INFANTE, -Ă s.m. și f. Titlu dat copiilor regilor Spaniei (și ai Portugaliei) în afară de primul născut. [< sp. infante].

INFANTE, -Ă s. m. f. titlul dat copiilor regilor Spaniei și Portugaliei, în afară de primul născut. (< sp. infante)

Linus 1. Fiul lui Apollo și al Psamathei, fiica lui Crotopus, regele Argosului. Abandonat imediat după naștere de către mama sa, Linus e crescut de niște păstori. Aflînd însă de existența copilului, regele Crotopus își ucide fiica și asmute totodată niște cîini, care-l devorează pe Linus. În felul acesta mama și fiul își găsesc moartea în același timp. În amintirea acestei triste întîmplări s-a instituit o sărbătoare, în care se sacrificau cîini și se cîntau melodii triste. După o altă versiune, Linus ar fi fost un cîntăreț vestit, care l-ar fi provocat la întrecere pe însuși Apollo. Se spunea că ar fi fost ucis, din gelozie, de către zeu. 2. Dascălul lui Heracles, care l-a învățat în copilărie arta muzicii. A fost ucis de către discipolul său cu o piatră.

COPIL¹, copii, s. m. 1. (Indică o persoană, mai ales în vîrstă fragedă, în raport cu părinții) Fiu, fiică. Dragii mei copii, v-ați făcut mari. ISPIRESCU, L. 33. Lasă să se ducă numai nevasta d-tale cu copilul. CREANGĂ, P. 169. Începe a striga: Copii, copii, copii, veniți la mama să vă leie! CREANGĂ, P. 289. Cînd l-aude numai dînsul își știa inima lui, Căci copilul cu bobocii era chiar copilul lui. EMINESCU, O. I 84. Copil legitim v. legitim. Copil nelegitim (sau natural) v. c. Copil adoptiv (sau, popular, de suflet) v. adoptiv. ◊ Expr. A face copii = a procrea. Numai un copil o să faceți. El o să fie Făt-Frumos. ISPIRESCU, L. 2. Unde (și-)a înțărcat dracul copiii = în locuri depărtate și pustii. Își întinsese hotarele împărăției sale pe unde a înțărcat dracul copiii. ISPIRESCU, L. 11. O casa de copii v. casă. ◊ (Familiar, cuvînt cu care se îndeamnă sau se cheamă animalele) Iată-ne la poștă... Hi... la imaș, copii! ALECSANDRI, T. 45. 2. Băiat sau fată în primii ani ai vieții (pînă la adolescență). Regimul nostru democrat-popular, care urmărește prin toate mijloacele îmbunătățirea condițiilor de trai al maselor, acordă o deosebită atenție ocrotirii mamei și copilului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2692. Copii eram p-atunci, copilă, Copii drăguți, copii vioi. IOSIF, V. 182. Sînt copii, Cu multe sănii De pe coastă vin țipînd. COȘBUC, P. I 224. Flăcăii ceilalți pe dată s-au făcut nevăzuți, iară noi copiii ne-am întors plîngînd pe la casele noastre. CREANGĂ, A. 8. Cîntecul nevinovat al copilului. EMINESCU, N. 3. Copil de școală (sau, rar, de învățătură) = copil care umblă la școală. Cănuță a rămas sărman de părinți tocmai cînd se făcuse copil de-nvățătură. CARAGIALE, O. I 323. ◊ (Popular) Copil de țîță = sugaci. Boala copiilor = epilepsie. ◊ Loc. adv. De (mic) copil = din copilărie. Plopii! Mă cunosc ei bine, De copil. COȘBUC, P. I 261. ◊ Expr. (Despre bătrîni) A ajunge în mintea copiilor = a-și pierde judecata. (Adjectival, rar) Să mai privesc o dată cîmpia-nfloritoare, Ce zilele-mi copile și albe le-a țesut. EMINESCU, O. I 6. 3. Tînăr, adolescent. Arald, copilul rege, uitat-a Universul. EMINESCU, O. I 91. (Alintător) Badea meu, tînăr copil, Roșu ca un trandafir. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 39. (La vocativ, ca termen de îndemn către prieteni) Beți copii, toți după mine Și-nchinați cupele pline. ALECSANDRI, P. II 48. ◊ (În trecut) Copil de casă = fiu de boier care făcea serviciul de paj la familia domnitoare sau la boierii mari. Copiii de casă slujeau masa; vînătorii hrăneau focul din preajmă cu, trunchiuri întregi. SADOVEANU, F. J. 366. Cătălin, Viclean copil de casă. EMINESCU, O. I 173. Copii de casă 500. Ei alcătuiau garda dinlăuntru a palatului domnesc. BĂLCESCU, O. I 14. 4. Fig. Om naiv, fără experiență. Nu fi copil! ▭ Stroici este un copil, care nu cunoaște încă pe oameni. NEGRUZZI, S. I 141.

PLAI, plaiuri, s. n. 1. Regiune de munte sau de deal aproape plană acoperită cu pășuni. Pe deasupra codrilor și a munților, de strajă lîngă Olt, se desfăcea în lumină un plai înalt, rotund și curmat la mijloc, ca o șa. GALACTION, O. I 62. Foaie verde de susai, O veni luna lui mai, Să mă sui în deal pe plai. TEODORESCU, P. P. 289. Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai, Iată vin în cale, Se cobor la vale Trei turme de miei Cu trei ciobănei. ALECSANDRI, P. P. 1. 2. Drum pe coasta unui munte; potecă. Cine e acela care a trecut noaptea prin o pădure întinsă și deasă, pe plaiul vreunui codru? MARIAN, O. I 217. 3. Cîmpie. De pe întinderea plaiurilor, vîntul aducea izul tare al romanițelor. V. ROM. mai 1953, 130. Auzit-ai frate, de un plai frumos... Unde se-mpreună cerul luminos Cu albastrul mării cei nemărginite? ALECSANDRI, O. 159. ◊ Fig. El taie-o brazdă lungă pe-al mării plai senin. Și luna, vas de aur, plutește-n ceruri lin. ALECSANDRI, P. III 74. 4. (Poetic) Regiune, ținut; meleag. Nu-ți spuneam că pe plaiul romînesc bate numai vînt de veselie și de voie bună? GALACTION, O. I 180. Bate crivăț, și plaiul alb al țării Greu scapără de ger. COȘBUC, P. II 185. Pe plaiuri dunărene poporu-și opri mersul, Arald, copilul-rege, uitat-a Universul. EMINESCU, O. I 91. ◊ Fig. Mergeți dar ca mine Cu fruntea-n lumine, Voi ce treceți plaiul dulcei tinereți. ALECSANDRI, P. I 227. 5. (Învechit) Diviziune administrativă a unui județ (mai ales de munte); plasă, ocol. Moșia Săndulești... ținea mai bine de-o jumătate de plai. La TDRG. Merg tătarii lui Murad, C-au ucis în zi de mai Mîndru căpitan de plai. ALECSANDRI, O. 206. Cine să ne mai ție corespondenții (= corespondențe) prin scris cu stăpînitori în pricinile plaiului și ale orașului? GORJAN, H. IV 237.- Pl. și: (învechit) plaie (NEGRUZZI, S. II 86).

infante, ~ă [At: NEGRUZZI, S. III, 265/7 / V: ~nt / Pl: ~nți, ~e / E: it, sp infante] (Înv) 1 sm Titlu dat copiilor regilor Spaniei și ai Portugaliei, în afară de primul născut. 2 smf Persoană cu titlul de infante (1).

*APANAGIU (pl. -agii, -agiuri), *APANAJ (pl. -aje, -ajuri) sn. 1 🔎 Proprietate a suveranilor (în Franța se da de rege copiilor născuți mai tîrziu sau fraților și se întorcea iarăși la Coroană cînd linia bărbătească a acestora se stingea) ¶ 2 fig. Ce este în stăpînirea cuiva; ce este în firea cuiva sau a unui lucru: acele puține slujbe devenise apanagiul a trei patru familii (I.-GH.) [fr.].

BONAPARTE, familie franceză, de origine italiană cu o ramură stabilită în Corsica în sec. 17. Mai importanți: Charles Marie B. (1746-1785) căsătorit cu Maria Letizia Ramolino (1750-1836); au avut 8 copii: Joseph (1768-1844), rege al Neapolelui (1806-1808) și al Spaniei (1808-1813); Napoleon B. v. Napoleon I; Lucien (1775-1840), prinț de Canino; Maria-Anna, zisă Elisa (1777-1820), prințesă de Lucca și Piombino, mare ducesă de Toscana; Louis (1778-1846), rege al Olandei (1806-1810); Marie-Paulette, zisă Pauline (1780-1825); Marie-Annonciade, zisă Caroline (1782-1839), mare ducesă de Clèves și Berg, regină a Neapolelui; Jerôme (1784-1860), rege al Westfaliei; Napoleon François Charles Joseph (Napoleon II) (1811-1832), fiul lui Napoleon I, rege al Romei; Charles Louis Napoleon v. Napoleon III.

Dioscuri, se numeau cei doi frați, Castor și Pollux, fiii lui Zeus (Dios), născuți din unirea acestuia cu Leda. Ei le aveau drept surori pe Helena și pe Clytaemnestra. Cum Leda era însă soția muritorului Tyndareus, regele Lacedaemonului, copiii ei purtau și numele de tindarizi. Pentru că Leda se împreunase în aceeași noapte și cu Zeus – care luase înfățișarea unei lebede – și cu bărbatul ei, cele două perechi de gemeni care au ieșit din ouăle născute de ea au fost atribuite atît lui Zeus, cît și lui Tyndareus, în felul următor: Helena și Pollux – născuți cu Zeus, iar Castor și Clytaemnestra – cu Tyndareus. Cei doi frați, Castor și Pollux, unul muritor iar celălalt părtaș la nemurire datorită părintelui lui divin, erau simbolul vitejiei și al dragostei frățești. Au participat amîndoi la vînătoarea mistrețului din Calydon (v. și Meleager), la expediția argonauților, au organizat ei înșiși o expediție împotriva Atticii ca s-o elibereze pe sora lor Helena, răpită de către Theseus, au luptat alături de Iason în Iolcus etc. Într-o bună zi însă Castor e ucis într-o luptă pe care cei doi o dădeau – ca de obicei luptînd alături – împotriva lui Idas și a lui Lynceus. Rănit și el, Pollux e învăluit într-un nor de către Zeus și ridicat la ceruri. El nu vrea însă să se bucure de nemurirea pe care i-o oferă tatăl său, dacă fratele lui trebuie să rămînă printre cei morți, în Infern. Împlinindu-i ruga, Zeus îi împarte nemurirea cu Castor. În felul acesta cei doi frați rămîn și după moarte nedespărțiți, petrecînd alături, o zi din două, printre zeii nemuritori. După o altă legendă, Castor și Pollux au fost transformați după moarte de Zeus într-o constelație, a Gemenilor.

troiță, troițe, s.f. – 1. Cruce mare de lemn sau de piatră așezată la răspântii; răstignire. Cea mai veche troiță de hotar din Maramureș este Troița Rednicenilor (Berbești), din sec. XVIII. După R. Vulcănescu (1987: 202, 367), troițele maramureșene ar fi ultimele relicve ale crucilor dacice (cele trei extremități superioare depășesc cercul), ca simbol păgân al unui ancestral cult solar practicat de populația geto-dacă. 2. Cruce funerară: din a doua jumătate a secolului XX, semnificația primară a troițelor s-a minimalizat, accentul căzând cu precădere pe caracterul funerar, sub influența și notorietatea de care s-a bucurat „Cimitirul Vesel” din Săpânța. ♦ Principesa Ileana a României, al șaselea copil al regelui Ferdinand și al reginei Maria, fostă arhiducesă de Austria, s-a autoexilat în Statele Unite. S-a călugărit, devenind stareță („Maica Alexandra”) la Mănăstirea „Schimbarea la față” din Ellwood City, Pennsylvania. Înainte de a se stinge din viață (21 ianuarie 1991), a cerut să i se pună la căpătâi o troiță, sculptată „ca prin părțile Maramureșului”. ♦ Marele poet român Nichita Stănescu (1933-1983), de patru ori premiat de Uniunea Scriitorilor din România, laureat al premiului Herder (1975) și membru (postum) al Academiei Române, odihnește în Cimitirul Bellu din București, mormântul lui fiind împodobit cu o troiță realizată în Maramureș, oferită prinos de organizatorii Serilor de Poezie de la Desești. ♦ După Revoluția din 1989, țara a fost împânzită de troițe maramureșene pentru a comemora eroii din decembrie. Primul monument a fost amplasat, în primele luni ale anului 1990, în fața Catedralei din Timișoara, operă a artistului lăpușean Alexandru Perța Cuza. 3. În expr. a sta troiță = a sta nemișcat: „Și cu mâinile troiță se roagă” (Memoria, 2001: 33). – Din vsl. troica „treime, trinitate” (Șăineanu, Scriban; Miklosich, Cihac, cf. DER; DEX, MDA).

PAJ s. m. 1. tânăr nobil în serviciul unui senior feudal, al unui rege sau împărat; copil de casă. 2. pieptănătura feminină care imită pe cea a pajului (1). (< fr. page, germ. Page)

Helios (sau Helius), „Soarele”, era o divinitate solară, asemănătoare – și uneori identificată – cu Apollo. Aparținea generației preolimpiene; era fiul lui Hyperion și al Theiei și frate cu Selene și cu Eos. Helios, închipuit ca un tînăr frumos și puternic, este zeul care aude și vede totul. Vestit de Aurora, care-l precedă, el străbate zilnic bolta cerească pe carul său tras de patru cai iuți. Seara Helios coboară în apele oceanului, unde-și scaldă și-și răcorește caii înfierbîntați, el însuși odihnindu-se într-un palat de aur, de unde o pornește din nou la drum în ziua următoare. Cu oceanida Perse, Helios are mai mulți copii: Circe, Aeetes regele Colchidei, Pasiphaë și Perses. Cu oceanida Clymene, una dintre surorile soției lui, are mai multe fiice (v. Heliades). Acestea din urmă îi păzesc faimoasele cirezi de boi din care s-au înfruptat tovarășii lui Odysseus (v. și Odysseus). În mitologia romană Helios se numea Sol.

Priamus, fiul lui Laomedon (v. și Laomedon) și ultimul rege al Troiei. Copil fiind, cînd Heracles a cucerit Troia, Priamus – numit pe atunci Podarces – a fost luat în captivitate de către erou împreună cu frații și surorile sale. La rugămintea Hesionei însă, el a fost cumpărat de către aceasta, dobîndindu-și libertatea și totodată noul nume de Priamus (v. Podarces 1. și Hesione). Mai tîrziu Heracles i-a dăruit tronul Troiei, asupra căreia Priamus a domnit mulți ani. S-a căsătorit mai întîi cu Arisba, apoi cu Hecuba și a avut numeroși copii (după o versiune, cincizeci la număr). Printre ei se numărau Hector – cel mai viteaz dintre troieni – apoi Paris, Creusa, Cassandra, Polyxena, Helenus, Deiphobus, Polydorus, Troilus etc. La războiul troian Priamus n-a participat direct, pe cîmpul de luptă, fiind prea bătrîn. Au luptat însă vitejește fiii săi, sub conducerea lui Hector. La moartea acestuia din urmă (v. și Hector), bătrînul îndurerat n-a pregetat să se furișeze noaptea din cetate și, ajungînd pînă în tabăra ahee, în cortul lui Achilles, să-l roage pe erou să-i înapoieze trupul neînsuflețit al fiului său. În momentul incendierii cetății, Priamus se refugiază împreună cu Hecuba în fundul palatului său, pe treptele protectoare ale unui altar. E smuls însă de acolo de către Pyrrhus, care-l sugrumă. Astfel, după ce asistase cu durere la uciderea pe rînd a tuturor fiilor lui, bătrînul rege își află și el o moarte crudă și nedreaptă iar cadavrul său rămîne neîngropat.

MAINTENON [mẽtənō], Françoise d’Aubigné, marchiză de (1635-1719), scriitoare franceză. Nepoată a lui Agrippa dÁubigné și soția poetului P. Scarron. Guvernantă a copiilor naturali ai regelui Ludovic XIV cu marchiza de Montespan. Ca urmare a căsătoriei morganatice cu regele (1683), a avut un rol important la Curte, impunând un stil de viață mai auster. După moartea regelui (1715), se retrage la Saint-Cyr, unde fondase, în 1686, o școală pentru educarea tinerelor fete din familiile nobililor scăpătați. A lăsat mai multe volume de „Scrisori și conversații”.

Inocențiu Prenume puțin folosit la noi, Inocénțiu reproduce pe cale cultă numele pers. lat. Innoncéntius, atestat în izvoarele latine din epoca creștină. Semnificația numelui este clară și astăzi pentru vorbitorii limbilor romanice; creat pe baza adj. lat. innocens, innocentis (din aceeași familie fac parte și neologismele inocent, inocență), un derivat al verbului nocere „a vătăma” (de aici nociv, nocivitate), numele personal are semnificația „nevinovat, curat, candid” (pentru sensul creștin al numelui este interesant de amintit că biserica sărbătorește pe sfinții Inocenți, martiri – copii uciși de regele Irod, la Betleem). Pătruns în onomasticonul sacru și devenit calendaristic, Innocentius se răspîndește în Europa, fiind mai frecvent în apus; numele este destul de rar în sud-estul Europei (aici este continuată forma gr. Innokentios). Inochentie este o raritate în secolele trecute la români (în documentele moldovenești din epoca lui Ștefan cel Mare apare o singură dată, ca nume al unui călugăr); la fel ca și Inocențiu, fem. Inocenția (apariția acestor forme în Transilvania poate fi legată și de influența latino-catolică). ☐ It. Innocenzo, sp. Inocencio, germ. Innozenz, magh. Innozenz, Ince, Innocencia, bg., rus. Inokenti(i), ser. Inoćentije, Inocéncij etc. ☐ În istoria bisericii romano-catolice, numele a fost purtat de un mare număr de papi. Dintre aceștia îl amintim pe Inocențiu al III-lea (1198 – 1216), inițiatorul Cruciadei a IV-a (în urma căreia a fost întemeiat, prin cucerirea Bizanțului, Imperiul latin de răsărit, 1204-1261) și inițiatorul Inchiziției. Cărturarul Inocențiu Micu Clain. ☐ Inocente X, pictură celebră de Yelásquez.

Oreste și Pilade – sînt două personaje mitologice care au devenit de-a lungul vremurilor sursa de inspirație a unui șir nesfirșit de lucrări literare. Oreste a fost fiul regelui Agamemnon, căpetenia oștilor grecești în războiul împotriva Troiei. După moartea tatălui său, Oreste a fost trimis la curtea regelui Strofiu din Focida, unde a crescut împreună cu Pilade, fiul acestui rege. Între cei doi copii s-a legat o prietenie frățească. Pilade l-a însoțit mai tîrziu pe Oreste în Taurida și s-a căsătorit cu sora lui, Electra. Prietenia neclintită, pînă la sacrificiu, dintre Oreste și Pilade a ajuns proverbială, servind drept pildă, ca și aceea a dioscurilor Castor și Pollux (vezi). MIT.

Hecuba (Hecube sau Hecabe), fiica frigianului Dymas (sau a lui Cisseus, regele tracilor) și cea de-a doua soție a lui Priamus, regele Troiei. A avut numeroși copii care, mai toți, au murit sub zidurile Troiei sau, după distrugerea cetății, au fost duși în captivitate. Printre ei se numărau: Hector, Paris supranumit și Alexander, Creusa, Laodice, Polyxena, Cassandra, Deiphobus, Helenus, Antiphus, Polydorus, Troilus etc. Înainte de nașterea lui Paris, Hecuba a avut un vis ciudat. Prezicătorii i l-au tălmăcit spunîndu-i că fiul pe care avea să-l nască va atrage ruina cetății sale. La nașterea lui Paris, Hecuba pregetă să-și ucidă însă copilul. Temîndu-se totuși de împlinirea destinului, îl abandonează pe muntele Ida. Mai tîrziu Paris vine însă la Troia și prezicerea se împlinește (v. și Paris). După distrugerea Troiei, Hecuba a revenit drept pradă de război lui Odysseus. Copleșită de durerea de a-și fi văzut rînd pe rînd copiii uciși, înainte de a pleca în captivitate, e nevoită să asiste neputincioasă la sacrificiul fiicei ei, Polyxena (v. și Polyxena). Urcîndu-se pe corabie, vede trupul neînsuflețit al fiului ei Polydorus, aruncat de valuri la țărm. Polydorus fusese ucis de către regele Polymnestor spre a fi jefuit. Înainte de plecare, împreună cu celelalte femei troiene, Hecuba găsește totuși răgazul și puterea necesară ca să răzbune moartea fiului ei (v. și Polymnestor). Îmbarcîndu-se apoi din nou, Hecuba scapă de urmărirea însoțitorilor lui Polymnestor care vor s-o pedepsească, și-și găsește refugiul și moartea în valurile mării. După o altă versiune, ea ar fi fost metamorfozată într-o cățea.

Minos, fiul lui Zeus și al Europei și frate cu Rhadamanthus și cu Sarpedon. Ca să domnească singur asupra Cretei, fără să mai împartă tronul cu frații săi, Minos a implorat ajutorul lui Poseidon. Pentru a-i cîștiga încrederea supușilor, zeul a făcut să iasă din apele mării, la porunca lui Minos, un taur de o frumusețe neobișnuită. Datorită acestei minuni săvîrșite, Minos a devenit rege al Cretei. El făgăduise în schimb să-i sacrifice animalul lui Poseidon, lucru pe care nu l-a mai făcut, atrăgîndu-și în felul acesta mînia zeului. Poseidon îl pedepsește: el face ca taurul să devină furios și să-i pustiască întreaga țară. Totodată, Pasiphaë, soția lui Minos, cu care acesta avea numeroși fii și fiice, e mistuită de o dragoste nefirească față de taur, cu care se împreună, dînd naștere unui copil monstruos, Minotaurul. În ajutorul regelui sosește însă Heracles, care izbutește să prindă animalul (v. și Heracles – prinderea taurului din Creta). De numele lui Minos este legată și o expediție, întreprinsă de el împotriva atenienilor ca să răzbune moartea fiului său, Androgeos (v. Androgeos). Cu ocazia înfrîngerii lor, atenienii sînt siliți să-i plătească lui Minos un tribut anual: acest tribut consta din șapte tineri și șapte tinere, pe care Minos îi ucidea dîndu-i ca hrană Minotaurului. Cu ajutorul Ariadnei, fiica lui Minos, Theseus răpune Monitaurul și-i izbăvește pe atenieni de sîngerosul tribut (v. și Ariadne, Theseus). O altă expediție legată de numele lui Minos este cea întreprinsă împotriva regelui Cocalus. Ca să-l pedepsească pe Daedalus, constructorul faimosului labirint, pentru complicitatea sa cu Pasiphaë, Minos a pornit război împotriva lui Cocalus, care-l adăpostea pe Daedalus la curtea sa. Acolo însă își găsește moartea, fiind ucis, la îndemnul fugarului, de către fetele lui Cocalus. În timpul vieții, regele Minos se deosebise prin destoinicia cu care-i cîrmuise pe cretani și prin calitățile sale de bun organizator și legiuitor. După moarte, se spunea că ar fi fost pus, datorită spiritului său de dreptate, să judece sufletele morților în Hades alături de Aeacus și de Rhadamanthus.

Theseus, erou legendar, originar din Attica, vestit pentru faptele sale de vitejie. Theseus s-a născut din unirea lui Aegeus, regele cetății Athenae (după o altă versiune, a zeului Poseidon însuși), cu Aethra, fiica regelui Pittheus. Imediat după nașterea copilului, temîndu-se de uneltirile celor care-i rîvneau tronul, Aegeus i-a lăsat pe Theseus și pe Aethra la Troezen și s-a înapoiat singur la Athenae. Înainte de a pleca, el i-a poruncit însă Aethrei să-i ascundă lui Theseus originea sa pînă în ziua în care, crescînd mare, se va dovedi vrednic urmaș al tatălui său. În acest scop el a ascuns sub o stîncă uriașă o pereche de sandale și o sabie, pe care Theseus urma să le scoată de acolo atunci cînd avea să pornească în lume, în căutarea tatălui său. La vîrsta de șaisprezece ani, înzestrat cu o forță neobișnuită, Theseus a izbutit să urnească piatra și să scoată la iveală darurile făcute de Aegeus. Atunci Aethra îi mărturisește cine îi este părinte și-și trimite fiul să-și caute tatăl la Athenae. Pe drum, Theseus înfruntă nenumărate primejdii. El se luptă cu numeroși monștri, fiare sălbatice sau tîlhari, pe care-i învinge pe rînd, ucigîndu-i, ca de pildă: Sinis, Sciron, Cercyon, Damastes etc. (v. și numirile respective). Ajuns la Athenae, Theseus poposește, fără să-și dezvăluie identitatea, la curtea tatălui său. Îl află însă pe acesta subjugat cu totul de farmecele Medeei. La porunca ei, eroul ucide taurul de la Marathon. Apoi, după victorie, se înfățișează lui Aegeus arătîndu-i sabia lăsată odinioară de către acesta Aethrei. Părintele își recunoaște astfel fiul, pe care-l declară urmașul său de drept la tronul cetății Athenae. Faptul acesta atrage însă asupra lui Theseus ura verilor săi, fiii lui Pallas (v. și Pallas² 5.), care au, și ei, pretenții la tron. Theseus îi provoacă la luptă și-i învinge. După victorie, el cere și reușește să fie trimis în Creta, alături de ceilalți tineri care alcătuiau tributul datorat lui Minos (v. și Minos). Închis în faimosul labirint, din care o dată intrat nimeni nu mai ajungea să vadă lumina zilei, Theseus izbutește să iasă din nou afară, datorită ajutorului dat de Ariadne, fiica regelui, care se îndrăgostise de el. Ea îi dăruise la intrare un ghem pe care, pe măsură ce înainta în coridoarele întortocheate ale labirintului, Theseus l-a depănat. Cînd a fost să facă calea-ntoarsă, eroul s-a călăuzit după firul lăsat în urmă și a izbutit să iasă teafăr afară. După ce ucide Minotaurul, Theseus fuge, luînd-o cu sine și pe Ariadne, căreia îi făgăduise s-o ia în căsătorie. O părăsește însă, nu mult după aceea, pe drumul de întoarcere, în insula Naxos (v. și Ariadne). Ajunge victorios la Athenae, dar bucuria victoriei este umbrită de moartea tatălui său (v. Aegeus). Theseus rămîne acum singur moștenitor al tronului și stăpîn al întregii Attice. Cîrmuiește îndelung și domnia sa e marcată de o serie de reforme și de o fericită prosperitate atît pe plan intern cît și extern. Un eveniment impostant care urmează este războiul împotriva amazoanelor. Cu prilejul unei vizite făcute acestora, în regatul lor, Theseus o răpește pe una dintre ele, pe nume Antiope. Amazoanele invadează atunci Attica, dar sînt învinse în cele din urmă de către erou și silite să se retragă. Antiope moare cu această ocazie, luptînd alături de Theseus, cu care între timp avusese și un fiu, pe Hippolytus. După moartea Antiopei eroul se căsătorește cu Phaedra, cu care mai are doi copii: pe Acamas și pe Demophon (v. și Phaedra). O serie de alte episoade importante din viața eroului sînt legate de prietenia sa cu eroul lapit Pirithous. Împreună cu acesta Theseus o răpește pe Helena, fiica lui Tyndareus (v. și Helena), pe care, dorind s-o ia de soție, o aduce în Attica. O lasă însă acasă, în grija mamei lui. Aethra, și pleacă din nou cu Pirithous, pentru a-i găsi și acestuia o soție. De data aceasta expediția e mult mai primejdioasă: cei doi coboară în Infern cu gîndul s-o răpească pe Persephone. Mîniat de îndrăzneala lor necugetată, Hades îi oprește însă acolo prizonieri pentru totdeauna. Și poate că Theseus ar fi împărtășit veșnic soarta nefericită a prietenului său, rămas în Infern și țintuit în Jilțul Uitării, dacă n-ar fi trecut pe acolo Heracles. Acesta l-a luat pe erou cu sine și l-a readus înapoi pe pămînt. În lipsa lui Theseus însă, Helena fusese răpită de dioscuri, bătrîna mamă a eroului dusă în robie, și el însuși, deposedat de tron de către nobilii nemulțumiți de conducerea sa, fusese înlocuit cu Menestheus. Theseus se retrage atunci la Scyros, la curtea regelui Lycomedes. Acolo moare, bătrîn și uitat (ucis – după o versiune – de însăși mîna regelui) (v. și Lycomedes).

MOORE [muə], Henry (1898-1986), sculptor britanic. Inițial, a realizat sculpturi monumentale (intrarea în stația de metrou Saint-James). La Paris, a luat lecții de la Brâncuși și a fost atras de arta lui Picasso. Prin tendința de esențializare și prin deformările expresive, stilul său evocă forțele primitive, elementare ale naturii și vieții, căutând raporturi de echilibru între materie și vid („Regele și regina”, „Mama cu copilul”, „Grup de familie”, „Figură culcată”). Creator al unor sculpturi nonfigurative. A exercitat o mare influență asupra sculpturii contemporane.

infante m. titlu dat copiilor la urmă născuți ai regilor Spaniei și Portugaliei.

CUEVA, Juan de la (1550-1610), poet și dramaturg spaniol. A introdus în dramaturgia spaniolă inspirația națională („Ce șapte copii ai lui Lara”, „Comedia morții regelui Sancho”).

Chloris 1. În mitologia greacă, personificarea primăverii (v. Flora). 2. Fiica lui Amphion și soția lui Neleus, regele din Pylos. A avut treisprezece copii, uciși cu toții de mîna lui Heracles, cu excepția unuia singur, Nestor. 3. Una dintre fiicele Niobei, cruțată, împreună cu fratele ei Amyclas, de mînia lui Artemis și a lui Apollo (v. și Niobe).

Itys, fiul lui Tereus, regele Thraciei, și al lui Procne. Copil fiind, Itys a fost ucis de către mama sa, care l-a tăiat în bucăți și i le-a servit lui Tereus la masă drept răzbunare pentru fărădelegea săvîrșită de către acesta (v. Philomela).

Pasiphaë, fiica lui Helios și a oceanidei Perse și soția regelui Minos. Episodul cel mai cunoscut legat de numele ei este dragostea nefirească pe care a nutrit-o față de taurul furios care devasta țara lui Minos (v. și Minos). Din unirea monstruoasă dintre taur și Pasiphaë s-a născut Minotaurul. Cu regele Minos, Pasiphaë a avut trei copii: Androgeos, Ariadne și Phaedra. Ca și sora sa Circe, Pasiphaë avea darul profeției și se pricepea la vrăji.

HEBERT [ébe:r], Anne (1916-2000), scriitoare canadiană de limbă franceză. Poeme exprimând neliniștea singurătății („Mormântul regelui”). Romane cu pronunțată tentă fantastică („Copiii sabatului”, „Heloïse”). Teatru.

APOZIȚIE s. f. (cf. fr. apposition, lat. apposition): 1. (în sens restrâns) atribut substantival, pronominal sau numeral în cazul nominativ, indiferent de cazul cuvântului determinat. ◊ ~ simplă: a. exprimată printr-un singur substantiv, pronume sau numeral – „Pe ziduri însă,... era și fiica regelui, Gebila” (Al. Mitru); „Și noi, copiii, avem obligația de a asculta de părinți”; „...eu, unul, drept să vă spun...” (C. Hogaș); „Cel venit pe urmă, al treilea, nu se prea grăbea la mâncare”. ◊ ~ complexă: a. alcătuită dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un adverb explicativ (adică, anume), de precizare (chiar, tocmai), de întărire (tot) sau de exclusivitate (numai) – „Unul dintre colegi, anume Ovidiu, nu a răspuns la apel”; „Am găsit-o fărâmată, adică fără arc”; „Noul venit, chiar prietenul său, n-a fost de aceeași părere”; „Următorul, tot un țăran, a venit la grupul nostru”; „Ei, numai consilierii, puteau cere renunțarea la această vizită”. ◊ ~ multiplă: a. alcătuită din două sau mai multe părți de vorbire cu sens lexical suficient, aflate în raport de coordonare – „Răducu, colegul și prietenul lui, participase mai înainte la un concurs de șah.” ◊ ~ dezvoltată: a. exprimată prin substantiv, pronume sau numeral însoțit de determinări sau prin două sau mai multe substantive, pronume sau numerale – „Și Nic’ a lui Costache, dușmanul meu, și cu Toader a Catincăi, alt hojmalău, au trecut pe lângă mine vorbind cu mare ciudă” (Ion Creangă), (v. și atribut) A. se caracterizează prin următoarele trăsături: aduce o explicație a primului termen (termenul explicat); intră cu primul termen într-o relație de egalitate, putând lua locul acestuia sau putând fi înlocuită de acesta; este legată uneori de termenul explicat prin intermediul unuia din adverbele de mod explicative – adică, anume, mai exact, mai precis – care subliniază, fac mai limpede natura relației (de explicare și egalitate) dintre cei doi termeni; seamănă prin conținut cu o parte principală de propoziție (cu un subiect); seamănă prin formă cu un component al coordonării, deoarece aparține de multe ori aceleiași părți de vorbire prin care este exprimat termenul explicat; se așază întotdeauna după termenul explicat; apare de obicei izolată prin virgulă de termenul explicat. 2. (în sens larg) orice construcție sintactică de tip apozițional. În acest caz, a. poate fi echivalentă nu numai cu un atribut (v. la nr. 1), ci și cu un nume predicativ, cu un complement (direct, indirect sau circumstanțial) sau cu un element predicativ suplimentar. Ea poate fi exprimată nu numai prin substantive, pronume sau numerale (v. la nr. 1), ci și prin adjective, verbe la moduri nepersonale și adverbe: „El pare abătut, mai precis supărat”; „îmi aleg unul, anume pe acesta”, „I-am trimis colegului, adică lui Nicu, toate cărțile”; „Mergem spre bulevard, mai exact acasă”; „Se prezintă joi, adică de azi în trei zile”; „Noi am venit toți, adică douăzeci și cinci”; „îi văd alergând, adică grăbindu-se”.

Dionysus, în mitologia greacă, zeul vinului și al viței de vie, denumit (la romani) și Bacchus. Era de asemenea poreclit Bromius, Liber, Lyaeus etc. Dionysus era una dintre cele mai importante divinități cunoscute în vechime și al cărei cult era răspîndit în întreaga lume. El era fiul lui Zeus cu muritoarea Semele, fiica regelui Cadmus și a Harmoniei. Făcea deci parte din cea de-a doua generație de olimpieni. Se spunea că, îndemnată de Hera, Semele l-a rugat pe Zeus să i se arate în toată forța și splendoarea sa zeiască. Zeus îi împlinește ruga: el i se înfățișează ca un nor de foc. Neputînd suporta însă strălucirea acestei priveliști, Semele cade fulgerată și naște, înainte de vreme. Zeus ia copilul și-l adăpostește în propria lui coapsă de unde, la termenul stabilit, se naște viu și nevătămat Dionysus. (De aceea se spunea că Dionysus era zeul „care s-a născut de două ori”). Ca să-și pună la adăpost copilul de gelozia Herei, Zeus îl încredințează regelui Athamas și soției acestuia, Ino, ca să-l crească. În casa lor Dionysus trăiește travestit în haine femeiești pentru a nu fi recunoscut. Hera îi dă totuși de urmă și, drept răzbunare, le ia mințile lui Ino și lui Athamas. Atunci Zeus îl trimite pr Dionysus departe, la Nysa, și-l dă în grija nimfelor de acolo ca să-l crească (v. și Hyades). Cînd s-a făcut mare, Dionysus a început să cutreiere întreaga lume: Aegyptus, Syria, Phrygia, Thracia și, în sfîrșit, India, răspîndind peste tot în drum cultul lui. Pe cei care i-au stat împotrivă i-a pedepsit aspru, fie luîndu-le mințile (ca, de pildă, regelui Lycurgus, lui Pentheus, Agave etc.), fie metamorfozîndu-i în rechini (ca, de exemplu, pe pirații care voiau să-l vîndă ca sclav în drum spre Naxos). În sfîrșit, Dionysus a coborît în Infern ca să caute acolo umbra mamei lui și să-i redea viața. Hades s-a învoit să i-o dea și Dionysus a dus-o pe Semele cu sine în Olympus. El a mai participat la lupta zeilor cu giganții și se spunea că l-ar fi ucis pe Eurytus cu o lovitură de tirs. Este de asemenea cunoscut episodul dragostei dintre Ariadne și zeu, după ce aceasta fusese părăsită de către Theseus (v. și Ariadne). Cultul lui Dionysus era răspîndit în întreaga lume veche. La serbările date în cinstea lui (dionysia sau bacchanalia) participa toată lumea dar, mai ales, femeile. Atunci zeul era sărbătorit în cîntece și dansuri, adesea cu caracter orgiastic. Dionysus era închipuit însoțit de un cortegiu alcătuit din bacchante, sileni, satiri etc. Misterele lui Dionysus s-au celebrat în Italia pînă tîrziu în epoca imperială.

SENDER, Ramón José (1902-1982), scriitor spaniol. Participant la Războiul civil, a trăit în exil până în 1974; aici și-a scris majoritatea lucrărilor. Romane de un realism dur, într-o tehnică narativă compozită, incluzând monologul interior („Regele și regina”, „Contraatac”, „Fugitivul”). Povestiri pentru copii.

Nephele, prima soție a lui Athamas, regele din Orchomenus, cu care a vut doi copii: pe Phrixus și pe Helle.

Jai voulu voir, jai vu (fr. „Am vrut să văd și am văzut”) – emistih al lui Racine din tragedia Athalie (act. II, sc. 7). Athalie, regina din Iudeea, vrînd să-și asigure domnia, i-a ucis pe toți pretendenții la tron. Unul singur a scăpat: un copil ascuns de marele preot. Într-o noapte, Athalie visează că se urzește un complot împotriva ei. A doua zi se duce la templu să se închine, dar acolo îl recunoaște în Ioas pe copilul apărut în vis că va fi proclamat rege, în timp ce ea va fi trimisă la moarte (ceea ce se și întîmplă mai tîrziu). Plecînd din templu, Athalie spune: „Jai voulu voir, jai vu !”. Cuvintele acestea au devenit o expresie, care atestă că: „bănuiala s-a adeverit”, „m-am convins cu ochii mei!” LIT.

Phlegyas, fiul zeului Ares și al lui Chryse și rege în Orchomenus. A avut, la rîndul său, doi copii: pe Ixion și pe Coronis. Cînd a aflat că fiica lui a fost sedusă de către zeul Apollo (v. și Coronis), Phlegyas a dat foc templului lui Apollo de la Delphi. Și-a atras în felul acesta asupră-și mînia zeului, care l-a prăvălit în Infern.

LA VALLIÈRE [la valiér], Louise Françoise de La Baume Le Blanc, ducesă de (1644-1710), favorita regelui Ludovic XIV. A avut împreună cu acesta trei copii. Părăsită pentru marchiza de Montespan, se retrage (1674) la Mănăstirea Carmelitelor. I se atribuie lucrarea „Reflecții asupra îndurării lui Dumnezeu”.

MEDEEA (în mitologia greacă), fiica lui Aietes, regele Colhidei. Vrăjitoare vestită din legenda argonauților. După ce l-a ajutat pe argonautul Iason să dobândească Lâna de aur, s-a căsătorit cu el. Părăsită de acesta, pentru fiica regelui Corintului, și-a ucis rivala, precum și propriii copii. Legenda ei a inspirat tragediile scrise de Euripide, Seneca și Corneille.

MONTESPAN [mõtespã], Françoise-Athénaïs de Rochechouart, marchiză de (1640-1707), favorită a regelui Ludovic XIV, de la care acesta avea opt copii. Protectoare a artiștilor și scriitorilor. Înlăturată de marchiza de Maintenon (1679), s-a retras la mănăstire.

Iason, fiul lui Aeson, regele din Iolcus, și conducător al faimoasei expediții a argonauților. Copil fiind, Iason a fost trimis de tatăl său pe muntele Pelion, la centaurul Chiron, spre a fi crescut și educat de acesta. Între timp, acasă la Ioleus, Aeson a fost detronat de către fratele său vitreg, pe nume Pelias, care s-a înscăunat în locul lui. Cînd a atins vîrsta bărbăției, Iason s-a înapoiat acasă; înfățișîndu-i-se lui Pelias i-a cerut tronul, arătînd că el este moștenitorul legitim al tatălui său. Pelias se-nvoiește să i-l dea, dar cu o condiție: Iason trebuie să-i aducă din Colchis Lîna de Aur a unui berbec care, odinioară, l-a salvat pe Phrixus de la moarte (v. și Athamas). Porunca lui Pelias e izvorîtă dintr-un gînd ascuns: în felul acesta el nădăjduiește să-l piardă pe Iason. Cu concursul lui Argus, fiul lui Phrixus, care-i construiește o corabie – Argo – și însoțit de cincizeci de eroi, Iason reușește să ajungă în Colchis și să pună mîna pe faimoasa Lînă de Aur (v. și Argonautae). El se înapoiază victorios în Iolcus, însoțit fiind și de Medea, fiica lui Aeetes, căreia îi datora, în mare măsură, izbînda (v. și Medea). Datorită vrăjilor urzite de Medea, Pelias este ucis de înseși fiicele lui. În schimb, fiul lui, Acastus, îi izgonește la rîndul său pe Iason și pe Medea din Iolcus. Cei doi se refugiază la Corinthus, unde trăiesc mai mulți ani, pînă în ziua cînd Iason își părăsește soția pentru a se căsători cu Glauce, frumoasa fiică a regelui Creon. Dar Medea se răzbună: ea îi trimite în dar miresei o rochie otrăvită. Cînd o îmbracă, Glauce e mistuită de flăcări (v. Glauce 2). După ce ucide și pe cei doi copii pe care i-a avut cu Iason, Medea dispare, luîndu-și zborul într-un car minunat. După plecarea Medeei, Iason se înapoiază la Iolcus unde, cu ajutorul dioscurilor și al lui Peleus, izbutește să-l învingă pe Acastus, fiul lui Pelias, și să-i ia tronul.

Oedipus, fiul lui Laius, regele cetății Thebae, și al Iocastei. Un oracol îi prezisese lui Laius că va pieri ucis de mîna fiului său, așa încît, atunci cînd regina Iocasta l-a născut pe Oedipus, Laius s-a grăbit să îndepărteze copilul. El l-a încredințat unui slujitor, cu porunca să-l abandoneze undeva, cît mai departe. Oedipus e găsit însă de niște păstori corintieni, care-l duc la curtea regelui Polybus. Polybus îi va fi tată adoptiv pînă cînd copilul va atinge vîrsta bărbăției. Atunci Oedipus părăsește casa lui Polybus și merge la Delphi să consulte oracolul. Pe drum are loc un incident. Într-un loc strîmt și povîrnit, niște călători care vin din partea opusă îi poruncesc să se dea la o parte și să le lase drumul liber să treacă. Oedipus se împotrivește. Are loc o încăierare, în cursul căreia el omoară doi oameni: unul dintre aceștia este Laius, propriul său tată, pe care însă Oedipus nu-l cunoaște. În felul acesta oracolul s-a împlinit. Luînd calea cetății Thebae, unde după moartea lui Laius fusese ales rege Creon, Oedipus se măsoară cu Sfinxul (v. și Creon). Cu mintea sa ageră el izbutește să descifreze enigma pusă de Sfinx și obține răsplata făgăduită: tronul cetății Thebae și mîna reginei Iocasta, despre care nimeni – și cu atît mai puțin el – nu știe că e propria sa mamă. Din căsătoria lui Oedipus cu Iocasta se nasc patru copii: Eteocles, Polynices, Antigone și Ismene. Dar cetatea Thebae e bîntuită de o molimă cumplită, căreia nimeni nu-i știe leacul. Supușii săi mor secerați și regele Oedipus, îndurerat, îl trimite pe Creon să consulte oracolul pentru a afla care e motivul mîniei zeilor. Oracolul răspunde că trebuie răzbunată moartea lui Laius și Oedipus pornește pe dată cercetările pentru a-l descoperi pe vinovat. Se dovedește însă a fi el însuși ucigașul și, îngrozit de propria-i faptă precum și de căsătoria incestuoasă cu Iocasta, Oedipus se pedepsește singur: el își scoate ochii și, lipsit de vedere, pornește într-o tristă pribegie, în straie de cerșetor, călăuzit de fiica sa Antigone, spre alte meleaguri. Găsește ospitalitate în Attica și moare, bătrîn și îndurerat, la Colonus.

Pandion 1. Fiul lui Erichthonius și rege al cetății Athenae. A avut, la rîndul său, patru copii: pe Erechtheus, pe Butes, pe Procne și pe Philomela. Pandion a căsătorit-o pe Procne cu regele Tereus, în schimbul alianței pe care i-o făgăduise acesta din urmă. A murit, copleșit de durere din cauza nenorocirilor care s-au abătut asupra fetelor lui (v. și Philomela). 2. Strănepotul lui Pandion (1.) și fiul lui Cecrops. Gonit din cetatea Athenae de către verii săi, Pandion s-a stabilit la Megara. Acolo s-a căsătorit cu fiica regelui Pylas, căruia i-a urmat la tron. Cu soția sa, pe nume Pylia, Pandion a avut patru copii: Aegeus, Lycus, Nisus și Pallas (5.).

PRIAM (în „Iliada”), ultimul rege al Troiei. Căsătorit cu Hecuba, a avut mai mulți copii, printre care Hector, Paris, Casandra. I-a pierdut pe toți în lupta pentru apărarea Troiei. A îndurat, cu resemnare înțeleaptă, calamitățile abătute asupra cetății. La căderea Troiei, refugiat împreună cu Hecuba pe treptele unui altar, a pierit sugrumat de fiul lui Ahile, Neoptolem.

Miletus, fiul Deionei (sau al Ariei) și al zeului Apollo. A avut, la rîndul lui, doi copii: pe Caunus și pe Byblis (v. și Byblis). De teama regelui Minos, care voia să-l prindă, Miletus s-a refugiat în Asia Mică, unde a întemeiat cetatea cu același nume.

Aëdon, fiica lui Pandareos și soția lui Zethus, regele cetății Thebae. Geloasă pe sora ei Niobe, care avea mai mulți copii, Aëdon, care nu avea decît un singur fiu, pe Itylus, a hotărît să-l ucidă pe cel mai mare dintre nepoții ei. Din greșeală însă și-a ucis propriul copil. Ca să-i curme suferința, Zeus a preschimbat-o în privighetoare.

Thestius, erou aetolian, fiul zeului Ares și al lui Demonice și rege în cetatea Pleuron. Thetius a avut, la rîndul lui, mai mulți copii, printre care se numărau: Leda, Althaea – mama lui Meleager, – Hypermnestra, apoi Plexippus și Eurypylus – unchii eroului din Calydon, care aveau să fie uciși de mîna acestuia (v. și Meleager).

Ludovic (Ludwig) m. numele mai multor împărați ai Germaniei: LUDOVIC I (Debonarul), fiul lui Carol Magnu, avu să lupte contra propriilor săi fii (814-840); LUDOVIC II (cel June), rege al Italiei (855-875); LUDOVIC III (cel Orb), nepotul celui precedent (900-903); LUDOVIC IV (Copilul), ultimul împărat carlovingian, la a căruia moarte coroana deveni electivă (908-911); LUDOVIC V (Bavarezul), se luptă contra rivalilor si papilor (1314 -1347).

PAJ, paji, s. m. Tînăr nobil aflat pe lîngă un senior, un rege sau un principe din societatea feudală pentru a învăța meseria armelor; copil de casă. În volumul lui Cincinat trec paji și castelane. ANGHEL, PR. 154. Ea cu toane, o crăiasă, iar tu tînăr ca un paj. EMINESCU, O. I 160. Frumosul meu paj, căutătura ta este nevinovată. NEGRUZZI, S. III 308. – Variantă: (învechit) pag (EMINESCU, O. I 85, NEGRUZZI, S. II 76) s. m.

Hypsipyle, fiica lui Thoas, regele din Lemnos. Cînd femeile din Lemnos și-au ucis bărbații, Hypsipyle și-a ascuns tatăl, salvîndu-l în felul acesta de la moarte. Ulterior, ea a fost aleasă regină. Cînd argonauții au sosit acolo și s-au unit cu femeile din Lemnos, Hypsipyle a devenit iubita lui Iason, cu care a avut doi fii, născuți după plecarea tatălui lor: pe Eunaeus și pe Thoas. Mai tîrziu, aflînd că regina lor și-a cruțat tatăl, femeile din Lemnos au condamnat-o la moarte. Hypsipyle a izbutit să fugă pe mare, dar a fost prinsă de pirați și vîndută ca sclavă lui Lycurgus, regele Nemeei. Ea a devenit doica lui Archemorus, fiul acestuia. Datorită neatenției ei, copilul a fost ucis de un șarpe (v. și Archemorus). Condamnată din nou la moarte, de data aceasta de către Lycurgus și soția lui, Eurydice, Hypsipyle a fost salvată de fiii ei.

Oebalus 1. Fiul lui Cynortas și rege al Lacedaemonului. S-a căsătorit cu Gorgophone și a avut mai mulți copii, printre care pe Icarius și pe Tyndareus. 2. Fiul lui Telon și al nimfei Sebethis. A luptat împotriva lui Aeneas la sosirea eroului în Italia.

Sisyphus, fiul lui Aeolus, întemeietor și rege al cetății Corinthus. Cu Merope, fiica lui Atlas, a avut mai mulți copii: pe Glaucus, Halmus și Thersander. (După o versiune, ar fi fost și tatăl lui Odysseus). Pentru vina de a fi dat în vileag răpirea Aeginei de către Zeus, Sisyphus și-a atras asupră-și mînia acestuia din urmă și a fost supus în Infern la o caznă perpetuă: el a fost sortit să urce un deal împingînd veșnic o stîncă uriașă, care o dată ajunsă în vîrf, se rostogolea din nou la vale și cazna era reluată de la început.

Tyro, fiica lui Salmoneus, regele din Elis, și a Alcidicei. Tyro era o nimfă de o rară frumusețe. Ea a fost îndrăgită de Poseidon care, unindu-se cu ea, a zămislit doi copii: pe Neleus și pe Pelias. Mai tîrziu Tyro s-a căsătorit cu regele Cretheus, fratele tatălui ei.

Heraclidae se numeau toți descendenții lui Heracles: atît fiii eroului și ai Deianirei, cît și urmașii acestora. După apoteozarea lui Heracles, copiii săi, urmăriți de ura lui Eurystheus, au găsit o vreme adăpost la curtea regelui Ceyx, din Trachis. Apoi, cum Eurystheus amenința cu războiul, ei au fost siliți să se refugieze din nou, de data aceasta la atenieni. Eurystheus le-a declarat război și acestora, dar a fost înfrînt și ucis în luptă. După victoria repurtată împotriva lui Eurystheus, heraclizii, sub conducerea lui Hyllus, fiul cel mai mare al lui Heracles, s-au îndreptat spre Peloponnesus, patria tatălui lor, cu gîndul să se stabilească acolo (v. și Hyllus). Prima încercare se soldează cu un eșec: pe drum ei se întîlnesc cu armata regelui Echemus, care-i învinge. Însuși Hyllus cade în luptă. Heraclizii mai fac, de-a lungul timpului, câteva tentative de a ajunge în Peloponnesus. Conduși mai tîrziu de Aristomachus, sînt din nou înfrînți și alungați. În schimb, sub conducerea lui Temenus și a fraților săi – Aristodemus și Cresphontes – izbîndesc, reușind în cele din urmă să ia în stăpînire și să-și împartă Peloponnesul.

Oeneus, fiul lui Portheus și rege al Aetoliei. S-a căsătorit cu Althaea, cu care a avut mai mulți copii, printre care pe Meleager, pe Gorge și pe Deianira. După moartea Althaeei, care s-a sinucis (v. și Meleager), Oeneus s-a recăsătorit cu Periboea, cu care a mai avut un fiu, pe Tydeus. Oeneus l-a găzduit o vreme la curtea sa pe Heracles, pe vremea cînd eroul era căsătorit cu Deianira. Tot el a fost cel care a atras asupra Calydonului mînia zeiței Artemis și a făcut ca întreaga Aetolie să fie pustiită de un mistreț fioros (v. Meleager). Mai tîrziu, Oeneus a fost izgonit de la domnie de către fiii fratelui său, Agrius. Nepotul lui, Diomedes, îi alungă însă la rîndu-i pe uzurpatori și-l întronează pe Andraemon, soțul lui Gorge, la curtea căruia Oeneus găsește azil la bătrînețe. E ucis însă, în cele din urmă, de fiii lui Agrius.

Meropa f. Mit. soția unui rege al Messeniei; ea era să se mărite după ucigașul soțului ei și al copiilor săi, dar fiul ei Egist ucise pe asasin și scăpă astfel pe mama sa.

Orithyia, fiica lui Erechtheus, regele cetății Athenae. A fost răpită de către Boreas, cu care a avut mai mulți copii: pe Chione, pe Cleopatra, pe Zeus și pe Calais.

(Poftă sau sete de) Gargantua – Numele acesta, de origine spaniolă, aparține eroului uneia dintre cele mai ilustre opere satirice universale: Vie inestimable du grand Gargantua, père de Pantagruel, apărută în 1532. Autorul ei, marele satiric francez François Rabelais, povestind nașterea lui Gargantua (prin care satirizează setea de cuceriri a regilor, Gargantua reprezentînd pe Francisc I), scrie: „Cînd se născu, el nu țipă ca alți copii: mié, mié, ci cu glas tare exclamă: Da-ți-mi de băut! Vreau să beau! Băutură!” (Garganta în spaniolă înseamnă de altfel „gîtlej”). Așa a debutat în viață mărimea sa Gargantua, pentru a cărui alăptare a fost nevoie de 17 913 vaci! Se înțelege acum de ce numele lui a ajuns proverbial și e folosit pentru a sugera o poftă monstruoasă a unui mîncău imposibil de potolit, sau o sete deopotrivă de uriașă (la propriu ori la figurat). LIT.

Moloch – E o veche divinitate, de pe vremea fenicienilor. Spre deosebire de alte zeități care primeau sacrificii în vite, Moloch nu accepta ca jertfă decît oameni. Istoricul grec Diodor din Sicilia relatează că, pentru a-l îmbuna pe acest idol antropofag care s-ar fi mîniat că i s-a adus carne ieftină (copii de sclavi și de străini), cartaginezii (ce adoptaseră cultul lui Moloch) i-au jertfit, în cursul unui asediu, „două sute de copii aparținînd celor mai de seamă familii din Cartagina”. Iată de ce Moloch (care înseamnă „rege” și e reprezentat ca un monstru cu trup de om și cap de taur) a rămas simbolul cruzimii. Scriitorul rus Kuprin și-a intitulat Moloch o povestire în care descrie crunta exploatare a muncitorilor la o uzină metalurgică capitalistă. MIT.

Veniamin (Beniamin), unul dintre cei 12 fii ai lui Iacov și ultimul dintre cei doi copii avuți cu Rahela. Urmașii săi sunt numiți seminția lui Veniamin, din care au făcut parte regele Saul și Saul din Tars (sf. apostol Pavel).

HERAKLES (HERCULE), în mitologia greacă, cel mai de seamă erou, înzestrat cu o forță fizică neobișnuită. Fiu al lui Zeus și al muritoarei Alcmene. La porunca regelui Euristeu al Argosului, și pentru a ispăși păcatul de a-și fi omorât soția și copiii, H. îndeplinește cele 12 munci (încercări) din care iese victorios. De pe rugul pe care și-l ridicase, pentru a scăpa de chinurile pricinuite de cămașa otrăvitoare cu filtrul magic trimisă de soția sa Deianeira, H. a fost înălțat de zei în Olimp, dobândind nemurirea. Aici se va căsători cu Hebe. Muncile lui H.: uciderea prin sugrumare a Leului din Nemeea; uciderea Hidrei din Lerna; prinderea și aducerea, de viu, pe umeri, a mistrețului de pe muntele Erymanthos; prinderea căprioarei cu copite de aramă și coarne de aur; curățarea grajdurilor regelui Augias; omorârea păsărilor dăunătoare de pe lacul Stymphalos; prinderea taurului din Creta; îmblânzirea iepelor antropofage ale regelui Diomede; răpirea cingătorii reginei Amazoanelor; aducerea cirezilor de boi ale lui Geryoneus și omorârea acestuia; furtul merelor de aur din grădina Hesperidelor; aducerea din Infern a câinelui cu trei capete Cerber, și înapoierea acestuia lui Hades.

Polydorus, Fiul lui Cadmus și al Harmoniei. S-a căsătorit cu Nicteis, fiica regelui Nicteus, cu care a avut un fiu, pe Labdacus (v. și Labdacus). Printre urmașii lui Polydorus se număra și Oedipus. 2. Unul dintre fiii regelui Priamus. În timpul războiului troian tatăl său l-a încredințat pe Polydorus, pe atunci încă copil, împreună cu o parte însemnată din tezaur, pe care a vrut s-o pună la adăpost, lui Polymnestor, regele Thraciei. Mînat de lăcomie și ca să poată pune mîna pe bani, acesta l-a ucis pe Polydorus și l-a aruncat în mare. Purtat de valuri, cadavrul lui Polydorus a fost aruncat pe țărm tocmai în locul unde mama sa, Hecuba, se pregătea să urce pe corabia care avea s-o ducă în robie. Recunoscîndu-și fiul ucis, înainte de plecare Hecuba găsește totuși răgaz și-i răzbună moartea (v. și Hecuba).

Psamathe 1. Fiica lui Crotopus, regele din Argos, și mama lui Linus, pe care l-a născut unindu-se în taină cu zeul Apollo. Aflînd de existența copilului, Crotopus l-a ucis împreună cu Psamathe (v. și Linus). 2. Una dintre nereide. Cu Aeacus, regele Aeginei, a avut un fiu, pe nume Phocus. Cum acesta s-a dovedit deosebit de înzestrat la întrecerile sportive, a trezit dușmănia fraților săi vitregi – Telamon și Peleus – care l-au ucis. Drept răzbunare, Psamathe a trimis un lup uriaș care a devorat cirezile lui Peleus. Mai tîrziu ea s-a căsătorit din nou, de data aceasta cu Proteus, regele Aegyptului.

Andromacha (sau Andromache), fiica lui Eetion, regele cetății Thebae din Mysia, și soția lui Hector, fiul lui Priamus, cu care a avut un copil, pe Scamandrius, zis și Astyanax. După ce și-a văzut întreaga familie – atît tatăl cît și cei șapte frați – nimicită de Achilles, Andromacha a asistat la uciderea soțului ei, Hector, sub zidurile Troiei, de către același Achilles (v. și Achilles). Ulterior, grecii i-au omorît și copilul. Ea însăși, îndurerată și neconsolată, a fost luată ca pradă de război de către fiul lui Achilles, Neoptolemus (sau Pyrrhus) și dusă în Epirus. Cu acesta din urmă Andromacha a avut trei fii: pe Molossus, Pielus și Pergamus. La moartea sa, Neoptolemus a lăsat-o pe Andromacha împreună cu regatul său lui Helenus, fratele lui Hector. În timpul trecerii lui Aeneas prin Epirus, Andromacha domnea acolo alături de Helenus, cu care a avut încă un fiu, pe Cestrinus. În sfîrșit, după moartea lui Helenus, Andromacha a plecat în Mysia cu fiul ei Pergamus, care a întemeiat acolo cetatea Pergamului.

Athamas, rege beoțian din Orchomenus, fiul lui Aeolus. S-a căsătorit cu Nephele, cu care a avut doi copii: pe Phrixus și pe Helle. Mai tîrziu, îndrăgostindu-se de Ino, fata lui Cadmus, a mai avut doi copii cu aceasta din urmă: pe Learchus și pe Melicertes. Geloasă pe copiii din prima căsătorie, Ino a pus la cale uciderea lor. Phrixus și Helle au fost salvați însă de la moarte, chiar în momentul în care erau duși la altar spre a fi sacrificați, de un berbec cu lîna de aur, dăruit de Hermes mamei lor, Nephele. Berbecul a răpit copiii, purtăndu-i prin văzduh pînă în Colchis. Mai tîrziu Phrixus avea să-l ucidă, jupuindu-i faimoasa lînă (v. Phrixus și Argonautae). Fiind lovit de nebunie, Athamas își ucide propriul fiu, născut cu Ino, pe Learchus. De desperare, mama se aruncă în mare împreună cu Melicertes și amîndoi sînt transformați în divinități marine. Gonit din Boeotia în urma crimei săvîrșite, Athamas e nevoit să rătăcească vreme îndelungată prin lume, pînă cînd, în cele din urmă, se stabilește în Thessalia. De la el ținutul înconjurător a căpătat numele de Athamantia.

Ceyx 1. Soțul Alcyonei (v. și Alcyone). După moarte au fost transformați, atît el cît și soția lui, în păsări de mare. 2. Regele din Trachis, rudă apropiată și prieten cu Heracles. După moartea eroului, Ceyx le-a oferit azil copiilor lui Heracles, urmăriți de ura lui Eurystheus.

Harpyae, genii înaripate din generația preolimpienilor, fiicele lui Thaumas și ale oceanidei Electra (într-o altă variantă, ale lui Gaea). Erau considerate, în general, trei la număr: Aëllo, Celaeno și Ocypete și aveau înfățișarea unor păsări de pradă cu capete de femei. Din unirea uneia dintre ele cu Zephyrus, s-au născut Xanthus și Balius – caii lui Achilles – precum și caii dioscurilor. Harpiile erau supranumite „răpitoarele”, deoarece se credea că răpeau copiii și sufletele morților. Din porunca Herei ele au spurcat bucatele ce se aflau în fața nefericitului rege Phineus. Acesta a cerut ajutorul boreazilor (Zetes și Calais), care le-au biruit și le-au pus pe fugă. Harpiile intervin și în legenda regelui Pandareos, răpindu-i fetele (v. și Pandareos).

Atreu m. rege din Argos care își răsbună împotriva fratelui său Thyeste dându-i să mănânce pe proprii săi copii.

Agamemnon, erou grec (cunoscut din Iliada). Era regele cetății Mycenae și urmaș al lui Atreus. Cînd Atreus a fost ucis de către Aegisthus, Agamemnon a fost izgonit din Mycenae împreună cu fratele său, Menelaus. Cei doi fugari s-au îndreptat către Sparta. Acolo Agamemnon s-a căsătorit cu Clytaemnestra, cu care a avut patru copii: trei fiice, pe Iphianassa (Iphigenia), Chrysothemis și Laodice (Electra), și un fiu, Orestes. Cu ajutorul lui Tyndareus, regele Spartei, Agamemnon reușește să-și recucerească tronul și se înapoiază la Mycenae. Menelaus, care se căsătorise între timp cu Helena, fiica lui Tyndareus, îi urmează acestuia la tron și rămîne în Sparta. Cînd Helena a fost răpită de către Paris, Agamemnon a fost numit căpetenia oștilor grecești care au pornit la asediul Troiei. Pentru a o îndupleca pe Artemis să dezlănțuie vînturi prielnice care să îngăduie flotei grecești să iasă în larg, Agamemnon a sacrificat-o la Aulis pe propria lui fiică, pe Iphigenia. În felul acesta grecii au putut ajunge pe țărmurile Troiei. În cursul luptelor care au urmat, Agamemnon a dat dovadă de multă vitejie și curaj. Dar cearta lui cu Achilles în cel de-al zecelea an de război (v. și Achilles) a provocat mari pierderi grecilor. După distrugerea Troiei, lui Agamemnon i-a revenit, printre altele, drept pradă de război Cassandra, fiica lui Priamus. Cassandra i-a prorocit că va fi ucis la întoarcere de către soția lui Clytaemnestra. Nedînd crezare spuselor ei, Agamemnon s-a înapoiat acasă, unde a fost într-adevăr omorît de Clytaemnestra și de amantul acesteia, Aegisthus. Moartea sa a fost răzbunată mai tîrziu de Orestes (v. și Clytaemnestra, Aegisthus, Orestes).

Tros, fiul regelui troian Erichthonius și urmaș al lui Dardanus. S-a căsătorit cu Callirhoë și a avut mai mulți copii: pe Assaracus, Cleopatra, Ganymedes și Ilus. De la el întreaga țară a primit numele de Troas, iar cetatea de scaun – Troia (v. și Ilus).

PAJ² ~i m. 1) (în evul mediu) Fiu de nobil aflat în serviciul unui rege sau al unui mare demnitar pentru a deprinde mânuirea armelor și pentru a învăța manierele de la curte. 2) Copil de casă. /<fr. page, germ. Page

CERE, cer, vb. III. Tranz. 1. A stărui pe lîngă cineva pentru a obține ceva, a se adresa cuiva pentru a-i convinge să-ți îndeplinească o dorință, o rugăminte. Du-te la împăratul și cere să-ți dea douăzeci de corăbii. ISPIRESCU, L. 23. Ba pune-ți pofta-n cui, măi babă. Cînd ți-am cerut ouă, știi ce mi-ai răspuns? Bate acum și tu găina, să-ți aducă galbeni. CREANGĂ, P. 69. Îndată i se aduc cele cerute. CREANGĂ, P. 310. Mi-ai zis: Aștept din parte-ți, o rege cavaler, Că-mi vei da prins pe-acela ce umilit ți-l cer... Eu vreau să-mi dai copilul zburdalnic pe Arald. EMINESCU, O. I 91. Știi, bădiță, cum cereai Seara, cînd la noi veneai, Să-ți dau paharul cu miere Și io-ți dam buzele mele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 258. ◊ Expr.A cere voie să... = a stărui (pe lîngă cineva), a ruga (pe cineva) pentru a obține permisiunea să... Cerură voie să rămîie a-l întovărăși. NEGRUZZI, S. I 142. ◊ Absol. Cine cere nu piere (dar nici nume bun n-are). ◊ Refl. Fiul cel mai mic... se ceru și el de la tată-său ca să-l lase să pîndească și el. ISPIRESCU, L. 73. Aice s-au cerut ei ca să-i primească peste noapte și i-au primit bucuros. SBIERA, P. 113. ◊ (Propoziția secundară finală se subînțelege) M-aș cere, taică, la școală. Mă îndemnară domnul învățător; zice că sînt fir de grîu în mărăciniș. Dacă învăț, e ca și cum m-ar săpa și m-ar plivi. SADOVEANU, M. C. 10. 2. (Cu privire la o fată sau, fig., la mîna ei) A face propuneri de căsătorie, a peți. Iară cine s-a bizui să vie ca s-o ceară de nevastă și n-a izbuti să facă podul... aceluia pe loc îi și taie capul. CREANGĂ, P. 78. Și-au plăcut unul altuia. Și Ipate, nemaiavînd răbdare, se și duce la tată-său și la mă-sa, de-o cere [pe fată]. CREANGĂ, P. 16S. Ceru mîna tinerei domnițe. NEGRUZZI, S. I 107. Deseară vin la voi... Să te cer de la ai tăi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 366. 3. (Cu sensul reieșind din determinări) A cerși. Cere de pomană la colțul străzii. ▭ Am pățit și noi ca un cerșitor care ședea pe comoară și cerea milostenie. CREANGĂ, P. 134. ◊ Absol. De-am avut, de n-am avut, Eu la altul n-am cerut. ȘEZ. IV 219. 4. A pretinde (ceva) în baza unui drept, a revendica. Eu mă tocmesc pe trei ani odată... -Despre mine, cu atîta mai bine, măi Chirică. Și ce mi-i cere tu pentru trei ani? – Ce să-ți cer? Ia, să-mi dai de mîncare și de purtat cît mi-a trebui. CREANGĂ, P. 151. Nu trebuie să cerem de la vînători o aprețuire rece și nepărtinitoare a întîmplărilor și a izbinzilor ce se ating de arta lor favorită. ODOBESCU, S. III 47. ◊ Expr. A cere satisfacție = a pretinde satisfacție morală în urma unei jigniri sau insulte. A cere socoteală sau (învechit) seamă (cuiva sau de la cineva) = a trage la răspundere (pe cineva). Să cerem socoteală nătîngilor care nu ne-au dus pe drumul pe care trebuia. PAS, Z. IV 248. Lumea are drept a-i cere această seamă. BĂLCESCU, O. II 11. A cere pace v. pace. A cere cuvîntul v. cuvînt. ◊ A pretinde. Cît ceri pe un kilogram de unt? 5. A impune; a face să fie necesar. Frosa uitase să-i dea guler curat și aceasta cerea timp. BASSARABESCU, V. 45. Cum! așa degrabă ne lași?... – Slujba o cere. NEGRUZZIȘ.I 39. ◊ Refl. pas. Pentru această lucrare se cere o atenție deosebită. ◊ Expr.Mi se cere să... = mi se impune să..., sînt obligat să... ◊ A arăta, a indica o datorie, o sarcină etc. Pornind de la faptul că teoria marxist-leninistă nu este o dogmă, ci o călăuză în acțiune, partidul cere comuniștilor să înțeleagă caracterul creator al marxism- leninismului, să-și însușească nu formulări și citate răzlețe, ci adevărata esență a învățăturii atotbiruitoare a lui Marx-Engels-Lenin-Stalin, învățătură care transformă lumea. 50 ANI EXIST. P.C.U.S. 44. 6. A dori, a pofti, a voi. Mîncară și se veseliră cît le ceru inima. ISPIRESCU, L. 39. De se-ntîlnește drag cu drag Cum inima ta cere, Dispar și ceruri și pămînt Și pieptul tău se bate, Și totu-atîrnă de-un cuvînt Șoptit pe jumătate. EMINESCU, O. I 189. Zi și noapte, cu durere, Duios sufletu-mi te cere. ALECSANDRI, P. I 85. ◊ Refl. Umblă parcă amintindu-și vreun cîntec, alintată, Pare că i-ar fi tot lene și s-ar cere sărutată. EMINESCU, O. I 158. Mă cunosc vinovată Că m-am cerut măritată. SEVASTOS, C. 227. ◊ Refl. pas. A fi căutat, a avea căutare, a fi solicitat. Această carte se cere mult. – Prez. ind. pers. 2 sg. și: (regional) cei (CREANGĂ, A. 56).

Heracles, vestit erou grec, neîntrecut în forță și vitejie și care, după moarte, a fost primit în rîndul zeilor, devenind nemuritor. Heracles – numit de către romani Hercules – era fiul lui Zeus și al Alcmenei. Pentru a se uni cu Alcmene, Zeus a luat chipul și înfățișarea soțului ei, Amphitryon, plecat să lupte împotriva teleboenilor (v. și Amphitryon). Din unirea Alcmenei cu Zeus s-a născut Heracles, iar din unirea Alcmenei cu Amphitryon, sosit imediat după aceea, s-a născut Iphicles, frate geamăn cu Heracles. Dîndu-și seama de originea divină a lui Heracles, Amphitryon a consimțit să-l crească în casa sa, alături de Iphicles. Gelozia Herei față de Alcmene s-a manifestat însă de timpuriu, încă înainte de nașterea copilului. Fiindcă Zeus – ca să-și ocrotească viitorul fiu – făgăduise regatul Argosului primului urmaș care se va naște din Perseus, Hera a îndemnat-o pe fiica ei, Ilithyia, care patrona nașterile, să întîrzie nașterea lui Heracles și s-o grăbească în schimb pe cea a lui Eurystheus, fiul lui Sthenelus. Datorită acestui fapt, Eurystheus se naște la șapte luni, revenindu-i lui Argosul (v. și Eurystheus), iar Heracles e purtat zece luni în pîntece de Alcmene. Mînia Herei continuă să se reverse și după naștere, de data asta însă asupra copilului. Într-o noapte, cînd cei doi frați se aflau în leagănul lor, ea le trimite doi șerpi cu gîndul să-l ucidă pe Heracles. Fără să-și piardă cumpătul, Heracles, deși avea numai zece luni, îi apucă pe fiecare cu cîte o mînă și-i sugrumă, în timp ce Iphicles, îngrozit, trezește toată casa cu țipetele lui. Este un semn în plus pentru Amphitryon cu privire la originea divină a copilului. El îl crește însă mai departe în casa sa, ca pe propriul său fiu. Cînd Heracles crește, el își înspăimîntă părintele, ucigîndu-și dascălul, pe Linus, și acest fapt îl determină pe Amphitryon să-l trimitp pe Heracles la țară să-i păzească cirezile. Eroul stă acolo pînă la vîrsta de optsprezece ani, cînd săvîrșește primul său act de vitejie: ucide leul din Cithaeron, care atacase cirezile tatălui său. Cu această ocazie el se unește cincizeci de nopți la rînd cu cele cincizeci de fiice ale regelui Thespius, la care stă în gazdă tot timpul cît durează vînătoarea. După ce ucide fiorosul animal, Heracles se întoarce acasă. Pe drum se întîlnește cu solii regelui Erginus, trimiși să ridice tributul la care erau supuși tebanii. El se luptă cu Erginus și îl învinge. Drept mulțumire că i-a scăpat pe tebani de tributul înjositor, regele Creon i-o dă în căsătorie lui Heracles pe fiica sa, Megara. Cu Megara eroul a avut mai mulți copii. Urmărindu-l mai departe cu mînia sa divină, Hera îi ia mințile și, într-un delir furios, îl determină să-și ucidă copiii. În urma săvîrșirii acestei fărădelegi, eroul consultă oracolul de la Delphi. Pentru ispășire, Apollo îi poruncește să-i slujească timp de doisprezece ani lui Eurystheus. La cererea acestuia, care-l pune la felurite munci, Heracles săvîrșește cele douăsprezece mari fapte de vitejie cunoscute sub numele de muncile (sau isprăvile) lui Heracles. – Prima muncă este uciderea leului din Nemea, o fiară înspăimîntătoare care pustia ținutul respectiv. Eroul îl sugrumă apoi îl jupoaie de pielea îngrozitoare la vedere. Înfățișîndu-se mai apoi îmbrăcat în această piele lui Eurystheus, acesta, de frică, nu-i îngăduie să pătrundă în cetate ci îi poruncește să-și depună prada înaintea porților. Cu această ocazie eroul înființează Jocurile Nemeiene. – A doua muncă a lui Heracles este uciderea hidrei din Lerna. Născută din Typhon și din Echidna, hidra era un balaur monstruos, a cărui răsuflare ucidea pe oricine îi simțea duhoarea. Ea avea nenumărate capete, care pe măsură ce erau retezate, creșteau la loc. Unul dintre capete era nemuritor. Heracles a reușit să-i reteze capetele și, cu ajutorul nepotului său, Iolaus, să-i ardă carnea în locul unde fuseseră, pentru a le împiedica să mai regenereze. La urmă el îi retează și capul cel nemuritor și, îngropîndu-l în pămînt, împinge deasupra lui o stîncă uriașă. Sîngele hidrei era și el aducător de moarte. De aceea, la plecare, eroul și-a muiat săgețile în el, făcîndu-le astfel veninoase. – A treia muncă a lui Heracles este prinderea mistrețului de pe muntele Erymanthus. Groaznicul animal a fost urmărit de către erou prin mijlocul unor zăpezi înalte, pînă cînd, sleit de puteri, a fost prins. – A patra muncă a lui Heracles este prinderea unui căprior cu coarne de aur, care aparținea zeiței Artemis. Vestit prin iuțeala lui, căpriorul a fost fugărit un an încheiat de către erou, care, în cele din urmă, l-a ajuns în Arcadia și, rănindu-l ușor, a reușit să-l prindă. – A cincea muncă a lui Heracles este curățarea grajdurilor lui Augias. Augias, regele din Elis, avea peste trei mii de vite și grajdurile care le adăposteau nu mai fuseseră curățate de peste treizeci de ani. La porunca lui Eurystheus, Heracles s-a legat să le curețe într-o singură zi, cerîndu-i o răsplată lui Augias, dacă avea să reușească. Augias s-a învoit. Atunci eroul a schimbat cursurile rîurilor Alpheus și Peneus și, abătîndu-le prin mijlocul grajdurilor, a făcut ca tot gunoiul să fie dus de ape pînă-n seară. Cînd și-a cerut însă plata cuvenită, Augias a refuzat să-și țină făgăduiala, fapt pentru care avea să fie pedepsit mai tîrziu de către erou. – A șasea muncă a lui Heracles este distrugerea păsărilor stimfalide. În pădurile care împrejmuiau lacul Tsymphalis din Arcadia sălășluiau puzderie de păsări de pradă, care pustiau ținutul. Heracles le-a stîrpit ucigîndu-le cu săgețile sale otrăvite. – A șaptea muncă a lui Heracles este prinderea taurului din Creta. Odinioară, regele Minos voise să-i sacrifice taurul lui Poseidon dar, cucerit de frumusețea animalului, îl cruțase. Zeul mării se răzbunase, făcînd taurul să devină furios. Heracles a reușit să-l prindă și i l-a adus lui Eurystheus, care însă i-a redat libertatea. – A opta muncă a lui Heracles este îmblînzirea iepelor lui Diomedes. Diomedes, regele Thraciei, avea niște iepe sălbatice pe care le hrănea cu carne omenească. Heracles l-a ucis pe Diomedes și le-a dat iepelor lui să-i mănînce trupul. După ce s-au ospătat din carnea stăpînului lor, iepele au devenit blînde și s-au lăsat ușor prinse. Heracles i le-a dus și pe acestea lui Eurystheus. – A noua muncă a lui Heracles este dobîndirea cingătorii purtate de Hippolyte, regina amazoanelor. Cingătoarea îi fusese dăruită acesteia de însuși Ares, zeul războiului. Heracles i-o ia, după ce se luptă cu amazoanele, și o dăruiește fiicei lui Eurystheus. – A zecea muncă a lui Heracles este aducerea boilor lui Geryon (v. și Geryon), tot la porunca lui Eurystheus. Cirezile de boi ale lui Geryon se aflau pe insula Erythia, departe, către apusul lumii. Ca să ajungă acolo, eroul a străbătut deșertul Libyei, apoi Oceanul, iar ca să pună mîna pe boii lui Geryon, l-a ucis mai întîi pe Orthrus, cîinele cu două capete care-i păzea, apoi pe Eurytion, uriașul care-i păștea și, în sfîrșit, pe însuși Geryon, monstrul cu trei trupuri, căruia-i aparțineau. După multe peripeții, Heracles ajunge cu bine din nou la Eurystheus, nu fără să fi avut însă de furcă pe drumul de întoarcere cu numeroși dușmani care-l atacaseră, vrînd să-i fure boii. – A unsprezecea muncă a lui Heracles este culegerea merelor din Grădina Hesperidelor. Merele acestea erau de aur, și ele aparțineau Herei, care le primise în dar, cu prilejul nunții ei cu Zeus, de la Gaea. Hera le dusese în Grădina Hesperidelor și i le dăduse în pază lui Ladon, un balaur uriaș cu o sută de capete. După ce cutreieră mări și țări, după ce trece prin Caucasus unde-l eliberează pe Prometheus (v. și Prometheus), Heracles ajunge la hiperboreeni, unde se afla faimoasa grădină, și, cu ajutorul lui Atlas, izbutește să fure merele și i le aduce lui Eurystheus. – A douăsprezecea – și cea din urmă – muncă a lui Heracles este aducerea lui Cerberus din împărăția umbrelor subpămîntene, cea mai grea încercare la care a fost supus eroul. În îndeplinirea acestei sarcini, el a fost ajutat de Hermes și de Athena. Ajuns în Infern, Heracles s-a întîlnit cu umbra lui Meleager – căruia, cu această ocazie, i-a făgăduit s-o ia în căsătorie pe Deianira (v. și Deianira) – cu Pirithous, cu Theseus și cu Ascalaphus, pe care i-a scăpat din chinurile la care erau supuși și, în sfîrșit, cu zeul Hades, care s-a învoit să i-l dea pe Cerberus cu condiția ca eroul să-l prindă fără să se servească de vreo armă. Strîngîndu-l cu amîndouă mîinile de gît, Heracles a reușit să-l stăpînească pe Cerberus și să-l tîrască după el, pe pămînt. La vederea lui Cerberus însă, Eurystheus a fost atît de înfricoșat încît s-a ascuns și n-a vrut să-l primească. Neavînd ce face cu el, Heracles l-a adus atunci înapoi în Infern. În afara acestor isprăvi, eroul a săvîrșit, în diferite împrejurări, numeroase alte acte de curaj și vitejie, care i-au dus faima și l-au făcut renumit. Printre ele se numără: 1. Expediția întreprinsă împotriva Troiei. Laomedon, regele Troiei, a refuzat să-i dea lui Heracles răsplata cuvenită pentru faptul că eroul a salvat-o pe Hesione, fiica regelui, din ghearele unui monstru îngrozitor. Heracles atacă cetatea, îl ucide pe rege împreună cu toți fiii lui și i-o dă de soție pe Hesione lui Telamon, unul dintre tovarășii lui de arme (v. și Hesione 1.). 2. Războiul împotriva giganților, în care eroul a luptat alături de olimpieni (v. Gigantes). 3. Războiul împotriva lui Augias, întreprins de erou datorită faptului că regele din Elis refuzase să-i dea plata cuvenită pentru că i-a curățat grajdurile. Cu ocazia victoriei, eroul a înființat Jocurile Olimpice. 4. Expediția organizată împotriva Pylosului, unde domnea regele Neleus (v. și Neleus), expediție în cursul căreia Heracles îl ucide pe rege împreună cu toți fiii lui în afară de unul singur, Nestor. Cu această ocazie Heracles a rănit mai mulți zei, printre care pe Hera și pe Ares. 5. Războiul împotriva Spartei (v. și Hippocoon), în cursul căruia, deși învingător, eroul este rănit la mînă și vindecat apoi de către Asclepius. 6. Lupta împotriva driopilor, în care, învins la început, Heracles iese în cele din urmă învingător, îi bate pe driopi și-i pune pe fugă. Motivul izbucnirii conflictului între erou și driopi a fost faptul că, o dată, pe cînd trecea prin ținutul lor călătorind împreună cu Deianira și cu fiul său Hyllus, driopii au refuzat să-i dea să mănînce copilului, care era înfometat. 7. Lupta cu centaurii, stîrniți de mirosul vinului pe care eroul îl băuse în peștera lui Pholos. Cu această ocazie a fost ucis din greșeală de către Heracles și bunul centaur Chiron. 8. Readucerea Alcestei din regatul subpămîntean (v. Admetus). 9. Lupta cu Antaeus (v. Antaeus). 10. Lupta cu Cycnus (v. Cycnus 2.), pe care l-a ucis în drum spre Grădina Hesperidelor. 11. Eliberarea lui Prometeus. Traversînd Caucazul, pe drumul spre aceeași Grădină a Hesperidelor, eroul a ucis vulturul care devora ficatul titanului Prometheus înlănțuit de o stîncă. 12. Lupta împotriva lui Lycaon, fiul lui Ares și al Pyrenei, care, opunîndu-se trecerii lui Heracles spre Grădina Hesperidelor, a fost învins și el de către erou. 13. Lupta cu gigantul Alcyoneus pe care l-a omorît cu măciuca sa, ajutat fiind și de zeița Athena. 14. Prinderea cercopilor (v. Cercopes). În sfîrșit, viața eroului, bogată în peripeții, cuprinde și alte episoade menite să-i ilustreze forța și vitejia. De pildă, este cunoscut episodul luptei dintre Heracles și zeul apei Achelous, pentru a obține mîna Deianirei, sora lui Meleager, căruia, în Infern, eroul îi făgăduise s-o ia de soție (v. mai sus). După căsătorie, omorînd din greșeală o rudă a soției sale, Heracles este silit să pornească în exil împreună cu Deianira și cu fiul lor, Hyllus. Pe drum Deianira este atacată de centaurul Nessus, care vrea s-o violeze. Heracles îl rănește mortal cu una din săgețile sale otrăvite. Înainte de a muri, centaurul îi dăruiește Deianirei un filtru miraculos, filtru care – după spusele lui – avea să i-l aducă înapoi pe Heracles atunci cînd ei i se va părea că eroul n-o mai iubește. Șiretenia lui Nessus și gelozia Deianirei aveau să pricinuiască, mai tîrziu, moartea eroului (v. Deianira). În urma uciderii nedrepte a lui Iphitus, fiul regelui Eurytus (v. și Iphitus), Heracles e atins de nebunie. Pentru a fi „purificat” el se duce la Delphi, dar acolo, insultînd oracolul, își atrage asupră-și mînia lui Apollo. În urma omorului și a sacrilegiului comis, el nu mai poate fi purificat decît dacă se va vinde ca sclav, timp de trei ani, pentru a-i sluji unui stăpîn. Așa ajunge Heracles în slujba Omphalei, regina Lydiei. E răstimpul în care eroul, robit și iubit de regină, participă la vînătoarea mistrețului din Calydon. După împlinirea termenului, Heracles se războiește cu regele Eurytus. Pe vremuri, Eurytus îi refuzase mîna fiicei sale, Iole. Eroul se luptă cu Eurytus, îl ucide și, cum dragostea pentru fiica acestuia persistă, o ia cu el pe Iole. Aflînd, Deianira îi trimite o cămașă îmbibată cu filtrul lui Nessus, pe care Heracles îl ucisese odinioară. Departe de a-i aduce înapoi soțul, filtrul – răzbunare perfidă a centaurului – Face ca veșmîntul o dată îmbrăcat să se lipească de trupul eroului și să ia foc. În zadar se luptă Heracles cu desperare să scape de cămașa ucigătoare. O dată cu ea își smulge de pe trup fîșii de carne și flăcările mistuitoare îi ajung pînă la oase. Atunci, simțindu-și sfîrșitul aproape – în timp ce Deianira îngrozită de fapta ei se sinucide – eroul își înalță singur un rug și se pregătește de moarte. El o încredințează fiului său Hyllus pe Iole și lasă cu limbă de moarte ca, mai tîrziu, cei doi să se căsătorească. Își dăruiește arcul și săgețile lui Philoctetes și se urcă pe rugul de mai înainte pregătit. În timp ce flăcările rugului se înalță, un nor pogoară din ceruri și cade un trăsnet. Cînd ceața se risipește, corpul eroului nu mai există. El a fost luat în Olympus, unde va petrece după moarte în rîndul nemuritorilor. Vechea ură a Herei se șterge. Ea îl primește acum pe Heracles în lăcașul zeilor, căsătorindu-l cu fiica ei, Hebe, zeița veșnicei tinereți. Eroul devine nemuritor, drept răsplată pentru vitejia, curajul și nedreptățile îndurate pe pămînt.

Laius, fiul și urmașul lui Labdacus la tronul cetății Thebae, căsătorit cu Iocasta, sora regelui Creon. Un oracol îi prezisese lui Laius că avea să moară ucis de propriul său fiu. Datorită acestui fapt, cînd Iocasta l-a născut pe Oedipus, Laius a poruncit ca el să fie abandonat pe muntele Cithaeron, pradă fiarelor sălbatice. Copilul a fost găsit însă de niște păstori, care l-au luat cu ei și l-au dus la curtea regelui Polybus (v. și Oedipus). După trecerea anilor, Laius își întîlnește pe drum fiul, care se dusese să consulte oracolul de la Delphi. Între cei doi are loc un incident și, fără să știe că se află în fața propriului său părinte, Oedipus îl ucide pe Laius. În felul acesta oracolul se împlinește.

Plisthenes, unul dintre fiii lui Atreus, regele cetății Mycenae și, – după o versiune – tatăl lui Agamemnon și al lui Menelaus. Murind de tînăr, și-a lăsat copiii în grija părintelui său, Atreus, ca să-i crească.

PAJ, (1) paji, s. m. 1. (În evul mediu, mai ales în Europa apuseană) Tânăr nobil care se afla în serviciul unui senior, al unui rege, al unui principe etc. pentru a învăța meșteșugul armelor și pentru a se deprinde cu manierele de la curte; p. ext. copil de casă. 2. Pieptănătură feminină în care părul, lăsat lung pe umeri, este rulat la capete spre partea dinăuntru, imitând pieptănătura pajilor (1). [Var.: (înv.) pag s. m.] – Din fr. page, germ. Page.

Medeea – e o figură mitologică, dar și o figură... de stil, la care literații recurg atunci cînd vor să desemneze o femeie în stare de a săvîrși cele mai abominabile crime. Legenda o descrie ca pe cea mai fioroasă dintre vrăjitoare. Medeea a fost soția lui Iason, conducătorul expediției Argonauților. Nepotolită în setea ei de sînge, și-a ucis fratele (spre a scăpa de urmăritorii acestuia), și-a sugrumat copiii născuți din căsătoria cu Iason (fiindcă acesta o părăsise), a dat foc rivalei sale Glauce, a pus la cale paricidul împotriva regelui Pelias… Trebuie să recunoaștem însă că la acest cumplit portret au contribuit în mare măsură și poeții tragici: de la grecul Euripide la latinul Seneca, de la francezul Corneille la austriacul Grillparzer ș.a. care, la desenul lăsat de mitologie, au mai adăugat și alte sîngeroase culori. Heine și-o închipuia astfel: „în picioare, nemișcată de furie, ca o figură de marmură, cu buzele livide, ochii ficși și ucigători, fruntea brăzdată de vine umflate și vinete, cu părul zburlit ca niște șerpi negri și în mînă cu un cuțit însîngerat”. MIT.

Callisto, fiica lui Lycaon, regele Arcadiei, era o nimfă care obișnuia s-o însoțească pe Artemis la vînătoare. Unindu-se cu Zeus, Callisto a dat naștere unui copil, pe nume Arcas. Fiind urmărită de gelozia Herei, Callisto a fost apoi metamorfozată în ursoaică. Se spunea că ulterior Zeus ar fi transformat-o, împreună cu fiul ei, într-o constelație, a Ursei (v. și Arcas).

Strophius 1. Rege al Phocidei, era fiul lui Crissus și al Antipathiei. S-a căsătorit cu Anaxibia, sora lui Agamemnon, cu care a avut doi copii: pe Astydamia și pe Pylades. Cînd Orestes a fost silit să fugă din casa părintească ca să scape de urgia lui Aegisthus, el a găsit adăpost la regele Strophius, care l-a găzduit și l-a crescut alături de Pylades, ca pe propriul său fiu. 2. Fiul lui Pylades și al Electrei, denumit astfel în amintirea bunicului său.

REGAL³, -Ă, regali, -e, adj. De rege, al regelui, referitor la rege; regesc. Cele două portrete regale priveau plictisite. C. PETRESCU, Î. II 209. Părăzi, decor de teatru, luminații, Tot ce pe vulg și pe copii înșală, Aceasta-i toată slava ta regală. VLAHUȚĂ, O. A. 38. ◊ Apă regală v. apă (II 1). Comisar regal v. comisar. ♦ (Poetic) Maiestos, măreț, mîndru. El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune, Vremea lui Ștefan cel Mare, zimbrul sombru și regal. EMINESCU, O. I 35.

supus a. 1. dispus s’asculte: copil supus; 2. respectuos; 3. care e sub dependență: supus legilor; 4. expus: supus boalelor, morții; 5. dator a suporta: supus dărilor. ║ m. 1. cel supus autorității unui Domn, rege, împărat; 2. supus străin.

Demopho(o)n 1. Fiul lui Celeus și al Metanirei și fratele lui Triptolemus. Cînd era mic, vrînd să-l facă nemuritor, Demeter îl ținea deasupra flăcărilor ca să-l facă să se lepede de tot ceea ce era muritor în trupul lui. O dată, noaptea, în timp ce-l purifica în felul acesta, Demeter a fost surprinsă de mama (de tatăl sau de doica) lui Demophon care, în fața acestui spectacol, a scos un țipăt. Speriată, zeița a scăpat copilul în foc. După o versiune, Demophon ar fi fost mistuit de flăcări, după alta, ar fi scăpat cu zile, dar ar fi rămas muritor. 2. Rege al cetății Athenae, fiul lui Theseus și al Phaedrei și fratele lui Acamas. A participat la războiul troian. La întoarcere, a trecut prin Thracia. Acolo a întîlnit o tînără fiică de rege, pe nume Phyllis, cu care s-a căsătorit. Mai tîrziu, Demophon a părăsit-o și s-a întors la Athenae. De desperare, Phyllis s-a sinucis.

Judecata lui Solomon – E faimoasa judecată care i-a adus lui Solomon, regele izraeliților, denumirea de „înțeleptul Solomon” (și aceasta devenită expresie). Regele, care a domnit cu 1000 de ani înaintea erei noastre, era și împărțitorul dreptății. Într-o zi, două femei veniseră în fața lui să revendice un copil. Neputîndu-și da seama al cui e de fapt pruncul, Solomon recurse la o stratagemă: hotărî să se taie copilul în două. În felul acesta puse la încercare dragostea maternă, căci mama adevărată preferă numaidecit să-l cedeze celeilalte decît copilul să-i fie spintecat. Se folosește expresia „judecata lui Solomon” pentru o sentință ingenioasă, un arbitraj înțelept, pentru rezolvarea unei dileme care solicită multă ascuțime de minte. IST.

IOCASTA (în mitologia greacă), soția lui Laios, regele Tebei, și mama lui Edip. S-a căsătorit mai târziu cu Edip, fără să se știe că acesta îi este fiu, și au avut împreună patru copii (Eteocle, Polinice, Antigona și Ismena); aflând adevărul, s-a spânzurat.

Amulius, al cincisprezecelea rege al Albei. Era fiul lui Procas și frate cu Numitor. După moartea tatălui său, Amulius reușește să-și gonească fratele, pe Numitor, care moștenise de drept coroana, și să se înscăuneze el rege. Temîndu-se de urmașii regelui detronat, el îl ucide pe fiul acestuia, Lausus, iar pe fiica lui Numitor, pe nume Rea Silvia, o face vestală pentru a o împiedica să aibă copii. Iubită în taină de zeul Mars, Rea Silvia naște însă doi gemeni: pe Romulus și pe Remus. Aflînd de existența lor, Amulius o aruncă în închisoare și poruncește ca cei doi copii să fie înecați în fluviul Tiber. Scăpați ca prin minune de la moarte de niște păstori (după o altă variantă, de o lupoaică), Romulus și Remus cresc în sălbăticie. În cele din urmă ei îl detronează pe Amulius, înscăunînd în locul lui din nou pe bunicul lor Numitor (v. și Romulus).

Medea, magiciană vestită, fiica lui Aeetes, regele din Colchis, și nepoata Circei. Cînd argonauții au sosit la Colchis în căutarea Lînii de Aur, Medea, prin vrăjile ei, l-a ajutat pe Iason să iasă biruitor din toate încercările la care l-a supus Aeetes și să pună mîna pe prețioasa lînă (v. și Argonautae). Cum Iason îi făgăduise s-o ia în căsătorie, Medea n-a pregetat apoi să fugă cu el pe mare și să-l ia cu sine drept zălog și pe Absyrtus, fratele ei mai mic. Mai tîrziu, ca să scape de urmărirea lui Aeetes, care se luase după fugari, ea și-a tăiat fratele în bucăți și le-a aruncat în urma ei, în mare. O dată scăpați și după multe peregrinări, cei doi ajung la Iolcus. Acolo, primul act al Medeei este să-l pedepsească pe Pelias, uzurpatorul tronului care i-ar fi revenit de drept lui Iason. Tot Pelias fusese cel care-l trimisese pe Iason în Colchis cu gândul ascuns să-l piardă. Medea urzește o pedeapsă cruntă: sub cuvînt că datorită vrăjilor ei ea poate readuce la tinerețe pe oricine se va lăsa tăiat în bucăți și fiert într-un cazan cu anumite buruieni, ea le determină pe fiicele lui Pelias să-și măcelărească propriul tată și să-l fiarbă în cazanul din care, bineînțeles, n-a mai ieșit viu niciodată. În urma acestei noi crime, Medea și Iason sînt izgoniți din Iolcus de către Acastus, fiul lui Pelias. Ei se statornicesc în cetatea Corinthului, unde trăiesc cîțiva ani, pînă în ziua în care Iason o părăsește pe Medea pentru a se căsători cu Glauce, fiica regelui Creon. În preajma nunții, Medea e alungată. Înainte de plecare ea pedepsește însă trădarea lui Iason. O ucide pe Glauce (v. Creon 1), își omoară apoi propriii copii născuți cu Iason, și aceasta sub ochii părintelui lor, după care-și ia zborul, într-un car tras de niște cai înaripați, și dispare în văzduh. Se duce la Athenae unde se căsătorește cu regele Aegeus, cu care are un fiu. Încercînd să-l înlăture însă pe Theseus, celălalt fiu al lui Aegeus, este gonită și de acolo și silită din nou să ia calea pribegiei. Medea se întoarce în cele din urmă acasă, în Colchis. Acolo îl alungă de la domnie pe uzurpatorul tronului și-și înscăunează din nou tatăl, pe Aeetes, care fusese detronat. Împăcarea dintre tată și fiică este dublată, într-o altă versiune, și de împăcarea Medeei cu Iason, care – se spunea – ar fi venit în cele din urmă după ea, în Colchis.

paj sm [At: ȘINCAI, HR. III, 118/14 / V: (înv, 1) pagiu^[1], pag / Pl: (1) ~i / E: fr page, ger Page] 1 (În orânduirea feudală, în Europa apuseană) Tânăr nobil aflat în serviciul unui senior, al unui rege, al unui principe etc. pentru a învăța meșteșugul armelor și pentru a se deprinde cu manierele de la curte. 2 (În sec. XIX și începutul sec. XX) Copil de casă. 3 (Înv) Pieptănătură feminină cu breton, asemănătoare cu cea a pajilor (1-2). corectat(ă)

Crăciun (crăciunuri), s. n. – 1. Sărbătoarea creștină a Nașterii Domnului. – 2. Imagine sfîntă care reprezintă Nașterea, și pe care preotul o aduce în casele credincioșilor. – 3. (S. m.) Personaj mitic, moș bun care întruchipează sărbătorile Crăciunului, corespunzînd uneori Regilor magi din tradiția spaniolă. – Mr., megl. Crățun, Crăciun, Cărțun. Origine foarte discutată. Fonetismul din mr. indică un etimon lat., care trebuie să fie lat. creātiōnem, cu sensul de „copil,” ca în sard. kriathone (Wagner 90), v. sp. criazón, cf. sp. crío. Crăciun trebuie să fi însemnat la început „Pruncul Iisus”, care explică și folosirea acestui cuvînt ca nume de botez și de familie, iar mai tîrziu personificarea sărbătorii. Etimonul creātiōnem a fost deja propus, dar cu sensul de „creație” sau „naștere”. (A. Densusianu, Hlr., 262; Jagič, Arch. slaw. Phil., XXXIII, 618; Pascu, Beiträge, 8; Pascu, I, 69). Această soluție nu pare posibilă, fiind negarea directă a dogmei creștinești a Întrupării (născut, iar nu făcut), și fiindcă lasă fără obiect personificarea și fără explicație numele de persoană Crăciun. Dificultățile care s-au opus der. din creātiōnem (de Rosetti, BL, XI, 56) sînt pierderea inexplicabilă a lui -e și rezultatul ea › ă, și acesta se reduce la e în poziție atonă, de unde rezultatul de așteptat *Creciune). Cele două argumente sînt insuficiente: pierderea lui -e este normală în acest caz, cf. tăun, păun, bărzăun(e), și pe de altă parte, numele de persoană la care nominativul s-a confundat cu vocativul: Bασίλιος › Vasile, Petrus › Petru și Petre, Γρηγόριος < Grigore, față de ’Iωαννης › Ioan. Pe de altă parte, ideea că hiatul e-a trebuie să se reducă la a este falsă, și se bazează pe false analogii: videbat are în e-a secundar și catella a ajuns la rezultatul ea printr-un mecanism pe care nu îl cunoaștem. Hiatul e-a se reduce normal la ă, cum arată Rosetti, Mélanges, 353, cînd obține de la Diana, *zănă și de aici zînă. Prin urmare, credem că rezultatul creātiōnem › Crăciun este fonetic normal și logic, din punct de vedere semantic, dacă se pleacă de la semnificația de „copil”. Celelalte etimoane lat. care s-au propus sînt mai puțin convingătoare: lat. (in)carnatiōnem (Lexiconul de la Buda); lat. crastĭnum (Hasdeu 615); lat. Christi iēiūnium (Schuchardt, Literaturblatt, VII, 154; ZRPh., XV, 93); lat. Christi- cu un al doilea element neclar, cf. alb. Kèrsendeljë › lat. Christi natalia (Meyer 189); lat. călātiōnem „chemare adresată de preot poporului, în prima zi a fiecărei luni” (P. Papahagi, Conv. Lit., XXXVII, 670; Pușcariu 407; Capidan, Dacor., III, 142; T. Papahagi, LL, III, 211-3 și 220; cf. împotrivă Iorga, Revista istorică, XVIII, 220). Același cuvînt apare în mai multe limbi care au fost în contact cu rom.; cf. bg. kračon, kračunek (după Mladenov 256, direct din lat.), sb. Kračun „nume de persoană” (Daničič, V, 429), rut. k(e)rečun, kračun, g(e)rečun, v. rus. koročjun „o anumită epoca a anului, nedeterminată în texte”, rus. koročun „solstițiu de iarnă” și „moarte”. Această răspîndire a cuvîntului i-a făcut pe unii filologi să se gîndească la o posibilă origine sl. (Cihac, II, 79; Philippide, Principii, 17; Domaschke 163; Weigand, BA, III, 98-104; Rosetti, BL, XI, 56; Vasmer 633), bazat pe kratŭkŭ „scurt”, sau pe kračati „a face pași”. Vasmer adaugă că der. din rom. nu este posibilă întrucît apare în v. rus. (cronica de la Novgorod) din 1143. Argumentul nu pare suficient, deoarece se știe că pe vremea aceea rușii veneau în contact cu populațiile danubiene; este însă sigur că rusa nu are alte cuvinte rom. atît de vechi, și că în general are foarte puține. Totuși, etimoanele slave propuse nu par posibile, kratŭkŭ fiindcă der. ar fi imposibilă în această formă (Berneker 604) și kračati pentru că se bazează pe o simplă consonanță, fără legătură semantică vizibilă. Ipoteza lui Rosetti, după care creātiōnem „creație” ar fi trecut în sl. ca termen ecleziastic, nu suprimă dificultățile, căci este imposibil de admis, cum o face autorul, că „la langue de l’église a également employé creatio” în loc de Crăciun pentru rațiunile dogmatice expuse. În sfîrșit, sensul de „moarte violentă” sau „moarte în floarea tinereții”, propriu rus., pare a se explica prin rom. crăciuni, vb. (a vărsa sînge, a ucide), datorită obiceiului de a tăia porcul în ajun de Crăciun, cf. ți-a venit Crăciunul, „ți-a sosit ceasul de pe urmă”. Pentru originea rom. a sl. cf. Jagič, Arch. slaw. Phil., II, 610; Schuchardt, Arch. slaw. Phil., IX, 526; Berneker 604; Capidan, Raporturile, 182.

Archemorus (sau Opheltes), fiul lui Lycurgus, regele Nemeei. Cînd cei șapte eroi porniți împotriva cetății Thebae au trecut Nemea, ei au silit-o pe Hypsipyle, doica lui Archemorus, să le arate drumul. Punînd un moment copilul jos lîngă o fîntînă, pe iarbă, ca să-i poată îndruma, Hypsipyle l-a găsit la întoarcere mort, mușcat de un șarpe. Grecii au văzut în moartea copilului un semn funest trimis de zei. Cu toate acestea, după ce l-au plîns pe Archemorus și au instituit în amintirea lui Jocurile Nemeiene, ei și-au continuat expediția.

Theano, fiica lui Cisseus, regele Thraciei, și soția lui Antenor. Era preoteasa zeiței Athena la Troia. După cucerirea cetății a fost cruțată de către greci. A părăsit Troia împreună cu soțul și cu copiii ei și s-a stabilit în nordul Italiei (v. și Antenor).

LEGĂNA, leagăn, vb. I. 1. Tranz. A mișca lin un copil încoace și încolo cu leagănul sau pe brațe pentru a-l adormi. V. balansa. Trebuia să-și legene copilul. DUMITRIU, N. 153. Aci l-a legănat Măicuța lui, și-aici în sat Sînt morți părinții lui. COȘBUC, P. I 232. Tu mai lasă drumurile și stăi lîngă mămuca, de-i fă țevi și leagănă copilul. CREANGĂ, A. 62. Luă în brațe pe această biată fată pe care o legănase. NEGRUZZI, S. I 26. Dară cînd mă legănai, cu mînile tu lucrai. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 195. ◊ Fig. Desfătare vînătorească... legănată în dulci și duioase visări. ODOBESCU, S. III 15. ♦ Refl. Fig. A se amăgi cu speranțe deșarte. 2. Tranz. A mișca ușor într-o parte și în alta, a balansa, a ondula. Pomii să-și legene brațele grele de roade. BANUȘ, B. 99. Era vară și șesurile își legănau, în boarea vîntului, lanurile aurii. STANCU, U.R.S.S. 81. Venea pe deal, voios cîntînd, Flăcăul; Pe-un umăr coasa legănînd. COȘBUC, P. I 169. Ana... umbla, legănîndu-și capul... ca un copil răsfățat. VLAHUȚĂ, O. A. III 34. ◊ (Poetic) Își leagănă-n perete tic-tacul vechiul ornic. IOSif, PATR. 11. Ne-nvîrteau al minții scripet, Legănînd cînd o planetă, cînd pe-un rege din Egipet. EMINESCU, O. I 140. ◊ Refl. Ce te legeni, codrule, Fără ploaie, fără vînt, Cu crengile la pămînt. EMINESCU, O. I 214. O mică luntrișoară... sub un cer albastru, ca lebăda ușoară, Azi lin se legăna. ALECSANDRI, O. 83. Brazii că se legănau, Cuibulețul mi-l stricau. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 204. ◊ Fig. Cîntecul se legăna sub cerul albastru de toamnă. CĂLUGĂRU, O. P. 430. ♦ Refl. A se da într-un leagăn, într-un scrînciob. 3. Refl. (Despre oameni) A se mișca ritmic (în dans, în mers etc.). Se leagănă pe cal și-și mîngîie barba mare. SADOVEANU, O. VII 168. Flăcăii abia se legănau în joc și hora se învîrtea foarte încet. CREANGĂ, O. A. 85. Și cînd ea se prinde-n gioc Se tot leagănă în loc. ALECSANDRI, P. P. 301. ◊ (Despre horă) Acum hora era chiar în șosea și se legăna lin subt privirile fermecate ale femeilor și fetelor. REBREANU, R. I 125. ◊ Fig. (Despre păsări) Vin cîteodată vrăbii ciripitoare, se leagănă gingaș pe ramura mea. DEȘLIU, N. 11. Trecu pe deasupra lor un corb carele se legăna prin văzduh. ISPIRESCU, L. 223. Ciocîrlia cea voioasă în văzduh se legăna. NEGRUZZI, S. I 115. ♦ (Despre oameni) A se clătina (din cauza slăbiciunii). Să legănau de slabi. RETEGANUL, P. V 53. – Prez. ind. și: (regional) legăn (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 87).

Ino, fiica lui Cadmus și a Harmoniei și soția lui Athamas, regele cetății Thebae (v. și Athamas). După moartea surorii sale Semele, Ino și-a îndemnat soțul să-l primească în casa sa pe micul Dionysus și să-l crească alături de copiii lui. Pentru acest fapt, atît Ino cît și Athamas au fost pedepsiți de Hera, care le-a luat mințile. În nebunia lor, ei și-au ucis proprii copii, pe Learchus și pe Melicertes. Dîndu-și apoi seama de fapta săvîrșită, de durere Ino s-a aruncat în mare împreună cu cadavrul lui Melicertes și a fost transformată într-o divinitate marină, numită Leucothea.

Romulus, în mitologia romană, urmașul lui Aeneas și întemeietorul cetății Romei. Era fiul vestalei Rea Silvia și al zeului Mars și frate geamăn cu Remus. (Pentru împrejurările nașterii lor, v. Amulius). Cruțați de la moarte de către slujitorii unchiului lor, care primiseră porunca să-i ucidă, cei doi copii sînt abandonați într-un coș pe apa rîului Tiber. Purtați de valuri, ei sînt aruncați pe un mal, unde-i găsește o lupoaică. Ea îi hrănește cu laptele ei în sălbăticie, pînă în ziua cînd trece prin partea locului un păstor, pe nume Faustulus. Acesta, minunîndu-se de ciudata întîmplare, ia cu sine copiii și-i duce la el acasă, unde soția sa îi crește pînă se fac mari, alături de copiii ei (v. și Acca La(u)rentia). Cînd ajung la vîrsta bărbăției, Romulus și Remus în fruntea cetelor lor atacă și pradă împrejurimile. O dată, în timp ce prădau turmele regelui Amulius, Remus este prins și dus la palatul acestuia. Bătrînul Faustulus îi dezvăluie atunci lui Romulus taina nașterii lor minunate și-l trimite pe urmele fratelui său. Romulus atacă cetatea, îl eliberează pe Remus și, ucigîndu-l pe Amulius, îl întronează din nou pe bunicul său, Numitor. Cei doi frați hotărăsc după aceea să întemeieze o nouă cetate. Pentru a vedea cui îi este soarta mai favorabilă, ei se urcă pe două coline apropiate – Remus pe Aventinus și Romulus pe Palatinus – și de acolo scrutează zarea: lui Remus i se înfățișează șase vulturi, iar lui Romulus doisprezece, fapt care arată că lui au hotărît zeii să-i încredințeze soarta noii cetăți. În timp ce acesta din urmă trage cu plugul brazda care avea să delimiteze așezarea viitoarei Rome, Remus îl ia în derîdere. Acest fapt îi atrage moartea (v. și Remus). Rămas singur, Romulus domnește asupra noii cetăți. Un episod legat de domnia sa este răpirea sabinelor – dintr-un neam vecin Romei – cu care romanii se căsătoresc, sporindu-și neamul. Romulus a cîrmuit îndelung cetatea Romei – peste treizeci de ani – și a dispărut, se spunea, în mod misterios, în urma unei furtuni. Dispariția aceasta, precum și amintirea frumoasă lăsată de el supușilor săi i-a făcut pe aceștia să-l divinizeze după moarte, dîndu-i numele de Quirinus.

Castor și Polux – eroi din mitologia greacă, cunoscuți și sub numele de Dioscuri (copiii lui Zeus). Legenda spune că Zeus, îndrăgostit de frumoasa Leda, s-a prelăcut în lebădă, spre a o seduce. Leda a zămislit două ouă: unul, de la bărbatul ei Tyndareus, regele Spartei, a dat viață lui Castor și Clitemnestrei – celălalt, de la Zeus, i-a născut pe Elena și Polux. Cei doi frați gemeni Castor și Polux, unul muritor iar celălalt înzestrat cu darul nemuririi datorită părintelui său divin, s-au iubit nespus. Nedespărțiți în toate acțiunile lor, ei au devenit simbolul frăției și al vitejiei. Castor fiind răpus într-o luptă, Polux rugă pe Zeus, tatăl său, să-l lase să moară împreună cu fratele iubit. Stăpînul zeilor îi propuse: ori să trăiască mai departe singur și veșnic tînăr, ori împreună cu fratele geamăn, o zi în Infern și altă zi în Olimp. Polux acceptă de îndată ultima propunere, spre a nu se despărți de Castor nici după moarte. Astfel ei simbolizează frăția ideală, prietenia desăvirșită. Legenda lui Castor și Polux a fost o bogată sursă de inspirație pentru creatorii de artă [menționăm celebrul tablou de Rubens și opera în cinci acte a compozitorului francez Rameau (1737), purtînd numele celor doi eroi mitologici]. Personajul Vasili Ivanovici, din Părinți și copii de Turgheniev, spune la un moment dat: „Mă uit la voi, tinerii mei prieteni... Cîtă putere, cîtă tinerețe în plină floare, cîte aptitudini, cît talent! Castor și Polux! Nici mai mult, nici mai puțin”. Și apoi adaugă: „Dioscurii! Dioscurii!” (cap. XXI). MIT.

Cronus, cel mai tînăr dintre titani, fiul lui Uranus și al lui Gaea. Cu ajutorul mamei sale și-a mutilat tatăl și i-a luat locul, devenind stăpînul lumii. S-a căsătorit cu sora sa Rhea și, fiindcă i se prezisese că va fi detronat de către unul dintre fiii săi, și-a devorat pe rînd copiii de îndată ce se nășteau. Astfel s-au născut și au fost devorați succesiv Demeter, Hades, Hera, Hestia și Poseidon. Văzîndu-se deposedată rînd pe rînd de toți copiii ei, Rhea a recurs la un șiretlic. A fugit în insula Creta, unde într-ascuns, l-a născut pe Zeus, punîndu-l astfel la adăpost de furia tatălui său. I-a dat în schimb acestuia să înghită în locul noului născut o piatră înfășurată în scutece. Crescînd mare, Zeus, cu ajutorul lui Gaea și al lui Metis, l-a făcut pe Cronus să-și verse înapoi copiii înghițiți. Aliați cu Zeus, ei au declarat război tatălui lor. În ajutorul acestuia au sărit însă frații săi, titanii. Războiul a durat zece ani și s-a sfîrșit cu victoria lui Zeus și a olimpienilor. Cronus și titanii au fost puși pe vecie în lanțuri. După o altă legendă, Cronus s-ar fi împăcat cu Zeus, și ar fi domnit pe pămînt printre oameni, ca un rege bun și înțelept. Tîrziu, în epoca de fier, cînd se spunea că oamenii ar fi devenit răi, el i-a părăsit pentru a se urca din nou la ceruri. În afara copiilor născuți cu Rhea, Cronus a mai avut, cu Philyra, un copil cu înfățișare de om și de cal în același timp, pe nume Chiron.

rege, regi, s.m. – Suveran, monarh. ♦ (onom.) Regele, porecla unui locuitor din Moisei, fin al Regelui Mihai: „Cu actul nr. 1.559 din 30 aprilie 1947, se arată că în registrul de născuți Matricol botezați, la rubrica Observații, înregistrarea cerută a numelui Mihai s-a făcut în fața reprezentantului Majestății Sale Regele Mihai I al României, ca nănaș. Ofițerului de stare civilă i se va cere corectarea numelui în Teodor Mihai. Este vorba de fiul lui Coman Gheorghe Ceapă (Cârznic), născut la 18 ianuarie 1947. Copilul este al 20-lea născut în familie și al 13-lea în viață. S-a prezentat prefectul județului, Nicolae Vancea și Anderco Iulia, ambii fii ai Borșei. De atunci, cel botezat este poreclit Regele” (Coman, 2004: 25). ♦ (top.) Grădina Regelui (Grădina Crăiască), o poiană mărginită cu arbori seculari de larice, situată în apropiere de Cavnic, în partea de est, sub Hija. Rezervație naturală. Copacii au fost plantați în anul 1736, cu ocazia redeschiderii minei Roata. În prezent, au mai rămas 24 de exemplare din coniferi, având fiecare o circumferință de circa 2 m. La plantarea arborilor a asistat și principele Reiner. Din acest motiv zona a primit numele de Poiana / Grădina Regelui. – Lat. rex, regis (Scriban, DEX, MDA).

CREȘTINA, creștinez, vb. I. Tranz. A face creștin, a boteza în religia creștină. De micșor m-ai botezat, De mare m-ai cununat, Trei copii mi-ai creștinat. ȘEZ. VIII 170. ◊ Absol. Creștinează Și botează, Dă de fin Cîte-un tretin Și de fină O tretină. ALECSANDRI, P. P. 81. ♦ Refl. A adopta creștinismul, a trece la creștinism. Ștefan, regele Ungariei, s-a creștinat la anul 1000.

MOȘTENITOR, -OARE, moștenitori, -oare, s. m. și f. 1. Persoană care moștenește bunuri materiale; urmaș. Tînărul Crețescu a rămas singurul moștenitor al celor o sută cincizeci de hectare, mîhnit că tatăl nu i-a putut lăsa moștenire și șefia partidului. BUJOR, S. 158. ◊ (În monarhiile ereditare, adesea în expr.) Prinț moștenitor (sau moștenitorul tronului, al regelui, al împăratului) = prințul care urmează să se urce pe tron după moartea unui suveran. Îl primesc cu toată cinstea cuvenită unui fiu de crai și moștenitor al împăratului. CREANGĂ, P. 208. 2. (Glumeț) Fiu, copil.

PIERDE, pierd, vb. III. 1. Tranz. (În opoziți cu g ă s i) A nu mai avea ceva ce-ți aparținea, care era al tău sau de care răspundeai. Domnul cel chefliu pierduse de mult cheia sau poate o aruncase dinadins într-un fund de sertar, C. PETRESCU, C. V. 43. Cînd ai pierdut biletul, Zoe? CARAGIALE, O. I 113. Nu mai găsește ce a pierdut. ȘEZ. II 74. ◊ Expr. A pierde teren = a părăsi un teren de luptă, a da înapoi, a se retrage. (Fig.) Cuvintele pot cîștiga sau pierde teren din cauză că derivatele lor se întăresc sau slăbesc. GRAUR, P. L. 120. A pierde pămîntul de sub picioare = a pluti în gol; fig. a ameți. Două chingi laie trecute pe sub burtă și într-o clipă, fără să prindă de veste, vaca cea îndărătnică pierdu pămîntul de sub picioare. BART, S. M. 293. 2. Tranz. A fi lipsit de o parte a corpului (în urma unui accident, a unei boli). Înțeleg să-l căinați pe ăl care și-a pierdut un picior. de nu poate merge, – sau vreo mină, de nu poate omu lucra. CAMIL PETRESCU, T. II 44. Cei care și-au pierdut brațele, picioarele. SAHIA, N. 22. Din colibă ieși un flăcău, ciung de-o mînă, ce și-o pierduse la mașina boierească. BUJOR, S. 53. ◊ (Despre lucruri neînsuflețite) Codru-i mare, Frunză n-are; O avut Și o-a pierdut De tropotul cailor, De sunetul armelor. De jalea voinicilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 286. ♦ (Cu privire la facultăți fizice sau intelectuale, calități, sentimente etc.) A nu mai poseda, a nu mai fi stăpîn pe..., a rămîne lipsit de... Își pierdu gîndurile, cu ochii ațintiți la focurile acelea. DUMITRIU, N. 74. Copiii de la un cîrd de vreme își pierduseră veselia. DELAVRANCEA, H. T. 155. Biata babă era umflată cît o bute... simțirea însă nu și-o pierduse de tot. CREANGĂ, P. 15. Căci amîndoi vom fi cuminți, Vom fi voioși și teferi, Vei pierde dorul de părinți Și visul de luceferi. EMINESCU, O. I 176. ◊ Expr. A-și pierde mintea (sau mințile) v. minte. A-și pierde firea sau (refl.) a se pierde cu firea v. fire. A-și pierde cumpătul v. cumpăt. A-și pierde capul v. cap¹. A-și pierde vremea (sau timpul) = a-și irosi timpul în zadar; a nu se ocupa cu nimic; a lenevi. A-și pierde viața = a muri (într-o luptă, într-un accident etc.). Potlogarii, de care gemea orașul... pîndeau pe nesocotitul pedestru care zăbovise a se întoarce acasă, și adeseaori el pierdea împreună cu punga și viața. NEGRUZZI, S. I 16. (Învechit, dovedind o credință mistică) A-și pierde sufletul = a intra în păcat, a se ticăloși; p. ext. a muri. Cel ce se amestecă în multe de ale lumii este prea cu neputință anu-și pierde sufletul. GORJAN, H. IV 202. ♦ A renunța la o apucătură, o pornire. Ia ascultă, mă... nici p-aici nu ți-ai pierdut năravul? VISSARION, B. 116. Dacă vă închipuiți că tînărul... și-a mai pierdut din aerele sale de erou, vă înșelați amar. VLAHUȚĂ, O. A. III 27. ◊ (Cu privire la timp) A petrece fără folos, fără rost; a întrebuința altfel decît ar trebui. Cum văd, ai pierdut trei săptămîni degeaba. C. PETRESCU, C. V. 66. În tinerețe, doctorul își pierduse cîțiva ani în Belgia. Cu ce trăise? Ce făcuse acolo? BART, E. 120. Pierzi noaptea cu cetitul. TOPÎRCEANU, B. 57. Frunză verde din livezi, Uită-te, bade, și vezi, Pentru cine vreme-ți pierzi? ANT. LIT. POP. I 117. 3. Intranz. (Popular) A avorta, a lepăda (I 2). 4. Tranz. (În unele construcții) A pierde drumul (calea, poteca) = a se rătăci. Se pomeni că pierde poteca f» nu mai știe unde merge. ISPIRESCU, L. 255. Noaptea-i mică, stele-s multe, Ș-oi pierde calea prin munte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 141. A pierde ocazia = a lăsa să-ți scape o ocazie, a nu profita de o împrejurare favorabilă. El pierde cea mai bună ocaziune de a se instrui. ODOBESCU, S. III 11. A pierde trenul, tramvaiul etc. = a sosi prea tîrziu, după plecarea vehiculului în care voiai să te urci. V. scăpa. Mă ierți, tinere!... Foarte interesant ceea ce spui. Dar pierd tramvaiul. C. PETRESCU, Î. II 180. Froso, hai mai iute că pierdem trenul. BASSARABESCU, V. 45. 5. Tranz. (În opoziție cu c î ș t i g a) A suferi o pagubă materială sau o înfrîngere morală; a păgubi într-o afacere; a fi învins în întreceri, în lupte. Ai pierdut mulți bani. DUMITRIU, N. 128. Mihai pierduse lupta. El umblă rătăcit, Și omul și natura acum l-au părăsit. BOLINTINEANU, O. 63. ◊ Absol. Pierduse iar și se întunecă la față. DUMITRIU, N. 114. Mi se pare că ai pierdut la primele curse? CAMIL PETRESCU, U. N. 172. ◊ (Cu privire la o situație, un bun, un drept) Băiatului... îi era să nu-și piardă slujba. ISPIRESCU, L. 234. Se înturna acum.. să-și ia scaunul, pre care nu l-ar fi pierdut, de n-ar fi fost vîndut de boieri. NEGRUZZI, S. I 137. Ce-am pierdut n-oi mai găsi! C-am pierdut un mare bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 151. ◊ Expr. A-și pierde pîinea v. pîine. Ce-am avut și ce-am pierdut v. avea. 4. (Despre obiecte) A suferi o diminuare a valorii, a calității, a aspectului. Actul și-a pierdut valabilitatea. Mobila și-a pierdut luciul. 6. Tranz. A nu se mai bucura de prezența unei persoane iubite, a fi părăsit de cineva drag. Bădiță cu peana verde, Mult mi-e teamă că te-oi pierde, Că te-am mai pierdut o dată, Te-am pierdut și te-am aflat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 52. ♦ A fi lipsit, prin moarte, de o ființă dragă. După trei ani avu durerea de a-și pierde soția. VLAHUȚĂ, O. A. III 45. Se-mbracă în negru așa... de cînd a pierdut pe răposatul Nicula. CARAGIALE, O. II 195. Un singur copil am azlut și l-am pierdut! ALECSANDRI, T. II 27. La 11 ani... am pierdut pre tatăl meu. NEGRUZZI, S. I 57. 7. Tranz. (Învechit) A provoca moartea cuiva, a ucide. Tu, cel mai lacom dintre regi, Ai umilit popoare-ntregi. Tu pierzi bărbații tăi cei buni Să faci femeilor cununi! COȘBUC, P. I 92. Spînul, voind să piardă acum pe Harap-Alb cu orice preț, zise împăratului... CREANGĂ, P. 211. Lăpușneanul... a vrut să m-otrăvească... Și el a să mă piardă, de nu l-oi pierde eu. ALECSANDRI, T. II 95. 8. Refl. A ieși din cîmpul vizual al cuiva, a dispărea, a nu mai fi văzut (din cauza depărtării, a întunericului). Nourii albi... rătăceau sus-sus, în nemărginire, pînă ce se pierdeau în albastru. SADOVEANU, O. VI 180. Eu i-am văzut cum se pierdură singuri, Pe drumuri fermecate. CERNA, P. 37. O pasăre plutește cu aripi ostenite, Pe cînd a ei pereche nainte tot s-a dus C-un pîlc întreg de păsări, pierzîndu-se-n apus. EMINESCU, O. I 114. ♦ Tranz. A nu mai vedea pe cineva care se depărtează sau dispare. Cunoscu pe Totîrnac. După ce-l pierdu în umbră, auzi un șuier încetinel. SADOVEANU, O. I 53. ◊ (întărit prin «din ochi» sau «din vedere») în fund, departe, întorcea o dată capul. Pe urmă o pierdeam din ochi. SADOVEANU, O. VIII 9. Cînd i-a pierdut din ochi, voi Să se ridice. COȘBUC, P. I 231. Ei, ei! măi Zaharia, zic eu... de-acum și munții i-am pierdut din vedere. CREANGĂ, A. 125. ◊ Expr.A pierde pe cineva din ochi = a iubi foarte mult pe cineva. Surorile îl pierdeau din ochi Orfan, prisosul de iubire, pe care firea și anii îl îngrămădiseră în ființa lor, se revărsa acum cu duioșie asupra singurului băiat din familie. BASSARABESCU, V. 4. Te pleci și mă dezmierzi: De drag, o dragă mamă, mă afli și mă pierzi Din ochi. COȘBUC, P. I 259. Iubeau... pe fată de-o pierdeau din ochi. CARAGIALE, O. III 103. A pierde pe cineva (sau ceva) din vedere = a nu se mai interesa de o problemă, a da uitării; a nu mai ști de rostul cuiva. A pierde urma (sau urmele) unei persoane (sau a unui lucru) v. u r m ă. A-și pierde urma (sau urmele) v. u r m ă. ◊ (Despre sunete) A deveni din ce în ce mai slab (pînă cînd nu se mai aude de loc). Murmur lung de streșini, risipite șoapte Cresc de pretutindeni și se pierd în noapte. TOPÎRCEANU, B. 77. Rareori cîte un țipăt venea de cine știe unde, se pierdea într-o îngînare slabă. DUNĂREANU, CH. 115. ♦ A nu mai avea trecere, a nu se mai ocupa nimeni de...; a dispărea. Știința necromanției și acea a astrologiei s-au pierdut. EMINESCU, N. 33. 9. Refl. (Despre persoane) A se rătăci. N-am zis că s-a pierde biata copilă prin pădure? RETEGANUL, P. V 23. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Tată-so... se pierdu de copii. RETEGANUL, P. 45. ◊ Fig. Fetele se pierd în visuri plăcute. EMINESCU, N. 138. ◊ (Despre ochi, despre privire) De pe o terasă înflorită, Privirea mea s-ar pierde în cale. MACEDONSKI, O. I 67. Făt-Frumos vede că șirul munților dă într-o mare verde și întinsă pînă unde ochiul se pierde în albastrul cerului. EMINESCU, N. 13. 10. Refl. A se orienta greșit, a-și irosi eforturile zadarnic. Ne pierdem în amănunte fără nici o semnificație. BARANGA, I. 206. ♦ A se zăpăci, a se emoționa, a nu mai ști de sine. Înviorată o clipă, ea se pierdu într-un murmur de mulțumiri. BART, E. 350. ◊ (Poetic) Sufletu-mi se pierde După chipul tău frumos. EMINESCU, O. I 209. ♦ A i se sfîrși cuiva puterile, a muri. Se pierde cu totul sub ochii mei. Capul îi lunecă alăturea cu perna, ca un obiect. SAHIA, II. 118. Căuta a-și mîngîia fata care vedea că se. pierde. ISPIRESCU, L. 52. – Prez. ind. și: pierz (ISPIRESCU, L. 12).

Erichthonius, unul dintre primii regi ai cetății Athenae. Era fiul lui Hephaestus (după o versiune cu Atthis, după o alta cu Gaea sau cu zeița Athena). Se spunea că Athena, ca să nu afle ceilalți zei de nașterea copilului, l-ar fi închis pe Erichthonius într-un cufăr, pe care l-a dat, în mare taină, în păstrare fetelor lui Cecrops. Împinsă de curiozitate, una dintre fete a deschis cufărul, fapt pentru care și-a primit pedeapsa cuvenită (v. Aglauros). Mai tîrziu Erichthonius a fost luat și crescut de însăși divina lui mamă, în templul acesteia de pe Acropolis. Murind, Cecrops l-a lăsat urmaș la tron. Erichthonius s-a căsătorit cu nimfa Praxithea și a avut un fiu, Pandion, care a domnit după el în cetatea Athenae.

Perseus, erou de origine argiană, fiul lui Zeus și al lui Danaë, fiica regelui Acrisius. Pentru a pătrunde în turnul înalt în care era închisă Danaë și pentru a se uni cu ea, Zeus s-a transformat într-o ploaie de aur (v. și Danaë). Descoperind existența copilului despre care un oracol îi prezisese că va fi ucigașul său, Acrisius îi închide pe Danaë și pe Perseus într-un cufăr și le dă drumul pe mare. Purtați de valuri, cei doi sînt aruncați pe țărmurile insulei Seriphus. Acolo își găsesc refugiu la curtea regelui Polydectes. Cu trecerea anilor, Perseus crește și devine un tînăr frumos și curajos. Îndrăgostit de Danaë, Polydectes vede însă în Perseus o piedică în calea dragostei lui. Cu gîndul ascuns să-l piardă, el îl trimite pe viteazul tînăr să-i aducă capul Meduzei, una dintre gorgone. Perseus o pornește la drum însoțit de calul înaripat Pegasus. El le întîlnește mai întîi pe graie, surorile gorgonelor, datorită cărora reușește să afle unde sălășluiau acestea din urmă. Ajuns pe meleagurile gorgonelor, Perseus le găsește adormite. Zeul Hermes și zeița Arhena îl ajută. Ei îl feresc pe Perseus să zărească chipul Meduzei, la vederea căruia oricine e transformat în stană de piatră. El se îndreaptă către ea, privind-o prin oglinda unui scut pe care zeița protectoare i-l ține în față și, dintr-o singură lovitură, îi retează capul (v. și Gorgones). Îl ia apoi cu sine și face cale-ntoarsă. Pe drum, Perseus trece prin Aetiopia. Acolo o întîlnește pe Andromeda, fiica regelui Cepheus, și se îndrăgostește de ea. Andromeda – la cererea unui oracol (v. și Andromeda) – a fost înlănțuită de o stîncă și lăsată acolo pradă unui monstru îngrozitor ca să o devoreze. Cînd monstrul se apropie de ea, Perseus îi arată chipul Meduzei și-l împietrește pe loc. Andromeda e astfel salvată. Dar Cepheus refuză să o dea drept răsplată lui Perseus, așa cum făgăduise. Atunci eroul se răzbună. El îl transformă și pe rege în stană de piatră, după care o ia cu el pe Andromeda. În drum spre Argos cei doi se abat prin insula Seriphus. Sosesc acolo la momentul potrivit pentru a o salva pe Danaë: tiranul Polydectes vrea s-o necinstească. Lipsită de apărare, Danaë se refugiase, căutînd ocrotire, la altarul zeiței Athena. La sosirea lui Perseus tiranul își primește și el pedeapsa cuvenită: vederea chipului înspăimîntător al Meduzei îl împietrește. După ce o eliberează pe Danaë de urmăritorul ei, Perseus își continuă drumul împreună cu Andromeda. El dorește să-și revadă cît mai grabnic bunicul. Înainte de a sosi în Argos face un ultim popas în cetatea Larissa, unde participă la niște întreceri. Din greșeală lovește cu discul pe unul dintre cei ce priveau desfășurarea întrecerilor. Or, cel lovit e tocmai Aerisius. Fără să știe și fără să vrea, Perseus își ucide în felul acesta bunicul, împlinind oracolul. După omorul astfel săvîrșit, eroul nu mai cutează să domnească asupra Argosului. El pleacă, după ce schimbă coroana cu Megapenthes, vărul său, și domnește în locul acestuia în cetatea Tirynthului.

MIHAI I (1921-2017, n. Sinaia), rege al României (1927-1930, sub regență și 1940-1947). Stabilit în Elveția. Fiul lui Carol II și al reginei Elena, principesă de Grecia. Căsătorit (iun. 1948) cu Anna de Bourbon-Parma, prințesă de Danemarca, cu care are cinci copii: Margareta, Elena, Irina, Sofia și Maria. La începutul celei de-a doua domnii, deși marginalizat de către „conducătorii statului”, M. a sprijinit campania militară din Est pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei de Nord ocupate de sovietici. În anii 1943-1944, în condițiile previzibilei victorii a Aliaților săi, împreună cu liderii politici ai principalelor partide democrate, unele cercuri din armată etc. întreprind demersuri politico-diplomatice, pe plan intern și extern, pentru ieșirea din război, ruperea alianței cu Germania și alăturarea României Națiunilor Unite. În fața deteriorării rapide a situației de pe front, mareșalul Ion Antonescu refuzând ieșirea imediată din Axă și încheierea armistițiului fără avertizarea lui Hitler, are loc lovitura de stat (23 aug. 1944), prin care M., potrivit atribuțiilor sale constituționale, dispune arestarea lui Ion și Mihai Antonescu, numirea unui nou prim-ministru în persoana generalului Constantin Sănătescu, iar, apoi, printr-o proclamație, se adresează națiunii române, care este anunțată de ruperea relațiilor diplomatice ci Germania și încheierea armistițiului cu Națiunile Unite. Lovitura de stat de la 23 aug. 1944 a precipitat prăbușirea Reichului, mutarea frontului cu 500 km spre vest și implicit scurtarea războiului cu cel puțin șase luni. Ca o recunoaștere a acestui fapt, M. a fost decorat de sovietici cu ordinul „Victoria” (iul. 1945) și de americani cu cea mai mai înaltă distincție de război a S.U.A., Legiunea Meritului, în cadrul de cavaler (mai 1947). La cererea expresă a lui Vîșinski și sub presiunea militară sovietică, M. este nevoit să accepte numirea dr. Petru Groza ca prim-ministru, care formează un nou guvern (6 mart. 1945) a cărui activitate se caracterizează printr-un șir de măsuri antidemocratice. În aceste condiții, M. a încercat să înlăture guvernul Groza, cerându-i (20 aug.) să demisioneze, iar în urma refuzului acestuia, a hotărât să nu mai semneze decretele-legi, urmărind să facă inoperantă activitatea guvernului („greva regală”). Demersul Regelui Mihai (aug.-dec. 1945) s-a constituit în ultima încercare de revenire la un regim parlamentar, cu guvern și opoziție, pe temeiul Constituției din 1923, teoretic în că în vigoare în 1945. Sub amenințarea declanșării unui război civil, M. a fost silit de comuniști să abdice (30 dec. 1947) în numele său și al urmașilor săi și să părăsească țara (ian. 1948), fapt care a marcat suprimarea totală a vieții constituționale în România. A reveni, împreună cu familia regală, pentru prima dată, într-o scurtă vizită în România, cu prilejul Sărbătorilor de Paști (1992); cu ocazia vizitei din 1997, i s-a redat cetățenia română, retrasă în 1948, de către autoritățile comuniste. În cadrul unor misiuni diplomatice, M. a efectuat o serie de turnee în țările europene cu regim monarhic, pentru a susține cauza României de a fi inclusă în NATO.

PETRESCU, Cezar (1892-1961, n. sat Hodora, jud. Iași), prozator român. Acad. (1955). Intensă activitate publicistică; fondator (1921) al revistei „Gândirea”, împreună cu A. Maniu și Gib Mihăescu. Romane și povestiri, menite să configureze, în formulă balzaciană, cronica socială a vieții interbelice. Ele evocă acțiunea alienantă a industrializării capitaliste („Comoara regelui Dromichet”, „Aurul negru”), atmosfera dezolantă a Capitalei („Calea Victoriei”), criza morală a combatanților din Primul Război Mondial („Întunecare”), dramele universului rural („Scrisorile unui răzeș”, „Apostol”, „1907”) și ale existenței provinciale („Oraș patriarhal”). Literatură pentru copii („Fram, ursul polar”). Nuvele de coloratură exotică și fantastică („Adevărata moarte a lui Guynemer”, „Aranca, știma lacurilor”). Traduceri. Premiul Național (1930).

Antiope 1. Fiica lui Nycteus, regele cetății Thebae. A fost iubită de Zeus, cu care a născut doi fii, pe Amphion și pe Zethus (v. și Amphion). Persecutată de unchiul ei Lycus și de Dirce, soția acestuia, Antiope e despărțită de copiii ei și ținută mult timp prizonieră. După mulți ani ea reușește să-și reîntîlnească copiii care, ca s-o răzbune, îi omoară pe Lycus și pe Dirce. Mîniat de moartea Dircei, se spunea că Dionysus i-ar fi luat mințile Antiopei. 2. Una dintre amazoane, răpită de Theseus, cu care a avut un fiu, pe Hippolytus (sau Demopho(o)n) (v. și Theseus).

FERDINAND I de Hohenzollern-Sigmaringen (1865-1927, n. castelul Sigmaringen, Germania), rege al României (1914-1927). Al doilea fiu al principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen (frate mai mare al lui Carol I) și al principesei Antonia a Portugaliei. În lipsa unui moștenitor în linie directă și legitimă a lui Carol I, prin decretul din 18 mart. 1889, F. a fost proclamat „moștenitor prezumtiv al coroanei României”, conferindu-i-se în același timp titlul de „Alteță Regală”, Principe de România. După eșuarea proiectului principelui F. de a lua de soție pe Elena Văcărescu, la 29 dec. 1892 F. se căsătorește cu principesa Maria, înrudită cu marile case dominatoare din Marea Britanie, Rusia și Germania. A parcurs toate treptele ierarhiei militare, de la gradul de sublocotenent (1886) până la cel de general de corp de armată (1911). În 1913, în calitate de generalisim, principele F. a comandat armata română în campania din timpul celui de-al doilea război balcanic. Devenit rege al României (sept. 1914), în împrejurări excepționale pentru soarta țării, F., cu prilejul depunerii jurământului în fața Parlamentului și a țării, făgăduiește solemn că va fi „un bun român”. În Consiliul de Coroană (14/27 aug. 1916), F. s-a identificat cu idealul național al românilor, susținând intrarea României în război alături de Antantă împotriva Puterilor Centrale (fapt pentru care a fost numit și F. cel Leal). Decizia de a susține intrarea României în război de partea Antantei a provocat mânia membrilor familiei de Hohenzollern, care l-au dezavuat. În condițiile înfrângerilor armatei române în campania din 1916 și a ocupării de către inamic a celei mai mari părți din teritoriul țării, F., împreună cu familia regală, s-a retras la Iași, unde, încrezător în victoria finală a poporului român, s-a distins prin abnegație și spirit de sacrificiu, contribuind, într-o măsură importantă, la refacerea și reorganizarea armatei române, precum și la marile victorii obținute la Mărăști, Mărășești și Oituz, în vara anului 1917. După prăbușirea frontului rusesc, F. și majoritatea oamenilor politici au luat hotărârea ca România să înceteze ostilitățile și să accepte încheierea unei păci separate, concretizate în Tratatul de la București (apr. 1918), pe care însă a refuzat să-l ratifice. După realizarea unirii cu România, în 1918, a Basarabiei (mart.), a Bucovinei (nov.) și a Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului (dec.), delegații veniți la București înmânează Regelui actele Unirii, care, la rându-i, prin decrete-legi, le sancționează. La 15 oct. 1922 a avut loc la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia încoronarea Regelui și a Reginei Maria (pe coroana regală de oțel a lui Carol I, ce amintea de Plevna, adăugându-se însemnele Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei), simbolizând actul Unirii tuturor provinciilor istorice românești sub sceptrul aceluiași monarh. Prin participarea la festivități a reprezentanților din peste douăzeci de state europene, din S.U.A. și Japonia, noua realitate național-statală a dobândit o largă recunoaștere internațională. După înfăptuirea României Mari, F. a sprijinit inițiativele, în special ale guvernelor liberale, menite să ducă la importante prefaceri în viața economică, social-politică și culturală a țării; dintre acestea se detașează reforma regimului electoral bazat pe votul universal (1918), reforma agrară din 1921 (promisă pe front, în 1917, de către Rege, ca un act de justiție socială, dar și ca o recunoaștere a contribuției țăranilor la războiul de reîntregire națională). Constituția din 1923 și unificarea legislativă, care a consfințit noile realități istorice, inclusiv regimul constituțional democratic. A avut șase copii: Carol, Elisabeta, Marioara, Nicolae, Ileana și Mircea, botezați în religia ortodoxă. A murit la 20 iul. 1927, fiind înmormântat în pronaosul Mănăstirii Curtea de Argeș.

Tyndareus, fiul lui Oebalus și rege al Lacedaemonului. S-a căsătorit cu Leda, fiica lui Thestius. Din unirea Ledei cu Tyndareus și cu Zeus în aceeași noapte s-au născut două perechi de gemeni: Castor și Pollux, Helena și Clytaemnestra. Helena și Pollux erau considerați drept copiii lui Zeus. Cu toate acestea, ei au fost crescuți de către Tyndareus, tatăl lor lumesc, împreună cu frații lor în casa acestuia din urmă (v. și Dioscuri).

Romulus Prenume apreciat la noi în ultima vreme, Rómulus continuă în onomastica modernă numele celebrului erou legendar al istoriei romane. Fiu al zeului Marte și al vestalei Rea Silvia, Romulus și fratele său geamăn → Remus au fost crescuți de păstorul Faustulus și hrăniți de o lupoaică (motivul animalelor care hrănesc copii părăsiți apare și în alte mitologii); după ce îl alungă pe Amulius (cel care poruncise ca pruncii să fie înecați) și îl repune pe tronul cetății Albalonga pe Numitor, Romulus fondează, pe Palatin, o nouă cetate căreia îi dă numele Roma. Primul rege din istoria romană (între 753-716 î.e.n.) și creator al principalelor instituții civile și religioase, Romulus ar fi fost ridicat la cer în timpul unei furtuni, preschimbat în zeu și celebrat ca atare sub numele de Quirinus, alături de Iupiter și Marte, unul dintre cei mai vechi zei ai Romei. După cum se vede, celebra poveste a lui Romulus și Remus face parte din seria creațiilor etiologice, prin care s-a încercat explicarea cauzelor lucrurilor; la întrebarea de unde vine numele Roma, legenda ne răspunde: de la Romulus, fondatorul, primul ei rege și erou eponim. Fără a nega legătura dintre cele două cuvinte, lingviștii pun problema invers: Romulus este un derivat de la Roma (cu sufixul de apartenență -lo) numele personal fiind sinonim cu Romanus. În ceea ce privește originea și semnificația toponimului Roma, lucrurile sînt foarte complicate, discuțiile sînt vechi și continuă și astăzi, iar ipotezele, numeroase. Se conturează clar două direcții: prima consideră numele de origine italică (deci indo-europeană), a doua de origine etruscă. Din prima grupă se remarcă încercările de a explica Roma prin numele vechi al Tibrului, Rumon sau printr-un termen topografic cu referire la una din cele șapte coline tradiționale pe care este așezat orașul, Palatinul; cealaltă ipoteză pornește de la cele două vîrfuri ale Palatinului și de la cuvîntul ruma „mamelă”, cu care sînt asemuite. În ceea ce privește originea etruscă care întrunește acordul multor specialiști, se propune legătura cu numele gentilic etrusc Ruma (de la acesta ar putea proveni și Romulus). Păstrat în uz și după apariția creștinismului, Romulus pătrunde în onomasticonul sacru și se răspîndește prin biserică. Cum martirul celebrat mai ales în apus are un cult prea puțin cunoscut, numele a fost susținut de valoarea sa evocatoare și de legendă, aceasta fiind de altfel și singura explicație a popularității și răspîndirii lui Romulus în epoca contemporană, atît la noi, cît și în alte părți. ☐ It. Romolo, sp. Rómulo, magh. Romulusz, rus. Romul etc. ☐ Romulus Augustulus, ultimul împărat al Imperiului roman de apus, anul 476, cînd Odoacru îl detronează pe acesta, este considerat sfîrșitul Imperiului roman de apus (deci istoria veche a Romei începe și se sfîrșește cu cîte un Romulus).

Leda (sau Lede), fiica lui Thestius și soția lui Tyndareus, regele Lacedaemonului. A fost iubită de Zeus care, pentru a se uni cu ea, a luat înfățișarea unei lebede. Din ouăle născute de Leda au ieșit două perechi de gemeni, atribuiți atît părintelui zeilor cît și soțului ei: Helena și Pollux erau considerați drept copiii lui Zeus, iar Castor și Clytaemnestra copiii lui Tyndareus (v. și Dioscuri).

Tatiana Prenume feminin care se bucură astăzi de mare favoare, Tatiána este la origine un vechi nume roman, folosit destul de frecvent în epoca imperială tîrzie. Lat. Tatiánus, fem. Tatiána, inițial un derivat adjectival cu suf. -anus, întrebuințat drept cognomen și devenit apoi independent, are la bază un vechi nume gentilic Tátius, fem. Tátia, a cărui origine se pierde în epoca legendară a fondării Romei. Tradiția romană păstrează amintirea unui rege sabin Titus Tatius, asociat cu Romulus la conducerea „cetății eterne”, după episodul celebru al „răpirii sabinelor”. În ceea ce privește semnificația inițială a lui Tatius lucrurile sînt însă mai puțin clare, majoritatea specialiștilor considerînd că avem de-a face cu o formație bazată pe un cuvînt din limbajul copiilor (în dialectele italice sau chiar în latină), continuat și de rom. tată. Tatianus și Tatiana, frecvente în primele secole ale erei noastre, pătrund și în onomasticonul creștin și se răspîndesc în Europa, mult mai multe șanse avînd forma de feminin, datorită cultului unor martire ale noii credințe. Prin intermediul gr. Tatiáne, numele ajunge la slavi și se bucură de popularitate mai ales în răsărit, la ruși și ucrainieni (este atestat, de ex., în pomelnicul de la Horodiște din 1484). Considerat astăzi ca specific rusesc și de influență cultă modernă, Tatiana are totuși o istorie mai veche în onomastica românească, și mai ales în Moldova unde apare încă din sec. 15; primele forme atestate, Tetiana, Titiana, Tața sau Tațea dovedesc prin aspectul lor fonetic provenieneța ucraineană (forma Tatiana, întîlnită în documente încă din sec. 16, este calendaristică). Reluat în epoca noastră din onomastica literară rusă (este binescunoscută eroina cu acest nume din creația lui A.S. Pușkin), Tatiana circulă la noi alături de un hipocoristic frecvent și de aceeași proveniență, Tanea (scris de cele mai multe ori, nejustificat însă, Tania). ☐ It. Taziano, Taziana (pare nefolosit astăzi), magh. Tatjána, Tánya, bg., rus. Tatian, Tatiana, ucr. Tetiana etc. ☐ Tatianus, apologet creștin din sec. 2, autor al unei lucrări numite Diatessaron, o armonizare a celor patru evanghelii, din care nu s-au păstrat decît două fragmente, importante astăzi pentru critica de text a N.T.

URCA, urc, vb. I. 1. Refl. și intranz. A se îndrepta spre un loc mai ridicat, a merge, a se duce în sus, la deal; a se sui. Se urcă turme sus la munte Pe șerpuindele cărări. DEȘLIU, M. 21. Adesea se urca pînă la stîni. CĂLINESCU, E. 54. Încălecai și începui a urca la deal pe drum aproape fără de urmă. HOGAȘ, M. N. 159. Iată un fir de iarbă verde Pe care-ncet se urcă un galbin gîndăcel. ALECSANDRI, P. A. 118. ◊ Tranz. (Complementul indică locul pe care se suie cineva) Urcară o culme, pe urmă coborîră. SADOVEANU, O. I 62. Cîte un vapor, venind de la mare, urca încet, măreț, cursul fluviului. BART, E. 44. Urca-vom și-alte scări... nimic au fost pe cîte le-am urcat. COȘBUC, P. II 305. ♦ (Despre drumuri) A fi înclinat (după forma reliefului), ducînd spre partea mai înaltă a locului. Drumul urca în pantă, poteca era îngustă. PAS, Z. III 189. ♦ (Despre plante) A se ridica prinzîndu-se (cu ajutorul unor organe speciale) pe araci, pe ziduri etc.; a se cățăra. Iedera se urcă pe perete. Vița se urcă pe araci. 2. Refl. și (rar) intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» sau «în») A se sui și a se așeza pe ceva mai ridicat. Se urcară în trăsură și porniră iar. DUMITRIU, N. 123. Bine, bine, dar să iei seama, Lazăre! zise... urcindu-se și el sus pe capră, lîngă vizitiu. REBREANU, R. II 68. Sania se opri; ne urcarăm în ea și intrarăm în București. BOLINTINEANU, O. 389. (Tranz.) Voiam s-o urc în trăsură. DUMITRIU, N. 121. Joe, după ce-și urcă copilul în ceruri, stărui de Junona să se împace cu Ercule. ISPIRESCU, U. 79. În brațe-o lua, Pe schele-o urca, Pe zid o punea. ALECSANDRI, P. P. 189. (Expr., rar) A urca (pe cineva) în furci = a spînzura. I-am urcat [pe turci] în furci. ALECSANDRI, P. III 211. ◊ Expr. (Despre regi, domnitori) A se urca pe tron (sau în scaunul împărăției) = a veni la domnie. Apoi s-au urcat în scaunul împărăției. ISPIRESCU, L. 32. La 1504 murind marele Ștefan-vv., viteazul vitejilor, se urcă pe tron fiul său, Bogdan. BĂLCESCU, O. I 81. 3. Refl. și (rar) intranz. A se ridica (pînă la o înălțime oarecare); a se înălța (în văzduh); a avea o mișcare ascendentă. Lumina soarelui de toamnă, care acum a urcat în cumpăna cerului, [e] o lumină dulce. STANCU, U.R.S.S. 38. Praful se urcă pînă-n căpriori. REBREANU, I. 13. Un nor ivit de către-apus Se urcă-n sus. COȘBUC, P. II 90. ◊ (Poetic) Iată din văile-adînci se urcă spre creștete-amurgul. COȘBUC, P. II 63. ◊ A i se urca (cuiva) în cap v. cap (I 1). A i se urca (cuiva) la cap v. cap (I 1). A i se urca (cuiva) sîngele în obraz (sau la cap) v. sînge. (2). A i se urca cuiva (băutura) la cap, se spune cînd cineva este amețit de băutură. Să nu bei mult, că ți se urcă la cap. REBREANU, I. 18. ◊ Tranz. Piramidele-nvechite Urcă-n cer vîrful lor mare. EMINESCU, O. I 54. Se sfătuiseră ca să-l urce pînă la jumătatea fîntînei... și să-i dea drumu ca să scape de el. ȘEZ. II 206. 4. Refl. (Despre temperatură, presiune atmosferică) A avea valori mai mari, a crește, a se ridica; (p. ext., despre barometre, termometre etc.) a indica o temperatură sau o presiune etc. mai mare decît cea inițială. I s-a urcat temperatura. ♦ (Fiz.; despre o mărime scalară) A suferi o variație de creștere a valorii pozitive. 5. Refl. (Despre numere, prețuri, sume) A se ridica, a ajunge pînă la...; a se mări, a spori. Se mai grămădiră și alții, pînă cînd numărul se urcă la șapte. GANE, N. II 22. Cheltuielile extraordinare ale revoluției nu se urcă la mai mult de 700 000 lei. GHICA, A. 243. ◊ Tranz. Acum ne-a mai urcat și chiria. C. PETRESCU, C. V. 226. 6. Refl. (Despre voce, glas, ton, p. ext. despre cîntece) A crește în intensitate; a se ridica, a se înălța. Glasul acela mlădiitor Ce c-o-ntorsură lină, ușoară, Treptat se urcă și se coboară. ALEXANDRESCU, M. 317. ◊ Tranz. Și viersul cînd își urca, Copaci, ramuri se mișca, Frunzele pe jos pica. TEODORESCU, P. P. 632. 7. Refl. A merge îndărăt în timp pînă la..., a data din... Prima fundațiune a fortăreței se urcă în epoca pe cînd Domnul Hristos îmbla pe pămînt. HASDEU, I. V. 24.

CĂLĂU, călăi, s. m. 1. (În vechile orînduiri) Bărbat însărcinat cu execuția osîndiților la moarte; gîde. Călăul, regelui mai reteza pe buturugă Cîteva capete de răsculați. BOUREANU, S. P. 7. (În forma regională calău) [Domnul] striga: «Gios pe covor, Tăiați-i capul din zbor». Un călău se răpezea, Iataganu-și netezea. ALECSANDRI, P. P. 182. 2. Fig. Om rău care supune pe cineva la chinuri, la torturi; tiran, ucigaș. Răscoală-ți copiii viteji ca titanii! Ca fiara, în care înfipt-ai cuțitul, Călăii să urle, să-și lepede anii De pradă și lene, – să-și vadă tiranii, Prin lacrimi sfîrșitul. NECULUȚĂ, Ț. D. 108. Cum de s-au îndurat părinții mei de mine, de m-au dat pe mîna unui călău ca acesta! El are să mă piardă. SBIERA, P. 277. [Lăpușneanu] își dete duhul în mînile călăilor săi. NEGRUZZI, S. I 165. Fig. Deznădejde fioroasă... Mi-ai fost soră prea iubită și mi-ai fost și crud călău. MACEDONSKI, O. I 94.

Achilles (sau Achilleus), celebru erou grec (cunoscut din Iliada), care a participat la războiul troian. Era fiul zeiței Thetis și al muritorului Peleus. Atunci cînd s-a născut, Achilles a fost cufundat în întregime de către mama sa în apele Styxului, pentru a deveni invulnerabil. I-a rămas afară doar călcîiul de care-l ținea Thetis. Copil fiind, el a fost încredințat centaurului Chiron, care l-a crescut pe muntele Pelion. Ulterior pentru a-l împiedica să participe la războiul troian – unde știa că-și va găsi moartea, așa cum îi prorocise Calchas, și încercînd să zădărnicească împlinirea destinului – Thetis și-a trimis fiul la curtea lui Lycomedes, regele dolopilor, care l-a ținut ascuns, deghizat în veșminte femeiești, printre fiicele lui. Una dintre ele, Deidamia, i-a născut lui Achilles un fiu, pe Neoptolemus (sau Pyrrhus). Între timp însă grecii pregăteau războiul împotriva Troiei. La chemarea lui Odysseus, Achilles se alătură armatelor grecești, în fruntea mirmidonilor. La despărțire, o dată cu plecarea flotei din Aulis, Thetis îi dăruiește lui Achilles armele divine făurite de Hephaestus și caii lui Poseidon. În luptele care se desfășoară sub zidurile cetății, vitejia, curajul și îndrăzneala lui Achilles devin legendare. Așa se scurg nouă ani. Într-al zecelea, certîndu-se cu Agamemnon din pricina unei sclave – Briseis, care-i fusese luată de către cel dintîi – Achilles refuză să mai lupte și se retrage în cortul său. În absența lui, grecii suferă o serie de înfrîngeri. La toate rugămințile lor și la insistențele lui Agamemnon, Achilles rămîne neînduplecat. Numai moartea bunului său prieten Patroclus îl determină să reintre în luptă. Săvîrșește cu acest prilej adevărate minuni de vitejie și, ocrotit de scutul făurit de Hephaestus, seamănă groaza printre dușmani. Achilles îl ucide alături de mulți alții și pe Hector, cel mai viteaz dintre fiii lui Priamus, și-i tîrăște cadavrul, legat de carul său, prin pulbere în jurul cetății. Cu greu obține îndureratul Priamus trupul lipsit de viață al fiului său. Printre multele victime ale lui Achilles se numără Penthesilea, regina amazoanelor, care venise în ajutorul troienilor, apoi Memnon, fiul Aurorei. În cele din urmă însă eroul moare și el, ucis la rîndul lui de o săgeată otrăvită, cu care Paris, fratele lui Hector, l-a ochit, ajutat de Apollo, în călcîiul rămas vulnerabil. Aiax și Odysseus au reușit să-i aducă trupul în tabăra grecilor, care l-au înmormîntat cu mare cinste pe malul mării.

RIDICA, ridic, vb. I. I. Tranz. Predomină ideea de îndepărtare de pămînt. 1. A lua de jos și a duce în sus (cu forța brațelor sau a unui mecanism); a sălta. După ce negustorul a numărat hîrtiile de bancă și le-a pus clit pe masă, Vitoria le-a ridicat cu atenție și le-a mai numărat și ea o dată. SADOVEANU, B. 100. Ea vine de la moară; Și jos în ulicioară Punîndu-și sacul, iacă, Nu-l poate ridica. COȘBUC, P. I 63. Greuceanu... unde ridică, nene, o dată pe zmeu și, trîntindu-mi-l, îl băgă în pămînt pînă în gît. ISPIRESCU, L. 223. ◊ Expr. A ridica în spate (sau în spinare) = a lua în spate spre a ține sau, mai ales, spre a duce, a transporta. (Cu pronunțare regională) Harap-Alb... cum ajunge în grădină, odată începe a smulge la sălăți într-ales și leagă o sarcină mare-mare, cît pe ce să n-o poată rîdica în spinare. CREANGĂ, P. 215. A ridica mănușa = a primi o provocare. A ridica paharul (cupa sau un toast) = a închina în cinstea cuiva. Sînt fericit a constata că nu uiți a ridica și pentru amicul d-tale cîte un toast bine simțit (toast, adică pahar). CARAGIALE, O. VII 8. Rîzînd Odin și ridicîndu-și cupa M-ar saluta. EMINESCU, O. IV 104. A ridica panaghia (cuiva) v. panaghie. ◊ Absol. Lelea mică, mititică, Dac-o pui la sac, ridică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 435. ♦ A duce, a trage în sus, a înălța. Ca la un semn, cînd ridică baltagul, începe a suna măreț șuvoiul. SADOVEANU, O. VIII 241. [Preoți bătrîni] făcliile ridică se mișc-în line pasuri, Ducînd la groapă trupul reginei dunărene. EMINESCU, O. I 92. ◊ Refl. pas. Cînd spectacolul a luat sfîrșit, cortina... s-a lăsat și s-a ridicat de peste 20 de ori. STANCU, U.R.S.S. 75. ◊ Expr. A ridica armele (împotriva cuiva) v. armă (1). A ridica ancora v. ancoră (1). 2. (Cu privire la un obiect care acoperă ceva, care stă sau se sprijină pe ceva) A lua (de pe ceva), a îndepărta, a înlătura. Auzind Aleodor unele ca acestea și că îi zise și pre nume, odată ridică piciorul și lăsă pe tăune să se ducă în voia lui. ISPIRESCU, L. 44. Ridică capacul chichiței și un glas slăbănogit îi zise: Bine ai venit, că, de mai întîrziai, și eu mă prăpădeam. id. ib. 10. [Lupul] ridică chersinul binișor, înșfacă iedul de urechi și-l flocăiește, și-l jumulește și pe acela, de-i merg petecile! CREANGĂ, P. 24. ◊ Expr. A ridica (cuiva) o piatră de pe inimă = a scăpa (pe cineva) de o grijă apăsătoare. A ridica masa = a lua, a strînge masa. După ce au isprăvit de mîncare, mama lui Abu-Hasan a ridicat masa și le-a adus fel de fel de poame. CARAGIALE, P. 125. Lăpușneanul porunci să ridice masa și să strîngă tacîmurile. NEGRUZZI, S. I 156. (Refl. pas.) Masa cînd s-a ridicat, De la masă s-a sculat, Prin odaie s-a plimbat. TEODORESCU, P. P. 117. A-și ridica pălăria = a-și scoate pălăria din cap (pentru a saluta). Trecătorii se opreau să-și ridice pălăriile. C. PETRESCU, C. V. 296. Întinde-te (sau pune-te) masă, ridică-te masă, se spune în legătură cu cei care duc o viață de huzur. ♦ (Cu privire la mîneci, la poalele hainelor etc.) A sumete, a sufleca. ♦ Fig. A suspenda, a face să înceteze, a desființa, a anula; a îndepărta. A ridica o pedeapsă. A ridica starea de asediu. ▭ Se vede că aceste propuneri au ridicat îndoielile lui Caragheorghe și l-au hotărît a lucra în acest sens. BĂLCESCU, la GHICA, A. 247. (Cu pronunțare regională) Poftim!... mai dăunăzi, s-o rîdicat bătaia... lege nouă în țară veche. ALECSANDRI, T. I 239. Îmi rîdică toată foamea și setea și îmi didese putere multă. GORJAN, H. IV 148. ◊ Expr. A ridica ședința = a declara o ședință închisă, terminată. ♦ Fig. A lua (cuiva) ceva, a lipsi (pe cineva) de ceva; a răpi, a sustrage. Te rog liniștește-te și nu-mi ridica mîngîierea acestei surprinderi!... Să nu se afle nimica pînă mîine! MACEDONSKI, O. II 418. ◊ Expr. A ridica (cuiva) viața (sau zilele) = a omorî (pe cineva). Al cui e acel jungher? a întrebat împăratul... – Vreau să-l dau măriei-tale. Ia-l și ridică-mi cu el viața. SADOVEANU, D. P. 61. [Mihai] văzu și pedeștri venind către el; dară nu se temu de loc, socotind că-i vine pentru oarecare porunci. Ei însă, de trei ori blestemații, veneau să-i ridice viața. ISPIRESCU, M. V. 57. Cale-ntoarsă, cloanță fa, Unde-alergi curînd așa? – Merg la casa Vîlcului De pe malul Prutului, Ca să-i ridic zilele, Să mă duc cu dînsele. ALECSANDRI, P. P. 39. 3. A lua și a duce, a muta din loc; a strînge de pe jos, a culege. N-am putut nici chiar portretu-ți, umbră scumpă, să-l ridic; Am plecat cu mîna goală, fără-n urmă a privi!... MACEDONSKI, O. I 9. Chemat de slujba mea de a vedea și a trăi cu moartea în toate zilele în acea vreme, a ridica strejele ce picau, a îngropa fără deosebire soldații și civilii, rugasem pe doctorul ștabului să-mi dea vrun leac [împotriva holerii]. RUSSO, O. 49. Domnu-i asculta Și pe gînduri sta, Apoi poroncea Schelele să strice, Scări să le ridice, Iar pe cei zidari, Zece meșteri mari, Să mi-i părăsească, Ca să putrezească Colo pe grindiș, Sus pe coperiș. ALECSANDRI, P. P. 191. ◊ Expr. A ridica stîna = a pleca cu turmele și cu toate uneltele păstorești de la munte, toamna, părăsind coliba stînii. ♦ Refl. (Învechit) A pleca în altă parte, a se muta. Locuitorii ce vor fi pe moșiile boierești și ale altora nu pot avea voie a se ridica fără voia stăpînului. KOGĂLNICEANU, S. A. 177. ♦ (Cu privire la o sumă de bani) A încasa. Și-a ridicat salariul. ♦ (Cu privire la persoane) A lua cu forța, a aresta. De ce te-au arestat pe dumneata? – Păi, iaca aiasta nu știu... Și chiar v-aș ruga, domjudicător, să-mi spuneți și mie de ce m-o ridicat jăndarii. POPA, V. 220. Arhon spătare, zise Ghica, să trimiți patruzeci de arnăuți la Bucov, ca să ridice pe cel nelegiuit ispravnic, să-l pecetluiască și să-l bage în ocna părăsită. FILIMON, C. 298. 4. (Cu privire la un obiect aplecat sau culcat) A pune, a așeza drept, a readuce la poziția verticală; a îndrepta. A ridica un gard. ▭ Mîntuitorul Apolon un vînt priitor le trimise Și ridicară catargul și-ntinseră pînzele albe. MURNU, I. 17. 5. (Top.; numai în expr.) A ridica un plan = a determina, prin măsurători de distanțe și unghiuri, poziția punctelor dintr-o regiune și a le reprezenta pe o hartă. Dacă m-am așezat cu instrumentele mele pe movila de lîngă grădină, am făcut-o ca să ridic planul locului pe unde are să treacă drumul de fier. ALECSANDRI, T. I 358. II. Predomină ideea de mișcare ascendentă. 1. Refl. (Despre ființe) A se scula de jos (părăsind poziția de așezat sau de culcat). Cel care era sus, în carul încărcat cu fîn, se ridicase în picioare și-și făcuse umbră ochilor cu palma. POPA, V. 71. Și vesel Murgu-împărat Ca cel dintîi s-a ridicat Și cu paharul plin în mîni, Precum e felul din bătrîni... El a-nchinat. COȘBUC, P. I 59. Tocmai se ridica să plece, cînd Ana dădu cu ochii de el și-l strigă. VLAHUȚĂ, O. A. III 38. ◊ Expr. A se ridica în capul oaselor = a se scula și a sta așezat pe locul unde mai înainte fusese culcat. Radu se deșteptă vesel de dimineață, se ridică singur în capul oaselor. VLAHUȚĂ, O. A. 130. A se ridica în scări = a se înălța în scările șeii. (Cu pronunțare regională) În scări el s-a rădicat, Peste cîmpuri s-a uitat, Ca s-aleag-un loc curat, De arat și semănat. TEODORESCU, P. P. 145. ♦ Tranz. A susține, a ajuta; a face să se scoale. Calul meu de-abia stă! răcni, ridicîndu-și fugarul în două picioare, Mîndrilă. SADOVEANU, O. I 444. [Lăpușneanu] îndată, stăpînindu-se, se plecă și ridicînd pre Ruxanda de jos: Doamna mea! îi zise, să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Expr. (Învechit; despre domnitori) A ridica din scaun = a lua domnia, a detrona. V. mazili. Acel circasian cerchez – Mehmet-aga, care ridicase pe Dimitrie-vodă din scaun. IORGA, L. I 333. ♦ A se pune pe picioare, a se întrema, a se înzdrăveni, a se însănătoși. Mătușă, tot chiteam că s-a ridica [copilul bolnav]. CONTEMPORANUL, V_I 293. După șase luni mă ridicai de pe boală. ALECSANDRI, O. P. 23. De mă voi și ridica din boala aceasta, sînt hotărît a mă duce la călugărie. NEGRUZZI, S. I 159. ◊ Tranz. Mîndră, mîndruleana mea, Floricică gingășea, Ochii tăi mă bagă-n boală, Sprîncenele iar mă scoală; Ochii tăi mă bagă-n frică, Sprîncenele mă ridică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23. 2. Refl. (Despre construcții înalte, copaci etc.) A sta drept, a se afla în poziție verticală; a se înălța. La marginea orașelor, coșurile marilor uzine se ridică spre cer fumegînd. BOGZA, M. S. 162. Colo se ridic’ trufașe Și eterne ca și moartea piramidele-uriașe, Racle ce încap în ele epopeea unui scald. EMINESCU, O. I 43. Apoi tainicele-i raze dînd pieziș pre o zidire Ce pe muche se ridică, locaș trist nelocuit, Mîngîie a ei ruină cu o palidă zîmbire. ALEXANDRESCU, M. 20. 3. Tranz. (Cu privire la o parte a corpului omenesc, mai ales în expr.) A mișca, a îndrepta în sus, a duce mai sus. Ridică în sus brațul cu felinarul. DUMITRIU, N. 55. Răzășii îl priveau venind, ridicară capetele, dar nu-și scoaseră cușmele. SADOVEANU, O. VII 168. Conrad ridică fruntea și pare-ntinerit. BOLINTINEANU, O. 228. Sprîncenele dumitale, Pene de privighetoare; Cînd le sui, cînd le ridici, Rău la inimă mă strici. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 24. ◊ (Poetic) Pleacă gura la ureche-i, blînd pe nume el o cheamă, Ea ridică somnoroasă lunga genelor maramă. EMINESCU, O. I 84. ◊ Expr. A(-și) ridica ochii (sau privirea) = a îndrepta privirea (spre cineva sau spre ceva care se află mai sus); a privi; a se uita. A sa privire Hugo de jos nu și-o ridică, Spre-a se uita l-aceea pe care o iubea. MACEDONSKI, O. I 249. Ea, îmbătată de amor, Ridică ochii. Vede Luceafărul. Și-ncetișor Dorințele-i încrede. EMINESCU, O. I 179. Uneori un tremur fioros o apuca, alteori ridica frumoșii săi ochi spre cer și, suspinînd, își frîngea mîinele cu deznădăjduire. NEGRUZZI, S. I 27. A(-și) ridica capul = a) a-și reveni dintr-o situație proastă; a se redresa; b) a se arăta dîrz, plin de curaj, a deveni amenințător; a se răzvrăti. (Ștefăniță:) Vornice, nu ridica capul în sus! DELAVRANCEA, O. II 89. (Cu pronunțare regională) Privește la miazăzi, la miazănoapte, popoarele își rîdică capul... Gîndirea se ivește luminoasă pe deasupra întunericului... RUSSO, O. 23. A ridica cap v. cap¹ (I 1). A(-și) ridica nasul (sus sau mai sus decît se cuvine) = a fi încrezut, înfumurat, a se ține mare, a deveni obraznic; a umbla cu nasul pe sus, a-și lua nasul la purtare. Nu-s datori nici cu o lețcaie pentru că nu-și ridică nasul mai sus decît se cuvine... ca de-alde d-ta. ALECSANDRI, T. I 165. A ridica mîna (sau degetul) = a cere cuvîntul. A ridica mîna (sau mîinile asupra cuiva) = a ataca, a lovi (pe cineva). Îndrăznești să ridici mîna? Să dai în frate-meu? DUMITRIU, P. F. 44. A ridica mîinile (către cineva) = a cere ajutor. (Refl.) A (i) se ridica (cuiva) părul (măciucă) = a se speria foarte tare. ◊ Intranz. Bărbat oi lua Care s-a afla Dunărea să-noate Ridicînd din coate, În picioare stînd, Buzdugan purtînd. ALECSANDRI, P. P. 122. (Expr.) A ridica (mirat, surprins) din sprîncene = a face ochii mari de mirare, de surpriză, a privi mirat, surprins. Bătrînul se supuse. Ridică mirat din sprîncene la văzul celor trei juvaiere de pe fundul cutiei. C. PETRESCU, A. 337. A ridica (sau a da) din umeri = a-și arăta nedumerirea, a arăta că nu-și aduce aminte (de ceva sau de cineva), că-i este indiferent (ceva sau cineva). Tell, totdeauna serios, ridică din umeri, arătînd astfel că sînt și riscuri inevitabile și e bine să fie cu grijă. CAMIL PETRESCU, O. I 402. Tata s-a uitat lung la el, apoi a ridicat din umeri. VLAHUȚĂ, O. A. 495. 4. Refl. (Despre păsări) A porni în zbor, a-și lua zborul; a se înălța în văzduh. Cîte-un stol de potîrnichi se ridica zbîrnîind. SADOVEANU, O. I 361. Vezi tu vulturul falnic, o! scumpa mea iubită, Cum saltă, se ridică și zboară cătră nori? ALECSANDRI, P. I 136. ♦ (Despre nori, fum, praf etc.) A porni, a se îndrepta, a merge în sus; a se înălța. Ici și colo se ridică cîte-un nour alb de praf. TOPÎRCEANU, M. 31. Valurile de ceață alburie se ridicau pe maluri. DUNĂREANU, CH 210. Din tuspatru părți a lumii se ridică-nalt pe ceruri, Ca balauri din poveste, nouri negri plini de geruri. ALECSANDRI, P. A. 111. ◊ Tranz. Cîte un vîrtej de aer se răsucea pe stradă, măturînd praful, ridicîndu-l și aruncîndu-l pe trotuare. REBREANU, R. I 43. Ș-atunci vîntul ridicat-a tot nisipul din pustiuri, Astupînd cu el orașe, ca gigantice sicriuri. EMINESCU, O. I 45. ♦ (Despre aștri; p. ext. despre lumină, zori etc.) A se înălța deasupra orizontului, a se sui pe bolta cerului; a răsări, a se ivi. Am încălecat ș-am ajuns cătră girezi cînd se ridicase luna plină de două suliți cătră amiază. SADOVEANU, O. VIII 34. Soarele se ridică strălucind deasupra apei. DUNĂREANU, CH. 83. Se ridicau zorii zilei de 21 iulie. Pe seninul străveziu al cerului se resfirau raze de opal, pierzîndu-se departe, în slava albăstrie a văzduhului. D. ZAMFIRESCU, R. 221. ♦ (Despre ceață, negură etc.) A se duce în sus, a se împrăștia; fig. a se risipi, a dispărea. Atacul, lupta... Ah! în fine!... Își aducea aminte!... I se ridică după memorie ca un văl de ceață. D. ZAMFIRESCU, R. 268. Foaie verde din costiță, Ridică-te neguriță, De pre pari, de pre nuiele, De pre ochii mîndrei mele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 134. ♦ (Despre obiecte cufundate într-un lichid) A ieși la suprafață. (Cu pronunțare regională) Pe luciul Dunărei merge și se întoarce, se afundă și se rîdică un iatagan scînteietor. RUSSO, O. 33. 5. Refl. (Despre sunete) A se auzi (mai) tare; a se înălța, a răsuna. Cîntece duioase se ridică prin pîlpîirile focului. SADOVEANU, O. I 50. Umpleau cuprinsul gării cu un zgomot aspru din care se ridicau ici-colo izbucniri de rîsete. REBREANU, R. I 16. Mii de glasuri spăimîntate Se ridică de prin codri, de pe dealuri, de prin sate. ALECSANDRI, P. A. 114. ♦ Tranz. A face să se audă cu putere, să răsune; a înălța. Sătenii ridicară glasuri de mulțămire. SADOVEANU, O. VII 132. Din lungul horelor amestecate Barzii ridic-a lor glasuri bărbate. EMINESCU, O. IV 31. ◊ (Metaforic) Din ce în ce cîntarea în valuri ea tot crește, Se pare că furtuna ridică al ei glas. EMINESCU, O. I 94. ◊ Expr. A ridica glasul (sau tonul) = a vorbi pe un ton ridicat, cu îndrăzneală sau protestînd (împotriva cuiva); a protesta. (Cu pronunțare regională) Cum îndrăzniți voi să rîdicați glasul dinaintea... lui Sobiețki? ALECSANDRI, T. II 36. (Fig.) Glasul său se va ridica cu energie în contra tiraniei. BOLINTINEANU, O. 247. 6. Tranz. (Cu privire la o înălțime) A urca, a sui. Pipăind, ne strecurarăm pe scară... După un răstimp ridicarăm și cele din urmă două trepte. SADOVEANU, O. VI 13. Flăcăii au lăsat carul în drum și au luat-o cu fereală pe lungul hatului. Cînd au ridicat dîmbulețul, care le stătea în cale, au văzut limpede trupul omului. POPA, V. 71. A doua zi, ridică malul de la sf. Gheorghe, trecu în ograda bisericii și s-ascunse în niște tufe. DUNĂREANU, CH. 237. ◊ Refl. Cine poartă arme să se împotrivească... Cei slabi, bătrînii, femeile, copiii să se ridice la munte. SADOVEANU, O. I 529. În fiecare zi ne ridicăm pe malul rîpei și privim dealul de dincolo. CAMIL PETRESCU, U. N. 301. Toți ciobanii s-aduna, Oile le-amesteca... La munte se ridica. ANT. LIT. POP. I 492. 7. Refl. (Despre oameni; p. ext. despre popoare, țări, clase sociale etc.) A protesta vehement, a sta împotrivă, a se opune, a porni la luptă; a se răzvrăti, a se răscula. A pierit ucis de buzdugan mișelesc, pentru că s-a ridicat pentru drepturile și ocinile noastre strămoșești, sculînd la război toate neamurile. SADOVEANU, O. VII 62. Socoteala [moșierilor] a ieșit pe dos, că țăranii s-au ridicat pe urmă să împartă între ei pămîntul. REBREANU, R. II 9. La 1688, Șerban al II-lea Cantacuzino, cînd umbla să se ridice împotriva Porții, reformă și mări armata. BĂLCESCU, O. I 21. ◊ Expr. A-i ridica cuiva pe cineva în cap = a face (pe cineva) să se răzvrătească împotriva (cuiva). Voiai să chemi Siguranța de față cu el și cu Dan. Să ne ridici tipografia în cap. BARANGA-MORARU, F. 35. 8. Tranz. Fig. (Cu privire la o colectivitate) A pune în mișcare, a face să pornească dintr-un loc pentru un scop oarecare; a mobiliza, a strînge, a aduna (oameni). Îl trimise să ridice calfele de măcelărie. CAMIL PETRESCU, O. II 456. Sosirea neașteptată a boilor de export ridicase în picioare toate autoritățile de uscat și de apă. BART, S. M. 83. Îi plăceau anticele, și pe unde auzea sau bănuia că se află antice, degrabă el trămitea ispravnici, zapcii și pomojnici ca să ridice satele, să sape și să scormone sălașele de vechi cetăți. ODOBESCU, S. II 411. ◊ Refl. Înfuriat, ordonă să se ridice îndată mic și mare, ostași, tîrgoveți, săteni și să bată codrii ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I 108. ◊ Expr. (Învechit) A ridica trupe (sau oaste, oștire) = a strînge, a aduna, a recruta oaste, a înrola ostași pentru a porni la luptă. Leul, de multă vreme, ridicase oștire, Să se bată cu craiul ce se numea Pardos. ALEXANDRESCU, P. llO. 9. Refl. A se isca, a se stîrni, a se naște. În timpul axionului, cînd toată lumea din biserică era numai un ochi ș-o ureche, se ridică o sărăcie de fir de tusă și astupă gîtlejul maicii Nataliei, tocmai cînd trebuia să facă o floare frumoasă. STĂNOIU, C. I. 195. Grație viscolului ce s-a ridicat, de vro trei zile mă aflu încă tot pe loc. ALECSANDRI, S. 49. ♦ A apărea, a se ivi, a se arăta. [În Dobrogea] se ridicase un bandit cu faimă: Naum Naslung. Hoțise cu pricepere și se făcuse nevăzut dintr-o dată. SADOVEANU, P. M. 116. Deodată se ridică între ei o solemnitate curioasă. D. ZAMFIRESCU, R. 247. Un om dacă dispare, un altul se ridică. MACEDONSKI, O. I 48. ◊ Tranz. fact. (Cu privire la umbre, lumini etc.) Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare, Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare!... Și ridică mii de umbre după stinsul lumînării. EMINESCU, O. I 136. 10. Tranz. Fig. (Franțuzism învechit) A scoate în evidență; a releva. Nu vom ridica ce este greșit în apreciația d-lui G. C. despre autorii franțuzi și limba franțuzească vorbită în Paris. RUSSO, O. 76. III. Predomină ideea de creștere în înălțime. 1. Refl. (Despre copii, p. ext. despre puii de animale) A se face mare, a crește. Eu abia mă ridicam; mama mă învăța buchile înainte de-a mă da la școală. SADOVEANU, P. M. 54. Începusem și eu, drăgăliță-doamne, a mă ridica băiețaș la casa părinților mei, în satul Humulești. CREANGĂ, O. A. 33. ◊ Tranz. Mi-i fată și una am! Numai eu știu cu cît greu și amar am ridicat-o, singurică, fără mamă. MIRONESCU, S. A. 91. Îl văd gospodar însurat, fruntaș în satul lui, ridicînd copii sănătoși, deștepți și harnici. VLAHUȚĂ. O. A. 510. [Femeile] mai vorbesc... cîți pui sau bobocei a putut ridica. SEVASTOS, N. 51. ♦ Fig. A se dezvolta, a se forma. În țară se pornise de cîtva timp un curent sănătos, idei generoase însuflețeau tinerimea care se ridica. VLAHUȚĂ, O. A. III 188. 2. Refl. A se face (mai) înalt; a se înălța. Nivelul apei se ridică. ◊ Tranz. (Cu pronunțare regională) Văile și munții se uimeau auzindu-i cînticele, apele își rîdicau valurile mai sus ca să-l asculte. EMINESCU, N. 5. 3. Tranz. Fig. (Cu privire la valori sociale, morale etc.; p. ext. cu privire la oameni) A aduce, a promova la o treaptă superioară, a face să progreseze. Partidul și guvernul au hotărît ca toate valorile din trecut ale poporului nostru să fie ridicate la locul ce li se cuvine. SADOVEANU, E. 76. [Heliade] creează un vocabular de cuvinte noi, ridică pe cele căzute în desuetudine, formează aproape întreaga limbă. MACEDONSKI, O. IV 118. Trebuie ca prin cultură să ridicăm pe țăranul nostru ca el să aibă cunoștință profundă și energică de drepturile și de datoriile lui. KOGĂLNICEANU, S. A. 239. ◊ Expr. A ridica din cenușă (sau din ruine) = a reface, a reconstrui (după o distrugere totală). A ridica moralul (cuiva) = a inspira (cuiva) curaj, încredere; a întări, a îmbărbăta (pe cineva). O strîngere de mînă cordială... îmi ridică imediat moralul. CARAGIALE, M. 94. ♦ Tranz. (Cu privire la oameni) A pune pe o treaptă mai înaltă din punctul de vedere al respectului, al aprecierii, a sălta în ochii lumii; a înălța în grad, în rang. Împăratul ridică pe Țugulea la mare cinste. ISPIRESCU, L. 319. Cît de sus ridici acuma în gîndirea ta pe-o roabă, Cînd durerea ta din suflet este singura-mi podoabă. EMINESCU, O. I 154. Alecsandri publică primele sale poezii, ce avură atîta răsunet și care îl ridicară îndată la titlul necontestat de întîiul poet național al Romîniei. NEGRUZZI, S. I 339. ◊ Expr. A ridica (pe cineva) în slavă (sau în slava cerului) = a lăuda foarte tare, peste măsură (pe cineva). A ridica în scaun = (învechit și popular) a înălța pe tronul țării, a face domn. Toți boierii și împăratul deteră în genunchi cu rugăciune ca să nu părăsească împărăția, fiindcă, ziceau boierii, tatăl tău de aci înainte e bătrîn și o să te ridicăm pe tine în scaun. ISPIRESCU, L. 3. ♦ Refl. (Despre oameni) A-și face o situație mai bună, a progresa; a se situa pe o poziție mai înaltă, pe o treaptă superioară. Cu viața nouă a democrației va fi posibil ca plugarii să se ridice. SADOVEANU, E. 28. Te-ai ridicat mai presus de orice critică sau calomnie. CARAGIALE, O. III 211. Deasupra tuturora se ridică cine poate, Pe cînd alții, stînd în umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. ◊ Expr. A se ridica prin cineva (sau a se ridica pe umerii cuiva) = a ajunge la o situație cu ajutorul cuiva. 4. Tranz. A mări, a spori, a face să crească. A ridica producția la hectar. ◊ Expr. A ridica prețul = a scumpi (marfa). (Mat.; despre numere) A ridica la o putere = a înmulți un număr cu el însuși de atîtea ori de cîte ori arată exponentul. A ridica (un număr) la pătrat = a înmulți un număr cu el însuși. A ridica la cub = a înmulți pătratul unui număr cu numărul simplu. ♦ Refl. A atinge o anumită valoare, a ajunge la o anumită cantitate, sumă etc.; a se cifra. La cît se ridică cheltuielile? Numărul locuitorilor se ridică la un milion. 5. Tranz. (Cu privire la construcții) A zidi, a construi, a clădi, a edifica. Neamul se întindea în vreo trei mahalale, ale căror case și sobe le-au zidit ei. Au ridicat și case în mijlocul tîrgului. PAS, Z. I 28. Trei regi ce ridicară aceste piramide, Trei umbre în tăcere, s-așază la banchet. BOLINTINEANU, O. 188. Meșterii grăbea... Șanțuri mari săpa Și mereu lucra Zidul ridica. ANT. LIT. POP. I 498. ♦ Fig. A făuri, a crea, a întemeia. Pe unde n-a fost pînă acum nimic, O lume nouă Eu am să ridic. BENIUC, V. 15. Iert copiii care au călcat pe urme rele și au ridicat astă literatură țigărită și sortită, fără noimă, fără cap și rădăcină. RUSSO, O. 65. ◊ (Poetic) În regiunile de munte, primăvara ridică din pămînt mii și mii de forme ale vieții, oferindu-le soarelui într-o largă dăruire. VORNIC, O. 239. 6. Tranz. A da naștere, a da loc; a pricinui, a cauza, a provoca. [De] cele mai multe ori masa se face la logodnă, să nu ridice cheltuială așa multă. SEVASTOS, N. 58. Mihai își așeză apoi oștirea în deosebite comitate pentru iernat, împărțind-o mai ales prin cetăți; dar oarecare excesuri ce făcură ostașii... ridicară plîngeri din partea locuitorilor. BĂLCESCU, O. II 265. ◊ (Construit cu un abstract, echivalează cu verbul a cărui idee o exprimă abstractul) A ridica o învinuire (sau o acuzație) = a formula o acuzație; a învinui, a acuza. A ridica pretenții = a formula o cerere, a pretinde să i se dea ceva, a revendica (ceva). A ridica o obiecție = a obiecta. A ridica o problemă (sau o chestiune) = a aduce, a pune în discuție o problemă. – Variante: aridica (ISPIRESCU, L. 362), (învechit) ardica, (regional) rădica vb. I. corectat(ă)

Sthenelus 1. Fiul lui Perseus și al Andromedei; căsătorit cu Nicippe, fiica lui Pelops, cu care a avut mai mulți copii: printre aceștia se număra și Eurystheus (v. Eurystheus). 2. Fiul lui Capaneus și unul dintre epigoni (v. și Epigoni). A participat deopotrivă și la războiul troian. 3. Fiul lui Actor. L-a întovărășit pe Heracles în expediția împotriva amazoanelor. 4. Fiul lui Androgeos și nepotul lui Minos. L-a însoțit pe Heracles cînd eroul a pornit să caute cingătoarea Hippolitei. 5. Rege al ligurilor și tatăl lui Cycnus.

Diomid Arareori folosit astăzi, Diomíd este un vechi nume de origine grecească, cunoscut mai ales datorită unuia dintre eroii poemului homeric Iliada. Fiu al lui Tideu și nepot al lui Oineus, Diomédes, protejat al zeiței Atena, se remarcă prin deosebite acte de vitejie în războiul troian; după victoria aheilor, trădat de soție, vestitul erou se exilează în Italia, unde se căsătorește cu fiica regelui Daunus și întemeiază cîteva cetăți (episodul italic al lui Diomedes, numit de Ovidiu, în Faste, Oenidul, după bunicul său, este foarte asemănătoar cu mitul lui Enea). Frecvent în onomastica vechilor greci, Diomedes este la origine un compus cu Dios- (formă cazuală pentru Zeus), numele încadrîndu-se în bogata serie a teoforicelor prin care părinții își exprimau, la nașterea copilului, sentimentele de recunoștință față de divinitate (→ Diodor); al doilea element al compusului este med- „sfat” (din vb. medomai „a chibzui”), prin care specialiștii explică și alte nume grecești (de ex. Medeea). Purtat în primele secole ale erei noastre și de către adepții noii religii, vechiul nume grecesc pătrunde în onomasticonul creștin și prin cultul cîtorva martiri și sfinți – unul dintre aceștia ar fi fost martirizat în timpul împăratului Dioclețian – se răspîndește în Europa. Preluat și de către slavi (mai frecvent este la ruși și ucraineni), Diomíd ajunge și la români, însă rarele apariții în documente dovedesc că nici în trecut numele nu s-a bucurat de popularitate la noi (atestările provin mai ales din Moldova). ☐ It. Diomede, magh. Diomed, rus., ucr. Demid etc.

Iolanda Prenume feminin modern, recent împrumutat din onomastica apuseană, lolánda corespunde unui vechi nume francez atestat sub formele Yoláns, Yolánt, Yolént. Încercările de a explica numele în discuție urmează două căi, complet contradictorii. Pornind de la faptul că unele femei ilustre din istoria Franței au purtat numele și sub forma Violant sau Violante, cei mai mulți specialiști cred că Yolant ar proveni dintr-un lat. *Violantis, derivat de la subst. viola „viorea” (din acest punct de vedere ar fi sinonim cu → Viorica). Pe bună dreptate, această explicație a fost combătută de alți specialiști. În primul rînd numele Violantis nu este atestat în epoca clasică; doar la Marțial apare fem. Violentilla, pentru iubita unui poet din Padova, numită și lanthis – acesta din urmă o formație grecească care putea fi apropiat de viola. În al doilea rînd vechile nume franceze Yolans, Yolant etc. apar într-o perioadă în care se manifesta puternic influența onomasticii germane. Pe aceste considerente a fost emisă ipoteza originii germanice a numelui în discuție, apropiat de compusele în -lind, -lindis „scut” devenit în vechea franceză -lans. Primul element din Yolans, ar putea fi o reducere din Eut- (vechiul nordic Jódh „copil”) sau Idis- (vechiul saxon idis, vechiul german de sus itis „femeie, fecioară”), Eutlind și Idislind apar încă de la începutul sec. 7. (La acestea se pot adăuga și alte compuse cu -lind: Ermelinde, Teodolinde etc.). Devenit mai tîrziu în franceză Yolande, numele se răspîndește, începînd din secolul trecut, în toată Europa. ☐ Germ. Yolanda, magh. Jolán (de veche tradiție, datorită fiicei regelui Bela IV, beatificată), bg. Iolanda, Iolanta, rus. Iolanta etc.

Eumolpus, fiul lui Poseidon și al Chionei (v. și Chione 1.). Aruncat în mare de către Chione, care voia să-l piardă pentru ca tatăl ei să nu afle de existența copilului, Eumolpus este salvat de la înec de către Poseidon, care-l duce în Aethiopia și-l dă în grija Benthesicymei ca să-l crească. Mai tîrziu se căsătorește cu una dintre fiicele ei, dar este alungat din țară, deoarece încercase să-și violeze o vară. Pleacă, împreună cu fiul său Ismarus, și se stabilește o vreme în Thracia, la curtea regelui Tegirius. De acolo se duce apoi la Eleusis, unde înființează Misterele Eleusine. Devenit rege al Thraciei, Eumolpus vine în ajutorul eleusinilor în lupta acestora împotriva atenienilor. Cade în luptă, ucis de mîna lui Erechtheus (v. și Erechtheus). La cererea lui Poseidon, Zeus îi răzbună moartea.

Atreus, fiul lui Pelops și al Hippodamiei și frate cu Thyestes. Cu concursul mamei lor, Atreus și Thyestes l-au ucis pe Chrysippus, fratele lor vitreg, atrăgîndu-și prin această crimă mînia și blestemul tatălui lor. Izgoniți de Pelops din Pisa, ei s-au refugiat la curtea lui Eurystheus, regele din Mycenae. După moartea acestuia, Atreus, căsătorit între timp cu Aërope, fiica lui Eurystheus, i-a urmat la tron. Aflînd că Thyestes îi necinstește casa, deoarece este amantul soției sale, Atreus se gîndește să se răzbune: mai întîi îl izgonește, apoi, prefăcîndu-se că l-a iertat, îl recheamă și-l poftește la un banchet, unde-l ospătează cu carnea propriilor lui copii, pe care-i ucisese între timp. Descoperind adevărul, Thyestes fuge îngrozit la curtea lui Thesprotus. Acolo, supunîndu-se poruncii unui oracol, el săvîrșește un incest cu propria lui fiică – Pelopia. În urma acestui incest, Pelopia – fără să știe că tatăl fiului ei este de fapt propriul ei tată – dă naștere lui Aegisthus. Între timp, Atreus, blestemat de către zei împreună cu întregul neam al atrizilor (v. și Agamemnon) pentru fapta lui criminală, pornește în căutarea lui Thyestes pentru a-l aduce înapoi. Ajunge la Thesprotus, se căsătorește cu Pelopia, pe care o ia drept fiica acestuia și îl înfiază pe Aegisthus fără să știe al cui fiu este. După trecerea anilor, Atreus îl îndeamnă pe Aegisthus să-și ucidă tatăl. Aegisthus îl omoară însă pe Atreus și-l înscăunează în locul lui pe Thyestes.

Aglauros (sau Agraulos) 1. Fiica lui Actaeus, primul rege al Atticei, și soția lui Cecrops. 2. Fiica lui Cecrops și a lui Aglauros (1.), în legătură cu care circulau mai multe legende. Se spunea, de pildă, că zeița Athena i-a dat în păstrare lui Aglauros și surorilor ei, Herse și Pandrosos, un cufăr pe care le-a interzis să-l deschidă. Curioase, cele trei surori au încălcat porunca zeiței: deschizînd cufărul, l-au găsit înăuntru pe Erichthonius, copilul Athenei, în jurul căruia era încolăcit un șarpe înfricoșător. Înspăimîntate de această priveliște, cele trei surori și-au pierdut mințile și s-au aruncat de pe stîncile Acropolei, primindu-și astfel pedeapsa cuvenită. O altă legendă relatează că Aglauros a fost transformată într-o statuie de piatră de către Hermes, pentru faptul că s-a împotrivit unirii acestuia cu Herse.

Megara 1. Fiica lui Creon, regele cetății Thebae, și soția lui Heracles. Soarta nemiloasă a făcut-o pe Megara să cadă victimă propriului ei soț. O dată, pe cînd Heracles se afla în Infern, Megara a fost necinstită în lipsa lui de către Lycus. La întoarcere eroul se răzbună: el îl omoară pe Lycus, dar Hera, mînioasă de acest omor, îi ia mințile. În furia nebuniei lui, Heracles își ucide și soția împreună cu cei trei copii pe care-i avea cu ea, luîndu-i pe toți drept niște fiare sălbatice. 2. Mama lui Ixion.

Teofana Extrem de rar în epoca noastră, Teofána (corespondentul masc. Teofán a ieșit din uz) este la origine un nume teoforic grecesc, înrudit cu → Tudor; Tudose; Doroteea, Timotei etc. Dar, cu toate că izvoarele atestă folosirea lui Theophánes și Theopháne înaintea epocii creștine, popularitatea și răspîndirea numelor în discuție sînt strîns legate de noua religie. Grecii foloseau cuv. theopháneia, încă din perioada veche, pentru a desemna „apariția sau manifestarea divinității”, fiind sinonim cu epipháneia al cărui sens este „modul, semnele prin care divinitatea își făcea simțită prezența într-un anumit loc” (deși în faza inițială a religiilor vechi se considera că omul nu-l poate vedea pe dumnezeu fără a muri, în Biblie de exemplu, Iahve se înfățișează unor aleși sub formă umană, iar poporului, prin fenomene grandioase și înspăimîntătoare). Încă din primele secole ale erei noastre, în Egipt se celebra la 6 ianuarie nașterea și botezul lui Iisus; răspîndită în Europa, sărbătoarea capătă în Occident alte semnificații (întrucît nașterea fusese fixată la 25 decembrie) și anume manifestarea divinității care se relevă lumii păgîne sau aleșilor (cei trei crai călăuziți de stea), evreilor (prin botezul în Iordan și proclamarea ca fiu al lui Dumnezeu) și apostolilor (prin minunile săvîrșite la nunta din Cana). Pentru a desemna aceste „apariții” divine și celebrarea lor se folosea vechiul termen păgîn epipháneia (vb. epiphaino „a apărea, a se manifesta”), iar în Orient, theophaneia (compus din theós, înrudit cu lat. Deus și cu rom. dumnezeu și vb. pháino „a arăta”). Folosit în diferite limbi pentru a desemna sărbătoarea identică cu Boboteaza, cei doi termeni ecleziastici încep să fie folosiți și cu funcție de nume de botez. Purtate la început probabil de copiii născuți în perioada sărbătorii amintite, intrate apoi în onomasticonul creștin, prin cultul unor martiri și sfinți și devenite calendaristice, Epifan, Epifánia, Teofán și Teofána se generalizează și se răspîndesc aproape la toate popoarele europene. Dacă în apusul Europei au avut mai multă șansă Epifan și Epifania (termenul grecesc, prin intermediar latin este și astăzi folosit de italieni și spanioli; în Franța, unde sărbătoarea este numită acum jour des rois „ziua regilor”, întrucît Épiphanie era într-o vreme personificată și devenise mama celor trei magi), în răsărit s-au bucurat de mai multă popularitate și persistență în timp Teofan și Teofana. La slavi și la români numele n-au fost niciodată puse în legătură cu sărbătoarea creștină, desemnată la noi prin Bobotează, iar la slavi prin bg., rus. Bogoiavlenie și scr. Bogoiavlienie, termeni care înseamnă tot „apariția lui dumnezeu”. Deși în secolele trecute apar sporadic în documente și formele Epifanie, Ipifanie, Chifanie, Chifan, acestea au ieșit din uz ca prenume (Chifan poate fi întîlnit ca nume de familie). Mult mai vechi și mai frecvente, Teofan și Teofana sînt atestate sub diverse forme, încă din secolul 15; Tofan, Tufan, Tofu, Tofle, Toflan mai pot fi întîlnite doar în inventarul numelor de familie sau în toponimie, singurul prenume rămas și astăzi în uz, dar cu o frecvență foarte redusă, fiind fem. Teofana. ☐ It. Teofane, Teofania, sp. Teófano, magh. Teofánia, bg. Teofan, Teofana, rus. Feofan, Feofania etc. ☐ Teofan, cronicar bizantin din sec. 8-9, autor al unei cronici care cuprinde perioada 284 – 813 (de la împăratul Dioclețian pînă la Mihail III), Teofan Grecul, pictor bizantin din secolul 14-15, emigrat în Rusia.

Amphitryon (sau Amphitruo), fiul lui Alcaeus și soțul Alcmenei (v. și Alcmene). În timp ce Amphitryon era plecat să lupte cu teleboenii, Zeus, împrumutîndu-i înfățișarea, s-a unit cu Alcmene. În aceeași noapte s-a reîntors și Amphitryon. Din dubla unire cu Zeus și cu soțul ei, Alcmene a născut doi fii: pe Heracles și pe Iphicles. La intervenția lui Zeus, Amphitryon a iertat-o pe Alcmene. Pentru a-și recunoaște însă fiul adevărat, și îmboldit de Hera, se spunea că ar fi introdus în încăperea în care se aflau copiii doi șerpi. La vederea lor Iphicles s-a tras înapoi îngrozit. Heracles în schimb, deși în vîrstă de numai 10 luni, i-a sugrumat, dovedindu-și prin aceasta originea divină. La început Amphitryon l-a crescut pe Heracles în casa sa. Mai tîrziu temîndu-se de forța eroului, a căutat să-l îndepărteze, trimițîndu-l la țară să-i păzească cirezile de vite. Amphitryon a murit luptînd alături de Heracles împotriva lui Erginus, regele din Orchomenus.

FARAON, faraoni, s. m. 1. Titlu pe care îl purtau vechii regi ai Egiptului. Cea mai mare împărăție, după a faraonilor egipteni, a împăraților persieni a fost. SADOVEANU, D. P. 7. Ca să vîneze lei și tigri, girafe și gazele, ba chiar iepuri și cocori, faraonii Egiptului, despoții Asiriei și tiranii perși rădicau în picioare ordii și popoare întregi. ODOBESCU, S. III 79. 2. (Învechit) Numele unui joc de cărți. Ghiță Faraonescu, cel ce și-a pierdut starea în cărți jucînd faraonul... un om cu o casă de copii, care au rămas muritori de foame din pricina lui. ALECSANDRI, T. 1699.

Philomela, fiica lui Pandion, regele cetății Athenae, și soră cu Procne. Sedusă de Tereus, cumnatul ei (v. și Tereus), care i-a tăiat apoi limba ca să nu poată da în vileag fărădelegea, Philomela a găsit totuși un mijloc prin care i-a dezvăluit adevărul lui Procne: ea a țesut trista întîmplare pe o pînză, pe care i-a arătat-o surorii ei. Pradă desperării, Procne a pus atunci la cale o răzbunare cumplită: ea și-a ucis propriul copil născut cu Tereus și l-a tăiat în bucăți, pe care apoi i le-a servit la masă nelegiuitului ei soț. Tereus descoperă crima și o pornește în căutarea celor două surori, care între timp fugiseră. Le dă de urmă, le ajunge și e pe punctul de a le ucide, cînd, implorînd ajutorul și mila zeilor, Philomela și Procne sînt metamorfozate în păsări: Philomela în rîndunică, iar Procne în privighetoare; după o altă versiune, Procne în rîndunică și Philomela în privighetoare.

Triptolemus, rege din Eleusis, fiul regelui Celeus și al Metanirei și frate cu Demopho(o)n. Drept mulțumire pentru faptul că părinții lui Triptolemus i-au oferit găzduire cînd rătăcea prin lume în căutarea fiicei sale, zeița Demeter i-a dăruit acestuia din urmă un car tras de armăsari înaripați. Cu acest car Triptolemus cutreiera pămîntul în lung și-n lat, învățîndu-i pe oameni cum să lucreze pămîntul și inițiindu-i în agricultură. Se mai spunea că atunci cînd era copil, zeița ar fi încercat să-l facă nemuritor, trecîndu-l prin foc – fie pe el fie pe fratele său – fără să izbutească însă (v. și Demopho(o)n). Triptolemus a fost cel care a instituit în Attica, în cinstea zeiței, sărbătorile numite Thesmophoria.

Peleus, fiul lui Aeacus și frate cu Telamon și cu Phocus. Pentru că a pus la cale împreună cu Telamon uciderea lui Phocus, Peleus a fost gonit din Aegina de către tatăl său. El s-a dus la Phthia în Thessalia, unde a fost purificat, în urma crimei săvîrșite, de către regele Eurytion. Căsătorindu-se apoi cu Antigone, fiica acestuia, Peleus a devenit rege al Thessaliei. Cu ocazia vînătorii mistrețului din Calydon, la care participă, el își ucide din greșeală socrul și trebuie să se exileze din nou. Caută un refugiu, de data aceasta în Ioleus, la curtea lui Acastus. Învinuit pe nedrept de soția acestuia că ar fi vrut s-o dezonoreze (v. și Acastus), Peleus e părăsit de către rege la o vînătoare pe muntele Pelion, pradă fiarelor sălbatice. Scapă însă cu viață, datorită centaurului Chiron, și se răzbună crunt pe Acastus și pe soția acestuia. După aceea – Antigone murind între timp – se căsătorește cu Thetis, fiica lui Nereus. La nunta lor au venit toți zeii Olympului și, printre darurile primite, s-au numărat și caii nemuritori Balius și Xanthus, care mai tîrziu aveau să-i aparțină lui Achilles. Cu Thetis, Peleus a avut mai mulți copii, uciși toți de mama lor care, vrînd să-i facă nemuritori, îi ardea în foc. Singur Achilles a scăpat, ca prin minune, supraviețuind celorlalți (v. și Achilles). După moartea eroului, singur și bătrîn, Peleus, gonit din Phthia, este readus și reîntronat de către nepotul său, Neoptolemus.

CASĂ¹, case, s. f. 1. Clădire destinată pentru a servi de locuință omului. Casa e așezată în dreptul ariei. STANCU, 19. Casele albe, ridicate ici-colo în mijlocul verdeții grădinilor și livezilor, păreau că dorm tăcute și singuratice. SADOVEANU, O. III 193. I-am luat casa pe nimică. ALECSANDRI, T. 331. Va vedea în toate satele case de zid cu cîte trei și patru odăi. GOLESCU, Î. 24. ◊ Fig. Doru unde se lasă, Face lacrimilor casă. HODOȘ, P. P. 32. ◊ Loc. adj. De casă = făcut în casă. Pîine de casă. Pînză de casă. ◊ Expr. (A avea) o casă de copii = (a avea) copii mulți. Avea o casă de copii, dintre care cel mai mare, în vîrstă de vreo optsprezece ani. PAS, Z. I 61. Dacă mă vede că-s o vădană sărmană și c-o casă de copii, mai trebuie să-și bată joc de casa mea? CREANGĂ, P. 28. A-i fi casa casă și masa masă = a duce o viață ordonată; a trăi tihnit, fără necazuri. S-ajungi mireasă, s-ajungi crăiasă! Calea să-ți fie numai cu flori, Și casa casă și masa masă... ALECSANDRI, P. II 46. (Familiar) Piatra din casă v. piatră. Fată în casă v. fată. ◊ O pereche (sau un rînd) de case = casă mare, de obicei cu mai multe apartamente. Corp de case v. corp ♦ (Regional) Cameră, odaie. Casa dinainte. Casa mare. Casa de oaspeți. ◊ Încăpere specială într-o clădire, avînd o anumită destinație. ◊ Casa mașinilor = încăpere în care sînt montate grupurile electrogene într-o centrală electrică. Casa pompelor = clădire sau încăpere în care sînt montate pompele unei stațiuni de pompare. Casa ascensorului = spațiul în care se deplasează un ascensor. Casa scării = spațiul în care este construită scara la o clădire cu mai multe etaje. ♦ (Tipogr.) Cutie dreptunghiulară în care se păstrează literele. Băieții sînt puși să învețe casele de litere și să dea corecturi. PAS, Z. I 260. ♦ Fig. (Determinat prin «de veci») Mormînt. Iaca Ioane și casa de veci, zise el. Trei coți de pămînt, atîta-i al tău. CREANGĂ, P. 321. 2. Gospodărie. E cel dinții lucru ce l-ai cumpărat pentru casa noastră. DAVIDOGLU, M. 15. Bărbatu-mieu... nu s-a putut plînge că... i-am risipit casa. CREANGĂ, P. 4. Caută de casă, cum se cuvine unei bune gospodine. NEGRUZZI, S. I 147. 3. Toți cei care locuiesc împreună formînd, de obicei, o familie. E supărat pe casa noastră. STANCU, D. 34. Casa s-a mai îngreuiat cu un mîncău. CREANGĂ, P. 6. Am sculat toată casa; am trimis după doctor. NEGRUZZI, S. I 62. ◊ Ai casei = membrii familiei. Casă grea = familie numeroasă, greu de întreținut. ◊ Expr. A ține (sau a fi) de casa cuiva = a ține de familia cuiva; a fi dintre oamenii apropiați ai cuiva. Bine Ioane, du-te; nu ți-i oprită calea. De-a putere-a fi, acum ești de casa noastră. CREANGĂ, P. 312. ♦ (În orînduirea feudală și burgheză) Dinastie, neam. Casa de Austria. ◊ Copil de casă v. copil. 4. Căsnicie. Trebuie să fie un trimis de undeva, numai pentru a iscodi casele oamenilor. CREANGĂ, P. 233. ◊ Expr. A ține casă cu cineva = a trăi în căsnicie cu cineva. Ba zău, încă mă mir c-am avut răbdare să țin casă cu baba pîn-acum. CREANGĂ, P. 118. A strica casa cuiva = a strica armonia dintre soți, a-i face să se despartă. A tace (sau a duce) casă (bună) cu cineva = a trăi laolaltă în bună înțelegere. De cînd sînt regi, de cînd minciună este. Duc laolaltă cea mai bună casă. VLAHUȚĂ, O. A. 36. N-a vrut să facem casă-mpreună. ALECSANDRI, T. 1502. A duce casă bună cu ceva = a se împăca bine cu ceva. Cu matematica n-am dus niciodată casă bună. C. PETRESCU, C. V. 104. 5. (Urmat de determinări care arată natura sau destinația clădirii) Nume dat unor instituții sau așezăminte create pentru satisfacerea necesităților sociale, culturale, sanitare etc. ale celor ce muncesc. Casă de cultură. Casa Universității. Casa Centrală a Armatei. Casa Oamenilor de Știință. Casa Scriitorilor. Casa Pionierilor. Casa «Scînteii». ▭ Pe lîngă sistemul tarifar și de premiere, ceferiștii beneficiază de mari avantaje sub forma caselor de odihnă, sanatoriilor, spitalelor C.F.R., case de cultură. GHEORGHIU-DEJ, CONSF. C.F.R. 36. ◊ Casă de nașteri = maternitate. Ce ... casă de nașteri s-ar face aici pentru toate satele dimprejur! DUMITRIU, N. 236. Casă de economii = instituție la care se depun economiile spre păstrare și valorificare. Casa de Economii și Consemnațiuni (C.E.C.). ▭ Casă de ajutor reciproc = asociație tovărășească constituită cu scopul de a da împrumuturi și ajutoare bănești membrilor ei, din resursele acumulate prin cotizații lunare. (Învechit) Casă de sănătate = sanatoriu. Nu putea... să-l interneze într-o casă de sănătate. PAS, Z. I 56. Casă de nebuni = ospiciu. Casă de adăpost = cabană. 6. (În regimul capitalist) întreprindere, firmă comercială. Casă de import. ◊ Specialitatea casei = produs al unei întreprinderi, cu care aceasta își face reclamă, considerîndu-l superior produselor altor întreprinderi. – Pl. și: (regional) căși (DAVIDOGLU, M. 32, ȘEZ. II 10).

PELOPS (în mitologia greacă), fiul lui Tantal, regele Frigiei. Amintit în „Iliada” ca întemeietor al dinastiei regale a lui Agamemnon. Potrivit tradiției, în adolescență a fost tăiat în bucăți de tatăl său și oferit zeilor la un ospăț, ca test de omniscență divină. După constatarea capcanei a fost reconstituit de Zeus (care însă l-a blestemat pe Tantal și pe urmașii săi). Zeița Demeter, care apucase să mănânce o bucată de umăr, i-a dăruit acestuia un umăr de fildeș. S-a căsătorit cu Hipodame și a avut mai mulți copii. Numele său a fost dat Pelopones-ului. Unele tradiții grecești îl considerau fondatorul dinastiei Pelopide din Micene și întemeietor al Jocurilor Olimpice.

David Vechi de cel puțin trei milenii și cu o largă arie de răspîndire în lume, actualul Dávid reproduce numele pers. ebr. Dáwidh, purtat de semilegendarul rege al Israelului, învingătorul uriașului Goliat, căpetenia filistenilor. Al doilea conducător, după Saul, al vechiului stat Israel, între c. 1012 – 972 î.e.n., David este considerat fondatorul unui mare și independent regat, încercarea sa a de a pacifica și de a uni triburile din nord și sud, de a supune cetățile canaaniene și populațiile vecine rămînînd acte de excepțională importanță în vechea istorie a israeliților. Aureolat de legendă, înzestrat cu deosebite calități de tradiția biblică, David era considerat și un mare geniu poetic, lui fiindu-i atribuită creația cunoscuților Psalmi. Originea și semnificația numelui acestui important personaj a ridicat numeroase probleme specialiștilor, dar, deși ipotezele propuse pornesc de la etimoane diferite, rezultatul lor final pare identic, existînd astăzi un consens aproape general în ceea ce privește sensul inițial al lui Dáwidh; apropiat fie de subst. dodh „unchi”, fie de vb. jadad „a iubi” numele ebraic este tradus prin „iubit”, întrucît cele două etimoane ar proveni din aceeași bază și anume un cuvînt din limbajul copiilor. Dávid ar putea fi considerat la origine ori nume laic (copilul este „iubitul” părinților; el însuși, ca cel mai mic din familie, a putut primi acest nume de la părinți), ori un hipocoristic al unui nume teoforic frazeologic de tipul Elidad sau Jedidiah „iubit de dumnezeu”. O nouă soluție total diferită dar și extrem de tentantă a apărut în urma importantei descoperiri arheologice din zona anticei cetăți Mari, în Siria orientală, pe malul Eufratului mijlociu (de mare valoare lingvistică și istorică sînt cele 20.000 de tăblițe cu scriere cuneiformă, aparținînd arhivei de stat a ultimului rege Zimrilim, care a pierit odată cu cetatea în luptă contra regelui babilonean Hammurabi; textele aparțin unei perioade cuprinse între sec. 20-17 î.e.n.); numele pers. Dawidh ar putea fi comparat cu un cuvînt atestat în tăblițele de la Mari, dawidum, a cărui semnificație ar fi „conducător”. Pot fi invocate acum în sprijinul acestei noi ipoteze informații mai vechi după care Dawidh ar fi fost un supranume „oficial” al regelui israelit, numele său individual fiind Elchanan sau Baalchanan. Preluat de primii creștini (tradiția consideră că Iisus este descendent din David), numele începe să se răspîndească în Europa, apariția lui în apus fiind consemnată încă din prima jumătate a sec. 5. Un călugăr cu acest nume din sec. 6 (mort în 589) este sanctificat și astfel David devine patron al Țării Galilor unde numele său este astăzi mult mai frecvent decît în continent. Preluat din greacă de către slavi, devenit nume de botez al primului sfînt slav și purtat, de exemplu, de un prinț din răsărit, în sec. 11 – 12, David pătrunde și în onomastica românească. Semnalat în documentele Țării Românești încă din 1425 și prezent în derivate toponimice (Dăvideni, Dăvidești), numele în discuție n-a avut totuși o prea mare popularitate la români, situație care se menține și astăzi, cînd arareori apare ca prenume, dar mai frecvent ca nume de familie. Alături de fem. Davida, astăzi probabil ieșit din uz, în secolele trecute sînt atestate și hipoc. slave Dațu și Dacu, actuale nume de familie. ☐ David este forma general europeană. ☐ Pictorul francez David. ☐ Biblicul David este o prezență bine marcată în literatura și arta universală; personaj central în numeroase drame religioase din evul mediu, apoi în unele creații dramatice ale lui Voltaire, V. Alfieri, A. Gide (toate cu numele Saul), David ocupă un loc central și în creațiile muzicale ale lui Haendel, Mozart, Honegger (oratoriul „Regele David”), Milhaud etc. Foarte cunoscut la noi este romanul lui Ch. Dickens, David Copperfield; David și Goliat al lui Michelangelo.

SUI, sui, vb. IV. 1. Refl. și intranz. A se îndrepta spre un loc mai ridicat, a merge, a se duce în sus, la deal; a se urca. La deal caii suiau la pas și clopotul suna încet. SADOVEANU, O. VII 233. Pe o potecă de lut clisos... un om înalt și gros suia încet spre vîrful muntelui, spre pădure. POPA, V. 240. Nu putea merge altfeli, decît suindu-se pe brînci și ajutîndu-se cu toiagul. ISPIRESCU, L. 56. Cu cît ne suiam pe coastă, cu atît vorbirea noastră devenea mai aprinsă. GHICA, S. A. 148. (Fig.) Oltul suie ca un șarpe. BOGZA, C. O. 18. ◊ Tranz. (Complementul indică locul pe care urcă cineva) Suim coasta pe un drumeag rîpos. SADOVEANU, O. VII 193. Ia mai dă-te și d-ta oleacă pe jos, pîn-om sui dealul. CREANGĂ, P. 123. El sui iute scările și bătu tare în ușa tinzii. EMINESCU, N. 51. (Complementul indică obiectul urcat) Cînd să suie [carul] la deal, suie-l dacă poți. CREANGĂ, P. 41. ♦ Fig. A înainta, a ajunge pînă la... Ce bătrîn, frate Coste? ce bătrîn? Ai să te sui pîn’ la un veac. SADOVEANU, O. I 499. 2. Refl. și (rar) intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «în», «pe», «deasupra») A se așeza pe ceva ridicat, a se urca. Pe estradă, lîngă Roman Lupu, s-a suit un turnător bine cunoscut de către toți. GALAN, Z. R. 26. Sui în căruță, cumnate! SBIERA, P. 137. Malca își ia ziua bună de la socri și se suie deasupra saltelelor, în fundul căruței. CREANGĂ, P. 117. Dacă nu știi ce-i apa, nu te sui în luntre. ◊ Expr. A (se) sui pe cal (sau în șa) = a încăleca. Îndată ne suim în șa și ne ducem la apa Prutului, la Ștefănești. SADOVEANU, B. 289. Sui pe cal și treci la mine Să-ți dau pîne cu masline. ȘEZ. I 13. Apoi, dragă, să-mi nechezi, Apoi să te depărtezi... Nime frîul să nu-ți puie, Nici pe tine să se suie. ALECSANDRI, P. P. 76. (Tranz., neobișnuit) Iar de-i vedea tu pe gios Un voinic tiner, frumos... Tu să-l lași ca să te suie, Mîna-n coamă să ți-o puie. ALECSANDRI, P. P. 76. (Despre regi, domnitori) A se sui pe tron (sau în scaun) = a prelua domnia, a ajunge la domnie. Doi ani după ce se suise pe tron, Carol I a făcut strălucita afacere a căilor ferate Strussberg, pe spatele țării. LIT. ANTIMONARHICĂ 132. În locul lui se sui pe tron Ștefan. NEGRUZZI, S. I 144. (Tranz.) Îi puseră coroana pe cap și-l suiră în scaun. DELAVRANCEA, O. II 250. A i se sui (cuiva) în cap = a abuza de bunătatea cuiva, a pune stăpînire pe cineva. Era bun... și copiii... i se suia în cap. La TDRG. S-a suit scroafa în copac, se spune despre un parvenit înfumurat. ◊ Tranz. Se lăsase suită în trăsură. DUMITRIU, N. 132. L-am suit pe cetățean în birjă și am pornit la piață. CARAGIALE, O. II 359. 3. Refl. A se înălța, a se ridica (în văzduh). Ia buzduganul de coadă și, cînd îl zvîrle, se suie așa de tare, de nu se mai vede. CREANGĂ, P. 56. Icoana stelei ce-a murit Încet pe cer se suie: Era pe cînd nu s-a zărit, Azi o vedem, și nu e. EMINESCU, O. I 234. Umbrele se suiseră treptat, ascunzînd în întuneric stîncele mari și codrii sălbatici. ALECSANDRI, C. 39. ◊ Expr. A i se sui (cuiva) sîngele în obraz = a se înroși la față (de mînie, de rușine etc.), a se congestiona. A i se sui la cap = a fi plin de sine, a se îngîmfa. A i se sui (cuiva) vinul la (sau în) cap = a se ameți de băutură, a se îmbăta. A i se sui părul în vîrful capului = a i se face părul măciucă, v. măciucă. Lui Ipate i s-a suit tot părul în vîrful capului de frică. CREANGĂ, P. 159. A i se sui piperul la nas v. piper. ◊ Intranz. Ziua avea o strălucire de cleștar și soarele suia cătră crucea amiezii... SADOVEANU, N. P. 284. ◊ Tranz. (Rar; complementul indică o parte a corpului) Sprîncenele dumitale. Pene de privighitoare; Cînd le sui, cînd le ridici, Rău la inimă mă strici. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 24. 4. Refl. (Despre numere, prețuri, sume; astăzi rar) A crește, a se urca, a se mări, a spori. Pe la luna lui septembrie 1865 prețul unei vaci se pogorîse... iar prețul popușoilor se suise. I. IONESCU, D. 164. ◊ Expr. A se sui (pînă) la... = a se urca, a ajunge (pînă) la... Numărul... locuitorilor insulei se suie, cu mic cu mare, la 90000 de suflete. GHICA, S. 532. Holera, după ce s-au suit pînă la 60 morți pe zi, au scăzut acum mai de tot. KOGĂLNICEANU, S. 121. ◊ Tranz. (Folosit și absolut) Dau să număr la fuștei. – Uite-i, frate, doisprezece!... A greșit, îmi spuneți voi? Cum de n-a greșit să spuie Treisprezece? Să mai suie, Nu să-mi facă mai vreo doi! COȘBUC, P. I 202. 5. Intranz. Fig. (Despre glas; p. ext. despre cîntăreți) A intona note (din ce în ce mai) înalte. Că de loc nu suie bine, Că glasul ei prea lung ține, Filomelei tot zicea. ALEXANDRESCU, P. 34.

Zaharia Destul de rar folosit astăzi, Zaharía continuă în onomastica românească un vechi nume ebraic Zekarjáh, purtat de numeroase personaje din V.T. și N.T., dintre care mai cunoscuți și interesanți din punct de vedere al vechimii și continuității numelui sînt: Zaharia, al cincisprezecelea rege al Israelului (după cronologia biblică, în anul 743 î.e.n.), Zaharia, al unsprezecelea dintre profeții mici (ar fi trăit în sec. 6 î.e.n) și îi este atribuită Cartea lui Zaharia din V.T.). Zaharia preotul, în timpul împăratului Iudeei, Irod cel Mare, soțul Elisabetei și tatăl lui Ion Botezătorul. Deci nume cu tradiție la vechii evrei, Zekarjah se încadrează în bogata familie a teoforicelor formate cu -jah (de la Jahve – numele divinității); primul element, zekar- este apropiat de specialiști de vb. zakar „a-și aminti”, folosit în numeroase pasaje biblice cu referire la nașterea unor copii (de ex. „Dumnezeu și-a adus aminte de Rahela, a ascultat-o și a făcut-o să aibă copii”), fapt ce ne permite să-l considerăm pe Zekarjah („Jahve și-a amintit”) nume teoforic frazeologic prin care părinții își exprimau mulțumirile față de divinitate la nașterea unui copil cerut și mult așteptat. Redat în grecește prin Zaharías și în latină prin Zacharía(s), vechiul nume ebraic se răspîndește în Europa odată cu noua religie, prin cultul unor personaje biblice amintite (profetul, tatăl lui Ion Botezătorul) sau al unor martiri din primele secole ale erei noastre. Prin filieră slavă, Zaharia ajunge și la români, aparițiile documentare începînd din sec. 16 (sub forme ca Zariia, Zahară, Zăhărică, Zaharca, Hara sau în derivatele toponimice Zahareni, Zaharești). ☐ Germ. Zacharias (hipoc. Zach), it. Zaccaria, sp. Zacarías, magh. Zakaria sau Zakarias, bg. Zahari, rus., ucr. Zahar, Zaharii etc. ☐ Cunoscutul personaj al lui I.L. Caragiale din comedia O scrisoare pierdută, Zaharia Trahanache, contribuie și el probabil la evitarea numelui în epoca noastră.

Hippodamia (sau Hipodame(a)) 1. Fiica lui Oenomaus, regele din Pisa. Pentru că oracolul îi prezisese că va muri de mîna ginerelui său, Oenomaus nu voia să-și mărite fata. Pe numeroșii ei pretendenți i-a înlăturat unul cîte unul, provocîndu-i la o întrecere de care. Datorită cailor săi neîntrecuți în iuțeală, el îi învingea pe rînd și-i ucidea. Cînd s-a prezentat Pelops, Hippodamia, îndrăgostindu-se de frumosul tînăr, a pus la cale un vicleșug împreună cu Myrtilus, vizitiul tatălui ei, făcînd ca Pelops să iasă învingător. Oenomaus și-a găsit moartea în timpul cursei, iar Hippodamia s-a căsătorit cu Pelops. Au avut împreună mai mulți copii, printre care pe Atreus și pe Thyestes (v. Și Atreus). 2. Soția lui Pirithous. Din cauza ei s-a iscat lupta dintre centauri și lapiți (v. Centauri).

Idomeneus, fiul lui Deucalion, regele Cretei. A participat la războiul împotriva Troiei și s-a numărat printre războinicii care, închiși în pîntecele calului de lemn, au luat cu asalt cetatea în noaptea incendierii ei. După terminarea războiului, în timp ce se întorcea acasă pe mare, corăbiile sale au fost surprinse de o furtună. Idomeneus s-a rugat lui Poseidon să-l cruțe, făgăduindu-i în schimb că-i va sacrifica prima ființă omenească pe care o va zări, la întoarcere, pe țărmul Cretei. Or, primul care l-a întîmpinat a fost propriul său fiu. Idomeneus n-a pregetat să-și țină legămîntul și și-a sacrificat singurul copil zeului mării. Actul acesta i-a atras însă ura și disprețul poporului său, care l-a silit să se exileze. El s-a dus în sudul Italiei și s-a stabilit acolo.

Filip Mult mai frecvent în secolele trecute decît astăzi, Fílip continuă în onomastica românească gr. Phílippos, unul dintre cele mai vechi, frecvente și larg răspîndite nume de persoană din Grecia antică. Bucurîndu-se de o deosebită favoare mai ales printre macedoneni, Philippos era nume de tradiție în casa regală a Macedoniei; primul rege cu acest nume atestat în izvoare este Filip I, iar cel mai cunoscut, Filip II (360-336 î.e.n.), tatăl lui Alexandru cel Mare. Ca majoritatea antroponimelor de aceeași origine, Philippos este la origine un compus din două elemente frecvente în onomastica vechilor greci și cunoscute vorbitorilor limbii române contemporane. Phil- sau -philos, „iubitor” și respectiv „drag, iubit de” (ca în → Filaret, Filimon; Filomela; Filoteia sau → Pamfil; Teofil etc.) apar și în subst. comune ca: filologie, filozofie, calofilie etc.; -ippos, care apare și în alte nume personale ca Antipa → Arhip; Xantipa etc. este gr. hippos „cal”. Intrat în onomasticonul creștin și devenit nume calendaristic (atît în apusul, cît și în răsăritul Europei, dintre numeroșii martiri și sfinți cu acest nume de cea mai mare popularitate s-a bucurat cultul apostolului Filip, unul dintre cei 12 discipoli ai lui Iisus, care a contribuit la răspîndirea creștinismului în Asia Mică și Sciția), Filip a fost multă vreme nume favorit în întreaga Europă. La români Filip începe să apară în documente în jurul anului 1500, dar el este cu siguranță mult mai vechi. O dovadă sigură în acest sens este importanța pe care o are în calendarul popular sărbătoarea Filipii sau Pilipii (de iarnă și de toamnă, în unele regiuni numită și Gădineții), cunoscută și ținută mai ales în mediile păstorești; aceste sărbători se remarcă prin numeroasele credințe și practici magice legate de lupi, animalele care aduc cele mai serioase pagube turmelor (au fost făcute interesante apropieri de Lupercaliile celebrate de romani în februarie). Așa se face că apostolul Filip a devenit la noi un fel de patron al lupilor; se credea că cei care nu-i țin zilele cu nelucrare vor avea de suferit din partea lupilor. Cu siguranță că pentru a fi „îmbunat”, numeroși copii, mai ales cei născuți în perioada Filipilor, i-au purtat numele. Ca în multe alte cazuri, frecvența numelui calendaristic Filip se explică nu atît prin elemente creștine, cît prin reminiscențe păgîne, vechi credințe și practici magice păstrate doar sub alt nume. Din familia onomastică a lui Filip, constituită din împrumuturi sau creații pe teren românesc, fac parte și Filipan, Lipan (numele de familie al eroinei romanului sadovenian Baltagul), Filipache, Pache, Filipin, Filipoc, Hilip, Pilip, Lipa, Filea, Fîciu etc. Ca prenume feminine se folosesc astăzi Filípa (rar) și derivatul Filipína. Provenite tot de la numele personale sînt și cuvintele filipie sau filipesc (o monedă cu chipul regelui Filip) și filipică „discurs, cuvîntare cu caracter acuzator”, care amintește de celebrele „discursuri filipice” ale oratorului grec Demostene, îndreptate împotriva regelui Filip al Macedoniei (după modelul grecesc, Cicero și-a intitulat și el discursurile contra lui Antonius, Philippicae orationes). ☐ Engl. Philip, fr. Philippe, germ. Philippus, Philippa, Philippine, it. Filippo (cu hipoc. Pippo), sp. Felipe și Filipo (formă literară folosită mai ales pentru numele regelui macedonean), port. Filipe, magh. Fülöp, bg. Filip, Filipa, Filipina, rus. Filip, Filipa, scr. Filip etc.

Pelops, fiul lui Tantalus, regele Phrygiei. Se spunea că în tinerețe Pelops ar fi fost tăiat în bucăți de către tatăl său, care le-ar fi oferit zeilor să se ospăteze din ele. Aceștia însă, știind adevărul, au pus bucățile la loc și i-au redat viața lui Pelops. Singură Demeter, din greșeală, apucase să-i mănînce un umăr, în schimbul căruia Pelops a căpătat un umăr de fildeș. Mai tîrziu el s-a stabilit la Pisa, unde s-a numărat printre pețitorii Hippodamiei pe care, cu ajutorul lui Poseidon și cu complicitatea lui Myrtilus, a reușit s-o ia de soție (v. Hippodamia, Myrtilus). Cu Hippodamia Pelops a avut numeroși copii, printre care pe Atreus și pe Thyestes. Pelops era considerat întemeietorul Jocurilor Olimpice. Urmașii lui purtau numele de Pelopizi.

MINIATURĂ s. f. 1. Operă de artă plastică (în special pictură) de dimensiuni reduse, lucrată cu multă finețe și cu minuțiozitate: p. e x t. obiect de proporții mici reproducerea, la scară redusă, a unui alt obiect). Cabinet de miniaturi, unde au felurimi și minunate mici chipuri lucrate pe fildeș. GOLESCU, Î. 120, cf. NEGULICI, STAMATI, D., POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU, LM., DDRF. Predilecția flamanzilor pentru detalii. . . își are originea în miniatură. SCÎNTEIA, 1 966, nr. 6 927. ◊ În miniatură = a) loc. adj. de dimensiuni foarte mici; mic, miniatural. Vestitul meșter. . . au avut norocire a înfățoșa automatele sale. . . , priveleștea acestor mașini era pe un teatru în miniatură împodobit cu decorații frumos zugrăvite. CR (1830), 108¹/34. Un țînc de vro șapte ani, un țăran în miniatură, scobora niște capre de vale. VLAHUȚĂ, D. 77. Ceasornicul . . . e un univers în miniatură. IBRĂILEANU, A. 38. Învălmășit s-azvîrle-ntr-o bulboană Ca o cascadă în miniatură. CAZIMIR, L. U. 28. Se îngrămădesc, făcîndu-și loc cu coatele, copii desculți, haimanale în miniatură. id. GR. 29. Se cuvenea să ducă la capăt, cu demnitate și cu toată răspunderea, misiunea ei de gospodină în miniatură. C. PETRESCU, A. 285, cf. id. Î. II, 5, SAHIA, U.R.S.S. 25, LL I, 80; b) l o c. a d v. pe plan restrîns, limitat; în mic. Limba română o pățea aici în miniatură ceea ce pățea limba maghiară la magnații Ungariei. BARIȚIU, P. A. I, 614. Daniel Scavinschi cel mititel la statură, Pre care-a plăcut naturii a-l lucra-n miniatură. NEGRUZZI, S. I, 206. ◊ F i g. (Atribuind calitatea ca un adjectiv) Primii un pachet dintr-un mic oraș al Germaniei – reședința unui rege-miniatură. EMINESCU, G. P. 36. (Ca epitet, precedînd termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”, pentru a sugera proporțiile mici) Pre cînd era să plece de la acea miniatură de iad pămîntesc, iată că doi arestanți aduceau un ciubăr plin de ceva, ce gubernatorului i se păruse că ar fi lături pentru porci. BARIȚIU, P. A. II, 646. În vîrstă de patru ani, . . . miniatura de țărancă are ochi negri, strălucitori. IBRĂILEANU, A. 107. S-a dus la biroul mic, la miniatura de birou. . . și dintr-un sertar mi-a scos o scrisoare. CAMIL PETRESCU, P. 20. O miniatură de mușchetar blond, dar nu al luptelor cu spada, ci cu verbul. TEODOREANU, M. U. 38. Este o miniatură de avion în tinichea, care în realitate ascundea un aparat fotografic. CONTEMP. 1957, nr. 571, 4/4. F i g. Rigatul îi era mic Și acei ce îl văzură, Toți într-o unire zic, Se învoiesc a spune Că nu era alt nimic, Decît o miniatură. ALEXANDRESCU, O. I, 307. Frumusețea ei era o miniatură de o nesfîrșită delicateță. V. ROM. octombrie 1953, 109. ♦ Spectacol sau emisiune radiofonică sau de televiziune care cuprinde o serie de numere artistice, de mici proporții, de balet, de muzică, de poezie etc. Miniaturi coregrafice. Miniaturi poetice. 2. Desen ornamental sau figurativ, realizat în culori de apă, pulbere de aur etc., care împodobea vechile manuscrise și tipărituri (religioase). Cf. LM. Meșteșugul lucrului de manuscripte cu miniaturi. . . urmează cît timp cărțile tipărite sînt rare și scumpe. IORGA, C. I. III, 56. Datele despre Jan van Eyck îl arată la începutul carierei sale. . . în serviciul unui principe bavarez, pentru care el ar fi executat o carte de rugăciuni cu miniaturi. SCÎNTEIA, 1 966, nr. 6927. – Pronunțat: -ni-a-. – Pl.: miniaturi. – Din fr. miniature, it. miniatura, germ. Miniatur.

crai sm [At: PALIA (1581) 54/9 / V: ~alau / Pl: ~ / E: vsl краль] 1 (Îvp) Rege. 2 (Îvp) Împărat. 3 (Înv) Principe domnitor al Ardealului. 4 (Înv) Domnitor. 5 (Pop; îe) Nu e un cap de ~ Nu e un lucru de mare preț. 6 (Fig) Stăpânitor. 7 (Fig) Mai mare peste ceilalți membri ai colectivității. 8 (Orn; îc) ~ul păsărilor Pitulice (Tragladites tragladefes).9 (Orn; îc) Puiul ~ului Pănțăruș. 10 (îvr; îc) ~-nou Rege. 11 (Îvr; îae) Mire. 12 (Ast; pop; îae) Lună în primul pătrar. 13 (Ast; pop; îc) ~-vechi Lună plină. 14 (Îc) ~-de-rouă Personaj legendar care umblă numai noaptea pe rouă și, dacă este surprins de soare, se evaporă ca roua. 15 (Ent; îc) ~ul-broaștei Libelulă. 1 (Pop; îc) ~-verde Ramură verde, simbol al norocului. 17 (Bis; îe) Trei ~ de la răsărit Cei trei magi care s-au închinat Mântuitorului după naștere. 18 (Ast; pop; pan; îas) Constelația Orion. 19 Fiecare dintre cele trei personaje care joacă rolul magilor în piesa de teatru popular numită Irozii. 20 (Pex; art; lpl) Irozii. 21 (Pex; art; lpl) Colindători cu steaua. 22 (Pex) Vătaf al călușarilor. 23 (Pex) Căpetenie a feciorilor dintr-un sat. 24 (Pex) Căpetenie a unui joc de copii. 25 (Îcs) De-a -ul Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 26 (Reg) Rigă la jocul de cărți. 27 (Înv; îs) ~ nou sau ~ de Curtea-veche (sau de Curtea-arsa) Haimana care se adăpostea între ruinele Curții Domnești din București. 28 (Îas) Hoțoman. 29 (Îas) Ștrengar. 30 (Îas) Desfrânat. 31 (Înv; îoc moș) Tânăr. 32 Bătrân care vrea să pară tânăr. 33 Bărbat ușuratic care are multe aventuri amoroase Si: craidon. 34 (Pex; rar) Bețiv. 35 (Bot; reg) Floare de grădină nedefinită mai îndeaproape Cf crăiță. 36 (Îvr; mgm) Fisc.

Io, fiica lui Inachus, regele din Argos. A fost iubită de Zeus, care, pentru a o feri apoi de gelozia Herei, a metamorfozat-o într-o vacă. Bănuitoare, Hera îi cere însă soțului ei să-i dăruiască ei frumosul animal și Zeus, neavînd încotro, se supune. De acum începe pentru nefericita Io un șir întreg de suferințe. Hera îl pune pe Argus, înspăimîntătorul monstru cu o sută de capete, s-o păzească. La porunca lui Zeus insă Hermes îl ucide pe Argus (v. și Argus 1). Atunci Hera poruncește unui tăun uriaș s-o chinuiască. Înnebunită, Io cutreieră lumea gonind cu desperare [!] ca să scape de împunsăturile lui: ea străbate Grecia, traversează marea (care de atunci se numește Marea Ionică), apoi Bosforul, cutreieră Asia și ajunge, în sfîrșit, în Aegyptus, unde aduce pe lume un copil, pe Epaphus, fructul dragostei ei cu Zeus. În cele din urmă Io își recapătă înfățișarea omenească și domnește alături de fiul ei peste Aegyptus. Printre urmașii săi, și ai dinastiei pe care a întemeiat-o acolo, se numărau și danaidele. După moarte Io a fost transformată într-o constelație.

Titus Títus este la origine unul dintre cele mai vechi și frecvente prenume folosite de romani. Cum existau doar 18 prenume din care numai 10 erau folosite curent, frecvența lui Titus este un lucru absolut normal; în ceea ce privește larga lui răspîndire în toate mediile sociale este interesant de menționat că juriștii îl foloseau (alături de Caius și Sempronius) în exemplele lor pentru a desemna o persoană nenumită (se spunea un Titus, adică „un oarecare”, sau chiar „o persoană fără importanță”). Referitor la vechimea prenumelui și, în același timp, la originea sa, este elocvent un pasaj din istoria legendară a fondării Romei; după celebra „răpire a sabinelor” și inevitabilul război care i-a urmat, primul rege al „cetății eterne”, Romulus, încheie pacea cu sabinii și o consolidează asociindu-l la domnie pe conducătorul acestora, numit Titus Tatius. Încercările de a explica numele sînt destul de vechi și apar chiar la gramaticii romani. Dintre ele două circulă și astăzi în diferite lucrări; prima propune un etimon latinesc (de la titus „porumbel”), a doua, unul grecesc (titós „onorabil”). Elementele legendei amintite, în speță originea sabină a lui Titus Tatius sînt confirmate însă de existența, în dialectele italice și chiar în etruscă, a unor nume personale asemănătoare celui discutat: Titia, Titinia, Tetina, Tetus etc. Deci originea latină a lui Titus poate fi pusă serios la îndoială, dar specialiștii care o fac, evită să propună un etimon, gîndindu-se că ar putea fi vorba de o formație spontană din limbajul copiilor, desigur foarte veche și devenită cu timpul un nume personal tradițional. Dintre numeroasele derivate de la Titus îl vom aminti doar pe Titianus, astăzi nume celebru datorită unuia dintre cei mai mari pictori din toate timpurile, Tiziano (1477 – 1576, pictor renascentist din școala venețiană). Purtat și de către adepții noii religii, Titus pătrunde în onomasticonul creștin și calendare, răspîndindu-se în Europa prin cultul cîtorva martiri celebrați de biserică (cel mai cunoscut și venerat creștin cu acest nume este însă un personaj din N.T. ucenic, prieten și însoțitor al apostolului Pavel, după tradiție, episcop în Creta). Forma grecească Títos ajunge la slavi și de la aceștia la români, astfel explicîndu-se prezența numelui, începînd cu sec. 16, în documentele noastre mai vechi. Atestate în toate provinciile românești, forme ca Tit, Titu, Titul (de aici Titulescu), Titea, Titicul, Titila, Titița, fem. Tita, Titiia etc. nu mai pot fi întîlnite astăzi decît în inventarul numelor de familie sau în toponimie (de exemplu, orașul Titu), întrucît din secolul trecut se folosește ca prenume forma latinească Titus, preluată pe cale cultă din istoria romană. ☐ Fr. Tite, germ. Titus, it. Tito, magh. Titusz, fem. Ticiana, bg., rus. Tit. ☐ Cei doi împărați Titus Flavius Vespasianus, împăratul Titus Flavius Domitianus, poetul comic Titus Maccius Plautus, istoricul Titus Livius, criticul și esteticianul Titu Maiorescu. ☐ Titus Flavius Vespasianus, împărat între 79-81, este evocat în Bérénice de J. Racine și Tite et Bérénice de P. Corneille ; generalul roman Titus Andronicus este eroul tragediei cu același nume de Shakespeare.

IROZII (de la Irod, rege al Iudeii < sl. irodă) Formă de teatru popular, practicată în sărbătorile de iarnă, cunoscută în afară de Irozi (Moldova) și sub denumirile de Vicleim (în Transilvania), Vicleiul sau Tăierile (Muntenia). Personaje ale acestei drame, după cum arată și Gb.Dem. Teodorescu, în Poezii populare ale românilor, sînt: Irod, magii Gaspar, Melchior, Balthazar, Stratiot, ofițer al lui Irod, un cioban, un arap, crainicul, personaje care apar în mai toate variantele. Unele din ele au trecut în jocul păpușilor (ex. Irod, Harapul ș.a.) După M. Kogălniceanu (Cronicele Moldovei), Irozii pare a fi fost adusă în Moldova de „dieci și dascăli”, iar după M. Gaster (Literatura populară română), ea ar veni de la sașii din Transilvania. Mai acceptată este însă opinia lui N. Cartojan care vede în Irozi un sîmbure de dramă religioasă existentă și în manuscrise. Cele mai vechi texte (cópii manuscrise) datează din secolul al XVIII-lea, iar cele tipărite din secolul al XIX-lea (Anton Pann).

PARTIDUL CONSERVATOR (P.C.), partid constituit la 3/15 febr. 1880, prin fuziunea mai multor grupări conservatoare: conservatori moderați, conservatori-democrați, conservatori-progresiști, junimiști. C formațiune politică de sine stătătoare, P.C. există încă din perioada Unirii Principatelor, participând la toate evenimentele care au avut loc în perioada modernă din istoria României. În spiritul gândirii tradiționaliste românești, conservatorii, opunându-se „imitării servile” a formelor capitaliste occidentale („teoria formelor fără fond”) s-au pronunțat pentru e evoluție „naturală”, „organică” a societății românești, pe calea progresului măsurat, materializat, de către stat prin reforme moderate, în vederea asigurării și menținerii în societate a unei stabilități politice, economice și sociale. P.C. a alternat la putere cu Partidul Național-Liberal și a colaborat, prin conservatorii-democrați la guvernul concentrare națională condus de Ion I.C. Brătianu și apoi la guvernul Alexandru Averescu, iar în 1918, prin Alexandru Marghiloman, a format cabinetul (5/18 mart. 1918) care a semnat cu Puterile Centrale Tratatul de Pace de la București (24 apr./7 mai 1918). A promovat pe plan intern o politică de apărare a proprietății latifundiare și de asigurare a privilegiilor sociale ale marilor proprietari. Între 1880 și 1888 P.C. a fost principala forță a „Opoziției Unite” împotriva guvernului liberal; în 1884, o aripă conservatoare (condusă de Lascăr Catargiu) și o aripă a liberalilor (condusă de George Vernescu) au format Partidul Liberal-Conservator, care se constituie în principalul opozant al guvernului liberal. După 1888 partidul adoptă programul „Era nouă”, elaborat de junimiști, și care-și găsește expresia în prevederi precum: consolidarea libertăților obținute (libertatea de conștiință, de presă, de întruniri, de asociere etc.); îmbunătățirea situației țăranilor prin vânzarea către aceștia a moșiilor statului și o revizuire a legii tocmelilor agricole, garantarea proprietății țărănești mici; adoptarea unei legi a meseriilor „care să stabilească între meseriași o puternică asociere ce-i va apăra în contra ignoranței, a neajunsurilor bătrâneții și a accidentelor”; promovarea unei noi politici vamale, care să protejeze numai acele industrii a căror activitate se desfășoară pe baza materiilor prime existente în țară; încurajarea exporturilor de grâne; instituirea unor măsuri menite să să asigure statului un control mai riguros asupra bogățiilor țării; încurajarea dezvoltării industriei mici și a meseriilor, dar și a industriei naționale; adoptarea unui set de legi vizând descentralizarea administrativă, simplificarea sistemului de impozite, extinderea inamovibilității judecătorilor, dezvoltarea învățământului real etc. În politica externă, P.C. a fost preocupat de emanciparea statului român de sub tutela Porții Otomane și de pregătirea condițiilor pentru obținerea independenței naționale, de menținerea unei politici de neutralitate și a unor raporturi amiabile cu statele vecine, precum și cu Marile Puteri, îndeosebi cu Puterile Centrale, în scopul garantării independenței și integrității teritoriale a țării. Datorită componenței sale eterogene – mari proprietari de pământ, burghezia comercială și birocrația administrativă, precum și o parte a intelectualității – în P.C. se manifestă disensiuni și frământări, care vor da naștere la disidențe, dintre care cea mai importantă a fost gruparea junimiștilor, condusă de Petre P. Carp și Titu Maiorescu, care la 1 mai 1891 a pus bazele Partidului Constituțional. După guvernarea conservatoare din 1888-1895, divergențele continuă. Take Ionescu, conducătorul de fapt al guvernului conservator George Gr. Cantacuzino (1904-1907) încearcă o restructurare a partidului, în sensul ridicării capacității sale de contracarare a influenței, în continuă creștere, a liberalilor. În apr. 1907, pricipalele grupări conservatoare („cantacuziniștii” și „carpiștii”) fuzionează în condițiile „momentului critic prin care trece țara și starea de nesiguranță a proprietății mari, amenințată și de jos, de țărani, și de șovăiala și sfiala guvernului liberal”. Petre P. Carp devine șeful P.C. La puțină vreme se înăspresc disensiunile de ordin programatic și personal dintre ramura reunită a „carpiștilor” și „cantacuziniștilor” (adepți ai menținerii integrității marii proprietăți) și cea „takistă” (adeptă a unor înnoiri în structurile economico-sociale și politice ale țării), din sânul partidului determinând marea ruptură conservatoare din 3 febr. 1908, care a marcat constituirea Partidului Conservator-Democrat; președinte: Take Ionescu. Liberalii s-au folosit cu abilitate, în interesul propriu, de rivalitatea acerbă dintre cele două formațiuni politice conservatoare. După o refacere momentană a rândurilor conservatoare (fără a se ajunge la o reunire a tutor conservatorilor), mai întâi sub Titu Maiorescu (onv. 1913) și, mai ales, sub aceea a lui Alexandru Marghiloman (iun. 1914), în 22 mai 1915, vechiul P.C. se scindează în gruparea condusă de Nicolae Filipescu (purtând aceeași denumire de P.C.), care se pronunță pentru o alianță cu Antanta (în care scop se inițiază „Federația unionistă”, în componența Partidului Conservator-Democrat – Take Ionescu, Partidul Conservator – N. Filipescu, grupului liberalilor independenți, în frunte cu Toma Stelian și a reprezentanților Ardealului Vasile Lucaciu, Octavian Goga și Simion Mândrescu) și în gruparea condusă de Alexandru Marghiloman, favorabilă Puterilor Centrale. După moartea lui N. Filipescu (sept. 1916), gruparea sa fuzionează cu Partidul Conservator-Democrat, pe baza atitudinii comune antantofile, sub denumirea de Partidul Conservator-Naționalist, care la 19 oct. 1919 și-a luat numele de Partidul Democrat, cu un nou program, care preconiza votul universal, descentralizarea administrativă, impozit progresiv pe venit, ziua de lucru de 8 ore etc. La alegerile parlamentare (nov. 1919) nu a luat parte, iar la cele din mai-iun. 1920, în cartel cu Partidul Poporului, aflat la putere, a obținut 17 mandate. În guvernul Averescu (1920-1921) au intrat și trei lideri ai Partidului Democrat: Take Ionescu, Nicolae Titulescu și Dimitrei Greceanu. După demisia lui Averescu, Take Ionescu este desemnat cu formarea guvernului (1921-1922), fiind ultimul cabinet conservator din istoria României. Alexandru Marghiloman, liderul celuilalt Partid Conservator, refuzând în 1916 o colaborare la guvern cu liberalii, rămâne, împreună cu alți oameni politici conservatori, adepți ai săi, în București, care fusese ocupat de armatele Puterilor Centrale. Chemat de către regele Ferdinand la Iași, este însărcinat, în condițiile ultimatului Centralilor, cu formarea unui nou guvern (5 mart. 1918), în speranța că șeful conservatorilor, grației încrederii ce inspira Puterile Centrale, va putea încheia, cât mai urgent, o pace separată, în condiții mai puțin grele pentru țară. După intense și tensionate tratative de pace cu Centralii, Al. Marghiloman este nevoit să semneze Tratatul de Pace de la București (24 apr./7 mai), în condiții cvasitotale de subordonare și exploatare a țării, în special față de Germania și Austro-Ungaria. După demisia sa (24 oct. 1918), P.C. încearcă să se reorganizeze, sub denumirea P.C.-Progresist (1/14 dec. 1918), în vederea supraviețuirii pe eșichierul vieții politice. Se adoptă un nou program, care prin noile sale prevederi, constituie un pas înainte, dar nu suficient pentru a satisface cerințele populației: înfăptuirea reformei agrare introducerea votului pluralist pentru cetățenii care aveau cel puțin doi copii, întărirea rolului Senatului, asigurări sociale, participarea muncitorilor la beneficii, impozit progresiv pe venit etc. Încercarea de supraviețuire rămâne însă fără rezultat (dacă la alegerile din nov. 1919, partidul a obținut 13 mandate de deputați și 4 de senatori, la alegerile din mai 1920 și mart. 1922, nu a mia câștigat nici un mandat). La 25 mai 1925, Partidul Conservator-Progresist fuzionează cu Partidul Poporului, și prin acest fapt iese de pe scena politică. Președinți: Emanoil (Manolache) Costache Epureanu (febr.-sept. 1880), Lascăr Catargiu (1880-1899), George Gr. Cantacuzino (1899-1907), Petre P. Carp (1907-1913), Titu Maiorescu (1913-1914), Alexandru Marghiloman (1914-1925). A editat publicațiile: „Timpul” (1876-1884; 1889-1900), „Epoca” (1885-1889; 1895-1901); „Conservatorul” (1900-1914); „Steagul” (1914-1922); „Timpul” (1923-1924); „Le Progrès” (1914-1925).

popă¹ sm [At: CORESI, EV. 6 / V: (înv) pop, (reg) poapă (Pl: poape) sf / G-D: ~pii, (înv) ~pei / Vc: ~, ~po / Pl: ~pi / E: slv попъ, slv попа] 1 (Pfm) Preot. 2 (Pfm; îe) A plăti ca ~pa A plăti sigur și până la ultimul ban. 3 (Pop; îlav) Ca fuiorul ~pii Inutil. 4 (Pop; îlv) A da ortul (sau pielea, reg, hâștioaga) -pii ori (reg) a-i zice ~pa pe (sau de) cap sau a-i cânta ~pa (la pat ori aghiosul) A muri. 5 (Pop; îe) A-i ședea ~pa la cap A fi pe moarte. 6-7 (Pfm, îe) A (i) se duce (sau a-i merge cuiva) vestea (reg buhul) ca de ~ tuns (A se face sau) a produce mare zarvă în jurul cuiva sau a ceva. 8 (Pfm; îae) A stârni mare vâlvă cu o faptă neobișnuită. 9 (Pfm; îe) A-i fi (cuiva) ~ A domina pe cineva. 10 (Pfm; îae) A tempera pe cineva. 11 (Pfm; îae) A face pe cineva inofensiv. 12 (Pfm; îae) A învăța minte pe cineva. 13 (Pfm; îae) A rezolva o situație dificilă. 14 (Pfm; îe) A-și găsi ~pa A-și găsi nașul. 15 (Îcn; îe) A călca pe ~ A da semne de seriozitate, ispirând încredere. 16 (Pfm; îae) A face pe grozavul. 17 (Pfm; îe) A se uita (la cineva) ca dracul la ~ A se uita urât la cineva 18 (Pfm; îe) A se ține după cineva ca dracul după (sau de) ~ A se ține pretutindeni după cineva. 19 (Pfm; îe) A fugi ca de ~ tuns A evita pe cineva. 20 (Pfm; îe) A trăi ca dracul cu ~pa A nu se înțelege cu cineva. 21 (Reg; îe) A fi botezat de un ~ beat A fî nebun. 22 (Pfm; îe) A avea burtă de ~ A fi foarte gras. 23 (Pfm; îae) Se spune despre un om care mănâncă foarte mult. 24 (Reg; îe) Vorbă de ~ ostenit Flecăreală. 25 (Îvr) Femeie cu funcție de preot. 26 (Reg; la dansul popular călușarii) Călușar care, în unele regiuni, poartă pe cap un potcap de hârtie și execută singur unele figuri ale jocului. 27 Carte de joc, având imprimată, pe una din părți, o imagine asemănătoare cu a unui preot (1) Si: rege, rigă, (înv) crai. 28 (Îs) ~pa prostul Joc de cărți în care pierde jucătorul care rămâne cu popa¹ (26). 29 (Reg, îcs) Uite ~pa, nu e ~pa Joc de cărți în care jucătorii fac să apară și să dispară popa¹ (26). 30 (Pfm; îe) A umbla cu uite ~pa, nu e ~pa A umbla cu șmecherii. 31 (Pfm; îae) A fi foarte inconsecvent. 32 (Reg; îs) ~pa Ianuș Joc de cărți nedefinit mai îndeaproape. 33 Cea mai mare și mai valoroasă piesă la jocul de popice, în jurul căreia sunt așezate, într-o anumită ordine, celelalte piese. 34 (Reg) Persoană care servește mingea la oină. 35 (Reg; îcs) De-a ~pa De-a pietricelele. 36 (Mol) Post³. 37 (Mol; d. alimente; îla) De ~ De post³. 38 (Mol; d. zile, săptămâni; perioade; îal) În care se postește. 39 (Iht; reg) Zglăvoacă (Cottus gobio). 40 (Ent; reg) Cosaș (Lacustra cantans). 41 (Ent; reg) Grângoașă (Gymnopleurus pilularius). 42 (Ent; reg) Bărbătuș al unei insecte, pe care copiii îl înfig într-un băț ca să zbârnâie, la jocul zbârnâitoarea. 43 (Ent; reg; îc) ~pa-țiganilor Greier de câmp (Gryllus campestris). 44 (Bot; reg; lpl) Zbârciog (Morchella esculenta). 45 (Bot; reg) Crăiță (Tagetes erecta).46 (Bot; reg) Plantă nedefinită mai îndeaproape.

Beniamin Puțin folosit în onomastica noastră contemporană, Beniamin reproduce un vechi nume ebr. Benyamin, atestat în V.T. Numele a fost purtat de ultimul și cel mai iubit dintre cei 12 fii ai lui Iacob care, așa cum se relatează în cartea Genezei, s-ar fi născut în timpul călătoriei de la Betel la Efrata; mama sa Rachela moare imediat după naștere, nu înainte însă de a-i pune copilului numele → Benoni, „dar tatăl său l-a numit Beniamin”. Purtat și de unul dintre triburile israelite, numele Beniamin a fost interpretat în diverse moduri. Prima și cea mai veche ipoteză este cea biblică, după care Benyamin ar însemna „fiul dreptei” (în Vulgata, „filius dexterae”). Cum „dreapta” simboliza norocul și fericirea, unii comentatori ai textelor ebraice explicitează vechea interpretare prin „fiul norocului, al fericirii”. Apropierea, încercată recent, de numele asirian Minijamini duce la aceleași rezultate, deși n-ar fi exclus ca numele ebraic să fie mai vechi și modificat în Babilon în ceea ce privește partea inițială, Ben „fiu”. În legătură cu numele tribului, Benyamin a fost interpretat și ca „fiu al sudului” (partea dreaptă indicînd sudul). Descoperirea recentă a inscripțiilor cuneiforme de la Mari (veche cetate în Siria răsăriteană, pe Eufratul mijlociu), datînd din sec. 20-17 î.e.n., ar face posibilă apropierea lui Benyamin de numele unui războinic trib nomad Banuyamina, atestat în tăblițele care formau arhiva statală a regelui Zimrilim, învins de Hammurabi. Numele din V.T. este folosit în apusul Europei încă din sec. 4, dar ceva mai frecvent devine de abia după Reformă. Ca o urmă a legendei biblice, în unele limbi occidentale, numele personal a devenit chiar cuvînt comun (fr. benjamin, it. beniamino) cu sensul „mezin, fiu preferat, persoană preferată”. Intrat la noi prin intermediar slav din greacă (Beniamin) numele apare, foarte rar, cu cîteva secole în urmă sub forma Veniamin, fem. Veniamina; forma actuală Beniamin este de proveniență apuseană și continuă, pe cale cultă, lat. Beniamin. ☐ Engl. Benjamin (hipoc. frecvent Ben), fr. Benjamin (hipoc. Jamin, Jamine), it. Beniamino, sp. Benjami, magh. Benjamin, Benjamina, bg., rus. Veniamin (hipoc. Vinea, Mina etc.). ☐ Poetul Benjamin Fundoianu, fizicianul american Benjamin Franklin, compozitorul Benjamin Britten etc.

pițigoi smi [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / V: pâțâg~, ~țâgău, (reg) ~gui, ~țugoi, tâchi~, tâșâg~, țâțâg~ / E: cf pițiga] 1 (Reg; îc ~-mare, ~ul-cel-mare, ~-de-coajă, ~-de-dovleac, ~-de-grădină, ~-de-iarnă, ~-de-pădure, ~-de-pomet, ~-de-sat, ~-galben, ~-popesc) Pasăre cântătoare din ordinul paseriformelor, mai mică decât o vrabie, cu corpul ovoidal, cu ciocul scurt și conic, cu coada scurtă, cu capul și pieptul negre, cu spatele albastru-verzui și cenușiu și cu pântecele galben cu o dungă longitudinală neagră Si: (rar) piț, (pop) pițiguș (1), (reg) domnișor, pasărea-plugului, pițigaie¹ (1), pițiîmpărătuș, pițiș, regele-păsărilor, simțivară, țiclete, țiglean (Parus major). 2 (Îc) ~-codat (sau ~-codat-roșietic, ~-cu-coadă-lungă, ~-de-cârd, ~-de-stol, ~-roșu, ~-roșietic, ~-întunecat, ~-rusesc) Pasăre cu coada lungă, ascuțită la vârf, cu capul, ceafa, bărbia, gâtul, pieptul și mijlocul pântecelui alb, cu laturile și umărul roșcate Si: pițiguș (2), tâtâr (Aegithalos caudatus caudatus). 3 (Îc) ~-codat-macedonean (sau ~-codat-macedonic) Pasăre cu spatele negru și corpul roz palid (Aegithalos macedonica). 4 (Îc) ~-bărbos (sau ~-mustăcios, ~-perciunat, -de-stuf) Pasăre cu ciocul galben, cu picioarele negre, cu spatele brun-deschis, cu bărbia, gâtul și mijlocul pieptului albe, cu laturile corpului roz-violete Si: aușel-de-stuf, aușel-bărbos, pițiguș (3) (Panurus biarmicus rusicus). 5 (Îc) ~-pungaș Pasăre cu laturile capului negre, cu creștetul alb, cu partea anterioară a spatelui brună-castanie, mai deschisă în partea posterioară, cu pântecele alb Si: (reg) aușel (Remiz pendulinus pendulinus). 6 (Orn; Mun) Codobatură (Motacilla alba). 7 (Dep) Om slab și deșirat. 8 (Dep) Om mic de statură. 9 (Mun; fig) Om sprinten. 10 (Fig) Om guraliv. 11 (Hip) Copil. 12 (Mun; îe) A-i veni (cuiva) un ~ A-i veni cuiva o nebunie, o toană, o trăsnaie. 13 (Reg; art) Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 14 (Reg; art) Melodie după care se execută acest dans. 15 (Reg) Lacăt. 16 (Reg; pgn) Încuietoare. 17 (Reg; îlv) A(-i) pune (cuiva) ~ul A încuia pe cineva undeva.

POALĂ, poale, s. f. I. 1. Partea de jos, mai largă, a unui veșmînt femeiesc, a unei cămăși țărănești sau a unei haine care se încheie în față (v. pulpană). Poalele capotului au prins a foșni și Filip s-a pomenii înconjurat de-o vorbărie repezită. GALAN, B. I 54. Moșneagul se trase mai deoparte, își spălă mîinile și le șterse de poala cămeșii. HOGAȘ, M. N. 68. Cu poala prinsă-n brîu Vin cîntînd în stoluri fete De la grîu. COȘBUC, P. i 47. Cu poala sumanului Turna-n chelna carului. TEODORESCU, P. P. 151 ◊ Fig. Dădea soarele în desară. Sub mal începea să crească poala serii. GALACTION, O. I 62. Toi mai jos apoi se lasă Poala norilor pe munte. TOPÎRCEANU, 23. Luna plină de o lumină moale Ce-atinge iarba verde cu albele ei poale. ALECSANDRI, P. III 275. ◊ Expr. (Glumeț) Poale lungi și minte scurtă, se spunea despre unele femei considerate că ar fi lipsite de judecată. Ian auzi-o cum rîde cînd ii vorbesc de revoluție! Ș-apoi pas de nu zi: poale lungi, minte scurtă. ALECSANDRI, T. I 62. A se ține de poalele (sau poala) mamei = (despre copii) a se prinde de hainele mamei, a sta în preajma, sub ocrotirea mamei, a nu se depărta de dînsa. O sumedenie de femei, cu copii mici în brațe și cu alții mai măricei ținîndu-li-se de poale, se apropie de grupul nostru. STANCU, U.R.S.S. 165. A trage (pe cineva) de poale = a-l trage de haine pentru a-l face atent asupra unui fapt; fig. a se ține scai de cineva, plictisindu-l cu rugăminți, cu cereri. Un prieten îl trăgea îndărăt de poala hainei. PETRESCU, C. V. 59. A te trage copiii de poale = a avea copii mici, a avea greutăți familiare. Mai îngăduiește puțin, tartarule, că nu te trag copiii de poale. CREANGĂ, P. 56. (Familiar, despre o femeie) A ține (pe cineva) la (sau de) poala (sau poalele)... = a ține (pe cineva) foarte aproape de sine, a nu-i lăsa prea multă libertate de acțiune. L-a fi fărmecat și-l ține legat de poalele ei. ALECSANDRI, T. I 421. (Familiar) A-și da poalele peste cap = a pierde orice simț moral, a avea comportări imorale, a-și da pe față adevărata fire josnică. De cînd a plecat prințesa, dumnealui – iartă-mi vorba, și-a dat poalele peste cap. GALAN, Z. R. 310. A veni (sau a cădea) la poalele (cuiva), a depune ceva la poalele (cuiva) = a se ploconi (cu dragoste, respect, smerenie sau umilință) înaintea cuiva, a aduce cuiva un prinos, o ofrandă (ca dovadă de dragoste sau în semn de umilință). Să vie aici, la poalele slăvitei măriri, să arate dacă nu s-ar prinde el să dea învățătura cea deplină măriei-sale Ferid. SADOVEANU, D. P. 17. A venit un rege palid și coroana sa antică Grea de glorii și putere l-a ei poale-ar fi depus. EMINESCU, O. I 52. A săruta poala (cuiva) = a săruta partea de jos a hainei (unui suveran, unui mare demnitar, prelat etc.) potrivit unui obicei azi ieșit din uz. Apropiindu-se de Alexandru-vodă, se închinară pînă la pămînt, fără a-i săruta poala după obicei. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ (Fig.) Dunărea bătrînă... îți sărută poala și îți aduce avuții din ținuturile de unde soarele răsare. RUSSO, O. 22. ◊ Plăcinte cu poalele-n brîu (sau poale-n brîu) v. brîu. ♦ (Popular, la pl.) Fustă. Fata de gazdă mare Vinde-o vacă și-și ia poale. MARIAN, la CADE. 2. (Mai ales popular) Partea de jos și din față a unei haine (mai ales a unei fuste, a unui șorț), adusă în sus și ținută cu mîna sau prinsă în brîu, pentru a putea aduna ori duce în ea anumite lucruri. O fetiță. trecu peste lăptoc, ducînd în poală grăunțe. SADOVEANU, O. II 56. Frunză verde foi de fragă, Haide, maică, haide dragă, Cu poala plină de zloți Și mă scoate dacă poți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 318. ◊ (Rar) la pl.) împărăteasa... culese în poale o mulțime de lăcrămioare. EMINESCU, N. 28. ◊ Fig. Noapte bună, soare sfînt. Mîne pînă-n zori te scoală, Adă flori de-argint în poală Și le-așterne pe pămînt! COȘBUC, P. I 157. Vine de la munte iarna la cîmpie, Scuturînd din poale-i zile de urgie. ALECSANDRI, P. A. 134. ♦ Cantitate de lucruri care se pot duce în felulț arătat mai sus. Moș Iordan coboară și ia o poală de fîn. PĂUN-PINCIO, P. 99. Pornește desculță prin rouă, de culege o poală de somnoroasă. CREANGĂ, P. 214. 3. Partea corpului cuprinsă între brîu și genunchi, împreună cu partea de îmbrăcăminte corespunzătoare, la o persoană (în special la o femeie) cînd șade. Rumănă, cu ochii buni, cu mînile încrucișate în poală, zîmbește și nu știe ce să mă întrebe. SADOVEANU, O. II 302. Strivit atunci de-nfiorare, M-am ghemuit la tata-n poală. GOGA, C. P. 56. Bunica avea o poală fermecată, și un glas și un: fus care mă furau pe nesimțite și adormeam fericit sub privirile și zîmbetul ei. DELAVRANCEA, V. V. 204. 4. Fig. Partea de jos a unei ridicături de pămînt; locul unde începe un deal, un munte. Ținutul nostru, la poalele muntelui, era liniștit. SADOVEANU, O. VI 365. Sub poalele dealului se deslușeau cete de turci cu ilice albastre, cu fesuri roșii în cap. SANDU-ALDEA, U. P. 45. Umbrele se luptau cu lumina și se ridicau pe poalele dealurilor. ALECSANDRI, O. P. 283. ♦ Loc (umbrit) de unde începe o pădure, (de obicei așezată pe o înălțime); marginea unei păduri. Era albă poala pădurii. Albe fînațurile prăvălatice. Ninsoarea prinsese, în livadă, mere roșii uitate neculese în pomi. SADOVEANU, F. J. 685. [Opri] trăsura în dreptul unui pîlc de verdeață, umbrit de poala pădurii. MIRONESCU, S. A. 140. Ajuns-a el la poala de codru-n munții vechi. EMINESCU, O. I 93. ♦ Partea de jos a unor lucruri care au extensiune în înălțime. Bojbăi cu mîna într-un loc, sub poala stogului, scoase o sticlă și-o vîrî în buzunarul sumanului. MIRONESCU, S. A. 46. Drept în mijlocul ogrăzii, d-a stînga bisericii lui Mircea, se aflau casele domnești, clădire pătrată, mare... cu ziduri late în poale. ODOBESCU, S. I 126. Și mă cată, mamă, cată... La capul șireagului, Chiar la poala steagului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 324. ♦ Partea de jos a coroanei unui copac. În colțul dinspre asfințit al caselor, un nuc bătrîn își lăsa poala pînă pe acoperiș; ploaia și vîntul fîșîiau în frunzele lui. SADOVEANU, O. IV 449. II. 1. (Bot.) Compuse: poala-rîndunicii (sau poala-Maicii-Domnului) = volbură; poala-sîntei-Mării (sau poala-Sîntă-Măriei) = plantă erbacee din familia labia- telor, cu tulpina înaltă, cu frunze mici aromate (Nepeta nuda). Se simțeau în locuri umbroase miresmele ascuțite de la mintă și poala-sîntă-Măriei. SADOVEANU, E. 119. 2. (Popular, numai în expr.) Poală-albă = leucoree.

Maxim Destul de vechi la noi, Maxím este un nume cu semnificație clară astăzi, întrucît corespunde adj. maxim „cel mai mare” reprezentînd lat. maximus, forma superlativă a adj. magnus „mare”. Prenumele (sau numele de fam.) românesc reproduce lat. Máximus, cognomen vechi și foarte frecvent la romani (din acest punct de vedere o statistică recentă îl plasează pe poziția a șasea). Purtat la origine probabil de cel mai mare dintre copii (în aceeași serie încadrîndu-se Secundus „al doilea”, Quintus „al cincilea” etc.), Maximus și derivatele sale Maximinus, Maximiánus, Maxéntius etc. devin nume independente și apoi creștine, datorită cultului martirilor cu acest nume din sec. 3 – 7. Intrat în greacă, Maximus a ajuns la români prin filieră slavă. Atestat în documente din sec. 15 (în Țara Românească, la 1471 este menționată o persoană cu acest nume care trăise însă ceva mai înainte de această dată, iar la 1441, apare derivatul cu valoare toponimică Maximeni), Maxim nu a fost popular la noi, dovadă fiind numărul mic al variantelor (Maxim, Axim) cît și frecvența redusă. Dacă fem. Maxima pare nefolosit la noi, un nume mai nou dar din aceeași familie, Maximilian, are și corespondentul feminin, Maximiliana, alături de care putem menționa și recentul Maximína. ☐ Engl. Maxim, fr. Maxime, Maximilien (hipoc. Max), Maximin, germ. Maximus, Maximinus, Maximilian (hipoc. Max), it. Massimo, Massima, Massimino, magh. Maxim, Maximilian, Maximilla, bg., rus., scr., ucr. Maksim etc. ☐ Maximilian, un împărat al Germaniei și un rege al Ungariei, Maximilien Robespierre, conducător al iacobinilor și șeful Convenției în timpul Revoluției franceze; scriitorul Maxim Gorki.

Toma Nume cu o larga arie de răspîndire în lume și chiar foarte frecvent în unele regiuni, Tóma continuă gr. Thomás, al cărui prim purtător cunoscut astăzi a fost unul dintre cei 12 discipoli ai lui Iisus. Apostolul, considerat de tradiție martir în India, poartă în textul evanghelic un nume dublu, gr. Thomás o legomenos Didymos, adică Toma zis Geamănul (gr. didymos „geamăn”). Ca și în alte cazuri asemănătoare, partea a doua a numelui, Didymos, nu este decît o traducere grecească a primei părți Thomás, prin care a fost redat arameeanul toma „geamăn” (cuvîntul apare și în alte limbi semitice: ebr. toam, arabul tuam, tauam) sau după alte ipoteze un supranume al personajului numit în realitate Iuda; cum acesta era purtat și de alți doi apostoli, a fost evitat pentru a nu se crea confuzii (unul este Iuda, cel care îl „vinde” pe Iisus, iar celălalt, Iuda Tadeul, → Tadeu). Prezent în inscripțiile latine creștine și în numeroase documente din apusul Europei, gr. Thomás, redat în latină prin Thómas (s-a schimbat deci poziția accentului), se răspîndește odată cu noua religie, prin cultul dedicat apostolului de către biserică. La aceasta se adaugă apoi și celebrarea altor martiri și sfinți foarte cunoscuți, ca Toma d’Aquino, Thomas Becket și Thomas Morus. Interesant de amintit că folosirea foarte frecventă a lui Thomas în Anglia a dus la transformarea hipoc. Tom în nume comun, întrebuințat cu sensuri peiorative, ca „bufon, persoană stupidă, nebun etc.”; la fel Tommy, folosit în limbajul familial pentru a denumi motanul (după un personaj Tom Motanul din Viața și aventurile unui motan); tommy este și nume al infanteriștilor englezi, folosit chiar și în italiană (cuvîntul a apărut prin generalizarea numelui unui soldat britanic Thomas Atkins). Din greacă, unde în epoca bizantină Thómas era pronunțat cu -th-, numele este preluat de către slavi (v. sl. thoma, toma), care l-au redat prin Tomá (în limbile slave de sud, bulgară și sîrbo-croată) sau Fomá (în limbile slave răsăritene, ucraineană și rusă). În mod normal, numele a ajuns la noi prin intermediar slav, dar forma actuală Tóma indică preponderența surselor scrise din care numele a fost luat, schimbîndu-i-se accentul de pe -a final pe -o-, conform spiritului limbii române (aceeași modificare a suferit numele și în latină, unde a intrat tot pe cale scrisă: Thómas). Că numele a intrat din limbile slave vecine și pe cale orală ne-o dovedește apariția sporadică a unor forme specific răsăritene eliminate cu timpul sau probabil modificate prin etimologie populară, în documentele Țării Românești Toma este atestat încă din secolul 15, fie ca nume personal (la 1482), fie prin derivate toponimice: Tamașești (sat din Gorj) care presupune un Tamaș, normal în Transilvania datorită influenței maghiare și Tomeni (la 1489 este atestat satul Spinișorul Tomenilor); din același secol apare numele și în documentele moldovenești. La formele amintite se adaugă apoi o serie întreagă de derivate, majoritatea cunoscute astăzi mai mult ca nume de familie: Toman, Tomana, Tomaș, Tomeciu, Tomeș, Tomic, Tomici, Tomin, Tomina, Tomiță, Tomiuc, Tomoilă, Tomonea, Tomoș, Tomotă, Tomuș, Tomuț, Tomcea, Tomșa, Tomșan, Tămaș, Tămășel. O problemă dificilă o ridică formele Fomea, Fomeciu, Fomete (și derivatele toponimice Fomești, Fometești), considerate, în unele lucrări, creații românești de la subst. foame, lucru greu de acceptat pentru antroponime care au funcționat probabil ca nume de botez. Mult mai normală ar putea fi explicarea lor prin influență slavă răsăriteană manifestată în regiunile de nord-est ale țării, de unde numele a migrat, odată cu purtătorii, pînă în zona Subcarpaților meridionali (interesant este, de ex. numele satului din nordul Gorjului Cîmpofeni, care provine din Cîmpul Fomii – adică Cîmpul lui Foma (Toma), nu al foamei). Tot din slava de răsărit vine și Homa (forma veche ucraineană, limitată astăzi la regiunile răsăritene ale Ucrainei), devenit la noi Oma, de unde numele de familie actual Omescu. Cum Toma nu are corespondent feminin la noi, apare uneori cu această valoare Tomaida, nume calendaristic de origine grecească. ☐ Engl. Thomas (foarte frecvent ca și hipoc. Tom, Tommy), fr. Thomas (popular Thomé, hipoc. Massot, Massin, etc.), germ. Thomas (hipoc. Thoma, Thom), it. Tommaso, fem. Tommasina, sp. Tomás, port. Tomas, magh. Tamás (cu hipoc. Tama, Tamuska, Tancsa, Tanczi, Tomesz, Tomka etc.), fem. Tomázia, bg. Tomá (și Tomái, Tomáki, Tomáș, Tomin etc.), fem. Tóma, rus. Fomá (de aici patronimul Fomici), popular Homá, ca și în ucraineană. ☐ Thomas Becket, 1115 – 1170, prieten al regelui Henric al II-lea Plantagenetul, devenit cancelar în 1155, apoi arhiepiscop de Canterbury (în 1162) și primat al Angliei, asasinat din ordinul regelui și canonizat la trei ani după moartea sa; Toma d’Aquino, 1225 – 1274, călugăr dominican, teolog și filozof, cel mai mare reprezentant al scolasticii; principala sa operă: Summa Theologiae, sinteză a speculațiilor filozofico-teologice din evul mediu creștin, încearcă să împace raționalismul cu religia, lansînd principiul armoniei dintre știință și religie; canonizat în 1327, Toma d’Aquino este declarat filozoful oficial al catolicismului în 1879; Thomas Morus, 1477 – 1535, cancelar al Angliei în timpul regelui Henric al VIII-lea, condamnat la moarte și decapitat pentru că a refuzat să-l considere pe rege drept șef al bisericii; autorul celebrei Utopia (1516), descriere a unei societăți ideale bazate pe comunitatea bunurilor, fraternitate și înțelegere reciprocă; Thomas Jefferson, 1743-1826, om de stat, filozof și ideolog american în epoca războiului pentru independență, președinte al S.U.A.; Thomas Henry Huxley, naturalist englez, colaborator al lui Ch. Darwin; Thomas Edison, renumit inventator american; Tomaso Campanella, socialist utopic italian; Thomas Hunt Morgan, mare biolog american, fondatorul teoriei cromozomice a eredității, laureat al Premiului Nobel etc. Scriitorii englezi Thomas Gray, Thomas Chatterton, Thomas Hardy, poetul și criticul american T.S. Eliot, cunoscutul prozator german Thomas Mann, pictorul englez Thomas Gainsborough. ☐ Personalitatea lui Thomas Becket a inspirat poemul dramatic Moartea în catedrală de T.S. Eliot și drama lui J. Anouilh, Becket ou l’honneur de Dieu (jucată și la noi și transpusă pe ecran într-o cunoscută producție engleză); autorul Utopiei devine eroul piesei lui Robert Bolt, Thomas Morus (A Man for all seasons); cunoscutul roman al lui H. Fielding, Tom Jones, povestea unui copil găsit; Tom Degețelul, eroul unei povestiri populare (varianta fraților Grimm poartă numele Tom Pouce) etc.

Cadmus, erou din ciclul teban, fiul Telephassei și al lui Agenor, regele Phoeniciei. Trimis de tatăl său împreună cu ceilalți frați să-și caute sora, pe Europa, răpită de către Zeus, Cadmus ajunge după multe peregrinări zadarnice la Delphi, unde consultă oracolul. Apollo îi poruncește să n-o mai urmărească pe Europa, ci să întemeieze o cetate. În acest scop el va trebui să fugărească o vacă și, pe locul unde animalul va cădea mort de oboseală, să ridice zidurile noului oraș. Supunîndu-se oracolului, Cadmus ajunge în Boeotia. Acolo e nevoit să se lupte cu un balaur, spaima ținutului, pe care-l omoară. La îndemnul zeiței Athena, Cadmus seamănă un ogor cu dinții fiarei. Din această sămînță răsare un neam de oameni războinici, care se iau de îndată la luptă și se ucid între ei. Doar cinci supraviețuiesc. Aceștia îl ajută pe Cadmus să întemeieze noua cetate – Thebae. Zeița Athena îi încredințează conducerea cetății Thebae, iar Zeus i-o dă de soție pe Harmonia, fiica lui Ares și a Aphroditei. La ospățul dat cu ocazia căsătoriei lor iau parte toți zeii olimpieni. Printre darurile primite cu acest prilej de către Harmonia se numără și faimosul colier care avea să joace un rol important în expediția celor șapte contra Tebei (v. și Amphiaraus). Cu Harmonia Cadmus a avut mai mulți copii: pe Agave, Autonoë, Illyrius, Ino, Polydorus și Semele. Spre sfîrșitul vieții, Cadmus și Harmonia s-au retras în Illyria și, în cele din urmă, au fost metamorfozați în șerpi. Despre Cadmus se spunea că ar fi fost cel care le-a dăruit grecilor scrierea.

Neoptolemus (sau Pyrrhus), fiul lui Achilles și al Deidamiei (v. și Deidamia), rege al Epirului. După moartea lui Achilles, prorocul Helenus le-a spus grecilor că Troia nu va putea fi cucerită pînă cînd nu vor fi aduse armele lui Heracles și pînă cînd tînărul Neoptolemus nu va lua locul tatălui său în luptă. În acest scop, au fost trimiși Odysseus și Diomedes la curtea lui Lycomedes, unde se afla Neoptolemus, să-l aducă pe acesta din urmă. La întoarcere ei s-au abătut prin Lemnos, unde zăcea Philoctetes, posesorul armelor lui Heracles, și l-au luat și pe acesta cu ei. Ajuns la Troia, Neoptolemus se vădește demn urmaș al lui Achilles, pe care îl depășește chiar în cruzime. În afara multor altor trieni care-i cad victime, el îl ucide pe Priamus și-l azvîrle din înaltul stîncilor pe Astyanax, fiul lui Hector. Apoi o jertfește pe Polyxena, sacrificînd-o pe mormîntul lui Achilles. După terminarea războiului, Neoptolemus se întoarce și el acasă. Spre deosebire de majoritatea grecilor însă, care naufragiaseră pe mare, el se înapoiază, sfătuit de Helenus (v. și Helenus), pe uscat și ajunge teafăr în Epirus. Acolo, deși căsătorit cu Hermione, fiica lui Menelaus și a Helenei, se îndrăgostește de Andromacha, văduva lui Hector, care-i revenise ca pradă de război. Cu Andromacha, Neoptolemus are trei copii (v. și Andromacha), fapt care suscită gelozia Hermionei. Ea îl ațîță pe Orestes, fostul ei logodnic, împotriva soțului ei. Neoptolemus cade ucis de mîna lui Orestes, nu fără să le fi lăsat, înainte de moarte, tronul și regatul său lui Helenus și Andromachăi.

Paris, cel mai mic dintre fiii lui Priamus și ai Hecubei. Înainte de nașterea sa, Hecuba visase că viitorul ei copil va atrage pieirea Troiei. Cînd Paris vine pe lume, Priamus dă poruncă să fie ucis dar, într-ascuns, Hecuba, făcîndu-i-se milă de el, îi cruță viața și-l abandonează pe muntele Ida. Crescut în sălbăticie de niște păstori, Paris, care între timp atinsese vîrsta bărbăției, revine în cele din urmă în cetatea Troiei, unde este recunoscut, cu multă bucurie, de către părinții săi. Un episod celebru este cel al judecății lui Paris, fapt care avea să ducă la izbucnirea războiului troian. La nunta lui Thetis cu Peleus au fost poftiți toți zeii Olympului, cu excepția unei singure zeițe, Eris – zeița vrajbei. Ca să se răzbune, cînd petrecerea era în toi, ea a aruncat în mijlocul nuntașilor un măr pe care stătea scris „celei mai frumoase”. Aceste cuvinte aveau să constituie un motiv de vrajbă între trei zeițe: Pallas Athena, Hera și Aphrodite. Cel sortit să le facă dreptate este Paris. El este muritorul ales de zei să hotărască. Zeițele se grăbesc fiecare în parte să-i făgăduiască un dar în schimbul mărului dorit, pe care Paris, în cele din urmă, îl dăruiește însă Aphroditei (v. și Aphrodite). Zeița la rîndul ei înțelege să-și țină făgăduiala făcută, anume să i-o dea de soție lui Paris pe cea mai frumoasă dintre femei. Or, cea care le întrecea în frumusețe pe toate celelalte muritoare este Helena, fiica lui Tyndareus și soția lui Menelaus, regele Spartei. Cu ajutorul Aphroditei, Paris reușește s-o răpească pe Helena în lipsa soțului ei și s-o ducă cu el la Troia. Răpirea Helenei de către Paris a constituit motivul izbucnirii războiului troian. În ajutorul soțului abandonat sar toate căpeteniile grecilor. Comanda tuturor o preia Agamemnon care, în fruntea unei flote puternice, se îndreaptă spre Troia. Războiul durează zece ani, în care timp sorții izbînzii sînt îndoielnici. În cursul luptelor Paris se bate la început singur cu Menelaus, dar e înfrînt și scapă numai datorită Aphroditei, care-i vine într-ajutor. Mai tîrziu el revine, la chemarea lui Hector, în primele rînduri și-i rănește pe rînd pe Diomedes, pe Machaon și pe Eurypylus. În sfîrșit, îl ucide pe Achilles, ochindu-l cu o săgeată în călcîi, singurul loc unde eroul era vulnerabil. În cele din urmă, Paris cade lovit însă și el de o săgeată înveninată a lui Philoctetes. Înainte de a muri, el o imploră pe fosta sa soție, nimfa Oenone (v. și Oenone), pe care o părăsise de dragul Helenei, să-i vindece rana. La început aceasta șovăie și cînd se hotărăște s-o facă, ajutorul ei vine prea tîrziu, căci Paris se stinge răpus de veninul ucigător.

Martin Martín, mai puțin folosit astăzi la noi, este considerat de foarte multă lume ca un derivat de la numele lunii martie (la fel sînt „interpretate” și → Iunian; Iulia și Iulian; Augustin, atribuite de obicei copiilor născuți în luna respectivă). Dar, dacă între cele două cuvinte nu există, în realitate, un raport direct de dependență, ele sînt totuși strîns înrudite: și numele personal și numele celei de a treia luni a anului sînt derivate din tema Mart-, de la Mars, Martis. Cunoscut ca zeu al războiului, Marte era la origine o divinitate, probabil a sabinilor, protectoare a agriculturii și a animalelor. Atribuțiile sale războinice care îl fac omologul lui Ares al grecilor, sînt deci mai tîrzii și aparțin epocii clasice. Legătura mai veche a lui Marte cu primăvara și fecunditatea este păstrată pînă astăzi. Luna în care este sărbătorit fiul Iunonei la romani (după vechiul calendar, prima din an, iar după modificările aduse de Cezar, a treia), a primit numele zeului, martius (mensis) „(luna) lui Marte”, această veche formă adjectivală fiind păstrată pînă astăzi în limbile moderne (fr. mars, it. marzo, port. marco, sp. marzo, gr. martios, martis – de aici rom. martie, bg., rus. mart – germ. März, engl. march etc.). Înainte de a ne ocupa de Martin, va trebui să-l amintim și pe rom. marți, care are aproximativ aceeași origine: în sistemul planetar această zi a săptămînii era pusă sub semnul planetei Marte (lat. Mars, Martis era numele zeului, al planetei, iar mai tîrziu, în alchimie, însemna „fier”) și era denumită dies Martis „ziua (planetei) Marte” (fr. mardi, it. martedi, sp. martes etc.). Cu mult înaintea creștinismului, romanii foloseau frecvent și antroponime derivate de la numele zeului: Marcius sau Martius (cunoscută familie romană care pretindea că se trage din cel de al patrulea rege al Romei), Marcus și Marcianus (→ Marcu), Martiális și în sfîrșit supranumele Martínus, Martína, frecvente mai ales în Galia. Purtat în epoca creștină de un episcop al galilor (mort în anul 397), numele devine foarte frecvent în evul mediu, datorită cultului acestuia (Sfîntul Martin din Tours), considerat sfînt național al francilor în perioada merovingiană. Popularitatea de care s-a bucurat Saint Martin de Tours explică nu numai frecvența deosebit de mare a numelui de botez în Occident (în Franța se pare că este și cel mai răspîndit nume de familie), dar și unele nume locale ale lunii noiembrie (în unele regiuni din Franța și Italia mes de San Martin și sanmartin sau samartin, în Letonia Martinu menesis, în Estonia mardikuu etc.). Cultul lui Martin a fost cunoscut și de către români, o dovadă în acest sens fiind cunoscuta sărbătoare populară Mărtinii din februarie (data și numeroasele rituri și obiceiuri magice practicate la noi își găsesc interesante corespondențe în Lupercaliile romane, sărbătorite de păstori pentru a feri turmele de lupi) și chiar cuv. martin sau moș martin folosit adesea pentru a desemna ursul (ziua ursului sau stretenia apare în calendarul popular la aceeași dată cu mărtinii). Ca nume personal, atestat în documentele Țării Românești din anul 1415 (din același secol și în Moldova) Martin continuă același cognomen roman, dar prin intermediar grecesc (Martinos, Martina) și apoi slav (la popoarele slave sudice și răsăritene, Martin este forma populară obișnuită pentru două nume calendaristice: Martin și Martinian). Alături de forma atestată în sec. 15, mai apar la noi Mărtin, Mărtinel, Mărtiniță, Mărtinaș, Sămărtin (de la numele sărbătorii), fem. Martina, ca și Marțian, formă cultă recentă corespunzătoare lat. Martianus. ☐ Fr. Martin, fem. Martine (de aici și numele poetului Lamartine, cu la- articol hotărît feminin), it. Martino, Martina, sp. Martin, Martínez, magh. Marton, Martos, fem. Martina, bg., rus. Martin, Martina etc. ☐ Martin Luther, reformator religios și întemeietor al protestantismului german (luteranismului), scriitorii Martin Andersen Nexö, Roger Martin du Gard, filozoful Martin Heidegger etc. ☐ Martin Chuzzlewit, roman de Ch. Dickens, Martin Eden de J. London etc. Martin Fierro, poem celebru al lui J. Hernández.

CUNOAȘTE, cunosc, vb. III. 1. Tranz. A lua cunoștință în mod just de obiectele și fenomenele înconjurătoare, reflectate în conștiință; a stabili în chip obiectiv relațiile dintre fenomene, a le da o interpretare conformă cu adevărul. [Filozofia materialistă] arată că nu există decît lumea percepută prin simțuri, că lumea este materia în mișcare, că lumea exterioară pe care o cunoaștem cu toții și fiecare dintre noi, fizicul, e singura realitate obiectivă. LENIN, MAT. EMP. 244. Dacă lumea poate fi cunoscută și cunoștințele noastre despre legile dezvoltării staturii sînt cunoștințe autentice, care au însemnătatea unui adevăr obiectiv, urmează că viața socială, dezvoltarea societății, poate fi de asemenea cunoscută, iar datele științei asupra legilor de dezvoltare a societății sînt date autentice, care au însemnătatea unor adevăruri obiective. STALIN, PROBL. LEN. 561. 2. Tranz. A avea sau a dobîndi cunoștințe (temeinice) pe baza studiului, cercetării, experienței. Partidul proletariatului, dacă vrea să fie un adevărat partid, trebuie să cunoască, înainte de toate, legile de dezvoltare a producției, legile de dezvoltare economică a societății. STALIN, PROBL. LEN. 568. ◊ (Cu sens lipsit de adîncime filozofică) Dar dumneaei nu cunoaște că toate animalele... nu se ating de brîndușa de toamnă. SADOVEANU, N. F. 35. Se vede că ești străin și nu cunoști locurile pe aici. CREANGĂ, P. 202. De copil, Alexandrescu cunoștea poeții greci vechi și moderni. GHICA, S. A. 133. Cunosc urmările acestei grozave patimi. NEGRUZZI, S. I 45. ◊ Absol. Eu cunosc bine pe-aici și poate mai încolo să ai nevoie de unul ca mine. CREANGĂ, P. 199. 3. Tranz. (Cu privire la persoane) A ști cine este, a identifica, a recunoaște, a fi făcut cunoștință (personală). A cunoaște pe cineva din vedere. A cunoaște pe cineva personal. ▭ Toți vor să te cunoască, caută să vii pe la noi. DAVIDOGLU, M. 25. Nu-l cunoaște pe tata. Spune și el după noi, bătînd din palme: tata, vine tata – însă habar n-are cine-i... SAHIA, N. 48. Mă cunoșteau vecinii toți- Tu nu m-ai cunoscut. EMINESCU, O. I 191. Mă duc în țări străine, Unde nu cunosc pe nime. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 110. (Refl. reciproc) Umblînd el razna... se cunoscu cu Pan, un zeu pădurean. ISPIRESCU, U. 107. D-apoi chitești dumneata că nu ne cunoaștem noi cu Ștefan a Petrei? CREANGĂ, A. 58. ◊ (Urmat de o completivă directă) Cu toate că o cunoscuse că-i stăpîna lui... se repezi cel dinții cu bîta. CAMILAR, TEM. 63. ◊ (Cu privire la obiecte) Ești și d-ta ca Cresus, care nu-și cunoștea averile. ALECSANDRI, T. I 288. ◊ (Cu privire la stări, situații, împrejurări, sentimente) Nu cunoști ce va săi zică prietenii de petrecere. CARAGIALE, O. III 61. O simțire pe care n-o cunoscuse niciodată. EMINESCU, N. 71. Apoi, cumetre, dacă cunoști rău, de ce nu fugi de el? ALECSANDRI, T. 1539. ◊ Expr. A nu cunoaște moarte = (despre obiecte) a fi trainic, durabil; (despre persoane) a lăsa o amintire neștearsă. Noi nu avem nici timp, nici loc Și nu cunoaștem moarte. EMINESCU, O. I 177. A-și cunoaște (sau a nu-și cunoaște) lungul nasului = a-și da sau a nu-și da seama de ce i se cuvine. Vru... să-i arate că nu-și cunoaște lungul nasului. ISPIRESCU, U. 109. A face cunoscut cuiva (ceva) = a aduce la cunoștința cuiva, a da de știre, a avertiza, a preveni. Măria-sa regele Poloniei, mare ducă de Lituania... vă face cunoscut ca să vă închinați. NEGRUZZI, S. I 172. La acest sfat toți fură de părere și îndemnară pe Mihai ca să țină domnia acestei țări... Spre a face cunoscută împăratului această hotărîre a țării, Mihai îi trimise îndată doi soli. BĂLCESCU, O. II 270. ♦ A avea de a face cu ceva, a fi în deplină cunoștință de cauză. Poporului nostru, care de-a lungul istoriei sale a cunoscut asuprirea turcească, jugul imperialist, grozăviile războiului, îi sînt nespus de scumpe independența și pacea. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 473. 4. Tranz. A ști felul de a fi al cuiva, a avea cunoștință despre caracterul cuiva. Să încerce și, cît îl cunosc, va urca. DAVIDOGLU, M. 16. Nu te uita ca un motan blînd, că te cunosc eu cîte parale faci. SADOVEANU, N. F. 8. Eu nu ți-aș dori vrodată să ajungi să ne cunoști! EMINESCU, O. I 147. ◊ Expr. A cunoaște lumea = a avea experiența vieții. 5. Refl. (Uneori impersonal) A se băga de seamă, a se remarca, a se descoperi, a se distinge. Fiecare strop de apă, cînd pică înapoi la matcă, se face cîte un armean împrejurul lui, și de ce merge se mărește, pînă ce intră iarăși în sînul matcei de unde a ieșit, fără... să se cunoască nici locul unde a picat stropul. ISPIRESCU, L. 34. Casa cea de aramă... era acum toată numai un sloi de gheață și nu se mai cunoștea pe din afară nici ușă, nici ușori, nici gratii. CREANGĂ, P. 255. Nici nu se cunoștea de unde au mîncat și au băut, că doar mîncare și băutură era acolo, nu șagă. CREANGĂ, P. 260. Se părea neastîmpărat, vorbea singur și se cunoștea că meditează vreo nouă moarte. NEGRUZZI, S. I 143. ♦ A avea efect, a nu se întîmpla în zadar. Unde-o pune umărul se cunoaște. DEȘLIU, G. 25. ♦ Tranz. (în expr.) A cunoaște ceva (de pe urma unei împrejurări) = a se alege cu un profit. Nu-s deprins a îmbla cu croșna în spate, din stăpîn în stăpîn, și vreau să cunosc ceva, cînd voi ieși de la dumneata. CREANGĂ, P. 151. 6. Tranz. A recunoaște. [Rîndunica] zbura ca în vis, despicînd aerul în dungi mari, undulate. Din depărtare cunoscu locul. BASSARABESCU, V. 51. Ea i-au mulțumit cu gingășie, cunoscînd într-însul pe Petrea voinicul. SBIERA, P. 23. Dănilă însă a început a-i striga pe nume; și ei, cunoscînd glasul lui, s-au oprit. CREANGĂ, P. 59. N-ai văzut pe dragul meu?- Poate că l-oi fi văzut. Dară nu l-am cunoscut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23. (Cu arătarea mijlocului de recunoaștere, introdus prin prep. «după», «de pe», «pe») De pe bici l-am cunoscut. COȘBUC, P. I 93. După năframă și turtă, l-au putut cunoaște ca frate. SBIERA, P. 134. ◊ (Urmat de o completivă directă) A ajunge la concluzia că... Și-l cunosc pe fluierat Că e june ne-nsurat. HODOȘ, P. P. 62. ◊ Refl. pas. Te cunoști de pe cosiță Că ești de-a maică-ta viță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 249. ♦ A distinge, a deosebi, a recunoaște o persoană (mai rar un lucru) dintre mai multe de același fel. Puse mîna pe una și zise: tu ești! -Ai avut noroc că m-ai cunoscut, că de nu mă cunoșteai, mergeai precum ai venit. RETEGANUL, P. V. 66. Refl. pas. S-a gîndit mult cum să facă ca să se cunoască bine copilul ei din al bucătăresei. RETEGANUL, P. IV 37. Acum chiar nu se puteau cunoaște unul de celălalt. RETEGANUL, P. IV 37. 7. Tranz. (Adesea urmat de o completivă directă) A admite ca adevărat, a nu tăgădui, a recunoaște. Cunosc că ești mai tare decît mine. RETEGANUL, P. IV 16. Însuși învățații Ardealului sînt astăzi uimiți de rodurile și confuzia produsă... cunosc că sistemele [Școlii ardelene] au întrecut hotarul lucrurilor iertate. RUSSO, S. 80. Simt, cunosc, văd că sînt un vinovat nevrednic de iubirea ei. NEGRUZZI, S. I 47. Nu-mi cunosc nici o vină. SEVASTOS, C. 125. ◊ Refl. impers. Se cunoștea că de-abia se ținea să nu rîdă. SADOVEANU, O. VI 246. Nu-i așa că se cunoaște că n-am dormit? CARAGIALE, O. II 214. De pe barbetă și musteți, se cunoștea că era străin. NEGRUZZI S. I 37. ◊ Refl. (în formă personală, cu sens impersonal) Mă cunosc că-s vinovat. ȘEZ. I 107. 8. Intranz. (Astăzi rar) A-și arăta recunoștința pentru ceva, a răsplăti. Scapă-mă de necaz, și pe urmă o să cunosc și eu. ◊ Tranz. (Complementul indică persoana răsplătită) Dacă mă vei cunoaște bine, apoi să știi că pînă mîne ți-a fi fiica sănătoasă. SBIERA, P. 302. (Complementul indică răsplata oferită) O să-ți cunoască vrun har pentru astea toate. GORJAN, H. I 16. (Complementul indică serviciul adus) Lasă-mă... să mulțămesc întîi ziditorului mieu și apoi mă voi întoarce a cunoaște și facerea ta de bine. DRĂGHICI, R. 21. 9. Tranz. (Cu acuzativ dublu; al doilea complement. se introduce prin prep. «ca», «de»,«drept») A admite calitatea sau titlul cuiva. Toate vietățile pămîntului se temea de dînsul și-l cunoștea ca stăpîn. SBIERA, P. 304. Mihai-vodă... nu voi în nici un chip să-l cunoască [pe Basta] de general-căpitan al țării. BĂLCESCU, O. II 269. 10. Tranz. A-și da seama (din anumite indicii) de ceva, a înțelege, a ști. Nimeni nu cunoaște Ce-i în sufletul femeii. COȘBUC, P. I 72. Fata... își aduse aminte de povețele calului, și cunoscînd viclenia, zise... ISPIRESCU, L. 20. Un bătrîn odinioară sfîrșitul său cunoscînd... Chemă la sine pe fiul său. PANN, P. V. III 112.

MÎINE adv. 1. În ziua care urmează după cea de azi; a doua zi; (regional) mînezi. Se fimu gata că doară pănră mănre vremu treace de lume (a. 1 619). CUV. D. BĂTR. II, 124/2. Păsați acasă că eu mîine oi mîna de-i voi lua sf[î]ntul și-l voiu da la muncă. DOSOFTEI, V. S. septembrie 30^r/26. Vornice, dzi celui om, mîine să mai iasă la divan. M. COSTIN, ap. GCR I,198/23. Vie împăratul și Amman a doua zi mîine la ospățul carele voiu face lor. BIBLIA (1 688), 359²/12, cf. ANON. CAR. Faraon a zăs: „Mîni să fii gata, să începim a zidi la cetati” (a. 1 784), GCR II, 136/14. Mîine vom hotărî amîndoi în carea parte de loc să îndreptăm pașii noștri. BELDIMAN, N. P. II, 63/11. Dac-a veni mine, l-oi iubi. EMINESCU, N. 114. În clipa asta este cu copiii ei, dar mîine. . . o s-o-ntîlnim venind să te prăpădească. ISPIRESCU,Ll. 4. I-oi spune mîini. . . halal voinic. PĂUN-PINCIO, P. 41. Mîne dacă n-oi veni, Păru-n apă ți-l privește, Dor de mine de-ți va fi! COȘBUC, P. I, 157. Dacă te ostenești mîni pe la mine, nu uita să-ți iei desaga. SADOVEANU, B. 49, cf. id. D. P. 42. Azi e miercuri, mîni e gioi, Mîni ies turcii la halca, Sus în Haidar-Pașa. ALECSANDRI, P. P. 106. Da și mîne mi-a fi bine C-a fi mîndră lîngă mine! JARNIK-BÎRSEANU, D. 382, cf. 476. Nu le mai cota, că le găsim mire. ALR II 3 023/95. ◊ (Regional, întărit prin „zi”) Mîne-zi a da Dumnezeu vreme frumoasă. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, ap. TDRG. ◊ (Urmat de determinări care indică momentul din ziua următoare) Dacă pînă mîne demineață n-a fi podul gata, moșnege, are să-ți steie capul unde-ți stau talpele. CREANGĂ, P. 83, cf. id. A. 119. Să ne odihnim puțin, stăpîne, și mîine dis-de-dimineață să fim gata. ISPIRESCU, L. 6. Mîne divreme. ALR I 194/61. Mîne pînă-n ziuă. ib. 194/63. Spune-i că-l aștept mîni demineață. ALR II 3 033/334. ◊ (În corelație sau în opoziție cu „azi”, „astăzi”, sugerînd un interval de timp foarte scurt) Astăzi ești, iară mîine nu ești, și astăzi ești bogat, iară mîine ești sărac (a. 1 642). GCR I, 96/27. Astăzi mare și puternic . . ., Mîine treci și te petreci, cu mare mîhnire. M. COSTIN, ap. GCR I, 205/23. ◊ (În corelație cu „azi”, „astăzi”, „poimîine”, indică repetarea și continuitatea acțiunii) Voi striga: dragă Zulnie, Azi și mîni, și-n vecinicie ! CONACHI, P. 211. Îl vede azi, îl vede mîni, Astfel dorința-i gata. EMINESCU, O. I, 167. Azi așa, mîine așa, el făcu cunoștință cu toți fiii de domn. ISPIRESCU, L. 192. Trăiam astăzi, trăiam mîne, Ș-am văzut că era bine. BIBICESCU, P. P. 96. Azi o ceapă, mîne o iapă, poimîne herghelia toată, ZANNE, P. III, 518. ◊ L o c. a d j. De mîine = (mai ales precedat de „ziua”) care urmează zilei de azi. Nu știți ceaia de mînre (a d o u a z i N. TEST. 1 648) ce va fi viața noastră. COD. VOR. 130/25. Zioa de mîine era pentru mine un viitor foarte depărtat. MARCOVICI, C. 15/20. Vezi pe-un rege ce-mpînzește globu-n planuri pe un veac, Cînd la ziua cea de mîne abia cuget-un sărac. EMINESCU, O. I, 130. Nu cumva . . . să intrați înaintea mea, unde ne-a duce omul țapului celui roș, că nu mai ajungeți să vedeți ziua de mîne. CREANGĂ, P. 250. ◊ E x p r. Pe mîine, formulă de salut la despărțire, indicînd o reîntîlnire în ziua următoare. Ș-apoi ne vom cununa, nu este așa, Duducuțo dragă?. . . – Pe mîne! FILIMON. O. I, 144. Ca mîine (poimîine) = în curînd, peste puțin timp. Ca mîne voi avea și eu case mari. id. ib. 102. De ce nu te însori? Ca mîne, poimîne te-i trezi că ai îmbătrînit. CREANGĂ, P. 154, cf. 161. Ca mîine, parcă-l văd ministru. VLAHUȚĂ, ap. CADE. Eu mă duc, mîndră, ca mine, Inima la tin' rămîne. JARNIK-BÎRSEANU, D. 338. De azi pe (sau pînă) mîine v. a z i. De astăzi, de mîine v. a s t ă z i. Ba azi, ba mîine v. a z i. ◊ (Substantivat) Nu vă grijireți amu de mîine, că demăneața cine-și va câștiga. TETRAEV. (1 574), 209. Cu mine zilele-ți adaogi, Cu ieri viața ta o scazi. EMINESCU, O. I, 204, cf. 212. 2. (Adesea în corelație cu „poimîine”) în viitorul apropiat, c u r î n d; în viitor, c î n d v a. Agoniseaște s-aibă și pe mîine. DOSOFTEI, ap. GCR I, 211/35. Mîine, poimâine, poate soarele fericirei Se va arăta vesel pe orizon senin. ALEXANDRESCU, M. 3. Fiul meu. . . îl trămit la domnia ta, ca să se mai roadă, să poată ieși și el mîne, poimîne, la obraze. FILIMON, O. I, 101.Tot umblînd noi din școală în școală. . . mîne, poimîne, avem să ne trezim niște babalîci gubavi și oftigoși. CREANGĂ, A. 124. Poate mîine-poimîine va închide ochii pentru totdeauna. REBREANU, I. 177. Dacă întîrzii pe aici, mîni-poimîni ajung și eu ca dînsul. SADOVEANU, F. J. 473. Să recapitulăm numele arendașilor și al proprietarilor nestatornici, boiernași mărunți, care mîni n-au să mai fie. id. O. XIV, 13. ◊ (Regional) Mîine-alaltă = nu peste mult timp. O trecut multe răgute Ș-o trecut ș-on frate-al meu, Mîine-alaltâ-oi tre' și eu. ȘEZ. XXI, 85. ◊ L o c. a d j. De mîine = (din) viitor. A ta-i cîștiga de mînre (a. 1 619). GCR I, 55/22. Faptele de azi îndrumează istoria de mâine. CAMIL PETRESCU, O. III, 145. Veniți, dacă inima voastră Vrea zarea de mîni mai albastră. DEȘLIU, G. 28. ◊ (Substantivat) Visez necontenit un Mîne. BENIUC, V. 16. Glorie celor ce merg către mîine. TULBURE, V. R. 28. – Și: (rar) mîini, (învechit și regional) mîne, mîni adv. – Lat. mane.

MINCIUNĂ s. f. I. 1. (Adesea în legătură cu verbe de declarație, alcătuind locuțiuni verbale) Afirmație care falsifică, denaturează adevărul în mod deliberat, avînd de obicei ca scop înșelarea cuiva; neadevăr. Den pîntece buiguiră de zgău și grăiră menciură. PSALT. HUR. 48^r/22, cf. 2^v/23. Și cu usnele sale se nu grăiască menciuri. COD. VOR. 154/16, cf. 150/16. Uriși toți făcătorii fără-leage, pierdzi toți grăitorii menciuri. PSALT. 6, cf. 5, 110, 113. Piiarde Dumnezeu toți cărei grăiesc minciuni. CORESI, EV. 164, cf. 49, 235, 429. Sau doară ai grăit menciună sau n-ai iubit pre toți oamenii. COD. TOD. 214, cf. 226, 227. O știți că și toată menciuna dintru adevăr nu iaste (a. 1 618). GCR I, 48/12. Fiecare păcat. . . să nu le facem, ce sînt aceastea: menciunile, clevetele, zavistiia, lăcomiia. VARLAAM, C. 112. Nu iaste dereptate întru el cînd grăiaște minciuni. N. TEST. (1648), 117^r/32, cf. 103^r/12. Macar de-are fi dzis și minciuni cel lovit. . . cela ce l-au suduit să va certa pentru ce l-au lovit. PRAV. 241, cf. EUSTRATiE, PRAV. 16/6. Fac sfade între oameni cu minciunele lor. CHEIA ÎN. 97^v/31. Rușinea cea mai mare ce petreace omul iaste cînd ceaia ce au grăit să cunoaște aiavea că iaste minciună. ANTIM, ap. GCR II, 8/12. Voi îmi sînteți marturi cum că nici o minciună nu voi grăi. AETHiOPiCA, 71^r/18. Acestea auzind Constantin postelnicul tăgăduia a putea fi și zicea că sînt numai minciuni. ȘINCAI, ap. GCR II, 206/36. Te luptă cu ananga, cu aspra neavere, Cu limbele de șarpe cu ochii de vasiliști (Calumnia, minciuna, invidia, trădarea). HELIADE, O. I, 184. Minciuni nu știu să spun. ALECSANDRI, T. I, 180, cf. 59, 170. Ajunge în sat la frate-său și pe loc cîrpește o minciună. CREANGĂ, P. 47. Se căi că s-a Iuțit și îi spuse o minciună. ISPIRESCU, L. 261, cf. 178. Dezbracă-te de grabă de-orice deșertăciuni. . . Mînii, bîrfiri, minciuni. MACEDONSKI, O. I, 167. O minciună îi fulgeră prin minte. VLAHUȚĂ O. A. III, 41. Spui minciuni, bădie, soarele te bate în spate. HOGAȘ, M. N. 19, cf. id. H. 86. Unul striga ascuțit că s-au săturat de vorbe, altul adăogă că . . . boierul cum deschide gura iese minciuna. REBREANU, R. II, 92. Spui tu drept, mamă, nu mă îmbrobodești cu vreo minciună? GALACTION, O. 73. Eu cred că numai dacă spui minciuni înseamnă că îl vorbești de rău. PREDA, I. 110. Ceea ce declară ea este fals, este o minciună. V. ROM. februarie 1955, 239. Nu rostesc nici o minciună. STANCU, R. A. IV, 284, cf. III, 111. Spune, bade, spune verde, Că minciună eu n-oi crede. JARNIK-BÎRSEANU, D. 237. Minciuna, muma înșelăciunii. ZANNE, P. VIII, 335, cf. 334, 336, II, 174, 621, VII, 675. ◊ (Personificat) Minciuna stă cu regele la masă . . . Doar asta-i cam de multișor poveste. VLAHUȚĂ, O. A. I, 36. ◊ (Cu determinări hiperbolice) Aceasta poveaste este căriia noi, moldoveanii, îi zicem minciună cu coarne. CANTEMIR, ap. GCR I, 361/18. De cîte ori nu l-am făcut de zi întîi april să alerge după cai verzi pe pereți, spunîndu-i minciuni care umblau în picioare. GANE, N. III, 157. O așa minciună cu coadă nici ei nu o putură trece cu vederea. ISPIRESCU U. 124. S-a scufundat într-un ocean de minciuni. BARANGA, V. A. 27. ◊ Să nu spun minciuni, formulă familiară de anticipare asupra adevărului celor ce urmează. Să nu spun minciuni, dar Ipate se îmbogățise însutit și înmiit. CREANGĂ, P. 153. ◊ E x p r. A da (sau a face) (pe cineva) de minciună sau (învechit) a lăsa (pe cineva) în minciună sau a prinde cu minciuna = a dovedi că cineva a spus un neadevăr, a da la iveală un neadevăr afirmat de cineva. El spuse adevăr, iară împăratul vru să-l lase în menciună și zise să-l arză de viu. MOXA, 360/18. Mihai îl dete de minciună scoțînd carte a împăratului cu totul dimpotrivă. BĂLCESCU, M. V. 360. Lucruri care, de s-ar crede, m-ar da de minciună. ISPIRESCU, L. 40. Spuneți ce-ați zis, tot din fir în păr. . . și, de vă prind cu minciuna, e vai și amar de voi. RETEGANUL, P. II, 25. A i se prinde (cuiva) minciuna (sau minciunile) de bună (sau de bune) = (despre cel care a spus o minciună) a fi crezut, a izbuti să înșele. Spînul văzînd că i s-au prins minciunele de bune, cheamă la sine pe Harap Alb. CREANGĂ, P. 208. A purta (sau a duce, a ține) (pe cineva) cu minciuni = a promite mereu (ceva cuiva) fără a se ține de cuvînt; a duce cu vorba. Turcii și tătarii tot cu menciuni l-au purtat pe Cifed și nu i-au mai dat agiutor. NECULCE, L R. 186. Boierii numai cu minciuni i-au ținut. REBREANU, R. II, 92. (Rar) Strunga minciunilor și vama rachiului, se spune în glumă despre un om mincinos și bețiv. Îi om de nădejde: strunga minciunilor și vama rachiului. DAVIDOGLU, C. 20. Putină de minciuni, se spune despre cineva foarte mincinos. La dracu cu poveștile tale!. . . putină de minciuni ce ești l GANE, N. I, 149. ♦ (La sg. art.) Obiceiul, deprinderea de a minți; (în opoziție cu adevărul) ceea ce nu corespunde realității, n e a d e v ă r u l. Minciuna amu de la vrăjmașul iaste. CORESI, EV. 164. Să vă părăsiți minciuna Să nu o cercați deauna. DOSOFTEI, PS. 18/13. Stroici este un copil. . . nu știe ce este îmbunarea și minciuna. NEGRUZZI, S. I, 141. Cu minciuna n-o duci departe. CADE. ♦ (Regional) Borta minciunilor = adîncitură din ceafa omului. Cf. com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI.Credință neîntemeiată, falsă, afirmație, teorie inexactă, eroare; (Bis.; învechit) erezie. Cînd va mărturisi neștine minciuni sau va fi eretic. . . într-un chip să vor certa și boiarii și cei mai proști. PRAV. 289. Au scris . . . unii dăscăli . . . împotriva minciunii pîngăritului aceluia. BIBLIA (1 688), [prefață] 7/12. Se vădeaște minciună fabula lui Sulțer. MAIOR, IST. 194/27. 3. Înșelăciune, vicleșug, șiretlic. De va lua vreun plugar pămînt strein să samene și să vor tocmi să împarță în doo cu stâpînul pămîntului și daca . . . nu va lucra pămîntul bine . . . să nu ia nemică den roada ce va face. . . pentru căci cu menciunile lui au amăgit pre stâpînul pămîntului. PRAV. 7. [Zeus] trimise pre Ermis să împarță cu cumpăna minciunile pre la tot fealiul de meșteri. . . cîte o măsură plină (a. 1 812). GCR II, 211/20. Peste capete și glasuri a predominat un strigăt spart. – Minciuni ! Scamatorul ne minte. SAHIA, N. 67. ♦ S p e c. Urme duble, de ducere și de întoarcere, făcute de vînat, pentru a înșela pe vînător. Cînd a ajuns în siliștea tîrgului, iepuroiul a prins a face minciuni: a cîrnit la vale, apoi a pornit-o în lungul iazului și a ocolit moara. SADOVEANU, O. XIII, 829, cf. STOICA, VÎN. 17. ◊ E x p r. A face minciuna iepurelui = a înșela. ZANNE, P. VII, 677. 4. Născocire, plăsmuire, invenție, amăgire. V. p o v e s t e, b a s n ă. Iar fabula anticâ d-a lui Narcis fîntînă Și de înamorarea a lui cu sine însuși E palidă minciună, contrarie naturei. HELIADE, O. I, 369. Și mi-i spune-atunci povești Și minciuni cu-a ta guriță. EMINESCU, o. i, 55. C-o minciună moldovenească treci în țara- Ungurească. PAMFILE, J. II, 154. Lîngă prispă s-a strîns un pilc de bărbați împrejurul lui Simion Butunoi, care povestea minciuni din bătrîni. REBREANU, I. 483. D-auzit-am o minciună Că Mureșu-i apă bună, Cîți beau, toți se împreună ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 62, cf. ALR II 3 025/235, 3155/386, 4 393/812, ALR II /1 h 29. Ce-i în mînă nu-i minciună (= folosește-te de ceea ce ai în mod sigur și nu te lăsa ademenit de avantaje nesigure). Ce-i în mînă, nu-i minciună și e mai bine acum un ou, decît la anul un bou. NEGRUZZI, S. I, 248. Cu toate aceste . . . știi una? Ce-i în mînă nu-i minciună. . . Hai să fugim împreună. ALECSANDRI, T. I, 204, cf. CREANGĂ, A. 100, ZANNE, P. II, 245. II. (Mai ales la pl.) 1. Minciunică (2). Tocmai atunci aducea baba Maria și punea pe masă două farfurii rotunde și mari, pline cu „minciuni”. HOGAȘ, DR. II, 106. Cînd veniră sarailia și minciunile, cheful era în toi. STĂNOIU, I. 99, cf. ALR II/551. 2. (Popular) Figură complicată a unui dans, mișcare spectaculoasă, greu de executat. Vor face cu toții joc fără bețe: vor bate în palme jucînd, vor juca pe vine, va mai face vătaful cîteva minciuni la luarea bețelor. PAMFILE, S. V. 72. Am făcut-o la horă, cîteva minciuni și i-am dat gata! CIAUȘANU, GL. 3. (Regional) Un fel de ciucuri făcuți din șiret. Com. din STRAJA-RĂDĂUȚI. III. (Bot.) 1. Pătlagină (Plantago major). Cf. COTEANU, PL. 15, BUJOREAN, B. L. 384, ALR SN III h 650. 2. Compus: (prin Maram.) minciună-lungă (sau -lată) = numele unei specii de lobodă nedefinită mai de aproape. H XVIIIi 16. - Pl.: minciuni și (învechit și regional) minciune. - Și: (învechit) menciúnă s. f. – Lat. mentio, -onis.

greacă, muzică ~. Dintre toate culturile muzicale ale antichității, cea gr. este neîndoios cea mai apropiată de noi, având cea mai mare influență în determinarea gândirii noastre muzicale. Urmărind aspectele legate de g., de ceea ce s-a salvat din această muzică a antic., se impune în prealabil o delimitare a cadrului ei istoric general, format de cele mai vechi culturi orient., care, în urma unui proces de asimilare și de sintetizare originală, au contribuit neîndoios la nașterea g. În câmpia dintre Tigru și Eufrat se crede că se află leagănul celei mai vechi civilizații omenești. Dincolo de ea se ridică uriașa cultură chineză, iar în centrul Asiei cultura indiană. Dar culturile ce se strâng ca un cerc din ce în ce mai îngust în jurul culturii gr., începând aproximativ cu mil. 4 î.e.n., sunt cea babiloniană, cea egipteană, cea siriană și cea palestiană. Dar ceea ce este extrem de important de remarcat în legătură cu culturile antice ale răsăritului apropiat este faptul că în condițiile lor se poate vorbi pentru prima oară de constituirea unui sistem muzical, în forma cea mai rudimentară pe care o cunoaște istoria muzicii*. Dacă omul comunei primitive leagă cele câteva sunete descoperite prin instinctul său artistic, evocând inconștient un sens muzical, în culturile acestea ordinea sunetelor devine conștientă și totodată implacabilă, fiind pusă în directă legătură atât cu orânduirea socială, cât și cu cea cosmică. De aici legenda despre originea divină a muzicii la toate popoarele de cultură ale antic. și strânsa raportare a sunetului cu întâmplările cosmice (aștri, anotimpuri, elemente). Pusă în relație directă cu matematica, muzica întruchipează astfel o știință ezoterică, o preocupare rezervată celor ce răspundeau în stat de ordinea lucrurilor divine și profane. Există certitudinea că această ordine a sunetelor se baza pe gama pentatonică* anhemitonică din care se va dezvolta mai târziu în cultura gr. gama heptatonică*, de unde și simbolistica ciferelor cinci și șapte, ca o încercare de a pune un principiu inteligibil la baza efemerei, fugarei fluctuații senzoriale a sunetului și pe care încă vechii gr. îl vor considera un „daimonion” ascuns în misterul lumii înconjurătoare. Trebuie să mai amintim că în această fază a a muzicii au apărut primele încercări de scriere, cum dovedește un document cuneiform, vechi babilonian, de scriere muzicală presupunând notarea unei piese pentru harpă*. Știind astfel de lucruri despre vechile culturi muzicale pre-elenice, nu avem la dispoziție nici un singur document muzical căruia să-i putem da viață cu instr. sau glasul nostru și aceasta face ca întregul bagaj de date ce s-a descoperit și se mai descoperă de arheologii muzicali să nu aibă decât o valoare relativă, deoarece scopul istoriei muzicale rămâne în chintesență descoperirea documentului muzical viu, a operei de artă muzicală de unde poate începe abia analiza* faptului muzical. ♦ Aproximativ pe la sfârșitul celui de al doilea mil. î. Hr., desprinși din marele trup al popoarelor antice, grecii năvălesc asupra teritoriilor din Peninsula Balcanică. Triburile de ionieni și dorieni, așezându-se în noua lor patrie fac să dispară vechea cultură egeică, atât pe continent cât și pe insule unde înfloriseră splendide orașe ca Mikene, Tiryns și Knossos. Veniți în contact cu vechile culturi din jurul Mării Mediterane, grecii năvălitori din N, de pe meleagurile noastre de azi, reușesc să dezvolte în primul mil. î. Hr., să desfășoare cea mai vie, cea mai senină, cea mai expresivă cultură din antic., cu cele două mari etape: elenică și elenistică. Grecii ocupă un teritoriu mult mai mare decât cel al Peninsulei Balcanice. Migrațiunea lor este continuă, datorită acelui proces al coloniilor, al desprinderilor din cetatea mamă, metropola, prin care cuprind cu timpul S întreg al Italiei, ajung pe coastele Franței și Spaniei de azi, întemeiază orașe pe țărmurile de N ale Africii și în Asia și pătrund până în regiunile cele mai nordice ale Pontului Euxin, luând contact direct cu strămoșii noștri geto-daci. Cu Alexandrul cel Mare și generalii diadohi, ajung să realizeze în lumea antică o cosmocrație, un imperiu mondial, cuprinzând întregul spațiu al culturilor ant. din Asia apropiată. Ne interesează, ca oameni de cultură, istoria grecilor în mod deosebit sub toate aspectele realizărilor sale: social, politic, științific, literar, artistic etc. Nu există nici un domeniu al g. din care cultura noastră de azi să nu se fi hrănit din plin, preluând idei, fapte și sugestii. Trebuie să atragem însă atenția că nu suntem stăpâni azi, deși știm foarte multe lucruri despre vechii greci, decât de o parte din această cultură. Mai puțin decât poezia, din care s-au salvat totuși o bună parte din lirica lui Pindar, din lucrările celor mai mari autori ai tragediilor – Eschil, Sofocle și Euripide – și alte lucrări de seamă, ca de pildă epopeile lui Homer, sau poezia lui Hesiod, dându-ne posibilitatea studierii unor opere integrale din toate punctele de vedere, din ceea ce a format cândva g. n-au ajuns până la noi decât doar câteva fragmente, pentru a căror descifrare a trebuit să treacă două mii de ani; aceste descifrări datează abia din a doua jumătate a veacului 19. Din ceea ce a rămas din activitatea generală se desprind trei domenii distincte: a) practic-artistic; b) teoretic-științific și c) estetic-filozofic. Izvoarele de informații asupra g. le constituie în primul rând scrierile despre muzică ale unor autori gr., ca de pildă Aristoxenos, Plutarh, Ptolemeu, Aristide Quintilian și alții, precum și studiile moderne scrise despre g. datorate unor autori ca Fortlage, Bellermann, Gevaert, Riemann, Maurice Emmanuel, Hermann Abert și alții mai recenți. Urmărirea întregii documentări cu privire la g. formează o specialitate aparte, o filologie muzicală pe cât de spinoasă pe atât de interesantă. ♦ Cu cât pătrundem mai mult în intimitatea acestei culturi, cu atât ne dăm seama de rolul extraordinar pe care l-a avut muzica atât în viața particulară cât și în cea publică. Toate manifestările erau însoțite de muzică. Serbările religioase care atrăgeau mulțimea erau adevărate concerte sau reprezentații teatrale. În acest fel au luat naștere arhitectura teatrelor, care uimește și azi prin acustica perfectă, precum și odeoanele (1), adevărate săli de concerte. Un mare rol l-a jucat în dezvoltarea g. concursurile din cadrul diferitelor jocuri. De remarcat este caracterul umanist al acestor concursuri, fie sportive, fie artistice, spre deosebire de sângeroasele Jocuri de circ romane. Cele mai vechi și mai celebre dintre ele au fost Carneele Spartane (676), jocurile Pitice din Delfi (582), panateneele în care concursurile muzicale au început în 450. În epoca elenistică, aceste concursuri se răspândesc peste toate teritoriile locuite de greci. Un aspect deosebit de interesant al g. îl prezintă genurile muzicale. Primul din acestea este chitharodia* cu derivatul ei lirodia. Chitharodul de profesiune trebuia să posede o voce de tenor. El apărea în public îmbrăcat cu o haină lungă și purtând pe cap cunună de lauri. Instr. său este kithara* din Lesbos sau cea asiatică. În principiu, el acompaniază cântul său ciupind coardele cu degetul și numai când execută interludiul instr. se folosește de un plectron*. Repertoriul chitharodic este variat. La început imnuri (1) în onoarea zeilor. Nomos* se numește compoziția dezvoltată în genul chitharodiei. Lirodia cultivă forme mai intime: cântece de dragoste, de pahar, politice și satirice. Al doilea gen important este aulodia*. Aici apar doi interpreți, un cântăreț și un instrumentist. La concursuri, cântărețul este singurul care ia premiul. Dar și aulodia și-a avut nomosurile sale. Cu un caracter straniu, contrastant față de luminozitatea nomosurilor chitharodice. Piesa cea mai celebră din repertoriul auletic a fost așa-numitul Nomos Pitic, care descria lupta dintre Apolo și balaur. Se cunoaște și însoțirea a două aulosuri* precum și cea a a kitharei și a aulosului. De o importanță deosebită în cultura gr. este lirica corală, gen a cărui origine merge înapoi până în epoca primitivă. În anumite cântări este prezent din timpuri străvechi, dar capătă forma sa definitivă sub aristocrația doriană în imnodiile lacedemoniene, pe la 666 î. Hr. Cei mai cunoscuți autori ai acestui gen sunt Stesihoros, Ibicos, Simonide, Bachilide și Pindar. Devenită o adevărată instituție panhelenică, poezia corală adoptă o limbă pompoasă cu accente dorice și este acomp. fie de kithară fie de aulos sau chiar de ambele instr. reunite. În cadrul liricii corale se disting imnuri, consacrate zeilor în special, peanul* pentru Apollo și ditirambul* pentru Dionysos, cântul procesional (prosodion), cântecul de doliu (trenodia v. treni), cântecul de nuntă (himeneul), cântecul de masă (skolion), elogiul (encomion), oda (1) triumfală în onoarea câștigătorilor la concursurile publice – atleți, muzicieni sau proprietari de atelaje (epinikion). Decadența liricii corale este o consecință a declinului spiritului civic care începe pe la începutul sec. 5 și se accentuează în sec. 4 și 3. Un gen izolat se poate considera recitarea cu acomp. (parakatologhe), de diferite versuri. Această formă o vom găsi în asamblurile complexe ale tragediei și ditirambului. Același principiu părea să domine în cântecul de marș al soldaților spartani (embateria), executat cu acomp. de aulos. Dar genul cel mai de preț al culturii gr. în care muzica participa din plin este tragedia*. ♦ Un interes deosebit îl prezintă în cultura muzicală antică sistemul (II) muzical. Acesta poate fi urmărit după izvoarele ce le avem la îndemână prin mai multe etape de închegare. Este o chestiune a specialiștilor. Cei ce s-au ocupat cu teoria muzicii gr. și-au dat seama în primul rând că grecii nu concepeau seriile lor de sunete în mod ascendent ci descendent, deci nu în urcare ci în coborâre. Ceea ce numim azi gamă*, se baza pe reunirea unei entități mai mici ce sta la baza acesteia, a tetracordului*. Tetracordul, șirul de patru sunete, avea două sunete fixe și două mobile. În acest fel tetracordul putea face față unor modificări care îl făceau apt adaptării sale la cele trei genuri (II): diatonic, cromatic și enarmonic. Ordinea diatonică* a sunetelor era cea pe care o numim azi naturală*. Această ordine diatonică stătea la baza celei medievale, și a celei moderne europ. și chiar a muzicii universale. Căci, dacă unele culturi muzicale folosesc sisteme cromatice* în practica lor muzicală, ele nu trebuie socotite decât ca abateri, derivate, de la sistemul general diatonic, pe care ne-am obișnuit să-l concepem în virtutea ordinii naturale a scării muzicale. Mai este încă aici o problemă fără de care nu se poate înțelege științific nici un fel de structură muzicală, aceea a raporturilor matematice dintre sunete și pe care vechii greci se pare că au învățat-o de la vechii egipteni. Se spune că Pitagora, întemeietorul noeticii muzicale, al cunoașterii muzicale pe baza principiului cifrelor, ar fi învățat în Egipt. Această ordine matematică a sunetelor, calculată cu ajutorul unui instr. compus dintr-o singură coardă, întinsă pe o cutie de rezonanță* și care se numea monocord*, era pusă în concordanță cu ordinea universală cosmică. Și astfel, pornind de la muzică, vechii greci au întrezărit în ordinea universală un sistem muzical, pe care s-au străduit să-l elucideze pe baza principiului dualității antinomice împăcată prin Armonie (1). Nu mai puțin adevărat este că nu numai în această proiectare în cosmos a sistemului muzical au elucidat grecii ordinea sistematică a metafizicii acustice, dar au mers până la stabilirea celor mai mici diferențe de înălțime (2) în ceea ce privește relația dintre sunete, opunând imaginii macrocosmosului pe cea a microcosmosului. Aceste cercetări ale oamenilor de știință gr., au deschis calea ulterioarelor cercetări acustice*, cunoscute azi în sistemele cromatice, a comelor*. Astfel grecii ne-au deschis calea întemeierii științifice a sistemului muzical prin stabilirea intervalelor* consonante* fundamentale, a cvartei*, cvintei* și octavei* și a deducerii raționale a tuturor posibilităților acestui sistem din punct de vedere acustic. ♦ Grecii vechi nu au denumit niciodată seriile lor de sunete game. Cuvântul – utilizat prin retropolare, cumm spune Chailley – n-a fost niciodată cunoscut în acest sens. De aceea, vorbind despre gamele gr., este bine să se facă distincția necesară și să nu confundăm o realitate cu alta, identificând-o printr-o falsă interpretare. Pentru a înțelege sistemul muzical gr. este nevoie de pătrunderea noțiunilor antice cu care au operat chiar grecii. Prima noțiune de care avem nevoie pentru a ne introduce în sistemul muzical gr. este cea a armoniei (II), ἀρμονία. Nu este o noțiune care să aibă o accepțiune atât de complexă ca aceasta. S-au folosit de ea matematicienii, filosofii, muzicanții, medicii chiar: ἀρμονία δέ πάντως ἐξ ἐναντίων γίνεται ἔστιγὰρ ἀρμονία πολυμιγέων ἔνωσις ϰαì δίχα φρονεόντων συμφρόνησις. Așa o întâlnim formulată la Nocomahos din Gerasa (Introductio arithmetica, II 19), preluată în spirit pitagoreic, ceea ce înseamnă reunirea unor lucruri divers contrastante și concordanța devenită conștient contradictorie. În muzică, armonia însemna în sens curent ceea ce înțelegem azi prin octavă, reunind două tetracorduri. Desigur că termenul a variat și aici de la epocă la epocă, dar e bine să rămânem la înțelesul ce i l-am fixat, acesta fiind în genere reprezentativ. Important este că acestui înțeles i se adaugă o completare de natură topică, legând astfel noțiunea de caracterul diferitelor triburi, de unde provine atât de renumita interpretare a ethosului* armoniilor, adică a caracterului lor. De atunci și până azi se vorbește de armonii doriene, frigiene, mixolidiene, locrice, ioniene, și care denumiri și-au pierdut cu timpul semnificația originară tribală, reducându-se azi la abstracte scheme modale. La aceasta a contribuit în primul rând ev. med., epocă în care muzicografii eclesiastici au preluat teoria gr. și au aplicat-o unor noi realități muzicale, care nu mai aveau nimic comun cu vechea g. Aceste armonii tribale, despre care vorbesc Platon, Aristotel și alții, nu numai în cărți speciale, despre muzică, dar chiar în lucrările de natură filosofică, cum sunt de pildă Statul și Legile de Platon sau Politica de Aristotel, au constituit obiectul unor cercetări de natură filologică privind caracterul sau ethosul acestor armonii. Știm astfel că Platon ținea să demonstreze că pentru educația tineretului armonia cea mai potrivită trebuie să fie cea doriană, tribul care întruchipa idealul virtuților neamului grecesc. Ca orice lucru, idealul acesta de educație muzicală, sau, mai bine spus de educație cetățenească prin muzică a decăzut odată cu schimbarea concepției etice asupra muzicii. La acesta nu puțin au contribuit filozofii sceptici, un fel de nomazi, cum le spune Kant, care tulbură tihnitele așezări burgheze. Ridicându-se împotriva semnificației etice a armoniilor tradiționale, Aristide Quintilian, care a scris o carte despre muzică prin sec. 2 d. Hr., ne-a lăsat schema a șase armonii pe care le atribuie lui Platon, afirmând că ele sunt în afara uzului muzical fiind considerate anacronice. Chailley crede că aici este vorba nu atât de scări precise, în sensul în care concepem noi astăzi gamele muzicale, ci de așa numitele „moduri formulare” [v. formulă (1, 3)], deoarece octava nu joacă nici un rol, ci numai anumite formule servesc ca bază pentru compunerea sau chiar improvizația armoniei. Această ipoteză a modului formular, sprijinită pe analogii cu tradiția muzicală orient. – indiană, persană, arabă – pare să permită înțelegerea textelor platoniciene în ceea ce privește considerațiunile muzicale. În orice caz, această interpretare a noțiunii antice ne facilitează astăzi numai o privire mai clară asupra caracterului g., dar și asupra unor realități muzicale actuale, cum le reprezintă de pildă cântecul pop. sau cântecul religios tradițional bizantin*, sau greg.*, lărgindu-ne posibilitățile de cercetare și interpretare a faptelor. A doua noțiune, oferind o pătrundere mai clară asupra g., este cea de sistem (II, 3), care înseamnă gruparea structurală a intervalelor* între ele pe principiul înălțimii relative. Există sisteme regulate și neregulate. Sistemele regulate se sprijină pe consonanța extremelor, în special pe cea a cvartei, în care caz sistemul este considerat simplu. Multiplu apare atunci când mai multe sisteme simple sunt alăturate și articulate între ele. Octava este considerată de obicei ca fiind generatoarea unui sistem dublu, legând două tetracorduri printr-un ton sau câteodată prin suprapunerea pe același ton a unei cvinte și cvarte sau invers, deci ca în ev. med. [v. mod (1, 3)]. Mai târziu, în epoca alexandrină, pe vremea muzicografului Ptolemeu, apare tendința de a considera octava drept cadru al sistemului simplu. Ierarhia treptelor* se stabilește pe principiul succesiunii de cvinte, deci a ordinii stabilite de Pitagora, o concepție care ne permite și azi să ne dăm sema de cele mai complexe relații tonale din sistemul nostru modern. În epoca clasică s-a constituit în practica muzicală un sistem diatonic care reunea două tetracorduri în felul următor: mi-fa-sol-la-si bemol-do-re, dând naștere așa-numitului sistem reunit sau legat, care cuprinde o septimă. Mai târziu aceste două tetracorduri apar dezlegate în felul următor: (re)-mi-fa-sol-la-si-do-re-mi. Și într-un caz și în altul i se mai adaugă sistemului un sunet grav (re), așa-numitul proslambanomenos, „cel adăugat”. Cu timpul, sistemul se extinde atât în grav cât și în acut până la a doua octavă, adăugându-se câte un tetracord reunit în ambele sensuri. În acest fel se stabilește o ierarhie a tetracordurilor: grave, mijlocii, legate și acute: Tetracordul acut (hiperbolaion): La, Sol, Fa Mi (sinaphé); Tetracordul deslegat (diazeugmenon): Re, Do Si (diazeuxis); Tetracordul mijlociu (meson): La, Sol, Fa Mi (sinaphé); Tetracordul grav (hipaton): Re, Do Si; La Proslambanomenos. Înlăuntrul tetracordului tonurile aveau nume datorite parte tehnicii execuției, iar în parte poziției ce o ocupau în sistem. Iată aceste denumiri: hiperbolaion (acute): La – nete, Sol – paranete și Fa – trite; diazeugmenon (deslegate): Mi – nete, Re – paranete, Do – trite și Si – paramesc; meson (mijlocii): La – mese, Sol – lihanos, Fa – parhipate; hipaton (grave): Mi – hipate, Re – lihanos, Do – parhipate și Si – pahite; La – proslambanomenos – (la adăugat). Acesta era așa numitul sistem perfect (systema teleion*), zis de asemenea și ametabolon, adică fără transformări. Avem în fața noastră un sistem bazat pe șapte diviziuni ale octavei, care se pare că este, la rândul său, cum se va vedea mai târziu, o evoluție a unui sistem (II, 4) mai vechi, de cinci sunete, pentatonic*, despre care mărturisesc unele însemnări ale scrierilor mai vechi, sistem ce se găsește și azi Extremul Orient, care pare să stea la baza a însuși sistemului (II, 3) nostru modern. În general toate culturile muzicale folc. par să crească din această formă de gamă pentatonică. Dacă nu ținem seama de afirmațiile lui Quintilian, muzicianul grec din sec. 2 d. Hr., care crede, fără îndoială în mod greșit, că sfertul de ton (diesis*) din genul enarmonic (1) de mai târziu este cel vechi, sistemul muzical gr. a avut de la început o bază diatonică heptatonică, distingându-se sub mai multe aspecte modale și cu o ordine a tonurilor și semitonurilor diferită. În acest fel, sistemul putea fi acordat: doric: mi – fa -sol – la -si – do – re – mi; frigic: re – mi – fa – sol – la – si – do – re; lidic: do – re – mi – fa- sol – la – si – do. Toate aceste moduri grecii le-au constituit din câte două tetracorduri identice structural și astfel se pare că distingeau nu numai modurile după denumirile arătate dar și tetracordurile în doric: 1/2 – 1 – 1; frigic: 1 – 1/2 – 1; lidic: 1 – 1 – 1/2, deși unii afirmă că această distincție pare să fie mai degrabă a lui Boeck, cunoscutul filolog germ. de la începutul veacului 20. Faptul că nu mai era posibilă o altă ordine în sânul tetracordului diatonic este cauza pentru care modul în al IV-lea (mai tardiv și totuși destul de vechi) capătă o denumire derivată mixolidic: si – do – re – mi – fa – sol – la – si, care nu mai poate fi împărțit în două tetracorduri identice, fiind considerat un amestec. Față de cele trei moduri vechi se distingeau tot atâtea derivate, atunci când unui tetracord din modurile principale i se adaugă unul inferior astfel încât modul său să se centreze nu pe mese ci pe hypate. Aceste moduri căpătau prefixul de hypo* obținându-se următoarele forme: hipodoric La-si-do-re-mi-fa-sol-la; hipofrigic Sol-la-si-do-re-mi-fa-sol; hipolidic Fa-sol-la-si-do-re-mi-fa-sol, reunind tetracordurile neegale. Mai târziu s-a stabilit și o altă derivație a modurilor și anume cele cu prefixul hyper* și care se nășteau din prelungirea tetracordului 1 – luând sens descendent: hiperdoric si-do-re-mi-fa-sol-la-si; hiperfrigic la-si-do-re-mi-fa-sol-la; hiperlidic sol-la-si-do-re-mi-fa-sol. Toate aceste moduri aveau diezeuxis pe extrema acută a modului principal. Numai mixodicul nu intră în această ordine. S-a încercat totuși să se distingă un hipolidic și un hipomixolidic, primul identic cu doricul iar al doilea cu hipolidicul. De altfel toate aceste moduri se reduc la șapte, deoarece în cazul acesta nu sunt posibile mai multe moduri decât sunt trepte, afară dacă nu avem de-a face cu modul formular, care se deosebește însă prin folosirea diferitelor formule având chiar aceleași trepte. Conform teoriei despre ethos*, perfect era considerat numai modul nostru major*. Multă vreme aceste lucruri au fost considerate certe pentru știința muzicii, până când, apare la Sorbona o teză de doctorat datorită lui Peranić, care vrea să răstoarne toată teoria modurilor antice pe baza revizuirii celei mai severe a textelor clasice. Consternare între profesorii de specialitate! Opoziție vehementă. Totuși, în urma referatului lui Chailley este admisă o teorie Peranić despre moduri și de care, prin urmare, trebuie să ținem seama, ca de o ipoteză nouă ce rămânea a fi verificată. În ce constă teoria lui Peranić? Pornind de la unele impresii primite de la muzica pop. sârbească, el susține că modul doric nu putea fi în nici un caz de tipul celui cuprins în octava mi-mi, deoarece prin caracterul său depresiv îi era imposibil să întruchipeze muzical caracterul bărbătesc, eroic, atribuit de teoria ethosului. El crede, dimpotrivă, că modul doric era cel construit pe octava re-re, deci cel numit mai sus frigic și care s-a păstrat și în cultura muzicală medievală sub aceeași denumire. În cazul acceptării ipotezei lui Peranić, se stabilește între antic. și ev. med. o continuitate directă în ceea ce privește folosirea și interpretarea modurilor; se schimbă prin aceasta un întreg capitol al istoriei muzicii, apărând astfel de cum l-au prezentat filologii sec. 19, care s-au străduit să descifreze notație (II) gr. și lat. În sfera aceasta de preocupări mai există o serie de probleme ce se cer lămurite. Astfel este problema „tonalității”, care desigur nu o putem pune decât în retropolare, întrucât această noțiune a apărut de fapt abia în sec. 19, Hugo Riemann, pornind de la anumite sugestii obținute din lectura Problemelor pseudoaristotelice, care au fost scrise cu mai multe sec. în urma epocii marelui Stagirit, crede că sentimentul polarizării funcționale a sunetelor muzicale la gr. se sprijinea pe mese, care era sunetul central al sistemului. Această semnificație a ceea ce numim astăzi tonică*. Grecii mai foloseau în scop didactic un sistem de solmizație*, adică nume de silabe, pentru a cânta treptele tetracordurilor și anume te – τη pentru sunetul superior unui semiton (exipyknon), ta – τα pentru sunetul inferior unui semiton (baripyknon); to – τω pentru sunete care nu aveau nici deasupra nici dedesubt un semiton (apyknon) și te – tε în loc de to – τω pentru sunetul mese, deci pentru sunetul ce presupune că ar fi avut semnificația tonicii. În afară de cele 15 sunete ale sistemului închis (ametabolon), vechii gr. mai deosebeau un sistem capabil de „modulație” (metabolon; v. metabolă). Aici ne izbim de sensul cuvintelor τόνοι și τρόποι. Pe kithară, grecii aveau de timpuriu între mese și paramese o coardă auxiliară pentru trite (synemenon) – si bemol, datorită căreia era dată posibilitatea unei „modulații” în tonalitatea „subdominantei”. Aceasta înseamnă că sunetul pe care-l numim astăzi în mod convențional la își pierdea, funcțiunea de sunet central în favoarea sunetului re care devenea astfel mese. În acest fel întregul sistem se centra pe acest sunet. Din cauză însă că kithara nu a avut niciodată în epoca clasică mai mult de 11 coarde se proceda în practica curentă la reacordarea anumitor sunete în cadrul octavei mi-mi, obținându-se astfel o semnificație a sunetelor după poziția lor pe instr. – o mese, coardă intermediară – și una pe tonică. Prima capătă denumirea de thesis iar a doua de dynamis. Numai atât timp cât octava mi-mi își păstrează o structură modală dorică, thetis și dynamis erau la unison*. Tabelele notației gr. vădesc că fiecare ton ar putea fi urcat sau coborât, ceea ce înseamnă că octava normală putea suporta toate acordajele (2) până la la diez în sens suitor și până la la bemol în sens coborâtor. Riemann crede că grecii foloseau în practică transpunerea* sistemuluii până la 6 diezi și 6 bemoli. Teoreticienii mai vechi ca și practicienii erau însă împotriva reacordării prea multor coarde și recomandau ca limitele tetracordului doric să nu fie atinse. De fapt acest lucru s-a respectat o bună bucată de vreme și numai anumite cerințe ale practicii îl sileau pe muzician să procedeze astfel. Prin reacordarea cordelor interne ale octavei mi-mi se puteau obține astfel următoarele structuri modale: 1) (un diez) mi – fa diez – sol – la – si – do – re – mi (hipodoric); mi = te – tε; 2) (doi diezi) mi – fa diez – sol – la – si – do diez – re – mi (frigic); si = te – tε; 3) (trei diezi) mi – fa diez – sol diez – la – si – do diez – re – mi (hipofrigic); fa diez = te – tε; 4) (patru diezi) mi – fa diez – sol diez – la – si – do diez – re diez – mi (lidic); do diez = te – tε; 5) (cinci diezi) mi – fa diez – sol diez – la diez – si – do diez – re diez – mi (hipolidic); sol diez = te – tε; 6) Mi – fa – sol – la – si bemol – do – re -mi (mixolidic); re = te – tε. Din studiul notației gr. rezultă că scara fundamentală în ascensiune nu era gândită pe octava mi-mi ci pe ocva fa-fa. Din această cauză în sec. 4 î. Hr. a fost adăugată o coardă deasupra lui mi. Se obținea astfel o gamă care, spre deosebire de cea de sus, era denumită hipolidică acută: fa – sol – la – si – do – re – mi – fa la = tε-... Această gamă, căpătând un bemol pe si, devenea lidică acută: (un bemol) fa – sol – la – si bemol – do – re – mi – fa (indică acută) re = tε-... Și aici intervenea călcarea regulii stabilite de teoreticienii de a nu dezacorda octava mi-mi, obținându-se o serie de transpuneri până la șase bemoli în felul următor: 2) (doi bemoli) fa-sol-la-si bemol-do-re-mi bemol-fa (hipofrigic acut sau sau hipereolic) sol = te – tε; 3) (trei bemoli) fa-sol-la bemol-si bemol-do-re-mi bemol-si (frigic acut sau eolic) do = te – tε; 4) (patru bemoli) fa-sol-la bemol-si bemol-do-re bemol-mi bemol-fa (hipodoric acut sau hipereolic sau hipoiastic) fa = te – tε; 5) (cinci bemoli) fa-sol bemol-la bemol-si bemol-do-re bemol-mi bemol-fa (doric acut sau iastic) si bemol = te – tε; 6) (șase bemoli) fa-sol bemol-la bemol-si bemol-do bemol-re bemol-mi bemol-fa (mixolidic acut sau hiperiastic) mi bemol = te – tε; 7) (șapte bemoli) mi diez-fa diez-sol diez-la diez-si-do diez-re diez-mi diez (mixolidic acut) re diez = te – tε. Toate denumirile compuse cu cuvântul acut se referă la octava fa-fa. Toate cele cu cuvântul grav la octava mi-mi. Acestea din urmă sunt cele mai vechi. Denumirile iastic și eolic nu arată alte structuri modale ci numai repetări ale celor cunoscute în alte poziții. Prin silabele întrebuințate ca solfegiu a acestor denumiri după thesis și dynamis. Thesis este pur și simplu poziția pe kithară (mese – coarda mijlocie, nete cea superioară, iar hypate cea gravă); dynamis dimpotrivă semnifică funcțiunea tonală logică. Iată cum se prezintă din acest punct de vedere cele trei grupuri modale principale: Grupul doric: 1) doric mi-fa-sol-la-si-do-re-mi ta tĕ to te ta tĕ to ta (τα τη τω τε τα τη τω τα) ϰαταθέτιν: hypate mese nete ta-te-ta (τα-τε-τα); 2) mixolidic mi-fa-sol-la-si bemol-do-re-mi ta tĕ to ta tĕ to te ta (τα τη τω τα τη τω τε τα) ta-ta-ta (τα-τα-τα); 3) hipodoric mi-fa diez-sol-la-si-do-re-mi te ta tĕ to ta tĕ to te (τε τα τη τω τα τη τω τε) te-ta-te (τε-τα-τε). Grupul frigic: 4) frigic mi-fa diez-sol-la-si-do diez-re-mi to ta tĕ to to ta te to (τω τα τη τω τω τα τε τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete to-to-to (τω-τω-τω); 5) hipofrigic mi-fa diez-sol diez-la-si-do diez-re-mi to te ta tĕ to ta tĕ to (τω τε τα τη τω τα τη τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete to-to-to (τω-τω-τω); 6) lidic mi-fa diez-sol diez-la-si-do diez-re diez-mi tĕ to ta te to ta ta to (τη τω τα τη τω τα τα τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete te-te-te (τη-τη-τη); 7) hipolidic mi-fa diez-sol diez-la diez-si-do diez-re diez-mi tĕ to te ta tĕ to ta tĕ (τη τω τε tὰ τη τω τα) ϰαταθέτιν: hypate mese nete te-ta-te (τη-τα-τη). Cu acestea se lămurește o noțiune foarte dezbătută de teoreticienii gr. și de muzicologii moderni, aceea a transpoziției*. După tabelul de mai sus toate modurile se reduc la șapte, celelalte ce se puteau obține prin reacordarea coardelor nu sunt decât transpuneri într-o poziție mai înaltă sau mai gravă. Se pare că unele uzanțe de solmizație* gr. au fost preluate de ev. med. dar și-au pierdut înțelesul la muzicologi ca Hucbald, Aurelianus Reomensis precum și în practica liturgică biz. O altă noțiune fără de care nu s-ar putea înțelege sistemul muzical gr. este cea a genului (II). Din unele observații ce se găsesc la Plutarh și la Aristoxenos rezultă că, la originea sa, genul enarmonic (1) nu cunoștea sferturile de ton ci se limita la o ordine modală pentatonică: mi-fa-la-si-do-mi. Această formă de gen enarmonic se numea ditonică și se compunea din terțe* mari și secunde* mici. Se pare că era derivată dintr-o pentatonică mai veche anhemitonică (fără semiton), ce stătea la baza unei melodici arhaice săracă în trepte. Din aceste forme a derivat ușor genul cromatic: mi-fa diez-la-si-do diez-mi reprezintă pentatonica enarmonică (ta prota arhaikà: τὰ πρώτα αρχαιϰά); mi-fa-la-si-do-mi este pentatonica diatonică (ta deftera arhaikà: τὰ δευτέρα αρχαιϰά), iar în acordajul cromatic al kitharei se prezenta în felul următor: mi-fa-fa diez-la-si-do-do diez-mi. Față de acest gen de enarmonie arhaică, enarmonia bazată pe sferturi de ton (v. microinterval) trebuie considerată ca un act de mare subtilitate auditivă. Aristoxenos, care prețuia foarte mult vechea enarmonie este foarte greu de învățat și sesizat, iar alții spuneau că la noua enarmonie „îți vine să-ți verși fierea”. Cele trei sunete ce stăteau unele în față de celelalte în raport de semiton sau sfert de ton se numeau pykna [îngrămădite; v. picnon (1)]. Acordajul enarmonic al sunetului lichanos, sub înălțimea lui parhypate, se numea eklisis, iar acordajul cromatic ce pornea din sunetele enarmonizate spondeiasmos, pe când revenea din enarmonie în genul diatonic ekbole. Numai acordajul enarmonic era determinat în felul următor: 1/4+1/4+2, cel cromatic și diatonic puteau avea o serie de nuanțe (chromai) și anume: chroma moale: 1/3+1/3+11/6; chroma hemiolică: 3/8+3/8+7/4; chroma toniaică: 1/2+1/2+6/2; chroma moale diatonică: 1/2+3/4+5/4; chroma aspră diatonică: 1/2+1+1. Alte determinări cum sunt de pildă cele ale lui Didymus se prezentau în felul următor: enarmonic: 31/32+30/31+4/5; cromatic: 15/16+21/25+5/6; diatonic: 15/16+9/10+8/9. De acestea s-au legat în Renaștere* cercetările unor muzicografi ca Ramis, Fogliano, Zarlino, atunci când au determinat terța* mare ca rezultantă a raportului matematic 4/5, dovedind consonanța ei. ♦ O altă problemă ce atrage atenția este cea a ritmicii muzicale. Trebuie în primul rând evidențiat faptul că ritmica g. se sprijinea întru totul pe cea a poeziei, astfel că determinările făcute în domeniul poeziei sunt valabile și pentru muzică. Desigur că aceasta contează numai pentru muzica vocală care este strâns legată de poezie. După cei vechi, ritmul* întruchipează în muzica principiul masculin, iar melodia* principiul feminin. Dar domeniul ritmului depășește pe cel al sunetelor și se extinde asupra tuturor faptelor mișcării, ce se desfășoară în timp, având totuși în spiritul său de ordine și o analogie cu proporțiile și simetriile operelor de artă clasice. Aristoxenos definea ritmul muzical drept o anumită ordine a duratelor ce constituia fenomenul muzical complet: melodie, cuvânt, gest. La origine, ritmica s-a confundat cu metrica*. Întrucât în lb. gr. pronunțarea versului se sprijinea pe principiul cantitativ al silabelor, această confundare era inevitabilă. Pe măsură ce muzica instr., mai ales cea aulosului, se dezvoltă separat, ca o artă independentă de poezie, și ritmica s-a constituit ca o disciplină separată de muzică. Meritul lui Aristoxenos a fost acela de a determina aici principii care nu au fost zdruncinate până în ziua de astăzi. Spre deosebire de ev. med., care își întemeia ritmica pe divizarea (1) [v. și timp (I, 1)] unor valori* întregi, ritmica gr. se constituia pe unități primare având durata cea mai scurtă. Acesta este înțelesul timpului primar (χρόνος πρῶτος [hronos protos] care corespunde în muzica vocală duratei presupus uniformă, a unei silabe scurte, și pe care am putea-o reprezenta azi în mod convențional printr-o optime). Valoarea timpului primar este însă relativă, iar viteza sa depinde de alura execuției, de aceea numim astăzi tempo (2) (ἀγωγη). Duratele superioare sunt compuse în metrica gr. din valori egale de timpi primari, deși și acestea puteau fi descompuse în părți mai mici, după câte știm de la gramaticienii alexandrini. Ni se vorbește astfel de durate de doi, trei, patru și cinci timpi primari. La fel cum fraza vorbită se compune din incize și cuvinte, tot așa și fraza muzicală se subdivizează în compartimente rezultate din sunete și tăceri (pauze). Acestea sunt așa numitele picioare (1) metrice: dactil (δάϰτυλος): /UU (patru timpi); anapest (ἀνάπαιστος): UU/ (patru timpi); troheu (τροχαῖος); /U (trei timpi); iamb (ἴαμβος); U/ (trei timpi); cretic (peon) (ϰρητιϰός): /U/ (cinci timpi). Dactilul* și anapestul aparțineau genului egal al ritmului (γένος ἴσον [genos ison]). Troheii* și iambii* genului relației 1+2 (γένος διπλάσιον [genos diplasion]), iar peonul* genului relației 2/3 (γένος μύξιον [genos myxion]). Prin dizolvarea lungimii în două scurte, dactilul și anapestul deveneau proceleusmaticus*: -UUUU, iar troheul și iambul, tribrachus*: -UUU. Prin contractarea a două scurtimi, dactilul și anapestul deveneau spondeu*: --. Și peonul* poate fi dizolvat, sau în două lungimi neegale (2/3) sau în cinci scurtimi: UUUUU. S-ar putea face o analogie între piciorul metric antic și măsura noastră. Existau termeni și pentru timpul tare și anume thesis*, atunci când piciorul era lovit de pământ, iar arsis* atunci când piciorul era ridicat, la dans sau la cântul coral în tragedie. Ev. med. a confundat aceste două noțiuni dându-le un sens contrar, considerând thesis ca fiind slăbirea vocii, iar arsis urcarea ei. Timpul nostru a restabilit acestor noțiuni vechiul lor înțeles. Așa cum frazarea* modernă muzicală construiește pornind de la tact unități metrice superioare, tot așa și în ritmica gr. sau lat. se construiau serii ritmice, ca de pildă: seria dactilă sau anapestică, compusă din 16 unități primare indivizibile, deci patru dactili, ceea ce făcea o tetrapodie dactilică; sau seria iambică sau trohaică, compusă din 18 unități de timpi primari, ceea ce făcea trei iambi dubli și constituia trimetrul iambic, deoarece la început doi iambi formau o dipodie* sau seria cea mai mare peonică, compusă din 25 de unități de timp primari, care forma așa-numita pentapodie peonică. Această determinare pornea de la ideea că forma cea mai amplă a unui gen ritmic trebuia să se lase subdivizată la fel ca și cea mică (16 este = 8+8; 4 = 2+2; 18 = 2 x 6 + 1 x 6; 3 = 2+1 iar 25 = 3 x 5 + 2 x 5; și 5 = 3+2). Teoria ritmică a antic. permitea și amestecul genurilor, astfel încât practica muzicală își putea găsi cea mai mare libertate de mișcare din acest punct de vedere. O altă componentă superioară rezultă din faptul că pentru fiecare serie apărea un ictus* principal (accent principal) ca și pentru piciorul izolat. Căzând ictus-ul în capul unei serii, în acest fel mai multe serii căpătau structura unei forme mai mari. Prin ictus-ul ce cădea pe silaba lungă dactilul și anapestul, iambul și troheul se nivelau, devenind identice, astfel încât deosebirea consta numai în începutul cu sau fără anacruză*: U׀-U׀-U׀-U׀- și -U׀-U׀-U׀-U. În acest fel se putea lega o serie trohaică catalectică* (cea care se termina cu un timp tare), cu una iambică, sau o serie dactilică catalectică cu una anapestică ca de pildă în hexametrul următor (Vergiliu, Bucol., 1, 1): Ti-ty-re, tu pa-tu-lae re- cu-bans sub teg-mi-ne fa-gi (-UU׀-UU-׀׀U׀-UU׀-UU׀-U). Deși vechii greci nu s-au ridicat la cunoașterea ritmică pe care ne-o prezintă azi muzica polif. se pare că până în prezent totuși nu s-au tras toate consecințele ce pornesc din ritmica antică pentru a concepe o frază* muzicală. Frazarea (1) rămâne astfel o problemă deschisă a construcției muzicală atât pentru analiza* operelor muzicale clasice, cât și pentru performanța creatoare modernă. Și cu toate acestea grecii nu au cunoscut unele lucruri elementare din ritmica noastră, sau le-au ignorat, ca de pildă pătrimea cu punct, deoarece Aristoxenos, care rămâne somitatea indiscutabilă în materie de ritmică gr., respinge categoric raportul 3/1 din seria ritmurilor ce puteau fi utilizate. Nici ideea de tempo nu era străină ritmicienilor greci. Astfel ei deosebeau o anumită mișcare (ἀγωγή, v. agogică) a piciorului, datorită căruia se putea stabili durata efectivă a unei dipodii, tetrapodii etc. Din închegarea mai multor serii ritmice se construiau unități superioare care au dat naștere în decursul timpului la variate forme de strofe, care și azi constituie farmecul lecturilor poeților antici. Nu toate problemele ce s-au ivit pe acest tărâm pot fi analizate aici. Totuși țin să fac o completare cu privire la ivirea unei concepții libere a ritmului. Compunerea în strofe a versului grec corespundea în mod ideal liricii corale, în care execuția era încredințată amatorilor. Începând cu a doua jumătate a sec. 5, se introduce o formă monodică, încredințată execuției unui singur profesionist, actor sau instrumentist. Monodia* cântată sau nomosul instr., chitarodic sau auletic, au promovat forma ritmică liberă. Lunga cantilenă se fracționează astfel în părți neegale, în elemente asimetric sau vag proporționale, nepermițând în nici un fel structura strofică* sau antistrofică*. Nici un exemplu din acest gen nu ni s-a păstrat, deși stim că el a fost folosit în tragedie. Ca și în domeniul modurilor, s-a pus și o problemă a ethosului ritmurilor în antic gr. Și aici speculația a mers destul de departe, fiecărei varietăți de ritm atribuindu-i-se o caracteristică proprie, stabilindu-se reguli pentru folosirea lor. Astfel majestatea dactilului convenea caracterului epic; anapestul, marțial și mai monoton, cântecelor de marș și celor funebre, iar troheul ariilor de dans, intrărilor precipitate, dialogului pasionat etc. ♦ O altă problemă care a dat mult de lucru muzicologilor moderni pănâ la dezlegarea ei o constituia notația (II) muzicală gr. În principiu, această notație se bazează pe baza ideii folosirii literelor alfabetului. Au existat la greci două feluri de scrieri muzicale, amândouă putând fi întrebuințate de-a valma, cum arată imnurile delfice păstrare în această scriere. Una din aceste scrieri era compusă din semne speciale, derivate probabil dintr-un alfabet arhaic, iar alta folosea pur și simplu cele 24 de litere ale alfabetului ionic. Dar în timp ce se nota simultan cântul și acomp. instr., semnele alfabetului ionic erau rezervate cântului, iar celelalte partidei instr. De aici s-a tras concluzia că au existat o notație vocală și una instr. Fără îndoială că notația instr. trebuie considerată ca fiind cea mai veche. Această notație avea la bază 15 semne distincte reprezentând sunetele fixe ale unui grup de cinci scări transpozitorii, fiecare de 11 sunete și eșalonate prin intervalele semiton-ton-ton. Aceste semne sunt suficiente pentru a nota toate sunetele naturale ale tetracordurilor începând cu un sunet nealterat, care ar corespunde în principiu clapelor albe ale pianului de azi. Pentru a nota sunetele mobile, fiecare semn primitiv sau drept (ὀρθός [orthos]) este pasibil de-a fi inversat: semnul culcat exprimă sunetul fix ridicat cu un sfert de ton, iar semnul răsturnat exprimă sunetul fix ridicat cu două sferturi de ton. Astfel, mutarea tetracordurilor în genul enarmonic apare foarte simplă, reunind într-o triadă de semne, aparținând aceleiași familii, trei trepte strâns alăturate. Aceasta pare să fie o dovadă că această notație a apărut într-o perioadă când genul enarmonic era stabilit. Pentru celelalte două genuri se admite că a doua treaptă a tetracordului avea aceeași intonație ca și parypate enarmonic, de pildă în tetracordul mi-la, mi și cu un sfert de ton, notat prin același semn culcat. În ceea ce privește a treia treaptă, aceasta era notată în genul cromatic prin același semn al treptei a treia enarmonice, deci printr-un semn răsturnat, dar afectat de un semn diacritic. În genul diatonic se nota prin semnul primitiv răsturnat corespunzător înălțimii sale reale adică sunetului plasat pe o treaptă mai jos de limita superioară a tetracordului. Deci în felul acesta se putea nota în cele trei genuri tetracordul mi-la. Când sistemul muzical a intrat în epoca transpozițiilor, a fost necesar ca seria semnelor primitive să fie extinsă atât în acut cât și în grav. Acesta este principiul notației instr. care cuprindea în total 67 de semne drepte, culcate și răsturnate. Trebuie să remarcăm că acestă notație se referă la înălțimea fixă a tututor sunetelor ce se cuprindeau în sistemul muzical gr. diatonic, cromatic și enarmonic. Notația vocală, cum am afirmat mai sus, folosea alfabetul ionic și nota seria sunetelor în ordinea descendentă, ceea ce este o dovadă a unei astfel de concepții muzicale depresive față de natura ascendentă a sistemului nostru. Principiul alfabetic al scrierii muzicale antice a fost preluat de către muzicienii ev. med. și dezvoltat. În Apus, a fost folosit alfabetul latin în diferite forme și, pe bazele acestuia, s-a dezvoltat semiografia muzicală modernă. Urme ale notației alfabetice le păstrează forma derivată a celor trei chei*: sol, fa și do care nu sunt nimic altceva decât literele G, F și C. De asemenea și neumele biz. se sprijină pe o notație alfabetică a sunetelor, cum o dovedesc mărturiile*, acele semne ce se așază la începutul, la mijlocul și sfârșitul frazelor muzicale pentru a arăta denumirea unei trepte a modului prin litera corespunzătoare din alfabetul gr. Pe același principiu al folosirii literelor se întemeiază mai multe sisteme de notație din Orient. Mai trebuie să adaug însă și obiecția că pe lângă notarea înălțimii sunetelor, vechii greci s-au folosit și de câteva semne de durată* precum și de pauzele* corespunzătoare acestora. Aceste semne erau plasate cu grijă deasupra semnelor ce notau melodia. Niciodată nu se nota însă silaba scurtă, întrucât aceasta constituia unitatea de timp normală și deci de la sine înțeleasă. ♦ Dacă în literatura și filosofia gr. precum și din arhitectura și arta plastică, ni s-a salvat capodopere întregi, ce ne permit formarea unei imagini destul de complexe despre ceea ce a fost capabil spiritul antic să realizeze, din g. nu s-a salvat din păcate decât câteva fragmente, și acestea dintr-o epocă destul de târzie, când forța de creație clasică trecuse. Toate documentele arheologice descoperite și studiate până acum nu întrunesc la un loc mai mult de 11 piese, dintre care una controversată, deoarece ne este transmisă nu direct ci prin intermediul unei lucrări apărute în timpul Războiului de 30 de ani, și anume Musurgia universalis (1650) de Athanasius Kircher. Este vorba de prima odă pithică a lui Pindar: „Liră de aur a lui Apollo și a muzelor încununate cu viorele, de tine ascultă piciorul la începutul serbării”. Celelalte piese cuprind: 1. Un fragment dintr-un cor din tragedia Oreste de Euripice, datând din sec. 5 î. Hr., găsit pe o bucată de papirus din colecția arhiducelui Rainer și comunicat pentru prima oară de Karl Wessely în Mitteilungen aus der Papyrus Erzherzog Rainer, vol. V, Viena, 1892, de Crusius în Philologus, 53, 1893, și C. von Jan (Melodiarum reliquiae, nr. 1; notație vocală). Fragmentul, în notație vocală, foarte deteriorat, nu cuprinde decât câteva cuvinte și semne muzicale (sunete enarmonice), frânturi de versuri. 2. Pe o dală de marmură descoperită în luna mai a anului 1893, în ruinele tezaurului atenian din Delfi, s-a putut descifra un imn închinat lui Apollo, opera unui compozitor atenian de pe la 138 î. Hr. Prima ediție se datorește lui H. Weil și Th. Reinach, Bulletin de correspondance hellénique, 17, 1893, p. 569, ed. definitivă Th. Reinach, Fouilles de Delphes, 111, 2, 1912. Apoi, Crusius, Die delphischen Hymnen, supliment al rev. Philologus, vol. 53, 1894 și Jan, op. cit., nr. 2, 3. Conținutul acestui text ne redă o serie de imagini în care sunt slăviți deopotrivă Apollo și Atena. 3. A l doilea imn delfic, descoperit, în același timp, în tezaurul atenienilor din Delfi pe o dală de marmură spartă în mai multe bucăți, se află și el în muzeul din Delfi. Aceeași bibliogr. ca și la primul imn. Lucrarea se datorește lui Limenios al lui Thoinos Atenianul și datează de pe la 128 î. Hr., având același conținut ca și primul. 4. Pârvan, marele nostru învățat, a scris un foarte frumos eseu: Gânduri despre viață și moarte la greco-romanii din Pontul stâng. Anticii aveau o fantezie de nedescris în ceea ce privește epitafurile săpate pe pietrele funerare. Se găsesc citate de Pârvan o mulțime de exemple în care reflecția filosofică alternează cu ironia și gluma. Un astfel de epitaf însoțit de note muzicale ni s-a salvat din sec. 1 d. Hr., fiind gravat pe o colonetă ce s-a găsit la Tralles, în Asia Mică. A fost publicat și studiat pentru prima oară de Ramsey (Bull. corr. hell., 7, 1891, p. 277). Semnele muzicale au fost recunoscute de Wessely, 1891 (vezi, Crusius, în Philologus, 52, 167), Th. Reinach (Revue des études grecques 7, 203 și Bull. corr. hell., 17, 365), de asemenea Jan (Melodiarum reliquiae, p. 35), Ch. Picard (Annales de l’Université de Grenoble, 11). O fotografie a pietrei a fost publicată de Laumonier în Bull. corr. hell. 48, 50. Piatra însăși, păstrată în colecția Young la Boudja, a dispărut în incendiul Smirnei din 1923. Epitaful lui Seikilos, căci acesta este numele celui ce a avut fantezia să-și scrie un cântec pe mormânt, este de o frumusețe rară. Traducerea liberă a textului este următoarea: „Cât timp trăiești strălucește, nimic să nu te întristeze, prea scurtă este viața iar timpul își cere tributul”. 5. Conservate în diferite mss. biz. (Neapole III, 4 și Venetus VI, 10), editate pentru prima dată de Vicenzo Galilei (1581), ni s-au transmis două preludii kitharodice. Au fost studiate de Willamowitz (Timotheus Perser, p. 97). Fr. Bellermann, Die Hymnen des Dionysius und Mesomedes (1840) și Th. Reinach în Revue des études grecques (1896), de asemenea Jan, op. cit., nr. 5, notație vocală. 6. Conservat ca și nr. 5 și editat tot de Vicenzo Galilei, iar mai târziu de Burette în Hist. de l’Acad. des Inscriptions, V, 2 (1729), care a determinat numele autorului, ni s-a transmis Imnul către soare al lui Mesomede, poet grec din sec. 2 d. Hr., aprox. 130. 7. În același fel ni s-a transmis și imnul către Nemesis al aceluiași Mesomede din Creta. 8. Tot din sec. 2 d. Hr. datează fragmentele vocale păstrate pe un papirus provenit din Thebaida și aflat înainte de război la muzeul din Berlin. Prima ediție a fost îngrijită de Schubart (Sitzungsberichte der Akademie Berlin, 1918, p. 763); Th. Reinach l-a studiat în 1919 (Rev. archéol., 1919, p. 11), iar P. Wagner în Philologus (1921, p. 256, notație vocală). 9. În aceeași informație arheologică și bibliogr. se cuprind și două fragmente de muzică instr. 10. Într-un papirus găsit la Oxyrhynchus în Egipt (publ. de A.A. Hunt și Stuart Jones) (Oxyrh. Papyri, XV, 1922, nr. 1786, v. Th. Reinach, în Revue musicale, 1 iulie 1922) este un imn creștin datând din sec. 3 d. Hr. de o foarte mare importanță pentru legăturile ce trebuie făcute între antic. și ev. med. din punct de vedere muzical. Din aceste 11 piese, în majoritatea lor fragmente, este greu să ne făurim o imagine completă despre ceea ce a fost în realitate muzica Greciei antice. Și totuși ni se desprind unele aspecte capabile să trezească în noi o mulțime de ipoteze cu privire la factura muzicală, la legătura strânsă ce există între sunetul muzical și cuvânt, la raportul ritmic și metric dintre acestea, la stilul* muzicii gr. Muzicologia se află aici în fața unei probleme de reconstituire extrem de dificilă, similară acelor încercări ale învățaților naturaliști de a reconstitui dintr-un singur oscior întregul schelet al animalului preistoric. Dar o astfel de reconstituire în domeniul artistic este foarte greu de imaginat. Fragmentele rămân fragmente, avându-și frumusețea lor intrinsecă. Muzica ce se desprinde din fragmentele citate este plină de o simțire profund umană. Ea tălmăcește o înaltă expresie, o caldă unduire melodică, însoțită fiind de un inefabil sentiment al echilibrului, al măsurii. Au fost amintite, tangențial, unele probleme ridicate de către filozofii gr. cu privire la muzică, o prezentare mai sistematică a acestora fiind finalmente necesară. Sub patru aspecte poate fi surprinsă filosofia muzicală gr. și anume: noetic, estetic, sceptic și mistic. Și aici filosofia a dus o încordată muncă de reconstituire, de cele mai mai multe ori de texte târzii, privind ideile celor mai vechi epoci. Transformarea fundamentală a atitudinii față de fenomenul muzical ne apare în progresul realizat în dezvoltarea spiritului uman din forme de existență magică spre capacitatea recunoașterii logice, științifice și sistematice, spre constituirea unei concepții despre lume bine conturată, elaborată. Această orientare o iau spiritele luminate atât de vechea Chină cât și cele din din timpul în care au înflorit culturile din Orientul Apropiat, ce polarizează cultura muzicală gr. Ceea ce spune Platon în Timaios, prin cuvintele puse în gura unui preot egiptean care vorbește lui Solon, că grecii ar fi față de egipteni copii nevinovați, se referă în special la acea concepție noetică, de interpretare matematică și mistică totodată a ordinei lumii și a celei muzicale. În această privință se pare că, mai mult decât egiptenii, au jucat un rol important cunoștințele matematice și astronomice ale învățaților babilonieni. Cercetările filosofice s-au străduit să scoată la iveală participarea individualităților la dezvoltarea filosofiei muzicale în vechea Grecie. Primul care a scris despre muzică a fost, după câte știm, Lasos din Hermione la sfârșitul sec. 6 î. Hr. El demonstrează raportul dintre sunete cu ajutorul greutăților și al vaselor. Apoi Hippasos, primul acusmatic pitagoreic, despre care se spune că s-ar fi servit de disc în metoda sa experimentală muzicală. Lui i se atribuie stabilirea proporției armonice [v. diviziune 6)]. Dar cel mai important în acestă ordine este fără îndoială Philolaos, un contemporan al lui Socrate. El este cel ce a demonstrat proporția folosind cuburi (6 suprafețe, 8 unghiuri și 12 laturi). Secțiunea octavei în 5 tonuri întregi și 2 semitonurii, determinarea tonului întreg prin 27 (213/216) și a semitonului prin 13 (256/213) i se datoresc. Elevul său Archytas din Tarent, care a fost prieten cu Platon, a determinat corpul științelor înrudite cu muzica: aritmetica, geometria și astronomia, punând astfel o bază pentru ceea ce ev. med. va numi „artele liberale”. La aceasta se mai adaugă încă Heraclit din Pont și cu el se circumscrie astfel ambianța așa-numită pitagoreică. Platon și Aristotel s-au alăturat tendințelor sale și le-au dezvoltat în sensul filosofiei lor proprii. După filologul Frank, Platon s-ar deosebi de pitagoreici prin crearea speculațiunilor cifrelor, a afirmării unei armonii a cifrelor de sine stătătoare, apriorică. După aceasta, Platonicienii ar fi adevărați canonicieni. Trecerea de pe planul speculațiilor pe cel real al muzicii este atribuit unei noi orientări, de natură realistă. Grecilor li se datorește determinarea unei atitudini estetice față de realizarea muzicii. Această orientare se leagă de numele lui Damon, care ar fi profesorul lui Socrate și care, sub pretextul de a-i fi dat lui Pericle lecții de muzică, l-ar fi învățat legile conducerii statului. Platon îl pomenește în scrierile sale, iar Aristotel este cel ce pune accentul principal pe latura estetică a muzicii. Dar cel mai de seamă reprezentant al acestei tendințe, adevăratul întemeietor al unei științe muzicale realiste în antic. este Aristoxenos din Tarent, căruia muzicologia de azi îi datorește extrem de mult. În timp ce școala lui Pitagora ia ca bază studiul absolut al cifrelor oglindit în ordinea muzicală, pentru noua orientare estetică, retorica este știința după care se călăuzește expresia muzicală. În această ordine de idei se dezvoltă în primul rând teoria* propriu-zisă a muzicii și nu speculația mistică matematică care a pus în legătura mișcarea planetelor, succesiunea anotimpurilor etc. în raporturile muzicale. O imediată consecință a acestei atitudini estetice o găsim în semnificația pe care o dezvoltă studiul despre etosul muzical întâlnit la Platon și Aristotel. Iată nu exemplu de felul cum gândește Artistotel asupra muzicii: „Dacă se zice că studiul muzicii în copilărie poate avea de scop să pregătească un joc al vârstei mature la ce folos să ne însușim personal talentul acestă și să nu recurgem, pentru plăcerea și instrucțiunea ei, la talentele artiștilor speciali, cum fac regii Perșilor și ai Mezilor? Oamenii practici, care și-au făcut o artă din lucrul acesta, nu vor avea ei oare o execuțiune mult mai perfectă, decât niște oameni care nu i-au dat decât timpul strict necesar, că să o recunoască? Sau dacă fiecare cetățean trebuie să facă singur aceste studii lungi și penibile, de ce n-ar învăța el de asemenea și toate secretele bucătăriei, educației care ar fi cu totul absurdă?” La întemeierea și consolidarea unei interpretări morale a muzicii nu trebuie uitată nici contribuția filosofilor stoici. Astfel muzica intră ca subiect de discuție în contradictoriu în arena luptelor dintre diferite opinii. Unii dintre sofiști n-au pregetat să aducă argumente împotriva muzicii, clamând lipsa ei de expresie, inutilitatea ei. Dacă găsim în concepția noetică și etică a muzicii o afirmare a valorii ei, dimpotrivă, scepticii sunt cei care reprezintă în istoria filosofiei gr. o atitudine negativă față de ea. Reprezentantul principal al acestei atitudini este Sextus Empiricus. Iată un pasaj de felul cum gândește acesta despre muzică: „Căci în general muzica nu este numai o auzire de sunete care bucură, ci ea se cultivă și în imnuri și în rugăciuni și la jertfele aduse zeilor. De aceea, muzica îndeamnă sufletul la râvnă pentru lucruri bune. Dar ea este și consolarea celor întristați. De aceea, celor ce sunt în doliu li se cântă din flaut, care alină durerea lor. Acestea fie zise în favoarea muzicii. Contra acestora se poate susține mai întâi că nu este ușor de recunoscut că unele melodii sunt prin natura lor stimulatoare ale sufletului pentru acțiune, iar altele reținătoare. Căci aceasta se întâmplă contrar opiniei noastre. Astfel cum se face că bubuitul tunetului – după cum spunea cel din școala lui Epicur – nu semnifică revelarea unui zeu, ci lucrul acesta li se pare numai profanilor și superstițioșilor, deoarece același bubuit se produce și dacă se ciocnesc alte corpuri – în același fel – între ele, ca la moara care se învârtește sau mâinile care aplaudă. Și tot astfel, cât privește melodiile cu caracter muzical, ele nu sunt prin natură unele în cutare fel și altele în altul, ci sunt considerate de noi ca atare.” Scepticismul în muzică reprezintă în lumea gr. spiritul iluminismului. Concepția muzicală realistă însă cedează din nou, iar în epoca perioadei alexandrine renasc vechile concepții religioase, mistice. Reprezentantul cel mai de seamă al acestei orientări este fără îndoială Plotin. În cadrul acesta se reiau vechile speculații matematice și cosmologice. Este fără îndoială epoca de decadență a filosofiei gr. Latinii au preluat într-o oarecare măsură cunoștințele cîștigate de gândirea muzicală gr., dar, în principiu, n-au trecut dincolo de comentarii. La Martianus Capella, în lucrarea sa De nuptiis Philogiae et Mercurii, se stabilește sistemul celor șapte discipline: gramatica, dialectica și retorica, constituite în trivium și aritmetica, geometria, muzica, astronomia, constituite în quadrivium* care, împreună, formează pentru tot ev. med. sistemul celor șapte arte liberale. Cu Boethius, care a trăit între 480 și 525 î. Hr., cancelarul lui Teodoric cel Mare, putem socoti încheiată epoca filosofiei muzicale antice. Cele cinci cărți, De institutione musica, constituie o prezentare generală a sistemului muzical gr., datorat de Boethius în special lui Nicomahos și Ptolemeu, și care ev. med. le-a preluat, dezvoltându-le în felul său.

PIEPT, (1, 2, 5) piepturi, s. n., și (4) piepți, s. m. 1. (În opoziție cu spate) Partea superioară a trunchiului (de la gît pînă la abdomen, în care se află plămînii, inima) la om și la animale; torace. Nici nu știu cum ridic pușca; inima-mi bate iute în pieptul înfierbîntat. SADOVEANU, O. VII 333. Iar tinerele-i plete de peste umeri cad Pe piept, și ea le prinde mănunchi în alba-i mînă. COȘBUC, P. I 52. Mă dor de crudul tău amor A pieptului meu coarde, Și ochii mari și grei mă dor, Privirea ta mă arde. EMINESCU, O. I 172. Furca pieptului v. furcă. Coșul pieptului = cutia toracică. Suflă în tăciune pînă îi plesnește coșul pieptului. C. PETRESCU, Î. II 3. I se trezise iar, în coșul pieptului, dihonia aceea jucăușă, care îl scăpase de multe năcazuri, dar îi făcuse și mult amar. POPA, V. 102. ◊ Loc. adv. În piept = pieptiș. Cu capul în piept = cu capul în jos, cu capul aplecat (de rușine, de tristețe etc.). Ilie își puse pălăria în cap, se sculă oftînd și porni, cu capu-n piept, cu scripca subsuoară. SADOVEANU, P. 55. Îi netează mîndra coamă Și plîngînd îi pune șaua. S-avîntă pe el și pleacă, Păru-n vînturi, capu-n piept, Nu se uită înainte-i, Nu privește îndărăpt. EMINESCU, O. I 66. Cu pieptul gol = cu îmbrăcămintea desfăcută la piept; descheiat la piept. Cu pieptul deschis = fără sfială, fără teamă, plin de curaj. Cum ajunge în tîrg, se duce cu pieptul deschis drept la palatul împăratului. CREANGĂ, P. 80. (În legătură cu lupte, încăierări etc.) Piept la (sau, rar, în) piept = corp la corp; la baionetă. Dorobanții care luptau piept la piept se traseră iute la capătul șanțului și de pe parapet porniră cîteva pîrîituri de salve. SADOVEANU, O. VI 74. Lupta era mai de aproape, mai piept la piept. GANE, N. II 109. Piept în piept!... cîmpul răsună, Toți de tot dau împreună. Toți la luptă-s încleștați. ALECSANDRI, P. I 37. Piept lîngă piept = unul lîngă altul, strîns apropiați. Caii veneau la pas, cu părul strălucitor, piepturi lîngă piepturi și stufăriș de picioare fine, pădure de gîturi încordate, DUMITRIU, N. 113. ◊ Expr. A strînge la piept (pe cineva) = a-l îmbrățișa. Mă strîngi la piept, și-atîta ce-i? COȘBUC, P. I 68. Vină, dragă, pîn’ te-aștept. Să te strîng la piept. ALECSANDRI, T. I 78. A pune mîinile pe piept = a muri. De-oi pune eu mîinile pe piept are să rămîie căruța asta de haimana și iepușoarele de izbeliște. CREANGĂ, P. 118. A da piept cu cineva (sau cu ceva) = a se împotrivi cuiva; a înfrunta pe cineva; a se lupta cu cineva. El va sta să dea piept cu tîlharii pînă se va întoarce ea. ISPIRESCU, L. 134. Tot ce stă în umbra crucii, împărați și regi s-adună Să dea piept cu uraganul ridicat de Semilună. EMINESCU, O. I 146. A da piept în piept cu cineva = a se întîlni pe neașteptate cu cineva, a da față în față, a da nas în nas. A se lovi în piept cu cineva = a se lupta. Se duce să avînte armata cea crăiască Și cu romînii aprigi în piept să se lovească. ALECSANDRI, P. III 223. A se bate (cu pumnii) în piept v. bate. A pune (cuiva) mîna în piept v. mînă. A lua (pe cineva) de piept = a înșfăca pe cineva de partea din față a hainei pentru a-i cere socoteală de ceva sau spre a-l lua la bătaie. A se lua (a se apuca sau a se prinde) de piept cu cineva = a se împotrivi (cuiva); a se lupta, a se lua la bătaie cu cineva. Hai, suiți, că m-apuc cu voi de piept. SADOVEANU, la TDRG. Al meu e! pentru calul meu Mă prind de piept cu dumnezeu. COȘBUC, P. I 113. A lua (ceva) în piept = a înfrunta ceva, a lupta pentru a cuceri sau pentru a învinge ceva. Și sînt animale trupeșe, bine hrănite, care ar putea să ia în piept dealul Văcăreștilor ori dealul Filaretului. PAS, L. I 83. A ține piept (cuiva) = a se împotrivi cuiva, a-l înfrunta, a nu se da bătut, a nu se lăsa. În discuțiile lor, studenta ținea piept cu încăpățînare și eroism. C. PETRESCU, Î. I 21. Se îndreptau, încet-încet, înspre casa lui moș Gheorghe... ascultînd și ei cum moș Gheorghe ținea piept prefectului. BUJOR, S. 166. A face piept bărbătesc = a fi curajos, a da dovadă de bărbăție. Nu plînge, îmi zise, n-ai grijă, romîne, Fă piept bărbătesc. ALECSANDRI, P. A. 50. A se pune cu pieptul (pentru ceva sau cineva) sau a apăra cu pieptul (ceva sau pe cineva) = a apăra din toate puterile, a apăra cu viața. Răzășii din ziua de astăzi au fost cele mai mari familii în vremea veche. Ei au apărat țara și au scăpat-o cu pieptul lor din mîna dușmanilor. ALECSANDRI, T. I 165. ♦ Carne de pe această parte a corpului animalelor, folosită ca mîncare. Piept de pasăre. 2. (Prin restricție) Organ din cavitatea toracică, în special inima și plămînii. Acum cu sfială m-apropii De banca pe care ai stat Și pieptul începe să-mi bată. TOPÎRCEANU, B. 81. Se aude un pas... fruntea-i roșește, îi bate tare pieptul ș-o trece un fior. MACEDONSKI, O. I 244. Și cum întinde brațul drept Mai viu îi bate pieptul. COȘBUC, P. I 68. Boală de piept = tuberculoză pulmonară. ◊ Expr. A-și sparge pieptul (strigînd, vorbind etc.) = a striga din răsputeri, a zbiera, a osteni (strigînd, vorbind etc.); a-și rupe pieptul, v. rupe. ♦ Suflet, inimă (ca sediu al sentimentelor). Și n-aș fi crezut, vreodată, să mai aibă pieptul meu Loc de vreo simțire nouă fiind plin de dorul tău. DAVILA, V. V. 86. Mult e mult de cînd te-aștept, Să-mi alin dorul din piept. ALECSANDRI, P. II 91. Ochișorii-și închidea Și pînă ce-i închidea, La soru-sa-i îndrepta Și lacrimi din ei vărsa Și din piept amar ofta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 494. ◊ (Poetic) Oltul tot la piept ne are Și-i al nostru și ne știe Și nu bate cu mînie. COȘBUC, P. II 108. 3. (Numai la sg.) Sîn, țîțe. Pieptul plin cu mîna-l ține, Strîns îl ține, Că-i piept tînăr și mereu Ar sălta, și-n salt e greu. COȘBUC, P. I 117. De mila copilului care nu mai găsea lapte la pieptul ei, de dorul bărbatului pe care îl căuta... porni așa cum putu. ISPIRESCU, L. 59. 4. (Mai ales la pl.) Parte a cămășii sau a unei haine, care acoperă pieptul. Gemu și-l luă pe Cilibia de piepții mantalei cenușii cu nasturi auriți. DUMITRIU, N. 110. De-abia atunci văzu că pieptul și poalele cămășii erau pătate de sînge. REBREANU, I. 46. Fata frumoasă... își apăsă piepții rochiei și oftînd începu să spuie. VISSARION, B. 167. 5. (Urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep. «de») Coastă de deal, de munte; pripor, povîrniș. Pieptul dealului se domolise... și un platou puternic, pe care se legăna în valuri fînul, creștea frumos, sub norii albi, de iunie. GALACTION, O. I 38. Într-o zi o luă razna, p-un piept de mușcel, fără să știe încotro. DELAVRANCEA, S. 27. Iar în pieptu-acestui munte se arat-o poartă mare. EMINESCU, O. IV 130. ♦ (Învechit) Limbă de uscat care înaintează în apă; cap, promontoriu. În drumul său, ajunse pe un piept de pămînt ce se întinde în mare. ISPIRESCU, U. 76.

MATÉRIE s. f. 1. Corp, element privit din punctul de vedere al compoziției lui. V. s u b s t a n ț ă. Cruce făcută den materie, adecă care iaste făcută de aur. CHEIA ÎN. 50^v/9. Izvoarăle Nilului prin grosime atîția munți trecînd și atîtea pietri strimte pâtrunzînd, materiia cea groasă, amară și sărată, ca printr-un limbic se lămurește și ea dintr-un vas într-alt vas pritocindu-se, se curățește și se îndulcește. CANTEMIR, IST. 140. Iară trăsnetul, adică săgeata ce de piatră, care trăsnești din materie norilor (cca 1750). GCR II, 64/27. Vin și unt și lemn și alt feali de materie. MINEIUL (1 776), 126^v1/30. Dragostea nu mă slăbeaște, ce mai mult să lățeaște, ca o materie, fiind aprinsă foarte greu. AETHIOPICA, 37^v/9. Lava este o materie de foc, carea curge din munții care varsă foc afară, ca o vale. BĂRAC, ap. GCR II, 237/37. Soarele e găzos în totul și e compus din aceleași feliuri de materie ca și pămîntul. CONTEMPORANUL, I, 45. Alege aurul din cealaltă materie și îl lucrează. MARCOVICI, C. 39/9. În pămînt [sînt] și multe materii arzătoare precum: pucioasă, catran, rășină. DRĂGHICI, R. 113/8. Cînd un meșter are subt mîna sa aur și altul fier, poate fieștecare să dea materiei sale deosebite forme. HELIADE, O. II, 100. Nebuloasele propriu-zise, pe care telescoapele nu le-a putut separa, ar fi, după opiniunile mai multor astronomi, materii fosforescente respîndite în univers și care, fiind condensate, produc stelele. DRĂGHICEANU, C. 19, cf. ANTiPA, P. 125. Se opri o clipă și văzu fumul întunecat și gros, care se înălța în columne lungi din multele urloaie ale fabricelor, care topeau materii minerale. AGÎRBICEANU, A. 46. Sînt bidoane cu materii inflamabile. V. ROM. septembrie 1 954, 16. ◊ (În context figurat) Iubirea este! Materie ea arde In focul d-Adevăr, I. VĂCĂRESCUL, P. 42/16. ◊ Materie cenușie = parte a sistemului nervos central situată la suprafața creierului și în interiorul măduvei, care dă naștere fluxului nervos; p. ext. creier, minte, inteligență. Ar mai exista oare necunoscutul dacă două miliarde de kilograme de materie cenușie, într-un avînt comun, ar porni la asaltul porților închise? REBREANU, P. S. 40. Materii fecale v. f e c a l. ♦ (Popular) Puroi. Supt piiale se veade materie sau puroi. CALENDARIU (1814), 178/27, cf. LB, PONTBRIANT, D., DDRF. ♦ (Neobișnuit) Ceea ce se expectorează. Cf. POLIZU. 2. Substanța concepută ca bază a tot ce există; (filoz.) realitatea obiectivă care există în afară și independent de conștiința oamenilor și este reflectată de ea. Din patru aceastea stihii se-au făcut văzută această lume: den foc, den aer, den apă, den pămînt; den patru iar(ă)și materii aseamene stihiilor să face și lumea cea mică, omul (a. 1683). GCR I, 260/13. Mulți dintre dînșii credea un întîi mișcătoriu a materiei, căruie îi da nume. IST. AM. 43^r/21. Sufletul nu e materie, ci duh. ANTROP. 279/3. Cine a dat neînsuflețitei materii puterea de a se mișca. MARCOVICI, C. 12/21. Toate au ieșit de sine din materie. id. D. 200/2. La cea întâi lovitură ce materia luară, Lumina cum se aprinse, ca din sine o comoară! Tot atomul cum se mișcă, alergînd spre-nbrățoșare! CONACHI, P . 289. În chiar virtutea proprietăților legilor ei, materia este într-o mișcare neîntreruptă și veșnică. CONTA, O.C. 26. Părticelele de materie nu stau în repaus, ci în o neîncetată mișcare. CONTEMPORANUL, I, 47. Totalitatea acestor lucruri, despre a căror ființă ne dăm samă prin simțurile noastre, se numește materie. PONI, F. 1, cf. 2. Teoria energetică și dinamică a materiei, concepută ca unități și curente de forță. IBRĂILEANU, S. L. 57. Materia e un imens rezervor de energie, MARINESCU, P. A. 37. Scrisul înseamnă muncă, luptă încăpățînată cu materia. C. PETRESCU, C. V. 149. În opoziție cu dialectica hegeliană, care ia drept bază a existenței autodezvoltarea ideilor, dialectica marxistă pune la bază autodezvoltarea materiei. CONTEMP. 1 949, nr. 129, 13/3. Celula se poate forma și din materie fără structură celulară, așa numita materie vie acelulară. ib. 1 952, nr. 290, 5/2. Materia cu viață s-a născut din materia fără viață, pe o anumită treaptă de dezvoltare a acesteia. LUPTA DE CLASĂ, 1 953, nr. 7, 55. Nu există materie fără mișcare și nici mișcare fără materie. CONTEMP. 1953, nr. 360, 2/6. Materia. . . se oglindește în conștiința noastră cu ajutorul simțurilor. CIȘMAN, FIZ. I, 6. Oare n-am fost și eu un arbore mai demult? Și astăzi nu-s tot materie? ISANOȘ, Ț. L. 64. În știință noțiunea de microcosm a început să fie prea largă, pentru analiza din ce în ce mai profundă a materiei. V. ROM. august 1961, 125. L o c. a d j. și a d v. (Învechit) Fără (de) materie = spiritual, imaterial. Focul duhului cel fără de materie. MINEIUL (1 776), 58^v1/15. Stai înaintea luminii, luminîndu-te după împărtășire, fără materie. ib. 118^r1/21. Viețuiești pre pămînt fără de materie. ib. 177^v1/26. [După Platon] omul a trăit în această lume ideală, unde el a fost numai spirit pur, fără materie. GHEREA, ST. CR. II, 19. 3. (La pl. sau la sg. cu sens colectiv) Material (II 2). Dentru acea materie [pietre și cărămizi] socotisă să-ș zidească turnul. N. COSTIN, L. 68. Materia e aceaia din carea să face lucrul. MOLNAR, RET. 82/9. Cărătură de materii la zidiri (a. 1813). URICARIUL, I, 198. Vei tocmi meșter cu plată ca să facă din materiia ta cevași. CARAGEA, L. 27/7. Hotărîm, ca materiia trebuincioasă la aceste [case] să se deie de cătră însuș rușfeturile ocnilor (a. 1828). URICARIUL, II, 181/28. M-am tocmit cu toată materia ce va trebui la facerea și săvîrșirea acestor odăi. . . cărămidă, var, nisip (a. 1829). DOC. EC. 442, cf. CHEST. II 80/345. Materie primă v. p r i m. ◊ F i g. Noimile toate să zidesc și să alcătuiesc din materiia vieții. MINEIUL (1 776), [prefață] 5/11.Bun, produs; obiect. Sudiții. . . ce să vor neguțători cu materii de ale țării aici în țară să plătească vamă după catalog (a. 1823). DOC. EC. 277. Aceste produse ar fi putut constitui materia unui comerț activ, OȚETEA, T. V. 42. ♦ S p e c. Material textil, țesătură, stofă. Ele torcea bumbac din care făcea pînzuri și materii pentru straie. IST. AM. 56^r/11. Să iei materie de o giubea de care știi că mi-ai mai luat (a. 1780). IORGA, S. D. VIII, 4. Cu lucrarea meșteșugului său urmează a-și văpsi materiile dă lînă ce le va lucra (a. 1 826). DOC. EC. 373. Portu oamenilor îi tot postav. . . iar a fimeilor rochie de materie neagră. KOGĂLNICEANU, S. 8. Fusta are croiala flanelei, fiind de cit sau de „materie” de tîrg. PAMFILE, I. C. 361. Gospodinele cari fac [pantaloni] pentru copii, cumpără materie din tîrg pe care o croiesc și o coasă ele. id. ib. 355. E îmbrăcat în papuci, pantaloni rupți de materie închisă. PETICĂ, O. 227. Rochița se face de cit, ciut sau matirie, pînză văpsită cu puchițăi ori cu flori. ȘEZ. IX, 43, cf. CV 1 949, nr. 7, 33. După gustul altora să nu-ți alegi materie, nici nevastă. ZANNE, P. III, 225. ♦ Date, informații care stau la baza unei lucrări. Astrologhii (carii de aceaste almanace fac) avînd materie mai multă și den destul, prognostice mai multe și mai alease să scrie (a. 1 701). FN 89. O aseminea istorie. . . numai atunce se va pute urzi, cînd să vor aduna materiile din documentele înstreinate. AR (1829), 140²/11. Cînd sus arătatele materii nu vor fi de agiuns pentru a să umple coloanile jurnalului, redacția să fie îndatorită de a îndeplini cu știință folositoare lăcuitorilor de prin sate. GT (1839), 67²/27. Ai primit desigur plicul cu materia pentru broșura mea. CARAGIALE, O. VII, 456. Lipsa de materie și mai ales de proză era una din marile suferințe a publicațiilor timpului. SADOVEANU, O. XVI, 441. ♦ (Tipogr.) Cantitate de literă culeasă și așezată în coloane sau în pagini. Cf. MOLiN, V. T. 46. 4. (Învechit, rar) Obiect, lucru (material). [Focul] arsă tot. . . pre unde au agiuns: copaci, pomi și altă materie. DOSOFTEI, V. S. februarie 57^v/22. Unii cerea cai buni. . . alții bani. . . și alte materii (începutul sec. XVIII). MAG. IST. IV, 117/28. Mărie sa domnul. . . au împodobit curtea și tîrgul cu tot felul de materii (începutul sec. XVIII), ib. 140/13. 5. Conținut, fond, esență. Razele minunilor tale au ars materia patimilor. MINEIUL (1 776), 178^v1/3. Ai ars toată materia eresurilor înțeleapte. ib. 60^v2/6. [Lacomul nu caută] materia și forma filosofascâ, nici cunoaște deosebirea și alcătuirea loghicească. CANTEMIR, IST. 45. Poetizarea trecutului, întrebuințarea lui ca materie pentru creațiile poetice, e veche. GHEREA, ST. CR. I, 98. Pe vechiul fond medieval, care constituie materia Decameronului. . ., Boccacio zugrăvește, din punctul de vedere laic, moravurile din timpul său. OȚETEA, R. 205. ◊ E x p r. A intra în materie = a începe (după o introduceré) discutarea sau tratarea subiectului propriu-zis, a ataca fondul problemei. Intrînd în materie, voi desfășura trei date mari din istoria contemporană. KOGĂLNICEANU, S. A. 192. Cucoana Marieta, nerăbdătoare, intră de-a dreptul în materie. HOGAȘ, DR. II, 76. ♦ (Învechit, rar) Cauză, motiv. Am aflat încă și mai multă materie de a mă zăbovi. CRITIL, 14/26. ♦ Problemă care constituie mobilul unei discuții, al unei cugetări etc.; subiect. Și măcar că iute la zburat și bine într-aripat este. . . [vulturul], însă și alte multe a multe jigănii hirisii are, carile nu puțină materie de gîlceavă și de scandal înainte pune. CANTEMIR, IST. 147. Cît bișiug? și cîtă abondanție? și cită materie de a gîndi și a cugeta vericine ce va vrea. VĂCĂRESCUL, IST. 288. Pe drum avură destulă materie d-a vorbi. PANN, E. II, 159/9. Răspunsul lui lord Ponsonbi cătră neguțătorii din Smirna încă dă materie de vorbit, GT (1 839), 15²/32. Întîmplarea aceasta poate să dea materie de cugetat doctorilor. ib. 22754. Ce materie dureroasă de gîndire. BĂLCESCU, M. V.610. Spune cum a petrecut; cum s-a eglindisit la bal la curte. . ., iaca materie de vorbă cel puțin pentru două luni. NEGRUZZI, S. I, 240. 6. Problemă, chestiune ; p. e x t. domeniu (de cercetare, de cunoaștere). Clujianii. . . în materia aceasta au năzuit la curtea împărătească. ȘINCAI, HR. III, 212/31. E de obște obiceaiul oamenilor ca să vorbească de multe materii. ȚICHINDEAL, F. 282/8, cf. 349/2. El s-a îngrijit a face o clasificație regulată a sistemii judecătorești și a materiilor de aceste atărnătoare (a. 1831). URICARIUL, II, 215/19. Coribut, care cunoștea limba latină, dezbătea cu învățații moldoveni feliurite materii. ASACHI, S. L. II, 13. Nici regele, nici Seimul, nu voiau a întărîtă un principe puternic în o materie atît de delicată. id. ib. Nefiind competenți în asemenea materie, l-am crezut ușor. NEGRUZZI, S. I, 325. Trage în cercul activității sale o materie ce pînă acum a fost neglijată într-un mod neesplicabil. ap. GHICA, A. 149, cf. MAIORESCU, CR. II, 77. Fiindcă știu că o sumă de scriitori au tratat această materie, mi-e teamă să nu m-arăt prea îndrăzneț dacă, studiind-o și eu, o împart altfel. CARAGIALE, O. III, 288. Dacă cumva te simți obosit de lunga digresiune zoologico-filologică. . ., apoi tot mai iartă-mă să adaog vreo două-trei cuvinte, în materii analoage. ODOBESCU, S. III, 32. Materialul legislativ. . . a fost grupat în cele douăsprezece materii. LEG. EC. PL. 6. ◊ în materie = în problema respectivă. Dați-ne voie să spunem părerea noastră în materie. MAIORESCU, D. II, 138. Cel care a fost creator de artă poate să-și ia dreptul de a fi judecător în materie, de a lumina cu inteligența și iubirea sinceră a artei pe contemporanii săi. SADOVEANU, E. 40. În materie de. . . = în ceea ce privește. . ., cu privire la. . . În materie de filozofie platonică, mă declar necompetent de a urma discuțiunea. MAIORESCU, D. I, 199. Te știu competent în materie de aiurări literare. GANE, N. III, 143. Cine scapă de răspundere în materie de presă nu poate avea multă trecere în fața cititorului. CARAGIALE, O. V, 186. Ai știut, chiar și în materie de vînâtoare, să urmezi părinteștile. . . povețe. ODOBESCU, S. III, 11. În materie de pictură, am revăzut cu plăcerea de totdeauna tablourile de pe păreții părintelui Palamon. IBRĂILEANU, S. 129. În trei chestii să te lași pilotat de mine. În materie de teatru, de crăvăți și de București. C. PETRESCU, C. V. 52. Rezolvă plîngerile. . . în materie de așezare și percepere a impozitelor. LEG. EC. PL. 73. 7. Obiect de studiu în școală. S-a interesat de situația noastră școlară, punîndu-ne chiar cîteva întrebări în legătură cu materiile pe care le făceam. SAHIA, N. 59. Desenul era o materie reglementată de program. KLOPȘTOCK, F. 205. ♦ Conținutul unui obiect de învățămînt. Ședințele cercurilor pentru restructurarea materiei la limba română s-au ținut regulat. CV 1 949, nr. 9, 48. – Pl.: materii. – Și: (regional) matírie (accentuat și matiríe) s. f. – Din lat. materia, materies, fr. matière, rus. материя, germ. Materie, it. materia.

Tudor Theódoros, folosit frecvent de vechii greci cu multe secole înaintea erei noastre și păstrat în onomastica tuturor popoarelor europene, sub diverse forme, care se bucură de aceeași popularitate ca și în antichitate, se încadrează într-o bogată familie de nume teoforice compuse cu tema lui theós „zeu”. Iată o parte dintre acestea, binecunoscute și la noi: Theoklés, fem. Theokléia, rom. Tecla și Teocleia; Theókritos, – Teocrit, numele celebrului poet grec din sec. 3 î.e.n. ale cărui Idile au constituit modelul Bucolicelor lui Vergiliu; Theódoulos - Teodul; Theóktistos – Teoctist; Theóphanes – Theóphilos → Teofil; Theóphrastos – Teofrast, numele naturalistului și filozofului grec din sec. 4-3 î.e.n., autor printre altele, al Caracterelor, operă ce a influențat profund comedia europeană și a servit drept model lui La Bruyère; Theoháres – Teoharie; Theognis – Teognis, numele unui poet elegiac din Megara, sec. 6 î.e.n. etc. Dacă unele dintre acestea aparțin epocii creștine și se referă deci la dumnezeul creștin, cele mai multe aparțin perioadei vechi, păgîne și politeiste; pe lingă formațiile cu theos (întîlnit și în neologismele teocrație, teogonie, teologie, teomahie), deci cu numele divinității în general, erau și altele în care apar numele diferiților zei, ca Atena, Apolo, Hera, Isis etc. (Atenodora, Apolodor, Heracle, → Isidor etc.). Toate numele formate după acest model exprimau inițial sentimentele părinților față de divinitate la nașterea copilului, așa cum ne dovedește clar Theódoros, ai căror purtători erau la început considerați drept „daruri ale zeului” (din aceleași elemente theós și doron „dar”, dar așezate în ordine inversă, adică nominativ-genitiv, este format și Dorotheos, → Doroteia). Theódoros, al cărui corespondent feminin este Theodóra, are sinonime perfecte din punct de vedere al semnificației în antroponimia ebraică (Ionatan, Natanel) și a fost calchiat mai tîrziu în sl. → Bogdan, lat. Deodatus, fr. Dieudonné etc. Datorită semnificației sale, numele se bucură de o mare favoare printre primii creștini, o dovadă sigură fiind și numărul impresionant de martiri și martire numiți Teodor și Teodora (aproape 30) din onomasticonul creștin și din calendare. Prin cultul acestora, numele se răspîndește în toată Europa, Occidentul continuînd forma latină Theodorus, iar răsăritul Europei, forma grecească. Prin intermediar slav (v. sl. Theodor, Thedor), numele ajunge și la noi, devenind de-a lungul timpului unul dintre cele mai frecvente antroponime românești. Formele cele mai vechi atestate în documente probează că numele grecesc a pătruns la noi, fie pe cale cultă din izvoare scrise, fie pe cale orală, de la popoarele slave vecine; adăugînd apoi și alte influențe, dar mai ales diversele și numeroasele derivate sau variante apărute pe teren românesc, ajungem la o bogată familie onomastică a cărei bază este gr. Theódoros. În documentele Țării Românești este atestată forma cultă Teodor (între 1412 și 1500, cinci persoane cu acest nume), iar forma populară Toader (în calendarul popular apar două sărbători cu acest nume: Caii lui Sîn Toader și Sîn Toader, ultima fiind mobilă) apare din 1429; cel mai frecvent este însă Tudor – din 1424, cînd este atestat pentru prima oară în documente și pînă la 1500, apar nouă persoane cu acest nume, la acesta adăugîndu-se Tudoran (din 1417) și fem. Tudora (din 1492). În documentele moldovenești dinaintea și din timpul domniei lui Ștefan cel Mare este atestată o Veche formă Hodor (de aici toponimele Hodora, Hodoreasca, Hodorăști, Hodorăuți, Hodorani sau derivatele personale Hodorac, Hodorici, Hodco etc.); interpretat total nepotrivit ca o formație românească dintr-un pretins cuvînt regional (cu sensurile „odor”, „cadoul miresii” sau „claie de fin”), Hodor este în realitate forma specifică sub care apărea Theódoros la ucrainieni în sec. 14. (în secolul următor, Hodor a fost înlocuit de Fedor, dar urme ale vechii forme s-au păstrat în numele de familie ucrainene). Interesant de semnalat este și fenomenul de „migrație” a numelor de persoană, care circulă odată cu purtătorul; în anul 1483, un grămătic Hodor scrie un act domnesc la Tîrgoviște (tot în Țara Românească, în nordul Gorjului, unde apare și Foma pentru Toma, un sat poartă numele Hodoreasca). În documentele moldovenești din sec. 15, numele este foarte frecvent dar tot sub forme datorate influenței slave răsăritene: Fodor, Fedora, Fedorel, Fădor, Fedca, Fedco etc. Iată acum și alte forme sub care a circulat sau mai circulă numele la noi: Sîntoader (de la numele sărbătorii), Toader, Toadăr, Toadea, Tader, Tador, Toder, Toderaș, Toderașcu, Toderan, Toderică, Toderin, Toderiță, Todor, Todoran, Todorca, Toda, Todan, Todea, Todică, Dică, Dicu, Todilă, Todin, Todiță, Toduță, Tudor – formă veche populară și probabil cea mai frecventă, Tudorache, Tudoran, Tudorel, Tudorică, Tudur, Teder, Tivodar, Tivodor, – de influență maghiară, Toca etc. Cu frecvență apar astăzi ca prenume Tudor, Teodor (uneori cu ortografia savantă Theodor), Dorin, Doru (foarte apreciat datorită apropierii de subst. dor), Dorel, uneori Teo, împrumutat recent din Occident, fem. Teodora, Dorina, Dora etc. Dintre numele formate cu aceeași temă theó-, pe care le-am amintit la început, au circulat la noi în secolele trecute Tecla (gr. Theókleia – kleos „glorie”, răspîndit prin cultul primei martire) și masc. Teclu (astăzi nume de familie), Teodul – foarte rar (gr. Theodoulos – doulos „rob, servitor”), Teoctist, folosit doar în mediile ecleziastice (gr. Theóktistos – ktistos „creat”); Teoharie (gr. Theoháres – haris „grație, milă divină, har”). Uneori sînt apropiate de numele amintite și Teodoric sau Teodolinda; ambele sînt vechi nume germanice, primul corespunde germ. Dietrich – de unde toponimul rom. Dridu (thiud „popor”, riks „stăpîn sau puternic, bogat”), iar al doilea, germ. Dietlinde (thiod și linda „tei” sau „scut din lemn de tei”). ☐ Engl. Theodor, fr. Théodore (hipoc. Doret, Dorot, Dorin), germ. Theodor (hipoc. Theo, Ted, Teddy – ultimele sînt curente și în engleză), Theodora (hipoc. Thea, Dora), it. Teodoro, Teodora, sp. Teodor, magh. Tivadar, Teodora, bg. Todor, Todora, rus. Feodor (hipoc. Fedea), ucr. Fedor etc. ☐ Tudor Vladimirescu, organizatorul și conducătorul mișcării revoluționare de la 1821 din Țara Românească. Pictorii Theodor Aman și Theodor Pallady, scriitorul Teodor D. Speranția, marele poet Tudor Arghezi, omul de cultură Tudor Vianu. Din istoria și cultura universală: Theodoros din Focida, sec. 5 – 4 î.e.n., arhitect grec renumit datorită tholosului (templul circular) din Delfi, Theodoros din Gadara, maestru de retorică din sec. 1 e.n., Teodoric cel Mare, regele ostrogoților, Theodora, împărăteasă bizantină din sec. 6, soția lui Iustinian; inteligentă și cultă, ea a avut o influență considerabilă și decisivă asupra treburilor de stat, dinastia de origine gaelică Tudor, cea prin care se pune capăt „Războiului celor două roze”, conduce Anglia din 1485 pînă la 1603, cînd se stinge regina Elisabeta I; scriitorul Feodor Mihailovici Dostoievski, pictorul șl sculptorul Théodor Gericault, renumitul cîntăreț rus Feodor Ivanovici Șaleapin etc.