ARDE vb. v. ademeni, amăgi, bănui, da, încânta, înșela, minți, momi, păcăli, prosti, purta, sclipi, străluci, trage, trișa.

BĂNUI, bănuiesc, vb. IV. 1. Tranz. (De obicei urmat de determinări) A presupune (orientîndu-se după unele aparențe), a presimți, a avea o intuiție. Bănuiam că n-am s-o mai găsesc la întoarcere. SADOVEANU, N. F. 28. Modest pînă a roși cînd auzea laude pentru scrierile lui, [Filimon] n-a bănuit niciodată că era un scriitor de mare merit. GHICA, S. A. 84. ◊ (Cu complement dublu) Am ajuns în locuri necunoscute. Le-am bănuit că sînt locurile mele. SADOVEANU, N. F. 58. ◊ (Rar, construit cu dativul pronumelui reflexiv) Cine ș-ar fi bănuit că eu voi fi vrodată tatăl a trei copii grași, voinici și nebunatici? DELAVRANCEA, H. T. 207. Zînele celelalte începură a-și bănui ceva, dar iară se îmbărbătau [zicîndu-și]: E fată ca și noi. RETEGANUL, P. II 13. 2. Tranz. A lua cunoștință de un obiect mai mult ghicindu-l sau presupunîndu-i prezența; a întrezări. Se uita mereu pe ferestre, acolo unde bănuia prin întunerec arbori și o zare nemărginită. DUMITRIU, B. F. 44. Fără de a fi văzut sau măcar bănuit de garnizoana turcească, își așeză pe la 10 ore cele două tunuri ca la 2000 metri în fața tabiei. ODOBESCU, S. III 573. Astfel poate vom ajunge a bănui și țara și epoca în carele cîntul elenic și-a făcut loc în limba romînă. ODOBESCU, S. I 214. ◊ Refl. pas. Printre sălcii... se putea bănui oglinda rece și lucie a Dunării. DUMITRIU, N. 276. 3. Tranz. A considera pe cineva (orientîndu-se după unele aparențe) drept autor al unei fapte rele, a suspecta, a nutri o bănuială. Îl bănuia de asemenea că e cu mîna lungă. PAS, L. I 80. Tragi cu ochiul la neveste... Da te-or bănui bărbații Și-o pățești. COȘBUC, P. I 238. De cusut n-are chef, Ci-mi iese-afară pe prag Să vază pe cin’i-e drag. Dac-o-ntrebi, dac-o cîrtești, Ea zice c-o bănuiești. TEODORESCU, P. P. 345. 4. Intranz. (Mold., de obicei construit cu dativul) A se supăra (pe cineva), a lua cuiva (ceva) în nume de rău, a-i face mustrări. Cititorii noștri nu ne vor bănui dacă ne vom opri cam mult la analiza unor fraze. GHEREA, ST. CR. II 57. Așa a trebuit să se întîmple și n-ai cui bănui. CREANGĂ, P. 223. [Mama ta] m-a mustra Că te-oi dezmierda, Și mi-a bănui Că te-oi prea iubi. ALECSANDRI, P. P. 8. ◊ (Mai ales în formule de politețe, în construcții negative) Stăpîne, să nu bănuiești, da am să zic și eu o vorbă. CREANGĂ, P. 154. Adeluța nu-i de obrazu d-voastră... Adică să nu bănuiești. ALECSANDRI, T. I Vă rog să nu bănuiți că vi le spun aceste. NEGRUZZI, S. I 199. 5. Intranz. (Transilv., Mold.) A-i părea rău de ceva, a regreta. Iubește, mîndră, iubește. Da ia seama ce iubești, Nu cumva să bănuiești, Să nu iubești o nălucă, S-o iubești și să se ducă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 251. ◊ (Construit cu dativul pronumelui reflexiv) De cumva o vei lua, de mare năcaz ne-ar fi, iară de nu o vei lua, ți-i bănui după ea. RETEGANUL, P. III 17. Uitîndu-se cu mulțemire la trecuta ei viață, în care nu are a-și bănui nici de o greșeală. NEGRUZZI, S. I 289.

TĂCERE, tăceri, s. f. 1. Faptul de a tăcea, de a nu scoate o vorbă; p. ext. liniște, calm, acalmie. Era așa de mare tăcerea serii, încît o clipă cei de la foc și-au auzit inimile bătînd. SADOVEANU, N. P. 27. Tăcerea negustorului e totdeauna de aur. REBREANU, I. 60. Cerul e senin și în tot cuprinsul e o lumină și o tăcere ca-n vis. VLAHUȚĂ, O. AL. I 158. Noaptea, în aste locuri, n-are de loc tăcere; Totul se mișcă, umblă. ALEXANDRESCU, P. 43. ◊ (Poetic) Tăcerile-mpietrite înconjoară Orașul din vechimi. D. BOTEZ, F. S. 35. ◊ (Cu valoare de verb la imperativ) Dar, tăcere! Sus pe-un frasin un lin freamăt se aude. Toți rămîn în așteptare; Cîntăreața-ncet prelude. ALECSANDRI, P. III 56. ♦ Răstimp în care nimeni nu vorbește, pauză mai lungă într-un dialog; p. ext. întrerupere a unei corespondențe. James nu este un corespondent harnic. El se scuză mereu de tăcerile și întîrzierile sale. IBRĂILEANU, S. 228. Uneori se făceau la masă tăceri lungi și triste. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ Fig. Indiferență. Doresc ca reușirea victorioasă a Convorbirilor să fie cel mai bun răspuns atît la atacurile ardelene, cît și la tăcerea bucureșteană. ALECSANDRI, S. 38. 2. Faptul de a nu divulga, de a nu da la iveală ceva; p. ext. taină. Na o pungă de bani, și să nu scoți nici o vorbă despre primblarea noastră de noaptea. – Eu nu-mi vînz tăcerea, măria-ta. ISPIRESCU, L. 239. ◊ Loc. adv. În (sau, învechit, întru) tăcere = fără a vorbi, fără a spune ceva; fără a destăinui, fără a-și spune păsul. El cobora-n tăcere cătră mine. TOPÎRCEANU, B. 89. Iar mie nu mi-i iertată nici atîta mîngăiere [de a-mi spune durerea] Ci trebuie să le sufăr și să mor întru tăcere. CONACHI, P. 84. ◊ Expr. A trece sub (sau cu) tăcere = a) a trece cu vederea, a lăsa la o parte în mod intenționat, a nu pomeni de ceva. Prezentarea vieții într-o lumină trandafirie și tendința de a o zugrăvi ca fiind lipsită de conflicte se mai exprimă și sub forma trecerii sub tăcere a anumitor laturi din realitate. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 369, 4/3; b) a rămîne neobservat, neluat în seamă; a fi omis. Mă insulți cînd bănuiești... dar această insultă ar trece sub tăcere, dacă ea nu ar fi pentru mine o încunoștințare că tu suferi. BOLINTINEANU, O. 454. 3. Faptul de a nu răspunde, de a nu riposta. Tăcerea ta... îmi este destul răspuns asupra acestei întrebări. DRĂGHICI, R. 115. ♦ Fig. Lipsă de afirmare, de manifestare; apatie, amorțire. Veac după veac vîsleau sub negre fulgere de bice Nefericiții lumii, sclavii din galere; Apoi, au fost veacuri de mare tăcere. BOUREANU, S. P. 7.

arde vb. v. ADEMENI. AMĂGI. BĂNUI. DA. ÎNCÎNTA. ÎNȘELA. MINȚI. MOMI. PĂCĂLI. PROSTI. PURTA. SCLIPI. STRĂLUCI. TRAGE. TRIȘA.

bănui vb. IV. 1 tr. A presupune (avînd în vedere unele aparențe); a presimți, a avea intuiția că... Am bănuit că nu va veni la premieră. ◇ (refl. impers.) Se bănuiește că poate fi copilul lui. 2 tr. A lua cunoștință de ceva mai mult ghicindu-i sau presimțindu-i prezența; a întrezări. După lumini, bănuia orașul în apropiere. 3 tr. A considera pe cineva ca autor al unei fapte (rele); a suspecta. L-a bănuit de crimă. ◆ (fam.) A fi gelos pe cineva. 4 intr. (reg.) A se supăra pe cineva; a-i face cuiva mustrări. Stăpîne, să nu bănuiești, da am să zic și eu o vorbă (CR.). 5 intr. (reg.) A regreta, a-i părea rău. Iubește, mîndră, iubește, Da ia seama ce iubești, Nu cumva să bănuiești (POP.). • prez. ind. -iesc. /<magh. bán „a regreta”, „a se căi”.

DISCUTABIL ~ă (~i, ~e) Care poate fi discutat; care dă de bănuit. /<fr. discutable

DUBIOS ~oasă (~oși, ~oase) Care trezește dubiu; care dă de bănuit; echivoc; îndoielnic; suspect. [Sil. -bi-os] /<lat. dubiosus

ECHIVOC¹ ~că (~ci, ~ce) 1) (despre cuvinte, expresii etc.) Care are mai multe sensuri; cu posibilitatea de a interpreta în mai multe feluri; ambiguu. 2) (despre acțiuni, purtări etc.) Care trezește îndoieli; care dă de bănuit; îndoielnic; dubios; suspect. /<fr. équivoque, lat. aequivocus

ÎNDOIELNIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care provoacă îndoieli; care dă de bănuit; suspect; echivoc; dubios. 2) Care pare puțin probabil; nesigur. 3) Care se îndoiește; cuprins de îndoieli; șovăitor; ezitant. Răspuns ~. [Sil. -do-iel-] /îndoială + suf. ~nic

SUSPECT, suspectă (suspecți, suspecte) Care dă de bănuit; care inspiră îndoieli; de valoare incertă; dubios; îndoielnic; echivoc. Informație ~tă. /<fr. suspect

VEROS ~oasă (~oși, ~oase) 1) (despre persoane) Care se ocupă cu afaceri necinstite. Avocat ~. 2) (despre manifestări ale persoanelor) Care trezește suspiciuni; care dă de bănuit; suspect; îndoielnic; dubios. Acțiune ~oasă. /<fr. vereux

ECHIVOC², -Ă, echivoci, -e, adj. (Despre un cuvînt sau o expresie) Care se poate înțelege în mai multe chipuri, cu două înțelesuri, ambiguu. ♦ Care conține o notă necuviincioasă. ♦ (Despre o atitudine, un fapt, o privire etc.) Care dă de bănuit, îndoielnic, suspect. Tulpină schimbă cu Ema o privire echivocă. CAMIL PETRESCU, T. II 13.

SUSPECT, -Ă, suspecți, -te, adj. 1. Care este bănuit, care dă de bănuit. Întîmplare suspectă. Amabilitate suspectă. ▭ Dar dacă Ivancea sau Alexia scapă? Atunci se va afla totul... abia atunci încep să devin suspectă, – dar dacă scapă și Eleonora? Atunci sînt pierdută. DUMITRIU, B. F. 76. 2. Care inspiră neîncredere, de care trebuie să te ferești; dubios. Caracter suspect. Procedeu suspect. ▭ Sînt chei care deschid orice lacăte și orice sertare; există oameni a căror curiozitate e nelimitată. Ai înțeles acum? Îți pare suspect individul? E nevoie să pară suspect? C. PETRESCU, C. V. 281.

SUSPICIUNE. Subst. Suspiciune, suspectare, bănuială, bănuire (rar); neîncredere, lipsă de încredere, dubiu, îndoială, îndoire (înv.), incertitudine. Circumspecție (livr.), rezervă (fig.), reținere; fereală, ferire, băgare de seamă, precauție, prudență. Presupunere, presupus (pop. și fam.), prezumție (livr.). Suspect, bănuit. Adj. Suspicios, bănuitor, neîncrezător, circumspect (livr.), rezervat, reținut. Suspect, dubios, îndoielnic, îndoios (rar). Vb. A suspecta, a bănui, a nu avea încredere; a pune la îndoială; a avea îndoieli, a se îndoi, a sta la îndoială. A fi cu băgare de seamă, a fi precaut, a se feri. A da de bănuit, a trezi suspiciuni (bănuieli). Adv. Cu suspiciune, cu neîncredere. V. frică, nehotărîre, precauție.

ipopt, ~ă a [At: POLIZU / Pl: ~pți, ~e / E: ngr ὑποπτος] Înv) Care dă de bănuit.

suspect, ~ă [At: NEGULICI / Pl: ~cți, ~e / E: fr suspect] 1-2 a, smf (Individ) care este bănuit Si: (rar) suspectat. 3 a (D. oameni sau d. maifestările, acțiunile, creațiile etc. lor, d. obiecte sau d. stări, fenomene etc.) Care dă de bănuit, inspirând neîncredere Si: dubios (1), îndoielnic, (rar) problematic, (îvr) suspicios (1). 4 a (Rar; d. medii sociale) Deochiat (10). 5 a (Rar; d. afaceri; d. tranzacții comerciale etc.) Veros. 6 sn (Îvr) Suspiciune.

Cocorii lui Ibycos duc pe aripile lor o poveste frumoasă ce le-a făcut cuib trainic în rîndul exprestilor celebre. Surprins la drumul mare de o bandă de ucigași, poetul grec Ibycos (secolul al VI-lea î.e.n.) a fost omorît și jefuit. Înainte de a-și da sufletul, poetul a ridicat ochii la cer și, zărind un cîrd de cocori, i-a conjurat să-l răzbune. Cîtva timp după crimă, ucigașii aflîndu-se la teatrul din Corint (teatrele din Grecia antică erau sub cerul liber) au văzut deodată niște cocori care zburau deasupra capetelor spectatorilor. În bătaie de joc, unul dintre ei a zis: „Uite martorii lui Ibycos, au venit să-l răzbune!” Asasinatul ajunsese între timp la urechile corintienilor, așa că aceste cuvinte au dat de bănuit. Ucigașii au fost astfel prinși, judecați și condamnați la moarte. Și a rămas o vorbă: cocorii lui Ibycos, spre a pomeni de niște martori sau probe, care apar pe neașteptate. Marele poet german Fr. Schiller are o poezie intitulată Cocorii lui Ibycos: Sieh ! da, sieh ! da, Timotheus !/ Die Kraniche des Ibycus! (lată, iată, Timotei/ Cocorii lui Ibycos!). LIT.

MODESTÍE s. f. 1. Însușirea de a fi modest, lipsă de îngîmfare, de vanitate; sfială; smerenie. Cînd ea vorbea, ochii săi se josiau cu modestie. CALENDARIU (1794), 27/14. Mentor, cu ochii plecați, cu modestiă (omenie) tâcînd, urma după Telemah. MAIOR, T. 7/4. Dorim ca publicul să se pătrundă de dulceața și modestia talentului acestuia. RUSSO, S. 150, cf. ARISTIA, PLUT., POLIZU, PONTBRIANT, D. Nicu Bălcescu era de o modestie rară: anevoie îl făceai să-ți citească cîte ceva din cele ce scria. GHICA, S. 496. Fără modestie, mă simt vrednic și demn de orice rol în sînul patriei mele. ALECSANDRI, T. I, 281, cf. COSTINESCU. Modestia nu-i permite să vorbească de minunile de bărbăție ce a făcut. LM. Dați-mi voie ca eu să mă cred așa cum sînt, nici urîtă, nici frumoasă – mijlocie. – Prea multă modestie, doamnă. CONTEMPORANUL, VI₂, 198. Știu eu bine că modestia oamenilor mari te caracterizează și pe tine. ARDELEANU, U. D. 34, cf. ȘĂINEANU, D. U. Lasă modestia. . . Toată cariera ta vorbește pentru tine. C. PETRESCU, C. V. 109, cf. 184. Culme a modestiei, nici acum și nici mai tîrziu, el nu-și semnează articolele, văzînd în ele o îndatorire, iar nu o satisfacțiune. CĂLINESCU, E. 347. ◊ (În context figurat) O, nu mai cînta, harmonie pribeagă, Că plîng și nu știu unde mă duc, În toamna care plînge pe-o veche modestie, . . . În noaptea asta-n care am devenit năuc. BACOVIA, O. 99. ♦ Purtare cuviincioasă; cumințenie; decență, pudoare. Cf. BUDAI-DELEANU, . Acum nu mai merge modestia fetelor crescute cum se cade. CĂLINESCU, E. O. I, 50. ♦ Cumpătare, măsură; moderație; pondere, reținere. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., NEGULICI, STAMATI, D., ARISTIA, PLUT., POLIZU, ALEXI, W., ȘĂINEANU, D. U. Nu făceam teze prea bune, ca să nu dau de bănuit. Copiam cu modestie. BRĂESCU, A. 179. 2. Lipsă de strălucire, de fast; simplitate. Modestia rece a odăii mele. BACOVIA, O. 245, cf. V. ROM. martie 1956, 26. – Accentuat și: (învechit, în Transilv.) modestie (MAIOR, T. 7/4, MOLNAR, i. 411/12, 431/4). – Din lat. modestia, it. modestia, fr. modestie.

BĂNUELNIC adj. Care poate fi bănuit, care dă de bănuit [bănuială].

*ECHIVOC l. adj. 1 Care are două înțelesuri, în doi peri, care se poate tălmăci în două chipuri: cuvinte ~e; un răspuns ~ ¶ 2 În care nu se poate avea încredere, a cărui cinste sau purtare dă de bănuit: un om ~. II. (pl. -curi) sn. Înțeles echivoc; întrebuințare a unui cuvînt care se poate tălmăci în două chipuri [fr. équivoque].

*CAUȚIUNE sf. ⚚ 1 Garanție, chezășie ¶ 2 Persoana care dă o garanție, chezaș; supus la ~, în care nu se poate avea încredere, care dă de bănuit [fr.].

LOGODI, logodesc, vb. IV. Refl. A se lega prin logodnă; a se angaja solemn pentru o căsătorie viitoare. Făcură vorba și iute, iute se logodi. ISPIRESCU, L. 33. M-am logodit, m-am logodit! De-acum ziceți să cînte muzica... să-nceapă balul. ALECSANDRI, T. I 225. Să-i spui că m-am logodit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 140. ◊ Tranz. Dacă mi-l dați... logodiți-mă acu îndată cu el. ALECSANDRI, T. 225. [Miron Costin] nu avea dar nimic a bănui din partea cîrmuirii, cu cît mai mult încă că-și logodise pe fiul său Pătrașcu cămărașul cu fiica domnului. BĂLCESCU, O. I 188. ◊ Intranz. (Rar) El zice: nu-mi trebuie staroste. Logodește, îi lasă daruri. Fata se miră. VLAHUȚĂ, O. A. 500.

bănuire sf [At: DA ms / P: ~nu-i~ / Pl: ~i / E: bănui] 1 (Îrg) Regret. 2 (Îrg) Căință. 3 Supărare pe cineva Si: bănuială (3), bănuit¹ (3). 4 Luare în nume de rău Si: bănuială (4), bănuit¹ (4). 5 Cârteală. 6 Mustrare. 7 Presimțire. 8-9 Întrevedere a unei anumite (soluții sau) situații Si: bănuială (8-9), bănuit¹ (8-9). 10 Presupunere. 11 Aflare în urma unor deducții logice Si: bănuială (11), bănuit¹ (11). 12 Considerare a cuiva drept autor al unei fapte (rele) Si: bănuială (12), bănuit¹ (12). 13 Invidie. 14 Gelozie. 15 (Rar) Îndoială de cinstea cuiva Si: bănuială (15), bănuit¹ (¹⁵)'

bănuit¹ sn [At: DA ms / P: ~nu-it / Pl: ~uri / E: bănui] 1 (Îrg) Regret. 2 (Îrg) Căință. 3-4 Bănuire (3-4). 5 Cârteală. 6 Mustrare. 7 Presimțire. 8-9 Bănuire (8-9). 10 Presupunere. 11-12 Bănuire (11-12). 13 Invidie. 14 Gelozie. 15 (Rar) Bănuire (15).

MĂGULÍT, -Ă adj. 1. (Învechit, rar) Ale cărui calități au fost intenționat exagerate; înfrumusețat. Ați făcut niște frumoase portreturi despre soțiile dv.; dar să nu bănuiți – îmi par cam măgulite. NEGRUZZI, S. I, 77. 2. Satisfăcut, flatat, încîntat. Măgulit e fiecare Că n-ai fost mai mult ca dînsul. EMINESCU, O, I, 134. Ar fi prilej, prin urmare, ca mata să te simți foarte măgulită. HOGAȘ, DR. 224, cf. 159. Se simțea măgulită că a deșteptat o iubire atît de puternică în inima tînărului. REBREANU, I. 186, cf. id. R. I, 22. Începusem să fiu măgulit de admirația pe care o avea mai toată lumea pentru mine. CAMIL PETRESCU, U. N. 23. Căpitanul se simțea măgulit. BRĂESCU, A. 244. Aruncă tuturor o privire mîndră, măgulit că era astfel compătimit de Olimpia. CĂLINESCU, O. I, 92. Fata era măgulită să stea de vorbă alături de bătrînul doctor, amicul din tinereță a mamei. BART, E. 311. Vă spun sincer că mă simt foarte măgulit de aprecierea unui om cult și inteligent. V. ROM. martie 1955, 194. – Pl.: măguliți, -te. – V. măguli.

MINTE, minți, s. f. (La pl. cu valoare de sg.) 1. Facultatea de a gîndi, de a judeca, de a înțelege; gînd, cuget, rațiune, cugetare. Și pe veci aceeași groază port și-n minte și-n privire. MACEDONSKI, O. I 95. În prezent cugetătorul nu-și oprește a sa minte, Ci-ntr-o clipă gîndu-l duce mii de veacuri înainte. EMINESCU, O. I 133. Feciorași cu mintea crudă Și bărbați voinici la trudă. ALECSANDRI, P. P. 36. ◊ (Popular) Mult stau eu cîteodată și mă gîndesc în mintea mea. CREANGĂ, P. 162. ◊ Expr. A-i veni cuiva ceva în minte (sau a-i trece, a-i da, a-i trăsni cuiva ceva prin minte) = a se gîndi (dintr-o dată) la ceva, a bănui (ceva), a-i da (cuiva ceva) prin gînd. Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește spînului și se bagă în fîntînă, fără să-l trăsnească prin minte ce i se poate întîmpla. CREANGĂ, P. 205. Nici nu-i trecea prin minte că pe el l-ar fi putut iubi cineva. EMINESCU, N. 41. I-au venit în minte o închipuire. DRĂGHICI, R. 58. A învăța pe cineva minte = a pedepsi pe cineva pentru a-l face să fie mai cu judecată, să se cumințească; a pedepsi în mod exemplar. A sărit să mă bată, pentru că nu vreau să mă duc fată-n casă la curte. – Ia las’ că-l învăț eu minte! BUJOR, S. 92. A (se) învăța minte = a se cuminți. Te-i învăța tu minte altă dată. CREANGĂ, P. 146. A se frămînta cu mintea sau a-și frămînta mintea (sau mințile) = a se munci (cu gîndul), a se gîndi mult, a-și bate capul. Se frămîntă ei cu mintea fel și chip, dar nici unuia nu-i vine în cap ce să facă. CREANGĂ, P. 310. A fi dus cu mintea (sau cu mințile) = a fi cufundat în gînduri, a se gîndi aiurea. Nu vedea, nu auzea. Atîta era de dus cu mințile. ISPIRESCU, L. 34. A-și aduna mințile = a se concentra, a-și reveni din distrare, a se dezmetici. Toate mințile-și adună, Să ia lumea-n cap, nebună, Parc-atîta-i mai rămîne. EMINESCU, O. I 102. A-i sta (cuiva) mintea în loc, se spune cînd cineva rămîne uluit și nu știe ce să facă sau să zică. A avea (ceva sau pe cineva) în minte a) a avea (ceva sau pe cineva) în gînd, în amintire; a fi preocupat de ceva (sau de cineva), a ține la cineva. Spune-mi, tinere, pe cine Fata are-acum în minte? EMINESCU, L. P. 147; b) a avea intenția să facă ceva. Nici n-au avut în minte ca să ne înșale pre noi. ȚICHINDEAL, F. 133. Aproape de mintea omului v. aproape. La mintea omului (sau a cocoșului) = ușor de înțeles, de aflat, pe înțelesul tuturor, clar. A ajunge (sau a intra, a cădea, a fi) în mintea copiilor = a avea judecata slăbită (din cauza bătrîneții). E pur și simplu căzută în mintea copiilor. DUMITRIU, N. 133. Na! joacă-te. Tot ești în mintea copiilor. C. PETRESCU, Î. II 227. A-l ajunge (pe cineva) mintea sau a-i sta (cuiva ceva) în minte = a înțelege, a pricepe. (Mai ales în construcții negative) Nu-mi stă-n minte cum L-așa frumoasă fată Buturugă Statu-Palmă au putut să fie tată. ALECSANDRI, la TDRG. ◊ Măsea de minte = fiecare dintre cele patru măsele așezate la extremitățile celor două șiruri de dinți și care apare la sfîrșitul adolescenței, fiind de obicei mai puțin rezistentă decît celelalte măsele. 2. Judecată sănătoasă, dreaptă; mod just de a raționa. Rudele susțin că i s-a cam slăbit mintea. C. PETRESCU, C. V. 76. Să-mi dedic a mele versuri la cucoane bunăoară, Și dezgustul cel din suflet să-l împac prin a mea minte. EMINESCU, O. I 138. De cînd dorul m-au lovit, Mințile mi-au rătăcit. ALECSANDRI, P. P. 243. ◊ Loc. adj. În toată mintea (sau cu mintea întreagă) = (despre oameni) în toată firea, cu judecata sănătoasă, cu mintea echilibrată. Nu, Tomșa, romîn dintre străbuni, E om în toată mintea, ferit de gărgăuni. ALECSANDRI, T. II 116. ◊ Expr. A-și bea și mințile v. bea. A nu avea minte (sau a nu fi în toate mințile, a nu fi în mințile lui) = a fi nebun. Și fata și vodă, să juri că n-ar fi în mințile lor. DELAVRANCEA, O. II 221. A-și pierde mințile (sau mintea) = a înnebuni. Femeile au crezut că fratele lor și-a pierdut mințile din cauza norocului. PAS, Z. I 226. Lumea mă află atît de schimbat, că se teme să nu-mi pierd mințile. BOLINTINEANU, O. 355. A-i veni (cuiva) mințile acasă (sau la loc, în cap, la cap), a prinde la minte = a se potoli, a se cuminți, a deveni mai înțelept. Apoi, dă!... bădiță! păn-aici, toate-au fost cum au fost; da de-acum ani prins eu la minte. CREANGĂ, P. 45. Cîntă cucu-n deal la vie, Inima ca să-mi învie, În cap mințile să-mi vie. BELDICEANU, P. 95. A-și ieși din minți v. ieși. A-și pune mintea cu cineva = a se coborî la nivelul cuiva, a lua în serios pe cineva care nu merită (sau credem noi că nu merită). N-am să-mi pun mintea cu vorbele ei. STANCU, D. 251. N-a vrut să-și puie mintea c-o sturlubatecă. CREANGĂ, P. 292. A-și pune mintea cu ceva = a se potrivi la... Nu cumva să vă puneți mintea cu toată mîncarea și băutura, c-apoi al vostru e dracul! CREANGĂ, P. 260. A lua (sau a fura, a răpi, a suci) cuiva mintea (sau mințile) = a face pe cineva să-și piardă judecata, să nu mai știe ce face. Parcă dracul mi-a luat mințile. CREANGĂ, P. 44. Ele-n horă începură-a se-nvîrti Cu-o mișcare grațioasă, Luminoasă, Care mințile-mi răpi. ALECSANDRI, P. II 61. Te-ntreahă, te ispitește, Pînă mintea ți-o sucește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 276. A scoate din minți (sau din minte) = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată, a-l zăpăci. Măi Chirică, tare mai ești și tu nu știu cum; scoți omul din minți cu vorbele tale. CREANGĂ, P. 162. Nu-s frumoasă, nici n-am fost, Dar voinic din minte-am scos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 66. 3. Înțelepciune, chibzuință, prudență, socotință. Doamne, moșule, doamne! multă minte îți mai trebuie! CREANGĂ, P. 82. Cantemir s-a purtat cu mare minte atunci. NEGRUZZI, S. I 184. ◊ Loc. adj. Fără (de) minte (sau minți) = lipsit de înțelepciune. Bine-ți pare să fii singur, crai bătrîn fără de minți, Să oftezi dup-a ta fată, cu ciubucul între dinți? EMINESCU, O. I 83. Bine!... Vă iert, ca pe niște copii fără minte și vă dau de știre că mîni vom pleca spre țara noastră. ALECSANDRI, T. II 37. Cît de fără minte eram eu în tinerețile mele. DRĂGHICI, R. 58. A-și băga mințile în cap v. băga (I 1). ♦ Inteligență, deșteptăciune, istețime, iscusință. Trei feciori nalți ca niște brazi și tari de virtute, dar slabi de minte. CREANGĂ, P. 3. Trebuie... cap bun și minte ascuțită și sănătoasă. ȘEZ. I 98. ◊ Fig. Mi-a părea cum că natura Toată mintea ei și-a pus, Decît orișice păpușă Să te facă mai presus. EMINESCU, O. I 100. 4. (Precedat de prep. «în») Amintire, memorie. Și dacă ramuri bat în geam Și se cutremur plopii E ca în minte să te am Și-ncet să te apropii. EMINESCU, O. I 193. Cuvintele lui Schiller ce le cetisem în tăblițele Olgăi îmi veniră în minte. NEGRUZZI, S. I 54. Aceasta, tată, o vom tipări-o în mintea noastră. DRĂGHICI, R. 141. ◊ Expr. A ține minte = a-și aminti de, a înregistra în memorie, a nu uita. Îl cunosc. Dar nu știu de unde. Pe front sînt mulți, ne întîlnim atîția și ziua și noaptea – dar nu ținem minte, SAHIA, N. 75. Ține tu minte, copile, ce-ți spun eu. CREANGĂ, P. 28. O sărmane! ții tu minte cîte-n lume-ai auzit, Ce-ți trecu pe dinainte, cîte singur ai vorbit? EMINESCU, O. I 134. ◊ Compus: ținere-de-minte = memorie, amintire; facultatea, posibilitatea de a-și aminti, de a păstra în memorie. Eu una credeam că ai pierdut cu totul ținerea-de-minte. GALACTION, O. I 135. Fiu-său are ținere-de-minte grozavă și ia în cap ușor cele ce i se arăta. ISPIRESCU, la TDRG. 5. Imaginație, închipuire, fantezie. Toate cele povestite de mă-sa se desfășurau în mintea ei cu o putere amețitoare. BUJOR, S. 135. Dar toată-n tot Frumoasă cît eu nici nu pot O mai frumoasă să-mi socot Cu mintea mea. COȘBUC, P. I 57. Mintea lui era departe cu atîția ani în urmă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 13.

NĂDĂI (-ăesc) vb. refl. 1 ‡A avea nădejde în cineva, a trage nădejde, a se bizui pe cineva ¶ 2 Trans. A bănui, a presupune; a da cu socoteala, a băga de seamă: un om de la ei îi tot făcea cu capul... dar ea nu se nădăia (RET.); Neagră în grădină, vorbește ungurește, Nime’n lume nu se nădăește (GOR.), ghicitoare despre „rîndunică” [vsl. nadĕjati].

BĂNUI, bănuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A presupune; a presimți. Bănuiam că n-am s-o mai găsesc (SADOVEANU). 2. Tranz. A întrezări ceva. Se uita mereu pe ferestre, acolo unde bănuia prin întunerec arbori (DUMITRIU). 3. Tranz. A considera pe cineva drept autor al unei fapte rele; a suspecta. 4. Intranz. (Reg.) A se supăra pe cineva; a-i face mustrări. Așa a trebuit să se întîmple și n-ai cui bănui (CREANGĂ). 5. Intranz. (Reg.) A regreta. Da ia seama ce iubești, Nu cumva să bănuiești (JARNÍK-BÎRSEANU). – Magh. bánni.

NERO (Tiberius Claudius Drusus Germanicus) (pe numele adevărat Lucius Domituis Claudius N.), împărat roman (54-68 d. Hr.), ultimul din dinastia iulio-claudică. A instituit o guvernare autoritară și crudă, soldată cu asasinate, printre care cel al mamei sale Agrippina, al fratelui său Britannicus, al soției sale Octavia și al lui Seneca, profesorul și mentorul său. În ultimii ani ai domniei a avut numeroase apariții grotești în public în calitate de conducător de care de curse, cântăreț și actor, impunând adulația, prin teroare, din partea apropiaților săi și neglijând problemele statului. În timpul său, un uriaș incendiu a mistuit Roma (64 d. Hr.); bănuit de acest fapt, N. a dat vina pe primii creștini, începând persecuțiile împotriva lor. S-a sinucis după izbucnirea răscoalei legiunilor din Spania și Africa.

*prevenít, -ă adj. (d. previn, după fr. prévenu). Anunțat din ainte: fiind prevenit de periculu care-l aștepta. Influențat, dispus contra saŭ pentru: un judecător prevenit în favoarea acuzatuluĭ. Subst. Jur. Arestat bănuit de o crimă saŭ delict, dar nejudecat încă.

bănuì v. 1. a avea sau a intra în bănuieli pe cineva: mă bănuiește rău; 2. a presupune, a-și da cu socoteala: bănuesc că nu va veni; 3. Mold. a lua în nume de rău: stăpâne, să nu bănuiești CR. [Ung. BANNI, a regreta].

A MĂRTURISI ~esc tranz. 1) (lucruri știute sau bănuite, întâmplate etc.) A face cunoscut; a da pe față; a declara. 2) pop. A admite ca real; a considera ca veritabil; a recunoaște. 3) A adeveri prin fapte reale; a proba; a dovedi; a demonstra. /<sl. marturisati

BĂNAT, (3) bănaturi, s. n. (Transilv., Mold., Bucov.) 1. Stare de durere sufletească, tristețe, jale, mîhnire; părere de rău. Nu te da bănatului Ca iarba tăiatului, Nu-ți vinde necazului Florile obrazului. TOMA, C. V. 386. Mereu se depărta de sat Bătrînul, slab, cu ochii plini De lacrimi și bănat. COȘBUC, P. I 233. N-am dus și nu duc destul bănat după cei trei [copii]? Acum te mai prăpădești și tu prin cea săcreată de lume! RETEGANUL, P. V 28. Lîngă munte Este-o punte, Și la capătul punții Scrisu-i dorul mîndruții; La capătul celălalt, Scrisu-i și-al badei bănat, Că s-a dus și m-a lăsat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 161. ◊ Expr. A-i fi bănat = a-i fi jale, a-i părea rău. Mi-ar fi, nu mi-ar fi bănat, Daca s-ar fi măritat De aci al treile sat; Dar ea s-a făcut mireasă De la noi a treia casă. ALECSANDRI, P. P. 303. 2. Supărare, mînie, necaz, ciudă, pică. Nu știu ce-i cu tine, Că tot porți bănat De te rîd prin sat, Și porți jale-amară De te rid prin țară! COȘBUC, P. II 145. ◊ Expr. (Ca formulă de politețe) A nu-i fi cu bănat = a nu lua rugămintea (sau întrebarea) cuiva în nume de rău. Într-un tîrziu... a-ntrebat, Privind așa pe deal, răzleț: Departe-i pînă-n sat? Să nu vă fie cu bănat: întreb, că sînt drumeț. COȘBUC, P. I 228. Mă rog, să nu fie cu bănat, dar ia spune-mi cum te cheamă. SBIERA, P. 193. Nu-ți fie cu bănat, om bun, că am șuguit și eu! CREANGĂ, P. 127. Ce vrei tu? – Noi? Bună pace! Și de n-o fi cu bănat, Domnul nostru ar vrea să vază pe măritul împărat. EMINESCU, O. I 146. 3. Învinuire, reproș, imputare; mustrare, înfruntare. Mai pune la socoteală că și Trăsnea era înaintat în vîrstă, bucher de frunte și timp în felul său; că profesorul... zicea: «Luați de ici pînă ici...». Și poate că nu veți aduce bănat nici gramaticului, nici profesorului, nici lui Trăsnea, ci întîmplării, care a făcut pe oameni așa cum sînt. CREANGĂ,89. Aceste bănaturi ți le scriu din toată durerea.inimii, doresc ca ele să fie nemeritate. KOGĂLNICEANU, S. 218. [Mîndra] ți-o trimite, bade, carte, Pe de laturi Cu bănaturi, în mijloc Pară de foc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 135. 4. Bănuială, prepus. Ar trebui să mă ceri la mama, atunci ai putea veni cît de des; și ea n-ar avea nimic de bănuit. – Despre bănat nu mi-i teamă, dar, vezi, n-am vreme să mă ocup cu astfel de lucruri. CONTEMPORANUL, V_II 499.- Pl. și: (rar, 1) bănate (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 313).

aschimodie În LR, XIV, p. 557, N. Păduraru înregistrează cuvîntul, întîlnit la Constanța cu sensul de „persoană slabă și urîtă”, explicîndu-l prin gr. ἄσχημος „urît”. Bănuiesc că trebuie să pornim de la un adjectiv ἀσχημώδης, pe care nu l-am găsit atestat, dar care poate fi foarte bine format în grecește cu -ώδης (vezi paralele în ER, p. 137). La Dimitrakos se găsește ἀσϰημἀδι. În BPh., IX, p. 116 u., acad. Iorgu Iordan citează cuvîntul hazmodie, întâlnit la M. Sorbul: – Ei, bată-te noroacele de băiet, mare hazmodie mai ești și tu, notînd că sensul nu pare a concorda cu cel dat de Scriban; hazmodie „căscătură, hiat, sunet discordant”. Bănuiesc că la Sorbul hazmodie este o alterare a lui aschimodie. În treacăt fie zis, Scriban greșește cînd trimite, pentru finala -odie, la tragedie, deoarece acesta e compus cu -ωδ- „a cînta”.

bănuicios, ~oasă a [At: DA / P: ~nu-i~ / Pl: ~oși, ~oase / E: bănui + -(i)cios] 1-2 (Rar) Bănuitor (27-28). 3 Suspect.

bedui vt [At: DA / Pzi: ~esc / E: bedă + -ui] (Ban) A bănui.

BĂNUI² vb. 1. (Mold., Ban., Criș., Trans. SV) A (se) întrista, a-i părea rău, a se căi, a regreta. A: De nu le va da Grigorie-Vodă giupînesele …, apoi să nu-și bănuiască. PSEUDO-AMIRAS. C: Că-ș[i] cunoaște păcatele și-ș[i] bănuiaște de eale. PSALT. (1651). Bĕnuiĕsk. Doleo. AC, 330. Condoleo. Banuesk. Bánom. LEX. MARS., 195. Bănuit-am, Doamne, de multe ori pre tine. MISC. SEC. XVII, 106^r: cf. MISC. SEC. XVII, 96^r; AMD 1759, 60^r; OG, 369, 387. 2. (Mold., ȚR) A-i lua (cuiva ceva) în nume de rău, a se mînia, a se supăra, a se indigna. A: Nu bănui asupra, șearbei tale. DOSOFTEI, VS. Tare i-au bănuit și l-au mustrat. NECULCE. B: Mai marele sinagogului, bănuind căci o vindecă sîmbăta Isus, zicea mulțimei: „Șase zile sînt întru carele să cade a lucra”. BIBLIA (1688). ♦ (Mold.) A cîrti. Aceasta o răbdă trei ai încheiaț și nemică n-au suspinat, nice ș-au bănuit. DOSOFTEI, SINAXAR. ♦ (ȚR) A pizmui, a invidia. Și era Saul bănuind pre David den zioa aceaea înainte. BIBLIA (1688). 3. (ȚR, Trans. SV) A suspecta. B: Omul care bănuie este învățat a face rău. FL. D 1700, 47^r. Nu socotea că au venit bătaia lui Dumnezeu, de le plătește după faptele lor, ci și-au bănuit pre o sor a mîne-sii …, că ea ar fi făcut fermece. R. POPESCU; cf. ÎNDREPTAREA LEGII. C: Și știia împărăteasa, ce nu-și bănuia nimic. ÎVM, 211^r cf. FL. D 1764, 28^v. Etimologie: magh. bánni „a-i părea rău, a se căi, a-i păsa”. Vezi și bănuială; bănat. Cf. murgui; aIenui, rîvni (1), zavistui. verb

CHIBZUI, chibzuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A judeca cumpănind toate eventualitățile, a socoti, a se gîndi, a reflecta, a medita. A chibzuit că tu ești mai cuminte decît băiatul lui. PAS, Z. I 165. Arendașul chibzui că la despărțire trebuie să știi cu cine ai călătorit. REBREANU, R. I 14. ◊ Absol. Unii s-au învoit, alții au mai chibzuit, cum i-a minat mintea și simțirea pe fiecare! REBREANU, R. II 12. Le-au făgăduit că va chibzui... va lua măsuri... dar nu le-au zis nimic hotărîtor. ALECSANDRI, T. 1429. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau «asupra») Chibzuiește la cele ce ți-am spus. A luat o hotărîre fără să chibzuiască asupra urmărilor ei. ♦ Refl. (Rar) A se gîndi la..., a se îngriji de..., a avea grijă. El, care era deprins a gîndi la fiică-sa, acum cu atît mai mult trebuia să se chibzuiască de soarta ei. SLAVICI, N. II 25. 2. A pune ceva la cale, a plănui. Și tot șuvoiul a minat Balaurul, cu care chibzuisem să mă bat. BENIUC, V. 20. Orice fac, ce chibzuiesc, El desface și preschimbă. DAVILA, V. V. 69. Aceștia chibzuiau cu ce moarte să-l omoare. ISPIRESCU, L. 142. Așa am chibzuit treaba cu bărbatu-meu. ALECSANDRI, T. I 176. ◊ Refl. A se sfătui unul cu altul, a lua împreună o hotărîre. Amîndoi se chibzuiră ca să facă o primire frumoasă, ca unui părinte bun ce le era. ISPIRESCU, L. 277. Boierii țării... să chibzuiră a trămite o deputațiune. ODOBESCU, S. I 265. Așa se mai chibzuiră Și se găsiră Alți vînători, Mai cunoscători, Și ziseră că-i urmă de căprioară. TEODORESCU, P. P. 174. 3. (Regional) A-și da cu socoteala, a-și închipui, a presupune, a bănui. (Atestat în forma chipzui) De acolo știau merge acasă și pe nimerite, că oamenii începuseră a aprinde luminile și chipzuiau ei unde trage casa lor. RETEGANUL, P. I 44.

HĂRȚUI, hărțuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A necăji (pe cineva) cu tot felul de neplăceri, a nu da pace (cuiva), a cicăli. ÎI hărțuia nevasta, care bănuise ceva, cu lacrimi și cu scene. PAS, Z. I 87. Nu te las acasă! Stăi, că faci păcat! Uite, dă-mi o palmă și să fiu iertat! El a hărțuit-o, n-a lăsat-o-n pace, Și-o silea să rîdă. COȘBUC, P. I 247. ♦ (Cu privire la cîini) A întărîtă, a zădărî. Să se ducă la stînă, băgînd de seamă să nu hărțuiască cînii. SEVASTOS, N. 11. 2. Tranz. (Învechit și arhaizant) A urmări (pe dușman) cu atacuri repetate. Jder și Nicoară au mușcat și au hărțuit o poștă pe hadîmb cu curtea lui. SADOVEANU, F. J. 764. Polițaiul de oraș hărțuise revoltanții și numai cu cinci dorobanți îi legase butuc și-i duse peșcheș procurorului! ALECSANDRI, T. I 372. 3. Refl. reciproc. A se lua la ceartă, a se încăiera, a se lua la luptă, la bătaie. Pe subiectul acesta se hărțuiau veșnic. VLAHUȚĂ, O. AL. II 192. Din sus de Humulești vin Vînătorii Neamțului, cu sămînță de oameni de aceia, care s-au hărțuit odinioară cu Sobiețchi. CREANGĂ, A. 71. Astfel se hărțuiește îndîrjit ceata călăreață cu fugarii pedestri, în timp de două ore și mai bine. ODOBESCU, S. III 574.

ȘTI, știu, vb. IV. I. Tranz. (Urmat de un complement direct sau de o propoziție completivă; folosit și absolut) 1. A avea cunoștință (despre ceva), a cunoaște (ceva). De-ar ști mama! Vai, să știe Ce-i fac azi, mi-ar da ea mie! COȘBUC, P. I 105. Era odată un boier tare bogat, care nici nu știa sama bogăției sale. SBIERA, P. 139. Știu ce nevoie te-a adus pe la mine. CREANGĂ, P. 213. Nu știai sau ai uitat cum că la vînătorie, ca și la multe altele, eu mă pricep cam tot atîta pre cît se pricepea vestitul ageamiu. ODOBESCU, S. III 9. ◊ (Familiar, în construcții negative, urmat mai ales de «ce», la prez. ind. pers. 1 sg. în forma redusă -ș) Dacă nu era cocoana să sară pentru mine... mă rupea, că nu-ș’ ce-avea, era turbat rău de tot. CARAGIALE, O. I 55. Inimioară cu suspin Mult mai plîngi și-mi faci venin, Nu-ș cînd te-oi vedea rîzînd. ȘEZ. XXI 50. ♦ Expr. Nu știu, n-am văzut = sînt cu totul străin (de ceva), nu cunosc nimic, nu am idee ție nimic. A ști ce știi sau las’ că știu eu = a cunoaște foarte bine situația, a avea toate motivele să..., a avea motivele sale pentru... Se vede că știa ea ce știa. ISPIRESCU, U. 5. Ia lasă-mă, jupîneasă, cu cărțile cele a d-voastre în pace, că eu știu ce știu eu. CREANGĂ, P. 118. Rămîneți voi cu-mpăratul, Ostași, dragii mei, Că eu știu ce știu. TEODORESCU, P. P. 112. Tu știi una, eu știu mai multe = eu cunosc mai multe în legătură cu aceasta, am mai multe motive decît tine să... A ști în ce apă se scaldă cineva v. apă (I 2). A ști ce-i (sau cît îi) face sau plătește (cuiva) pielea = a ști ce fel de om este cineva, a avea idee de ce poate cineva. Taci că știu cît îți face pielea. CĂLINESCU, E. O. II 246. Știi ce? (sau știi ceva, știi una?)= fii atent la ce-ți spun. Stăpîne, știi ce? Culcă-te și te odihnește și mîni demineață vom vorbi amîndoi. CREANGĂ, P. 158. Florico, știi una? ALECSANDRI, T. II 896. ◊ Intranz. De aceasta nu știa altul nime, fără numai cerbul. SBIERA, P. 175. Biata mamă nu știe de astă mare urgie ce i-a venit pe cap. CREANGĂ, P. 25. (Poetic) Numai luna și c-o stea Știe de durerea mea. MARIAN, Î. 44. (Expr.) A-i ști cuiva de știre v. știre (1). A-i ști (cuiva) de urmă = a ști unde se află cineva. Nu-ți mai știu de urmă ție. ȘEZ. V 89. Pe cît (sau după cît) știu = după informațiile pe care le am, după cunoștința mea. Aista nu-i semn bun, după cît știu eu. CREANGĂ, P. 186. ♦ A avea cunoștință de existența unui lucru; a se orienta bine într-un anumit loc, a cunoaște bine ceva. Eu știu munții, dar mai bine Mă știu ei întregi pe mine. COȘBUC, P. II 169. Acolo eu știu o viță care face niște struguri gustoși. ISPIRESCU, U. 96. Trebuie să te ieu cu mine, dacă zici că știi bine locurile pe aici. CREANGĂ, P. 203. Haideți, copii, după mine, Că știu calea-n codru bine. ALECSANDRI, P. P. 156. ♦ Refl. A se considera, a se crede. Eu mă știam că sînt legată numai cu prietenie. CONACHI, P. 82. 2. A lua cunoștință de ceva, a prinde de veste, a afla, a auzi. Să știi că pînă azi nici un muritor n-a cutezat să calce hotarele mele pînă aicea. ISPIRESCU, L. 5. Mătușă, de mi-i face acest bine, atunci să știi că ai să ai și mai mult de la mine. CREANGĂ, P. 171. Și să știi că-s sănătos. EMINESCU, O. I 149. La una i-am zis să vie, Ceialaltă să nu știe. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 73. ◊ Expr. (Așa) să știi (sau să știți)! = formulă prin care i se spune cuiva ceva cu toată hotărîrea, pe un ton aproape poruncitor. Așa, să știți. Nu mai dau pe datorie. STANCU, D. 121. Numai cînd veți vîrî tot pămîntul în buzunar, numai atunci veți fura și banii mei. Așa să știți! Așa! DELAVRANCEA, la TDRG. 3. A cunoaște pe cineva, a avea cunoștință unde se află, ce face, ce fel de om este. Ești vulpe bătrînă, las’ că te știu eu. CĂLINESCU, E. O. II 178. Ciobănaș la oi am fost, Fetele nu mă cunosc; Iar la vară de-oi mai fi, Nici atîta nu m-or ști. ȘEZ. I 212. Pînă cînd nu te știam, Unde mă culcam, dormeam. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 88. ◊ (Urmat de un nume predicativ sau de o propoziție predicativă) O știau cît de bună este la inimă. RETEGANUL, P. II 30. Nu te-am știut eu că-mi ești de aceștia, că demult îți făceam feliul. CREANGĂ, P. 236. Crezi că te-aș fi ales de discipul al meu, de nu te știam vrednic și adînc? EMINESCU, N. 54. Mă știai om cinstit Și cu bani agonisit, De simbrie neplătit. TEODORESCU, P. P. 598. Pînă nu stai cu omul în casă, nu-l știi cum este. ♦ Refl. (Uneori urmat de un nume predicativ) A se cunoaște pe sine, a avea conștiința că este într-un anumit fel. Aleodor se știa vinovat. ISPIRESCU, L. 43. Codre, vei avea păcat Cumva de mă-i da legat, Că nimic nu ți-am stricat, Nu mă știu de vinovat. TEODORESCU, P. P. 295. ◊ Expr. A se ști cu musca pe căciulă v. căciulă. ♦ Refl. A se pomeni, a se vedea (într-un anumit fel). Numai cu chef să mă știu. ȘEZ. IV 231. Decît cu drăguța proastă, Mai bine la oi pe coastă, C-oi tăia cîte-o nuia Și m-oi ști fără de ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 453. ♦ Refl. reciproc. A se cunoaște unul pe altul; a avea legături de prietenie. Noi de copii ne știm, și-am fost Ca frații, ba mai bine. COȘBUC, P. I 77. Se știau de tinerei, De pe cînd erau copii. PĂUN-PINCIO, P. 51. II. Intranz. 1. A ține seamă de ceva, a lua în seamă, a băga de seamă. Părinte, te-am așteptat destul, iacă o trecut vadeaua și mie-mi trebuiesc numaidecît banii, eu nu știu, dau hîrtie la judecată. VLAHUȚĂ, la TDRG. De descîntece rîia nu știe. ȘEZ. II 70. A venit o grea urgie Ce de dragoste nu știe. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 312. ♦ A asculta, a avea teamă sau respect de cineva. Șoimuleț, pui de romîn, Ce nu știe de stăpîn, Nici nu bei, nici nu mănînci. Ce stai pe gînduri adînci? ALECSANDRI, P. P. 149. ◊ Expr. (Rar) A ști de dragul cuiva = a iubi pe cineva, a face pe placul cuiva. De dragul dumitale Știe chiar și sfîntul soare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. A ști de frică (sau de frica cuiva) v. frică. ◊ Tranz. A recunoaște pe cineva sau ceva drept. Necruțînd nimica-n lume, neștiind nimica sfînt, Uităm că viața-i o punte dintre leagăn și mormînt. HASDEU, R. V. 167. Lumea de stăpîn îl știe. VĂCĂRESCU, P. 6. ♦ A avea parte de ceva, a se bucura de ceva, a se înfrupta din ceva, a duce grija cuiva sau a ceva. N-au mai știut de vrun năcaz ori supărare. RETEGANUL, P. II 35. Și să nu mai știu de rău. HODOȘ, P. P. 78. Să nu știu de scîrbă-n lume. ȘEZ. II 46. Zile bune n-am avut, De dulceață n-am știut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 22. 2. A se interesa (de cineva sau de ceva), a avea grija cuiva (sau a ceva), a se îngriji de... Nu mai știi de mine. EMINESCU, O. I 128. Dar de murgu cin’ să-mi știe? ȘEZ. I 288. ◊ Tranz. Că-ți vine, lele, bărbatul! – Las’ să vie, naiba-l știe, Fi-i-ar calea tot pustie! TEODORESCU, P. P. 341. III. Tranz. (Folosit și absolut) 1. A poseda cunoștințe speciale într-un domeniu, a stăpîni o știință, o artă, a fi instruit într-o anumită ramură, într-o anumită tehnică. [Tată-său] o învăța tot ce trebuia să știe un viteaz. ISPIRESCU, L. 13. Fiindcă știa bine treaba moșitului, lă purcelul, îl scaldă. CREANGĂ, P. 76. Ș-a strîns... Vro trei babe bătrîne Care știu rîndul la pîne. ALECSANDRI, P. P. 388. ◊ (Urmat de verbe la infinitiv, precedate de obicei de prep. «a») Știți toarce, coase, țese. ISPIRESCU, L. 12. Păcat că nu știu a ceti. NEGRUZZI, S. I 59. Din cîți ne aflăm aice, nu știe a cîrmi unul macar. DRĂGHICI, R. 25. Vai de min’ ce-mi place mie. Badea care știe-a scrie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 25. ◊ Expr. A ști carte = a ști să scrie și să citească; p. ext. a avea cunoștințe temeinice într-un anumit domeniu, a fi foarte învățat. S-a împrumutat iarna cealaltă la Toma Ocî. Știe carte. I-a dat poliță iscălită la mînă cîrciumarului. STANCU, D. 100. I-adevărat, domnule Gheorghidiu, că d-ta știi atît de multă carte? CAMIL PETRESCU, U. N. 63. Pe acesta l-a chemat Și așa l-a întrebat: Știi carte, Cumnate? TEODORESCU, P. P. 263. Cine știe carte are patru ochi. A nu ști buche (bechi sau boabă) v. c. A ști și toaca în cer = a fi atoatecunoscător, a fi foarte învățat. Îmi scrie că știe și toaca-n cer. DELAVRANCEA, O. II 36. A ști lecția (sau rolul) = a cunoaște bine lecția (sau rolul). A ști (ceva) pe degete v. deget. A ști pe de rost (sau pe dinafară, ca pe apă, ca apa) = a putea reproduce întocmai, din memorie. Știa pe dinafară strofe întregi din Alecsandri, poetul lui favorit. CĂLINESCU, E. 113. Tot mai citesc măiastra-ți carte, Deși ți-o știu pe dinafară. VLAHUȚĂ, O. A. 49. Învățase carte la dascălul Pascal... ce știa toată Alexandria pe de rost. NEGRUZZI, S. I 246. (Fig.) Și cînd propria ta viață singur n-o știi pe de rost, O să-și bată alții capul s-o pătrunsă cum a fost? EMINESCU, O. I 134. ♦ (Urmat de determinări indicînd o anumită limbă) A vorbi și a înțelege (o anumită limbă). Oare știe franțuzește? EMINESCU, N. 43. Parcă nu prea știe franțuzește. ALECSANDRI, T. I 47. ♦ A se pricepe să facă ceea ce trebuie într-o anumită. împrejurare. Acum fă ce știi, eu nu mă mai amestec. RETEGANUL, P. II 10. El nu știa cum să facă, cum să dreagă, ca să împlinească voia acelui împărat. ISPIRESCU, L. 11. Nu știu cum să fac. CREANGĂ, P. 203. Neștiind cum s-o mingii, am început și eu a plînge. NEGRUZZI, S. I 52. ◊ Expr. A nu (mai) ști ce să (se) (mai) facă = a nu mai găsi nici o soluție (după ce au fost încercate mai multe) pentru a ieși dintr-o încurcătură. Nu mai știa ce să facă, ca să mulțumească lui Făt-Frumos. ISPIRESCU, L. 19. Ce să știu (știi etc.) sau (refl.) (să) mă știu (știi etc.) face = cum să fac (faci etc.), cum să procedez? Umblă feciorii mei toată ziulița, fără să afle undeva capătul pădurii, iar cînd fu seară, erau chiar în locul de unde plecase dimineața. Ce să știe face? RETEGANUL, P. II 71. Ce mă știu eu face și de unde să-ți aduc eu herghelia? ISPIRESCU, L. 27. Ce o să mă știu eu face cînd va veni tristul timp ca ele să se vestejească. NEGRUZZI, S. I 99. (Cu o topică mai puțin obișnuită) El... s-a logodit și d-atunci n-am pace, Nu mă știu ce face. TEODORESCU, P. P. 661. A nu mai ști ce să facă de... = a fi copleșit de... Cînd a văzut pe Maica, nu mai știa ce să facă de bucurie, CREANGĂ, P. 135. A nu ști de unde s-o apuci = a nu te pricepe de unde să începi un lucru. Știu eu? exprimă o îndoială, o nesiguranță, o șovăire. Apoi dă... știu eu? Dac’ a vini bărbatu-meu? ALECSANDRI, T. I 264. 2. A putea, a fi în stare (să facă ceva). Am întîrziat? – Nu, dar eu nu știu să aștept. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. Să fi scris el?... N-aș ști ce să zic. DELAVRANCEA, O. II 184. De-a vieții lor enigmă îi vedem pe toți munciți, Făr-a ști să spunem care ar fi mai nenorociți. EMINESCU, O. I 133. Căpitane, căpitane, Pe drum nu le duce tare Că-s răgute tinerele Și pe drum nu prea știu mere. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. ◊ (Cu repetarea complementului) De ce m-ai știut tu minți pe mine? RETEGANUL, P. I 44. ♦ A fi hotărît (a face ceva). Nu știu la care voi merge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 33. Nu știu ce l-oi face, Ca să-l las acas’ nu-mi place. id. ib. 53. ◊ Expr. A nu ști ce vrea = a nu putea lua o hotărîre; a fi nedecis, șovăitor. A ști una și bună v. bun⁴ (III 5). 3. A ține minte, a-și aduce aminte; a-și aminti. Știi c-am mai mîncat eu odată de la unul ca acesta o chelfăneală. CREANGĂ, P. 298. ◊ Expr. A nu-i mai ști (cuiva) de nume v. nume. Cine (mai) știe v. cine. ♦ A avea în minte, a păstra în amintire. Acea culme înverzită O revăd precum o știu... Mi-a văzut copilăria... Mînă, mînă, surugiu. MACEDONSKI, O. I 8. 4. A-și da seama, a înțelege, a pricepe. Dintr-o dată am știut cu cine am de-a face. GALACTION, O. I 94. Mergea Ivan fără să știe unde se duce. CREANGĂ, P. 297. Te-ntreb într-un tîrziu, Uitîndu-mă la tine, privind fără să știu: La ce-ai venit, regină, aicea în pustiu? EMINESCU, O. I 91. Nu știu, mîndră, ce-i asta: Ori iubesc alta ori ba, Pe tin’ nu te pot uita. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 80. ◊ Expr. A nu (prea) ști multe = a nu suferi provocarea cuiva, a riposta îndată. Așa e țăranul: nu prea știe multe. CREANGĂ, A. 151. A nu (mai) ști unde-i e capul (sau a nu-și mai ști capului) = a fi copleșit (de preocupări, de senzații). Mai știi sau mai știu (și) eu, mai știi păcatul, de unde știi = se prea poate, nu poți fi sigur (că nu e așa). De frica ocnei s-a răznit Și-i dus de-atunci. Mai știu și eu! Așa i-a fost menit. COȘBUC, P. I 230. Mai știu eu!... Poate ori dumnezeu, ori dracul i-a dat în gînd, ieri noapte, de una ca asta. CREANGĂ, P. 75. Mai știi păcatul, poate să-ți iasă înainte vrun iepure, ceva. id. ib. 187. Spune babei ce te chinuiește; că de unde știi, poate să-ți ajute și ea ceva. id. ib. 189. (Pronumele personal purtînd accentul în frază) El (ea etc.) știe (cum sau ce face), exprimă mirarea (sau admirația) față de acțiunile neobișnuite sau inexplicabile ale cuiva. Și acela, el știe ce face, ce drege, de-mi aduce din cînd în cînd așa, cîte puține, de poftă. CREANGĂ, P. 211. [Scaraoschi] se vîră, el știe cum și pe unde, în odaie la Ivan. id. ib. 303. Nu știu cum = cumva, în mod inexplicabil. A fost Cuminte om, dar nu știu cum Așa i-a mers de prost! COȘBUC, P. I 229. Spînul răpede își ațintește privirile asupra lui Harap-Alb și nu știu cum, îl prinde zîmbind. CREANGĂ, P. 233. ◊ (Despre persoane) A fi nu știu cum = a fi ciudat, bizar, inexplicabil, curios. A-i fi (cuiva) nu știu cum = a-i fi (cuiva) greu să... Dar sufletele aceste... mi-e nu știu cum să le primesc. NEGRUZZI, S. I 93. A nu ști ce = a fi nelămurit, a nu-ți da bine seama de situație. Parcă se petrecea nu știu ce. CREANGĂ, P. 276. A nu ști cît v. cît⁵ (III). Cine știe ce (sau unde) v. cine. Nu știu cine = cineva, oarecare. (Intranz.) A nu ști de glumă = a fi supărăcios, a nu înțelege glumele; a nu glumi niciodată. (Substantivat) Un nu știu cum sau un nu știu ce = ceva nelămurit; farmec deosebit, nedefinit. Simți un nu știu ce colea la inimioară. ISPIRESCU, L. 35. În toată-a ei făptură e-un «nu știu cum» și-un «nu știu ce». EMINESCU, O. I 208. ◊ (Intercalat în frază, la pers. 2, fără sens precis) Plecă și el, știi, cam în dorul lelii. ISPIRESCU, L. 34. (Expr.) Știi, colea v. colea. Știi cine (sau ce), se zice cînd nu voim să numim persoana (sau lucrul) de care e vorba. ◊ Refl. Unde-aud cucul chitind Și mierlița șuierînd, Nu mă țiu om pre pămînt, Nici nu mă știu unde sînt. TEODORESCU, P. P. 345. 5. (Uneori determinat prin «dinainte») A prevedea. Trecu podul mulțumind lui dumnezeu și neștiind ce o mai aștepta. ISPIRESCU, L. 17. Știu dinainte ceea ce au de gînd să izvodească puternicii pămîntului. CREANGĂ, P. 190. Cine știe oare și cine îmi va spune Ce o să aducă ziua și anul viitor? ALEXANDRESCU, M. 3. De-aș ști, maică, că m-ai da, Mai bine m-aș spînzura. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 274. ♦ A bănui. Bietul Dionis, de unde să știe el că eu am în sîn o pungă cu aur! GALACTION, O. I 89. Ne-am iubit cu multă frică, Și-ai noști n-au știut nimică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 55. 6. (Determinat adesea prin «bine») A avea certitudine, a fi sigur de ceva. Ți-am fost dragă, știu eu bine. COȘBUC, P. I 51. Să știu bine că mă duc la mînăstire, pîine și sare nu mai mănînc cu el. CARAGIALE, O. I 50. Din ce în ce mai vie o simte-n a lui brațe Și știe că de-acuma a lui rămîne-n veci. EMINESCU, O. I 95. De aș ști că mă vei și omorî, nu pot să tac. NEGRUZZI, S. I 147. ♦ Refl. impers. A fi lucru bine cunoscut, sigur. Se știe că anotimpurile au o durată neegală. – Forme gramaticale: perf. s. știui, part. știut.

STRICĂCIUNE, stricăciuni, s. f. 1. Faptul de a (se) strica (v. defectare, deteriorare); ceea ce este deteriorat; pagubă cauzată de o deteriorare. Comandantul stătuse la îndoială dacă să-și urmeze drumul sau să vie după noi, bănuind că avem vreo stricăciune la mașină. BART, S. M. 20. Dar pînă atunci a venit și veste de la Broșteni despre stricăciunea ce făcusem, și bunicul, fără vorbă, a mulțumit pe Irinuca cu patru galbeni. CREANGĂ, A. 32. Domnitorul a trămis acolo ca ispravnic, spre a drege și a întări stricăciunea, împreună cu meșteri, pe... Dona Pepano. ODOBESCU, S. II 511. ♦ Vătămare. Mirele... s-a întors la gazda lui fără nici o stricăciune. SADOVEANU, Z. C. 344. Îl doare capul! La cap e stricăciunea. DELAVRANCEA, O. II 57. 2. Depravare, corupție. Dar, domnule (se scandaliză el), ce stricăciune, ce lipsă de creștere. CĂLINESCU, E. O. II 77. Simțea că se duce cu ele tot întunericul de pe mintea lui, toată stricăciunea ce se depusese în anii din urmă peste inima lui bună, peste iubirea și castitatea copilăriei lui. VLAHUȚĂ, O. AL. II 22.

BĂNUI (-uesc) I. vb. tr. 1 A-și închipui, a presupune: unii bănuesc că o fi găsit vre-o comoară, alții că umblă cu fermece (CAR.) ¶ 2 A-i da în gînd, a-i trece prin minte: or fi bănuind ei vre-odată că de pe monedele pe care le găsesc îi privește chipul unui împărat roman? (VLAH.) ¶ 3 A-și închipui despre cineva sau ceva un lucru, de obiceiu nefavorabil, întemeindu-se pe o simplă părere, pe spusele lipsite de dovezi ale cuiva sau pe niște semne, cu totul îndoioase: temîndu-se de Tudor pe care-l bănuia de a fi înțeles cu Pașa de la Silistra (I.-GH.); bănuitorul pe unul bănuește și pe altul cu vina găsește (GOL.) ¶ 4 A începe să se îndoiască de credința, de cinstea cuiva (vorb. în spec. de credința conjugală): Busuioc bănuind pe Siminoc că s’o fi îndrăgostit cu femeia lui (ISP.). II. vb. intr. 1 A fi supărat pe cineva, a avea necaz pe cineva, a-i lua în nume de rău: își spăla fața ca nu cumva s’o vadă neadormita soacră și să-i bănuiască (CRG.); nu bănui, cumătră dragă, că n’am cu ce să te primesc și să te ospătez (SB.) ¶ 2 Trans. Maram. A-și ~, a-i parea rău, a se întrista, a fi supărat: de cumva nu o vei lua, îți vei bănui după ea (RET.) [ung. banni].

cotropi (-pesc, -it), vb. – 1. A acoperi, a astupa. – 2. A ocupa, a umple. – 3. A invada, a călca în picioare. – Var. (înv.) cutropi, cutrupi, încotropi, încotroji, încotroșna, încot(r)oșma. Formație expresivă, ca în cazurile vb. (în)coțopi, cotrobăi, copleși, cofleși, comînji; fonetic și semantic coincide cu cotroci. Celelalte ipoteze par hazardate: din sl. otrabiti „a tăia” (Cihac, II, 88); din lat. *contorpire în loc de contorpere (Tiktin; Candrea-Dens., 469); din gr. ϰατοροφόω „a acoperi casa” (Diculescu, Elementele, 472); din v. germ. *thorp „turmă, mulțime”, în forma lat. troppus, ipoteză susținuță insistent de Pușcariu (Academia ortodoxă, Cernăuți, 1936, 139; Dacor., VIII, 292; DAR; Pușcariu, Lr., 273; cf. împotrivă Rosetti, I, 160). Scriban pare a fi bănuit caracterul expresiv al formației, comparînd-o cu cotroci „a iscodi, a cerceta”. – Der. cotropitor, adj. (invadator); descotropi, vb. (a elibera, a slobozi; Banat, a descoperi, a dezveli).

moresca (cuv. it.; sp. morisca), dans răspândit în Europa (Spania, Portugalia, Italia, Dalmația, Germania) sec. 15-17, în forme relativ diferite dar având ca elemente comune caracterul războinic (dans cu spade) și mascarea, bănuindu-i-se astfel o străveche origine magică (cultul fecundității). Neclarificata etimologie a cuvântului („dans maur”?) ca și legătura nu îndeajuns atestată cu engl. morris dance, nu poate totuși să nu țină seama de unele similitudini dintre m. și dansul engl., cel din urmă (inițial în componența unor alaiuri de urare) fiind un dans exclusiv bărbătesc și comportând pe lângă atributele enumerate și o costumație prescrisă. Suntem oare în prezența unui fond coreic arhaic la care poate fi atașat și jocul călușarilor*?

BĂNI vb. 1. (Ban.) A trata cu cineva, a face o înțelegere. Bĕnuiĕsk. Ago cum aliquo. Tracto. Curam gero. AC, 330. 2. (Mold.) A nu lăsa în pace, a sîcîi, a face mizerii. Pre unii da la închisori, de-i bănea, apoi îi slobozea. N. COSTIN. Variante: bănui (AC, 330). Etimologie: magh. bánni „a trata cu cineva”. Cf. ajunge; zădărî, zăhăi.

mirosi [At: PSALT. (1651), ap. CCR 110/18 / V: (îrg) am~, (reg) aminosi, amirusi, amninusi, mino~, miorosî, ~rusi, (cscj) aminusa, amirosa, amirusa, minosa, ~sa, amnerosi, mirosi / Pzi: miros (A și: reg, miros), (înv) ~sesc, 3 ~oase, 6 miros, Cj: 3, 6 să miroase; Imt: miroase / E: slv миросати] 1 vi A percepe cu mirosul (1). 2 vi A apropia nasul de ceva și a trage aer pe nări pentru a simți un miros (4). 3 vt (Fig) A-și da seama de o situație, conducându-se după anumite indicii Si: a bănui, a intui, a presimți. 4 vi A avea și a răspândi un miros (4). 5 vi (Pop; îe) Nici nu pute, nici nu ~ Se spune despre o persoană sau un obiect care ne sunt indiferente. 6 vi (Pfm; îe) A ~ a pământ (sau a groapă, a colivă) A fi pe moarte. 7 vi (Pfm; îe) A ~ a butoi A fi beat. 8 vi (Pop; îe) A-i ~ (cuiva) a rău sau a nu(-i) ~ a bine A presimți consecințele nefaste ale unui fapt. 9 vi (Îae) A i se părea că un lucru nu e curat, cinstit. 10 vi (Pop; îe) A nu ~ a nas de om A nu fi cinstit, onorabil, demn. 11 vi (D. bărbați; pop; îe) A-i ~ ( cuiva) a catrință A începe să umble după femei. 12 vi (Pfm; îe) Nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i ~oase Se spune despre cineva care se preface că nu știe nimic despre o faptă la care a participat. 13 vi (Îae) Se spune când cineva nu recunoaște o faptă rea a sa. 14 vi (Fig) A prevesti. 15 vi (Fig; rar) A se auzi. 16-17 vtr (Îvr) A (se) umple de miros.

Evrika (grec. εὕρηκα!) – cuvînt grecesc care înseamnă: am găsit, am descoperit! – E faimosul strigăt al lui Arhimede, în clipa cînd a descoperit legea că un corp scufundat în apă pierde o parte din greutatea sa, egală cu volumul de apă dislocuit (principiu care îi și poartă numele). Arhimede trăia la Syracuza, pe vremea cînd tiranul (regele) cetății era Hieron al II-lea. Acesta dăduse o cantitate de aur unui făurar să-i facă o coroană. Bănuind că meșterul a amestecat aurul cu un metal mai ieftin, regele l-a chemat pe Arhimede și i-a cerut ca, fără să strice coroana, să-i răspundă la întrebarea dacă a fost furat sau nu. Arhimede nu știa cum să procedeze. Problema îl chinuia. Într-o zi, aflîndu-se în baie, a observat că apa se ridicase cînd a intrat în cadă, iar picioarele îi erau mai ușoare. Această constatare l-a condus la descoperirea legii greutății specifice a corpurilor și la dezlegarea problemei care îl frămînta: Neputîndu-și reține bucuria, a început să alerge pe stradă și să strige acel „Evrika” (Am descoperit!), care de atunci a devenit o exclamație de bucurie, de entuziasm în fața unei descoperiri neașteptate sau a găsirii unei soluții într-o problemă grea. ȘT.

GÂND ~uri n. 1) Rezultat al procesului de gândire; idee; cuget. * Ca ~ul foarte repede. A-l frământa (sau a-l apăsa) pe cineva ~ul a fi obsedat de un gând. 2) Concentrare a activității psihicului asupra unui lucru; meditare; gândire. * A sta dus pe ~uri (a cădea pe ~uri) a medita la ceva. A sta la ~uri a șovăi. A pune (pe cineva) pe ~uri a îngrijora. Nici cu ~ul fără a bănui ceva; pe neașteptate. 3) Loc unde se produce gândirea; minte; memorie. * A-i da (sau a-i veni, a-i trece) în (sau prin) ~ a-i veni brusc o idee. În ~ fără a rosti cuvintele în voce. 4) Pornire interioară conștientă însoțită de un efort volitiv (de a înfăptui ceva); intenție. * A-și pune în (sau de) ~ a hotărî. A pune ~ rău (cuiva) a avea intenții rele față de cineva. A fi într-un ~ cu cineva a avea aceleași dorințe. A-l paște un ~ a-l preocupa o idee. 5) Considerație a unei persoane (despre cineva sau ceva); punct de vedere particular; judecată; părere; opinie. Ce ~uri ai despre aceasta? 6) Senzație de satisfacere a gustului; voie; chef; plăcere; plac. /<ung. gond

crezut², ~ă [At: PSALT. HUR., ap. PSALT. 300 / Pl: ~uți, ~e / E: crede] 1 a în care poți crede (1). 2 a Căruia poți să-i dai încredere. 3 a Pe care te poți bizui. 4 a Care merită încredere. 5 a Bănuit. 6 a (Reg) Închipuit. 7 a (Reg) Încrezut. 8-9 smf, a (Nob) (Persoană) care crede (1).

ÎNGHEȚ, înghețuri, s. n. 1. Stare a atmosferei în care temperatura coboară sub zero grade, provocînd înghețarea apei din natură, a pămîntului etc. Cînd se lasă înghețul, casele în construcție sînt bătute în scînduri pînă în primăvară. PAS, Z. I 27. Înghețul pe sub streșini dă sloi, pe cîmp dă vînt. COȘBUC, P. II 185. Începu o ploaie d-alea de părea că toarnă cu găleata... apoi dete un îngheț. ISPIRESCU, L. 28. Stihii a lumii patru, supuse lui Arald, Străbateți voi pămîntul... Faceți din piatră aur și din îngheț văpaie. EMINESCU, O. I 94. 2. Fig. Răceală, fior de frig. Cînd a bănuit că se apropie de ziuă, l-a trecut înghețul prin vine. POPA, V. 75. Dar azi vălul cade, crudo!... Fruntea mea este trezită de al buzei tale-ngheț. EMINESCU, O. I 30. Înghețul morții inima-mi slei. NEGRUZZI, S. II 31.

PRESUPUNE, presupun, vb. III. Tranz. 1. (Urmat de o propoziție completivă) A admite în mod provizoriu că ceva este adevărat, real sau posibil; a crede, a-și închipui, a bănui. Au presupus că și el trebuie să fie tot aici. SBIERA, P. 45. Este dar de presupus că în secolii de înainte buciumul nu era numai o țevie de cireș... ci un instrument de metal. ALECSANDRI, P. P. 61. ◊ (Urmat de un complement direct) El, bietul, nu presupunea nimică rău. SBIERA, P. 29. 2. A avea drept condiție și premisă existența, prezența prealabilă a unui lucru. Orice efect presupune o cauză. – Part. prez. și: presupuind (EMINESCU, N. 31).

vâsc, (văsc), s.m. – (bot.) Plantă parazită ce crește pe ramurile unor copaci (brad, stejar, plop etc), cu frunze totdeauna verzi și cu fructul în formă de bobițe albe (Viscum album L.): „Da’ eu încă i-am tremăs / Pă o crenguță de vâsc / Că nemnic nu-mi bănuiesc” (Țiplea 1906: 425). Utilizată în medicina populară (i se atribuie însușiri homeopatice). Însușiri magice: remediu de rupere a vrăjilor; ajută la descoperirea comorilor, deschide toate lacătele, iar băutura preparată din vâsc îl poate face pe om invizibil (v. studiul Creanga de aur, de James Frazer). – Lat. viscum.

vâsc, (văsc), s.m. – (bot.) Plantă parazită ce crește pe ramurile unor copaci (brad, stejar, plop, etc.), cu frunze totdeauna verzi și cu fructul în formă de bobițe albe (Viscum album L.): „Da’ eu încă i-am tremăs / Pă o crenguță de vâsc / Că nemnic nu-mi bănuiesc” (Țiplea, 1906: 425). ♦ (med. pop.) Efecte homeopatice. ♦ (mag.) Remediu de rupere a vrăjilor; ajută la descoperirea comorilor, deschide toate lacătele, iar băutura preparată din vâsc îl poate face pe om invizibil (v. studiul Creanga de aur, de James Frazer). ♦ (onom.) Vasc, Vascu, Vascul, Văsc, Vîsc, nume de familie (174 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Lat. viscum „vâsc” (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).

MIERLUȘCĂ s. f. (Mold.) Mierliță¹. O! tu, mierlușcă dulce . . . Zburînd pe jos, adună Și adu viermișori La bieții puișori. DONICI, F. 93, cf. MARIAN, O. I, 291, DOMBROWSKI, P. 364, BĂCESCU, PĂS. 114. Mierlușcă, pasere sură, Nu-mi tot bănui din gură. ALECSANDRI, P. P. 298. Nu-i străin nimi ca mini, Doară cucul din păduri. Da nici el nu-i străin tare, Că i-i sturdzu văr primari Șî mierlușcă surorea. ȘEZ. I, 182. Mă duc prin țări streini, Undi nu cunosc pe nimi, Numai murgu de sub mini Și mierlușcă din pădure. MAT. FOLK. 1 317. Ia auzi cucul cintind Și mierlușcă șuierînd. CR. IV, 246, cf. A V 22. (Glumeț) Deie Domnul ca să mor între doi butuci de vie, Sub un soare zîmbitor; Trei mierluște-n patrafire să cetească-al meu prohod. ALECSANDRI, P. III, 532. – Pl.: mierluște. Mierlă + suf. -ușcă.

NEAM (pl. -muri) sn. 1 Generație: poporul ține rudenia de sînge pînă la al treilea ~ (MAR.); ~ de ~ul meu, tău, ei, etc., din generație în generație, toți sau nimeni din ai mei din trecut pînă astăzi: ai voștri să fie de veci și ~ de ~ul vostru să-i stăpînească în pace (VLAH.); dropii de baștină cari ~ de ~ul lor au rătăcit prin Bărăgan (ODOB.); ~ de ~ul meu n’a mîncat așa bucate (CRG.); ~ de ~ n’a cumpărat lucru de tîrg (JIP.) ¶ 2 Familie: muierea era foarte isteață și din ~ bun (RET.); bănui că ajutoarea de chelăreasă nu poate să fie de ~ prost (ISP.); e de ~ mare, dar crescut în sărăcie (ZNN.); dacă mirele și mireasa erau ~ de boier (I.-GH.) ¶ 3 Familie bună, nobilă, aristocrație: are casă frumoasă, nevastă de ~ (VLAH.); în sfîrșit m’aș însura, pentru ca să intru în ~uri (ALECS.) ¶ 4 Rasă, popor: ~ul românesc ¶ 5 Gen, specie: ~ul omenesc; ~ul păsăresc; Ale păsărilor ~uri Ciripesc pitite’n ramuri (EMIN.) ¶ 6 Soiu, fel: Alege alt ~ de pește și-l pune la cîntar (PANN); un gard viu... format de... mărăcini de tot ~ul (I.-GH.) ¶ 7 Rudă, rudenie: e ~ cu mine; ~ de pe Adam 👉 ADAM1; cu ~urile să mănînci, să bei, daraveri să n’ai cu ei (ZNN.) ¶ 8 Ⓟ Nimic: nu zise, nu găsi ~; (de) ~ sau nici de ~, de loc, de fel, cîtuși de puțin: mă hotărîsem să nu dorm ~ (LUNG.); nu l-am văzut ~ (VÎRC.): fără ~ de..., fără nici un: am o bute văruită, fără ~ de doagă (GOR.), ghicitoare despre „ou” [ung. nem].

IMPRESIE s. f. efect produs în conștiință de un factor din afară; gânduri, imagini etc. întipărite în amintire. ♦ a face (sau a produce) ~ = a impresiona puternic; a da (sau a lăsa, a face) ă că = a părea că. ◊ senzație; părere. ♦ a avea ă că... = a bănui, a crede că... ◊ (pl.) păreri, puncte de vedere personale (asupra unei chestiuni, a unui fapt etc.). (< fr. impression, lat. impressio)

STA, stau, vb. I. Intranz. I. 1. A se opri din mers. Ajunge înaintea căsuței lui mohorîte, stă în drum și se uită mult la dînsa. SADOVEANU, O. II 150. Plec și fluier, stau și tac. COȘBUC, P. I 106. Îndemn calul cît pot; el se-ntoarce-n loc și pornește-napoi. Cîțiva pași... și iar stă sforăind. CARAGIALE, O. I 334. Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire Stă, aude-n cîmp lătrare și zărește cu uimire O căsuță drăgălașă. ALECSANDRI, P. A. 114. ◊ (Prin analogie) Am să-l dau [pe cocoș] în haznaua cu bani; poate va înghiți la galbeni, i-a sta vreunul în gît, s-a îneca ș-oi scăpa de dînsul. CREANGĂ, P. 67. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Au stat un timp ca să vadă cum se înalță o măreție de nouri asupra soarelui. SADOVEANU, F. J. 533. Așa, călare cum mă găseam, stătui un moment să privesc cu de-amănuntul la toate acestea. HOGAȘ, DR. 79. Copiliță, stăi să beu, Răcorite-ar dumnezeu! ALECSANDRI, P. P. 5. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») Stă pe loc și-i pare bine, Bate-n palme: Te știu eu: Nu mai viu! COȘBUC, P. I 117. Cînd vru să iasă, simți că i se taie picioarele subt dînsa, stătu în loc și privi dureros și aiurit în juru-i. VLAHUȚĂ, O. AL. 141. La apa Cernei însă voinicul a stat locului, fermecat de cîntecul unei zîne. id. ib. II 129. Ursan le-aține calea, și caii stau în loc. ALECSANDRI, P. A. 165. ◊ Fig. Soarele surîse și el în înfocata lui împărăție, chiar stătu pe loc, încît trei zile n-a fost noapte. EMINESCU, N. 4. ◊ Expr. Minte de stă soarele în loc = minte cu nerușinare. A sta țintuit (sau nemișcat) pe loc = a se opri brusc, a nu mai face nici o mișcare. Coboară iar îndărăt și stă țintuit pe loc. CARAGIALE, O. I 319. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarele v. picior (1). Stai că trag, formulă prin care cineva (de obicei o santinelă) somează pe altul să nu se apropie de un loc păzit. La spate auzea răsuflarea de taur a lui Duma și ca un geamăt: Stai... stai... că trag. CAMILAR, N. I 189. Fără să fi băgat el de samă, scoasei revolverul și-l întinsei spre locul cu pricina: Stăi că trag! strigai eu. HOGAȘ, DR. 75. ♦ A se opri într-un loc, a nu merge, a nu călători mai departe; a poposi. Am aflat că a stat în popas o jupîneasă de la Moldova, cu slujitori și roabe. SADOVEANU, F. J. 199. Stăturăm, deci, la umbra unui mesteacăn spre a ne odihni. HOGAȘ, DR. 36. Stați pe loc de ospătați Și la umbră vă culcați. ALECSANDRI, P. P. 21. ♦ (Despre ape; poetic) A nu mai curge. Ș-așa cîntă de cu jele De stă Oltul și nu mere, Ș-așa cîntă cu căldură De stă Oltul și nu cură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 106. 2. A se întrerupe dintr-o acțiune, dintr-o mișcare începută, a nu mai face nimic, a nu se mai mișca. Să stea gîdea și să nu-și ascută sabia. SADOVEANU, D. P. 113. Stăi, să mai bem apă – zise mama pădurilor ostenită. Stătură și se răsuflară. EMINESCU, N. 10. Iată-n codru, iată, Că Ianuș deodată Cum benchetuiește Și se veselește, Stă, încreminește, Pe gînduri pornește. ALECSANDRI, P. P. 64. ◊ Expr. A nu-i mai sta (cuiva) gura = a vorbi într-una, a nu mai tăcea. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc») Drag mi-i doamne, cel frumos, Și călare și pe jos, Și la lucru și la joc; Te face să stai pe loc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» și arătînd acțiunea întreruptă) Caii au păscut o toană și stau din ronțăit. Atunci e vremea să încălecăm iar. SADOVEANU, N. P. 127. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A se opri din funcționare. A stat ceasornicul. ▭ Dar morile își țin neclintite aripile, pînă ce una din margine prinde a se mișca; apoi stă și aceea. SADOVEANU, F. J. 183. 3. (Despre fenomene atmosferice dezlănțuite) A conteni, a înceta. Acuma vîntul curge într-acolo, cătinel; dar cum va sta, prinde-va a suna mai tare căutîndu-și urma. SADOVEANU, N. P. 128. A-nceput de ieri să cadă Cîte-un fulg, acum a stat. COȘBUC, P. I 223. Poftiți ceva? o întrebă Ana, după ce ea se așeză. – Să stea ploaia, ca să pot pleca mai departe, îi răspunse asta cam peste umăr. SLAVICI, O. I 146. 4. (La imperativ, avînd și valoare de interjecție) Oprește, așteaptă. Stăi, întîi să te-ntreb. CARAGIALE, O. I 324. ◊ (În corelație cu alt verb, de care se leagă prin copula «și») Stai, comise, și lasă-mă să vorbesc, că atîta mi-a mai rămas pe lumea asta. SADOVEANU, F. J. 492. ◊ (Întărit prin repetiție) Stai, stai, nu te tulbura! zise, cu liniștea-i cumplită, Radianu. SADOVEANU, O. II 376. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Stai să ne înțelegem, grăi Pintea mîhnit. SLAVICI, O. I 144. ◊ Expr. Apoi (ian) stai oleacă (sau puțin, un pic) sau (familiar) stai, frate. Apoi stai, frățioare dragă, a răsărit zbîrlindu-și ariciul bărbii Savu Frăsinel. Ce zvonuri am auzit eu în iarmaroc la Tuchilați? SADOVEANU, N. P. 14. Ian stăi oleacă, să te duc eu la tată-tău și să văd, el te-a trimis cu pupăza de vînzare, să spurci iarmarocul? CREANGĂ, A. 58. Stai să-ți spun (sau să vezi) = lasă-mă să-ți spun, ai răbdare, așteaptă. Da tu, Lizico, tu ce-ai vrea? – Eu?... Stai să-ți spui. VLAHUȚĂ, O. AL. I 92. Întîi numai bănuiam – acu mi-aș pune capul... Stai să vezi. CARAGIALE, O. I 311. Stai cu binișorul = nu te grăbi, fii cu răbdare. Dacă nu știi, ți-aș arăta Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mînia, Ci stai cu binișorul. EMINESCU, O. I 174. II. 1. A rămîne nemișcat într-un loc, a nu se mișca, a nu se îndepărta de undeva. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec, Dar stau acolo și-o petrec Cu ochii cît e zarea. COȘBUC, P. I 118. Nu te pîndesc eu? De azi dimineață de cînd îmi stai în prispă ș-aștepți să-ți vie craiul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 50. Chiar pe mine, unchieșul Statu-Palmă-Barbă-Cot m-a osîndit să stau în tufarul ista. ALECSANDRI, T. I 421. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») De-abia te-i mai încălzi mergînd la drum, căci nu e bine cînd stai locului. CREANGĂ, P. 241. Mergeau așa de iute, încît i se părea că pustiul și valurile mării fug, iar ei stau pe loc. EMINESCU, N. 26. Dorul, mîndră, de la tine, Peste multe dealuri vine, Ș-așa vine de fierbinte, Să stau în loc m-aș aprinde. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ Expr. A nu (putea) sta locului (sau pe loc) = a alerga încolo și încoace, a se ocupa tot timpul cu ceva, a fi neliniștit, a nu avea astîmpăr. Nu putuse sta locului; ieșise să se plimbe. CARAGIALE, O. I 328. Nu pot sta pe loc... mi s-au aprins călcăiele. ALECSANDRI, T. I 393. ♦ A rămîne pe loc, în inactivitate (și așteptînd parcă ceva). Oamenii trec mereu spre comitet, murmură Ioana... și noi stăm, așteptăm c-o să ne pice mana din cer! MIHALE, O. 58. Parcă i-i silă să mai întrebe de ceva. Stă așa, la doi pași de căruță. SADOVEANU, O. II 167. Stă pe loc de mult între două căi, fără să poată intra nici pe una. CARAGIALE, O. I 319. ◊ Expr. A sta pe loc = a nu înainta, a nu progresa, a stagna. Volumul de lucrări nu era prea mult mărit. Își notă observația: «stăm pe loc». MIHALE, O. 499. Ce (mai) stai? = ce mai aștepți? Ce mai stai? Ziceai că te duci. SLAVICI, O. I 200. Cînd simți (Potcoavă) că gîdele nu se mișcă, se întoarse cătră el cu întrebarea: «Ce mai stai?». HASDEU, la TDRG. Ce stai, bade, cît colea, Cu-atîta inimă rea?... Da-ndrăznește de grăiește C-a mea inimă voiește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 46. Stă ce stă și... = așteaptă o vreme și, așteaptă cît așteaptă și... Fata suspina, Mama sta ce sta Și iar cuvînta. COȘBUC, P. II 144. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Omul zdravăn pune umărul și scoate carul din șanț, nu stă să i-l scoată alții. REBREANU, R. I 238. ♦ A rămîne într-un loc, a nu pleca de undeva. Unde te duci? Ce-ai să faci noaptea, pe drumuri? Stai aici. SADOVEANU, O. II 388. Tremuri și vorbind te-neci, Parcă stai de silă! Vrei să pleci! De ce să pleci? Cît ești de copilă! COȘBUC, P. I 179. Niță a fost îndemnat de camarazi și de părintele-directorul să iasă la plimbare; el a preferat să stea la școală. CARAGIALE, O. I 298. Ar fi stat Făt-Frumos locului, dar scumpă-i era frăția de cruce... mai scumpă decît mireasa. EMINESCU, N. 13. ◊ Expr. A sta (pe) locul său = a nu pleca din locul unde are obiceiul să stea sau unde trebuie să stea, a nu-și părăsi, a nu-și lăsa locul. Cînd a căzut la hotar trăsnetul și a prins a bate viforul, castelanii de margine au stat fiecare la locurile lor, ținînd lîngă sine oștile ce aveau. SADOVEANU, F. J. 182 ♦ (Despre vehicule) A aștepta într-un loc; a staționa. Pe urmă se tîngui că stă căruța la celălalt mal, pînă ce trec, pe pod, și caii. SADOVEANU, F. J. 73. Dar nu e vreme de discuții filologice: sosește trenul – și nu stă mult. CARAGIALE, O. II 160. 2. A rămîne într-o slujbă, într-o ocupație. Era funcționar. Casă, leafă, ocupație plăcută. Ai fi zis că-i cel mai fericit om. Într-o zi vine la mine și-mi spune că nu mai stă, că el mănîncă pîinea degeaba și-l mustră cugetul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 292. Am fugit de la jupînul. – De ce? a-ntrebat bunica încruntată de cine știe ce urît gînd i-o fi fulgerat prin mintea ei veche. – Pentru că... nu mai vreau să stau. CARAGIALE, O. I 327. ◊ (Determinat prin «la stăpîn») Dacă n-a vrut să-nvețe carte și nici la stăpîn nu vrea să stea, atunci ce-o să se facă el? CARAGIALE, O. I 327. III. 1. A avea o anumită poziție sau atitudine, a se ține, a se așeza sau a fi așezat într-un anumit fel. Părul îi sta în cap de parcă ar fi fost pus cu furca. ISPIRESCU, L. 206. Acesta și-acoperi ochii să nu mai vază spăimîntătoarea icoană. O clipă stete așa, apoi bătu hotărît la ușă, intră desfigurat. CARAGIALE, O. I 317. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «pe», arătînd locul de sprijin) Iată-i iepurii, nebunii, Coarne-n cap își pun, Stau în două labe unii, Alții peste cap s-aruncă. COȘBUC, P. II 19. Se suia pe o mulțime de scaune, puse unul peste altul, pînă deasupra, acolo sta pe cap și cu picioarele în sus. SBIERA, P. 262. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică poziția luată) Stătea răzămată de balustrada cafenie a cerdacului și, nemișcată, privea în zarea depărtată a drumului. HOGAȘ, DR. 94. Oare ce gîndește hîtrul de stă ghem și toarce-ntr-una? EMINESCU, O. I 48. Luau sama însă că... patru tunuri sta îndreptate spre poartă. NEGRUZZI, S. I 150. Tot corăbii ferecate Ce pe mare stau plecate Și-s cu tunuri încărcate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică o atitudine, o stare sufletească etc.) O clipă, stăpînul locului stătu încordat, simțind în tălpile picioarelor cutremurul și auzind răcnetele de război. SADOVEANU, F. J. 253. Un basm cu pajuri și cu zmei Începe-acum o fată, Tu taci ș-asculți povestea ei Și stai îngîndurată. COȘBUC, P. I 192. Stăteau toate uimite pe cînd trecea păstorașul împărat, doinind și horind. EMINESCU, N. 5. Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cîntic fără nume... Macul singur, roș la față, doarme dus pe ceea lume! ALECSANDRI, P. A. 126. ◊ Expr. A sta ca o stană (ca un stîlp) de piatră (sau ca o statuie) = a se ține mereu în aceeași poziție fixă, neclintită, fără a face nici o mișcare. La uși în cerdac stăteau ca stane de piatră oștenii cu platoșe făcînd straja cuvenită. SADOVEANU, F. J. 29. Împrejurul lui, curtenii, îmbrăcați în purpură de aur, stau ca niște statui nemișcate. VISSARION, B. 67. Ana stetea ca un stîlp de piatră înaintea lui și asculta cu încordată luare-aminte. SLAVICI, O. I 163. A sta ca vițelul la poarta nouă v. poartă. A sta ca o găină (sau ca o curcă) plouată, a arăta supărat, necăjit, fără vlagă, fără chef. Parcă nu te-aș fi crezut așa slab de înger, dar după cît văd, ești mai fricos decît o femeie. Hai, nu mai sta ca o găină plouată. CREANGĂ, P. 222. A sta drept ca lumînarea = a sta foarte drept. A sta poponeț v. poponeț. Să stăm strîmb și să judecăm drept v. strîmb¹ (1). (Popular) Pînă-i stă cuiva capul sus = cît timp trăiește cineva, pînă la moarte. Dar, dragă, nu te-ntrista, Că la turc eu nu te-oi da, Pînă capul sus mi-o sta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 492. A sta piatră (țeapăn sau înfipt în pămînt) = a se ține nemișcat. Străinul parcă n-auzea Cuvintele; pe gînduri dus, Sta piatră și tăcea. COȘBUC, P. I 230. Înalt, cu mustața lungă, alb ca varul la fața neted rasă... Lică stetea înfipt în pămînt înaintea ei. SLAVICI, O. I 200. A sta smirnă sau smirna v. smirnă. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», indicînd o parte a trupului) Se ridicase pe jumătate în pat și acum stătea cu ochii mari, largi, uimiți. REBREANU, N. 28. Vechilul lui Leonida stă cu mîinile în buzunar și e încredințat că, dacă n-ar fi el acolo, ar încremeni toate pe loc. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Tu, cu ochiul plutitor și-ntunecos, Stai cu buze discleștate de un tremur dureros. EMINESCU, O. I 82. ◊ Expr. A sta cu degetul la gură = a ține degetul la gură, pentru a-și impune (sau a impune altora) tăcere. Moșule, tu știi pesemne, Stai cu degetul la gură, Și zîmbind șiret, ce dulce Amintirile te fură. IOSIF, V. 47. A sta cu degetul în gură v. deget. A sta cu nasul în pămînt = a sta cu capul plecat, în semn de căință, sfială etc. Sta cu nasul în pămînt și tăcea chitic. GALAN, Z. R. 244. A sta cu mîinile în sîn sau cu brațele încrucișate, cu brațele (cruciș) la piept = a sta în inactivitate, p. ext. a nu lua nici o măsură, a nu întreprinde nimic. Și ea să stea cu brațele cruciș la piept, să se uite și să n-aibă nici o putere... nici o putere... VLAHUȚĂ, O. AL. 134. Consiliul de familie nu stetea cu mîinile-n sîn. CARAGIALE, O. I 301. A sta cu dinții la stele = a răbda de foame. Mai bine se duce acasă, că-i plouă caii în spate și-i stau vitele cu dinții la stele din pricina slugilor. CREANGĂ, A. 154. A sta cu ochii pe cineva = a nu-și mai lua ochii de la cineva, a-l supraveghea. Mă tem de Alexe și de Lică... parcă stau numai cu ochii pe mine. MIHALE, O. 140. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A nu funcționa. În ziua aceea de sărbătoare, moara sta cu roțile neclintite. SADOVEANU, F. J. 104. 2. (De obicei determinat prin «în picioare» sau «pe picioare») A se afla în poziție verticală, a se ține drept (în picioare), a nu fi așezat sau culcat. Cum stăteau cu toții în picioare, în cămăși, păreau niște umbre albe, desprinse cu greu din întuneric. MIHALE, O. 20. Unul dintre porcarii unsuroși mîna caii stînd în picioare. SLAVICI, O. I 118. Sacul gol nu poate sta-n picioare. ◊ Expr. De-abia stă de somn = nu mai poate de somn, pică de somn. Strada... șapte zile din săptămînă o ducea... într-un fel de moleșeală, ca un om care de-abia stă de somn. SADOVEANU, la TDRG. A nu mai putea sta pe picioare v. picior (1). Abia mai stă pe picioare = abia se mai ține pe picioare, e gata să cadă de oboseală. Acum începu să-l treacă sudorile și tremura, încît abia mai stetea pe picioare. SLAVICI, O. I 207. A sta în picioare = a rezista, a nu se da bătut. Toți ceilalți răzăși ipătești fiind împresurați și călcați de cneazul Bîrlădeanu, vornicul lui Petru-vodă, numai eu am stat în picioare. SADOVEANU, N. P. 7. ♦ Fig. (Învechit) A se ține tare pe poziție, a nu da înapoi. Asediații nu stătură mai puțin vitejește decît asediatorii. BĂLCESCU, O. II 46. ◊ Expr. A sta tare pentru ceva (sau cineva) = a apăra, a sprijini cu îndîrjire ceva (sau pe cineva). Tari au stat străbunii pentru acest pămînt. BOLINTINEANU, la TDRG. A sta (cuiva) împotrivă (sau a sta împotriva cuiva) = a se împotrivi, a se opune (cuiva). Eu nu pot pune în casa asta o vorbă înainte fără să stai împotrivă. SADOVEANU, F. J. 492. Nici valurile mării nu putură să le stea împotrivă. ISPIRESCU, L. 24. Dar cine poate sta împotriva lui Dănilă Prepeleac? CREANGĂ, O. A. 147. Văzînd eu că nu-i chip de stat împotriva părinților, începui a mă gîndi la pornire. id. A. 120. A sta pavăză = a apăra pe cineva. N-am a mă îngrijora de nimic, deoarece prietinii noștri care ne priveghează de trei zile stau pavăză. SADOVEANU, N. P. 193. 3. (Urmat de determinări modale) A fi, a se afla. David stătea în vremea aceasta întins în pat cu ochii la becul electric. REBREANU, N. 26. Ia, colea, zisei eu arătînd spre stînga locul unde, în adevăr, stătusem lungit. HOGAȘ, DR. 286. Lăpușneanul sta întins cu fața în sus, liniștit, dar foarte slab. NEGRUZZI, S. I 163. ◊ Expr. A sta în pat = a zăcea (de boală). Știi una, mamă?... Cîte zile sînt de cînd stau în pat? VLAHUȚĂ, O. AL. 135. 4. A ședea. În jurul său, așezați pe mesele de lucru, pe un butoi răsturnat și pe o bancă cu lemnul îmbîcsit de unsori, stăteau tractoriștii. MIHALE, O. 30. Întorcîndu-și privirea în locul unde stătuse mezinul, prezvitera a aflat scaunul gol. SADOVEANU, N. P. 51. Pe pat a șezut cineva de curînd, cineva care e învățat să stea numai în locul acela. BASSARABESCU, V. 171. ◊ (Întărit prin adv. «jos») La licărirea unui opaiț tustrei stau jos, în jurul unei mese mici, rotunde, cu picioarele scurte. VLAHUȚĂ, O. AL. I 56. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» sau «în», arătînd obiectul pe care se șade) Stăteau pe niște scăunașe cu trei picioare împrejurul vetrei. SADOVEANU, N. P. 132. Am stat pe scaun, am luat dulceața. GALACTION, O. I 98. Capul mi-l proptesc pe coate, Stau pe prag, pe gînduri iar. COȘBUC, P. I 117. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») Stau la birou. ▭ Dacă poftești asta, dă-i mîna lui Ionuț Păr-Negru și stați alături la această masă. SADOVEANU, F. J. 28. ◊ (Urmat de o propoziție finală introdusă prin conj. «ca») Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. EMINESCU, O. I 76. ◊ Expr. A sta (ca) pe spini v. spin (I 1). Stai jos! formulă prin care cineva e invitat să se așeze, să ia loc. A sta la masă = a lua masa, a mînca. Încep a spune împrejurarea din capăt... cum a venit întîmplarea de au călătorit împreună, de au stat la masă împreună. CREANGĂ, A. 146. A sta în capul oaselor v. cap¹ (III 2). A sta grecește (sau turcește) = a ședea cu picioarele încrucișate sub trup. Mătușa Uțupăr stă în pat, grecește. STANCU, D. 14. Sta grecește pe tron cît e ziulica și nopticica de mare. ISPIRESCU, L. 205. A sta pe vine = a se lăsa jos, cu genunchii aduși înainte, sprijinindu-se pe vîrful picioarelor. O droaie de copii stau jos pe vine împrejurul unei străchini mari. VLAHUȚĂ, O. AL. I 90. A sta binișor = a ședea liniștit, fără să se agite. Și alăturea de mine Sta-vei oare binișor? EMINESCU, O. IV 369. 5. A lucra la... Mi-a ieșit gheb în spate stînd la stative. La TDRG. Eu stau la covată și cînt, Dar singură nu știu ce cînt. Și-n ochii mei lacrimi s-adună. COȘBUC, P. I 64. ♦ (Determinat prin «călare», «pe cal» etc.) A fi călare, a călări. Alți slujitori stăteau pe cămile. SADOVEANU, D. P. 81. Vede-un tînăr ce alături Pe-un cal negru stă călare. EMINESCU, O. I 66. Iar sultanul stînd pe cal, Sub un verde cort de șal, Barbă neagră-și netezea. ALECSANDRI, P. P. 107. 6. (Despre păsări) A fi în poziție de repaus. Numai colo-ntr-un frunzar Galben în lumină, Stă pe-o creangă de arțar Pasăre străină. TOPÎRCEANU, B. 10. Parcă mi te văd, drăguță, Că îmi zbori și că te scap. Stînd pe gard, privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. (Despre păsări) A sta pe ouă = a cloci. IV. 1. (În expr.) A-i sta cuiva bine (sau rău, mai rar frumos) = a-i ședea, a-i veni cuiva bine (sau rău). Cît de frumos îți va sta țărancă. GALACTION, O. I 464. Uite zău, acum iau seama Că-mi stă bine-n cap năframa, Și ce fată frumușică Are mama! COȘBUC, P. I 103. Braț de braț pășesc alături... le stă bine laolaltă, Ea frumoasă și el tînăr, el înalt și ea înaltă. EMINESCU, O. I 154. Rău îi stă muntelui, rău, Fără piatră, fără brazi, Ca și mie fără frați. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 319. Cum stă lucrul, treaba? = cum se prezintă, cum se desfășoară, cum merg lucrurile, treburile? Poftește înlăuntru și ne spune cum stau treburile prin acea parte de lume. SADOVEANU, F. J. 767. E, cum stau hotarele, pîrcălabi, Că după cum închideți ochii, așa doarme și țara. DELAVRANCEA, A. 21. M-am dus fără de veste, așa-zicînd, și nu ți-am spus, precum ar fi trebuit, cum stau lucrurile. SLAVICI, O. I 162. A ști cum stai = a ști în ce situație te afli, la ce te poți aștepta. Să se hotărască odată; să știu cum stau, căci viața mea tot e pierdută, dacă nu reușesc acum. SLAVICI, O. I 198. Cum stai (stă etc.)? = cum merge? care e situația? Andrei continuă cu tonul schimbat: Cum stați? – Mai bine. Dar trebui să zorim mereu. MIHALE, O. 147. A sta bine (sau rău) cu cineva = a fi în relații bune (sau rele) cu cineva. El ar voi să stea bine cu toată lumea și să nu supere pe nime. La TDRG. 2. (Rar) A fi posibil, a fi cu putință. Nu știu, zău, cum a sta și asta, îmi plesnește obrazul de rușine, cînd gîndesc cum am să mă înfățoșez înaintea femeii celeia, cu vorbe de acestea. CREANGĂ, O. A. 200. V. 1. (Cu determinări locale) A se afla, a se găsi, a fi într-un anumit loc. Dar ești departe, dragă, hai! – Ba bine, Atunci rămîi pe unde stai! COȘBUC, P. I 171. Unii cară clăile de pe cîmp, alții adună paiele în șiră, alții stau sus pe batoze și hrănesc mașina. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Stau în fața unui local de noapte, o mică berărie. CARAGIALE, O. II 176. La castel în poartă calul Stă a doua zi în spume. EMINESCU, O. I 68. Mulți tătari stau împregiur Cu ochi mici ca ochi de ciur. ALECSANDRI, P. P. 77. ◊ Fig. Mă tem, căci grija și întristarea stau în sufletul nostru și rod ca un vierme neadormit. SADOVEANU, F. J. 508. ◊ Expr. A-i sta cuiva în cale (sau în drum) sau a sta în calea (sau în drumul) cuiva = a împiedica drumul cuiva, a nu lăsa pe cineva să treacă; fig. a împiedica pe cineva să facă ceea ce voiește, a-l încurca în socotelile lui, a-l deranja, a i se opune, a i se împotrivi. Dintr-o dată în calea lor, în acea zi de 20 august, rămasă de pomenire, au stătut călărimile în leafă ale măriei-sale Ștefan-vodă. SADOVEANU, F. J. 192. Nu zic că te duc [la furci]... Zic numai că te pot duce, dacă-mi stai în cale. SLAVICI, O. I 181. Cine ești tu de-mi stai în cale? – întrebă zmeul. RETEGANUL, P. IV 39. Căuta în tot chipul cum s-ar putea curăți de împărăteasa, ca să nu-i mai steie în drum. SBIERA, P. 108. A sta înaintea (cuiva) sau a-i sta (cuiva) înainte (sau în față) = a) a se ține, a se găsi la mică distanță în fața cuiva (privindu-l, vorbindu-i, așteptînd porunci). Mă duc la Timiș, stau înaintea domniilor-lor și le spun așa: solie de la Ionuț Păr-Negru. SADOVEANU, F. J. 138. Și noaptea, de zare deșteaptă... S-apropie de flacări și-aproape-n urmă stînd Viteazului în față, ea lung la el privește. COȘBUC, P. I 134. [Femeia din portret] zîmbea cu același zîmbet neuitat... Bătrînul stete mult... mult înaintea ei. CARAGIALE, O. I 315. Nici visezi că înainte-ți stă un stîlp de cafenele. EMINESCU, O. I 150; b) a servi pe cineva cu ceva, a-i oferi cuiva ceva. Muierea i-a ieșit întru întîmpinare... și i-a stat înainte cu dulcețuri și răcoritoare. SADOVEANU, D. P. 38; c) a se opune, a rezista cuiva, a sta în calea cuiva. La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strîns Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins? EMINESCU, O. I 147. Că băieții, făr’ de minte, Risipesc La gloanțe multe, Nu le stă nimeni-nainte. TEODORESCU, P. P. 291. (Despre sarcini, greutăți etc.) A sta în fața (cuiva) = a trebui, a urma să fie realizate, rezolvate. A sta de față = a fi de față, a asista. La această judecată stătuseră de față și mahalagii. SADOVEANU, D. P. 146. A sta față v. față (I 2). A sta la baza unui lucru = a constitui temelia unui lucru. Cunoașterea vieții stă la baza măiestriei artistului realist. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 98. A sta în umbră = a fi modest, retras. Voi toți care ați stat pînă acum în umbră timizi... scuturați-vă, recăpătați încredere în voi. ANGHEL, PR. 186. Pe cînd alții, stînd în umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. A sta deoparte = a) a se ține la oarecare distanță (de...). Toți bărbații stau doparte, Iar la mijloc stau fecioare Și neveste-n largă horă. COȘBUC, P. I 72. Ia în duminica viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. Eu oi sta deoparte cu băieții. CREANGĂ, O. A. 195; b) a fi rezervat, a se ține în rezervă, a nu se amesteca într-o chestiune, într-o discuție. A sta în mîna (cuiva) = a depinde de cineva, a fi în puterea cuiva. În mîna omului aceluia stetea liniștea călătorului. CARAGIALE, O. I 313. A-i sta (cuiva) ca un ghimpe în coaste (sau în inimă) = a constitui o stingherire sau o amenințare permanentă pentru cineva. (Familiar) A-i sta (cuiva) sub nas = a fi la îndemîna cuiva, în imediata sa apropiere. Niciodată, în clipe așa de înalte, inspirația nu trebuie căutată la un kilometru; ea ne stă sub nas. CARAGIALE, O. I 307. A-i sta (cuiva) pe limbă, se zice cînd cineva este gata să spună un lucru pe care n-ar trebui să-l spună sau cînd nu găsește termenul, cuvîntul pe care îl caută. (Despre gînduri, preocupări) A-i sta (cuiva) pe inimă = a preocupa pe cineva, a produce neliniște. A-i sta capul la... v. cap¹ (I 4). A sta (piatră) pe capul cuiva sau a-i sta cuiva pe cap = a împovăra, a incomoda pe cineva prin prezența sau purtarea sa. Ce poți să faci, bre? răspunse Leahu mai mult din buze. Nu vezi cum îmi stau pe cap? MIHALE, O. 139. De ce i-a murit bărbatul? – Nu l-am omorît eu, mamă. – Nu l-ai omorît tu! Caută-ți altul! Ce stai piatră pe capul nostru... STANCU, D. 15. (Mai ales în basme) A-i sta (cuiva) capul unde-i stau picioarele (sau tălpile) = a i se tăia cuiva capul. Dacă în șase luni măria-sa Ferid nu va ști tot ce se cuvine să știe ca să fii mulțămit luminăția-ta, atunci primesc să stea acest cap unde îmi stau acuma picioarele. SADOVEANU, D. P. 18. Împăratul... i-au poroncit ca să-i aducă calul zmeului numaidecît, că de nu i l-a aduce, apoi i-a sta capul unde-i stau acum tălpile. SBIERA, P. 74. ♦ A ocupa locul de la... O babă stă la fereastră și se uită cu drag la noi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 84. În tot timpul ospățului, să steie numai la spatele stăpînu-său și nici măcar să-și rîdice ochii la ceilalți meseni. CREANGĂ, P. 231. ◊ Expr. A sta la poartă sau la ușă (sau la poarta, la ușa cuiva sau a ceva) = a păzi, a străjui la ușa cuiva sau a ceva. La ușă stătea un căpitan cu pistolul în mînă. CAMILAR, N. I 186. Acesta-i un alvanit, care stă de obicei la ușa măriei-sale, lămuri Alexăndrel-vodă. SADOVEANU, F. J. 31. A sta la căpătîiul cuiva v. căpătîi (1). ♦ A fi, a se găsi scris sau însemnat. Iar Negruzzi șterge colbul de pe cronice bătrîne, Căci pe mucedele pagini stau domniile romîne. EMINESCU, O. I 32. ◊ Fig. În mintea lui, ca pe un răboj, stau însemnate zilele de muncă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 54. 2. A fi așezat, a fi pus, a se afla. Cinci cruci stau înaintea morii, două de piatră și trei altele cioplite din lemn de stejar. SLAVICI, O. I 115. Sala era naltă... iar în mijlocul ei stătea o mîndră masă, acoperită cu alb. EMINESCU, N. 6. Pită albă stă pe masă, Cum îi pita mai frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 119. ◊ Expr. (Rar) A sta în iveală = a fi așezat la vedere. În mijloc stă-n iveală un cerb de patru ani, Încins pe-a sale laturi cu șiruri de fazani. ALECSANDRI, P. A. 140. A-i sta (cuiva) capul în par = a i se tăia cuiva capul. Ce să facă el acuma? Începe a plînge și a se văieta, că știa că desară i-a sta capul în par. SBIERA, P. 58. ◊ (Despre clădiri care domină locul unde se găsesc, exprimînd uneori și ideea de durabilitate, de soliditate) În țărmul celălalt, întăi stătea Cetatea stăpînind intrările. SADOVEANU, F. J. 240. E Ostrovul San-Giorgio, pe care-a stat odinioară un falnic castel zidit de genovezi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 116. Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. EMINESCU, O. I 152. ♦ A-și avea locul undeva. Toporul și mătura tot după ușă stau. SADOVEANU, O. II 181. ◊ (Urmat de determinări care arată felul cum sînt orînduite unele lîngă altele persoanele sau lucrurile) De jur împrejur lumea pestriță, de toate treptele, stă în semicerc. CARAGIALE, O. I 301. Iar de fagii-mbătrîniți Stau rînd caii priponiți. HODOȘ, P. P. 201. Toți copiii stau roată de jur împrejurul mesei cu gurile căscate. ȘEZ. I 91. ◊ Expr. A sta cot la cot cu... = a se găsi în imediata apropiere, strîns alăturat de..., a sta unul lîngă altul. Înaintea bătăliei de la Cahul, vodă chemase la sfat de război căpeteniile și au stat alături față de măria-sa «neamurile» cot la cot cu vatamanii țărănimii. SADOVEANU, N. P. 12. A sta grămadă = a fi îngrămădiți, înghesuiți. Norii s-au mai răzbunat Spre apus, dar stau grămadă Peste sat. COȘBUC, P. I 223. Convoiu-ntreg, nedezlipit, Îngenunchind se lasă Pe cîmpul alb și troienit, Sub negura geroasă, Și stă grămadă la un loc Făradăpost, nici foc. ALECSANDRI, P. A. 159. A sta roi = a se îmbulzi, a se îngrămădi. Cît ai bate în palme, stau toți acei slujitori roi împrejurul nostru. SADOVEANU, F. J. 169. 3. A fi fixat sau prins în ceva, a atîrna de ceva. Poarta este bine închisă cu o bîrnă grea d-a curmezișul, ale cărei căpătîie stau în cîte-o bortă în ziduri. CARAGIALE, O. I 290. Pînă-s mere mititele, Stau în creangă făloșele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. Cucuiata, vai de ea, Stă-ntr-un vîrf de nuia (Aluna). ◊ Expr. A-i sta (cuiva) viața numai într-un fir de ață v. fir (1). Nu știu la cît mi-a sta capul cu... v. cap¹ (I 1). A-i sta (cuiva) în cap = a preocupa pe cineva. Aș vrea să-ncep cu fapte bune, Dar n-am făcut, ori le-am uitat Și raiu-n cap puțin mi-a stat. Și-am fost și prost la numărat – Și n-am ce spune. COȘBUC, P. I 198. A-i sta (cuiva) în minte = a fi clar pentru cineva. Bine zici, dar nu-mi stă-n minte cum l-așa frumoasă fată Buturuga Statu-Palmă a putut să fie tată! ALECSANDRI, P. A. 150. ♦ Fig. A fi cuprins în..., a se găsi în..., a consta în... «Soacra cu trei nurori» plăcu, fără ca totuși junimiștii să-și fi dat seama în ce stă meritul. CĂLINESCU, I. C. 192. Dacă fiecare și-ar zice că suprema fericire stă în odihna eternă, în nirvana budistă, am ajunge desigur la desființarea oricărei idei de bine, de muncă și de progres. VLAHUȚĂ, O. AL. I 103. Și așa... se făcură toate bune. Procesul-verbal nici nu trebuia schimbat: totul sta în încheiere. CARAGIALE, O. I 307. ◊ Expr. A-i sta (cuiva) în (sau, rar, prin) putință = a-i fi cuiva posibil. (Sînt gata) a te sluji cu ce-mi va sta prin putință. FILIMON, la TDRG. A sta în firea (cuiva) = a fi în firea cuiva, a ține de caracterul cuiva. O, aș putea Să-ți fac aluzie... dar nu stă În firea mea. TOPÎRCEANU, P. 260. ♦ A se limita, a se mărgini la..., a se reduce la... Ce spui, cîrpaciule, zise văru-mieu... D-apoi numa-n ciubotele tale am stat eu, bicisnicule? CREANGĂ, A. 106. Frunză verde ș-un bănuț, Nu stă lumea-ntr-un drăguț... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruț! Frunză verde ș-o frăguță, Nu stă lumea-ntr-o drăguță... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruță! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 405. ♦ (Învechit) A fi format din... În timp de pace, oștirea sta din: darabanii cu căpitănia lor... simenii, a cărora căpitănie era aga. ISPIRESCU, la TDRG. 4. (Determinat prin «pe apă» sau «deasupra apei») A pluti. Untdelemnul stă deasupra apei. ▭ Și mi-l leagă, mîndră, leagă Într-un corn de cîrpă neagră, Și mi-l țipă pe Tîrnavă. De-i vedea că stă pe apă, Fie-ți inimioara-ntreagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 111. VI. 1. (Cu determinări temporale sau locale) A petrece un timp oarecare într-un loc. Încă aproape un deceniu mai stă Eminovici la moșie, după căsătorie. CĂLINESCU, E. 15. M-am dus apoi cu comisul și am stat un timp la cetatea Dîmboviței. SADOVEANU, F. J. 75. Hei, domnule, cît ai stat d-ta aici? Două zile. Patruzeci să stai și n-ai să afli cîte știu eu. VLAHUȚĂ, O. AL. I 98. Oricum, Zibal mai stă la Podeni doar pîn’ la cîștiul viitor. CARAGIALE, O. I 285. ♦ A întîrzia într-un loc, a zăbovi. Mai stau puțin, ca să-mi iau bun rămas de la toate. SADOVEANU, D. P. 84. Mama nu stă... acum se întoarce. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, la TDRG. El vine-așa de dragul lui, Cînd vine. Eu nu pot ușa să i-o-ncui. De stă prea mult, eu cum să-i spui? COȘBUC, P. I 129. ♦ A fi, a rămîne un timp oarecare împreună cu cineva, a-și petrece timpul cu cineva. Ori m-ai zărit vreodată stînd Cu muza altuia? Se poate. TOPÎRCEANU, M. 5. Comisarul află... că luni, ca ieri, Lică a stat cu Răuț, cu Buză Ruptă, cu Săilă Boarul și cu Ghiță la cîrciumă, că ei au vorbit cam în taină despre arendașul. SLAVICI, O. I 152. Ori mai știi păcatul? poate că nici crîșmăriței nu-i era tocmai urît a sta între noi, de ne cerca așa des. CREANGĂ, A. 98. 2. A trăi, a viețui. Eu stau aicea ca într-o sălbătăcie, tac și nu știu, nici nu spun nimic, iar domniile voastre bărbații știți și vorbiți toate. SADOVEANU, F. J. 495. Pentru ce stai sfinția-ta în asemenea pustietate, îl întrebai eu, dacă mai ales, după cum spui, hoții te calcă și te pradă? HOGAȘ, DR. 48. 3. A locui. Stăteam intr-o odăiță îngustă, rece, umedă, în strada Justinian. SADOVEANU, O. II 276. Aici nu mai stă nimeni De douăzeci de ani. ARGHEZI, V. 141. Am stat la un unchi, pe Romană, Țiu minte... dar unde n-am stat? TOPÎRCEANU, B. 63. Nu-i casa lor în care stau Și-n casă nici cenușă n-au! COȘBUC, P. I 127. 4. A fi, a exista. Puțin mai este și ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe fața pămîntului, așa de iubit, de slăvit și de puternic. CREANGĂ, P. 191. El singur zeu stătut-a nainte de-a fi zeii. EMINESCU, O. I 115. ♦ (Învechit) A avea loc, a se petrece. [Mohamed] a pus piatră săpată unde a stat bătălia. DELAVRANCEA, A. 10. 5. A continua să fie, a dăinui. Munte cu capul de piatră, de furtune detunată, Stă și azi în fața lumii. EMINESCU, O. I 31. Eu iubesc, baba iubește, Casa ni se pustiește; Dar de-aș iubi numai eu Casa noastr-ar sta mereu! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 414. ♦ A rămîne în ființă, a nu trece, a dura. Prea mult un înger mi-ai părut Și prea puțin femeie, Ca fericirea ce-am avut Să fi putut să steie. EMINESCU, O. I 185. ◊ (Intensificat prin «pe loc») La ce simțirea crudă a stinsului noroc Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc? EMINESCU, O. I 127. VII. 1. (În locuțiuni verbale sau în legătură cu alt verb dă acestora un aspect de durată) a) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «și») Unii oameni au asemenea noroc în viață, încît stai și te minunezi. SADOVEANU, F. J. 76. Prin atîtea schimbări a trecut sufletul meu, că uneori stau așa și mă-ntreb: oare cîte vieți am trăit? VLAHUȚĂ, O. AL. I 69. Stau cîteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre pe cînd începusem și eu... a mă rădica băiețaș la casa părinților mei. CREANGĂ, A. 1. b) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «de») Și în buimăceala ceea, trezîndu-se cu Ion față-n față, unde nu se încinge între dînșii o bătaie crîncenă; ș-apoi stă de-i privește, dacă te rabdă inima... CREANGĂ, A. 112. (Expr.) Ce stai de vorbești? (sau spui?), întrebare prin care cineva își exprimă surprinderea pe care i-au produs-o cele spuse de altul. Fugi d-acolo, nevastă, ii răspunse el, ce stai tu de vorbești? ISPIRESCU, L. 66. c) (Urmat de un verb la gerunziu) Și eu am stat privindu-i, pînă ce și-au isprăvit jocul. VLAHUȚĂ, O. AL. 144. Și mi-i ciudă cum de vremea Să mai treacă se îndură, Cînd eu stau șoptind cu draga Mînă-n mînă, gură-n gură. EMINESCU, O. I 106. Amîndoi pe-o vale verde, la picioarele-unui munte Lungiți unul lîngă altul, stau grăind în limba lor. ALECSANDRI, P. A. 150. d) (Urmat de un verb la conjunctiv) Sus o dată-l răsucește Și-l azvîrlă peste gard. – O să stau acum cu tine Să mă lupt... Mai vrei ceva? COȘBUC, P. I 145. Nu știu dac-ai stat vreodată să-ți dai seama de ce fel de viață trăim noi aici. VLAHUȚĂ, O. AL. I 63. Multe trec pe dinainte, În auz ne sună multe. Cine ține toate minte Și ar sta să le asculte? EMINESCU, O. I 194. (În propoziții condiționale) De-aș sta să-i dau și eu răspuns, La cîte legi am fi ajuns! COȘBUC, P. I 127. Dac-ai sta să te potrivești lor. CREANGĂ, A. 39. e) (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» și indicînd instrumentul) Dracilor, sînteți păgîni? Maica mea! Să stai cu bățul Ca la cîni! COȘBUC, P. I 226. f) (În expr.) A sta de (rar, la) vorbă (cu cineva) = a vorbi cu cineva; p. ext. a petrece un timp (oarecare) vorbind cu cineva despre unele și altele. De multe ori moșnegii stăteau de vorbă, povestind cu glasuri încete din necazurile vieții și din durerile prin care au trecut. DUNĂREANU, N. 17. L-am trimis la popa din Fundureni ca să-i spună că stau de vorbă cu voi. SLAVICI, O. I 132. Cocoană, dumneavoastră stați de vorbă aici... nu știți ce-i afară. CARAGIALE, O. I 333. Hai, dă răspuns cucoanei, ori așa, ori așa; că n-are vreme de stat la vorbă cu noi. CREANGĂ, P. 331. A sta la sfat (sau la sfaturi) cu cineva = a) a se sfătui cu cineva. Badea Ghiță s-a tras la o parte, lăcrămînd singur și stînd la sfat șoptit cu sufletul său. SADOVEANU, N. P. 55. Și pe teiul nostru-ntreabă: Cine sîntem, stau la sfaturi, Iară gazda noastră zice, Dîndu-și ramurile-n laturi... EMINESCU, O. I 101; b) a sta de vorbă. Intră-n casă? O, ba bine, Și-a găsit niște vecine, Stă la sfat... COȘBUC, P. I 106. A sta la taifas (la taclale sau la povești) = a pierde vremea vorbind fleacuri. Neguțătorul s-a supărat, dar n-avea cînd sta la taclale... SADOVEANU, D. P. 151. Au găsit pe primar și pe notar fumînd și stînd la taifas cu gospodarii cei doi. id. B. 194. A sta de fleacuri = a-și trece timpul cu lucruri lipsite de importanță. În vremea cînd toți cu care ai plecat într-un pas ți-au luat-o înainte, tu stai de fleacuri, de nuvele, ca un băietan de optsprezece ani. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 9. A sta (dus sau pierdut) pe (la sau, rar, în) gînduri = a) a fi preocupat, absorbit de gînduri. La fereastra solitară, Stă pe gînduri o femeie. COȘBUC, P. I 119. Ana stetea dusă în gînduri cînd auziră zuruitul unei trăsuri boierești cu trei cai și cu fecior pe capră. SLAVICI, O. I 146. Da... visam odinioară pe acea ce m-ar iubi, Cînd aș sta pierdut pe gînduri, peste umăr mi-ar privi. EMINESCU, O. I 157; b) a șovăi, a ezita, a se frămînta cu gîndul, neștiind ce hotărîre să ia; a sta la îndoială. Mai multă vreme am stat pe gînduri să-ți răspund ori să te las în plata domnului. VLAHUȚĂ, O. AL. I 14. Hai, nu mai sta la gînduri [zise calul]; încalecă pe mine. CREANGĂ, P. 220. Nu-i vreme de stat în gînduri, doamnă, adăogi Spancioc. NEGRUZZI, S. I 162. A sta la îndoială = a) a șovăi, a ezita înainte de a lua o hotărîre; a sta pe gînduri. Comisul cel bătrîn stătu puțin la îndoială, furat într-o parte de dragostea lui de părinte și țintuit în același timp de îndărătnicie. SADOVEANU, F. J. 98. Hai, nu mai sta la îndoială și dă-mi-le, căci atunci are să fie bine și de stăpînu-meu și de stăpîna-ta. CREANGĂ, P. 273; b) a se îndoi de ceva, a nu crede cu ușurință. Dac-ar fi găsit la Moara cu noroc, fie chiar în lada lui Ghiță, ceva din lucrurile furate de la arendașul, el tot ar mai fi stat la îndoială și ar fi zis că Ghiță poate să fie năpăstuit. SLAVICI, O. I 165. A sta în cumpănă (sau în cumpene) = a șovăi, a ezita. Omul stătu o clipă scurtă în cumpănă, apoi se întoarse și plecă repede. DUMITRIU, N. 252. Stătu puțin în cumpănă, plimbîndu-și ochii asupra mobilelor orășenești din juru-i, dar fără să le vadă. SADOVEANU, B. 38. Se pune ea pe gînduri și stă în cumpene cum să dreagă și ce să-i facă? CREANGĂ, P. 29. A sta de pază (sau de strajă) sau a sta strajă = a păzi, a străjui. Lae, pe care-l lăsase singur, nu era omul pe care-l poți pune să stea peste noapte de strajă la un mort. SLAVICI, O. I 166. De-atunci el stă de pază în mijlocul cîmpiei, Și nime nu s-atinge de zmeii hergheliei. ALECSANDRI, P. A. 164. A sta la (sau de) pîndă = a pîndi. A stat un timp la pîndă în desiș. SADOVEANU, D. P. 172. S-a întîlnit cu Lică și cu Răuț, care l-au luat între bîte și i-au zis că-i sfărîmă oasele dacă va mai îndrăzni să stea de pîndă. SLAVICI, O. I 151. A sta la tocmeală = a se tocmi, a se tîrgui. Cît umblă el întrebînd, noi dăm de dînsul și, dacă trebuie să-l răscumpărăm, stăm la tocmeală, îl tîrguim și-l răscumpărăm. SADOVEANU, F. J. 236. A-i sta (cuiva) într-ajutor (sau în ajutor) = a ajuta pe cineva, a-i veni cuiva în ajutor. Monahul i-a stat într-ajutor la cîntare încălărat, scoțîndu-și din cap numai comanacul. SADOVEANU, F. J. 620. Alexandru Vardaru se ținuse de făgăduială; Maria era numită de trei luni: – dar de ce era nevoie să-i amintească așa, că i-a stat într-ajutor? C. PETRESCU, Î. I 19. 2. (Exprimînd ideea de durată, de continuitate) A rămîne, a se afla, a fi. a) (Construit cu un nume predicativ care indică o stare, o însușire) Ar fi stat și-acuma tot nemăritată, Dacă din păcate nu s-ar fi găsit Un neghiob ca Mișu, un îmbrobodit. TOPÎRCEANU, P. 235. Chipul lui stă alb, rece și liniștit. VLAHUȚĂ, O. AL. 159. Acela care ține cu mine, nu are să se teamă de nimic, iară acela care vrea să mă doboare, trebuie să stea mereu cuprins de îngrijire. SLAVICI, O. I 181. ◊ A sta singur = a) a nu avea pe nimeni lîngă sine. Și-avînd inel, ea se juca Stînd singură-ntr-o vale. COȘBUC, P. I 67; b) a fi lipsit de societatea cuiva; a petrece în singurătate. Știu, cît ai stat singur, cinstite comise, ai oftat că ai scăpat de mine. SADOVEANU, F. J. 56. A sta ascuns = a se ascunde. Care va să zică, grăi Răuț, în cele din urmă, cînd se înserează, noi îi lăsăm pe dînșii acolo, ne întoarcem, stăm ascunși și nu ieșim decît la semnalul dat de tine. SLAVICI, O. I 198. Umblu rătăcind noaptea și stau ascunsă cît e ziua. ALECSANDRI, T. I 435. A sta închis = a) a fi închis, lipsit de libertate. Nu-i așa... că tu ești nevinovat și stai închis pe nedrept. VLAHUȚĂ, la TDRG. Am stat închis multă vreme. CARAGIALE, O. I 312. În pădurea fărmecată Stăm închiși, vai, fără vină. ALECSANDRI, T. I 421; b) a se retrage undeva, a se izola. Numai un om al cărților își poate da seama de bucuria libertății de a putea sta închis între infolii. CĂLINESCU, E. 246. (Fig.) Jder îl lăsă să-și topească patima și el sta închis în sine însuși ca în scoică, pîndind pentru dînsul fărîmăturile cele mai dulci. SADOVEANU, F. J. 125. A sta nedumerit = a fi uimit, mirat, a nu ști ce să creadă. Pe cînd musafirii steteau nedomiriți, uitîndu-se cînd la unul, cînd la altul, cînd la omul ghemuit, acesta începu să horcăie tare și să geamă. CARAGIALE, O. I 365. A sta nehotărît = a nu se putea hotărî, a nu putea lua nici o hotărîre. Ghiță stete cîtva timp nehotărît. – Eu nu mă duc, zise el apoi. SLAVICI, O. I 161. A sta mut (tăcut sau fără grai) = a tăcea mai multă vreme, a nu vorbi un timp. A stat tăcut un răstimp. SADOVEANU, D. P. 135. Și ochii pașei mari s-aprind; Cărunta-i barbă netezind, Stă mut, de suflet gol. COȘBUC, P. I 109. A sta treaz (sau deștept, neadormit) = a nu dormi (noaptea), a veghea. Nu te așteptam, dar mă gîndeam la tine și stăteam trează. SADOVEANU, F. J. 157. Întins pe-o rogojină, cu ochii țintiți în podele, sub lampa ce-aruncă pe pereții goi o lumină somnoroasă, în sforăitul tovarășilor adormiți, stă treaz, cu pumnul sub ceafă. VLAHUȚĂ, O. AL. 146. Și cum ajunge la poarta raiului din afară, se și pune acolo de strajă și stă neadormit zi și noapte. CREANGĂ, P. 311. A sta pierdut = a) a fi absorbit în gînduri, în visare. Într-o seară, stînd așa pierdut, a băgat de seamă, fără să vrea, că tovarășii lui sînt mai aprinși ca de obicei. REBREANU, N. 27; b) a fi cuprins de emoție, a pierde stăpînirea de sine. Ea stă la pieptul lui pierdută, Dintîi cu ochii la pămînt. COȘBUC, P. I 88. A sta mărturie = a servi de martor, a mărturisi ceva. Ostași, boieri, curteni, v-am adunat aci Să stați mărturie după ce n-oi mai fi. DELAVRANCEA, A. 119. A sta gata de... = a fi gata, a se ține pregătit pentru... Sta cu pieptul deschis și gata de luptă. ISPIRESCU, U. 118. A sta fără de țintă = a privi în gol, nefăcînd nimic. Înainte-mi – cîmp deschis... Stau fără de țintă. Totu-i adîncit în vis, Prins de vrajă sfîntă. IOSIF, V. 44. b) (Urmat de determinări modale exprimînd o anumită stare sau situație) Da ce-ți veni să stai pe întuneric, bre? MIHALE, O. 142. Șase zile și șase nopți a stătut oștirea creștinilor fără pită și mai ales fără apă. SADOVEANU, N. P. 13. ◊ A sta în (sau la) soare sau (neobișnuit) în lună = a sta în bătaia soarelui, (neobișnuit) în lumina lunii. Beduini ce stau în lună, o minune o privesc, Povestindu-și basme mîndre îmbrăcate-n flori și stele. EMINESCU, O. I 45. ◊ Expr. A sta sub ascultarea (sau la porunca) cuiva sau a-i sta cuiva la poruncă = a fi supus cuiva, a se afla la ordinele cuiva. Vra să zică, stați subt ascultarea lui Ionuț Păr-Negru? SADOVEANU, F. J. 278. (Rar) A sta ca-n cămașă de gheață = a rămîne țeapăn, a nu face nici o mișcare. Curtenii stăteau ca-n cămăși de gheață. Nimene n-avea putere să înainteze spre cocon. SADOVEANU, D. P. 32. ◊ (Determinat prin locuțiuni adverbiale) Într-un medean nu prea departe de han, în vederea mării, stăteau oameni în petrecere. SADOVEANU, D. P. 151. Pe cînd stăteau în tăcere, cu bucatele încă neisprăvite, în lumina asfințitului de început de toamnă, sunară copite de cal. id. F. J. 198. (Expr., rar) A sta în priveală v. priveală. ◊ (Urmat de un complement circumstanțial de mod) Dacă s-a mai pomenit iarnă ca asta să stai cu ferestrele deschise... DAVIDOGLU, M. 16. Și dacă stau cu ușa încuiată E că nici eu de nime n-am nevoie. TOPÎRCEANU, P. 211. Toți stau cu capul gol. CARAGIALE, O. I 321. VIII. (Urmat de o propoziție secundară predicativă construită cu conjunctivul) A fi pe punctul de a..., a fi gata să..., a fi cît pe ce să... Afară sta să plouă: s-a întunecat; toate în casă tac de frica furtunii. BASSARABESCU, V. 169. Cerul și-a schimbat veșmîntul, Ploaia parcă stă să-nceapă. TOPÎRCEANU, S. A. 19. Stînca stă să se prăvale În prăpastia măreață. EMINESCU, O. I 54. Pentr-o fată cît o ceapă Stau feciorii să se bată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. ◊ Expr. A sta gata sî... = a fi gata să... La fiecare suspin al copilului tresare spăimîntat, arcurile minții lui stau gata să se sfarme. VLAHUȚĂ, O. AL. I 30. La orice întîmplare, doamne ferește, stau gata să-și verse sîngele pentru noi... CREANGĂ, A. 166. IX. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau, mai rar, «cu») A se îndeletnici, a se ocupa cu... Ferid, în odaia cea albă, stătea cu zugrăvelile, cu numerele și cu semnele gîndului, adîncindu-le și pătrunzîndu-se de ele. SADOVEANU, D. P. 22. Cu ce spor era ș-acasă (fata): Nu știai cînd... stă la pusul pînzei, La muls oi, la storsul brînzei. La TDRG. ◊ Expr. A sta la luptă cu sine (însuși) = a se lupta cu gîndul, neputîndu-se hotărî. Și acum Ghiță alegea în el vorbele cu care să-i facă lui Pintea împărtășire despre cele petrecute între el și Lică, și stetea la luptă cu sine dacă nu ar fi, poate, mai bine să tacă. SLAVICI, O. I 144. A sta de cineva = a se ocupa de cineva, a avea grijă de cineva. Trebuie să stai numai de ele, să le îngrijești, să le curăți, să le dai apă, mîncare și cîte alte. La TDRG. A sta (de cineva) să... = a nu-i da pace cuiva pînă ce nu..., a-i bate cuiva capul să... [Muierea] tot sta de mine să merg și să merg la împăratul să cer slujba. RETEGANUL, P. V 81. A sta de capul cuiva v. cap¹ (I 1). – Forme gramaticale: prez. ind. stau, stai, stă, stăm, stați, stau, imperf. stăteam (regional steteam și stam,) perf. s. stătui (regional stetei), prez. conj. pers. 3 să stea (regional să steie), imper. stai (regional. stăi), part. stat (învechit stătut), gerunziu stînd și, învechit, stătînd (EMINESCU, O. I 91).

MISTIFICÁȚIE s. f. Mistificare. Sînt trei luni de zile de cînd în toate scrisorile tale citesc această frază: „îți trimit bani” . . . Cît va mai ține această mistificație? BĂLCESCU, ap. GHICA, A. 537. Moldovenii zic că acea adunare ar fi fost o mistificație. RUSSO, S. 80. Criteriele inter nu ni permit a bănui autenticitatea diplomei în care nemic nu indică fals sau miStificațiune. HASDEU, I. C. I, 125, cf. 81. Să înceteze dar infamele lor mistificațiuni. CARAGIALE, ap. CADE, cf. ALEXI, W., DM. - Pl.: mistificații. – Și: (rar) mistificațiune s. f. – Din fr. mystification.

MITUI vb. IV. T r a n z. (Folosit și a b s o l.) A da sau (învechit și regional) a cere, a primi (de la cineva) mită (1). Brâilenii mituindu-l, făcut-au după voia lor (sfîrșitul sec. XVII). MAG. IST. II, 216/29. Vai de judecătoriul acela ce va mitui la hotărîrile judecăților. PRAV. COND. (1 780), 46. El mitisă preoții. MOLNAR, I. 409/15, cf. 303/3. Nimenea nu e atîta de bogat să poată miti pre tot norodul. ȚICHINDEAL, F. 249/4. Dau și mituiesc cu bani ca să li se deschidă drum de război. DIONISIE, C. 212. Nevoind să fie bănuit că ar fi fost mituit, a trimis acea scrisoare. GHICA, A. 627. Se făcu bolnavă, mitui pe toți vracii. ISPIRESCU, L. 363. Solul. . . mituise pe mai mulți din înalții dregători. ODOBESCU, S. L, 151. Cântaseră ele cucoanele – nu-i vorbă – să mituiascâ pe vreun servitor. HOGAȘ, DR. II, 49. Mituia plutonierii și sergenții. STANCU, R. A. III, 24. Mituiește pre judecător din banii boilor celor furați. RETEGANUL , P. I, 28, cf. ALR I 1 454. ◊ R e f l. p a s. Cel ce lesne se mituiește, pururea la bani gîndește. ZANNE, P. VII, 339. - Prez. ind.: mituiesc. – Și: (învechit) miti, (regional) mituli (ALR I 1 454/59, 107, 112), mitălui (ib. 1 454/87), mităli (ib. 1 454/80, 289, 308), mintui (ib. 1 453/420) vb. IV. – De la mită.

Henric Foarte rar la noi, prenumele masc. Hénric reproduce un frecvent Heinrich – nume pers. germ. Specialiștii sînt în mare parte de acord că forma actuală a acestui nume poate proveni fie dintr-un mai vechi Haímirich, fie din Háganrich, identic în ceea ce privește elementul secundar rich (cu valoare de adjectiv, acesta are sensul de „bogat, puternic”, cf. it. ricco, fr. riche, iar ca substantiv înseamnă „domn, stăpîn”). Haimirich, cu atestări destul de vechi, are ca prim element de compunere o bază germanică haim- „casă, țară” (germ. Heim „casă, cămin”, Heimat „patrie”; engl. home „casă”, tot de aici provin -ham și -heim, cu sensul inițial „sat”, întîlnite și în compunerea unor numeroase toponime engleze și germane: Birmingham, Nottingham, Mannheim etc.); pe de altă parte, Haganrich are în compunere pe hagan- „regiune închisă, incintă, proprietate” (germ. heche „gard viu”, hegen „a împrejmui, a îngrădi etc.”, engl. hedge „gard viu, a împrejmui” etc.). Aceste vechi nume germanice sînt răspîndite și frecvente la toate popoarele apusene, uneori în forme care cu greu pot fi bănuite ca înrudite. De exemplu, în italiană, păstrat probabil de la ostrogoți și atestat din sec. 11 – 12, este cunoscut Amerigo, dar puțini îl mai apropie astăzi de Arrigo sau Enrico, care fac parte din aceeași familie. Tot aici trebuie menționat magh. Imre, un nume foarte frecvent care are la bază o formă latinizată Emericus. Cîteva forme și derivate apusene ale numelui germanic (răspîndit la catolici și prin intermediul calendarului) au intrat în onomastica românească, pe cale cultă, încă din secolul trecut: Henri (din franceză), Henrieta (fr. Henriette, derivat fem. de la Henri). În secolul nostru au pătruns și Hénric, care reproduce o formă din latina medievală Henrícus, Enric etc. Toate aceste forme sînt foarte rare și apar numai în mediile orășenești. ☐ Engl. Henry, Harry, fr. Henri (Henry, mai ales ca nume de familie), Henriette, germ. Heinrich (cu foarte multe hipocoristice: Heinz, Hein, Hakon, Hentsch, Hinke, Hinner etc., fem. Henrike, Henriette), Henrik, it. Amerigo, Arrigo, Enrico, Enrica, sp., port. Enrique, Henrique, magh. Imre, Henriette(a), scr. Henrik, Enrik etc. Numele Henric a fost purtat de numeroși regi și împărați germani, englezi (mai cunoscuți fiind Henric al V-lea, învingător al francezilor în Războiul de 100 de ani, Henric al VII-lea, întemeietorul dinastiei Tudorilor), sau francezi (dintre care Henric al IV-lea, cunoscut printre altele, datorită edictului de la Nantes, 1598). Din istoria marilor descoperiri geografice sînt cunoscuți Henric Navigatorul, prinț portughez, descoperitorul insulelor Madeira, Azore, Capului Verde etc. și celebrul Amerigo Vespucci, după al cărui prenume a fost creat printr-o latinizare aproximativă toponimul America (folosit pentru prima dată într-o cosmografie din 1507), deși descoperirea „Lumii noi” se atribuia lui Vespucci în mod eronat. Poetul Heinrich Heine, fizicianul Heinrich Hertz, poetul maghiar Imre Madách, Paul Henri d’Holbach, enciclopedist francez, savantul român Henri Coandă etc.

BĂNUIALĂ s.f. 1. (Trans. SV) Regret, părere de rău. C: Cheltuiaște cu îndurare cînd îți trebuiaște, fără bănuială. FL. D 1764, 4^v. // B: cf. FL. D 1700, 25^v. 2. (ȚR, Trans. SV) Suspiciune. B: Cela ce așteaptă să moștenească ocinele și avuția cuiva face prepus și bănuială cum să fie otrăvit pre aceaea rudă a lui. ÎNDREPTAREA LEGII. Bănuiala este să socotească ceva rău de altul. FL. D 1700, 47^r. A pomeni toate bunătățile pre deplin cîte avea Domnul, nu mă lasă obiceiul istoriei, pentru ca să nu dau bănuială de … ciocoinicie. R. POPESCU; cf. FL. D 1700, 6^r. C: Avea bănuială rea spre dînsul. FL. D 1764, 43^r. Etimologie: bănui² + suf. -eală. Vezi și bănui²; bănat. Cf. bănat (1), bușluială, tîngă, tristeală; bănat (5)

supărare sf [At: N. TEST (1648) / Pl: ~rări / E: supăra] 1 (Mai ales în legătură cu verbele „a face” „a aduce”) Faptul de a împiedica (sau starea celui împiedicat) să lucreze, să acționeze, să se manifeste, să se odihnească etc. în mod normal, în bune condiții Si: deranj (3), deranjament (1), deranjare (4), incomodare, încurcare, jenă, jenare, necaz, necăjire, stinghereală, stingherire, stânjenire, tracasare, tulburare, (liv) conturbare, importunare, (rar) sinchiseală, sinchisire, (îvp) sminteală, (îrg) zăticneală, (înv) smintire, zăticnire, (reg) zăhăială. 2 (Îlav) Fără ~ Nestingherit. 3 Impresionare a cuiva (sau starea celui impresionat) în mod neplăcut, pierzându-și buna dispoziție. 4-5 (Pex) (Aducere într-o) stare de pierdere a calmului, a stăpânirii de sine Si: agasare (1), enervare (2), furie (1), indispoziție, indispunere, irascibilitate, iritabilitate, iritare, iritație, necaz, nervozitate, scârbă¹, zgândărire, (liv) surescibilitate, surescitare, surescitație, tracasare, (rar) scârbire, (pop) ciudeală, ciudire (4), supărat¹ (4), (pfm) năduf, (îrg) zăhăială, (înv) scârbie, supărăciune, (reg) bănuială, bănuire, cârcotire, cârcotit¹ (1), chihăială, chihăire, zădăreală, (îvr) scârbit¹, (arg) șucăreală, șucărire, șucărit¹. 6 (Îvp) Durere (1) (fizică). 7 (Pex) Boală (1). 8 (Îvr; îe) A da în ~ A vătăma. 9 Ceartă (1). 10-11 (Pex) (Stare de) rupere a relațiilor bune cu cineva Si: ceartă, certare, învrăjbeală, învrăjbire, înfuriere, mânie¹, mâniere, necaz,(liv) ofuscare, (rar) necăjire, (pfm) burzuluială, burzuluire, (pop) bălăbănire, ciudă, ciudare, înciudare, sfadă, sfădire, (îrg) scârbă¹, (înv) pâră, pricinuire, pricire, prigonire, (reg), cârteală, cârtire, (fam) îmbufnare, stricare, zbârlire, (arg) șucăreală, șucărit¹. 12 (Îe) Fără ~ Formulă de politețe prin care cineva arată că nu se consideră (ori prin care cere cuiva să nu se considere) jignit sau dezamăgit când i se spune un adevăr. 13 (Mol; Olt; pex) Ură. 14 (Înv) Scârbă. 15 Suferință morală Si: amărăciune (3), cătrăneală (4), cătrănire (4), încurcătură, întristare, mâhnire, năpastă, nejuns¹, necaz, nemulțumire, nenorocire, neplăcere, nevoie, pacoste, pocinog, rău, tristețe, suspin, supărat¹, (înv) supărăciune (1), (îvp) obidire, păs, poznă¹ răutate, (pop) alagea, obidă, păcat², ponos¹, potcă¹, poticală¹, satana, supărat¹, zăduf, (îrg; fam) parapon, (îrg) nacofa, nagodă, scârbă¹, (înv) mâhneală, mâhniciune, nesocotință, nevoință, patimă, pricinuire, săblașnă, scădere, scârbie, siclet, stenahorie, (îrg) supărătură, (reg) bănat¹ (1), cotoarbă, dabilă (4), dănănaie (7), încurcală, năzbâcă, năzdrăvănie, păcostenie, supăreală, șugă, șugubină, toroapă, (îvr) supărătură. 16 (Pex; ccr) Ceea ce produce cuiva (o stare de) (mare) neplăcere, suferință sufletească Si: belea (1), bucluc (7), dandana (4), daraveră (8), ghinion (1), (reg) bacală (1), bai¹ (1), bănat (4), bedă (2), chichion (1). 17 (Asr) Povară. 18 (Pop) Pagubă. 19 (Trs) Epilepsie. 20 (Bot; reg) Silnică (26) (Glechoma hederaceum). corectat(ă)

MIROSÍ vb. IV. 1. I n t r a n z. A percepe cu simțul mirosului, a simți un miros. Nari au și nu mirosesc. PSALT. (1651), ap. CCR 110/18, cf. LEX. MARS. 231. De i-a mai da lui nasul să mai miroase pe-aici, apoi las' ! CREANGĂ, P. 28. (Cu complement intern) Iară altu nemină den flori nu priimescu. . . și miroseală de-ntrînsele mirosescu. CORESI, EV. 309. Și fără veste ne veni glas de cîntători a gloate multe și miros de tămîi nepovestite și mirosim miros de mir scumpu. DOSOFTEI, V. S. octombrie 80^r/31. Mirosi. . . mirosire bine mirositoare. BIBLIA 1688 6¹/47. ◊ T r a n z. Cum dădu însă de cum mirosi mîncarea, uită pe Ion. REBREANU, I, 111. Omul la nevoie miroase și ce nu e voie. ROMÂNUL GLUMEȚ, 9. ♦ T r a n z. A apropia nasul de ceva, inspirînd adînc, a trage aer în pe nări pentru a simți un miros; (despre animale) a adulmeca. Zimbrul. . . rabdă sete multă, stînd lîngă apă și tot mirosește pămîntul. GCR II, 110/4. (a. 1777). O îmbia și pe dînsa să le miroasă. ISPIRESCU, L. 20. Cățelul se apropie să mă miroasă. CARAGIALE, O. II, 98. Cu botul întins, miroase aerul. SADOVEANU, O. III, 66. [El] tot n-ar fi mirosit aceste flori. C. PETRESCU, C. V. 297. Caii, după ce mirosiseră apa tulbure și învălurată opriră în loc. CAMIL PETRESCU, O. II, 547. Dulăul se apropie de noi, ne miroase hainele, încălțămintea, își clatină coada stufoasă U.R.S.S. 39. Au mirosit numai fînul de ocoalele celor cuminți. SBIERA, P. 1, cf. 314. El îmi ceru o floare din cosița mea s-o miroase, FUNDESCU L, P. I, 25. Cinele șade pe fîn: Nici mănîncă, nici va să lase Calul măcar să-l miroase, se spune despre oamenii zglrciți și despre cei care, neputîndu-se sluji de un lucru, împiedică pe alții să-l întrebuințeze. Cf. ZANNE, P. I, 370. Cățeaua pînă nu ridică coada, cînii n-o miroase. id. ib. 401. Și nasul miroase florile cele mai frumoase și din el iese zeama cea mai urîtă. id. ib. II, 305. ◊ (Cu complementuL „urme”) Cel patru cîni domnești se opriră sus, amirosind urmele. SADOVEANU, F. J. 201. Privea numai zările, cu capul ridicat, ca și cum ar fi căutat să miroase urmele vrășmașilor. id. O. I. 17. Dolca vesel se scula Cîmpul de-alung apuca, Botul prin iarbă vîrînd, Urmele tot mirosind. ALECSANDRI, p. p. 55. ◊ (În contexte figurate) Această minunată și dumnezeiască floare. . . pre carea mirosind, adecă citind-o cu înțelegem, ne umplem de prea scumpul ei miros GCR II, 30/17. Numai din cînd în cînd voi mirosi floarea veștejită a trecutului. I. NEGRUZZI, S. VI, 87. ◊ F i g. Cineva, carile macar cât de puțin citiala sfintelor și a profanelor. . . scrisori, va fi amirosit. . . tăgăduitoriu a să afla nu poate. CANTEMIR, HR. 169. 2. T r a n z. F i g. A-și da seama de o situație (conducîndu-se după anumite indicii); a se orienta într-o anumită problemă; a simți (din vreme, de departe), a presimți, bănui. Vădzind Catargiul lucrurile întralt chip și amirosind că . . . va să-l oprească și să-l trimită la împărăție, au dat Catargiul știre la boieri. M. COSTIN, O. 115. UIn gelos amiroasă ca un copoi amorezații de-o poșta de departe. DACIA LIT. 282. Îl și miros pă român ce-i poate osu, fără nici să socotească în cît l-am cumpărat. JIPESCU, O. 128. Simțeam că mitocanul de cumnatu-teu mă mirosise, știa că mă țiu după voi. CARAGIALE, T. II, 47. După ce alergă. . . și nu găsi pe Țugulea, mirosi ea că trebuie să fie la împăratul. ISPIRESCU, L. 319. Știu eu. Am mirosit punerea la cale ce ați avut. I. NEGRUZZI, S. IV, 56. Eu, cît i-am văzut, am mirosit ceva și m-am aținut în urma lor. AGÎRBICEANU, L. T. 224. Copoii vamali miroseau afacerile puse la cale în taverna cunoscută. BART, E. 342. Eu fac prinsoare cu dumneata că moș Costache a îngropat undeva banii. . . N-ai mirosit nimic, nu bănuiești nimic? CĂLINESCU, E. O. II, 30. Făcuseră amîndoi drumuri multe și miroseau numaidecît pe călătorul îndoielnic. CAMIL PETRESCU, O. II, 146. Guvernul, care mirosise ceva în legătură cu manevrele generalului. . , vru să forțeze mîna acestuia. PAS, Z. IV, 189, cf. id. L. I, 249. Ce-ai mai mirosit prin oraș? ȘCL 1950, 257. ◊ I n t r a n z. Cu mare bucurie vă așteptăm, cu atît mai mare cu cît, pe cît miros eu, aduceți cu dv. și pe Gherești. CARAGIALE, O. VIII, 189, cf. 449. Cu Aspazia nu merge, ea pricepe, miroase, uite, ea-și pune capul că e ceva la mijloc. VLAHUȚĂ, O. A. III, 71. După cîte am mirosit eu, toată lumea este agitată de chestiunea asta. T. POPOVICI, S. 234. 3. I n t r a n z. A avea (și a răspîndi) un miros (2). Iar mirosăște frumos țara aceia. HERODOT (1645), 190, cf. 156, LEX. MARS. 208. Oh, cîți trandafiri miroasă. BĂRAC, A. 45. Floare ca argintul Mirosind în tot pămîntul. id. ap. GCR II, 174/2. În loc să mirosească, putori din el izvoresc. PANN, E. I, 8/5. Cununi de flori uscate fîșîiesc amirosind. EMINESCU, O. I, 50. Jimbla și salamul miroseau. DELAVRANCEA, H. T. 117. Pute în loc să miroasă. VISSARION, FL. 137. Biata fată dă să mintă că mîncările miroasă. RETEGANUL, P. V, 25. Multe flori sînt pe lume, dar puține miroase. ZANNE, P. II, 610. Nici nu pute, nici nu miroase, se zice despre un lucru fără nici o însemnătate sau despre oamenii care ne sînt indiferenți. Cf. id. ib. 683, 684, I, 101. ◊ (Cu determinări modale sau urmat de o comparație) Bine mirosești. MINEIUL (1776), 105^v2/10. Și era pă acel cîmp flori foarte frumoase și mirosea ca tămîia și ca zmirna și ca libanul. ALEXANDRIA (1799), ap. GCR II, 167/10. Miroși grozav de urît. STANCU, R. A. IV, 300, cf. id. D. 75. Cine trăiește la un loc cu porcii, miroase rău la toți cînii. ZANNE, P. I, 607. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. „a” sau, învechit, „de” și arătînd obiectul sau substanța în discuție) Mînule . . . mirosîia de mirosuri scumpe. DOSOFTEI, V. S. decembrie 196^v/19. Văzduhul lin, răcoare, a crini amirosea. ALECSANDRI, POEZII, 328, cf. id. T. 905. Miroși a rom. . . – Ei, bravos! Vrei să miros a gaz? CARAGIALE, O. VI,124. Aerul mirosea a pămînt ud, a iarbă proaspătă ș-a flori de liliac, VLAHUȚĂ, O. A. 371. Dragu mi-i badiu din joc, Că miroasă-a busuioc. JARNIK-BÎRSEANU, D. 34, cf. 36. Că patu-i făcut de fîn Și-amiroas-a om bătrîn. MARIAN, SA. 90. Dragu mi-i cu cine săr, Că miroasă-a calapăr. DOINE, 71. Gura ta mńinoas-a pești. ARH. FOLK. I, 173. Tot vasul miroase a ce cuprinde. ZANNE, P. IV, 173, cf. BARONZI, L. 49. Am o ciotuță de tei, Și-amiroasă a bumburei (Strugurele). GOROVEI, C. 359. ◊ ( I m p e r s.) Miroase-a igrasie. . . Din tavan, Bucăți de tencuială-ncep să cadă. MINULESCU, V. 129. Miroase-a mucigai. C. PETRESCU, II, 203. Mirosea, în amurg, a fum și-a flori de măr. SADOVEANU, O. VII, 315, cf. I, 137. ◊ F i g. Tu miroși a omor! Eu nu te-mbrățișez. I. NEGEUZZI, S. VI, 406. Gospodăria noastră mirosea a hărnicie și curățenie. VLASIU, A. P. 47. Toate miroseau parcă a singurătate și a pustiu. SADOVEANU, O. I, 97. (I m p e r s,) De la gară trec prin niște uliți triste: miroase a scăpătare și părăginire. CARAGIALE, O. I, 74. ◊ E x p r. A mirosi a pămînt (sau a groapă, a colivă) = a fi pe moarte. Cf. ZANNE, P. I, 240, III, 176, VI, 524. A mirosi a butoi = a fi beat. Com. ȚEPEȘ-VODĂ-CERNAVODĂ. A-i mirosi (cuiva) rău sau a nu(-i) mirosi (a) bine = a) a presimți consecințele nefaste ale unui fapt; b) a i se părea că nu este lucru curat, cinstit, la mijloc. Cf. ZANNE, P. II, 640. (Rar) Nu miroase a nas de om = nu este cinstit, onorabil, demn. Să umblați numai așa frunza frăsinelului. . . și să vă lăudați că sînteți feciori de crai, asta nu miroase a nas de om. CREANGĂ, P. 188. A-i mirosi (cuiva) a catrință, se zice despre cel care umblă după femei. Cînd s-a face mai mărișor, are să înceapă a-i mirosi a catrință și cu astă rînduială n-am să am folos de el niciodată. CREANGĂ, A. 14. Nici usturoi n-a mîncat, nici gura nu-i miroase = se face că nu știe nimic despre ceva la care a participat; nu se rușinează de o faptă rea a sa. (Cu parafrazarea expresiei) Veniră acasă și dormiră ca și cînd usturoi nu mîncase și gurile nu le miroseau. ISPIRESCU, L. 372. ♦ F i g. A anunța, a prevesti. Toată forfota asta mirosea a inspecție. CAMILAR, N. I, 383. (I m p e r s.) Nori negri alergau prin văzduh, dar nu prea mirosea a ploaie. SANDU-ALDEA, U. P. 136. M-am gîndit la socotelile astea, îndată ce mi-am dat seama că mirosea a praf de pușcă. VORNIC, P. 144. ♦ F i g. A se auzi, a se vorbi. Iară limba romană la ei tot mirosește și nici cum de tot nu o părăsesc (a. 1652). ap. MURNU, GR. 38. 4. T r a n z. (Rar) A umple de miros. Mîndro, de dragostea noastră Răsărit-a pom în coastă Cu frunzele de argint Lumea-ntreagă mirosind. JARNIK-BÎRSEANU, D. 70. ◊ R e f l. (Învechit) Carele va face într-acesta și chip ca să să mirosască, întru dînsul va pieri sufletul aceluia. biblia (1688), 62¹/14. – Prez. ind.: miros (accentuat și, regional, miros) și (învechit) mirosesc, pers. 6 miroase și mirós; prez. conj. pers. 3 și 6: să miroasă; imper.: miroase. – Și: (învechit și regional) amirosí vb. IV, (regional) mirosá (ALR I/I h 77) vb. I, mirusí (ALR II 3165/2,414), minosí vb. IV, minosá (ALR I/I h 77) vb. I, miorosî (ALR I 1215/704), amirusí (ALR II 3 165/551) vb. IV, amirosá (ALR I/I h77), amirusá (ib.) vb .I, aminosí (ALR II/I MN 7, 6 847/260, ALR II 3165/95, 310, 316, 605) vb. IV, aminusá (ALR I/I h 77) vb. I, amninusí (ALR II 3 165/365, 386), amnerosí (ib. 3165/64), immirosí (COSTINESCU) vb. IV.- Din slavonul миросати.

AMIROSI vb. (Mold.) 1. A simți un miros. Florile grădinilor lui degetele streine le-au cules și nasul celui necunoscut le-au amirosit. CD 1698, 11^r. Armăsariul, precum am dzis, din toate părțile amirosindu-l, și despre partea botului vini. CI, 101; cf. CI, 100; CD 1770, 12^v. ♢ Fig. Cineva carile macar cît de puțin citeala sfintelor și a profanelor... scrisori va fi amirosit, ...tăgăduitoriu să fie a să afla nu poate. CANTEMIR, HR., s. v. mirosi. 2. A presimți, a intui, a bănui. Vădzind Catargiul lucrurile într-alt chip și amirosind că... va să-l oprească și să-l trimită la împărăție, au dat Catargiul știre la boieri. M. COSTIN, s. v. mirosi. Etimologie: pref. a- + mirosi. Cf. apuți, aulma, nădăi.

CA conj. 1 În comparativul de egalitate, leagă termenii de comparat: blînd ~ un miel; iute ~ săgeata ¶ 2 Arată o asemănare, la fel cu: un om ~ toți oamenii; fuge ~ vîntul ¶ 3 Pronumele personal eu, tu, se pun în cazul acuzativ (mine, tine) după ca: un om ~ mine, ~ tine ¶ 4 Uneori întărit prin și: treaba e ~ și sfîrșită ¶ 5 În ce privește: ~ formă, nu lasă nimic de dorit ¶ 6 În calitate de: ~ frate mai mare, îmi permit să-ți dau sfaturi ¶ 7 Arată o aproximație, mai, aproape: un copil ~ de cinci ani; ~ vre-o două ceasuri ¶ 8 În propozițiunile secundare dinaintea unui subjonctiv, arată scopul: omul mănîncă ~ să trăească ¶ 9 Se pune în capul propozițiunii secundare cînd verbul, la subjonctiv, e precedat de alte părți ale propozițiunii: nu vreau ~ unul sau altul să mă bănuiască ¶10 Între două pronume sau două substantive identice, formează o locuțiune caracteristică: bine, pe mine ~ pe mine, că sînt un biet muritor ~ toți muritorii, dar pe tine? I. -GH.; toate ~ toate, dar cum rămîne cu plata? ¶ 11 † ~ mai, mai, și mai, cît mai; pop. ~ mai ba, de loc, nicidecum: auzind noi ce ni se pregătește ... ~ mai ba să zicem nici cîrc! CRG. ¶ 12 ~ și cum, ~ și cînd, cum s’ar zice, cum s’ar crede: îmi strigă la ureche, ~ și cum aș fi surd; Zeița însă, ~ și cînd s’ar fi rușinat... își ridică haina ISP. [lat. quam].

jambirboc Așa se numește, în stil familiar, o haină veche, proastă. Cu acest înțeles și sub această formă îmi este cunoscut cuvîntul din Muntenia. În culegerile regionale apare sub diverse alte forme și cu înțelesuri ușor schimbate: jambilboc „haină scurtă, confecționată din stofă inferioară (de obicei îmblănită)” la Udrescu (notat și de acad. Iorgu Iordan, BPh., IX, p. 140); jambibroc „haină care nu vine pe corp”, Lex. reg. I, p. 30 (din Băilești); jambulică „haină cu mîneci de lînă”, Lex. reg. I, p. 61 (din Vaslui; poate încrucișat cu jantilică); la București se aude și jandirboc. Este limpede că avem de-a face cu forme corupte ale unui neologism neadaptat. Bănuiesc că e vorba de un compus al englezescului jumper, care înseamnă propriu-zis „săritor”, apoi „haină pe care o pui cînd sări din pat”; dar dn englezește a ajuns să însemne „haină lungă și largă etc.”. În dicționarele engleze nu găsesc decît compusul jumper-blouse și pe de altă parte nu am nici o dovadă că termenul a fost folosit la noi în magazine. L-am văzut însă afișat, acum 14 ani, într-un magazin din Sofia: gжemнepчema, diminutiv; PCБKE nu-l inserează, iar БEP are numai forma gжemnбp. M-am gîndit la un compus jumper-coat. În orice caz, diversele variante arată că originalul a fost stîlcit, deci nu ne vor impresiona diferențele fonetice.

ANECDOTĂ (< fr. anecdote < gr. anekdota, poveste inedită) Scurtă narațiune a unei întîmplări hazlii, în proză sau în versuri, cu un sfîrșît neașteptat. Termen folosit și pentru particularitățile secrete ale istoriei, particularități care stîrneau curiozitatea și contribuiau la o mai îndeaproape cunoaștere a caracterului și moravurilor anumitor personaje istorice, pentru ca, mai tîrziu, pierzîndu-i-se sensul etimologic, termenul anecdotă să fie folosit pentru acele povestiri scurte, cu conținut adesea hazliu și deznodămînt neprevăzut. Unele anecdote, transmise pe cale orală, sînt socotite a fi reflectarea unor întîmplări autentice și atribuite unor personaje istorice sau unor categorii sociale. În opera unor scriitori antici ca Plutarh (Viețile paralele), Suetoniu (Viața celor 12 cezari), anecdota ocupă un loc însemnat, iar în cultura apuseană nenumărate culegeri dovedesc larga ei răspîndire, ea apărînd adeseori în unele opere literare ca memoriile, biografiile. Patria anecdotei a fost socotită Franța, unde era mult prețuită de preferință în saloanele secolului al XVIII-lea. În literatura noastră veche, unele legende din O samă de cuvinte a lui Ion Neculce au un caracter anecdotic, ca și unele din amintirile lui I.L. Caragiale (Din carnetul unui vechi sufleur). Ex. Maican suflerul era slab și nervos peste măsură. Pasiunea lui care lua proporțiile vițiului era tutunul și cafelele turcești potrivite din zahăr – de unde i se trăgea și numele de caimac, nume pe care un filolog neprevenit l-ar putea lesne bănui că provine dintr-o simplă metateză: Maican... Caimac. Odată pune prinsoare cu Dragulici să bea cincisprezece cafele una după alta: a cîștigat. Drăgulici le-a plătit; dar ca să nu rămîie în pagubă s-a prins și el să bea tot atîtea romuri. După ce le-a băut, zice: - Mai plătești un pour la dame, (în sensul – cel din urmă rînd), Caimac? - Nu se poate, răspunde Maican, acuma e rîndul cafelelor. (I.L. CARAGIALE, Luptă dreaptă) Anecdota versificată a fost ilustrată în literatura noastră de scriitori ca Th. Speranția, autor al cîtorva volume de anecdote. Ex. CEI DOI CĂLĂTORI ȘI URSUL Doi prieteni împreună pe un drum călătorind, Un urs le ieși nainte, cu groază spre ei viind. Unul dintr-înșii, de frică, văzînd ursul furios, Se sui și se ascunse, sus, într-un copac stufos; Celalt într-acest pericol singur dacă s-a văzut, S-a-ntins la pămînt îndată și în mort s-a prefăcut. Ursul dar, totdeodată, asupra lui cum sosi, Pe la nas, pe la ureche, se plecă a-l mirosi; Iar el își ținu suflarea, să nu simtă că e viu, Că ursul mort nu mănîncă, după cum zic cei ce știu Și așa de mort, gîndindu-l, cum sta nesuflînd lungit, Nicidecum neatingîndu-l, l-a lăsat și a fugit; Iar prietenul său care sta în copacul stufos, După ce se duce ursul, l-a întrebat, dîndu-se jos: - Ia spune-mi, măi frățioare, ursul ce lucru-ți șopti, Cînd se duse la urechea-ți? (Și-ncepu a hohoti). - Mi-a poruncit, el răspunse, să țiu minte să păzesc Și c-un prieten ca tine să nu mai călătoresc. (ANTON PANN, Povestea vorbei)

SPATE ~ n. 1) (la om și la animale) Parte a corpului situată de-a lungul coloanei vertebrale (de la baza gâtului până la șale); spinare. * În ~ pe partea dindărăt a corpului. Pe ~ culcat cu fața în sus. Din (sau la, pe la, de la, în) ~ din (sau în) urmă; din dos. Adus de ~ încovoiat, îndoit. A-i întoarce cuiva ~le a se supăra pe cineva. Pe la ~ (sau pe la ~le cuiva) fără știrea cuiva. A nu ști nici cu ~le a nu avea nici o idee despre ceva; a nu bănui nimic. A fi (sau a sta) cu grija (sau cu frica) în ~ a fi tot timpul neliniștit. A arunca ceva pe (sau în) ~le cuiva a) a da vina pe cineva; b) a lăsa în seama altuia anumite obligații. A avea ~ (tare) a fi protejat, susținut (de cineva). 2) Probă sportivă de înot (cu fața în sus). 3) Partea dindărăt a unui obiect; dos. În ~le casei. 4) Teritoriu aflat în urma frontului. În ~le dușmanului. /<lat. spatha

VISA, visez, vb. I. 1. Tranz. A avea un vis în timpul somnului, a vedea (pe cineva sau ceva) în vis. Am visat astă-noapte că am împușcat o duzină de rațe. SADOVEANU, O. VII 337. Într-una te-am visat, Oană. DELAVRANCEA, O. II 35. Copiii dorm, visîndu-și jocul. COȘBUC, P. II 51. ◊ Fig. Noaptea-i clară, luminoasă, Undele visează spume, cerurile-nșiră nori. EMINESCU, O. I 44. ◊ (Cu complement intern) Visase un vis frumos și se deșteptase. ISPIRESCU, L. 230. Ce vis am visat! CARAGIALE, O. III 98. Priviți-i cum visează Visul codrului de fagi. EMINESCU, O. I 101. ◊ Expr. A visa cai (verzi) pe pereți v. cal (1). A visa deștept = a avea halucinații. Am ajuns ca un năuc, visez deștept, nu mai știu ce fac. ISPIRESCU, L. 29. Vrabia mălai visează v. mălai (4). ◊ Intranz. Atunci, după cum văd eu, e rost să visăm urît la noapte. C. PETRESCU, Î. II 6. Mai întîi află că eu nu dorm niciodată, fiindcă visez totdeauna. HOGAȘ, M. N. 21. (Neobișnuit, urmat de o determinare introdusă prin prep. «de» și arătînd obiectul visului) Erhardt adormi și visă de lacul cel mare. GANE, N. II 138. (Fig.) În trupul livezii macii visează. BENIUC, V. 55. Departe, codrii, pe munți, stau încă visînd în ceața lor albastră. SADOVEANU, O. VII 200. ♦ Refl. A se vedea pe sine în vis. Ea zîmbi cînd se visă atît de frumoasă. EMINESCU, N. 29. (Expr.) Unde te visezi? = unde crezi că te afli? unde te trezești? Unde te visezi de umbli cu porcii după tine? CREANGĂ, P. 83. 2. Intranz. Fig. A se lăsa în voia gîndurilor, a imaginației; a sta în reverie. Ochii ei albaștri-spălăciți stau neclintiți, visînd. SADOVEANU, O. I 335. Dar și mai bine-i, cînd afară-i zloată, Să stai visînd la foc, de somn să picuri. EMINESCU, O. I 119. ◊ (Urmat de determinări care accentuează ideea) Cine n-a simțit oare, la vîrsta lui Radu nespusa fericire de a visa deștept ceasuri întregi. VLAHUȚĂ, O. AL. 117. Cînd luna aruncă o pală lumină Prin merii în floare-nșirați în grădină, La trunchiul unuia pe tine te-aștept, Visînd de deștept. EMINESCU, O. IV 18. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau «despre» și arătînd obiectul reveriei) Visez la fericire, răspunse Elena. BOLINTINEANU, O. 463. 3. Tranz. Fig. A dori cu ardoare ceva; a rîvni la ceva. Ea visa pentru Nică al ei un trai ușor, la tîrg. SADOVEANU, E. 94. De mult visez o școală, un ideal de școală, unde băiatul să vie cu plăcere, să-i fie drag să-nvețe. VLAHUȚĂ, O. AL. II 31. Își iubea mult patria și multă vreme a visat libertatea ei. BĂLCESCU, O. I 93. 4. Tranz. Fig. (Mai ales în propoziții negative) A-i trece cuiva ceva prin gînd; a-și închipui, a bănui, a nădăjdui. Niciodată nu visase asemenea apartament. C. PETRESCU, C. V. 237. O, tu nici visezi, bătrîne, cîți în cale mi s-au pus! EMINESCU, O. I 146. ◊ Intranz. Dar norocul îi fusese mai prietin decît ar fi îndrăznii ca să viseze. GALACTION, O. I 51. Nici nu visa despre ce avea de gînd procletul de zmeu. ISPIRESCU, L. 128. (Expr.) Cînd nici nu visezi sau cînd cu gîndul nu visezi = pe neașteptate. E un suflet acru, în stare să se răzbune cînd nici nu visezi. REBREANU, I. 73. Cînd nici nu visa... numai iată că se trezește cu dînsa. CREANGĂ, P. 323. Cînd cu gîndul nu visează, El în cursă o să cază. PANN, P. V. II 32.

ÎNSTRUNA, înstrun, vb. I. Tranz. 1. A acorda un instrument muzical întinzîndu-i coardele. Iau vioara unui greier și-o înstrun să-mi placă mie. LESNEA, A. 141. Italianul începu a-și înstruna vioara. ARDELEANU, D. 95. Cine-ascultă și nu-nstrună arfa-i de cîntări bogată. EMINESCU, O. IV 120. ♦ (Prin analogie) A încorda. Înstrună iute arcul, puse săgeata și o luă la cătare. ISPIRESCU, L. 195. 2. (Cu privire la animale de călărie) A strînge (cu chingile, cu frîul, cu zăbala). V. înfrîna. Puse șaua pe Murga... o înstrună bine. DELAVRANCEA, S. 242. Frîul În cap îi băga, Frumușel Mi-l înstruna. TEODORESCU, P. P. 600. ◊ Fig. Se dete afund și mi-și petrecu veacul cu amar și cu ocară acolo, înstrunat și înjghebat în albia apelor sale. ISPIRESCU, U. 73. Lupul cu puii săi pustiază codrii fără d-a bănui lațul ce-i va înstruna într-o zi pe toți. ODOBESCU, S. I 86.

NĂDĂI, nădăiesc, vb. IV. Refl. (Regional) A băga de seamă, a pricepe, a înțelege. Un om de la ei îi tot făcea cu capul... dar ea nu se nădăia. RETEGANUL, la CADE. Neagră în grădină, Vorbește ungurește, Nime-n lume Nu se nădăiește (Rîndunica). GOROVEI, C. 319. ♦ A cere cuiva socoteală pentru ceva; a imputa, a bănui. Să fiu știut, zice, nu m-aș fi măritat, și cine s-ar nădăi de aceea. ȚICHINDEAL, F. 91.

conteni Pînă acum, acest cuvînt a fost explicat în două feluri, dar in orice caz ca fiind de origine latină: prin lat. contineo (TDRG, CADE, DLRM); it. contenere, printr-un intermediar bizantin (DU); CCDE trimit la ținea; prin lat. *cunctinare (Pușcariu, DR, I, p. 226-230, DA); Scriban, pe cît înțeleg, încearcă să combine cele două propuneri. Pușcariu, art. cit., combate ideea lui Cihac (II, p. 651) că s-ar porni de la bizanț. ϰονταίνειν, ϰοντίνειν, pentru că în Ps. sch. și în Cod. Vor. cuvîntul apare cu r. REW, 2391 a., admite explicația prin. *cunctinare și combate pe Iorgu Iordan, care, în Arh. Iași, XXIX, p. 529, n-ar fi ținut seamă de faptul că forma veche cu -a (vezi totuși BL, V, p. 91). TDBG, pentru schimbarea de conjugare, trimite la cuceri din conquirere, dar e reținut de păstrarea lui o neaccentuat; Ciorănescu de asemenea face rezerve din cauza dificultăților fonetice și morfologice. Pușcariu, DB, I, p. 226, se referă la „alte cazuri de cu-> co”, bănuiesc că la cele pe care aveam să le resping în ER, p. 21 urm. În exemplele ca înconjura din încunjura, schimbarea s-a produs întîi la persoanele la care u era accentuat, deci s-a zis înconjur / încunjurăm ca joc/jucăm, apoi încunjurăm a devenit înconjurăm prin analogie. Ar fi fost normal ca lat. continere să fie refăcut după tenere, deci persoana a 3-a să fie conte’net și să devină în românește *cuține, vezi fr. contenir la Dauzat-Dubois-Mitterand. În sfîrșit, lat. contineo are multe nuanțe, dar nicăieri nu pare să însemne „a înceta”. Avem în românește un verb a conceni „a pune capăt, a nimici”, cu derivatul concenie „sfîrșit”, de origine slavă. La citatele din DA, se pot adăuga conceni, concenie, Lex. Reg. I, p. 90, conceni „a se odihni” și concenie în expresia bată-te concenia, la Udrescu, concini în MCD, p. 20. Presupun că este același cu conteni, la care t în loc de c s-ar explica prin hiperurbanism.

SURPA, surp, vb. I. 1. Refl. (Despre maluri, povîrnișuri) A se prăbuși rupîndu-se, măcinîndu-se, mîncîndu-se. Valurile lepăiesc ușor și la fiecare lovitură malul se surpă într-o fărîmare ușoară. SADOVEANU, O. VII 338. Să nu se surpe vreun mal? Ne înghețară inimele. DELAVRANCEA, H. T. 277. ♦ (Despre ziduri, clădiri) A se dărîma, a se nărui. Se surpă casa pe noi, cucoane, făcu Toader cu același glas. REBREANU, R. II 89. Meșterii grăbea... Dar orice lucra, Noaptea se surpa. ALECSANDRI, P. P. 187. ◊ (În contexte figurate) Toată această clădire de șubrede cartoane se surpase într-o singură clipă. C. PETRESCU, C. V. 355. ◊ Fig. Cerul, avalanșă de omăt, se surpă peste lumea-ntunecată. BENIUC, V. 39. ♦ A se prăbuși, a cădea, a se răsturna. Salcia de ani se surpă, iar stejarul se-ntărește. DAVILA, V. V. 38. ◊ Fig. Atunci ea n-are să-l revadă decît neînsuflețit omorît? – căci nu încăpea îndoială, un om ca dînsul... nu se surpă ușor dintr-o dată și ca oricare. MACEDONSKI, O. III 17. ♦ Tranz. A doborî la pămînt, a nărui; p. ext. a distruge, a nimici, a ruina. A întemeiat... beciuri gigantice, pre care oricît s-a încercat ciocanul vandalilor, tot nu le-a putut încă surpa de tot. NEGRUZZI, S. I 183. Cu suliți turnuri surpa. TEODORESCU, P. P. 53. ◊ Fig. Palaturile de strîmbătate se prăvălesc surpate de blăstămul norodului. RUSSO, O. 41. 2. Tranz. Fig. (Cu privire la oameni) A răsturna dintr-o situație privilegiată; a submina, a săpa. Tot nimică nu s-a alege din toți aceia care îmblă cu nedreptate și caută să surpe pe alții și să li iaie ei binele lor. SBIERA, P. 164. Toți aceștia ieri seara s-adunaseră. Vorbiră să te surpe. BOLINTINEANU, O. 210. Numai după căderea sa din domnie, Alexandru Ghica a înțeles cine-l surpase. GHICA, S. 646. Odioși țării, bănuiți turcilor, ei sînt lesne surpați de fanarioți. BĂLCESCU, O. II 23. ◊ (Cu privire la abstracte) Prietiniile poate-i fuseseră surpate de uneltiri. SADOVEANU, Z. C. 259. Vrăjbile și prigonirile între boieri și domni deteră prilej turcilor a se amesteca în trebile țării... și a surpa cîte unul-unul toate vechile privilegii. NEGRUZZI, S. I 274. ♦ (Rar, cu privire la oameni) A lovi, a hărțui, a măcina, a roade. Surpat acum din două părți de necontenitele bănuieli și urmăriri ale mătușii mele... cum și de grija ce purta pentru llinca, bietul Ion se usca văzînd cu ochii. GANE, N. III 38. 3. Refl. (Popular) A se îmbolnăvi de hernie. Copilu care se surpă de mic. ȘEZ. IX 126. – Variantă:(regional) surupa (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 115) vb. I.

bănui (-uesc, bănuit), vb. – 1. (Trans.) A regreta, a (se) lamenta. – 2. a se simți jignit, a se ofensa. – 3. A avea o părere proastă; a reproșa, a face mustrări. – 4. A-și face o părere, a considera, a socoti. – 5. A presupune, a presimți. – Var. băni, (înv.) a deranja, a supăra. Mag. bánom „regret” sau „îmi pare rău”. (Cihac, II, 478; Berneker 42; DAR; Gáldi, Dict., 103); cf. bănat. A trecut din mag. în cr. banoveti, rut. banuvati, bg. din Trans. banuva (Miklosich, Bulg., 119). Der. bănuielnic, adj. (suspect; îndoielnic); bănuială, s. f. (reproș, suspiciune); bănuitor, adj. (care bănuiește, lipsit de încredere).

MUSTRA¹ vb. I. 1. R e f l. i m p e r s. (Prin Olt.) A se spune, a se bănui. Cf. GRAIUL, I, 20. Să mustrează c-ar fi venit di pestă munte, de la Jina. ib. 2. T r a n z. A-și arăta (prin cuvinte) nemulțumirea față de atitudinea sau faptele cuiva; a dojeni, a certa. V. dezaproba, imputa, reproșa, probozi. O mustra și o preobrîziia pentru pâgînătatea ei. VARLAAM, C. 254. Și pre boiari . . . i-au fost mustrănd vezirul în divan (a. 1657). BUL. COM. IST. II, 221, cf. ST. LEX. 149^v/3. Și-i va mustra de ocară, Pentru caria-l supărară. DOSOFTEI, PS. 14/7. Atunce Adam Sineavschii hatmanul i-au mustrat pe gheneralii moschicești. NECULCE, L. 208. Au ieșit împreună și Ahamen, foarte mustrînd pre Teaghen pentru obrăznicie. AETHIOPICA, 33^r/22, cf. 8^r/5. Ce i-au zis, cum l-au mustrat, Nu știu (a. 1777). GCR II, 116/13. Și de-m[i] va cădea din limbă cît de mică minciună, voi, cei ce sînteți de față aici, mustrați-mă la arătare. MOLNAR, RET. 97/7. Începu a-i mustra, pentru ce au făcut aceasta. ȘINCAI, ap. GCR II, 206/5. Cîți vor fi înțelepți și cu dreaptă socoteală a minții nu mă vor mustra (a. 1826). GCR II, 253/31. Dăstul este pă unul numai să-l mustrezi, că ceilalți să vîră pîn fundurile su' paturilor. GOLESCU, în PR. DRAM. 62. Tatăl său la aceasta nu-i da ascultare, ce dimpotrivă îl mustra. DRĂGHICI, R. 5/12. Să mă mustri ai dreptate, Căci am învins nenvățat. PANN, E. II, 119/12. Îl țineau nemișcat, uitîndu-se la el cu o bucurie infernală și mustrîndu-l. NEGRUZZI, S. I, 165. Nu mă mustra, stăpîne, . . . Căci m-am luptat eu tare Cu inima-mi aprinsă; dar nu am izbutit, BOLINTiNEANU, O. 201. Bătrînii, văzînd astă mare nenorocire și pe nora lor în așa hal, au început a o mustra cu lacrimile în ochi. CREANGĂ, P. 89. Mamă-sa . . . a mustrat-o cu asprime. CARAGIALE, O. IV, 135. Alții poate că ar fi deschis gura să-l mustre pe Iordache. GALACTION, O. 285. O mustra, că o găsește în fiecare an mai slabă și mai lipsită de vlagă. C. PETRESCU, A. 399. Mustră, ca de obicei, pe monahul Pafnutie, pentru vreo oală nespălată. STĂNOIU, C. I. 73. De ce-ai plecat ? îl mustră Otilia. CĂLINESCU, O. I, 88. Am mustrat-o că fumează. SADOVEANU, O. XIV, 304. N-am de gînd să mă las mustrat de nimeni. STANCU, R. A. IV, 69. Cînd eram la mama fată, Orice vream făceam îndată, Iar dacă m-am măritai, Bărbățelul m-a mustrat. ALECSANDRI, P. P. 332. Mult mă mustră măicuța, Să las seara ulița. JARNIK-BÎRSEANU, D. 29. Mult mă mustră preotul Să-i spun eu ibovnicul. DOINE, 40. Bate-o maico, ș-o muștrează Ș-o-ntreabă un'e-nserează. DENSUSIANU, Ț. H. 169. Mă mustrează stâpîna, Că nu-mi place slănina. ANT. LIT. POP. I, 199. ◊ Fi g . D[oa]mne, nu cu mîniia ta să mă mustri, nici cu urgia ta să mă cerți. BIBLIA (1688), 383²/12. Fuge cardinalul ! . . . Împrejurul lui Vîjîie și-l mustră boarea vîntului. ALECSANDRI, POEZII, 246. Ulciorul mi-a vorbit, Vrînd, se vede, să mă mustre. COȘBUC, P. I, 319, cf. II, 268. Rău mă mustră murmurul fîntinii de argint. BENIUC, C. P. 36. ◊ E x p r. A-l mustra (pe cineva) cugetul (sau conștiința, inima) = a-și face reproșuri, a avea remușcări. Vai mie, ce folosesc laudele a toatei lumi, cînd inima noastră ne mustră și clevetirea cugetului ne înboldeaște. BELDIMAN, N. P. I, 159/5. Nu te mustră cugetul că ești necredincios femeii d-tale ? ALECSANDRI, T. 313. Mă mustră cugetul de atîtea dovezi mincinoase ce-mi ceri să dau. ODOBESCU, S. III, 45. De două săptămâni mă mustră mereu conștiința. AGÎRBICEANU, A. 258. Nu mai pot rămîne aici. M -ar mustra conștiința toată viața. DEMETRIUS, C. 64. Vai, săracu bădița, Mult îl mustră inima Că nu m-a putut lua. PODARIU, FL. 35. ◊ (Complementul indică un animal sau un obiect personificat) Cînd țiuia tăciunele, despre care se zice că te vorbește cineva de rău, mama îl mustra acolo, în vatra focului, și-l buchisa cu cleștele. CREANGĂ, A. 35. Cînd văzu baba iapa, începu . . . a o mustra că de ce nu s-a ascuns bine. ȘEZ. VII, 11. ◊ R e f l . r e c i p r. Busuioc de sub părete, Mult se mustră două fete, Frunză verde de bujor, Se mustră pentr-un ficior. F (1885), 91. Pe din sus de cea grădină, Merge-o tînără copilă Cu drăguțul ei de mînă, De mînă ținîndu-se, Din gură. mustrîndu-se. ȘEZ. II, 212. După masă cine-mi șede ? Șede Mircea cu Codrea. Numa ei de să mustra. ȚIPLEA, P. P. 33, cf. MAT. DIALECT, I, 81. ♦ R e f l. A-și imputa singur (fără cuvinte) faptele săvîrșite, comportarea, atitudinea. Să și mustrează și să dojănește cel curat mai mult și mai vîrtos în greșeli și să ține în bărbăție, în deșteptare și în înviorare, mai mult și mai cu seamă decît cel îngălat. PISCUPESCU, O. 156/19. Au început a să mustra pe sineș. DRĂGHICI, R. 58/15. Se simțea crescut în casa Boarului și se mustra pentru greșelile ce le-a făcut. SLAVICI, N. I, 67. Se împiedică de treptele peronului și rîse . . . se mustră fără prea mare severitate. C. PETRESCU, C. V. 366. ♦ T r a n z. (Învechit; complementul indică atitudinea, faptele omului) A înfiera, a condamna. După aceaia [blestemele prorocului mincinos] le-au mustrat și basne le-au arătat cu sila cuvîntului și cu putearea scripturilor. BIBLIA (1688), [prefață] 7/11. Au mustrat de față împietrirea inimii împăratului Dioclitian și cu limba au rănit pre tiranul cel de obște al besearicii. MOLNAR, RET. 50/17. Gîndeai că, orbit de frumuseță și nuri N-oi cerceta nici mustra a tale prefăcături. CONACHI, P. 221. Mă-ngrozea durerea Că nici c-un semn, nici cu nimic Ea nu-mi mustra tăcerea. COȘBUC, P. II, 268. ♦ (Regional; în e x p r.) Mă mustră nevasta cu . . . = mă ceartă nevasta și mă bănuiește că o înșel cu . . . Cf. CIAUȘANU, GL. ♦ R e f l. r e c i p r. (Prin Maram.) A se lua la întrecere, a-și disputa întîietatea. Cf. ȚIPLEA, P. P. 113. Da nu-i mîndră ca mîndrele, Da-i soră cu soarele, Șî grăia cu florile, Mustră-să cu zorile Pîn tăte grădinile. T. PAPAHAGI, M. 95, cf. 226. 3. T r a n z. (Învechit, rar) A profera. Lasă dară că asupra mea vă măriți și mustrați asupră-mi ocăr[i]. BIBLIA(1688), 371¹/16. ♦ I n t r a n z. (Prin sudul Transilv.; suspect) A striga. Cf. T. DINU, Ț. O. 33. Mustră copilu pă uliță. id. ib. 4. T r a n z. (Învechit) A insulta, a înjura, a ocărî. Cînd va grăi neștine cătră altul cuvinte de sudalmă și lui nu i-are fi fost gîndul să-l suduiască (să-l mustre MUNT.) . . . , să să cearte ca un suduitoriu. PRAV. 223. Pentru ceia ce clevetesc și suduiesc (mustră sau î n j u r ă MUNT.) pre domnul țărăi. ib. 244. ♦ (Prin exagerare) A amenința; a pedepsi. Mustrîndu-i cu seamne și minuni au întărit leagea. DOSOFTEI, V. S. septembrie 6^v/22. Și-i ținea în chisoare, numai pentru să-i mustre și să-i dosădească (a. 1760). GCR II, 72/33. Tot cu frîul m-ai mustrat Și cu zbiciul m-ai mînat. HODOȘ, P. P. 46. 5. T r a n z. (Învechit) A înfrunta, a brava. Nu sînt de a se auzi turci cînd îl fac fricos, pe carii el adeseori cu sabia i-au mustrat. ȘINCAI, HR. II, 16/20. ◊ I n t r a n z. Eu cătră D[o]mnul voiu grăi și voiu mustra înaintea lui, de va vrea. BIBLIA (1688), 368²/20. – Prez. ind.: mustru și (popular) mnstrez. – Și: (regional) muștra vb. I. – Lat. monstrare.

*procés n., pl. e (lat. processus, mers înainte, d. procédere, a înainta; fr. procès. V. proced, abs-, ac-, de-, ex-, pur- și suc-ces). Anat. Prelungire: procesu cerebeluluĭ. Fiziol. Med. Mers, dezvoltare: procesu uneĭ boale. Jur. Judecată, cauză, neînțelegere terminată înaintea judecătoruluĭ: a cîștiga (saŭ a perde) un proces, a face (saŭ a intenta) proces cuĭva. A face cuĭva proces de intențiune, a-ĭ bănui intențiunile. Proces-verbal, pl. procese-verbale, act scris pin care un polițist, un jandarm ș. a. constată un fapt, un delict: a încheĭa un proces-verbal contra unuĭ vînător fără permis. Sumar saŭ dare de samă despre o ședință. V. delă.

TEME, tem, vb. III. 1. Refl. A fi cuprins de sentimentul fricii, a simți teamă. V. speria, înspăimînta. Ca o umbră Strălucind argintiu în clara noapte S-apropie... O, nu te teme-mi zice. EMINESCU, O. IV 108. ◊ (Motivul fricii se indică prin determinări introduse prin prep. «de») Nu mă tem eu de blestem. BENIUC, V. 18. Nu mă tem de moarte, dimpotrivă. TOPÎRCEANU, B. 93. Se temea de asprimea tată-său. CREANGĂ, P. 89. (În proverbe și zicători) Apără-mă de găini, că de cîini nu mă tem, se spune despre cineva care se pretinde curajos, dar care dă semne de frică în fața celei mai mici primejdii. Cine e mușcat de șarpe se teme și de șopîrlă (= omul pățit e fricos). (Expr.) A se teme și de o umbră (sau de umbra lui) v. umbră. ◊ (Motivul fricii se indică printr-o completivă introdusă prin conj. «să» sau «că» ori printr-un verb la infinitiv) Singur am rămas de cînd te-ai dus Și mă tem să stau așa. D. BOTEZ, P. O. 44. Mă tem a-l mai privi: Azi, sarcastic, el ar fi Gata să-mi răspundă. COȘBUC, P. I 262. ◊ Tranz. (Rar) Tu, ce nu temi furtuna și durerea, De ce să tremuri la a mea privire? EMINESCU, O. IV 108. 2. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pentru» sau de propoziții completive introduse prin conj. «că» sau «să», indicînd motivul îngrijorării) A fi îngrijorat, a-și face griji. De ce se teme pentru ziua de mîine? C. PETRESCU, C. V. 273. Ea numai pentru brîu se teme, Că vor afla dușmanii vreme Să-i fure-ntr-asta brîul ei. COȘBUC, P. I 123. Temîndu-se împăratul să nu i se întîmple ceva de rău, a făcut sfat. CREANGĂ, P. 85. ◊ Expr. Mă tem că... = mi se pare că..., socotesc că..., mi-e teamă că... Bine-ar fi să fie cum credeți voi, fraților, dar mă tem că noi om rămînea cu vorbele și alții cu pămînturile. REBREANU, R. I 194. De le-oi mai pune pe jaratic, mă tem că din belte s-or priface în balmuș. ALECSANDRI, T. I 31. ◊ Tranz. (Complementul indică obiectul care deșteaptă îngrijorare) Femeia, încolțită de spaimă, a început să-i teamă viața. POPA, V. 313. Frică mi-i și de-mneavoastră și-mi tem spinarea. MIRONESCU, S. A. 90. «Vai, brîul meu! – gemea copila. «Atît de mult eu l-am temut, Dar Făt-Frumos descinsu-mi-l-a!». COȘBUC, P. I 125. (Fig.) De veacuri fruntea nu ți-o temi, Ții piept cînd vin furtuni năval. IOSIF, PATR. 7. (Expr.) A-și teme cojocul v. cojoc. 3. Tranz. A bănui, a suspecta, a fi gelos (pe cineva). Se măritase de multe ori și cum o luau bărbații, o și temeau. CAMILAR, N. II 33. A dus casă grea cu Catinca. Era rea de gură și-l temea. SADOVEANU, O. VIII 89. El se făcu dîrz, începînd a-și teme nevasta. ISPIRESCU, L. 385. Că bărbatul rău mă teme, Nici de-un pas el nu-mi dă vreme. ALECSANDRI, P. P. 324.

PÎRJOL, pîrjoluri, s. n. 1. Foc mare și iute (mai ales în vreme de secetă); incendiu violent și mistuitor. V. pojar. S-a oprit... la un anume zid de bisericuță, năruită și pustie, după pîrjolul de anul trecut. C. PETRESCU, A. R. 48. Uneori cerul se încinge, pe alocurea, în depărtare, de o vîlvoare roșatică, provenită din pîrjol. ODOBESCU, S. III 20. Flăcările acestui pîrjol ce prefăcu în cenușă tot orașul. BĂLCESCU, O. II 119. ◊ Expr. A face pîrjol = a nimici (prin foc); a face prăpăd. Pe unde treceau, pîrjol făceau. CREANGĂ, P. 246. Ei lasă jos, pe coastă, să pască harmăsarii Și stau privind în vale cum fac pîrjol tătarii. ALECSANDRI, P. III 289. A da pîrjol = a da foc, a distruge, a nimici (prin foc); a incendia. Zise nepotului său să dea pîrjol unei păduri ce era p-acolo, p-aproape. ISPIRESCU, U. 35. Cum o văd că în crîng intră, îl iau împrejur ocol, Și, apucîndu-se-ndată, pun foc și îi dau pîrjol. PANN, P. V. II 63. A plînge cu foc și pîrjol = a plînge cu desperare, a plînge în hohote. Și unde începu a plînge cu foc și pîrjol, de ți se rupea inima de mila ei. ISPIRESCU, L. 342. A se face foc și pîrjol = a se înfuria, a-și ieși din fire, a se supăra foc, a se face foc și pară. 2. Fig. Prăpăd, pustiire, urgie. După cum s-au furișat ei [moții] cît mai adînc, cît mai între stînci, se poate bănui ce mare era pîrjolul care îi împingea din urmă. BOGZA, Ț. 13. Și se întinde vertiginos mai departe pîrjolul. Te asigur că în trei-patru zile va fi la Severin. REBREANU, R. II 75. Bate pe roibul, dă zor... pîrjolul se apropie. DELAVRANCEA, S. 196. ◊ Expr. Pîrjol și foc = nenorocire mare; dezastru: De-o-nvinge Vogoride, atunci pîrjol și foc. MACEDONSKI, O. II 189.

VÎNĂ, vine, s. f. I. 1. Vas sanguin de diferite mărimi, care duce sîngele de la organe și țesuturi la inimă (v. venă); p. ext. (familiar) orice vas sanguin. Îl apucă de cheotoarea cămășii, sucind-o așa încît vinele lui Ion se umflau, iar fața i se roșea. REBREANU, I. 39. Pe fruntea lui brobonată de sudoare, o vină albastră se umflase de credeai că stă să plesnească. SANDU-ALDEA, U. P. 11. Vine albastre se trăgeau pe fața ei albă, ca o marmură vie. EMINESCU, N. 4. ◊ Expr. A-i îngheța (sau a-i sta, a i se slei) cuiva sîngele în vine = a-l cuprinde pe cineva groaza, a încremeni de frică. Sărmana fată simți sîngele sleindu-se în vinele sale. NEGRUZZI, S. I 28. A nu avea picătură de sînge în vine = a fi foarte slab, anemic. ◊ Fig. A pricepe cu simțul potențiat al urechii tale susurul colosal și nehotărît al imensului curs de viață ce însuflețește vinele lucrurilor, a sta tu singur neclintit în universala lunecare a totului cătră nesfîrșit. HOGAȘ, M. N. 56. 2. (Popular) Mușchi, tendon; fibră musculară. Să fi văzut îndoiala rotundă a trupului și dîrdîitul vinelor sprintene. DELAVRANCEA, S. 55. Strînse zmeul pe Greuceanu o dată; dar acesta, băgînd de seamă ce are de gînd zmeul, se umflă și se încordă în vine, și nu păți nimic. ISPIRESCU, L. 223. Ea auzise cum îl ursise și de pizmă, mai în urmă, îi luă vinele, și d-aia era el olog. id. ib. 313. ◊ Vînă de bou = cravașă făcută din ligamentul cervical posterior al boului (v. rîncă, gîrbaci); p. ext. lovitură dată cu o astfel de cravașă. Intră între noi, ridică vîna de bou, să ne înfricoșeze. STANCU, D. 269. L-a domolit degrabă cu vreo două-trei vine de bou pe spinare. CARAGIALE, O. III 76. ◊ Loc. adj. Tare de vînă sau vîrtos la vînă = puternic, viguros. Știind... că lupul e mai vîrtos la vînă decît dînsul. ODOBESCU, S. III 244. Oameni tari de vînă și oțetiți în foc. ALECSANDRI, P. III 210. Feciori buni de mînă, Căliți, tari de vînă. id. P. P. 63. Slab de vînă = neputincios, slăbănog. [Corciturile de vite] sînt slabe de vînă, că se culcă pe ogoare cînd dau de greu. I. IONESCU, D. 356. ◊ Expr. A fi numai vînă = a fi iute, îndemînatic, sprinten. Muntean e numa’ vînă și cu dragoste de oameni. DAVIDOGLU, M. 72. 3. Partea piciorului cuprinsă între genunchi și gleznă. Flăcăii cu ițari strînși pe vînă, cu bondițe înflorite pe trup, cu cămăși cu pui. SADOVEANU, O. I 73. ◊ Loc. adj. și adv. (Mai ales în construcție cu verbele «a sta», «a ședea») Pe vine = ghemuit, cu genunchii mult îndoiți și sprijinind greutatea corpului pe gambe. Gata să cadă pe vine de spaimă, bîigui. DUMITRIU, B. F. 54. O droaie de copii stau jos pe vine, împrejurul unei străchini mari, din care-nfulică. VLAHUȚĂ, O. A. 387. Pe (sau în) vine = (despre cioareci, nădragi etc.) lăsați, căzuți în ios de talie, spre genunchi; (despre persoane) cu cioarecii etc. lăsați sau căzuți. Slabi numai oase... nu se țin nădragii pe ei, le cad în vine. STANCU, D. 43. Dar și soțul de lîngă mine Fuge cu cioarecii în vine. SEVASTOS, N. 208. Brăcinar că-și desprindea, Cioarecii-n vine-i cădea. TEODORESCU, P. P. 629. (Regional, în legătură cu verbe de mișcare) Cu coada între vine = umilit, rușinat; cu coada între picioare. [Dracul] își ia coada între vine și se întoarce la stăpînu-su. CREANGĂ, P. 145. Gloata rușinată a ieșit ca lupul fabulei: «C-urechile pleoștite și coada între vine». NEGRUZZI, S. I 231. II. 1. Pătură minerală continuă infiltrată între straturile solului. V. filon. Vîna de-aur bănuită e adînc în munte ascunsă. MACEDONSKI, O. I 231. Diferitele pături ale stîncii sînt despărțite unele de altele de niște vine subțiri de sare. I. IONESCU, P. 33. ♦ Pînză subterană de apă care alimentează un izvor. Îndată dăm de o vină liniștită de apă. SADOVEANU, O. VII 338. Cînd apa într-un puț se tulbură, el se sleiește, adică se scoate tot nămolul... ca să... i se deschidă vechiul izvor sau vîna de apă. PAMFILE, I. C. 462. ◊ Fig. Din vîna populară extrage Delavrancea și unele motive de basm. VIANU, A. P. 172. Vîna apei = curentul, șuvoiul apei. 2. Fiecare dintre dungile colorate sau dintre canalele aparente care se ramifică pe suprafața unei frunze, a unui lemn, a unei pietre etc.; nervură. 3. Șuviță, coloană de lichid; șiroi, dîră. S-au dezlipit legăturile muiate de apă și uite ce vină groasă de sînge! SADOVEANU, O. I 33. ♦ Porțiune din rădăcina groasă a unui copac. Spuneți-mi acum anume: Ce pom e acel în lume, Care ramurele sale Toate le sare la vale Și vinele, rădăcina, li stau în sus cu tulpina? (Omul). GOROVEI, C. 257.

In vino veritas! (lat. „În vin e adevărul”)- Expresie veche de peste două mii de ani, dar cu cît mai veche, cu atît mai vestită, ca și vinul la care se referă. Paternitatea ei e atribuită lui Alceu, poet grec care a trăit cu șase veacuri înaintea erei noastre. Pe vremea lui, celor bănuiți de fapte infamante li se turnau vinuri tari în amfore mari de lut, spre a-i îmbăta și a scoate de la ei adevărul. Din acest fapt a scos și Alceu un adevăr pe care l-a turnat în cupa mică a unei maxime, extrem de des aflată pe buzele oamenilor. Omul, la băutură, devine expansiv, vorbăreț. El dezvăluie atunci taine, intimități, adevăruri pe care le ascunde cînd e treaz. Expresia se utilizează și în zeflemea. Germanii folosesc citatul propriu: Die Wahrheit ist im Wein, căruia i-a dat o semnificație mai satirică decît înaintașul său Alceu, creatorul expresiei. Versiunea latină recunoaște că omul, la băutură, spune adevărul. Varianta germană actualizează ideea: „Die Wahrheit ist im Wein; Das heißt: In unsern Tagen, Muß einer betrunken sein, Um Lust zu haben, die Wahrheit zu sagen”. (Adevărul e în vin;/ Asta înseamnă că în zilele noastre/ Trebuie cineva să fie beat/ Ca să aibă chef să spună adevărul). Deosebirea de nuanțe se cuvine reținută, spre a cunoaște sensul adevărat în care trebuie folosită expresia care se silește să afle și ea adevărul! LIT.

NEAVERE s. f. (Învechit și popular) Negativ al lui avere; faptul de a nu avea sau de a fi neavut, sărac; p. ext. lipsă, sărăcie, nevoie. Ce ucenicilor zise: Dați-le voi lor să mănînce, ca să le puie înainte acelora neaveare. coresi, ev. 259. Italienii, franțezii, ispaniolii și alții... n-au obicinuit a face versuri cu numere pe picioare ca grecii și latinii, și eu nu bănuiesc a fi pricina alta decît neaverea de multe litere vocale. văcărescul, ap. odobescu, s. i, 304, cf. drlu. Te luptă... cu aspra neavere. heliade, o. i, 184. N-avem cu ce ne chivernisi nici pă noi, nici pă familiile noastre și ne-au cuprins sărăciia și neaverea (a. 1832). doc. ec. 515. Acei ce fericita neavere-au lăudat, Ale ei dulceți și bunuri nu crez să le fi gustat. alexandrescu, o. i, 187. Muri în mizerie și lăsă pe văduva lui în prada celei mai mari neaveri. filimon, o. i, 346. Se vede o lipsă însemnată în plasa Blahnița din cauza lipsei și a neaverei ce au fost în acelaș an. i. ionescu, m. 183. Ieri, încă n-aveam masă, trăiam în sărăcie, În umbra neaverii ascuns, disprețuit. bolintineanu, o. 207, cf. 320. Luptîndu-se cu o răpede boală de piept și mai adesea și cu neavearea și izolarea în țeară străină, ...decise... a se reîntoarce la căminul părintesc. odobescu, s. iii,497. Bea, guriță, și mai cere, Las-o la foc neavere; De ti-i uita după ea, Pînă-i lumea nu-i mai bea. mîndrescu, l. p. 145. Tragă săraca muiere La năcaz și la neavere. doine, 50. li mai mare lenea decît neaverea. zanne, p. vii, 645. – pref. ne- + avere.

CREDINȚĂ, credințe, s. f. 1. Faptul de a crede în adevărul unui lucru; convingere, siguranță, certitudine. Credință în victorie. 25ad Am chibzuit bine și am ajuns la credința că ne-am putea căsători acum. PAS, Z. I 95. Profesiune de credință = declarație publică pe care o face cineva asupra principiilor sau convingerilor sale (morale, politice etc.). 2. (Învechit și arhaizant) încredere (pe care o inspiră cineva), crezămînt. Ce credință poți avea în niște flăcăi? SADOVEANU, O. VII 44. ◊ Loc. adj. De credință = de încredere, pe care te poți bizui. Doi erau valeții lui de credință. SADOVEANU, Z. C. 6. Om de bine, de credință, ce Moldova ți-ai iubit. ALECSANDRI, P. I 198. ◊ Loc. adv. (Învechit) În credință = Într-adevăr. Îmi plac acele imnuri de broaște fără număr... Atunce, în credință, a mea inimă saltă Ca la un glas prietin. ALECSANDRI, P. A. 72. Florile-acelea în mînă-mi căzură – Favor ce-n credință eu n-am meritat. ALEXANDRESCU, M. 80. ◊ Expr. A-și mînca credința = a se comporta astfel, încît să nu mai inspire încredere. (Învechit și arhaizant) A bea (sau a lua, a sorbi) credință (sau credința) = a gusta din mîncările servite domnitorului, pentru a-i încredința că nu sînt otrăvite. Cuparul... sorbea credința din cupa aurită și pe urmă o așeza înaintea ștăpînului său. SADOVEANU, Z. C. 135. Paharnicul a luat credința, după aceea a trecut împăratului cupa. SADOVEANU, D. P. 29. 3. Fidelitate, devotament, statornicie (față de o persoană, o idee, o cauză). Credința față de principiile marxist-leniniste a dat partidului nostru posibilitatea de a elabora o linie politică justă. SCÎNTEIA, 1953, nr. 254. Nu se putea încrede numai în credința morarului. RETEGANUL, P. IV 31. Îngenunchind amîndoi dinaintea împăratului-Verde, își jură credință unul altuia. CREANGĂ, P. 279. Credința lui era bănuită lui Andrei. BĂLCESCU, O. II 259. Credința nu ț-ai ținut, Că ești, mîndro, prefăcută. HODOȘ, P. P. 125. 4. Speranță, nădejde. Sînt copilul unui neam sărac, Bieți romîni ce scormonesc pămîntul... Ei mi-au fost credința-n toi de luptă. BENIUC, V. 10. 5. (În concepțiile religioase) Convingere despre existența lui dumnezeu, mărturisire a acestei convingeri prin respectarea prescripțiilor bisericești; religie, cult. A credinței biruință căta orice cavaler. EMINESCU, O. I 147. ◊ (Învechit) Departamentul credinței = ministerul cultelor. Mai tîrziu a fost numit director la departamentul credinței... post important. GHICA, S. 669.

MIJLOCÍ vb. IV. 1. Intranz. (De obicei cu determinări care arată scopul, introduse prin prep. „pe lîngă” sau „la”, învechit, „către” sau urmat de propoziții finale) A stărui pe lîngă cineva (spre a obține ceva, mai ales o favoare); a interveni. Cf. mijloc (II 1). Mijloceaște cea plină de dar. . . și ceare. . . mulțime de îndurări. mineiul (1776), 201^r1/34. Au mijlocit la domnul să-l trimeață în țara Ungurească (sfîrșitul sec. XVIII), ap. DDRF. Videți la ce hal am sosit. Mijlociți, nu mă lăsați, Și răsplătire să-i dați Celui ce m-au urgesît (cca 1800). GCR II, 182/30. Caimacamul. . . Cătră pașa mijlocește, cărțile a le porni. BELDIMAN, E. 103/3. Dumneata, arhon vistier, . . . mijlocește acum către măria sa vodă ca să mă priimească șî pă mine între miniștrii măriii sale. I. GOLESCU, în PR. DRAM. 59. Și acest contract. . . iscălit de pre osfinția sa, numitul sărdariu au mijlocit a-l iscăli și de comitetul rînduit atuncea pentru pricinile streine (a. 1820). URICARIUL, I, 262. Este un an și jumătate de cînd mijlocește a i se înplini acești bani (a. 1829). DOC. EC. 429. Cînd să vor tipări întîmplările lui, voi mijloci a tipări și scrisorile voastre. DR[GHICI, R. 95/28. Majoritatea . . . mijlocește cu rugăminte cătră În[ălțimea] voastră și cere iertarea acestor mai sus arătați. . . boieri (a. 1836). URICARIUL, VIII, 164. Dacă spatariul Alecsandri are să vie cu adevărat în Franțiia, apoi mijlocește ca. . . să mă ia și pre mine la Paris. KOGĂLNICEANU, S. 65. Împăratul . . . va mijloci a i se da în căsătorie una din fetele arhiducelui. BĂLCESCU, ap. CADE. Dacă mitropolitul nu-ți dă voie să te desparți de soție, dacă nu-ți învoiește măritișul cu o rudenie. . . ești sigur că mijlocind la patriarhie ai să le capeți. NEGRUZZI, S. I, 242, cf. 51, LM, ALEXI, W. Tudoran, fost mare-vornic, boier cu mare trecere la Iași, mijlocise ca răzeșul Oarță să fie deodată dăruit cu hîrtii de boierie. SADOVEANU, P. 223. ♦ T r a nz. (Învechit, rar) A convinge, a îndupleca. Să mijlocească cu călduroasele lui rugăciuni pre . . . D-zeu ca să te păzească. . . întreg și sănătos. ANTIM, ap. TDRG. 2. I n t r a n z. (Învechit) A acționa în vederea rezolvării unei probleme; s p e c. a purta discuții. V. t r a t a. Grigorie Vodă au mijlocit cu priietini lui și iară i-au dovedit și i-au pus iară pre toți popreală. NECULCE, L. 52. Mitropolitul, boierii și consulii se unesc, La curte fac arătare, și cu toții mijlocesc. BELDIMAN, E. 5/32. Cnezii Dolgoruci avuseseră multă putere la curte sub Petru II. . . Ei mijlociră a se da corona Annei. NEGRUZZI, S. II, 145. Arhiepiscopul de Winchester, cel mai învierșunat vrăjmaș al Franciei, mijloci a se trămite împotriva acestei țări armate numeroase. ODOBESCU, S.I, 4. ♦ T r a n z. A pune la cale, a organiza; a aranja; a iniția. A triia dzi au stătut Antiohii Vodă de au mijlocit lucrul cu boierii carii fusese pribegi. NECULCE, L. 152. Au mezlocit întâlnirea lor. PONTBRIANT, D. La Pesta studenții conspirară ca în 15 martiu 1860 să mijlocească un requiem (parastas) la mormintele celor împușcați sau spmzurați. BARIȚIU, P. A. III, 17. Ilustra familie Hurmuzaki. . . mijlocise colecte de cîteva sute de galbini în aur. id. ib. 142. 3. T r a n z. (Astăzi rar) A înlesni, a ajuta; a contribui la . . ., a da posibilitatea să . . .; a provoca, a determina. Trei lucruri.. . mijlocesc stricăciunea omului. ANTIM, ap. GCR II, 6/22. Văzduhul curat dintr-ace zi. . . și liniștirea sufletului său . . . i-au mijlocit îndreptarea sănătății. DRĂGHICI, R. 139/27. Cînipa de vară se culege îndată după ce au înflorit, după ce au mijlocit rodirea cînipei de toamnă. I. IONESCU, C. 147/14. Împrejurarea a mijlocit să văz această lucrare inteligentă, zilele trecute. CARAGIALE, O. IV, 420, cf. VI, 229. Un asemenea vanitos, cu dibăcie folosit, multe și mari servicii le-ar putea mijloci. PETRESCU, A. R. 17. Știința marxistă mijlocește cunoașterea legilor de dezvoltare a societății. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2 701. ◊ I n t r a n z. (Neobișnuit) Încredințarea deplină c-o putere cerească mijlocise la îndeplinirea [fapte]lor. OLLĂNESCU, ap. TDRG. 4. I n t r a n z. (Învechit) A apărea, a se ivi (între . . .); a exista. V. s u r v e n i. La întoarcerea noastră în Franția nu va mai mijloci vreo îndoială despre acest în faptă punt. AR (1829), 164¹/6. Între doi tineri amorul cînd mijlocește, Din desfătările sale ca să guste îi silește. PANN, I, 119/7. Din ziua aia datează prietenia lui conu Mișu cu Nicușor; e ! dar negreșit prietenia care poate să mijlocească între un boier mare și copilul unui odăiaș. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 13. ◊ T r a n z. f a c t. Măria sa Vodă știe că am cerut pe cocoana Marghiolița de soție și. . . bănuiește că poate să mijlocească vreo încurcătură de dragoste între mine și domnia ei. FILIMON, O. I, 174. 5. I n t r a n z. (Învechit) A se afla la mijloc (I 1); a se interpune. Ostile se întîlniră, mijlocind întră ele rîul. MAIOR, IST, 71/13. 6. I n t r a n z. (Învechit, despre unități de timp) A trece, a se scurge între două momente, între două evenimente etc. Cf. m i j l o c (I 6). Vremea ce a mijlocit de la încetarea aceștii gazete pînă acum a făcut să se simță. . . cît era de mîhnitoare precurmarea aceștii publicații. CR (1836), 1 1/2. între dărîmarea Troiei și între fundarea Romei mijlocește un lung spațiu de timp. LM. 7. T r a n z. (Într-un descîntec; cu sens neprecizat, probabil) A frînge, a rupe (la mijloc). Zi de trei ori la un scăiete. . . Rădăcina ți-oi secui, Mijlocul ți-oi mijloci, Vîrful ți-oi vîrfui. DENSUSIANU, Ț. H. 282. – Prez. ind.: mijlocesc. – Și: (învechit) mezlocí vb. IV. – V. mijloc.

ieșit², ~ă a [At: PRAV., ap. DA ms, 1040 / Pl: ~iți, ~e / E: ieși] 1 Care s-a deplasat dintr-un spațiu închis, în afara lui Si: (înv) ieșitor (1). 2 Care a trecut din interiorul în exteriorul a ceva Si: (înv) ieșitor (2). 3-4 (Fig; îs) ~ la (ori între) oameni (sau în lume) Care frecventează (prima oară) societatea. 5 (Fig; îs) ~ cu dosul la oameni Care nu se poartă cum trebuie în societate. 6 (Fig; îla) ~ la lumină (sau la iveală) Observabil. 7 (Fig; îal) Deconspirat. 8 (Înv; îla) ~ de față Prezentat. 9 (Îla) ~ la pensie Pensionat. 10 (Înv; îla) ~ deasupra Revelat. 11-12 (Îla) ~ afară (la scaun sau la poiană) Care a defecat sau a urinat. 13 (D. părți ale unui întreg; îla) ~ în afară Proeminent. 14 Plecat de acasă. 15 (D. bolnavi) Care nu mai este nevoit să stea în casă. 16 (Spc) Care se plimbă. 17 (Spc) Eliberat din detenție. 18 (Înv; îs) ~ la luptă Care începe războiul. 19-20 (Îs) ~ înaintea (sau în calea, în drumul) Întâlnit (pentru prima oară). 21 (Îs) ~ în întâmpinarea cuiva Care primește cordial pe cineva. 22 (Fig; îas) Care ghicește dorințele, gândurile cuiva înainte de a fi exprimate. 23 (Rar; d. plâns, țipăt etc.) Manifestat. 24 (D. fenomene) Care s-a produs. 25 (Îla) ~ din cap Uitat. 26 (D. aștri) Răsărit. 27 (D. un volum) Publicat. 28 (D. modă) Care s-a impus. 29 (D. știri, vești, faimă) Răspândit. 30 (Înv; d. o pâră) Exprimat. 31 (Rar; îs) ~ de minciună Dovedit a fî minciună. 32 (D. ființe) Născut. 33 (D. ființe) Originar din... 34 (D. plante) Răsărit. 35-36 (D. produse) Care este (fabricat sau) extras de undeva. 37 (D. ape) Izvorât. 38 (D. boli de piele) Apărut pe trup. 39 (Fig) Care nu mai este bănuit de ceva. 40 (Nob; îla) ~ din lume (către Dumnezeu sau dintre noi) Mort. 41 (Îla) ~ de la (sau din) modă Demodat. 42 (Fig) Scăpat de o primejdie sau dintr-o situație grea. 43 (Fig) Demisionat. 44 (Fig) Care și-a părăsit credința. 45 (Îla) ~ din cuvântul (sau de sub autoritatea) cuiva Răzvrătit. 46 (Îal) Emancipat. 47 (Îla) ~ din minți Nebun. 48 (Îla) ~ din fire (sau din sărite ori din răbdări) Furios. 49 (Îla) ~ din răbdări Nerăbdător. 50 (Înv; îla) ~ din piele Foarte bucuros. 51 (D. pete) Care a dispărut la spălat. 52 (D. culori) Care s-a decolorat la spălat sau la soare. 53 (Îla) ~ la liman Scăpat teafăr. 54 (Îal) Care a reușit ceva foarte dificil. 55 (Îal) Care a realizat un scop. 56-57 (Îla) ~ la covrigi (sau la pepeni) Care a sărăcit sau care a dat faliment. 58 (Înv; îla) ~ la văpsea (sau la capăt bun) Care s-a sfârșit cu bine. 59 (Înv; îla) ~ la obraze Parvenit. 60 (Îs) ~ la larg Ajuns într-un loc deschis. 61 (Îas) Eliberat. 62 (Reg; îs) ~ basma (sau batistă) curată Care nu mai este bănuit de nimic rău. 63 (Îs) ~ tobă de carte Care a devenit foarte învățat. 64 (Înv) Care este consecința a ceva. 65 (Înv; la măsurători, la operații aritmetice) Care este egal cu... 66 (D. semănături) Care a fost recoltat într-o anumită cantitate pe unitatea de suprafață. 67 (Înv; d. un act) Emis. 68 (Înv) Realizat. 69 (Înv) Care s-a sfârșit într-un anumit fel. 70 (Înv) Dispărut. 71 (Înv) Plecat. 72 (Înv) Care își ia rămas-bun de la cineva. 73 (Înv) Care a părăsit pe cineva sau ceva. 74 (Înv) Care s-a lăsat de ceva.

fenomenologia muzicii. Problema centrală a fenomenologiei este aceea a semnificației. Orice act de semnificare presupune o implicare și o poziție de conștiință. Pentru fenomenologie rolul conștiinței (atât rolul conștiinței mele, cât și al conștiiței celorlalți implicați în actul de semnificare) nu poate fi negat, înlăturat sau ignorat. Semnificația autentică este dată de raportarea lucrurilor însele la conștiință, și nu de desemnarea acestora de către cuvinte. Marele salt pe care-l face fenomenologia stă în faptul că ea depăsește impasul născut din rolul impropriu acordat limbajului de către filozofia dinaintea ei. Ceea ce e hotărâtor se impune prin sensul prin sensul lucrurilor însele și a existenței, cuvântul urmează abia să fie revalorificat în cadrul unui act, cu scopul relevării unei semnificații care, atunci când e obligată să se producă prin discursul vorbit, urmează să conducă la un act fondat pe angajarea unei esențe. Trebuie făcută distincția între limbajul operatoriu, care conduce în în orice împrejurare un act împreună cu proiectul său însoțitor, și materialul din cadrul actului de exprimare sau semnificare, nu necersamente de ordin lingvistic. Noțiunea sau conceptualitatea date de cuvântul uzual este limitată și provizorie, limbajul fenomenologic care se constituie ulterior fiind singurul care poate da măsura sensurilor lumii, apărând el însuși ca limbaj al ideației și ideat totodată. Prin fenomenologie existența devine umanizată, căci pentru a fi sesizată ea trebuie să fie o existență ideată prin mijlocirea conștiintei. De pe această poziție, actul muzical ca fapt și expresie de conștiință capătă deplina sa valoare și singura explicitare autentică posibilă. Căci cele două viziuni privind muzica, propuse de către filozofia modernă precedentă: recunoașterea kantiană a rolului formei* în muzică și extraordinara perspectivă dată muzicii de către dialectica hegeliană, erau în bună parte anihilate prin necunoașterea capacității revelatorii proprie muzicii prin obturarea de către cuvânt a specificei deschideri a muzicii către semnificație. Or, în muzică, absoluitatea și autonomia (și, am putea adăuga, paradoxal, însăși heteronomia ei) sunt condiționate de către forța ei proprie de exprimare cu sens, prin excluderea folosirii cuvântului și a logosului noțional. Dar atât Kant cât și Hegel au restrâns neîngăduit conceptualitatea artistică (și în special pe cea muzicală) la modalitatea conceptualității lingvistice obișnuite. Ca urmare a unei asemenea poziții, muzica devenea un simplu obiect, căruia rămânea să i se atribuie din afară și ulterior etichete de semnificație, iar nu o modalitate de expresie a ființei, ea însăși capabilă de relevare a sensurilor existenței și de aprehendare specifică a a lumii. Prin fenomenologie, muzicii îi sunt postulate obligația și posibilitatea de semnificație, precum și capacitatea de a fi un mod uman fundamental de exprimare, care se cere să fie totodată de o totală absoluitate specifică, revelatoriu de sensuri ce nu pot fi date pe altă cale, dar care nu sunt autonome față de ideația de conștiință. Primele indicii ale unor cercetări fenomenologice muzicale apar însăși la Edmund Husserl (1859-1938), fondatorul curentului fenomenologic. În scrierile sale referințele la muzică sunt destul de frecvente dar, după cum e firesc în cadrul unei fenomenologii generale, ele nu-și propun ca țel principal elucidarea fenomenologică a muzicii, ci servesc doar ca exemplificări la o problematică de ansamblu. Unele din ele, de o acuitate și justețe unică de intuiție, pot fi însă încadrate în constituența unei f. Ne vom mărgini a da un singur exemplu, pentru a ilustra seriozitatea și rolul generator pe care îl poate avea cercetarea fenomenologică pentru muzică, perspectiva nebănuită pe care o deschide spre înțelegerea și înfăptuirea actului muzical. În cartea sa Lecții pentru o fenomenologie a conștiinței intime a timpului, cuprinzând conferințe pronunțste în anii 1904-1905, void să arate caracteristicile percepției în actul de prezentificare, Husserl face următoarea descriere: „(...) noi numim melodia în ansamblul său, melodia, percepută, cu toate că singurul perceput este momentul prezent. Noi procedăm astfel pentru că extensiunea melodiei nu este doar dată punct cu punct într-o extensiune perceptivă, ci pentru că unitatea conștiinței retenționale <menține> încă în conștiință sunetele scurse, care urmărindu-se produc unitatea de conștiință raportată la obiectul temporal în unitate a sa, la melodie (...). Dar melodia în ansamblul său apare ca prezentă atât timp cât ea încă mai răsună încă sunetele care îi aparțin, vizate într-un singur ansamblu de aprehensiune. Ea a trecut abia după apariția ultimului său sunet” (Vorlesungen zur Phänomenologie des inneren Zeitbewusstseins, în: Jahrbücher für Philosophie und phänomenologische Forschung, IX, 1928, 398; sublinierile sunt ale lui Husserl). Din exemplificarea citată decurg, pentru o f., cel puțin două fapte importante: 1) Câmpul de prezență nu se confundă cu simpla succesiune punctuală de momente prezente. În cadrul actului muzical apar câmpuri de existență a căror durată și demarcație este dată de unitatea de sens: câmpul unitar de existență se oferă drept câmp de prezență a percepției de conștiință. 2) Conștiința noastră participă prin faptul că propune un sens unitar câmpului de existență și se implică prin tăierea actului muzical prezentativ ca percepere succedantă a câmpurilor de prezență. Foare rar însă cercetările fenomenologice care se referă la muzică, aflate în exemplificări asemeni aceleia de mai sus, pot servi drept model, al unei fenomenologii a actului muzical. Explicația stă în faptul că ele trebuiesc să se realizeze într-un ansamblu constituit, cu o coerență specifică. Acestea pot fi îndeplinite fie ca cercetări aparținând unei estetici fenomenologice, fie ca analize și intuiții fenomenologice asupra actului muzical considerat drept modalitate specifică de semnificare. Odată cu încercarea de a transpune cercetările fenomenologice asupra unui domeniu specializat, apare însă îndoiala dacă respectiva operație se mai poate realiza în raza obișnuită dată de clasificările și metodele curente. De aceea cercetarea fenomenologică asupra muzicii nu mai este reductibilă la clasificările obișnuite, care așează muzica exclusiv în perimetrul esteticului și nici posibilă doar ca strictă analiză* tehnico-profesională (deși aceasta este și ea absolut indispensabilă). La aceasta se adaugă o dificultate proprie metodei fenomenologice: fenomenologia nu e o știință deductivă, metoda sa de bază nu e deducția sau inducția, ci intuiția fenomenologică; enunțurile unei f. nu se realizează în mod deductivist din anumite enunțuri generale, ele trebuiesc descoperite printr-o nouă intuiție fenomenologică proprie domeniului, ceea ce presupune, din partea cercetătorului, o anumită cunoaștere, de o anumită manieră, dar foarte amplă și profundă, a muzicii, alături de cerința de a fi foarte priceput în mânuirea metodei fenomenologice și un cunoscător al esteticii fenomenologice. Atunci când ne referim la fenomenologie, avem în vedere mai ales principalele scrieri ale lui Husserl și ale colaboratorilor, comentatorilor și continuatorilor săi direcți, orientându-ne mult mai puțin spre cercul fenomenologic de la München, din care însă facem o excepție pentru Max Scheler, ale cărui cercetări, legitimând o fenomenologie a afectelor și a empatiei, și a cărui poziție față de formalismul kantian îi dau o deosebită însemnătate pentru f. Se recunosc certe origini fenomenologice și la principalii exponenți ai existențialismului: Martin Heidegger (un timp elev al lui Husserl), Merleau-Ponty și Sartre. Pe de altă parte, o ramură de gândire descinsă din Heidegger, noua hermeneutică filosofică, având ca reprezentanți însăși pe Heidegger – prin preocupările sale despre artă – elevul său Gadamer, întemeietorul acestui curent și Paul Ricoeur, comentator al lui Husserl, ar putea avea un rol însemnat în definirea unei noi hermeneutici muzicale, care să depășească impasul vechii muzicologii hermeneutice (H. Kretschmar și, în parte, A. Schering). Dar aceasta s-ar confunda în bună parte, cu f., sau ar fi o derivată a ei. Fenomenologia se preocupă de estetic (v. estetică muzicală) nu numai în cadrul unui domeniu specializat, ci și ca trăsătură umană generală, întrucât trăsăturile estetice apar în orice semnificație inclusă într-o atitudine umană, și, pe de altă parte, întrucât valoarea estetică se afirmă ca formă specifică de manifestare a unei semnificații esențial umane. F. nu se poate mărgini numai la o cercetare de estetică fenomenologică, dar în esteticile fenomenologice constituite apare o proponență diferențiată a problemelor, unele aspecte de manifestare fiind necesar modificate pentru cazul atitudinii intenționale estetice, de care cercetarea actului muzical, ca act diferențiat estetic, trebuie să țină seama. De aceea vom face o scurtă trecere în revistă a exponenților esteticii fenomenologice, relevând cu precădere aspectele importante care se desprind pentru o fenomenologie și estetică fenomenologică a muzicii. Moritz Geiger (1880-1938), socotit întemeietorul esteticii fenomenologice, a fost primul filozof fenomenolog care s-a ocupat cu precădere (aproape în exclusivitate) de problemele esteticii, afirmând cu tărie posibilitatea, forța și mai ales caracterul autonom al esteticii fenomenologice. Dar, ca fenomenolog, el a aparținut școlii de la München și nu a îmbrățișat poziția ulterioară radicală, a fenomenologiei transcedentale, inițiată de Husserl după însăși caracterizarea lui Husserl, el nu a fost un adept total al fenomenologiei – iar ca estetician s-a depărtat cu greu de estetica „Einfühlung”-ului („empatiei”) a profesorului său Th. Lipps, ceea ce face ca el să se găsească încă prea aproape de estetica psihologică și să nu întrevadă pe deplin deschiderea radicală pe care fenomenologia o oferea domeniilor esteticului. Potrivit vederilor cercului de la München, Geiger se îndreaptă spre o estetică a valorilor. Așa cum se recunoaște că au existat intuiții fenomenologice și înainte sau în afara curentului fenomenologic, Geiger recunoaște că au existat asemenea intuiții cu privire la estetica fenomenologică, dând ca exemplu distincția pe care o face Lessing între artele timpului și cele ale spațiului. Numai că, în cadrul unei fenomenologii muzicale contemporane, va trebui să amendăm părerea lui Lessing și Geiger, care pentru muzică nu se confirmă. După numeroasele eșecuri ale definii muzicii drept artă a timpului [v. timp (III)], va trebui să renunțăm la acest punct de vedere și să o definim dinamic, drept artă cinetică, a mișcării (v. energetism). Actului de trăire muzicală i se înfățișează o mișcare sonoră, un flux, care prezentifică o noetică a absoluității muzicale, cu o dublă tendință autonomică-heteronomică. Conștiința se implică în acest flux, sub o formă proprie, individuală, dar tot cinetică de esența „melos”-ului (sau, mai degrabă, preluând o fericită expresie a lui Camil Petrescu: cenestezică). În lb. română s-au publicat materiale datorate esteticienilor fenomenologi Roman Ingarden (Studii de estetică, Buc., 1978) și Mikel Dufrenne (Fenomenologia experienței estetice, Buc., 1976, 2 vol.), ceea ce ne dispensează de a mai face o prezentare a f. din cadrul acestor estetici. Vom releva pe scurt două probleme la R. Ingarden, discipol și colaborator apropiat a lui Husserl: 1) Neutralizarea de conștiință din cadrul actului de trăire estetică. Într-o independență creatoare față de profesorul său, Ingarden respinge necesitatea unei „neutralizări” de conștiință, în actul de trăire estetică. Noi am adăuga că, pentru ca o trăire artistică să aibă loc autentic în domeniul actului muzical, conștiința se antrenează într-o atitudine de „pathos”, adică de luptă acerbă pentru realizarea noetică a ceea ce garantează în mod evident adevărul (adică forța de convingere a justiției intuiției devenirii care constituie esența actului). În aceeași măsură am modifica, pentru demersul fenomenologic muzical, și modul în care se face ceea ce Husserl numește „reducția de conștiință”. Pentru acesta e un termen destul de nefericit, căci pentru a înțelege în ce constă de astă dată conștiința (care nu numai că nu se reduce, ci apare concretă, într-o structură muzicală a unei simultaneități totale, ca psyché, ca evidență a poziției de conștiință manifestată muzical), trebuie din contră să realizeze de către concretul sonor structurat de o cucerire intropatică a conștiinței – și aceasta nu numai pentru conștiința egologică, ci și pentru toate conștiințele participante ale realizatorilor actului de redare, ceea ce duce la o transferare obligatorie, pe acest nivel, a unei conștiințe de ordin social. 2) Problema straturilor. Ingarden face, în domeniul artelor, extraordinara descoperire fenomenologică a existenței straturilor. El constată că, în opera literară, aceste straturi sunt în număr de patru, însă în mod greșit, dintr-o necunoaștere mai adâncă a muzicii el limitează pentru actul muzical numărul straturilor la unul singur. Aceasta provine la Ingarden și dintr-o definire prea măruntă a trăsăturilor straturilor. De aceea trebuie să le redefinim mai larg: Straturile sunt manifestări ireductibile dar convertibile ale forțelor de sintetizare umane, de patru tipuri diferite, aflate la baza artelor principale, dar prezentate obligator în modalitatea specifică a fiecăreia dintre arte (în cadrul actului artistic specific). Primul strat, al actului de trăire și al noeticei fundamentale, se manifestă în muzică drept prezentificarea cinetică. Al doilea strat, al comunicării, tensional, se prezintă în muzică, spre diferență de literatură, drept comunicare afectivă, obligatoriu non-noțională. Al treilea strat, intensional, al reprezentării, se manifestă muzical ca modalitate simpatetică de aprehensiune, drept „mimesis”. Al patrulea strat, ce se confundă cu al doilea nivel, propune elementul necondiționat, care nu poate lipsi dar nici un demers fenomenologic de orice ordin (inclusiv artistic) așa-zisa „reducție de conștiință” care în muzică cere o prezență concretă a lumii sonorului, structurată ca lume a psihicului și ducând la cucerirea intropatică a conștiinței. Enumerarea esteticienilor care au o contribuție directă sau indirectă la fenomenologia muzicii nu ar fi completă, dacă nu l-am cita pe Galvano Della Volpe (1895-1968), care a încercat o fuziune a fenomenologiei și esteticii marxiste. În Critica gustului (1960) Della Volpe stabilește distincția între arte și științe prin criteriul extrem de important al contextualității, care caracterizează actul artistic, adică faptul că actul artistic presupune obligatoriu o contextualitate, absentă în știință. Contextualitatea, adică organicitatea dialectică a procesului actului de trăire, este în muzică o condiție fundamentală, care garantează logica, de natură dialectică și interconexivă, a actului muzical. Cu aceasta se deschide și o problemă a demersului dialectic din cadrul fenomenologicului muzical (pe care Della Volpe nu a întrevăzut-o). Căci contextualitatea este sinteza noetică, depășind în artă sinteza dialectică, care nu este decât o alteritate ce se corelează unei prime poziții dicotomice, a existenței concomitente duble teză-antiteză. Cu toate că Nicolai Hartmann (1882-1950) nu este reprezentant direct al fenomenologiei, în tulburătoarea sa Estetică (apărută postum, 1953) se recunoaște o subtilă filiație fenomenologică atât în planurile celor trei părți – alcătuitoare ale cărții, care tratează în fond cele trei nivele fenomenologice, cât și în preluarea creatoare a ideii straturilor. Apariția lucrării în limba română (Buc., 1974) ne dispensează de a o prezenta mai pe larg, dar ne incită la o critică de principiu asupra referirilor ei la muzică. Ceea ce decepționează aici este o anumită rămășiță a formalismului născută din filozofia anterioară fenomenologiei, căreia i s-a putut sustrage numai Schopenhauerm cu o intuiție care-l făcea să bănuiască un element profund al esenței muzicii. Muzica este definită de către Hartmann prin „negativă”, prin ceea ce nu este ea față de cuvânt și reprezentare, ca artă „nereprezentativă” (dealtfel reapare puerila așezare a muzicii alături de arhitectură și numai puțin naiva discriminare între muzica absolută și muzica cu program), în loc să se recunoască de la bun început caracterul propriu al noeticii muzicale de a se investi în dinamica unui act cinetic contextual și de a apărea intuibilă ca atare, ab initio. Neavând această axă permanentă de referință noetică, concretul sonor este văduvit de posibilitatea sa de a căpăta aspecte noezice și noemice proprii, ceea ce duce la nevoia de a aștepta o etichetare „din afară” a semnificațiilor muzicale. Nu este înțeleasă nici vocația dublă a muzicii autonom-heteronomă, capacitatea sincreticului* primordial al muzicii de a revărsa sensuri în modalitatea autonomă a muzicii și capacitatea autonomului muzical de a fi disponibil (transparent) spre o heteronomie (reală sau mai ales prezumată) care nu atinge însă absolutul. În România dintre cele două războaie, fenomenologia a avut un adept ardent în Camil Petrescu, remarcabil prin cunoașterea atentă și amplă, precum și prin viile sale deschideri spre cunoașterea estetică – în special estetica teatrală. Studiul său: Husserl, o introducere în filozofia fenomenologică (55 p. din cadrul Istorie filozofiei moderne, vol. III, apărut și în extras, 1938) este încă și azi o excelentă expunere, vie și pătrunzătoare, bine informată și accesibilă. Vederi fenomenologice personale și creatoare transpar și în alte lucrări, articole și polemici ale sale: de la ampla lucrare Modalitatea estetică a teatrului (teză de doctorat, 1937) până la notele din jurnalul său. Un valoros reprezentant, la noi în țară, al Cercului de la München, încă prea puțin cunoscut, este Victor Iancu, elev al lui A. Pfämfer (a se vedea admirabilul său studiu din Metodologia istoriei și criticii literare – Metoda fenomenologică în critica literară, Buc., 1969). Dintre publicațiile de informare și dezbatere cităm în primul rând lucrările celui mai remarcabil cunoscător al domeniului, prof. Al. Boboc, scrierile lui Tudor Ghideanu (Conștiința filozofică de la Husserl la T. de Chardin, 1981) și Crizantema Joja (articolul: Abstracția și teoria modernă a semnificației, în: Probleme de logică, vol. VII, 1977). Pentru domeniul esteticii fenomenologice, cartea documentată a lui N. Vanina: Tendințe actuale în estetica fenomenologică și unele studii datorate lui N. Tertulian, Marcel Petrișor ș.a. În general trebuie să spunem că toate esteticile fenomenologice de până acum nu au reușit să fixeze precis trăsătura de bază a unei f., întrucât ignorează un principiu fundamental husserlian: Zu den Sachen selbst („a te adresa însăși lucrurilor”) care pentru muzică este hotărâtor. Într-o estetică muzicală autonomă, așa cum se cere estetica fenomenologică, nu poate fi altă referință noetic-noematică decât concretul sonor, în prezentarea sa triplă: 1) ca plăsmuiri ale „formei” – adică ale instituirii actului muzical unitar de conștiință, realizator diacronic al virtualității de semnificare; 2) ca structuri – adică alcătuiri muzicale ale totalității – care fac să apară în ele (într-o modalitate strict specifică) unitatea psihicului uman și dau garanția realizării unității de conștiință și a regiunilor ei; din analiza prezentării concret-sonore a structurărilor rezultă poziția intropatică a conștiinței donatoare de semnificație; 3) ca diverse constructe muzicale realizând concret expresia semnificației de conștiință finalizată în ideația de transcendență. Din aceasta rezultă cele trei nivele ale fenomenologiei actului muzical – adică diviziunile de bază obligatorii ale demersului fenomenologic, ca unități funcționale specifice. Nivele sunt trepte ale realizării muzicale semnificative, impacturi ale actului muzical asupra conștiinței, raportări obligatorii ale lui la conștiință, întrucât actul muzical nu se valorifică noetic decât prin evidența manifestării în el a prezenței de vreun ordin ierarhic al conștiinței. Sonorul muzical este, prin el însuși, generator de sens, mediator de conștiință și purtător de semnificație. F. vede specificul muzical ca prezentare sonoră concretă (absolută, autonom-heteronomă) a faptelor de semnificație. Legea fenomenologică de bază s-ar putea enunța astfel: tot ceea de există ca sens, poziție și exprimare de conștiință își găsește apariția și prezentarea de orice ordin în lumea concretului sonor, adică în plăsmuirile, structurile și constructele sale, cu singura condiție ca ele să se refere în permanență la o contextualizare noetică a actului muzical. F. este de fapt una a actului muzical și nu una a muzicii, întrucât prin ea însăși muzica nu are decât deschiderea spre semnificație, ea căpătând sensul care o poate duce la semnificația abia în cadrul actului. Nu „opera muzicală” este obiectul de cercetare al fenomenologiei muzicale, ci actul sub forma sa realizată, prin participarea obligatorie a celor ce redau muzica, întrucât astfel muzica nu duce la actul de trăire. Scriindu-și opera, compozitorul – în măsura talentului său – are în vedere intențional posibilitatea de revelare a sensului ei, prin actul redării (nu neapărat în mod voluntar conștient). În actul autentic de redare trebuie să se implice și să se manifeste în mod necondiționat, printr-o acțiune înfăptuitoare de pe o poziție comună, conștiința participanților la redare. O altă caracteristică substanțială a fenomenologiei muzicale rezultă din dubla valență a relațiilor sunetului muzical către succesiune și simultaneitate. Avem în vedere faptul că relațiile dintre sunete, cu toate calitățile lor, se manifestă cu o egală capacitate potențială de valorificare într-o dublă orientare dispozițională. Manifestarea în simultaneitate nu anulează pe cea primară, a succesiunii, și nici nu o face ininteligibilă (așa cum se întâmplă în artele realmente temporare) – dimpotrivă o dimensiune adaugă un surplus de interes celeilalte, iar conștiința le agreează cu o egală plăcere pe amândouă. Aceasta duce la posibilitatea de a aduce în cadrul conștiinței egologice, printr-o transferare de rezidență întreaga bogăție a unor raporturi plurale de conștiință. Manifestările psihice prezentate de muzica de tip polifonic-simfonic capătă astfel aspectele depline în psyché, produs egologic al socialului. Dar cu aceasta, relațiile operatorii interpersonale care apar evidente în actul de redare și care se subsumează în muzica triadei dialectice lărgite propun, ca un complement a demersului fenomenologic, un dublu demers dialectic – în curgerea succesivă și în manifestarea intersubiectivă a factorilor actanți. Căci natura polifonic-simfonică a muzicii este totuși secundară și derivată din natura sa primordială cinetică și acordă astfel preponderență succesiunii, afirmând astfel puternic dialectica desfășurării sale. De aceea o fenomenologie a actului muzical nu se poate înfăptui complet decât prin realizarea a ceea de Geiger arăta ca o necesitate, pentru o estetică fenomenologică, a îmbinării fenomenologiei cu spiritul dialecticii hegeliene. Revenind la statutul definitoriu al muzicii, la caracterizarea ei ca artă a cineticului, observăm că ceea ce împiedică ca această definire să fie unanim acceptată provine din faptul că pentru „bunul simț” spațialitatea acestei mișcări nu „se vede”, întrucât calitățile a-temporale ale obiectelor aparținând lumii sonorului se manifestă sub o formă sugerativă: sunetele au înălțime (2) și relații de înălțime, au volum, amplitudine* [intensitate (2)], culoare, precum și o proveniență (stereofonie*), în cazul polifoniei. De aceea există o inerență a acestora în timp. Ele pot fi totodată judecate în afara timpului (ca și duratele* muzicale, dealtfel), dar toate se produc în durată (ceea ce nu e același lucru cu timpul intuiției și al obiectelor intenționale ale actului muzical prezentificativ, care e inversiv și conexat de mișcare). De aici faptul că cinetica muzicală este o mișcare în care primordialitatea o are latura timpului, și nu aceea a spațiului, dar acest timp este unul special: ireversiunea sa este este prevăzută în relații – atât succesive cât și simultane – strict determinate teoretic. Ea poate fi, în scopul redării reproductive: fixată, suspendată, manevrată, decupată, analizată, reluată etc., dar în cadrul actului prezentificativ ea apare realmente ca ireversibilă. Însă fixarea rigidă, cantitativă, „matematică” privește doar suportul reproductiv al redării, nu și redarea ideativă, care e de natură calitativă și finalizantă și cere depășirea acestei fixități mecanice printr-o emergență a redării determinată de poziția noetic-noematică, imposibil de fixat în înseși semnele muzicale scrise. Redarea ideatică muzicală cere o rigoare mai înaltă pentru că antrenează lumea sensurilor sonorului muzical într-o lume superioară stadiului inițial, în universul unitar perfect al semnificației și creează efectul transcendenței în existența umană ideată. Prin faptul că orientarea noetică se înfăptuiește pe un ax cinetic, cele două corelate care rezultă din analiza noetică a intuiției mișcării ne dau noesa, ca proiect semnificativ al unei persoane solitare și noema, ca realizare de semnificare, de către o persoană plurală (încă neîncadrată în cineticul contextual). Cele două corelate se produc în dimensiunile pe care Bergson le-a denumit timp-durată și timp-spațiu (timp obiecte): noeza în timpul-durată iar noema în timpul-spațiu. Și f. însăși, deși încă timidă, are o oarecare tradiție. Primul care a abordat și publicat asemenea cercetări, ca recunoașterea deliberată a a punctului de vedere fenomenologic, a fost dirijorul Ernest Ansermet (1883-1963). Lui i se datorează o amplă lucrare: Les fondements de la musique dans la conscience humaine (Neuchâtel, 1961, 2 vol., 603 + 291 p.) precum și o suită de interviuri, luate de un alt adept al fenomenologiei, J.-Claude Piguet (Neuchâtel, 1963). Postum a fost publicată o selecție destul de bogată reunind articolele sale cele mai substanțiale. Dimensiunea lucrărilor, care desigur merită să fie citite cu atenție ne împiedică să facem orice tentativă de expunere a vederilor sale, unele extrem de valoroase din punctul de vedere pe care îl urmărim aci (în special în unele din articolele sale), alteori cu semne de întrebare. Lucrarea sa principală este, după însuși mărturisirea autorului, doar o introducere (!) la o fenomenologie muzicală inspirată de Husserl și Sartre. Citirea ei lasă un sentiment de insatisfacție din trei motive: 1) Deși Ansermet descoperă o lege justă percepției muzicale, prin care complicatele operații de calculare ale relațiilor de înălțime sunt reduse logaritmic, fapt care se produce aievea în realitatea psihofizică, ulterior revine permanent și inutil la o fastidioasă calculație matematică, neesențială pentru fenomenologia actului muzical. 2) Propunând un model tonal (v. tonalitate (1)) drept normă de judecată valorică, autorul este într-o permanentă polemică și atitudine de desconsiderare a celor mai importanți compozitori contemporani, ceea ce îi închide orice înțelegere fenomenologică a acestora. Ori fenomenologia nu stabilește norme de acest fel. 3) Cu toată vastitatea materialului, rezultatele pentru o fenomenologie muzicală sunt disproporționat de neconcludente. Hans Mersmann este autorul unei ample și valoroase lucrări de referință: Angewandte Musikästhetik (Estetica muzicală aplicată, 1926, Berlin, 747 p.), în care își mărturisește atașamentul la fenomenologie. Dar cartea nu își propune cu riguroasă consecvență o constituire a unei f., ci rămâne la referiri incidentale. Un alt reprezentant însemnat al f. este Boris de Schloeser (singurul pomenit de Dufrenne în op. cit.). Dirijorul Sergiu Celibidache este, credem, cel mai viu reprezentant al f. O viziune autentică și bogată în intuiții fenomenologice valoroase, este aplicată măiestrit în activitatea sa artistică și pedagogică. Din păcate aceste vederi nu sunt accesibile unui public cititor, întrucât nu există o expunere teoretică autorizată care să provină din prima mână, ci doar din interviuri și note de curs disparate. F. și-a găsit la noi exponenți informați și atașati în scrierile muzicologilor L. Rusu și Gh. Firca. De asemenea, o viziune largă a fenomenologiei stă la baza teoretică și practică a școlii dirijorale din țara noastră, condusă de C. Bugeanu; caracteristica acesteia este sinteza cu demersul dialectic hegelian și consecvența strânsă în aplicarea la concretul muzical, adică o fenomenologie a actului muzical, cu o referire permanentă, obligatorie, la realizarea sensurilor și semnificațiilor prin raportarea la conștiință.

arăta [At: COD. VOR. 120/8 / Pzi: arăt / E: ml *arrectare] 1 vt A expune privirii. 2 vt (Îoc a ascunde) A descoperi. 3 vt (Pex) A revela. 4 vt (Înv; îe) A-și ~ obrajii A-și cere scuze. 5 vt (Înv; îe) A ~ cuvânt A face cunoscut. 6 vt A înfățișa. 7 vt (Înv) A denunța. 8 vt (Înv; îe) A ~ pricină A învinui. 9 vt A indica (printr-un gest) pe cineva sau ceva. 10 vt A te face să bănuiești ceva după aspect. 11 vt (Înv) A face semn în batjocură spre cineva. 12 vt (Înv) A privi. 13 vt (Îe) A ~ pe cineva (cu degetul) A supune pe cineva oprobriului public. 14 vt (D. ceasuri) A indica ora. 15 (Pfm; îe) vt A ~ cuiva ușa A da afară. 16 vt A lăsa să se vadă. 17 vt A manifesta un sentiment. 18 vt (Îe) A-și ~ părerea A spune ceea ce gândește. 19 vt A demonstra. 20 vt A pune la curent. 21 vt A dovedi. 22 vt A demasca. 23 vt (înv) A prevesti. 24 vt (Înv; îe) A ~ dar A recompensa cu daruri. 25 vt A expune. 26 vt (Pex) A cita. 27 vt A spune. 28 vt A susține. 29 vt A explica. 30 vt A învăța pe cineva. 31 vt (În textele vechi traduse din grecește) A face să fie (într-un anumit fel). 32 vi A părea (după înfățișare). 33 vi A semăna cu... 34 vi (Pfm; îe) A ~ ca dracul A arăta (32) prost. 35 vi (Înv) A se dovedi. 36 (Îvp; îe) Nu prea arăți Nu prea pari om de ispravă. 37 vr A se ivi. 38 vr (Pex) A se dovedi. 39 vr (D. boli) A apărea. 40 vr A se înfățișa. 41 vr A se revela ca divinitate. 42 vr (Pex) A se ivi pe neașteptate sau în mod miraculos. 43 vr (Construit mai ales cu o propoziție introdusă prin „că” sau cu un nume predicativ) A-și da la iveală o însușire. 44 vr (Înv) A se purta. 45 vr (Înv) A deveni. 46 vr A se da drept altceva decât ceea ce este. 47 vr (Pex) A se preface. 48 vr (Îcs) După cum se arată După aparențe. 49 vr (Îe) A i se – A i se părea. 50 vr (Pop; îae) A-i merge bine. 51 vr (Pop; îae) A-i merge rău. 52 vr (Îe) A se ~ doctorului A se duce la un consult medical. 53-54 vtr A (se) exterioriza. 55 vt A indica o măsură, o direcție etc. 56 vt (Fam; îe) Îți arăt eu ție! Exprimă amenințare.

socoti vt [At: PSALT. HUR. 3^r/22 / V: (înv) ~cuti, săc~, sucuti / Pzi: ~tesc, socot / E: ml *succutere] 1-2 vtr (Înv) A (se) prețui. 3-4 vtr A (se) lua în considerație. 5-6 vtr A (se) privi¹. 7-8 vtr A (se) observa. 9 vt A căuta (69). 10 vt A vizita. 11 vt(a) A cerceta (2). 12 vt(a) A vizita. 13 vt(a) A cere (9). 14 vt A încerca. 15-16 vtr (De obicei udp „ca”, „drept”, înv, pfm, „de”) A(-și) atribui (cuiva) o anumită caracteristică, o anumită calitate, un anumit statut etc. Si: a aprecia (5), a considera (2), a găsi (18), a lua, a privi, (înv) a pune. 17-18 vtr (Îrg) A (se) îngriji. 19-20 vtr (Pex) A (se) ocroti. 21 vi (Îvr) A pândi. 22 vr (Îrg) A se păzi. 23-24 vtrp A (se) face o socoteală (4) Si: a (se) calcula (1). 25-26 vtrp A (se) face o numărătoare Si: a (se) număra, (îrg) a (se) sămălui¹, (reg) a (se) sămădi. 27 vt (Rar) A măsura. 28 vt (Îrg) A atribui (4). 29 vt A imputa. 30 vr (Îvr) A se dezvinovăți. 31 vr A ajunge la o înțelegere cu cineva asupra unei datorii, a unei obligații etc. 32 vrr (Fam) A se răfui¹. 33-34 vtr A analiza atent o situație, un fapt etc., cumpănind toate aspectele, toate argumentele etc. și ținând seama de împrejurări sau de urmări Si: a aprecia (3), a chibzui (4), a cântări (3), a cumpăni (11), a drămui (4), a gândi (8), a judeca, a măsura, (pop) a chiti¹ (11), (înv) a sămălui¹. 35-36 vtr (Rar; pex) A (se) hotărî (4-5). 37-38 vtrp (Înv) A (se) explica (5-6). 39-40 vtrp A (se) interpreta. 41 vrp (Înv) A înțelege. 42-43 vtr A avea o anumită părere, a anumită convingere etc. despre cineva sau despre ceva Si: a aprecia (2), a chibzui (7), a considera (2), a crede (19), a găsi, a gândi (1-2), a judeca, a opina, a părea, a susține, a vedea, a fi de părere, a-și da cu părerea, (pop) a chiti¹ (12), a cugeta (6), (îrg) a prinde, a sămălui¹, (înv) a cunoaște (39), a număra¹, a sămășlui, a fi de socotință, (reg) a probălui. 44-45 vtr A (se) admite în mod provizoriu că ceva este real, posibil, adecvat etc. Si: a bănui (12), a crede (3), a ghici, a-și imagina, a închipui, a întrevedea, a întrezări, a mirosi, a presupune, a ști, a visa, a avea impresia că…, a face supoziția că , (liv) a prezuma, (rar) a prevedea, (îvp) a gândi, (îrg) a nădăi, (înv) a supoza, (reg) a chiti¹, a probălui. 46 vt (Asr) A plănui.