o vânzare. A se învoi din preț = a încheia o tranzacție căzând de acord asupra prețului. A (nu) avea preț = a) a (nu) se vinde cu mulți bani, a (nu) se cere; a (nu) avea trecere; b) a (nu) valora foarte mult. A ajunge la preț = a ajunge să fie căutat, apreciat. A pune preț pe ceva = a socoti că ceva este de mare valoare, a ține mult la ceva. Preț (ca) de... (sau ca la...) = un timp (cam) de..., o distanță, o valoare (de aproximativ...). ♦ Sumă încasată dintr-o vânzare. 2. Ceea ce se dă cuiva sau primește cineva pentru o muncă prestată, pentru un serviciu făcut; plată, răsplată. ◊ Loc. prep. Cu prețul... = în schimbul...; cu sacrificiul..., cu riscul..., cu efortul... ♦ Tarif. 3. Fig. Valoare, importanță, însemnătate. – Lat. pretium.

PREȚIOS, -OASĂ, prețioși, -oase, adj. 1. Care are, reprezintă o mare valoare materială, spirituală, morală etc.; care este de mare preț, de mare importanță; scump. ◊ Metal prețios v. metal. Piatră prețioasă. v. piatră. ♦ Pe care cineva îl prețuiește, îl stimează, îl iubește mult 2. De un rafinament exagerat, căutat; lipsit de simplitate și de naturalețe; afectat. [Pr.: -ți-os] – Din fr. précieux, lat. pretiosus, it. prezioso.

GIUVAIER, giuvaiere, s. n. Obiect de podoabă făcut (cu artă) din metal prețios (și pietre scumpe); bijuterie. ♦ Fig. Obiect de mare valoare (artistică); persoană cu deosebite calități. [Pl. și: giuvaieruri. – Var.: juvaier s. n.] – Din tc. cevahir (pl. lui cevher).

HALVA, (2) halvale, s. f. 1. Produs alimentar dulce, cu o mare valoare nutritivă, preparat din tahân sau din semințe de floarea-soarelui și din zahăr, eventual cu adaos de alviță. 2. Sortiment de halva (1). – Din tc. halva.

MĂRGĂRITAR, (1, 2) mărgăritare, s. n., (3, 4) mărgăritari, s. m. 1. S. n. Boabă rotundă și tare de culoare albă-strălucitoare cu reflexe sidefii, care se formează în corpul unor scoici și care se utilizează ca podoabă de preț; perlă, mărgărit¹. ◊ Loc. adj. De mărgăritar = împodobit, bătut, incrustat cu mărgăritare (1). ♦ Fig. Lucru fără cusur, de mare valoare. 2. S. n. Pietriș mărunt folosit la betoane pentru fațade, mozaicuri, pentru a fi așternut pe alei etc. 3. S. m. (Bot.) Lăcrămioară, cerceluș (2). 4. S. m. Numele unei specii de vâsc care crește numai pe stejari, cu fructe în formă de bobițe galbene; vâsc-de-stejar (Loranthus europaeus). – Din ngr. margaritári.

MEGOHMMETRU, megohmmetre, s. n. (Fiz.) Aparat pentru măsurarea rezistențelor electrice de valoare mare. [Pr.: -gom-. – Scris și: megohmetru] – Din fr. méghommètre. corectat(ă)

ACHIZIȚIONA, achiziționez, vb. I. Tranz. 1. A procura produse de pe piață; (în special în economia socialistă, unde cumpărătorul este un organ de stat sau cooperatist) a procura produse agraro-alimentare. Cooperativele au achiziționat întreaga cantitate de lapte planificată. ◊ Acele cantități de produse agricole ce vor fi achiziționate de cooperative peste plan vor rămîne la dispoziția lor, spre a fi desfăcute, prin magazinele proprii, populației muncitoare. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2655. 2. (Cu privire la lucruri rare) A aduce în patrimoniul său. Muzeul național de artă a achiziționat un tablou de mare valoare. – Pronunțat: -ți-o-.

AMPLIFICA, amplific, vb. I. Tranz. 1. A lărgi, a dezvolta, a mări; a da amploare. (Refl.) Colonelul își mai aprinse o țigară și sorbi încă un păhărel de coniac după multe altele. I se amplificau gesturile, îi sporea vocea răgușită. SADOVEANU, M. C. 92. 2. A intensifica, a mări valori electrice, acustice sau optice. A amplifica un curent electric.

BACHELITĂ s. f. Rășină sintetică, de mare valoare tehnică, din care se fac piese izolatoare întrebuințate în electrotehnică și diverse obiecte de uz comun. Călimară de bachelită.

BULEVARDIER, -Ă, bulevardieri, -e, adj. (Franțuzism) De bulevard; fig. (despre opere dramatice) neserios, superficial, ușor, fără mare valoare. V. frivol. Aproape o jumătate de veac, teatrul romînesc a fost sufocat de teatrul bulevardier al autorilor parizieni. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2564. – Pronunțat: -di-er.

ATU, (1) atale, (2) atuuri, s. n. 1. (La jocul de cărți) Carte de culoarea care, în mod convențional, este socotită a avea o mai mare valoare decît celelalte și dă astfel posesorului avantaj asupra celorlalți jucători. 2. Element care, într-o împrejurare anumită, oferă cuiva un avantaj (împotriva adversarului) sau o șansă în plus pentru atingerea scopului.

GLORIE, glorii, s. f. Onoare, mărire, slavă. Glorie veșnică eroilor și martirilor comuniști, care și-au dat viața pentru fericirea poporului nostru, pentru libertatea și independența Patriei, pentru socialism! GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 361. De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu? Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu? EMINESCU, O. I 137. Gloria străbună pe strămoși cinstește. ALEXANDRESCU, M. 324. ◊ (Poetic) Ce-ți doresc eu ție, dulce Romînie, Țara mea de glorii, țara mea de dor? EMINESCU, O. I 15. ♦ Persoană de mare valoare. Tolstoi e o glorie a literaturii universale.

CIORDI, ciordesc, vb. IV. Tranz. (Familiar) A fura (la repezeală) lucruri fără prea mare valoare; a șterpeli. Stau aici, nu ciordesc nimica, zău. GALAN, Z. R. 140. Întind mîna, fie să ciordească ceva dintr-un sac, fie să cerșească. STANCU, D. 361. Abia ne mai ținem Zilele cu cîte o găină sau altă pasăre ce putem să ciordim de pe ici, de colo. ISPIRESCU, L. 368.

CÎNTĂRI, cîntăresc, vb. IV. 1. Tranz. A determina greutatea unui corp cu ajutorul cîntarului. Am cîntărit lemnele. ◊ Refl. pas. Ne spuse că se va da semnalul alergării îndată ce se vor cîntări concurenții... celor mai ușori li se pune plumb pe șa, pînă ce sînt toți deopotrivă grei. NEGRUZZI, S. I 40. Iepele care-s cu mînzi Fac cinci sute de florînzi (= fiorini), Iar de soi moldovenesc Cu galbini se cîntăresc. ALECSANDRI, P. P. 314. ◊ Expr. A cîntări în mînă (sau în mîini) = a aprecia greutatea unui corp, luîndu-l în mînă. Căută Ileana sacul cu ghemele, le numără, le cîntări-n mînă. RETEGANUL, P. I 55. A cîntări din ochi = a aprecia cu aproximație, din ochi, greutatea unui corp, sau (fig.) alte însușiri. 2. Tranz. Fig. A aprecia, a judeca, a estima; a cumpăni, a chibzui. Te lași îmbrîncit în situații pe care ar fi. trebuit să le mai cercetezi, să le mai cîntărești. PAS, Z. I 293. Pînă mîne ai vreme să gîndești ce să spui și ce nu. Cîntărește-le pe toate în minte și grăiește după conștiința ta. DEMETRIUS, V. 130. I-am cîntărit argumentele și istețimea. GALACTION, O. I 230. ◊ Expr. A-și cîntări (bine) vorbele = a-și alege (cu grijă) vorbele. ◊ (Cu privire la oameni) A studia, a cerceta (cu privirea). Acand stătea pe gînduri și se uita la Rizea cîntărindu-l din ochi. DUMITRIU, N. Mă înțelesese. Mă cîntarea. DELAVRANCEA, H. T. 66. 3. Intranz. A avea o anumită greutate, a trage la cîntar. Peștele cintărea 3 kg. ◊ Fig. A avea valoare (mare), a valora, a prețui. Aprecierea profesorului cîntărește greu.

LABORIOS, -OASĂ, laborioși, -oase, adj. 1. Care cere multă muncă, care necesită o mare încordare, trudă și osteneală. Întreprind o călătorie îndelungată, laborioasă și mai fantastică decît în orice basm. BOGZA, C. O. 109. Un latinist, a cărui îndeletnicire... laborioasă era să cerceteze fiecare cuvînt romînesc. IBRĂILEANU, SP. CR. 141. Traduceți în opere nimerite acele studii laborioase și acele îmbietoare întipăriri. ODOBESCU, S. II 244. 2. Care lucrează mult și cu tragere de inimă, căruia îi place munca. A deschide tuturor bărbaților laborioși și cu cunoștințe o cale lesnicioasă spre a înavuți limba cu opere de o mare valoare literară. ODOBESCU, S. II 354. – Pronunțat: -ri-os.

MAXIMUM s. n. Cea mai mare valoare (peste care nu se poate trece sau nu este necesar să se treacă); maxim. Încleștați pe ciocanele de abataj, ca pe niște mitraliere, ei [minerii] le mînuiesc cu repeziciune, cu maximum de putere de care sînt în stare. BOGZA, V. J. 117. Cînd nenea Iorgu o lua cu «nenișorule», însemna că a ajuns la maximum de indignare. C. PETRESCU, S. 104. ◊ (Adverbial) Cel mult. Cînd vine Iloveanu? – Cred, în maximum zece-douăsprezece zile. C. PETRESCU, R. DR. 201. Domnilor, în maximum trei zile vreau să avem ordine, liniște și pace în județ! REBREANU, R. II 226.

MIC ², -Ă, mici, adj. 1. (În opoziție cu mare) Care este sub dimensiunile obișnuite, sub mărimea mijlocie; de dimensiuni, de proporții reduse. Ochii ei mici nu părăseau o clipă pe nevasta lui Lipan. SADOVEANU, B. 53. Boii tăi sînt mari și frumoși; ia-i și-i du la iarmaroc, vinde-i și cumpără alții mai mici. CREANGĂ, P. 39. Adă-mi aice hărțile cele mici. DRĂGHICI, R. 18. Buturuga mică răstoarnă carul mare. ◊ Degetul mic = degetul cel mai subțire, așezat lîngă inelar și mai scurt decît acesta. Literă mică = literă folosită în mod obișnuit în interiorul, cuvintelor. ◊ Loc. adv. În mic = pe scară redusă, fără amploare. ◊ Expr. A (se) face mici fărîme v. fărîmă. (A fi) mic la os = (a fi) cu oase mici, delicate. Slăbuț, timid, mic la os, cam deșirat la trup, cu pielea străvezie. BASSARABESCU, S. N. 26. ♦ (Despre suprafețe, așezări etc., în opoziție cu vast, extins) Satu-n vale pe-o colină, Mic și vesel: colo-n fund. COȘBUC, P. I 261. [Făgărașul este] oraș mic, cu o cetate foarte mică. GOLESCU, Î. 26. ♦ (În opoziție cu încăpător, cuprinzător, spațios) Cu capacitate redusă, strîmt. Cameră mică. Sac mic. ▭ Cea mai mică barcă a vaporului era legată la scară. BART, E. 184. ♦ (În opoziție cu înalt) Care nu atinge înălțimea sau măsura mijlocie; scurt, scund. Văzîndu-mă așa mic... mi-au pus numele Tîndală. NEGRUZZI, S. I 247. ♦ (Despre ape) Puțin adînc; (în opoziție cu lat) îngust. Mă scăldam în gîrlă, eram tocmai la apă mică. DELAVRANCEA, la TDRG.2. (Determină cantitatea, numărul; în opoziție cu mult, abundent) Puțin, redus, limitat. Ceată mică. Sumă mică. ♦ (Despre surse de lumină și căldură care pot fi reglate) Stătea pe gînduri și se uita la lampă. O făcu iarăși mai mică. DUMITRIU, N. 277. 3. (Despre sunet, glas, voce, etc.. în opoziție cu puternic, tare) Slab, scăzut, puțin intens, încet, stins. Din frunzișurile grele... Tot mai vin Glasuri mici de păsărele. TOPÎRCEANU, B. 39. Începu cu vorbă mică... băiatul să zică. PANN, P. V. III 47. Cel mai mic sunet ce auzea îl înspăimînta. DRĂGHICI, R. 40. 4. (Despre zi, noapte, în opoziție cu lung) Care durează puțin, scurt. Frunză verde de urzică, Primăvara-i noaptea mică. HODOȘ, P. P. 54. Pentru mîndra care-mi place Trei zile la domni aș face; Da pentru care-i urîtă, Una mică-mi pare multă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 11. 5. (Despre persoane; în opoziție cu matur, vîrstnic) în vîrstă fragedă, nevîrstnic; copil, (la comparativ) mai tînăr. M-am gîndit la mine, la mine cînd eram mic. SAHIA, N. 32. De la o boală ce-am avut, cînd eram mic, mi-am schimbat numele. CREANGĂ, P. 149. Cînd era mică a căzut din scrînciob. NEGRUZZI, S. I 59. ◊ (Substantivat) Emisiune radiofonică pentru cei mici. ◊ Loc. adv. De mic = din vîrstă fragedă, din copilărie. Încă de mic Te cunoșteam pe tine. EMINESCU, O. I 175. În amar trăind de mică, Ochi-mi plîng, sufletu-mi geme. ALECSANDRI, P. I 16. ◊ Expr. Din mica copilărie = din vîrstă fragedă. El din mica copilărie au fost dat cătră aceste. DRĂGHICI, R. 73. Cu mic cu mare (sau mic și mare) = toată lumea, toți. Atunci mulțimea cu mic cu mare... strigară într-un grai. ISPIRESCU, L. 40. Ordonă să se ridice îndată mic și mare... ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I 108. Mic de zile v. z i. ♦ Uneori la superlativ, alteori precedat de «cel», «ăl») Ultimul născut dintre mai mulți frați; mezin. Nu după multă vreme se și însoți cu fata cea mai mică. ISPIRESCU, L. 8. [Iedul] cel mic era harnic și cuminte. CREANGĂ, P. 19. Fratele cel mai mic De-i mai mic, e mai voinic. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 310. 6. (În opoziție cu important, însemnat, principal etc.) Fără prea mare valoare, lipsit de importanță, neînsemnat. Devin tot mai mic față de dînsa. IBRĂILEANU, A. 101. Dacă pentru cel mai mic lucru ar fi să se tot mînie unii și alții, cînd se gioacă vro piesă, apoi n-ar mai fi chip de-a avea Teatrul Național. ALECSANDRI, T. I 156. ◊ Prînzul cel mic v. prînz. 7. (Despre oameni-și manifestările lor; în opoziție cu generos, nobil) Meschin, lipsit de noblețe, de măreție. Cît de mică, de stupidă, de stricată e lumea. GHEREA, ST. CR. I 109. Toate patimile cele mici trăiesc încă. ARHIVA R. I. IV Ici, umbre de noroade le vezi ocîrmuite De umbra unor pravili călcate, siluite De alte mai mici umbre, neînsemnați pitici. ALEXANDRESCU, M. 5. ◊ Expr. Mic la suflet = cu caracter josnic, meschin, egoist, lipsit de generozitate. Noi... la niște astfel de oameni le zicem mișei, ori mici la suflet. ISPIRESCU, U. 63. Este mic la suflet! Ce rușine! DRĂGHICI, R. 73. Mic la minte = cu orizont limitat; mărginit. El e mare și stogos. La minte mic și prost! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. 8. (Indicînd o ierarhie) Care se află pe o treaptă inferioară în comparație cu alții (v. subaltern), care nu are autoritate, putere (mare). Își luă ziua bună de la toți boierii cei mari și cei mici. ISPIRESCU, L. 4. Cine-i mic vrea a fi mare. ALECSANDRI, P. II 107. Breslele se alcătuiau de oarecari slujbași mai mici ai țării. BĂLCESCU, O. II 14. ◊ (Substantivat) Fii bun, mare vornic, și îngăduie mai micului dumitale să stea lîngă jupîneasa Leana. VISSARION, B. 284.

RUSĂ s. f. (< adj. rus, -ă, cf. rus. rus’): limbă slavă din grupul oriental, vorbită de ruși – locuitori majoritari în Federația Rusă, cu capitala la Moscova, și de rușii din celelalte republici ale fostei Uniuni Sovietice, azi devenite state independente (Bielorusia, Ucraina, Țările Baltice, Moldova (Basarabia) etc.). R. este limba comună, oficială, de înțelegere între toate popoarele care alcătuiesc Federația Rusă; în același timp, ea este a doua limbă de înțelegere între locuitorii actualelor republici desprinse din fosta Uniune Sovietică și una dintre limbile internaționale folosite în forurile O.N.U. Se caracterizează prin: folosirea alfabetului chirilic; prezența consoanelor dure și muiate (care determină schimbări semantice); pronunțarea identică a vocalelor a și o în silabele neaccentuate (fenomenul akanie); prezența lui l velar; o largă folosire a cuvintelor compuse; lipsa articolului; existența a șase cazuri; declinarea proprie la adjective; aspect perfectiv și aspect imperfectiv la verbe etc. În istoria limbii ruse se disting trei mari epoci, fiecare cu trăsături distincte: a) vechea rusă (velicorusa), vorbită între secolele al VI-lea și al XIII-lea, în perioada de formare a poporului rus, de dezvoltare a statului kievean și de apariție a scrierii ruse (secolele al VI-lea – al IX-lea). Ea reprezenta o sinteză din elemente ale limbii vorbite de slavii din răsărit, ale poeziei orale a acestora și ale limbii slave bisericești (folosită în multe scrieri din secolele al XI-lea – al XIII-lea). În această limbă a fost realizat cel mai vechi monument de limbă literară rusă: Cîntec despre oastea lui Igor (în secolul al XII-lea); b) rusa medie, vorbită între secolele al XIII-lea și al XVIII-lea, după dezmembrarea statului kievean și diversificarea vechii ruse (în urma adâncirii particularităților dialectale) în trei limbi de sine stătătoare: rusa, ucraineana și bielorusa. În perioada dezvoltării statului rus centralizat (între secolele al XIV-lea – al XVI-lea) a existat o strânsă interacțiune între cele două forme ale limbii ruse literare: forma livrescă – slavă (slava veche) și forma populară – rusă. Atunci s-au dezvoltat stilurile de bază ale limbii ruse literare: stilul documentelor de afaceri, stilul religios, stilul literaturii artistice și stilul publicistic. R. a împrumutat atunci multe cuvinte din limbile turcă, germană și polonă. Răspândirea tiparului în secolul al XVI-lea a contribuit la unificarea limbii ruse literare, pe baza dialectului din zona Moscovei. În secolul al XVIII-lea, limba literară rusă s-a apropiat tot mai mult de limba populară, datorită scrierilor lui Lomonosov. Realizând o sinteză din diferite elemente ale limbii literare ruse concretizată în trei stiluri de bază, acesta a reușit să limiteze astfel sfera de întrebuințare a limbii slave bisericești numai la anumite genuri. R. a împrumutat în acest timp multe cuvinte din limbile apusene (mai ales în urma acțiunii de „occidentalizare” a Rusiei de către Petru cel Mare); c) rusa modernă, vorbită începând cu secolul al XIX-lea și astăzi. La baza ei stă creația literară a poetului național rus A. S. Pușkin, care a avut un rol deosebit în realizarea unei sinteze între limba literară rusă și limba vorbită. Marii scriitori clasici ruși – Gogol, Tolstoi, Cehov, Turgheniev, Dostoievski etc. – au contribuit apoi la desăvârșirea limbii ruse moderne prin opere de mare valoare. R. dispune de două mari grupuri de dialecte: dialectele din nord (cu menținerea deosebirii dintre vocala o și vocala a neaccentuate) și dialectele din sud (cu confundarea vocalelor o și a neaccentuate), între care există multe graiuri de tranziție. Existența unor elemente lexicale rusești în limba română și a unor elemente lexicale românești în limba rusă (explicabile prin contactele directe dintre cele două popoare în diferite momente istorice – mai ales în perioada Regulamentului Organic și a stăpânirii Basarabiei) i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență a limbii ruse asupra limbii române și, invers, despre o influență a limbii române asupra limbii ruse.

PLUS, plusuri, s. n. 1. Ceea ce depășește o cantitate dată; prisos. S-au constatat plusuri la inventar. ▭ Pe ce bază vii dumneata azi și-mi pretinzi să-ți fac favorul ca să îmbarci un plus de-un vițel care vine fără forme vamale. BART, S. M. 86. ◊ Loc. adj. și adv. În plus = peste ceea ce este obișnuit, mai mult decît atît; pe lîngă aceasta, pe deasupra, în afară de aceasta. Apariția sensului nou constituie o întărire pentru cuvîntul vechi... deoarece el a căpătat valori și legături în plus. GRAUR, F. L. 22. ♦ Semn grafic în formă de cruce care se pune uneori pe lîngă o notă dată școlarilor, pentru a-i mări valoarea. Nota patru plus. 2. (Mat.) Semn grafic în formă de cruce care simbolizează adunarea mărimilor între care se găsește sau caracterul pozitiv al unei mărimi (dacă se găsește înaintea acesteia). ♦ (Cu valoare de prepoziție) Doi plus trei fac cinci. ♦ (Electricitate) Semn grafic identic cu cel din matematică, indicînd sarcinile electrice pozitive.

TEORIA CIRCULAȚIEI CUVINTELOR s. f. + s. f. + s. n.: teorie lingvistică generală de mare valoare, emisă de lingvistul român Bogdan Petriceicu Hasdeu (1836-1907), pentru a demonstra latinitatea limbii române, valoarea cuvintelor românești de origine latină („cuvintele cu circulația cea mai mare în limbă dau adevăratul caracter al acesteia”). Ea a generat în zilele noastre „teoria fondului principal lexical” (v. în acest sens lucrarea lui Al. Graur, Fondul principal al limbii române, București, 1957).

PREȚ, prețuri, s. n. 1. Valoare, exprimată în bani, a unei mărfi; sumă care se cere sau se plătește pentru marfă. [Depozitul] îl luăm la prețul zilei. CAMIL PETRESCU, U. N. 66. Mare pagubă este la o țară de a-și scoate tot materialu nefabricarisit (= neprelucrat), vînzîndu-l în alte țări cu un prost preț și apoi să-l cumpere iarăși, cu preț de 30 ori mai mult. GOLESCU, Î. 180. ◊ Fig. O, cere-mi, doamne, orice preț, Dar dă-mi o altă soarte. EMINESCU, O. I 177. ◊ Preț de cost v. cost. Preț negru v. negru. ◊ Loc. adj. De preț = prețios, valoros. Chioșcul e îmbrăcat cu ștofe brodate cu aur, așternut cu cele mai de preț covoare, cu mobilă luxoasă adusă din București. CAMIL PETRESCU, O. I 217. N-am să-ți dăruiesc nimica de preț. CARAGIALE, O. III 49. Aceste obiecte nu se executau mai niciodată în piatră, ci, mai adesea, în metale de preț, în os, în corn, în fildeș. ODOBESCU, S. 451. ◊ Loc. adv. Cu orice preț = oricît de mult ar costa, încercînd sau riscînd orice; neapărat, fără doar și poate. Vine ordin să dăm numaidecît pe nemți peste cap și să reluăm cu orice preț tranșeele pierdute. MIRONESCU, S. A. 118. Spînul vrea să-mi răpuie capul cu orice preț. CREANGĂ, P. 222. Voii cu orice preț să ajung sania, ca să mă informez mai bine. BOLINTINEANU, O. 390. Cu nici un preț = pentru nimic în lume, în nici un caz. Fără preț = la o sumă inferioară valorii reale; ieftin. Tîrgurile erau slabe și negoțul se vindea fără preț. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, V. M. 105. ◊ Expr. A ține la preț = a nu reduce nimic din suma cerută la o vînzare. Cîteva zile d-a rîndul se mai duse el în pădure și tot găsea cîte un ou [de aur]. Se făcu însă mai năzuros în tîrg, ținu mai la preț, și cu mirare văzu că scoate cîte patru pungi de bani în loc de două. ISPIRESCU, L. 269. A se învoi din preț = a încheia un tîrg, căzînd de acord asupra prețului. A ajunge la preț = a fi căutat, apreciat. A avea preț = a se vinde cu bani buni, a avea trecere; fig. a prețui, a valora. Pentru un om ca el acuma viața avea un preț nemărginit. SADOVEANU, O. VII 96. Toate au avut preț și s-au vîndut de minune: și vitele, și bucatele, și mărfurile. GALACTION, O. I 261. În ochii mei acuma nimic nu are preț Ca taina ce ascunde a tale frumuseți. EMINESCU, O. IV 436. A nu avea preț = a nu se vinde, a nu avea căutare; fig. a nu putea fi evaluat în bani, a avea o valoare foarte mare, a fi de neprețuit. Un ichi bun n-are preț. ISPIRESCU, la TDRG. A pune preț pe ceva = a socoti că ceva e de mare valoare, a ține mult la ceva, a prețui mult ceva. Formele de din afară pe care în lumea cea mare se pune atîta preț. La TDRG. Sfîrșitu-i cel jalnic îl văz cu-ntristare, Căci eu pe viața-i puneam un preț mare. ALEXANDRESCU, M. 79. A-și mînca din preț = a pierde din valoare. Bîrlădeanu îi observă ochii cu sclipiri dușmănoase spre el și-l socoti, în sinea lui, pornit spre scădere, ca un cal care începe să-și mănînce din preț. SADOVEANU, Z. C. 298. A da preț = a pune în valoare, a face să aibă valoare. Vine-o clipă, cînd înveți, Că atîtor idealuri depărtarea le dă preț. CERNA, P. 55. ♦ Suma încasată dintr-o vînzare. S-au dus la o crîșmă, unde s-au pus să bea prețul hainelor mortului. NEGRUZZI, S. I 32. 2. Sumă de bani care se dă cuiva pentru o muncă prestată, pentru un serviciu făcut; plată, răsplată. Să afle ce feli de pasere să fie aceasta și... să li făgăduiască mare preț pentru aceasta. SBIERA, P. 69. ◊ Loc. prep. Cu prețul... = plătind (sau primind) o contravaloare materială sau, fig., cu eforturi, cu sacrificii. 3. Fig. Valoare, importanță, însemnătate. De tot prețul jertfei tale cată să te răsplătesc. DAVILA, V. V. 86. Cînd seacă apa, se cunoaște prețul fîntînii (= cînd pierzi un lucru, îți dai seama mai bine de valoarea lui). 4. (Numai în expr.) Preț de... (sau la... ) = contravaloarea a... Să bem preț de patru boi! COȘBUC, P. II 279. Doi miei, fiecare preț de-o împărăție. SLAVICI, la TDRG. Băui preț la nouă cai, De vin nu mă saturai. Băui preț de nouă iepe, Iacătă-mă mort de sete! BIBICESCU, P. P. 229. (Urmat de determinări temporale) Preț (ca) de... (sau ca la... ) = un timp (cam) de... A stat preț de un ceas baba acasă. SADOVEANU, D. P. 78. Trece așa preț ca la un sfert de ceas și numai ce mă pomenesc cu un ăla... că vine și se pune la altă masă alături. CARAGIALE, O. I 45. Merg ei încă preț ca de vro patru ceasuri și-i prinde noaptea într-o pădurice, unde nu era țipenie de om. ȘEZ. VI 151. (Determinarea indică acțiunea făcută într-un interval de timp) Căuta să smulgă drugul ba din mîna lui Dima, ba din mîna lui Păstrăvan, năzuind să-l gospodărească de unul singur barem preț de trei întorsături de mînă. GALAN, Z. R. 213. (Rar, urmat de determinări spațiale) La noi se cheamă Durău unde curge apa-n jos de pe stîncă, preț așa ca la două staturi de om înălțime. HOGAȘ, M. N. 204.

PREȚIOS, -OASĂ, prețioși, -oase, adj. 1. Care reprezintă o mare valoare materială, care costă mulți bani, este de mare preț; scump. Să-i facă niște lucruri foarte prețioase. SBIERA, P. 97. Zugrăvelele cele mai prețioase, policandre de argint suflate cu aur, candele de argint... cărțile cele mai alese, erau zestrea monastirii aceleia. ISPIRESCU, L. 295. 2. Care are valoare prin calitățile sale, prin. vechimea sau prin raritatea sa, prin folosul pe care îl aduce omului; important, valoros. Chitanța însă n-o socotea chiar așa de prețioasă. REBREANU, R. I 192. Le arăta cît e de prețios darul de a observa, de a analiza și pricepe viața în toată însemnătatea și frumusețea ei. VLAHUȚĂ, O. A. 249. Kogălniceanu adună prețioase documente în «Arhiva romînă». NEGRUZZI, S. I 339. ◊ Fig. Viața dumneavoastră e prețioasă pentru noi toți. C. PETRESCU, C. V. 33. Eu asemăn a mea stare cu a unui călător Care, neștiindu-și drumul, fără povățuitor... Pierde vremea prețioasă și aleargă-ntr-un noroc. ALEXANDRESCU, P. 48. Piatră prețioasă v. piatră. Metal prețios = metal (aur, argint, platină) care nu se oxidează, nu se alterează ușor și nu este atacat ușor de acizi sau de alte substanțe chimice; metal nobil. ◊ Scump, drag, iubit. Sînt urme prețioase, sînt scumpe suvenire Ce-n suflet tipărite, ca el au nemurire. ALECSANDRI, P. I 125. 3. Fig. De un rafinament exagerat, lipsit de simplitate și de naturalețe; afectat, căutat. Stil prețios. ♦ (Substantivat, f., franțuzism) Femeie afectată în vorbe și în maniere. Astăzi rîzi d-o pedantă, mîine d-o prețioasă. ALEXANDRESCU, M. 269.- Pronunțat: -ți-os.

PREȚUI, prețuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A fixa (aproximativ) prețul unui bun (supus vînzării), a-i determina, a-i stabili valoarea în bani, a arăta cît face; a evalua, a estima. Văzînd împăratul ce cal are el, l-au prețuit că face mai mult decît o împărăție. SBIERA, P. 44. Doi, care întrec pe ceilalți... primesc cel întîi un vas de argint, prețuit 1500 ruble. NEGRUZZI, S. I 36. ◊ Fig. Eu unul știu să prețuiesc omul. De aceea v-am privit îndelung și v-am cercetat înainte de a vă îmbrățișa. SADOVEANU, O. VII 21. ♦ A pune mare preț pe ceva, a considera ca. avînd mare valoare. Iar dacă se duse la împăratul cu darul, și văzu că îl primește împăratul cu mare cinste și atît îî prețuiește darul, el spuse că mai are încă multe [pietre prețioase]. ISPIRESCU, L. 192. 2. Tranz. A recunoaște importanța sau meritul unei persoane sau al unui lucru, a atribui cuiva merit, însemnătate; a aprecia. Comandanții noștri prețuiesc foarte mult atacul la baionetă. CAMIL PETRESCU, U. N. 412. În cîteva luni, toți vor ști să-l prețuiască. C. PETRESCU, C. V. 31. Romanii cunoșteau și aceste două specii de păsărele și le prețuiau dupe dreapta lor valoare. ODOBESCU, S. III 24. 3. Intranz. A valora, a face. Lucrul la timp dăruit prețuiește îndoit. ◊ Expr. A ști cît prețuiește cineva (sau ceva) = a nu-și face iluzii cu privire la cineva sau la ceva, a ști că nu trebuie să contezi pe cineva sau pe ceva. Lăpușneanul le scrisese în mai multe rînduri ca să vie, legîndu-se prin cele mai mari jurăminte că nu le va face nimica, dar ei știau cît prețuiește jurămîntul lui. NEGRUZZI, S. I 159. ♦ A avea valoare, importanță prin meritele, calitățile sale. Cît îmi sînt de urîte unele dobitoace, Cum lupii, urșii, leii și alte cîteva, Care cred despre sine că prețuiesc ceva! ALEXANDRESCU, P. 66. – Prez. ind. și: (regional) prețui (ȘEZ. III 212).

ZAHAROZĂ s. f. Substanță din clasa zaharurilor, formată din combinarea unei molecule de glucoză cu o moleculă de fructoză, cu gust dulce și cu mare valoare nutritivă; zahăr (1).

VALOARE, valori, s. f. I. 1. Suma calităților care dau preț unui lucru sau unei persoane; măsură, grad în care cineva sau ceva e apreciat; importanță, însemnătate, preț, merit. Singur de obicei, cu ochii mici, în dosul ochelarilor, meditează la adevărata valoare a operei de artă. BACOVIA, O. 232. În «Făt-Frumos, fiul iepei» e numai miraculos, și bucata nu are valoare decît numai pentru limbă. IBRĂILEANU, S. 150. Omule, nu desprețul lucrurile, fie cît de nensemnate. Valoarea lor se măsoară cu nevoia ce ai de ele la un moment anume. CARAGIALE, O. III 197. ◊ Loc. adj. De valoare = a) (despre lucruri) prețios, scump, de preț; valoros. Iar ochii verzi pe cît se pare Smaragde două de valoare. BENIUC, V. 68. Am găsit o carte literară veche de mare valoare. CARAGIALE, O. VII 169; b) (despre oameni) important, meritos; cu autoritate; valoros. Avem aici nevoie de un element de valoare. C. PETRESCU, R. DR. 90. Are și un om de valoare dreptul să dorească aceste plăceri. CARAGIALE, O. III 238. ◊ Expr. A scoate în valoare = a arăta importanța, calitățile esențiale ale unei persoane sau ale unui lucru; a scoate în relief, a sublinia. Profesorul... scoate în valoare fiecare idee înaltă, subliniază importanța lui Pușkin în cultura rusă și în cultura universală. STANCU, U.R.S.S. 154. ♦ (De obicei cu determinări) Ceea ce este important, valoros, vrednic de apreciere, de stimă (din punct de vedere moral, social etc.). Apărător al cauzei păcii, independenței și fericirii popoarelor, tineretul este interesat în cunoașterea valorilor culturale ale diferitelor popoare. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 355, 1/2. ♦ (Concretizat) Persoană înzestrată cu calități deosebite; ființă sau lucru care are o anumită importanță. Partidul și guvernul au hotărît ca toate valorile din trecut ale poporului nostru să fie ridicate la locul ce li se cuvine. SADOVEANU, E. 76. 2. Eficacitate, putere. Valoarea nutritivă a unui aliment. II. 1. (Ec. pol.) Expresie a muncii umane, socialmente necesară pentru producerea unei mărfi și materializată în această marfă. Valorile mărfurilor sînt direct proporționale cu timpul de muncă cheltuit pentru producerea lor. MARX-ENGELS, O. A. I 438. ◊ Valoare de întrebuințare = totalitatea însușirilor materiale care fac ca o marfă să satisfacă anumite nevoi ale omului. Utilitatea unui lucru este aceea care face din el o valoare de întrebuințare. Dar această utilitate nu plutește în aer. Determinată de proprietățile corpului mărfii, ea nu există fără el însuși corpul mărfii, ca fierul, grîul, diamantul etc., este deci o valoare de întrebuințare, sau un bun. MARX, C. I 76. Valoare de schimb = raport, proporție în care o anumită cantitate de marfă de un anumit fel se schimbă cu o cantitate de marfă de alt fel. Valoare a forței de muncă = valoarea mijloacelor de subzistență necesare pentru întreținerea muncitorului și a familiei sale. Limita ultimă sau limita minimă a valorii forței de muncă o formează valoarea unei cantități de mărfuri, necesară în fiecare zi, fără de care purtătorul forței de muncă, omul, nu-și poate reînnoi procesul de viață. MARX, C. I 181. ♦ (Concretizat) Bun economic; marfă. Pămîntul a devenit o valoare îndoielnică, pînă ce se vor lămuri situațiile. REBREANU, R. I 257. 2. (Comerț; finanțe) Exprimare în bani a costului unei mărfi sau a unei acțiuni, a unui cec etc. Valoarea utilajelor cu care a fost înzestrată economia națională în cursul primului cincinal reprezintă peste 25 de miliarde de lei. GHEORGHIU-DEJ, R. 41. ◊ Valoare extrinsecă v. extrinsec. Valoare intrinsecă v. intrinsec. Valoare nominală v. nominal. Valoare reală v. real. Valoare comercială (sau de circulație) = echivalent în bani al unui bun sau al unei mărfi pe piață; preț. Atunci valoarea terenurilor ar fi redevenit fabuloasă. BOGZA, A. Î. 69. ♦ Înscris (cec, cambie, obligațiune etc.) reprezentînd un drept în bani sau în bunuri de altă natură. ◊ Valoare mobiliară = înscris reprezentînd un drept asupra unor bunuri mobiliare (marfă, bani etc.). Valoare imobiliară = înscris reprezentînd un drept asupra unor bunuri imobiliare (clădiri, pămînt etc.). ♦ Rentabilitate, productivitate. Valoare locativă v. locativ². ◊ Expr. A pune în valoare v. pune (8). 3. Mărime matematică asociată (după un anumit procedeu de măsurare) unei mărimi fizice. Valoare absolută = valoarea unei expresii matematice cînd nu se ține seama de semnul (+ sau -) pe care îl are. 4. Durata unui sunet muzical (indicată prin desenul notei respective). 5. Sens (sau nuanță de sens) al unui cuvînt. A dat cuvintelor simple valori nouă și armonii surprinzătoare. SADOVEANU, E. 75. – Variantă: (regional) valoră (ȘEZ. XII 176) s. f.

SCUMP, -Ă, scumpi, -e, adj. 1. (Despre lucruri, în opoziție cu ieftin) Care costă mult, care se vinde și se cumpără la un preț mare (v. costisitor); (despre prețuri) mare, ridicat. Se tocmește cu tata și cad la învoială... – Nu e scump, nene Petre? întreabă tata. STANCU, D. 108. Opt bani?... Scump, scump... DELAVRANCEA, O. II 290. Trestia și șovarul sînt scumpe în Bărăgan. ODOBESCU, S. III 18. Bună seara, crai nou, Cunună de preț scump, De mult preț. ȘEZ. XII 137. ◊ (Prin metonimie) Viața este foarte scumpă și mijloacele de hrană foarte numeroase. BOLINTINEANU, O. 275. ◊ Expr. Mai scumpă ața decît fața v. ață. ♦ (Adverbial) Cu preț mare. Joc numai vist și nu mai scump de un leu fisa. NEGRUZZI, S. I 74. ◊ Fig. Totdeauna în viață momentele mele de visare le-am plătit scump. SEBASTIAN, T. 136. ♦ (Despre oameni) Care cere prețuri mari. Stă-n drum și se socoate Și-mi spune cîte toate, Că-s scump, că ea nu poate, Că prea sînt multe trei. COȘBUC, P. I 63. 2. (Despre lucruri) Care are valoare mare; prețios, bun, de preț. Au venit la curte, cu daruri scumpe, pețitorii unui fecior de boier mare. GALACTION, O. I 70. Cheltuiau bani scumpi pe mofturi nefolositoare. REBREANU, I. 96. Amîndoi erau îmbrăcați cu niște haine scumpe și foarte frumoase. ISPIRESCU, L. 38. Și inelul scump i-l scoate de pe degetul cel mic Ș-apoi pleacă iar în lume năzdrăvanul cel voinic. EMINESCU, O. I 79. ◊ Fig. A! Paharnice... scumpa d-voastră sănătate... DELAVRANCEA, O. II 58. Pasărea-și gătește cuibul, floarea mîndrele-i culori, Cîmpul via sa verdeață, lanul scumpele-i comori. ALECSANDRI, O. 180. ◊ Piatră scumpă v. piatră (I 3). 3. (Despre ființe) Foarte drag, iubit. Am deschis poeziile acelui poet scump inimii noastre, al cărui nume îl rostesc totdeauna cu evlavie. SADOVEANU, A. L. 197. Ochii unui înger scump Au albastrul de cicoare Și cicoare vreau să rump. COȘBUC, P. I 49. Scumpul meu părinte, cît mă doare să mă despart de d-ta. ALECSANDRI, T. I 410. ◊ Fig. Așezat la gura sobei, noaptea pe cînd viscolește, Privesc focul, scump tovarăș, care vesel pîlpîiește. ALECSANDRI, P. A. 115. ◊ (Despre obiecte și despre abstracte) Autorul ia la vale unele idei, ce ne sînt scumpe și pe care trebuie să le apărăm. GHEREA, ST. CR. II 57. Făt-Frumos, – zise împăratul – binele ce mi l-ai făcut mie nu ți-l pot plăti nici cu lumina ochilor, oricît de scumpă mi-ar fi. EMINESCU, N. 12. Munții noștri au fost adesea scump azil de libertate, Și din vîrful lor romînii, torent iute, furios S-aruncau. ALEXANDRESCU, P. 21. 4. (Învechit și arhaizant) Zgîrcit, avar. Bocskai... se plînse de nemți că sînt grei și scumpi. BĂLCESCU, O. II 197. ◊ (Poetic) Vin’la mama de mă cere... Maica-i scumpă, nu se-ndură, Vină noaptea de mă fură! HODOȘ, P. P. 68. ◊ Expr. (A fi) scump la tărîțe și ieftin la făină v. tărîță. (A fi) scump la vorbă (sau la grai) = (a fi) tăcut, închis, a vorbi puțin. Mi s-a părut prostălău. Era numai scump la grai. STANCU, D. 87. (A fi) scump la rîs = a rîde rar; a fi prea sever, posac. (A fi) scump la vedere = a se arăta rar în lume. Hariclia, cu firea ei sfioasă, părea mai mîndră. Era mai scumpă la vedere. Venea la Domițian numai în serile rare, cînd acesta avea mosafiri. BASSARABESCU, V. 19. ◊ (Substantivat) Apoi dă, domnule, știi vorba: leneșul mai mult aleargă și scumpul mai mult păgubește. ALECSANDRI, T. 290. Nu fi zgîrcit, căci banii strîngătorului intră în mîna cheltuitorului, și scumpul mai mult păgubește, leneșul mai mult aleargă. NEGRUZZI, S. I 248. Scumpul cumpără stafide și cere să-i adauge piper. PANN, P. V. III 78.

abrac, abracuri, s.n. – (reg.) Grăunțe de ovăz sau amestec de tărâțe cu făină de mălai, servind ca nutreț animalelor (Antologie, 1980). Aliment cu mare valoare energetică și nutritivă, folosit frecvent de maramureșeni pentru hrana animalelor. – Din magh. abrak „nutreț, ovăz” (DLRM, NDU).

ȘLEFUI, șlefuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A prelucra o suprafață dură (nemetalică) prin frecare, pilire, tăiere sau rindeluire, pentru a o netezi sau pentru a-i da o anumită formă; a netezi, a lustrui. Șlefuiam odată o scară de marmoră. I. BOTEZ, ȘC. 205. ♦ Fig. (Cu privire la texte literare) A cizela, a retușa, a perfecționa. (Absol.) Poemul meu... înaintează cu pași repezi. În singurătatea de sihastru unde m-am retras, trudesc cîte cincisprezece ceasuri pe zi, șterg, poliesc, șlefuiesc, îndrept, rup, reîncep. ANGHEL-IOSIF, C. L. 160. 2. A tăia suprafața unei pietre (prețioase) în fațete fine (pentru a-i mări valoarea și strălucirea). Pe placa de marmură frumos șlefuită, era săpat cu litere mari aurite, următoarea inscripție... ANGHEL, PR. 138. ◊ (În contexte figurate) Aci sînt giuvaiere ce-mpart cu dărnicie. Cristalizate fost-au de mine-n focul vieții, Și-n apa lor răsfrînt-am minunea tinereții, Iar de-artă șlefuite sînt azi pe vecinicie. MACEDONSKI, O. I 3.

SOLITAR¹, solitare, s. n. Piatră prețioasă, în special diamant de mare valoare, montat singur la o bijuterie sau ieșind în evidență dintr-un grup de pietre mai mici. Cea mai tînără avea numai două solitare admirabile în urechi și unul la deget. DUMITRIU, B. F. 161.

SURPRINZĂTOR, -OARE, surprinzători, -oare, adj. Care provoacă surprindere (prin faptul că este neprevăzut, nebănuit, neașteptat). Erau mii de crustacee de toate mărimile, neclasate încă de naturaliști, de colorile și de desenurile cele mai surprinzătoare. SADOVEANU, Î. A. 65. Norocul are toane și ciudățenii surprinzătoare. GALACTION, O. I 110. ♦ Impresionant, uimitor. În «Povestea vorbei» am cetit surprinzătoarele povești ale lui Ilie Pietraru, operă necompletă, însă de o mare valoare documentară. SADOVEANU, E. 164. Toate îi păreau ciudate, surprinzătoare, întocmai ca unui copil care întoarce cu nerăbdare foile albumului ca să vază alte cadre. BASSARABESCU, S. N. 70. ◊ (Adverbial) Era o tulpină... plină de boboci galbeni și care semănau surprinzător cu florile trandafirului. GALACTION, O. I 349. ◊ (Ca determinativ pe lîngă un adjectiv sau un adverb) Pentru Eminescu și Creangă avea mai mult decît admirație: îi explica surprinzător de subtil și adînc. SADOVEANU, E. 177. Masa era surprinzător de bogată. CAMIL PETRESCU, U. N. 30.

CREAȚIE s. 1. invenție, născocire, plăsmuire, scornitură, (pop.) iscodeală, iscodenie, iscoditură. (O ~ a imaginației sale.) 2. (BIS.) facere, geneză, (înv.) naștere, rodină, roditură, tvorenie. (Cartea ~, în Biblie.) 3. operă, realizare. (Tot ce vezi aici e ~ mea.) 4. lucrare, operă, producție, (înv.) producere, product. (O ~ de mare valoare.)

Euphorbia pulcherrima Willd. (syn. Poinsettia pulcherrima Grah.). Specie originară din Mexic și America. înflorește în dec.-mart. Florile galbene, nesemnificative, unisexuate, cu o structură variată, se formează la capătul tulpinii principale. Bracteele mari, roșii-strălucitoare, albe sau limon, situate la baza inflorescenței, formează o rozetă ce apare în perioada înfloritului. Frunze ovoide, alungite, eliptice, lanceolate, ascuțite la vîrf, cu margini întregi sau ușor lobate, caduce. Arbust de seră (cu mare valoare decorativă), conține în toate organele laticifere, iar ramurile anuale sînt erbacee, suculente. În cultură sînt numeroase soiuri, cu bractee albe, roșii, roz, cu diferite nuanțe si panașate (Pl. 33, fig. 192).

Pinus pinea L., « Pin parasol. Coconari ». Specie care înflorește primăvara. Conuri rotunjite, lucioase, 15 cm lungime, 5 cm grosime, fără sau. cu peduncul foarte scurt, rășinoase. Semințe nearipate, comestibile. Frunze, cîte 2. semirotunde, pînă la 20 cm lungime, verzi-închis, rigide. Arbore cu o mare valoare ornamentală datorită tulpini sale, cca 17 m înălțime, cu coroană în formă de umbrelă.

LUCRARE s. 1. cultivare, cultură, lucrat. (~ pămîntului.) 2. carte, operă, scriere, tipăritură, tom, volum, (livr.) op. (O ~ groasă.) 3. creație, operă, producție, (înv.) producere, product. (O ~ de mare valoare.) 4. operă, scriere, text, (livr.) op, (înv. și pop.) scriptură, (înv.) scriitură, scrisoare, uvraj. (A prezentat ~ la tipografie.) 5. lucrare dramatică = piesă, operă dramatică, scriere dramatică. 6. studiu. (O mică ~ de chimie fizică.) 7. operă. (O ~ statuară.)

abțigui în ER, p. 51, am explicat prin germ. Abzug pe a abțigui „a înșela”, „a bate”, refl. „a se îmbăta”. Cuvîntul este mai răspîndit decît credeam eu: găsim apțiguit „amețit de băutură, afumat, cherchelit” din Balș (LR, VIII, 1, p. 61); abțaig „lucru de puțin folos; acte fără mare valoare cu care cineva încearcă să cîștige o cauză” și abțaigui „a se judeca, a intenta proces”, abțaiguială, „acțiunea de a abțaigui; morala, ceartă” din Rădăuți (Lex. reg. I, p. 97); hapțugui „a fura; a specula mărfuri; a aranja ceva” din Rădăuți (Lex. reg. I, p.117); abțigui „a se îmbăta”, abțiguit „beat, chefuit”, cu variantele abțugui, abțuguit (Udrescu). În AUT, 1965, 3, p. 111, Ștefan Binder explică pe abțaig prin germ. Akzept, iar pe habțugui ca derivat de la abțaig. Între timp am văzut altă posibilitate de explicare. în tinerețe am auzit adesea zicîndu-se (a face) hapțighevezn, de obicei la adresa evreilor, cu înțelesul de „afacere necorectă, înșelăciune”. Mi se pare clar că era vorba de verbele germane gehabt und gewesen. Vorbitorul necunoscător al germanei le-a dat sensul care îl interesa pe el (vezi, mai sus, Înțelesul cuvintelor expresive). De aici s-ar putea să fi apărut, prin scurtare, abțig- rădăcina lui abțigui. Evident, s-ar putea să se fi amestecat și Abzug.

OPERĂ s. 1. acțiune, faptă. (~ de binefacere.) 2. creație, realizare. (Tot ce vezi aici e ~ lui.) 3. înfăptuire, realizare. (O mare ~.) 4. creație, lucrare, producție, (înv.) producere, product. (O ~ de mare valoare.) 5. (LIT.) operă dramatică = piesă, lucrare dramatică, scriere dramatică. 6. carte, lucrare, scriere, tipăritură, tom, volum, (livr.) op. (O ~ groasă.) 7. lucrare, scriere, text, (livr.) op, (înv. și pop.) scriptură, (înv.) scriitură, scrisoare, uvraj. (A prezentat ~ la editură.) 8. lucrare. (O ~ statuară.)

atu sn [At: DA / V: (îvr) ata sf / Pl: ~uri și (îvr) atouri, atule / E: fr atout] 1 (La jocul de cărți) Carte cu cea mai mare valoare. 2 (La jocul de cărți) Culoare cu cea mai mare valoare. 3 (Fig) Element care conferă posesorului superioritate. 4 (Fig) Element care conferă posesorului un avantaj. 5 (Fig) Element care dă posesorului o șansă în plus.

PRODUCȚIE s. 1. fabricare, fabricație. (Procesul de ~.) 2. cîmpul muncii. (A intrat în ~.) 3. creație, lucrare, operă, (înv.) producere, product. (O ~ de mare valoare.)

zaharoză sf [At: CADE / Pl: ~ze / S și: (rar) sa~ / E: fr saccharose după zahăr] Substanță din clasa zaharurilor, formată din combinarea unei molecule de glucoză cu o moleculă de fructoză, cu gust dulce, solubilă în apă și cu mare valoare nutritivă Si: sucroză.

clasă sf [At: (a. 1785) URICARIUL, I, 121 / V: (iuz) ~sis, (înv) clas, (îvp) glas sn, gl~ / Pl: ~se / E: fr classe, ger Klasse] 1 (De obicei cu determinarea „socială”) Ansamblu de persoane grupate după criterii economice, istorice și sociologice. 2-3 (Îla) De ~ Care se referă la o clasă socială sau la raporturile dintre clase (1). 4-5 Grup (mare) de obiecte, de elemente, de ființe, de fenomene care au însușiri comune. 6 Unitate organizatorică de bază în învățământ, compusă dintr-un număr de elevi de aceeași vârstă, cu pregătire școlară egală, care învață împreună în cursul unui an, pe baza aceleiași programe de învățământ. 7 Unitate organizatorică într-un institut de artă, cuprinzând pe toți elevii unui profesor, indiferent de an de studii. 8-9 Sală în care se țin cursurile unei clase (6-7). 10 (Îe) A avea ~ A avea cursuri. 11 (Frm) Oră de curs. 12 (îrg; îcs) De-a ~sele (sau glasele, glasurile) Joc de copii în care mingea trebuie aruncată în perete și trebuie prinsă de la o distanță din ce în ce mai mare. 13 Fiecare dintre grupele de câte trei cifre ale unui număr cu mai multe cifre. 14 Categorie (după confort și tarif) a vagoanelor, compartimentelor, cabinelor etc. pentru călătoria cu trenul, cu vaporul etc. 15-16 Categorie sau grad ce se acordă unui salariat potrivit funcției avute. 17-18 (Îe) De (mare) ~ (sau de ~sa întâi) De (mare) valoare. 19 Fiecare dintre diviziunile fundamentale ale regnului animal sau vegetal, mai mică decât încrengătura și mai mare decât ordinul.

clasic, ~ă [At: (a. 1828) URICARIUL VII, 175 / Pl: ~ici, ~ice / E: fr classique, lat classicus] 1 a (Înv) Care aparține Antichității greco-latine. 2 a (D. opere literare, științifice, artistice) Care poate fi luat drept model. 3 a (Pex) Care este alcătuit după canoanele tradiționale. 4-5 sm, a (Artist, om de știință etc.) de mare valoare, a cărui operă rămâne în patrimoniul cultural-științific al unui popor sau al lumii. 6 a Care concentrează caracteristicile unui lucru, ale unei situații etc. 7 a Care este folosit curent. 8-11 a Care aparține clasicismului (1-4). 12-15 a Referitor la clasicism (1-4). 16 a (Îoc muzică ușoară, îs) Muzică ~ă Muzică simfonică.

edec sn [At: GHEORGACHI, ap. LET. III, 326/5 / V: (înv) ie~, ~chie, ~dic, (reg) hedechi, idechi, idic, (îvr) odege smp / Pl: ~uri, (rar) ~e / E: tc yedek] 1 (Înv) Cal de paradă (condus cu mâna). 2 Odgon lung cu care se leagă de catarg sau de babalele din proră o ambarcație sau o navă pentru a fi remorcată de pe mal împotriva curentului unui curs de apă. 3 (Pex) Remorcare. 4 (Îe) A trage la ~ A remorca o ambarcație sau o navă de pe mal cu un odgon împotriva cursului apei. 5 (Îe) A fi la ~ul cuiva A depinde cu totul de cineva. 6 (Înv) Lucru aflat de multă vreme într-o gospodărie. 7 (Înv) Lucru necesar. 8 (Pex; înv) Persoană (indispensabilă) aflată de multă vreme undeva. 9 (Reg; îe) A trage pe cineva la ~ A determina pe cineva să se apropie pentru a-l pedepsi. 10 (Pgn) Tot ce aparține unei gospodării. 11 (Fig; fam) Persoană care duce o existență fără nici un țel, la discreția, la bunul plac al cuiva. 12 (Îrg) Obiect de (mare) valoare. 13 (Înv) Lucru de preț (moștenit). corectat(ă)

giuvaier sn [At: NEGRUZZI, S. III, 421 / V: ju~ / Pl: ~e, ~uri / E: tc ğevahir] 1 Obiect de podoabă făcut (cu artă) din metal prețios (și pietre scumpe) Si: bijuterie. 2 (Fig) Obiect de mare valoare artistică. 3 (Fig) Persoană cu calități excepționale.

glorie sf [At: (a. 1817) URICARIUL IV, 302/6 / P: ~ri-e / Pl: ~ii / E: lat gloria] 1 Onoare adusă unei persoane sau unui eveniment. 2 Renume obținut de cineva sau de ceva pentru fapte ori însușiri excepționale. 3 (Pex) Persoană de mare valoare Si: celebritate. 4 (Fig) Strălucire.

infinit, ~ă [At: MAIORESCU, CR. I, 53 / Pl: ~iți, ~e / E: lat infinitus, fr infini, it infinito] 1 a Nesfârșit. 2 a (Pex) Foarte mare. 3 a (Îlav) La ~ În chip nelimitat. 4 a (Îal) ~ Fără încetare. 5-6 sn Ceea ce (pare că) nu are limită în spațiu sau în timp Si: nesfârșit, nemărginit. 7 sn Cantitate mai mare decât oricare alta. 8 sn (Mat) Cea mai mare valoare spre care tinde o mărime variabilă. 9 sn (Ast) Regiune a spațiului conținând puncte care au cel puțin una dintre coordonate variabilă. 10 sn (Mat; îs) ~ mic Cantitate variabilă care tinde către zero, fără a lua această valoare. 11 sn (Mat; îs) ~ mare Cantitate variabilă care crește nemărginit în valoare absolută. 12 sn Categorie care exprimă natura absolută a materiei, proprietatea ei de a fi nelimitată în spațiu sau în timp Si: nesfârșit.

joker sm [At: DN² / P: giocăr / S și: jocher / Pl: ~i / E: eg, fr joker] Carte de joc cu cea mai mare valoare în jocurile de noroc, care poate înlocui orice carte.

maxim², ~ă [At: MIRONESCU, S. A. 113 / Pl: ~i, ~e / E: lat maximus, fr maxime, maxima] 1 a (Îoc minim) Care are cea mai mare dimensiune, durată, intensitate etc. Si: maximal (1). 2 sf (Spc) Cea mai mare valoare pe care o poate avea, într-un anumit interval, o funcție sau o calitate variabilă. 3 sf (Met) Centru de înaltă presiune atmosferică.

maximum sm [At: DRĂGHICEANU, C. 101 / E: lat maximum, fr maximum] 1 Fază reprezentând extrema superioară Si: limită, maxim (1). 2 (Îlav) La ~ (sau maxim) În cel mai înalt grad. 3 Cea mai mare cantitate Si: maxim (3). 4 Cea mai mare valoare Si: maxim (4). 5 Cea mai mare intensitate Si: maxim (5). 6 av (Pe lângă numerale) Cel mult Si: maxim (6).

mărgărit [At: (a. 1641) BV I, 115 / V: (pop) ~int, (reg) ~ălit / Pl: ~e, ~uri / E: gr μαργαρίτης cf lat margaritum] 1 sn (Îvp) Perlă folosită ca podoabă. 2 a (Îla) De ~ Încrustat cu perle. 3 sn (Fig) Lucru de mare valoare, prețios. 4 sn (Bot; pop) Lăcrămioare (Convallaria majalis). 5 a (Pop; d. copaci) Împodobit cu flori ca de mărgăritar (8). 6 sn (Bot; reg) Vâsc-de-stejar (Loranthus europaeus). 7 sn (Ent; Mun) Buburuză (Coccinella septempunctata).

mărgăritar sn [At: (cca 1550) CUV. D. BĂTR. II, 461/16 / V: (înv) ~iu (Pl: -iure, ~iuri), (îrg) margar~, margaritariu, (reg) ~intar / Pl: ~e, (îrg, sm) ~i / E: mgr μαργαριτάρι] 1 (Csc) Perlă folosită ca podoabă. 2 (Pop; îe) Păcat de mărgăritar, că e la gât de măgar Se spune despre un lucru de valoare ajuns pe mâna unui om care nu știe să-l prețuiască sau nu-l merită. 3 (Pop; îe) A arunca ~ (înaintea) porcilor A da un lucru de valoare cuiva care nu știe să-l prețuiască. 4 (Îla) De ~ Încrustat, împodobit cu mărgăritare (1). 5 (Pfm; îe) (Ce-i lipsește chelului?) Tichie de ~ Se spune despre cei care au sau doresc să aibă lucruri de preț nefolositoare, deși sunt lipsiți de strictul necesar. 6 (Fig) Lucru de mare valoare, fără cusur. 7 (Teh) Pietriș mărunt folosit la prepararea asfaltului, la așternerea pe alei, în curți etc. 8 (Bot) Lăcrămioare (Convallaria majalis). 9 (Bot) Vâsc-de-stejar (Loranthus europaeus).

măruntaie sfp [At: MOXA, 387/9 / V: (îrg) ~tăi, ~tăie, ~tări, mănun~, mănuntăi, (înv) mănuntei, (reg) ~rân~, ~răntăie, ~iuri, ~teie, mânun~, morân~ sfp, (nob) mărutai sn / E: ml minutolia] 1 Organe interne umane și animale Si: viscere. 2 (Pre) Organe interne din cavitatea abdominală Si: (pop) mărunțiș (12), (reg) mărunțele (18), (îvp) mărunțușuri (7), (Mar) mățăcăi (2) Vz mațe, potroace. 3 (Pop) Pântece al femeii, considerat ca un loc unde se concepe fătul. 4 (Înv) Organe genitale la bărbat. 5 (Fig) Interior al ființei omenești, considerat ca sediu al gândirii, al sentimentelor, al conștiinței etc. Vz maț (33), rărunchi. 6 (Pex) Parte din interior, din adânc a unui lucru Si: mijloc. 7 (Îrg) Lucruri mărunte (18), fără mare valoare Si: mărunțișuri (9). 8 (Arg) Bani mărunți Si: mărunțiș (10).

mărunțiș sn [At: POLIZU / V: (reg) mănun~ / Pl: ~uri, (îvr) ~e / E: mărunt + -iș] 1 (Lpl) Bucăți de dimensiuni reduse dintr-un anumit material. 2 (Reg; csc) Grohotiș. 3 (Reg; csc) Alice. 4 (Reg) Glonț. 5 (Csc) Nume generic dat peștilor de dimensiuni reduse Si: plevușcă Vz albitură. 6 (Csc) Vânat format din animale mici. 7 (Mun; csc) Grâu de vară. 8 (Înv; îlav) Cu ~ul În cantitate mică Si: cu bucata, în detaliu, cu amănuntul. 9 (Lpl) Lucruri de mică importanță, fără mare valoare. 10 (Csc) Monede de valoare mică, mai ales de metal Si: mărunt (19), (arg) măruntaie (8). 11 (Lpl) Fapte lipsite de importanță Si: chițibușuri, fleacuri, nimicuri. 12 (Pop; șip) Măruntaie (2). 13 (Trs) Planta Veronica crivita.

megohmetru sn [At: LTR² / P: ~gom~ / Pl: ~e / E: fr mégohmmètre] (Fiz) Aparat pentru măsurarea rezistențelor electrice de valoare mare. corectat(ă)

neimportant, ~ă a [At: DLR / Pl: ~nți, ~e / E: ne- + important] 1 Care nu are prea mare valoare. 2 Lipsit de importanță ca mărime, cantitate.

mic, ~ă [At: COD. VOR. 80/12 / Pl: mici, (rar, af) mice / E: pbl ml *miccus] 1 a (îoc mare) Care este sub dimensiunile mijlocii obișnuite, având dimensiuni sau proporții reduse, considerate în mod absolut sau prin comparație. 2 a (Înv; îs) Lume (sau lumea cea) ~ă Microcosm. 3 a (Îs) Literă ~ă Minusculă (3). 4 a (Îs) Degetul (cel) ~ Cel mai scurt și mai subțire deget al mâinii sau al piciorului la om. 5 a (Îe) A avea (pe cineva) la degetul (cel) ~ A dispune de cineva cum vrei. 6 a (Îae) A fi cu mult superior altcuiva. 7 a (Îe) A avea (sau a-i fi ceva) în degetul (cel) ~ A cunoaște temeinic, cu de-amănuntul. 8 a (Nob; îe) A lăsa (pe cineva) la degetul cel ~ A întrece pe cineva ca valoare, cunoștințe etc. 9 a (Îe) A pune (pe cineva) la degetul cel ~ sau a schimba (pe cineva) cu degetul cel ~ A disprețui pe cineva. 10 s (Îlav) În ~ Pe scară redusă Si: fără amploare. 11 s (Îal) După un plan restrâns. 12 a (D. oameni; îla) ~ la os De constituție delicată. 13 a (Îe) A face ochii ~i Se spune despre un om obosit care este pe punctul de a adormi. 14 a (Îae) Se spune despre un om care se preface că nu vede. 15 a (D. mers) Cu pași mici (1) și grăbiți. 16 a (D. terenuri, teritorii, așezări omenești etc., îoc întins, vast) Care ocupă o suprafață redusă. 17 a (D. încăperi, recipiente etc; îoc încăpător, cuprinzător) Prea puțin încăpător. 18 a (Îoc lung) Scurt. 19 a (Reg; îs) Pieptene ~ Pieptene cu dinții scurți și deși. 20 sm Fel de mâncare din carne tocată de vacă, de porc, de oaie, condimentată și friptă pe grătar în bucăți de forma unor cârnăciori scurți și groși Si: mititel (38). 21 a (Îoc înalt) Care nu atinge înălțimea mijlocie Si: mărunt, scund, scurt. 22 a (D. ape, gropi, prăpăstii etc.; îoc adânc) Care are adâncime și lățime redusă. 23 a (îoc lat) Îngust. 24 a (Îoc gros) Subțire. 25 a (Reg; îs) Untură ~ă Slănină. 26-27 smf, a (Ființă) de vârstă fragedă. 28-29 smf, a (Îoc matur, vârstnic) Tânăr. 30-31 a (La comparativ sau la supelativ relativ) (Mai sau) cel mai tânăr. 32-33 smf, a (Spc) (Frate) care este cel mai tânăr dintre mai mulți frați, considerat în raport cu aceștia Vz mezin. 34 a (Îlav) De ~ Din fragedă vârstă Si: de copil. 35 smf (Fam; îf micule, mico) Termen dezmierdător sau ironic cu care se adresează cineva unui bărbat sau unei femei. 36 sm (Îe) Cu ~, cu mare Toată lumea. 37 a (Indică sau sugerează durata) Care durează puțin Si: scurt. 38 a (îoc abundent, mult) Puțin. 39 a (D. numere, valori care pot fi exprimate numeric) Redus ca număr, ca proporții. 40 a (înv; îs) Calorie ~ă Cantitate de căldură necesară pentru ridicarea temperaturii unui gram de apă cu 1° C. 41 a (D. prețuri; îoc ridicat) Scăzut. 42 a (îoc intens, puternic, tare; indică intensitatea) Puțin intens Si: redus, scăzut, slab. 43 a (Îoc important, însemnat) Fără prea mare valoare Si: neimportant, nesemnificativ. 44 a (Pop; îs) Prânzul (cel) ~ Primă masă, de dimineață, pe care o iau țăranii aflați la muncă, în cursul verii. 45 a (Îas) Timp al zilei când se ia prânzul mic (44). 46 a (Reg; îs) Masă ~ă Masă de la nuntă la care noii veniți mănâncă, de obicei, numai pâine, sare și beau rachiu înainte de a se așeza la masa propriu-zisă. 47 a (Reg; îs) Cartea ~ă Abecedar. 48 a (Îe) A se face (sau a deveni) (mai) ~ A deveni umil sau timid. 49 a (Înv; îe) A se lăsa mai ~ A deveni mai modest, mai nepretențios. 50 a (Îae; înv) A ceda. 51 a De gravitate redusă. 52 a (D. oameni și manifestările lor; îoc generos, nobil) Lipsit de noblețe, de generozitate Si: meschin (5). 53 a (D. mintea, inteligența oamenilor) Cu posibilități reduse Si: îngust, prost, redus. 54 a Care ocupă un loc inferior, modest într-o ierarhie. 55 sm (La comparativ, cu aps) Subaltern considerat în raport cu superiorul lui ierarhic. 56 sm (Pfm; gmț; îe) Mai mare peste cei mai mici și staroste de calici Se spune despre cei care se mândresc prea mult cu slujba neînsemnată pe care o au. 57-58 a (Îs) Unchi ~ (sau lele ~ă) (Văr sau) vară a tatălui sau a mamei, în raport cu copiii acestora. 59-60 a (îs) Socru ~ (sau soacră ~ă) (Tată sau) mamă a miresei, în ziua căsătoriei a doi tineri. 61 a (Îs) Nun ~ (sau nună ~ă) Fiecare dintre persoanele care asistă ca martori de mai mică importanță la săvârșirea unei cununii. 62 a (îas) Copii ai nunului (1).

microcitemie sf [At: DN³ / Pl: ~ii / E: fr microcytémie] (Med) Valoare mare a numărului de microcite din sânge.

modest, ~ă [At: MAIOR, T. 231/23 Pl: ~ești, ~e / E: lat modestus, it modesto, fr modeste] 1-2 av, a (Într-un mod) care este lipsit de îngâmfare. 3-4 av, a (Într-un mod) care este măsurat în comportare, în pretenții Si: moderat (1), ponderat, temperat. 5-6 av, a (Într-un mod) care este pătruns de respect față de semenii săi. 7 a De proporții mici. 8-9 a, av (Care este) fară mare valoare sau pretenții. 10-11 a, av (Care este) lipsit de importanță sau de strălucire Si: simplu. 12 a (D. sume de bani, prețuri, avere etc.) Redus. 13 a (D. sume de bani, prețuri, avere etc.) Potrivit.

motrocoanță sf [At: CV 1951, nr. 3-4, 46 / Pl: ~țe / E: nct] (Trs) Obiect fără mare valoare, prost, uzat.

mult, ~ă [At: COD. VOR. 88/21 / Pl: ~lți, ~e / E: ml multus, -a, -um] 1 a Care se află în număr mare, în cantitate mare Si: numeros. 2 a Care se află în sortimente diferite Si: divers, variat. 3 a Care are proporții mari. 4 a De durată lungă. 5-6 a De (forță sau) intensitate deosebită. 7 s (Îla) ~e și mărunte De tot felul Si: divers, felurit. 8 s (Îal) Fleacuri. 9 a (Îe) A nu mai avea zile ~e A fi aproape de moarte. 10 a (Pop; îla) De zile ~e Bătrân. 11 a (Îlav) De (mai) ~e (sau mai de ~e) ori sau în (mai) ~e rânduri În mod repetat Si: adesea. 12 a (Înv; îlav) Cu ~ul În cantitate mare. 13 a (Îls) ~e toate sau ~e (și) de toate, (rar) de ~e de toate, (îvp) ~e cele Lucruri de tot felul. 14 a (Îal) Probleme diverse, variate. 15-17 a (Îe) Nu știe ~e Se spune despre cineva (care ia hotărâri energice, fără să șovăie sau) (care trece repede la fapte, fără a cântări urmările acțiunilor sale sau) care se supără ușor. 18 a (Pop; îlav) ~ul ~, ori ~l cu pământul sau ~ cu ~ul Oricât de mult, foarte mult. 19 a (Reg; îlav) Mai ~lți cu ~ul Cu mult mai mulți. 20 s (Reg; îe) A spune ~e pe cineva A certa. 21 a (Îlav) Și mai ~e nu Nimic altceva decât... 22 a (Îal) În orice caz, cu orice chip Si: neapărat. 23 sfp (Mtp) Iele. 24 av În cantitate însemnată. 25 av Cu valoare mare. 26 av În mod intens. 27 av În mod deosebit. 28 av În mare măsură. 29 av Stăruitor. 30 av Într-un timp îndelungat. 31 av Pe o distanță lungă. 32 av De repetate ori. 33 av (Îlav) De ~ Dintr-o vreme îndepărtată, din vechime. 34 av (Îal) Într-o epocă trecută Si: altădată. 35 av (Îal) De vreme relativ îndelungată Si: demult. 36 av (Reg; îal) De timpuriu Si: devreme. 37 av (îlc) De ~ ce Din cauza cantității mari. 38 av (Îal) Din cauza duratei îndelungate. 39 av (Îal) Din cauza intensității extreme. 40 av (Îe) E ~ de când... (sau de-atunci) A trecut vreme îndelungată de atunci. 41 av (Îe) E ~ până să... (sau a) Trebuie să treacă o vreme îndelungată până să... 42 av (Îae) Trebuie să depui eforturi ca să... 43 av (Îe) Nu mai e ~ până departe Se spune pentru a arăta că un lucru care părea foarte îndepărtat, greu realizabil, urmează a se produce, a se realiza curând. 44 av (Îlav) Nu ~ după După scurt timp Si: curând. 45 av (Îe) A nu mai avea ~ A fi aproape de moarte. 46 av (Îe) Mai ~ decât probabil sau (fam) mai ~ ca sigur Exprimă o probabilitate foarte mare. 47 av (Îlav) Cu atât (sau cu atâta) mai ~ Într-o măsură și mai mare, mai intensă, determinată de împrejurarea respectivă. 48 av (Îlav; cu valoare de superlativ) Cât de ~ sau cu ~ În foarte mare măsură Si: nespus. 49 av (Îlav) În oricât de mare măsură Si: oricât. 50 av (Îe) Cel ~ În cel mai bun caz Si: abia, doar, numai. 51 av (Îlav) Atât (și) nimic mai ~ Numai atât. 52 av (Îae) Nimic în plus. 53 av (Fam; îe) Asta-i prea ~ Asta întrece măsura, e peste ceea ce se poate admite, suporta. 54 av (Fam; îlav) ~ și bine Pentru o perioadă foarte lungă sau pentru totdeauna. 55 av (Rar; îlav) Din ~ în mai ~ Într-o măsură tot mai accentuată, mai mare, mai intensă. 56 av (Înv; îe) Nu mai ~ să... De aici înainte să nu mai... 57 av (Îe) A nu fi ~ să... A lipsi puțin ca să... 58 av (Îae) A fi pe punctul de a..., gata să. 59 av (Înv; îe) A nu-i sta cuiva în ~ A nu reprezenta nimic pentru cineva. 60 av (Îlav) ~ puțin sau mai ~ sau (sau ori) mai puțin În oarecare măsură Si: cam, întrucâtva. 61 av (Îlav) Nici mai ~, nici mai puțin Formulă exclamativă care arată mirarea față de ceva cu totul neașteptat, nepotrivit sau față de o pretenție exagerată. 62 av (În legătură cu numeralele cardinale; precedat de „cel”) Exprimă o durată sau o cantitate dincolo de care nu se poate trece Cel mult trei. 63 av (La comparativ, al doilea termen al comparației fiind neexprimat) în mai mare măsură. 64 av (La comparativ, al doilea termen al comparației fiind neexprimat) În plus. 65 av (La comparativ, al doilea termen al comparației fiind neexprimat) În primul rând Si: în special, mai ales, îndeosebi. 66 av (La comparativ, izolat în frază) Nu numai atât, ci în plus. 67 av (Îvp; la comparativ, al doilea termen al comparației fiind neexprimat; cu sens temporal; mai ales în construcții negative) De acum înainte, din acest moment Si: în continuare. 68 av (Îvp; înaintea unui adjectiv sau adverb, formează superlativul acestora) Foarte, extrem de.