MARDÁ s. f. 1. (Învechit și regional) Obiect care se dă în plus la o vînzare (CIHAC, II, 593, DDRF, BARCIANU, ȘĂINEANU, D. U.) ; lucru lipsit de valoare, bun de aruncat (DDRF, BARCIANU, ALEXI, W., TDRG) ; marfă degradată sau învechită, care se vinde sub preț, sold (COSTINESCU). Nu-mi trebuie să-mi bag banii miei în mardale (a. 1778). IORGA, S. D. XII, 95, cf. 98. Am cumpărat. . . un vraf de cărți vechi. . . Bănuiam că între atîtea mardale de tipar, avariate de cîte și mai cîte împrejurări, tot se găsește poate ceva interesant. CARAGIALE, O. IV, 139, cf. 143. ◊ (Atribuind calitatea ca un adjectiv) Mărfurile care erau mai marda, adică mai ieșite din modă (a. 1875). ap. ȘIO II_I 249. ◊ (Figurat sau în contexte figurate) Acesta este mardaua neamului omenesc. COSTINESCU. Cine ar fi crezut că în atîta scurt timp avutul curat al bătrînului va fi înecat iarăși de atîta marda. CARAGIALE, O. III, 322. Cu asemenea marda opăcită și pocăltitâ îndrăznim să ne mai lăudăm? M. I. CARAGIALE, C. 23. Mardaua făpturii omenești. CAMIL PETRESCU, T. II, 268. 2. (Învechit și regional) Parte de mică valoare sau nefolositoare rămasă în urma prelucrării, a fabricării etc. unui produs; deșeu. Din mardaua seului să aibă voie a lucra săpun (a. 1793). ap.TDRG, cf. RĂDULESCU-CODIN, COMAN, GL., ALR I 1719/798. 3. (Regional, glumeț, cu sens colectiv) Fete multe și mici venite la horă (Mățău-Cîmpulung).Cf. COMAN, GL. - Pl.: mardale. - Și: (rar) mardáuă s. f. BARCIANU. – Din tc. marda. – Mardauă: sg. refăcut după pl.