BĂNUIALĂ s.f. 1. (Trans. SV) Regret, părere de rău. C: Cheltuiaște cu îndurare cînd îți trebuiaște, fără bănuială. FL. D 1764, 4^v. // B: cf. FL. D 1700, 25^v. 2. (ȚR, Trans. SV) Suspiciune. B: Cela ce așteaptă să moștenească ocinele și avuția cuiva face prepus și bănuială cum să fie otrăvit pre aceaea rudă a lui. ÎNDREPTAREA LEGII. Bănuiala este să socotească ceva rău de altul. FL. D 1700, 47^r. A pomeni toate bunătățile pre deplin cîte avea Domnul, nu mă lasă obiceiul istoriei, pentru ca să nu dau bănuială de … ciocoinicie. R. POPESCU; cf. FL. D 1700, 6^r. C: Avea bănuială rea spre dînsul. FL. D 1764, 43^r. Etimologie: bănui² + suf. -eală. Vezi și bănui²; bănat. Cf. bănat (1), bușluială, tîngă, tristeală; bănat (5) substantiv feminin