Cap ≠ coadă, codaș

PIPIRIG s. (BOT.) 1. (Bolbochoenus maritimus) (reg.) rogoz. 2. (Holoschoenus vulgaris) (reg.) papură. 3. (Scirpus silvaticus) țipirig. 4. (Schoenoplectus lacustris) rogoz, (reg.) păpurică, țiperig, papură-rotundă. 5. (Equisetum hiemale) (reg.) coadă, capu-câmpului, iarbă-de-cositor. 6. v. stuf.

CODINĂ f. 1) Lână de calitate inferioară, tunsă de pe capul, coada sau picioarele oilor. 2) Grâu de calitate inferioară. /coadă + suf. ~ină

MIȚĂ ~e f. 1) Lână (scurtă) tunsă pentru prima dată de pe miei. 2) Lână de calitate inferioară (tunsă de pe capul, coada și picioarele oilor). 3) mai ales la pl. Fire lungi de lână care atârnă în smocuri. /<lat. agnicius, ~a

cap-coadă expr. de la început până la sfârșit.

mițe f. pl. lână fină de oi tinere (de la 4-5 luni, dela cap, coadă și picioare). [Probabil identic cu mâțe, cu aluziune la perii mătăsoși ai pisicei].

POLISEMIE (POLISEMANTISM) s. f. (< fr. polysémie, gr. polys „mult” + semaino „arăt”): însușire a unui cuvânt de a evoca mai multe sensuri; stare a unui cuvânt care are capacitatea de a indica fie mai multe caracteristici semantice (seme) ale aceluiași obiect, fie caracteristica semantică comună (sensul) a mai multor obiecte (v. cuvânt polisemantic). Se poate vorbi astfel despre p. cuvintelor aripă, a bate, bază, cap, coadă etc. P. este – alături de sinonimie, omonimie și antonimie – una din cele patru modalități de manifestare a organizării vocabularului, un efect al acțiunii celor cinci factori de organizare a sistemului lexical (frecvența, factorul stilistico-funcțional, factorul psihologic, factorul semantic și factorul etimologic; v. vocabular). P. se transformă periodic în omonimie, fiind justificată de regula generală de a se da cuvintelor în enunțuri un singur sens, fără echivoc: așa se explică tendința limbajelor tehnico-științifice spre monosemantism. Ea este favorabilă expresivității: cu cât un cuvânt are mai multe sensuri (deci posibilități nenumărate de apariție în diferite contexte), cu atât capacitatea lui de a fi expresiv este mai mare (conținutul lui semantic oferă posibilitatea de a alege). Una din sursele importante ale p. este etimologia populară (v.).

PIPIRIG s. (BOT.) 1. (Bolbochoenus maritimus) (reg.) rogoz. 2. (Holoschoenus vulgaris) (reg.) papură. 3. (Scirpus silvaticus) țipirig. 4. (Schoenoplectus lacustris) rogoz, (reg.) păpurică, țiperig, papură-rotundă. 5. (Equisetum hiemale) (reg.) coadă, capu-cîmpului, iarbă-de-cositor.

miță¹ sf [At: (a. 1688) STEFANELLI, D. C. 13 / V: (reg) miț (Pl: mițe, mițuri) sn / Pl: ~țe, (reg) ~ți / E: ml *agnicius, -a „de miel”] (Mpl) 1 Lână tunsă de pe mieii de 3-4 luni proveniți din fătări timpurii Si: (reg) noaten. 2 Lână de calitate inferioră, tunsă de pe capul, coada și picioarele oilor Si: (reg) codină, tușinătură. 3 Fire crescute mai lung în blana animalelor și încâlcite în șuvițe, în cârlionți Vz dup, flintoc, floc, loloață.

+cap-coadă (fam.) loc. adv.

MÍȚĂ¹ s. f. (Mai ales la pl.) Lînă tunsă de pe mieii de 3-4 luni proveniți din fătări timpurii, (regional) n o a t e n; lînă (de calitate inferioară) tunsă de pe capul, coada și picioarele oilor, (regional) tușinătură, c o d i n ă. Am dat. , . șasă groși de miță albă (a. 1 688). ȘTEFANELLI, D. C. 13, cf. ANON. CAR. Avem miți. . . 8 mii oca (a. 1 807). IORGA, S. D. XII, 163, cf. LB. Mițili și codina. . , nu-ți aduc nici un cîștig? JIPESCU, O. 48. Îl mițui și pe dinsul ca pe meii ceilalți și îi trimise mițele acasă. ISPIRESCU, L. 208. Un suman de mițe. MARIAN, NU. 142. Tușniturile sau dupchii sînt mițele în graiul din Munții Neamțului. PAMFILE, C. 6. Zeghe neagră de mițe. LUNGIANU, CL. 229. Pentru „mițele” mieilor și „tușinătura” mioarelor . . . [se primeau] 10-12 fl. DRAGOMIR, O. M. 9. Pe la Sîmzănii se tund. . . și mieii, spre a li se lua lîna (niți) care a început să-i îngreuneze. DiACONU, P. 33. Negustorii. . . cumpărau lîna și mițele. MOROIANU, S. 27. Cîrlana fără niță. SEVASTOS, C. 319. Albise de tot săracul. . . și părul și barba îi erau ca mița oii albe. R[DULESCU-CODIN, î. 206. [Sarica] se făcea. . . din mițe de oaie lungi. ȘEZ. IX, 41, cf. I, 70, III, 83. Mițurile fiind tot așa de mărunte ca și coditurile, nu se întrebuințează decît pentru saltele și plapome. GR. S. VI, 59, cf. 241, ARH. FOLK. VI, 345, 381. Se tund mieii. Acestea sînt mițe. CHEST. V 162/37, cf. 161/9, 20, 162/6, 24, 27, 34, 38, 58, 75, 77, 84, 85, 90, A VI 4. Am un berbec negru și curg nițe din el (Sfredelul). REV. CRIT. II, 47, cf. PĂSCULESCU, L. P. 99. ♦ Fire din blana animalelor crescute mai lung (și încîlcite în șuvițe, în cîrlionți). V. d u p, f l o c, f l i n t o c, l o l o a ț ă. Cf. lm. Încheie o mantie roșe, Largă. . . Și cu mițe atîrnate. MURNU, I. 202, cf. CHIRIȚESCU, GR. 251, ENC. VET. 98. Un om în cojoc lung, cu mițele atîrnînd, intră, sadoveanu, o. x, 583. Prin vâlcele, Tot chelcele, Prin căpițe, Numai mițe, Prin pîrloage, Numai floace. I. CR. III, 152. ◊ (Prin analogie) Îi mai lipsesc mițele bărbii. . . pentru a realiza imaginea faunului legendelor antice. LOVINESCU, C. V, 183. Ileana umblă neîngrijită, de-i spînzură mițele. Com. din PIATRA-MEANȚ. – Pl.: mițe și (regional) miți. – Și: (regional) miț (pl. mițe și mițuri) s. n. ANON. CAR., KLEIN, D. 381, POLIZU, CADE, PRECUP, P. 29, BUGNARIU, N., CHEST. V 161/2, 12, 65, 162/16, 34. – Lat. *agnicius, -a „de miel”.

ȚIPAR sm. 🐟 1 Pește cu corpul subțire, lung, cilindric, ca de șarpe, rotunjit spre cap și lătăreț spre coadă; capul, tot ca Ia șarpe, e mic și ascuțit; corpul e alunecos, mucos, iar solzii, foarte mici, sînt vizibili numai cînd pielea e uscată; colorațiunea lui seamănă cu aceea a unui purceluș de-abia fătat: e verde-gălbuiu pe spate, galben-cafeniu pe laturi, portocaliu sau galben-auriu pe burtă; de-a lungul corpului are niște dungi deschise și închise, bătînd în aceleași colori; trăește mai ales în apele limpezi, stătătoare, cu fundul cît mai ierbos și nămolos; numit și „pișcar” sau „șerpar” (Cobitis fossilis) (🖼 5139) ¶ 2 Pește, cu corpul lung și cilindric ca al țiparului, tescuit numai spre coadă; botul e prelung și ascuțit, gura mititică, cu falca de jos mai lungă decît cea de sus; pielea e groasă și băloasă, acoperită cu solzi mici, lunguieți, vizibili numai cînd corpul e uscat; coloarea lui variază după timp, ape și împrejurări: de obiceiu spatele e verde, albăstruiu și brun pînă la negricios, iar burta e albă, cenușie, argintie sau gălbuie; poate ajunge pînă la o lungime de 1m., 80 și la o greutate de peste 12 kg.; carnea lui e îndesată, grasă și foarte gustoasă; se prinde la noi la gurile Dunării și în bălțile dimprejurul ei (Anguilla vulgaris) (🖼 5140) ¶ 3 ȚIPAR-DE-MARE = ȘTIUCĂ-DE-MARE.

COADĂ (pl. -de și cozi) sf. 1 Prelungirea din partea dinapoi a corpului animalelor ce ține de șira spinării și cu care aceasta se termină (🖼 1310); Ⓕ: a da din ~, a se gudura, a se linguși ; (P): minciuna cu ~ (ISP.), minciună mare, sfruntată; cu coada între picioare, rușinat, umilit; a scăpa scurt de ~, a scăpa teafăr, fără multă vătămare; 👉 CÎINE ; d’aia n’are ursul ~, de- aceea se ’ntîmplă așa, nu e de mirare atunci că iese rău; get-beget coada vacii, neaoș; a-și băga coada undeva, a se amesteca unde nu-i e treaba; și-a băgat dracul coada între ei, i-a învrăjbit diavolul; a trage pe dracul de ~, a duce un traiu plin de lipsuri, de neajunsuri ¶ 2 🐦 Penele mai lungi deasupra șezutului, la păsări; (P) F: a prins prepelița de ~, s’a îmbătat ¶ 3 🐟 Partea mai subțiată de la capătul de jos al corpului peștilor sau șerpilor: cu doi pești în oală și cu coadele afară, nu se poate (ZNN.); a sărit parc’ar fi călcat pe ~ de șarpe (DLVR.); de aci, Ⓕ: a călca pe cineva pe ~, a-l atinge unde-l doare, a-l vătăma rău cu vorba ¶ 4 🔧 ~-de-rîndunică, cep de formă specială făcut de tîmpIar sau de dulgher, spre a-l vîrî într’o scobitură, cînd vrea să îmbine două bucăți de lemn (🖼 1311) ¶ 5 Părul dinapoia capului, împletit și înnodat cu panglici. ce atîrnă pe spate sau se înfășoară pe creștetul capului (🖼 1312): părul ei de aur era împletit în cozi lăsate pe spate (EMIN.); de cînd Nemții (sau Muscalii) cu ~, din vremea de de-mult (locuțiune rămasă din timpul ocupațiunii Olteniei, cînd Austriacii purtau coade) (🖼 1313) ¶ 6 🔧 Mînerul sau partea de care se apucă cu mîna (la diferite unelte): coada securii, toporului, lingurii, tigăii, etc.; (P): cu lingura îți dă dulceață și cu coada-ți scoate ochii (PANN); 👉 TOPOR ¶ 7 🌿 Partea unui vegetal de care se leagă frunza, floarea sau fructul: ~ de cireașă; ~ de trandafir ¶ 8 💫 Urmă luminoasă ce însoțește corpul unei comete: s’au arătat o stea pe cer cu ~, de s’au văzut multe zile (NEC.) ¶ 9 👕 Partea dinapoi a unei rochii, a unei mantii, ce se tîrăște pe pămînt: temîndu-se să nu calce pe coadele rochiei lor (NEGR.) ¶ 10 👕 Pulpană a fracului: purtau... frac cafeniu deschis cu coadele lungi pînă la glezne (I.-GH.) ¶ 11 ⛹ Fășia de hîrtie sau de cîrpă atîrnată la partea de jos a unui zmeu: Un zmeu cu ~ lungă și cu sbîrnăitoare (DON.) ¶ 12 🚝 Partea dindărăt a unui tren, capătul opus locomotivei : am găsit din norocire un vagon de clasa a doua la coada trenului (CAR.) ¶ 13 Partea dindărăt a unei trăsuri boierești, unde stă feciorul ¶ 14 Capătul sau partea de jos, dinapoi sau din urmă, în opoz. cu „frunte”: coada mesei; coada oștii; a sta în ~; vorb. de persoane, cel ce ocupă rangul din urmă: a ajuns coada cap; mai bine cap la sat decît ~ Ia oraș; mai bine fruntea cozii decît coada frunții ¶ 15 🫀 Extremitatea, unghiul din afară la fie-care ochiu; a se uita, a trage cu coada ochiului, a privi pe furiș ¶ 16 Sfîrșit: coada veacului, cei din urmă ani ai veacului ¶ 17 pl. Rămășițe de lepădat; ceea ce cade de la grînele vînturate sau trecute prin ciur, pleavă ¶ 18 🌿 În legătură cu un alt nume, în spec, de animal, formează o mulțime de numiri de plante: COADA-BOULUI = LUMÎNARE; - COADA-CALULUI¹, plantă acuatică care poartă flori mici și verzi afară din apă (Hippuris vulgaris) (🖼 1314); -COADA-CALULUI² = BARBA-URSULUI¹; - COADA-COCOȘULUI, plantă ierboasă, cu flori albe ce atîrnă în jos, întrebuințată de popor ca leac contra podagrei; numită și „cerceluși”, „clopotele”, „cocoș”, „iarbă-de-dureri” sau „pecetea- lui-Solomon” (Polygonatum officinale, pol. mul- tiflorum) (🖼 1315); -COADĂ-DE-GĂINĂ = ROCOINĂ 1; -COADA-IEPEI = BARBA-URSULUI¹; – COADA-LEULUI = TALPA-GÎȘTEI¹; – COADA-LUPULUI¹ = LUMÎNARE; – COADA-LUPULUI² = LUMÎNĂRICĂ; – COADA-MIELULUI¹, plantă cu frunze lucitoare și flori violete (Verbascum phoeniceum) (🖼 1316); – COADA-MIELULUI² mică plantă ierboasă, cu tulpina întinsă pe pămînt, cu flori de un albastru-deschis, cu vinișoare mai întunecate (Veronica prostrata) (🖼 1317); – COADA-MIELULUI³ = LUMÎNARE 2 ; -COADA-MÎNZULUI¹ = BARBA-URSULUI¹; -COADA- MÎNZULUl² = COADA-CALULUI¹; – COADA-MÎȚEI¹, plantă ierboasă cu flori mici roșietice, cu frunzele acoperite în partea inferioară de numeroase glandule albe (Chaiturus marrubiastrum) (🖼 1318); -COADA-MÎȚEI² = PAPANAȘI 2; - COADA- MÎȚEI-DE-BALTĂ, nume dat unor mușchi de coloare albă-gălbuie, ce cresc prin locurile umede, unde contribue, în mare parte, la formarea combustilului numit turbă (Sphagnum cymbifolium);-COADA-PRICULICILOR = BARBA-POPEI: - COADA-RACULUI, plantă ierboasă, cu flori mari, frumoase, de coloare galbenă (Potentilla anserina) (🖼 1319); – COADA-ȘOARECELUI , COADA-ȘORICELULUI, COADA-HÎRȚULUI (Băn. „sorocină”), plantă ierboasă, cu flori albe dispuse în capitule, întrebuințată de popor ca leac contra tusei sau pentru curățirea sîngelui (Achillea millefolium) (🖼 1320); -COADA-VACII¹, plantă țepoasă, cu flori albe, ce crește pe lîngă drumuri (Echium altissimum); -COADA-VACII², plantă ierboasă, cu flori violete; numită și „jale” (Salvia silvestris) (🖼 1321); -COADA-VACII³ = BĂTRÎNIȘ; – COADA-VACII⁴ = LUMÎNARE 2 ;-COADA-VACII⁵ – LUMÎNĂRICĂ 2; -COADA-VULPII, plantă ierboasă, cu flori verzi, ce crește prin livezi și finețe; numită și „codină” (Alopecurus pratensis) (🖼 1323); -COADA-ZMEULUI, plantă ierboasă, veninoasă, cu tulpina tîrîtoare, care face niște bobițe roșii (Calla palustris) (🖼 1322); - CINCI-COADE – CĂLDĂRUȘĂ 3 ¶ 19 🐦 COADĂ-ROȘIE = CODROȘ ¶ 20 Băn. 🐦 COADĂ-FĂLOASĂ = CODOBATURĂ [lat. coda].

SMOC, smocuri, s. n. 1. Mănunchi de păr sau de pene pe care îl au unele animale pe urechi, pe cap, la coadă etc. 2. Cantitate de fire (de păr, de lână, de iarbă etc.) care se poate prinde sau smulge deodată cu mâna sau (de către animale) cu gura. – Cf. scr. smotak.

COADĂ, cozi, s. f. 1. Apendice terminal al părții posterioare a corpului animalelor vertebrate; smoc de păr sau de pene care acoperă acest apendice sau care crește în prelungirea lui. ◊ Expr. A da din coadă = (despre oameni; fam.) a se linguși pe lângă cineva; a se bucura. A-și vârî (sau băga) coada (în ceva) = a se amesteca în chestiuni care nu-l privesc. Își vâră (sau și-a vârât, își bagă, și-a băgat etc.) dracul coada (în ceva), se spune când într-o situație se ivesc neînțelegeri sau complicații (neașteptate). A călca (pe cineva) pe coadă = a jigni, a supăra (pe cineva). A pune coada pe (sau la) spinare = a pleca (pe furiș), a o șterge (lăsând lucrurile nerezolvate). Cu coada între picioare = (despre oameni) umilit, rușinat; fără a fi reușit. (Pop.) A-și face coada colac = a se sustrage de la ceva. A trage mâța (sau pe dracul) de coadă = a o duce greu din punct de vedere material, a face cu greu față nevoilor minime de trai. (Get-beget) coada vacii = neaoș; vechi, băștinaș; de origine rurală. (Fam.) A prinde prepelița (sau purceaua) de coadă = a se îmbăta. ♦ Partea dindărăt, mai îngustă, a corpului unor animale (a peștelui, a șarpelui, a racului etc.). 2. Păr (de pe capul femeilor) crescut lung și apoi împletit; cosiță. 3. Parte a unei plante care leagă fructul, frunza sau floarea de tulpină sau de creangă. V. peduncul. 4. Partea dinapoi (prelungită sau care se târăște pe jos) a unor obiecte de îmbrăcăminte (mai ales a celor purtate de femei); trenă. ◊ Expr. A se ține de coada cuiva sau a se ține (sau a umbla) coadă după cineva = a fi nedespărțit de cineva, a se ține cu insistență și pretutindeni de cineva. ♦ Prelungire luminoasă a cometelor. ♦ Fâșie foarte îngustă din cârpe (înnodate) sau din hârtie care se atârnă de partea de jos a unui zmeu spre a-i menține echilibrul în aer. 5. Parte a unui instrument sau a unui obiect de care se apucă cu mâna; mâner. ◊ Expr. A lua (sau a apuca ceva) de coadă = a se apuca de treabă, a începe (ceva). A-și vedea de coada măturii (sau tigăii) = a se ocupa (numai) de treburile gospodărești. Coadă de topor = persoană care servește drept unealtă în mâna dușmanului. 6. Partea terminală a unui lucru sau, p. gener., a unui fenomen, a unei perioade de timp etc.; bucată de la capătul unui lucru; sfârșit, extremitate. ◊ Loc. adv. La (sau în) coadă = pe cel din urmă loc sau printre ultimii (într-o întrecere, la școală etc.). De la coadă = de la sfârșit spre început. ◊ Expr. A nu avea nici cap, nici coadă = a nu avea nici un plan, nici o ordine; a fi fără înțeles, confuz. ♦ Coada ochiului = marginea, unghiul extern al ochiului. ♦ Partea unde se îngustează un lac, un iaz etc.; loc pe unde se scurge apa dintr-un râu în heleșteu. 7. Șir (lung) de oameni care își așteaptă rândul la ceva, undeva. ◊ Expr. A face coadă = a sta într-un șir (lung) de oameni, așteptând să-i vină rândul la ceva, undeva. 8. Compuse: coada-calului = a) nume dat mai multor plante erbacee caracterizate prin două tipuri de tulpini: una fertilă și alta sterilă; barba-ursului (Equisetum); b) plantă erbacee acvatică cu frunze liniare și cu flori mici, verzui (Hippuris vulgaris); coada-cocoșului = nume dat mai multor specii de plante erbacee cu flori albe, întrebuințate în medicina populară (Polygonatum); coada-mielului = a) plantă erbacee cu frunze lucitoare și cu flori violete (Verbascum phoeniceum); b) mică plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ, cu flori de culoare albastru-deschis cu vinișoare mai întunecate (Veronica prostrata); coada-mâței = plantă erbacee cu flori mici, roz (Leonurus marrubiastrum); coada-mâței-de-baltă = nume dat mai multor specii de mușchi de culoare albă-gălbuie, care cresc prin locurile umede și contribuie la formarea turbei (Sphagnum); coada-racului = plantă erbacee cu flori mari de culoare galbenă (Potentilla anserina); coada-șoricelului = plantă erbacee medicinală cu frunze penate, păroase, cu flori albe sau trandafirii (Achillea millefolium); coada-vacii = a) plantă erbacee țepoasă, înaltă, cu frunze lanceolate și cu flori albe, dispuse în spice (Echium altissimum); b) plantă erbacee cu flori violete sau roșietice (Salvia silvestris); coada-vulpii = plantă erbacee cu frunze lucioase pe partea inferioară, cu flori verzi dispuse în formă de spic, folosită ca furaj (Alopecurus pratensis); coada-zmeului = plantă veninoasă cu tulpina târâtoare și cu fructele în forma unor bobițe roșii, care crește prin mlaștini (Calla palustris); coada-rândunicii = numele a doi fluturi mari, frumos colorați, care au câte o prelungire în partea posterioară a aripilor (Papilio machaon și podalirius). [Pl. și: (2) coade] – Lat. coda (= cauda).

GUVID ~zi m. 1) la pl. Familie de pești marini de talie mică, având corpul mult subțiat spre coadă și capul mare, turtit. 2) Pește din această familie. /<ngr. guvídi

COLUGO s. m. animal arboricol, erbivor, nocturn, din pădurile Indoneziei, cu o membrană care unește membrele cu capul și coada, permițând să planeze ca o parașută, de la un arbore la altul. (<amer. colugo)

fără nici un chichirez expr. v. fără cap și coadă.

atac (< fr. attaque) 1. (acustică muzicală) Perioada de trecere de la starea de repaus la cea de vibrație* stabilă a unei surse sonore (voce, instr. muzical etc.). În evoluția temporală a sunetului* îi urmează așa-numitul regim permanent (staționar, de stabilitate a sunetului), după care are loc trecerea inversă, de la vibrație la repaus, numită perioada de extincție a sunetului. Ambele perioade formează conținutul noțiunii de proces tranzitoriu al sunetului. ♦ Microanaliza sunetului muzical (efectuată cu aparatura electroacustică modernă) a condus la depășirea concepției clasice după care sunetul ar fi un fenomen uniform în timp, stabil în frecvență*, intensitate (1-2) și timbru*, conform schemelor din acustica fizică. După noile concepții, bazate pe cercetări fine efectuate asupra înregistrărilor* de mare fidelitate, s-a ajuns la concluzia că sunetul muzical este în realitate un fenomen complex, lipsit de orice uniformitate în timp, chiar dacă s-ar urmări acest lucru. A. și extincția sunetului nu sunt instantanee, din cauza întârzierilor inevitabile provocate de inerția fizică a maselor care participă la vibrație. Cu cât a. sunetului este mai brusc și mai puternic, cu atât spectrul sonor este mai bogat, conținând frecvențe continue, ceea ce îi conferă caracterul de zgomot*; acesta se suprapune peste zgomotul specific al emisiei sonore a instr. muzicale respective (frecarea arcușului, suflul executantului etc.). Același efect are loc, cu o amploare mai mică, la trecerea rapidă de la piano* la forte*. În timpul a., intensitatea crește treptat de la zero la valoarea finală (dorită), în timp ce la extincție ea scade, tot treptat, la zero. Durata a. variază după natura instr. considerat: trp. 20 milisecunde (0,02 s), clar. 40 ms, vl. 50 ms, sax. 60 ms, fl. 200 ms etc. La pian, intensitatea maximă a sunetului este atinsă foarte repede, spre deosebire de orgă. Sunetul pianului nu are regim permanent propriu-zis, nefiind întreținut, astfel că intensitatea lui scade încet, începând chiar de la maximul atins, până la extincție, și oscilând ușor. La orgă, a. durează 0,02-0,04 s (tuburi cu ancie – tuburi cu gură de fluier), iar intensitatea se menține aceeași până în momentul ridicării degetului de pe tastă*, după care urmează perioada de extincție. S-a constatat că, chiar în cazul sunetelor întreținute (instr. de suflat, cu arcuș, orgă etc.), frecvența, intensitatea și timbrul nu sunt absolut uniforme (constante) decât pe o durată de cel mult 100 ms. Sunetul muzical este așadar un fenomen continuu variabil în timp, oricât ar vrea să se realizeze constanța caracteristicilor lui. ♦ Importanța perioadelor tranzitorii de a. și extincție a sunetului este mai mare decât aceea a regimului staționar. Modul în care se desfășoară a. și extincția, iar nu regimul stabil, creează adevărata personalitate a sunetului, diferită de altele. Eliminând de pe o înregistrare pe bandă „capul” și „coada” sunetului, audiția „corpului” său (a regimului permanent) nu mai este suficientă pentru individualizarea sigură a instr. emițător. 2. Moment care marchează emisia sonoră vocală sau instr. Potrivit tehnicii vocale sau instr. (instr. cu coarde, de suflat, de percuție*, cu claviatură*), a. va avea caracteristici diferite. 3. În orch. noțiunea de a. semnifică, pe lângă accentul (1) inițial, și intrarea unui grup de instr. 4. Element tehnic al muzicii contemporane, în special al celei post-seriale*, care, din atribut subsidiar al calității sunetului (în special al timbrului), tinde să devină un parametru* de sine stătător. În practica de creație, a. intră însă mai curând în sfera articulației*, a cărei extindere (începând cu muzica lui Bartok, în care s-au remarcat deja sunetele non vibrato*, pizzicati* speciali, arpegierile* ascendente și descendente, diversele „colorări” ale sunetului prin plasarea arcușului în diferite porțiuni de coardă etc.) contribuie nu mai puțin la îmbogățirea ei, în orice caz, la modificarea timbrurilor. De o utilizare a proprietățile a. (1) se poate vorbi în cadrul muzicii electronice* și în general al celei înregistrate*, unde tăierea a. sau recurența* sunetului (deci plasarea a. la sfârșitul acestuia) pot depersonaliza sunetul, îi pot modifica natura. Cazul limită al a., transformarea sa în propriul său negativ, îl constituie utilizarea (cu deosebire de la Xenakis încoace) a glissando-urilor continue, în care practic a. dispare din memoria auditivă. Autonomia a. (desigur subiectiv alese de către compozitor) în cadrul unei ordini prestabilite, ca o consecință ultimă a serializării (după ce înălțimile (2), ritmul – la serialiști – și intensitățile (2) – la Messiaen – fuseseră supuse aceluiași proces).

CANGUR (< fr.) s. m. Mamifer marsupial, erbivor, care trăiește în Australia, Tasmania, ins. Noua Guinee (aclimatizat și în Noua Zeelandă), de c. 1,5 m înălțime (de la cap la coadă poate atinge 3,5 m, iar coada poate avea 1,2 m); are poziție bipedă și se deplasează prin salturi de c. 13 m lungime (Macropus giganteus).

CERBER (KERBEROS) (în mitologia greacă), monstru fabulos, înfățișat ca un cîine cu trei (sau o sută) de capete și coadă de șarpe. Fratele Hidrei din Lerna și al Gorgonelor. Paznic al porților Infernului, permitea spiritelor numai Intrarea, nu și ieșirea de aici. A fost păcălit doar de Orfeu și de Herakles.

timbru (< fr. timbre; it. timbro; germ. Klangfarbe; engl. timbre), caracter al senzației auditive care permite să se distingă diferite sunete* complexe având aceeași frecvență fundamentală și aceeași intensitate (1), însă compoziții spectrale deosebite (armonice* diferind ca număr și intensitate). Pe lângă înălțime* (v. și frecvență) și intensitate (2), t. este cea de-a treia calitate a sunetului, aceea care-i conferă personalitate sonoră și „culoare” proprie (cf. germ. Klangfarbe, textual „culoarea sunetului”), permițând nu numai individualizarea sursei emitente, fără a o vedea, dar și diferențierea calitativă fină a instr. muzicale de același fel (de ex. a două voci (1) de sopr. care cântă aceeași notă cu tărie egală). T. unui instr. muzical este o sinteză, un rezultat al însumării tuturor caracteristicilor sale vibratorii și care în final îi determină valoarea artistică. Sunt mai mulți factori de care, în mod direct sau indirect, depinde t. În primul rând se află spectrul sonor al sunetului adică numărul și intensitatea armonicelor care se amalgamează cu sunetul fundamental. Aceste armonice au o dublă proveniență: mai întâi oscilațiile elementului vibrator (ancie*, coardă* etc.) și apoi cele ale elementului rezonator (tubul cl., corpul vl. etc.), rezonatorul având rolul de a amplifica sunetul inițial și de a-i adăuga așa-numitele „frecvențe de rezonanță” (formanții sunetului complex). Forma și volumul rezonatorului (cutiei armonice, de rezonanță*) are o influență decisivă asupra cantității și calității formanților și de aici asupra t. În același timp, t. depinde de intensitatea și înălțimea sunetului, deoarece sunetele grave și cele intense au un conținut mai bogat în armonice. ♦ Compoziția spectrală armonică și contribuția ei la formarea t. se manifestă în moduri ca și infinite, ceea ce explică de ex. faptul că practic nu se întâlnesc două voci absolut egale ca t., ci cel mult asemănătoare. Un sunet fundamental însoțit numai de primele 2-3 armonice este moale, păstos, plăcut; concomitența armonicelor 2-7 îl face bogat, plin, rotund, cald; dacă prevalează armonicele înalte și lipsesc cele joase, sunetul devine aspru, strident, pătrunzător; un număr mare de armonice distribuite uniform și de tărie comparabilă face t. luminos, strălucitor. Un sunet fără armonice (sau cu puține și slabe, v. sunet) poate fi dulce, dar surd, sărac, adesea puțin muzical. ♦ Cercetările microanalitice din ultima jumătate de sec. au pus în evidență importanța capitală a așa-numitelor „procese tranzitorii” ale sunetelor în caracterizarea instr. muzicale și în constituirea t. lor. Acesta este determinat nu atât de spectrul armonic, înregistrat în perioada de stabilitate a sunetului (regimul permanent), cât mai ales de spectrul armonicelor existente în perioadele de atac (1) și extincție a sunetului – precum și în perioadele de trecere de la piano* la forte* și invers. În perioadele tranzitorii (și mai cu seamă în aceea a atacului), sunetul are caracter de zgomot*, datorită structurii sale armonice variabile și complicate. La acest zgomot inevitabil se adaugă cel produs (la fel de inevitabil) de mecanismul specific instr. considerat (frecarea arcușului pe coarde sau ciupirea acestora, loviturile ciocănelelor la pian, suflul aerului în tuburile sonore, vibrațiile neutile ale buzelor etc.). Imperfecțiunile fizice ale emisiei, dacă nu depășesc anumite limite, dau execuției muzicale acea căldură și viață care nu pot fi obținute de la o emisie (practic imposibilă) desfășurată după legile riguroase ale acusticii clasice. Aceasta se ocupă numai de regimul permanent al sunetului, fără a considera procesele tranzitorii, care sunt esențiale în muzică. Deși sunetele armonice sunt de mult cunoscute, îi revine lui Helmholtz meritul de a fi demonstrat (1863), cu ajutorul rezonatorilor sferici, rolul armonicelor în formarea t. Experiențele celebre ale lui Stumpf (1926) au arătat că, amputându-se „capul” și „coada” sunetului (adică perioadele tranzitorii), audiția „corpului” său propriu-zis (regimul permanent al vibrațiilor) nu mai permite să se identifice sursa emitentă; fag. nu poate fi deosebit de vcl., iar vl. de cornet. O dată cu eliminarea proceselor tranzitorii, sunetul și-a pierdut t. specific, personalitatea proprie. Aparatura acustică modernă (oscilograful catodic etc.) și metodele de microanaliză armonică a fenomenelor sonore au permis adâncirea cunoașterii calității timbrice, demonstrându-se că sunetul muzical este un fenomen mult mai complicat de cum se știa și că nu i se pot aplica decât în parte și în primă aproximație legile riguroase, dar simplificatoare, ale acusticii* fizice.

Cerberus, temutul cîine care străjuia la porțile Hadesului. Născut din gigantul Typhon, el era frate cu hidra din Lerna și cu leul din Nemea. Cerberus era înfățișat ca un monstru înfricoșător, după unii cu trei, după alții cu o sută de capete. Avea coadă de șarpe, iar în jurul gîtului i se încolăceau de asemenea șerpi. Cerberus avea însărcinarea să nu-i lase să intre în Hades decît pe morți și să nu mai lase pe nimeni să iasă de acolo. Singurul care a reușit să-l învingă și să-l supună a fost Heracles (v. și Heracles). Se spunea că mai tîrziu Cerberus a fost vrăjit, și el, de cîntecul lui Orpheus.

SAURIÉNI (< fr.; {s} gr. saura „șopârlă”) s. m. pl. Ordin (sau, în alte clasificări, subordin din ordinul Squamata) de reptile cu pielea acoperită de solzi cornoși, uneori papile, tuberculi sau spini, cu o singură arcadă a capului și coada de obicei lungă (Sauria). La unele specii, membrele sunt rudimentare sau lipsesc. Frecvent prezintă fenomenul de autotomie. Există numeroase familii de s., dintre care se remarcă șopârlele (cu forme evoluate, dar și familii primitive ca gekonidele și agamidele), iguanele, cameleonii și familia „șarpelui orb”. Trăiesc pe toate continentele și se hrănesc mai ales cu nevertebrate. Sin. Lacertilieni.

daŭ, dat, dare v. tr. (lat. *dao [îld. do], dĕdi, dătum, dăre; it. dare, pv. cat. sp. pg. dar. Dădeam [vechĭ dam]; dădúĭ [vechĭ dedéĭ, dedéșĭ, déde, déderăm, déderățĭ, déderă, ĭar azĭ maĭ rar detéĭ, detéșĭ, déte, déterăm, déterățĭ, déteră]; să daŭ, să dea [mold. să deĭe]; dă, nu da, dea [mold. deĭe]. P. formă cp. cu staŭ. – V. cred, perd, vînd, ascund). Întind, ofer: a da de pomană banĭ săracilor. Ofer, plătesc: daŭ un franc pe un cuțit. Fac, produc: găina face oŭă, vaca vițeĭ, stejaru ghindă. Predaŭ, remit: a da un hot pe mîna polițiiĭ; a da o scrisoare în primirea, în sama, în mîna cuĭva. Caut, încerc: dădea să vorbească și nu putea. Mișc, împing: daŭ scaunu maĭ încolo. Ung, spoĭesc, văpsesc, sulemenesc: daŭ cizmele cu vax, daŭ părețiĭ cu var, daŭ gardu cu verde, mitocanca se dăduse cu roș. Daŭ jos, scobor: daŭ jos ceva din pod. Răstorn: daŭ jos scaunele fugind. Daŭ înapoĭ, restitui: daŭ înapoĭ ceĭa ce eram dator. Împing înapoĭ: daŭ înapoĭ un ceas (adică minutarele luĭ). Daŭ în ainte, 1) împing în ainte: daŭ în ainte un ceas (adică minutarele luĭ); 2) întrec, îs superior: a da cuĭva mult în ainte (E o expresiune de la joc [popice, biliard ș.a.] cînd un adversar tare dă celuĭ maĭ slab cîte-va puncte de la el, ĭar el începe maĭ de jos). Daŭ ascultare cuĭva, mă supun luĭ, îl ascult. Daŭ (saŭ pun) vine pe cineva, îl acuz, îl învinovățesc. Daŭ năvală, năvălesc. Daŭ ordin, ordonez, poruncesc. Daŭ faliment, devin falit. Daŭ un copil la carte, la școală, îl trimet la școală. Daŭ la jurnal, public în jurnal. Daŭ un copil la stăpîn, îl fac servitor. Daŭ ceva pe foc, arunc în foc. Daŭ pe gît, înghit, beaŭ: daŭ vinu pe gît. Daŭ pe gîrlă, arunc în gîrlă, (fig.) arunc ca lucru fără valoare. Daŭ afară, exclud, elimin. Daŭ pe bete, pe brîncĭ afară, exclud trîntind pe cineva la pămînt. Daŭ de-a dura, rostogolesc. Daŭ pe scară, alung dînd jos pe scară. Daŭ draculuĭ, ucid, (fig.) renunț la ceva: dă-o draculuĭ de carte! Daŭ cărțile (de joc), le împart. Daŭ cep unuĭ butoĭ, îl găuresc și încep a bea din el. Daŭ credință (crezare) cuĭva, unuĭ lucru, mă încred. Daŭ cuĭva cuvîntu, daŭ dreptu de a vorbi într’o adunare. Daŭ dreptate, recunosc că are dreptate. Daŭ medicamente, administrez medicamente. Daŭ drumu, las liber. Daŭ (saŭ bag) groaza în dușmanĭ, îi îngrozesc. Daŭ dosu, întorc spatele, fug de frică. Daŭ pe cineva de rușine, nu mă arăt la înălțimea laudelor luĭ, îl fac de rîs. Daŭ de gol, demasc, trădez. Daŭ pe față, denunț, divulg. Daŭ banĭ în ainte, plătesc în ainte. Daŭ mîna cu cineva, îl salut dînd mîna. Daŭ cuĭva bună ziua, îl salut cu vorba de „bună ziua”. Daŭ cinstea pe rușine, în locu cinstiĭ mă încarc de rușine. Daŭ cuĭva (banĭ) de cheltuĭală, (fig.) îi trag o bătaĭe. Daŭ bir cu fugițiĭ, dezertez. Daŭ pace, las în pace, nu neliniștesc. Daŭ o pedeapsă, o palmă, aplic o pedeapsă, o palmă. Daŭ un țipet, țip. Daŭ gură (saŭ o gură) cuĭva, îl strig. Daŭ o guriță, un bot (fam.), îl sărut. Daŭ de știre, anunț. Daŭ țîță, alăptez. Daŭ de zestre cuĭva ceva, îl înzestrez cu ceva. Daŭ vĭață, vivifiv, fac viŭ. Să dea Dumnezeŭ, să facă Dumnezeu! Daŭ sama, expun socoteala. Îmi saŭ samă, sînt conscient, înțeleg. Îmi daŭ sfîrșitu, mor. Îmi dă mîna să fac ceva, om cu ce (curaj, bani), pot, îndrăznesc. V. intr. Mișc: a da din umerĭ, din cap, din coadă, din picĭor. Lovesc, descarc o armă: daŭ cu pumnu, cu cĭomagu, cu pușca, cu tunu în ceva. Arunc, întind: daŭ cu cĭorpacu, cu plasa (ca să prind pește). Încolțesc, germinez: plantele daŭ vlăstare, mugurĭ. Năvălesc: stațĭ maĭ încet, că nu daŭ (subînț. năvală) Turciĭ și Tătariĭ! Intru: a dat moartea în găinĭ. Cad: calu omu a muncit pîn’a dat în bot, în genunchĭ. Conduc la, răspund: fereastra, cărarea dă dă în grădină. A ieșĭ, a țîșnĭ (vorbind de materiile fecale, de lava unuĭ vulcan ș.a.): uĭ-te ce dă din acest copil dac’a mîncat atîtea fructe! Fig. A vorbi lucrurĭ surprinzătoare: acest copil era odată tăcut (orĭ prost) dar acuma uĭte ce dă din el! Daŭ în, cad în: a da într’o groapă în cursă. A da în gropĭ (de prost), a fi foarte prost. A da în clocote, în fert, în undă, a începe să clocotească, să fearbă. A da în foc (apa, laptele), a se unfla și a se revărsa afară din vas. A da în mugurĭ, în copt (un arbore), a începe să facă mugurĭ, să se coacă. A-țĭ da în teapă, în petec (Iron.), a-țĭ face vechiŭ obiceĭ: Țiganu, chear împărat s’ajungă tot îșĭ dă în teapă. Daŭ în cărțĭ (saŭ cu cărțile), în bobĭ (saŭ cu bobiĭ), ghicesc cu cărțile, cu bobiĭ. Daŭ de saŭ peste, aflu, nemeresc, întîlnesc, mă izbesc de: a săpat pîn’a dat de apă, a mers pîn’a dat de prietenu luĭ, a căutat pîn’a dat peste ce a dorit. A dat de dracu, de belea, a-l întîlni pe dracu, a te izbi de o neplăcere. A da înainte (cu vorba, cu beția, cu vinu), a continua. A da înapoĭ, a scădea, a regresa. A da pe la cineva, a trece, a veni pe la el. A da din umerĭ, a sta nepăsător. A bate din buze, a fi păcălit, a nu avea ce- țĭ trebuĭe. V. refl. Mă las pradă în voĭa cuĭva: mă daŭ somnuluĭ. Mă răped: acest cîne se dă la om (Nu te da, nu te lăsa! se zice cînd te prefacĭ că-țĭ opreștĭ cînele să nu muște pe cineva, dar pe ascuns îl amuțĭ contra luĭ). Cedez, mă daŭ învins, mă predaŭ: nu te da! Mă daŭ învins, prins, mă predaŭ, recunosc că-s învins; mă dedaŭ: mă daŭ studiuluĭ, bețiiĭ. Mă daŭ jos, mă scobor, descind. Mă daŭ în lăturĭ, mă retrag, (fig.) nu mă amestec, nu ajut. mă daŭ după vînt, mă conduc după cum cer împrejurările. Mă daŭ după perdea, mă ascund, fug de de răspundere. Mă daŭ pe brazdă, mă acomodez, mă deprind, mă îmblînzesc. Mă daŭ peste cap, fac pe dracu’n patru, fac tot posibilu. Mă daŭ de (saŭ drept), mă pretind: a te da de (saŭ drept) patriot.

fluturà v. 1. a agita încoace și încolo (capul, sabia, coada); 2. a se mișca în voia vântului, a fălfăi: lasă vălul ei a flutura BOL. [Onomatopee ce exprimă suflarea vântului sau aripilor (cf. fluture): limba germană posedă întreaga serie alternantă: flattern, flittern, flottern; varianta fluștura e o amplificare a aceluiaș radical imitativ].

înșir’-te-mărgărite f. 1. formulă pusă în basme în capul unei povestiri fără sfârșit; 2. vorbire fără cap nici coadă: vorbește neisprăvite la înșir’-te-mărgărite PANN.

SMOC, smocuri, s. n. 1. Mănunchi de păr sau de pene pe care îl au unele animale pe urechi, pe cap, la coadă etc. 2. Cantitate de fire (de păr, de lână, de iarbă etc.) care se poate prinde sau smulge deodată cu mâna sau (de către animale) cu gura. – Cf. sb. smotak.

COADĂ, cozi, s. f. 1. Apendice terminal al părții posterioare a corpului animalelor vertebrate; smoc de păr sau de pene care acoperă acest apendice sau care crește în prelungirea lui. ◊ Expr. A da din coadă = (despre oameni; fam.) a se linguși pe lângă cineva; a se bucura. A-și vârî (sau băga) coada (în ceva) = a se amesteca în chestiuni care nu-l privesc. Își vâră (sau și-a vârât, își bagă, și-a băgat etc.) dracul coada (în ceva), se spune când într-o situație se ivesc neînțelegeri sau complicații (neașteptate). A călca (pe cineva) pe coadă = a jigni, a supăra (pe cineva). A pune coada pe (sau la) spinare = a pleca (pe furiș), a o șterge (lăsând lucrurile nerezolvate). Cu coada între picioare = (despre oameni) umilit, rușinat; fără a fi reușit. (Pop.) A-și face coada colac = a se sustrage de la ceva. A trage mâța (sau pe dracul) de coadă = a o duce greu din punct de vedere material, a face cu greu față nevoilor minime de trai. (Get-beget) coada vacii = neaoș; vechi, băștinaș; de origine rurală. (Fam.) A prinde prepelița (sau purceaua) de coadă = a se îmbăta. ♦ Partea dindărăt, mai îngustă, a corpului unor animale (a peștelui, a șarpelui, a racului etc.). 2. Păr (de pe capul femeilor) crescut lung și apoi împletit; cosiță. 3. Parte a unei plante care leagă fructul, frunza sau floarea de tulpină sau de creangă. V. peduncul. 4. Partea dinapoi (prelungită sau care se târăște pe jos) a unor obiecte de îmbrăcăminte (mai ales a celor purtate de femei); trenă. ◊ Expr. A se ține de coada cuiva sau a se ține (sau a umbla) coadă după cineva = a fi nedespărțit de cineva, a se ține cu insistență și pretutindeni de cineva. ♦ Prelungire luminoasă a cometelor. ♦ Fâșie foarte îngustă din cârpe (înnodate) sau din hârtie care se atârnă de partea de jos a unui zmeu spre a-i menține echilibrul în aer. 5. Parte a unui instrument sau a unui obiect de care se apucă cu mâna; mâner. ◊ Expr. A lua (sau a apuca ceva) de coadă = a se apuca de treabă, a începe (ceva). A-și vedea de coada măturii (sau tigăii) = a se ocupa (numai) de treburile gospodărești. Coadă de topor = persoană care servește drept unealtă în mâna dușmanului. 6. Partea terminală a unui lucru sau, p. gener., a unui fenomen, a unei perioade de timp etc.; bucată de la capătul unui lucru; sfârșit, extremitate. ◊ Loc. adv. La (sau în) coadă = pe cel din urmă loc sau printre ultimii (într-o întrecere, la școală etc.). De la coadă = de la sfârșit spre început. ◊ Expr. A nu avea nici cap, nici coadă = a nu avea niciun plan, nicio ordine; a fi fără înțeles, confuz. ♦ Coada ochiului = marginea, unghiul extern al ochiului. ♦ Partea unde se îngustează un lac, un iaz etc.; loc pe unde se scurge apa dintr-un râu în heleșteu. 7. Șir (lung) de oameni care își așteaptă rândul la ceva, undeva. ◊ Expr. A face coadă = a sta într-un șir (lung) de oameni, așteptând să-i vină rândul la ceva, undeva. 8. Compuse: coada-calului = a) nume dat mai multor plante erbacee caracterizate prin două tipuri de tulpini: una fertilă și alta sterilă; barba-ursului (Equisetum); b) plantă erbacee acvatică cu frunze liniare și cu flori mici, verzui (Hippuris vulgaris); coada-cocoșului = nume dat mai multor specii de plante erbacee cu flori albe, întrebuințate în medicina populară (Polygonatum); coada-mielului = a) plantă erbacee cu frunze lucitoare și cu flori violete (Verbascum phoeniceum); b) mică plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ, cu flori de culoare albastru-deschis cu vinișoare mai întunecate (Veronica prostrata); coada-mâței = plantă erbacee cu flori mici, roz (Leonurus marrubiastrum); coada-mâței-de-baltă = nume dat mai multor specii de mușchi de culoare albă-gălbuie, care cresc prin locurile umede și contribuie la formarea turbei (Sphagnum); coada-racului = plantă erbacee cu flori mari de culoare galbenă (Potentilla anserina); coada-șoricelului = plantă erbacee medicinală cu frunze penate, păroase, cu flori albe sau trandafirii (Achillea millefolium); coada-vacii = a) plantă erbacee țepoasă, înaltă, cu frunze lanceolate și cu flori albe, dispuse în spice (Echium altissimum); b) plantă erbacee cu flori violete sau roșietice (Salvia silvestris); coada-vulpii = plantă erbacee cu frunze lucioase pe partea inferioară, cu flori verzi dispuse în formă de spic, folosită ca furaj (Alopecurus pratensis); coada-zmeului = plantă veninoasă cu tulpina târâtoare și cu fructele în forma unor bobițe roșii, care crește prin mlaștini (Calla palustris); coada-rândunicii = numele a doi fluturi mari, frumos colorați, care au câte o prelungire în partea posterioară a aripilor (Papilio machaon și podalirius). [Pl. și: (2) coade] – Lat. coda (= cauda).

ANAPODA adv. Pe dos, de-a-ndoaselea, în dezordine; în altă direcție decît trebuie. Sus, într-o fereastră, s-a ivit un cap cu coade roșcovane, adunate anapoda într-o basma pestriță. GALAN, Z. R. 9. Apoi dă! cum n-or merge trebile anapoda, dacă nime n-a voit să m-asculte? ALECSANDRI, T. 124. ◊ (Adjectival, invariabil) Un om anapoda. ◊ El întoarce căruța fără să se uite la mine, o ia pe-un drum anapoda și se duce. PREDA, Î. 92. Urmînd drumul vechi [al criticii]... vom face ceva anapoda. GHEREA, ST. CR. I 40. ♦ În neștire, la întîmplare, orbește. Eram șapte-opt pe terasă... Coboram anapoda treptele tocite spre canal. CAMIL PETRESCU, T. II 225. Chiar și porcii trîndavi se iuțiră, pornind-o anapoda, guițînd. DELAVRANCEA, S. 198. – Variantă; (regional) anapăda (CREANGĂ, A. 53) adv.

COADĂ, cozi, (2, 4 și) coade, s. f. 1. Apendice terminal al părții posterioare a corpului animalelor, avînd scheletul formar din prelungirea coloanei vertebrale; păru! care acoperă acest apendice. Castor îi sărea cu labele pe piept, clătinîndu-și bucuros coada stufoasă. C. PETRESCU, S.172. Coada lui Chirică se umflă dintr-o dată ca un măturoi. SADOVEANU, N. F. 34. Purceluși cu coada sfredel și cu bețe-n loc de labă. Cum mai bine i se șede unui purceluș de treabă. EMINESCU, O. I 84. Ciudă mi-i și rău îmi pare C-am iubită și nu-i mare. Am nădejde c-o mai crește. Cînd o prinde mîța pește Și coada la urs o crește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 431. ◊ Expr. A da din coadă = (mai ales despre cîini) a mișca coada încoace și încolo; fig. (despre oameni) a se linguși pe lîngă cineva. A-și vîrî (sau băga) coada (în ceva) = a se amesteca în chestiuni care nu-l privesc, a-și vîrî (sau băga) nașul unde nu-i fierbe oala, v. nas. Își vîră (sau și-a vîrît) dracul coada (undeva), se spune cînd într-o situație se ivesc neînțelegeri, intrigi, motive de discordie. Diavolul vrajbei nu cuteza să-și vîre coada între ei. ISPIRESCU, L. 389. A călca (pe cineva) pe coadă = a atinge pe cineva unde-l doare, a-l supăra. A pune coada pe (sau la) spinare = a pleca lăsînd totul baltă, a o șterge. A pleca (sau a fugi, a ieși, a se duce, a se întoarce etc.) cu coada între picioare (sau între vin ) = a pleca (sau a fugi, a se întoarce etc.) umilit, rușinat, fără izbîndă. Bogătașul ieși cu coada între picioare. ISPIRESCU, L. 178. A atîrna (cuiva ceva) de coadă = a-i pune în spate o vină, o greșeală, a-l acuza de ceva. Nu era așa căscăund flăcăul acesta și pe nedrept îi atîrnau de coadă acest ponos ceilalți argați din sat. ISPIRESCU, L. 230. A trage mîța (sau pe dracul) de coadă = a trăi greu, a nu avea nici strictul necesar, a duce o viață plină de lipsuri și de privațiuni. Vorbea cu dispreț... țața Niculina despre cutare că trage pe dracu de coadă. PAS, Z. I 85. (Get-beget) coada vacii = neaoș, vechi, băștinaș. Nu e numai un cîine scurt de coadă v. cîine. (Ironic) Umblă cîinii cu covrigi (sau colaci) în coadă v. cîine. ◊ Compuse: coada-șoricelului = plantă erbacee ale cărei flori albe sau trandafirii se întrebuințează (sub formă de infuzie) contra tusei (Achillea millefolium). Femeile-și țineau calea vorbind de leacurile cu cuvîntul ori cu buruiana. Socul macul, salcîmul și coada-șoricelului sînt pentru tuse. DELAVRANCEA, S. 265; Coada-Calului = plantă erbacee caracterizată prin două tipuri de tulpini (simultane sau succesive), una fertilă, simplă sau cu ramuri reduse, alta sterilă, prevăzută cu noduri din care pornesc ramuri verzi (Equisetum arvense). ◊ Partea dindărăt, îngustată, a corpului unor animale (a peștelui, a șarpelui etc.). Și îndată, [știuca] lovind din coadă, făcu pe Aleodor un cosăcel. ISPIRESCU, L. 45. ♦ Pene lungi crescute pe regiunea terminală a coloanei vertebrale a păsărilor. Ochii ei erau pui de lostun... stăteau puțin pieziș, cu cozile spre tîmple. SADOVEANU, D. P. 30. Ciocănitoarea voi s-o zbughească afară, dar veverița o prinse de coadă. GÎRLEANU, L. 14. Baba se duce în poiată, găbuiește găina, o apucă de coadă și o ia la bătaie. CREANGĂ, P. 69. ◊ Expr. (Familiar) A prinde prepelița de coadă = a se îmbăta. Încă o dușcă, Bujoraș dragă... Și cele multe înainte... (în parte) Începe a prinde prepelița de coadă. ALECSANDRI, T. 239. 2. Părul sau o parte din părul capului omenesc (azi numai al femeilor), crescut lung și apoi împletit; cosiță. Era un om mare și plin, cu ochii mititei foarte pătrunzători. Părul cărunt îi era strîns pieptănat și împletit în coadă la ceafă. SADOVEANU, B. 38. Părul ei de aur era împletit în cozi lăsate pe spate. EMINESCU, N. 8. Flăcăi groși în ceafă, Voinici făr’ de leafă, Cu chivere nalte, Cu cozile late, Lăsate pe spate. ALECSANDRI, P. P. 63. ◊ Expr. (Despre femei) A împleti coadă albă = a îmbătrîni nemăritată. Ești ca floarea cea de nalbă, Dar împletiși coadă albă. ALECSANDRI, P. P. 340. (În trecut, cînd femeile erau desconsiderate) Coadă lungă, minte scurtă, se spunea pentru a lua în derîdere inferioritatea intelectuală atribuită în mod tendențios femeilor. Apoi mai este încă și o vorbă romînească: Coadă lungă, minte scurtă! zicătoare nesocotită a poporului, pe care adesea o dă de minciună și femeia cu lungi plete și vulpea cea lung-codată. ODOBESCU, S. III 44. De cînd nemții cu coadă (aluzie la timpul cînd se purta perucă cu coadă) = de demult, din moși-strămoși. 3. Partea care leagă fructul, frunza sau floarea de lujer sau de creangă; peduncul. Ceai de cozi de cireșe. 4. Partea dinapoi, care se tîrăște pe jos, a veșmintelor lungi, mai ales a celor purtate de femei; trenă. V. poale, pulpană. Nu îndrăzneau să le invite [la dans], temîndu-se să nu calce pe coadele rochiei lor. NEGRUZZI, S. I 105. ♦ Prelungire în partea dindărăt a unor piese de îmbrăcăminte. Frac cu coadă. ♦ Prelungirea luminoasă, în formă de trenă, a cometelor. ♦ Fîșia de cîrpe (înnodate) sau de hîrtie care atîrnă de partea de jos a unui zmeu spre a-l face să se înalțe și să se mențină în aer. Nu mai vorbește decît de zbîrnîitori, cumpănă, coadă, zmeie. C. PETRESCU, Î. II 57. ◊ Expr. A se ține de coada cuiva sau a se ține (sau a umbla) coadă după cuiva = a fi nedespărțit de cineva, a nu se depărta de el, a se ține scai de cineva. Ce te ții coadă după mine? 5. Partea unui instrument sau a unui obiect de care se apucă cu mîna; mîner. V. toartă, cotor. Ia buzduganul de coadă și, cînd îl zvîrle... nu se mai vede. CREANGĂ, P. 56. Trebuie să știți însă, și pot să dau dovadă, Că pe vremea aceea toporul n-avea coadă. ALEXANDRESCU, P. 131. Eu pui coadă la măciucă Și mi-e gîndul tot la ducă. TEODORESCU, P. P. 290. ◊ Expr. A lua (sau a apuca ceva) de coada = a se apuca de treabă, a începe ceva. Ne-om întoarce iar la Măgura, ca să luăm de coadă toate cîte-am lăsat. SADOVEANU, B. 290. (În trecut, cînd femeile erau desconsiderate) A vedea de coada măturii (sau tigăii) = a-și vedea de treburile gospodărești. Șezi acasă... de vezi de coada măturii și de zarzavaturile de la bucătărie. ISPIRESCU, L. 14. Coadă de topor = persoană care servește de unealtă în mîna dușmanului, ducînd o activitate dăunătoare colectivității în care s-a strecurat; trădător. Soldații au izgonit cozile de topor și au pus în locu-le oameni în care aveau încredere. PAS, Z. III 261. 6. Partea de jos sau de dinapoi cu care se termină ceva; bucată de la sfîrșitul unui lucru. V. sfîrșit, capăt, extremitate. Școlarul o spune cățelului [poezia], cu glas sărbătoresc... pînă cînd ajungea la coada poeziei. GALACTION, O. I 306. Am găsit, din norocire, un vagon de clasa a doua la coada trenului. CARAGIALE, M. 141. Colbul ridicat din carte-ți l-o sufla din ochelari Și te-o strînge-n două șiruri, așezîndu-te la coadă, În vro notă prizărită sub o pagină neroadă. EMINESCU, O. I 134. E ușor a scrie versuri Cînd nimic nu ai a spune, Înșirînd cuvinte geale Ce din coadă au să sune. EMINESCU, O. I 226. ◊ Loc. adv. La (sau în) coadă = la locul cel din urmă, cel mai disprețuit. De la coadă = de la sfîrșit spre început. ◊ Expr. (Despre un activist de partid sau despre o organizație de partid sau de masă) A se tîrî (sau a fi) în coada maselor (sau masei) = a coborî la nivelul păturilor înapoiate ale masei, transformîndu-se într-un apendice al mișcării muncitorești spontane și negînd rolul de conducere al partidului. V. codism. Lipsa de considerare pentru chestiuni mărunte duce ușor la izolarea partidului de preocupările zilnice ale masei și de frămîntările ei, îl face sau să se tîrască în coada masei sau să se depărteze de ea, luînd-o înainte. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 35. A nu avea nici cap, nici coadă = a nu avea nici o noimă, nici un înțeles, nici un plan; a fi contra rațiunii, contra bunului simț, contra ordinii firești a lucrurilor. Coada trăsurii = partea dinapoi a trăsurii, în formă de treaptă sau de capră. ♦ Coada ochiului = marginea, (mai ales) unghiul extern al ochiului. Pe tîmple, lîngă coada ochiului, avea încrețituri mărunte și multe. DUMITRIU, V. L. 7. Cu surîsul în coada ochilor, o porneam spre șosea, în ceată deasă de cinci. DELAVRANCEA, T. 7. ◊ Expr. A trage (sau a se uita, a privi, a urmări, a căuta, a zări) cu coada ochiului = a arunca o privire într-o parte, pieziș, pe furiș, pentru a observa ceva fără a fi văzut sau pentru a face semn cuiva (să vină, că ești înțeles etc.). Bătrînul a clipit și a cătat cu coada ochilor să vadă dacă nu-l pîndește careva. POPA, V. 171. Din cînd în cînd, cu coada ochiului se uita la Nadina care surîdea. REBREANU, R. I 51. Trăgea cu coada ochiului, spre a vedea dacă o bagă în seamă cei de primprejur. ISPIRESCU, U. 21. Din vreme în vreme, fetele trăgeau cu coada ochiului și aruncau flori sau noduri de peteală în partea flăcăilor. GHICA, S. A. 59. ◊ (Rar) A face cu (sau din) coada ochiului =a face cu ochiul. V. ochi. Una într-alta [fetele] se legănau, făcîndu-și din coada ochiului. DELAVRANCEA, S. 45. ♦ (Urmat de determinări arătînd obiectul) Partea unde se îngustează un lac sau un iaz; locul unde se scurge apa dintr-un rîu sau pîrău în eleșteu. Apa ce trebuia la grădinile lor o pompau din coada lacului. SADOVEANU, M. C. 110. Casa păscarului era în izbeliștea vîntului, la o coadă de iaz înghețat. SADOVEANU, P. S. 36. ♦ (Rar) Poalele unui munte, unui deal sau unei stînci. Era o scobitură făcută de la fire în coada unei stînci. STĂNOIU, C. I. 154. ♦ Fig. Persoană care, din cauza lipsei de sîrguință sau de pricepere, ocupă ultimul loc într-o colectivitate. Dar în războaie, la Vidin, la Făgăraș, Cînd era mai cruntă lupta, fost-am coadă sau fruntaș? DAVILA, V. V. 27. 7. Șir lung de oameni care așteaptă înaintea unui ghișeu, într-un magazin etc. să le vină rîndul. (Mai ales în expr.) A face coadă = a aștepta să-i vină rîndul în fața unui ghișeu, într-un magazin etc. Domnișoara din dosul ghișeului părea că ignoră cu desăvîrșire existența celor zece oameni rezemați de gratii, făcînd coadă. C. PETRESCU, Î. II 147.

COTOȘMAN, cotoșmani, s. m. (Popular) Cotoi, motan (mare). De ce trecea, d-aia se făcea mai frumos, pînă ce se făcu un cotoșman numai de drag să privești la el. ISPIRESCU, L. 285. Cînd fu soarele cam de-o suliță sus pe cer, cotoșmanul se întîlni cu o turmă mare de oi căreia nu i se vedea nici capul nici coada. POPESCU, B. III 110.

ÎNCOLĂCI, încolăcesc, vb. IV. 1. Refl. A se face ca un cerc, a se înfășura în formă de colac (uneori în jurul unui obiect); a se încovriga, a se încolătăci. Uriașul acela... se încolăcea împrejurul focului, și punea capul pe coadă și dormea așa. SBIERA, P. 34. Văzu un balaur care se încolăcise pe un copaci. ISPIRESCU, L. 89. Un balaor mare, grozav, se încolăcise împrejurul unui armăsar. POPESCU, B. II 111. ◊ Fig. Precum în scorbură un șarpe S-a-ncolăcit tăcerea lui. LESNEA, I. 71. Caii se zăreau călcînd în picioare umbrele lor ce se încolăceau sub dînșii ca niște balauri negri. ALECSANDRI, O. P. 284. ◊ Tranz. Fiecare s-a strîns mai mult în patul lui cald, încolăcindu-și trupul. SAHIA, N. 118. (Complementul indică obiectul încercuit) Brațul lung al lui Petre îi aținu calea și-i încolăci mijlocul. REBREANU, R. II 125. Flăcăii își încolăcesc brațele mereu mai strîns pe după mijlocul fetelor. id. I. 12. ♦ Tranz. A înfășura un material flexibil în formă de colac. 2. Refl. (Despre rîuri, drumuri) A avea o linie cotită, a face cotituri, a șerpui. Chervanele ocoleau acum pe un drum care se încolăcea pe coasta înzăpezită. V. ROM. noiembrie 1953, 11. D-a stînga albiei în care se încolăcește rîul Doamnei. DELAVRANCEA, S. 3. 3. Tranz. (Complementul indică brațele sau picioarele) A încrucișa. Se sculară, încolăcind picioarele pe miriște și porniră încet, spre capul locului. PREDA, Î. 149. Foarte trudit, omul își încolăcește brațele pe masă și-și așază pe dînsele capul, care-i arde tare. CARAGIALE, O. I 286. – Variantă: colăci vb. IV.

ROȘCOVAN, -Ă, roșcovani, -e, adj. De culoare roșie sau cu reflexe roșietice. Covaci... avea o față trasă, roșcovană. DUMITRIU, N. 194. Într-o fereastră se ivi un cap cu coade roșcovane. GALAN, Z. R. 9. Ne latră dulăul roșcovan. STANCU, D. 238. ◊ (Substantivat) Trîntit pe spate, roșcovanul asculta cu luare-aminte. GALAN, Z. R. 378. ◊ (Rar, despre lucruri) Dă de un păr cu niște pere... galbine-roșcovane și mari ca ouăle celea de gîscă. RETEGANUL, P. II 77. - Variante: roșcoban, -ă (ȘEZ. II 34), roșcodan, -ă. (DELAVRANCEA, O. II 212, CARAGIALE, M. 45) adj.

SOVON, sovoane, s. n. 1. Văl de podoabă pentru femei, (în special) văl de mireasă. V. hobot, maramă. Îi înfig fire de busuioc în cozi; peste cap îi pun sovonul cumpărat de la tîrg, alb-străveziu. STANCU, D. 179. Sovonul de cununie Să-l fi pus pe față mie. HODOȘ, P. P. 140. Numai mie-mi dați Sovon unguresc, Să mă podobesc, Rar, la zile mari. TEODORESCU, P. P. 85. ♦ Pînză albă care se pune mirilor pe cap la cununie. Se pune pe capul mirilor un sovon lung din pînză albă. MARIAN, NU. 440. 2. Pînză cu care se acoperă trupul mortului; giulgiu, lințoliu. Se mai pune peste întreg corpul mortului încă și o pînză albă și curată... care se numește giulgiu, sovon. MARIAN, Î. 85. 3. (La pl.) Veșminte de prisos, zorzoane, găteli. – Variantă: zovon (ISPIRESCU, U. 91, ODOBESCU, S. I 77) s. n.

cosiță sf [At: DOSOFTEI, V. S.188/1 / V: (reg) ~sâță / Pl: ~țe / E: bg косица, srb kosico] 1 Păr al femeilor, lăsat să crească lung și împletit, despărțit sau nu în două, apoi lăsat pe spate sau prins în jurul capului Si: coadă, codiță. 2 (Pop; îe) A împleti ~ albă A rămâne fată bătrână. 3 (Pop; îe) ~e moarte Păr fals împletit. 4 (Prc) Șuviță de păr. 5 (Reg; pan) Bătătură de la genunchiul calului. 6 (Bot) Planta erbacee agățătoare Vicia hirsuta, cu frunze terminate cu un cârcel ramificat, cu flori mici, albe-albăstrii, cu fructe păstăi păroase. 7 (Reg) Stuf împletit deasupra acoperișului casei.

ibis sm [At: TEODOREANU, M. II, 119 / Pl: ~iși / E: fr ibis, lat ibis] 1 Pasăre asemănătoare berzei, cu pene albe pe corp și negre pe cap și pe coadă, cioc lung, curbat în jos, care trăiește în țările calde și se hrănește cu insecte (Threskionis aetiopica). 2 Pasăre asemănătoare berzei, cu pene roșii pe corp și negre pe cap și coadă, cu ciocul lung, curbat în jos, care trăiește în țările calde și se hrănește cu insecte (Guara rubra).

pietroșel [At: ANTIPA, F. I. 215 / V: (reg) ~ruș~, pitrocel, pitr~ / Pl: ~ei / E: pietros + -el] 1 sm Pasăre de culoare cafenie, cu coada și capul cenușii și cu pete galbene pe gât, care trăieșe mai ales în regiunile de munte Si: (reg) pietrar (15) (Petronia stula). 2 sn (Orn; reg; șîc ~-de-țărmuri) Rostogolitor-de-piatră (Arenaria interpres). 3 sm (Orn; reg; șîc ~-roșu, ~-cânepiu) Cânepar (Carduelis cannabina). 4 sm (Orn; reg) Gușă-roșie (Erithacus rubecula). 5 sm (Orn; reg) Mărăcinar (Saxicola torquata rubecola). 6 sm (Orn; reg) Pitulice (Troglodytes troglodytes). 7 sm (Reg) Pasărea Fringilla cannabina. 8 sm (Orn; rar; îc) ~-sur Pietrar (13) (Oenanthe oenanthe). 9 sm Pește de culoare cafenie închisă pe spate și galbenă pe burtă, cu pete (Umbra krameri). 10-11 sm (Iht; reg) Porcușor (Gobio uranoscopus și kessleri). 12 sm (Iht; reg) Pălămidă-de-baltă (Pungitius platygaster). 13 sm (Rar) Peștele Cyprinus alburnus. 14 a (Trs; îs) Mere ~e Varietate inferioară de mere cu gust astringent.

pipirig¹ [At: ANON. CAR. / V: pap~, peper~, ~per~, ~ic, ~ă sf / Pl: ~igi / E: nct] 1 sm (Reg; șîc piperig-mare) Plantă cu tulpina înaltă, cilindrică, de culoare verde și cu flori brune-roșcate îngrămădite în spice la vârful tulpinii Si: rogoz, (reg) papură-rotundă, păpuric, țiperig (Schoenoplectus lacustris). 2 sm Plantă cu tulpina formată în trei muchii, cu frunze late, cu flori verzi-închis Si: țipirig (Scirpus silvaticus). 3 sm (Reg; îc) ~-de-munte Plantă cu tulpina aspră și rigidă de culoare verzuie sau albăstruie, terminată cu un spic care are la capăt un vârf ascuțit Si: (reg) capu-câmpului, coadă, iarbă-de-cositor (Equisetum hiemale). 4 sm (Bot; reg) Pipiriguț (Heleocharis palustris). 5 sm (Bot; reg) Rugină (Juncus effusus și conglomeratus). 6 sm (Reg) Planta Juncus maritimus. 7 sm Plantă erbacee perenă cu tulpină triunghiulară, plină pe dinăuntru, cu frunze liniare cu nervuri paralele, cu inflorescențele compuse din 1-4 globușoare Si: (reg) papură¹ (Holoschoenus vulgaris). 8 sm (Bot; reg; îc) ~-înflorit Roșățea (Butomus umbellatus). 9 sm (Reg; îc) ~-mărunt Planta Fimbristylis annua. 10 sm (Zlg; înv; Trs; îc) Peperig-viu Hidră (Hydra viridis). 11 sm (Buc) Om mic, slab și pipernicit Si: chircitură, sfrijitură. 12 sm (Buc) Pitic. 13 a (Reg; d. animale și plante) Nedezvoltat.

*FOCĂ (pl. -ce) sf. 🐒 Mamifer amfibiu din mările polare, cu corpul cilindric care se subțiază spre coadă, cu capul rotund și ochii mari; numit și „vițel-de-mare” (Phoca vitulina) (🖼 2169) [fr.].

MURG², -Ă adj., s. m. și f. 1. Adj. (Despre părul sau culoarea cailor; p. ext. despre cai) Roșcat (închis) sau negru (roșcat), (regional) m u r g i u; (regional) cenușiu, pestriț. O sanie cu doi cai, unul albu și unul murgu. NECULCE, L. 80. La culoarea murgă, perii de pe corp sînt roșii cărămizii, pe cînd cei de pe cap, coamă, coadă și partea de jos a picioarelor sînt negri. ENC. VET. 151. Un singur cal murg trage după el un dric. SAHIA, U.R.S.S. 61. Culorile calului sînt: murg (roșu ca vișina coaptă) . . . PRIBEAGUL, P. R. 69. Tuși a doua oară, adunînd hățurile celor doi căluți murgi în palmele-i aspre. SADOVEANU, O. XIV, 42, cf. IX, 442. Se ivise o brișcă țărănească trasă de doi cai murgi. CAMIL PETRESCU, O. III, 10. Voinic Pe cal murg. POP., ap. GCR II, 295. Aduci plăghii și butuci, Și căpestre de cai murgi. ALECSANDRI, P. P. 291. Calul este de culoare roșu (murg), roib, galben. H II 79, cf. I 6, II 3, 49, 116, 142. Dacă e roșu, îi zice murg. ib. IV 132, cf. XII 25. Doi sau trei voinici, Cu doi-trei cai murgi. TEODORESCU, P. P. 179. Vine Ghiță tinerel, P-un cal murg și bididel. ȘEZ. I, 183. Calul e alb, negru sau murg. ib. 267. Cînd părul unui cal e negru, se zice că-i murg. Com. MARIAN. Cal mîrc. Com. din ORAVIȚA, cf. ALR I 1 491, ALRM SN I h 177, 178, A III 3, 18, V 14. ◊ (Despre părul altor animale, despre penele păsărilor sau despre alte animale sau păsări) Și voi împărți de acolo toată oaia murgă îndru miei. BIBLIA (1688), 22¹/50. [O grămadă de cățeluși] unii negri, alții murgi și alții bălțați. ODOBESCU, S. III, 42. Vacilor le zic. . . murgi. H II 203, cf. 49, 79, 87, 131, 252. Cucuie cu pene murgi, Vara ghii, vara te duci. ARH. FOLK. I, 165. Scroafă murgă. ALR I 1 491/308. ♦ P. g e n e r. Care are o culoare închisă. Pămînt negru, murg, sau de grădină. ECONOMIA, 6/18. Ovăzul. . . e de trei fealiuri: alb, galben și cam murg. ib. 35/9. Toamna . . . Trece Peste brazda murgă, rece. ALECSANDRI, POEZII, 261. Mari pietroaie sure și murgi, unele grămădite la un loc. ODOBESCU, S. III, 195. Pîne grumbă sau murgă. FRÎNCU-CANDREA, M. 100, cf. MÎNDRESCU, L. P. 94. Mîndro, cu ochii cei murgi. DOINE, 222. ◊ (Regional) Pere murgi = varietate de pere făinoase, de culoare vînătă, cu miezul roșu, cu gust acrișor. Cf. ȘEZ. V, 68. Pere. . . murgi sau prăsade de iarnă. PĂCALĂ, M. R. 279. Pere murji . . ., roșii numai pe o parte. Com. din TĂRCĂIȚA-BEIUȘ. ♦ S p e c. (Prin Ban. și vestul Transilv.; despre oameni) Cu pielea, tenul de culoare închisă. V. b r u n e t, o a c h e ș. Om murg. ALR I 1491/1, cf. 1 491/80. 2. S. m. și f. Cal de culoare murgă (v. m u r g² 1); p. g e n e r. cal (tînăr). De pe murg ușor să pogoară îndată. BUDAI-DELEANU, T. V. 100. Sania-mi cea mică, murgul mieu cel dalb Lăsau urme albe pe omătul alb. ALECSANDRI, O. 98, cf. 212. Venea călare pe un murg buiestraș. SLAVICI, N. I, 92. Zboară, murgule, cu mine ! Zboară, că să zbor îmi vine ! COȘBUC, P. I, 131. Călare, rece, solemn, înfipt pe murgul său ca în poveste. D. ZAMFIRESCU, R. 256. La căsuța văruită, Murgul din copită bate. CERNA, P. 138. Trece-n sus, pe plai in sus, Un voinic pe-un murg călare. IOSIF, PATR. 51, cf. id. V. 93. Voinicul încalecă pe murg. SADOVEANU, O. I, 177, cf. XVII, 175, id. N. F. 170. Găman își ducea murgul pintenog de dirlogi, ținut cu o mînă. CAMIL PETRESCU, O. I, 21. Pegasul meu e murgul românesc. BENIUC, V. 72. Mîna pe dînsa punea Și pe murg mi-o azvîrlea. POP., ap. GCR II, 296, cf. 311. Murg voinic și pintenog, Care paște busuioc. ALECSANDRI, P. P. 49, cf. 62, 76. Și el mi-a plecat Pe murgul călare, Cu durda-n spinare. TEODRESCU, P. P. 490, cf. 351, 582. Cîndu-i colea cătră seară, Badea murgul și-l înșală. JARNIK-BÎRSEANU, D. 286, cf. 232. Macar roade, murge, piatră, Ibovnica să mă vadă. SEVASTOS, C. 99. N-am eu cal de alergat Și nici murgă Să te-ajungă. BIBICESCU, P. P. 329. Uite plopu rătezat, Unde sta murgu legat, Nebăut și nemîncat. VÎRCOL, V. 51. Cî doar ar măi da frundza Sî pun șaua pi murga, Sî trec apa Mulduva. VASILIU, C. 61. Eu, mîndrucă, te-aș lua, Da murgu-i fătat de joi Și nu duce cîte doi. BÎRLEA, B. 47. Năgru ca on murg. ALR I 1 491/109. Murgă sură. ib. 1 491/355. ◊ E x p r. Paște, murgule, iarba verde, se spune, în glumă, pentru a indica așteptarea zadarnică, lipsa de speranță în ce privește realizarea unui lucru. Cf. ZANNE, P. I, 557. (Cu parafrazarea expresiei) Înțeleptul făgăduiește, nebunul trage nădejde. Să trăiești, murgule, să paști iarbă verde. NEGRUZZI, S. I, 248. Te fac cucoană și te duc la Ieși. . . – Așteaptă, murgule, să paști iarbă. ALECSANDRI, T. 632. Trăiește, murgo, c-o să-ți dau iarbă verde. ZANNE, P. I, 556. A intrat murga în sat = s-a înserat, id. ib. 50. ◊ C o m p u s: (regional; în superstiții) murgu-dă-cu-sară = ființă fantastică despre care se crede că umblă prin păduri după apusul soarelui; (regional) mînzu-dă-cu-sară. Cf. COMAN, GL. ♦ P. e x t. Bou sau vacă de culoare murgă (v. m u r g² 1). Com. MARIAN. Rage murga în cetate, N-au venit vacile toate Și vițeii jumătate (Clopotul). GOROVEI, C. 87. – Pl.: murgi. – Voc. neart. m. și: (regional) murge. Cf. alb. m u r g.

CÎRSTEIU, Mold. CRISTEIU, Bucov: CÎRSTEL, CRÎSTEL Băn. Trans. CÎRȘTEL, CRÎȘTEI, CRĂSTEU, CRISTEL, CRĂSTEȚ, CRISTEȚ sm. 🐦 1 Pasăre din ordinul picioroangelor, cu ciocul scurt, care trăește prin ierburile înalte unde-și face cuibul (Crex pratensis) (🖼 1272): cârsteii și greierii tăcuseră la ceasul acela de taină (DLVR.); numai un cristeiu n’avea somn într’o fîneață (S.-ALD.) ¶ 2 ~-DE-BALTĂ, pasăre băltăreață, de mărimea unui sitar, cu ciocul mai lung decît capul, cu coada și aripile scurte, care se hrănește cu insecte și moluște (Rallus aquaticus) (🖼 1273) [vsl. krastĕlĭ].

DE² prep. 1 Arată punctul de plecare (în spațiu și în timp): a plecat ~ acasă; ~ aici; a venit ~ afară; ~ departe; ~ dincolo; a căzut ~ sus; doarme ~ aseară; ~ atunci; a sosit ~ curînd; ~ dimineață, ~ ieri, ~ mult, ~ Luni, ~ opt zile; uneori prepoziția s’a contopit într’un singur cuvânt cu adverbul următor: deasupra, dedesupt, dincoace, dinăuntru. demult, deodată, dinainte, diseară, etc. (👉 aceste cuvinte ; – alte ori, de e urmat de o altă prep.: ~ către ziua; a plecat ~ cu seara; coșul ~ pe casă; a venit ~ peste Nistru; gunoiul ~ subt pat, etc.; ~ la (scris și dela) care arată începutul sau punctul de plecare (în spațiu și în timp): ~ la București la Paris; ~ la mic plină la mare; ~ la o vreme încoace; cîteodată de s’a contopit cu prep. următoare într’una singură: din(=de+în), dintre, etc. (👉 aceste cuvinte); – în mod eliptic, prep. de se întrebuințează în loc de „de cînd era, din timpul cînd”: ~ mic; ~ copil; ~ tînăr ¶ 2 Arată originea: vin ~ Drăgășani; floare ~ cîmp; animale ~ munte; ‡ (astăzi înlocuit prin din): ~ se trag ~ acel neam (M.-COST.) ¶ 3 Arată o separațiune sau scoaterea unui conținut: s’au despărțit unii ~ alții; s’a lăsat ~ carte; a curățat nucile ~ coajă; a scuturat hainele ~ praf ¶ 4 Arată cauza și efectul: s’a bolnăvit ~ friguri; tremură ~ frig: s’a ghemuit ~ frică; plînge ~ bucurie; mi se rupe inima ~ milă; numai pot ~ oboseală; îi vezi coastele ~ slab ce e; uneori de se repetă dinaintea a două substantive, cu înțeles contrariu: ~ voie ~ nevoie; ~ milă ~ silă; ~ bine ~ rău ¶ 5 Arată materia din care e făcut un lucru: o masă ~ lemn; un inel ~ aur; ciorapi ~ lînă ¶ 6 Instrumentul: o lovitură ~ baston; la o bătaie ~ pușcă ¶ 7 Obiectul sau persoana despre care se vorbește: o carte ~ basme; tratat ~ algebra; nu-mi pasă ~ asta; nu mi-e frică ~ tine~; în limba veche, în loc de despre: ~ numirile ce au avut apele aceste și ~ patru părți ale lumii (N.-COST.) ¶ 8 Arată destinațiunea, scopul: haină ~ ceremonie; cutie ~ scrisori; odaie ~ culcare; sală ~ mîncare; a se găti ~ războiu; gata ~ plecare; nu e bun ~ nimic; ~ ce? pentru ce? ¶ 9 Arată o specificațiune: meseria ~ cizmar; tratat ~ pace; ministru ~ războiu ¶ 10 Între două substantive, cu un sens de ironie, de dispreț, de compătimire, de admirațiune. etc.: hoțul ~ păgubaș; păcătosul ~ meșter; un prăpădit ~ argat (ISP.); un dolofan ~ copil; un înger ~ făt; un drac ~ băiat; uneori, cu același sens, între un substantiv, un adjectiv sau o interjeție și un pronume: săracul ~ mine; ferice ~ tine; vai ~ el; – însoțește un adjectiv căruia-i urmează o complinire: lipsit ~ simț; sărac ~ minte; slab ~ înger ¶ 11 Arată calitatea, și anume, însoțit de un substantiv, înlocuește un adj. calificativ: ~ căpetenie sau ~ frunte (=principal, fruntaș), ~ obște sau ~ rînd (=comun), ~ folos (=folositor), ~ treabă; ~ omenie, etc.; formează, tot astfel, locuțiuni adverbiale: ~ geaba (=zadarnic); ~ grabă; ~ obiceiu; ~ sigur; ~ fel (=nicidecum); ~ loc (nicidecum; îndată), etc. ¶ 12 Arată valoarea: o piesă ~ cincizeci~ de bani; – arată cantitatea: o armată ~ 50.000 de oameni; – se pune între numerele de la 20 în sus și substantivul pe care acestea le determină: douăzeci ~ cărți; 365 ~ zile; – tot astfel după adverbele de cantitate sau de mod: atît ~ mult; destul ~ iute; așa ~ bine ¶ 13 Arată măsură (de spațiu și de timp): casa e înaltă ~ 5 metri; băiatul e ~ trei ani și fata ~ cinci; ~ ce..., cu cît... (👉 CE) ¶ 14 Arată conținutul: un pahar ~ apă; un coș ~ mere; un butoi ~ vin ¶ 15 După verbele care arată o atingere sau o apucare: s’a atins ~ zid; îl ținea ~ mînă; se muncea ca s’o scoată, trăgînd-o cînd ~ coadă; cînd ~ cap, cînd ~ picioare (ISP) ¶ 16 Arată parte dintr’un tot: o bucătă ~ pîine; o foaie ~ viță; un grăunte ~ nisip; o boabă ~ struge; – de aci, partitiv: unul ~ ai noștri; după ce primi... cîte ceva ~ ale gurii (ISP.); în limba veche mai des întrebuințat, în loc de actualul din: numai o parte ~ Nemți supuși n’au fost (N.-COST.); o parte ~ Italia (N.-COST.) ¶ 17 ‡ Se întrebuința uneori la formarea genitivului: în mijloc ~ beserecă; (= în mijlocul bisericii) ¶ 18 Arată timpul: am să plec ~ vară în străinătate; oamenii ~ astăzi; ~ vreme; ~ timpuri; ~ seară; (👉 DISEARĂ) ¶ 19 Particulară care precedă numele unui nobil: Carol ~ Hohenzollern; ducele ~ Alba ¶ 20 Distributiv: ~ cîte ori; ~ două ori; ~ foarte multe ori; cîte doi lei ~ cap; – vechiu și dialectal, arată o repetițiune, o succesiune: zi ~ zi, zi cu zi; noapte ~ noapte; – dinaintea numerelor ordinale: cel ~ al doilea; cea ~ a zecea; tot astfel cel ~ pe urmă ¶ 21 = DECÎT: sînt mai bine ~ zece ani de ~ atunci; mai des întrebuințat în limba veche ¶ 22 Dinaintea unui verb la infinitiv (în spec. după expresiuni impersonale): e bine ~ a face pomană, ~ e greu ~ a judeca cu nepărtinire; mai adesea în limba veche, cu infinitivul întreg: s’au apucat ~ a batere cetatea; nu era ~ a șuguire cu el (M.-COST.) ¶ 23 Urmat de un supin, arată proveniența sau scopul: cal ~ furat; a da ~ băut; mașină ~ treierat; ușor ~ învățat; – de aci, locuțiunile: ~ ajuns; e un lucru ~ necrezut; (e ceva) ~ speriat, etc. ¶ 24 Urmat de prep. a, însoțită mai adesea de un substantiv articulat, exprimă: a) modul: de-a curmezișul, de-a dreptul, de-a lungul, de-a dreapta, de-a tumba, de-a umeri, etc.; b) un joc (în spec. de copii): de-a hoții, de-a baba-oarba, de-a capra ¶ 25 Vocala e se elide uneori dinaintea unui cuvînt începător cu o vocală: d’apoi, d’o palmă, d’un cot [lat. d e].

COADĂ, cozi, s. f. 1. Apendice terminal a părții posterioare a corpului animalelor, avînd scheletul format din prelungirea coloanei vertebrale; părul care acoperă acest apendice. ♦ Expr. A da din coadă = (despre animale) a mișca coada încoace și încolo; fig. (despre oameni) a se linguși pe lingă cineva. A-și vîrî (sau băga) coada (în ceva) = a se amesteca în chestiuni care nu-l privesc. își vîra (sau și-a vîrît) dracul coada, se spune cînd într-o situație se ivesc neînțelegeri, intrigi, motive de discordie. A călca (pe cineva) pe coadă = a atinge (pe cineva) unde-l doare, a-l supăra, a-l jigni. A pune coada pe (sau la) spinare = a pleca lăsînd totul baltă; a o șterge. A pleca (sau a fugi, a ieși, a se duce, a se întoarce etc.) cu coada între picioare = a pleca umilit, fără izbîndă. A-și face coada colac = a se sustrage de la ceva. A trage mîța (sau pe dracul) de coadă = a trăi greu, a nu avea nici strictul necesar. (Get-beget) coada vacii = neaoș; vechi, băștinaș. ♦ Partea dindărăt, îngustată, a corpului unor animale (a peștelui, a șarpelui etc.). ♦ Smoc de pene (lungi) crescute pe regiunea terminală a coloanei vertebrale a păsărilor. ♦ Expr. (Fam.) A prinde prepelița de coadă = a se îmbăta. 2. Părul sau o parte din părul capului omenesc (azi numai al femeilor) crescut lung și apoi împletit; cosiță. ♦ Expr. Coadă lungă, minte scurtă, se spune pentru a lua în derîdere inferioritatea intelectuală atribuită în mod tendențios femeilor. De cînd (cu) nemții cu coadă = de demult. 3. Partea care leagă fructul, frunza sau floarea de lujer sau de creangă; peduncul. 4. Partea dinapoi (prelungită sau care se tîrăște pe jos) a unor veșminte (mai ales a celor purtate de femei, v. trenă). ♦ Expr. A se ține de coada cuiva sau a se ține (sau a umbla) coadă după cineva = a fi nedespărțit de cineva, a se ține scai de cineva. ♦ Prelungirea luminoasă a cometelor. ♦ Fîșie de cîrpe (înnodate) sau de hîrtie care atîrnă de partea de jos a unui zmeu, spre a-i menține echilibrul cînd se înalță și cînd plutește în aer. 5. Partea unui instrument sau a unui obiect de care se apucă cu mâna; mîner. ♦ Expr. A lua (sau a apuca ceva) de coadă = a se apuca de treabă, a începe (ceva). A-și vedea de coada măturii (sau tigăii) = a-și vedea de treburile gospodărești. Coadă de topor = persoană care servește de unealtă în mâna dușmanului, ducînd o activitate dăunătoare colectivității din care face parte; trădător. 6. Partea de jos sau de dinapoi cu care se termină ceva; bucată de la sfîrșitul unui lucru. V. sfîrșit, margine, extremitate. ♦ Loc. adv. La (sau în) coadă = la locul cel din urmă, cel mai disprețuit. De la coadă = de la sfîrșit spre început. ♦ Expr. A se tîrî (sau a fi) în coada maselor (sau masei) = a se coborî la nivelul păturilor înapoiate ale masei, transformîndu-se într-un apendice al mișcării muncitorești spontane și negînd rolul de conducere al partidului. A nu avea nici cap, nici coadă = a fi în contra ordinii firești a lucrurilor, a nu avea nici un înțeles, ♦ Coada ochiului = marginea, unghiul extern al ochiului. ♦ Expr. A trage cu coada ochiului = a arunca o privire pe furiș, pentru a observa ceva sau a face semn cuiva. A face cu (sau din) coada ochiului = a face semn cu ochiul. ♦ Partea unde se îngustează un lac sau un iaz; locul unde se scurge apa dintr-un rîu în eleșteu. 7. Șir lung de oameni care așteaptă înaintea unui ghișeu, într-un magazin etc. să le vină rîndul. ♦ Expr. A face coadă = a sta într-un șir de oameni, așteptînd să-i vină rîndul. 8. Compuse: coada-calului = plantă erbacee caracterizată prin două tipuri de tulpini, una fertilă și alta sterilă. (Equisetum arvense); coada-cocoșului = nume dat mai multor specii de plante erbacee cu flori albe, întrebuințate în medicina populară ca leac contra podagrei (Polygonatum); coada-mielului = a) plantă erbacee cu frunze lucitoare și cu flori violete (Verbascum phoeniceum); b) mică plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pămînt, cu flori albastre-deschis cu vinișoare mai întunecate (Veronica prostrata); coada-mîței = plantă erbacee cu flori mici, roșietice (Chaiturus Marrubiastrum); coada-mîței-de-baltă = nume dat mai multor specii de mușchi de culoare albă-gălbui, care cresc prin locurile umede și contribuie la formarea turbei (Sphagnum); coada-racului = plantă erbacee cu flori mari, de culoare galbenă (Potentilla anserina); coada-șoricelului = plantă erbacee ale cărei flori albe sau trandafirii se folosesc în medicină (Achillea millefolium); coada-vacii = a) plantă țepoasă, cu flori albe, care crește pe lingă drumuri (Echium altissimum); b) (Bot.) jale; coada-vulpii = plantă erbacee cu flori verzi (Alopecurus pratensis); coada-zmeului = plantă veninoasă, cu tulpina tîrîtoare, cu fructele în forma unor bobițe roșii (Calla palustris). – Lat. coda (= cauda).

VERTEBRAT, -Ă, vertebrați, -te, adj., s. n. 1. Adj. (Despre animale) Care are vertebre și schelet osos (sau cartilaginos) intern. 2. S. n. (La pl.) Încrengătură de animale cu corpul diferențiat în cap, trunchi și coadă, cu schelet osos sau cartilaginos intern, al cărui ax principal este coloana vertebrală; (și la sg.) animal din această încrengătură. – Din fr. vertébré, lat. vertebratus, it. vertebrato.

CROCODIL, crocodili, s. m. 1. Reptilă uriașă din ordinul crocodilienilor, care trăiește în fluviile din țările tropicale, cu corpul acoperit de plăci osoase, cu coadă lungă și cap alungit, cu fălci lungi și dinți puternici (Crocodilus niloticus). ◊ Expr. (Fam.) Lacrimi de crocodil = plâns prefăcut, ipocrit. 2. Dispozitiv metalic fixat pe șinele de cale ferată și folosit pentru a transmite comenzile de semnalizare, acționând fluierul locomotivei în mers. 3. Clește cu care, în laborator, se dă dopurilor de plută elasticitatea necesară folosirii lor. 4. Clemă de forma unui cleștișor cu fălci dințate, folosit pentru realizarea unor legături electrice temporare și demontabile. – Din fr. crocodile, lat. crocodilus.

CODINĂ s. f. (Pop.) 1. Lână de calitate inferioară, tunsă de pe capul, picioarele și coada oilor. 2. Grâu de calitate inferioară, amestecat cu multe corpuri străine – Coadă + suf. -ină.

COCOȘ ~i m. 1) Pasăre domestică cu o creastă roșie pe cap, cu penele cozii lungi și arcuite și cu pinteni tari la picioare; masculul găinii. ◊ La (pe la sau spre) cântatul ~ilor în zori de zi. Basmul (sau povestea) cu ~ul roșu istorie fără sfârșit sau neadevărată. 2) pop. Mascul al unor păsări. ~ul potârnichii. 3) Ciocănel care lovește percutorul la armele de foc. 4) Miezul de la harbuz, mai dulce și fără sâmburi; inimă. 5) la pl. Grăunțe de porumb coapte în sare sau în nisip înfierbântat și desfăcute în formă de floricele; cocoșei. 6): ~ de vânt figură de metal, reprezentând un cocoș, instalată pe acoperișul casei, care, fiind mobilă, arată dincotro bate vântul; giruetă. ◊ A fi ~ de vânt a se da după împrejurări; a fi conformist. /<sl. kokoši

codină, codini, s.f. (reg.) 1. lână de calitate proastă (de la cozile, picioarele și capul oilor); miezură. 2. rămășiță de grâu sau de porumb cu gunoaie; goz, zoană. 3. știulete de porumb pipernicit; ghijură, glodar, bahercă. 4. rămășițe de lemn; nuci, hebedig, vreascuri. 5. plantă din familia gramineelor care crește prin livezi și fânețe.

CROCODIL s. m. 1. reptilă mare, amfibie, din regiunile tropicale, cu corpul acoperit cu plăci osoase, cu coadă lungă și cap alungit. ♦ (fam.) lacrimi de ~ = plâns prefăcut, ipocrit. 2. dispozitiv de comandă automată pentru semnalizare, pe locomotiva unui tren în mers, a poziției semnalelor de acoperire a liniei. ◊ (mar.) dispozitiv cu care se imobilizează o parâmă. 3. clemă pentru legături electrice provizorii. (< fr. crocodile, lat. crocodilus)

DERMOPTERE s. n. pl. ordin de mamifere exotice arboricole, erbivore și cățărătoare, adaptate la zborul planat cu ajutorul unor membrane care le unesc capul, membrele și coada. (< germ. Dermoptera)

MACAC s. m. maimuță din Asia, cu capul turtit și coada scurtă. (< fr. macaque, port. macaco)

fără cap și fără coadă expr. dezlânat, fără noimă.

fără cap, fără picioare expr. v. fără cap și fără coadă.

BRONTOZÁUR (< fr. {i}; {s} gr. bronte „tunet” + saura „șopîrlă”) s. m. Reptilă mezozoică din ordinul dinozaurienilor, cu corpul mare (25-30 m), greu (3,5 t), capul foarte mic, coada foarte lungă și membrele anterioare mai scurte decît cele posterioare. Fosilă caracteristică pentru Jurasicul superior și Cretacicul inferior din America de Nord (Brontosaurus).

a sta și-n cap, și-n coadă expr. (adol.) a încerca (să facă) imposibilul.

CĂNĂRUȘ (< canar) s. m. Pasăre cîntătoare, migratoare, din familia fringilidelor, de c. 12 cm, care cuibărește frecvent în lungul văilor rîurilor carpatine și în M-ții Măcin, cu penaj gălbui, aripile și coada maronii-gălbui, capul verde-gălbui (Serinus serinus). Considerat ruda cea mai apropiată a strămoșului canarului de colivie, a pătruns în România acum un secol, venind din regiunile sudice ale Europei.

*íbis m., pl. ibișĭ (lat. și vgr. ibis). O pasăre cu cĭocu și picĭoarele lungĭ, cu peptu și spinarea albă, cu capu, gîtu și coada neagră, mîncătoare de reptile, și de aceĭa adorată de vechiĭ Egiptenĭ (ibis religiosa). V. țigănuș.

OPÓSUM (< fr., germ.; cuv. din limba unor triburi de indieni din America) s. m. Mamifer marsupial arboricol, de c. 40-50 cm, cu cap alungit, cu coadă lungă, lipsită de păr și blană cenușie, foarte apreciată (Didelphis marsupialis). Trăiește în America de Nord și America de Sud, unde se numește sariga. Un marsupial asemănător ca aspect și mod de trai, făcând parte din familia Phalangeride trăiește în Australia; a fost numit, prin analogie, tot opusum, dar mai ffecvent se folosește numele de posum.

barșon, -oane, s.n. – 1. Catifea (în Trans.). 2. Zgardă de mărgele (în Maramureș, Oaș, Lăpuș): „În tot Maramureșul, de la fetiță la bătrână, fiecare poartă și acum în jurul gâtului zgărdanul sau barșonul, identice cu zgarda din Țara Oașului, completând răscroiala pătrată a cămășii” (Bănățeanu 1965: 124). Tot barșon se numește zgarda lungă care se poartă prinsă pe cap și de cozile fetelor, în Țara Lăpușului (idem, 154): „Lelea cu barșoanele / Nu ști mulge vacile” (Memoria 2001: 81); „Ori pă bumbi, ori pă cojoc,/ Ori pă barșonul de la clop” (Lenghel 1985: 593). Explicația devierii sensului o găsim la Mirescu (2006, 149): „La sărbători, tinerele fete [din Lăpuș] purtau câte două rânduri de barșoane (broderie din mărgele pe suport textil, cu panglici colorate la capete), prinse de cozi”. Panglicile colorate de la capetele zgărdanelor erau confecționate din catifea (barșon), material textil achiziționat din magazin. Utilizat la început cu sens peiorativ (depreciativ la adresa fetelor ce recurgeau la acest „zorzon” modern), cuvântul barșon a devenit cu timpul sinonim cu zgărdan. – Din magh. bársony „catifea”.

RAIFÓRME s. f. pl. Ordin de pești selacieni înrudiți cu rechinii, în general cu corpul puternic turtit dorso-ventral (Rajiformes). Înotătoarele pectorale înconjoară corpul, de la cap până la coadă. Coada este subțire, în formă de bici; la unele specii la baza cozii există un spin veninos. Ochii sunt situați în partea superioară a capului iar fantele branhiale pe partea ventrală. Sunt pești bentonici, care se hrănesc în special cu moluște și crustacee de pe fundul apei. Printre cele mai cunoscute specii se numără vulpea de mare, pisica de mare și peștele-torpilă electrică.

VERTEBRAT, -Ă, vertebrați, -te, adj., s. n. 1. Adj. (Despre animale) Care are vertebre și schelet osos (sau cartilaginos) intern. 2. S. n. (La pl.) încrengătură de animale cu corpul diferențiat în cap, trunchi și coadă, cu schelet osos sau cartilaginos intern, al cărui ax principal este coloana vertebrală; (și la sg.) animal din această încrengătură. – Din fr. vertébré, lat. vertebratus, it. vertebrato.

CODINĂ, codini, s. f. (Pop.). 1. Lână de calitate inferioară, tunsă de pe capul, picioarele și coada oilor. 2. Grâu de calitate inferioară, amestecat cu multe corpuri străine. – Coadă + suf. -ină.

CROCODIL, crocodili, s. m. 1. Reptilă uriașă din ordinul crocodilienilor, care trăiește în fluviile din țările tropicale, cu corpul turtit dorso-ventral, acoperit de plăci osoase, cu coadă lungă și cap alungit, cu fălci lungi și dinți puternici (Crocodilus niloticus). ◊ Expr. (Fam.) Lacrimi de crocodil = plâns prefăcut, ipocrit. 2. Dispozitiv metalic fixat pe șinele de cale ferată și folosit pentru a transmite comenzile de semnalizare, acționând fluierul locomotivei în mers. 3. Clește cu care, în laborator, se dă dopurilor de plută elasticitatea necesară folosirii lor. 4. Clemă de forma unui cleștișor cu fălci dințate, folosit pentru realizarea unor legături electrice temporare și demontabile. – Din fr. crocodile, lat. crocodilus.

CODINĂ s. f. (Popular) 1. Lînă de calitate inferioară, tunsă de pe capul, picioarele și coada animalelor. Prețurile linii codină vor fi reduse cu 50%. B. O. 1951, 992. 2. Grîu de calitate inferioară (folosit mai ales ca hrană pentru păsări).

MANDRIL, mandrili, s. m. Maimuță care trăiește în Guineea, avînd coada ciuntită, pielea capului intens colorată în nuanțe de roșu și albastru, iar blana măslinie (Papio maimon).

MĂCIUCĂ, măciuci, s. f. 1. Capătul bulbucat al unui ciomag (provenind dintr-un nod bine rotunjit); p. ext. capătul îngroșat și rotunjit al altor obiecte. Un băț de rădăcină cu măciuca cît un pumn de copil se înălța în aer lîngă Miron Iuga. REBREANU, R. II 197. La cap măciucă, La coadă măciucă, La mijloc nemică (Furnica). GOROVEI, C. 162. ◊ Expr. A i se face cuiva părul (sau chica) măciucă, se spune cînd cineva e cuprins de o spaimă foarte mare. Ei, cîte-a îndura bietul om, ți se face părul măciucă. REBREANU, R. II 224. Urlau dobitoacele de ți se făcea părul măciucă, ISPIRESCU, L. 7. A-i face cuiva părul (sau chica) măciucă = a bate pe cineva. Sună bine-n cobză, sună, Să nu-ți fac spetele strună Și chica măciucă. ALECSANDRI, P. I 68. 2. Bîtă mare, mult îngroșată la unul din capete și adesea ferecată la celălalt. Măciuca ghintuită, cu mînerul încrustat, era agățată dedesubtul lanțurilor. V. ROM. decembrie 1953, 28. Armele moldovenilor erau... sabia, paloșul, măciuca. BĂLCESCU, O. I 125. Eu măciuc-am ridicat, Pe-amîndoi i-am și culcat. ALECSANDRI, P. P. 249. ◊ Expr. A lovi cu o măciucă două capete = a obține două rezultate printr-o singură acțiune. ♦ Lovitură dată cu o asemenea bîtă. Bată-te crucea, ciocoi, De te-oi prinde-n sat la noi, Să-ți dau măciuci să te moi. TEODORESCU, P. P. 293.

PAJURĂ, pajuri, s. f. 1. Pasăre răpitoare mare, cu ciocul puternic și tăios, cu gheare mari și ascuțite, care trăiește în ținuturile muntoase (Aquila imperialis); acvilă.[El] știe doar poteca și urcușul Spre vîrful către care năzuiesc, Pe care pajuri mari își au culcușul. BENIUC, V. 72. Coconii hanilor de atunci aveau căutătură de pajură și puterea leului, SADOVEANU, D. P. 73. La cap pajură, la coadă seceră (Cocoșul). ♦ (în basme) Pasăre uriașă, năzdrăvană. Un basm cu pajuri și cu zmei Începe-acum o fată. COȘBUC, P. I 192. Iată pajuri năzdrăvane care vin din neagra lume. ALECSANDRI, P. III 20. Nimene n-ar să te poată scoate de aici... numai pajura din pădurea zmăului cel mare. ȘEZ. II 206. 2. Figură simbolică reprezentînd o pajură (1) pe stemele, monedele, pecețile sau steagurile unor țări; p. ext. stemă. Într-o monedă cu pajura ștearsă de două mii de ani nu vedea numai o gravură stîngace. C. PETRESCU, R. DR. 35. Armăturele aceste sînt: capul zimbrului moldav fiind în coarnele sale pajura împărătească cu aripele întinse. NEGRUZZI, S. I 43. Dasupra capului E pajura-mpăratului. BIBICESCU, P. P. 214. ◊ Expr. Cap sau pajură (sau pajură ori număr) = formulă folosită mai ales în jocurile de copii, prin care se hotărăște cine începe jocul, după partea pe care cade o monedă aruncată în sus; joc cu acest nume. Într-un colț se auzi sunînd un ban, s-a început... un feli de joc în «pajură ori număr». CONTEMPORANUL, III 571. 3. (Neobișnuit) Pată colorată pe un fond de altă culoare. Iarbă deasă, presărată cu pajuri galbene de păpădie. DELAVRANCEA, la TDRG. – Pl. și: pajure (DELAVRANCEA, S. 198, ALECSANDRI, T. I 375). – Variante: (învechit) pajeră (ODOBESCU, S. A. 90), pajiră (MARIAN, O. I 134), pajoră (RETEGANUL, P. V 65) s. f.

PIȚIGOI, pițigoi, s. m. Pasăre mică foarte vioaie, cu pene măslinii-verzui pe spate și galbene-cenușii pe pîntece (Parus major). Paseri mărunte... se chemau de pe vîrfuri de nuielușe mlădioase; erau stigleți cu pete de sînge, pițigoi rotunzi cu pene cenușii și negre, cintezi cu piepturile cărămizii. SADOVEANU, O. III 355. Doar un pui de pițigoi, Într-un vîrf de fag pitic Stă cu penele vulvoi. TOPÎRCEANU, B. 41. Dar să vezi! la socrul mare Zgomote din zori: Pițigoiu-ntr-una sare Steag pe casă șoimul suie Gheunoaia bate cuie Ca s-anine flori. COȘBUC, P. II 35. De se preumbla numai prin codri și prin livezi, mierlele și privighetorile... cintezoii și pițigoii, toți îl întîmpinau peste tot locul cu dulcele lor cîntări. ODOBESCU, S. III 181. ◊ (Termen glumeț la adresa copiilor) A pus farfuria vîrfuită pe mescioara lîngă care era steaua și v-a chemat: veniți încoa, pițigoilor, și mîncați. PAS, Z. I 76. – Compuse: pițigoi-moțat = pasăre cu un moț, cu pene negricioase pe ceafă; trăiește mai ales în pădurile de brad (Parus cristatus); pițigoi-de-stol = pasăre cu capul mic și coada mai lungă decît trupul (Aegithalos caudatus). – Variantă: (regional) țițigoi (MARIAN, O. II 143) s. m.

barșon, barșoane, s.n. – (reg.) 1. Catifea (în Trans.). 2. Zgardă de mărgele (în Maramureș, Oaș, Lăpuș): „În tot Maramureșul, de la fetiță la bătrână, fiecare poartă și acum în jurul gâtului zgărdanul sau barșonul, identice cu zgarda din Țara Oașului, completând răscroiala pătrată a cămășii” (Bănățeanu, 1965: 124). Tot barșon se numește zgarda lungă care se poartă prinsă pe cap și de cozile fetelor, în Țara Lăpușului (idem, 154): „Lelea cu barșoanele / Nu ști mulge vacile” (Memoria, 2001: 81); „Ori pă bumbi, ori pă cojoc,/ Ori pă barșonul de la clop” (Lenghel 1985: 593). Explicația devierii sensului o găsim la Mirescu (2006: 149): „La sărbători, tinerele fete [din Lăpuș] purtau câte două rânduri de barșoane (broderie din mărgele pe suport textil, cu panglici colorate la capete), prinse de cozi”. Panglicile colorate de la capetele zgărdanelor erau confecționate din catifea (barșon), material textil achiziționat din magazin. Utilizat la început cu sens peiorativ (depreciativ la adresa fetelor ce recurgeau la acest „zorzon” modern), cuvântul barșon a devenit cu timpul sinonim cu zgărdan. – Din magh. bársony „catifea” (Scriban, DLRM, DEX, MDA).

SPULBER, spulbere, s. n. Acțiunea de a spulbera și rezultatul ei; ninsoare spulberată (v. viscol), vînt puternic (v. vijelie). Văzu, lîngă felinarul orb, o fleandră cu cruce albastră, clătinîndu-se în spulber- CAMILAR, N. II 454. «Roibul» sta afară, de o parte ori de alta a spinării de pămînt, la adăpost de spulber, cu capul plecat, cu coada și cu coama învăluite de vînt. SADOVEANU, O. V 29. Spulber de ninsoare, că nu se vedea om cu om. I. BOTEZ, ȘC. 45. ♦ Fig. Nimicire, prăpăd. V. spulberare. Oștile noastre-au intrat în corăbii, Moarte și spulber ducînd cu sine. MURNU, I. 34. ◊ Expr. A merge în spulber = a merge spre distrugere. Dacă se înfrățește armata cu norodul, atuncea merge în spulber clasa asupritorilor. SADOVEANU, N. F. 108.

DERMO- „mucoasă, piele, tegument, țesut cutanat, coriaceu”. ◊ gr. derma „piele” > fr. dermo-, germ. id., it. id. > rom. dermo-. □ ~blast (v. -blast), s. n., parte a mezodermului care dă naștere corionului; ~deză (v. -deză), s. f., procedeu de chirurgie ortopedică de limitare a mișcării anormale a unei articulații, cu ajutorul unui ligament de piele; ~grafie (v. -grafie), s. f., tendință specială a tegumentelor unor persoane de a reacționa prin leziuni papuloase urticariene la cele mai mici excitații; sin. urticarie factice; ~id (v. -id), adj., care se aseamănă cu pielea; ~lexie (v. -lexie), s. f., capacitate de a identifica litere sau desene trasate pe pielea proprie, fără a le putea urmări vizual; ~lit (v. -lit₁), s. n., rocă magmatică a cărei suprafață este brăzdată de forme de scurgere cu aspect de solzi sau de lobi ramificați; ~megalie (v. -megalie), s. f., megalodermie*; ~ptere (v. -pter), s. n. pl., ordin de mamifere exotice, arboricole, erbivore și cățărătoare, adaptate la zborul planat cu ajutorul unei membrane tegumentare care le unește capul, membrele și coada; ~trop (v. -trop), adj., (despre bacterii și virusuri) care prezintă afinitate pentru mucoase și tegumente; sin. dermatrop.

alaci, ~ace a [At: MARIAN, D. 30 / V: alac am / E: tc alaga] 1 a (D. vite) Bălțat². 2 sf Vacă cu păr sur spre cap și spre coadă, iar, la mijloc, negru. 3-4 sm (Ied sau) câine alb cu pete negre. 5 a (Pcf alac sm, ca nume de bou) Care seamănă la păr cu spicul alacului¹ (1).

capăt sn [At: TETRAEV. (1572), 243 / V: ~pet / Pl: ~pete / E: capete (pll cap)] 1 (Îoc mijloc, coadă) Partea de sus sau dinainte a unui obiect. 2 Partea extremă a unui lucru, a unei perioade, a unei situații sau a unei stări Si: limită, margine, (înv) căpătâi (20). 3 (îlav) Din ~ până în ~ De la început până la sfârșit. 4 (Spc) Extremitățile osiei carului. 5 (Spc; îs) ~ ul sau coada inimii Parte a inimii care se află la spatele carului și trece afără din osie. 5 (Spc) Extremitățile de deasupra coardei ferăstrăului Si: cioace, mere. 6 (Spc) Extremitate a sulului în care este înțepenit zăvorul războiului de țesut. 7 (Îs) ~ petele picioarelor Brațele războiului de țesut, când sunt în prelungirea picioarelor. 8-9 (Îlaj; îlav) Fără ~ (Care este) fără sfârșit. 10 (Îs) În ~ În frunte. 11 (Îas) Exact. 12 (Îlav) Până la ~ Până la sfârșit. 13 (Îas) Până la ultimele consecințe. 14 (Îal) În mod consecvent. 15 (Îe) A pune (sau a da) ~ unui lucru A termina, a face să înceteze un lucru. 16 (Îlav) La ~ul lumii Foarte departe. 17 (Îe) A face ~ul cuiva A-i veni cuiva de hac. 18 (Îe) A o scoate (sau a o duce) la ~ cu ceva A termina cu bine ceva, a ieși dintr-o situație neplăcută. 19 (Îe) A o scoate la ~ cu cineva A se înțelege cu cineva. 20 (Îe) Nici un ~ de ață Absolut nimic. 21 (Îlav) Până la (sau într-)un ~ de ață Absolut tot. 22 (Îe) A scoate pe cineva în ~ A ruina. 23 (Îae) A pune pe cineva într-o mare încurcătură. 24 (Îe) A ieși în ~ A avea trai bun. 25 (Îae) A o sfârși bine. 26 (Îe) A umbla fără nici un ~ A umbla fără rost. 27 (După numerale) Exact. 28 Fragment, rămășiță de... 29 (Îvr; dan) Bucată, individ. 30 Capitol, paragraf, parte a unui text. 31 (Înv; folosit și adjectival) Căpetenie.

codină sf [At: JIPESCU, ap. TDRG / A și: (1) codină / Pl: (rar) ~ni / E: coadă + -ină] (Pop) 1 Lână de calitate inferioară, tunsă de pe capul, picioarele și coada (1) oilor. 2 (Bot; reg) Coada(167)-vulpii (Alopecurus geniculatus). 3 Grâu de calitate inferioară, amestecat cu multe corpuri străine Si: goz, zoană. 4 (Fig) Drojdia societății. 5 Lemne rămase acolo unde se prelucrează lemnul Si: (pop) huci, hebedig, vreascuri.

coroi¹ sm [At: (a. 1575) MARDARIE, L. / V: ~rui, curui / Pl: ~ / E: mg karoli] 1 Pasărea răpitoare Corchneis tinnuncula, mică, cu pene cenușii pe cap și pe coadă, cu spinarea ruginie iar pieptul gălbui-roșcat cu stropi bruni, așezați în șiruri verticale Si: herete-roșu, închinătorul-mic, vânturel-mic, vetrușcăi. 2 Șoim (Falco). 3 Uliul păsărilor Si: uliu păsărar, ulișor (Accipiter nisus). 4 Pasărea Corvus corone Si: (reg) cioară-neagră. 5 (Îcs) De-a ~ul Joc de copii Si: de-a urliganul. 6 (Pan; ent) Coropișniță (Gryllotalpa vulgaris). 7 (Îvp) Poreclă dată țiganilor Si: cioară, cioroi.

crocodil sm [At: BIBLIA (1688), 77 / V: (îvr) corcodel / Pl: ~i / E: fr crocodile, lat crocodilus] 1 Reptilă uriașă din ordinul crocodilienilor, cu corpul acoperit de plăci osoase, coadă lungă și cap alungit, cu fălci puternice, care trăiește în fluviile din țările tropicale (Crocodilus niloticus). 2 (Frm; îe) Lacrimi de ~ Plâns prefăcut. 3 Dispozitiv metalic fixat pe șinele de cale ferată pentru a transmite comenzile de semnalizare. 4 Clește de laborator. 5 Clemă ca un cleștișor cu fălci dințate, care servește la realizarea unor legături electrice ușor demontabile.

macac sm [At: LM / Pl: ~aci / E: fr macaque] Specie de maimuțe mici, cu capul turtit și coada scurtă, care trăiesc în sud-estul Asiei.

rățoi¹ sm [At: ANON. CAR. / Pl: ~ / E: rață + -oi] 1 Bărbătușul raței (1). 2 (D. șuvițe de păr, mustăți etc.; îe) Coada ~ului sau coadă de ~ Cu capetele răsucite în spirală. 3 (Dep) Bărbat înfumurat. 4 (Reg) Flăcău care îl însoțește pe naș la nuntă, ducându-i ploconul.

pescar sm [At: CORESI, EV. 208 / V: (îrg) păs~, (reg) peșcariu, pis~ / Pl: ~i / E: ml piscarius] 1-2 Persoană care se ocupă (cu pescuitul și) cu conservarea peștelui² pescuit Si: (înv) măjar¹, (reg) păscălar (1-2), pescaș (1-2), pescuitor (3-4). 3 Persoană care practică pescuitul sportiv. 4 (Pex) Persoană care vinde pește Si: (înv) măjar¹, (reg) păscălar (3), pescaș (3). 5 Familie de păsări sălbatice care trăiesc pe lângă ape în cârduri mari și se hrănesc cu pește², de mărimea unei rațe, cu ciocul încovoiat, cu pene albe sau cenușii și negre pe cap. 6 Păsări sălbatice mai mici, cu penele de pe spate colorate în cenușiu, albastru sau verde, care trăiesc în cârduri și se hrănesc cu pește. 7 (Șîc ~-argintiu, ~-alb, ~-de-mare, ~-mare, ~-de-case) Pasăre cu capul, grumazul, abdomenul și coada albe, cu restul capului albastru-cenușiu, cu picioarele galbene Si: pescăruș (5) (Larus argentatus). 8 (Șîc ~-cenușiu, ~-sur) Pasăre de culoare albă, cu spatele și aripile cenușii Si: petrel (Larus canus). 9 (Șîc ~-negru, reg, păs~-d-ăl negru, păs~-popesc) Pasăre mică cu picioarele scurte, cu penele de pe gușă albe iar cu restul corpului negru Si: pescărel (8), pescăruș (8), (reg) pietrar, râbar, pasăre-legănată, pasăre-de-apă, pasăre-de-gheață (Cinclus cinclus). 10 (Șîc ~-verde, ~-vânăt, reg, păs~-viorinț) Pasăre cu corpul scurt, cu cioc mare, cu penajul colorat în tonuri de albastru-verzui Si: pescărel (7), pescăruș (7), pescăriță (6), pescăruș (7), (reg) pescuț (4) (Alceda atthis). 11 (Orn; reg; șîc ~-vânăt, păs~-mare, păscari-de-mare) Bâtlan (Ardea cinerea). 12 (Orn; reg; șîc ~-cu-cap-negru) Chirighiță (Sterna hirundo). 13 (Reg) Pasăre cu partea superioară a capului neagră, cu coada bifurcată și albă, cu abdomenul alb Si: chiră, chirighiță, pescăruș (3), rândunea-maritimă-mică (Sterna sandvicensis). 14 (Orn; reg) Chiră-neagră (Chlidorias nigra). 15 (Orn; reg; îf păscar) Codobatură-sură (Motacilla cinerea). 16 (Orn; reg; îaf) Lăstun (Apus apus). 17 (Orn; reg; îc) ~-râzător Pescăruș (6) (Larus ridibundus). corectat(ă)

pițigoi smi [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / V: pâțâg~, ~țâgău, (reg) ~gui, ~țugoi, tâchi~, tâșâg~, țâțâg~ / E: cf pițiga] 1 (Reg; îc ~-mare, ~ul-cel-mare, ~-de-coajă, ~-de-dovleac, ~-de-grădină, ~-de-iarnă, ~-de-pădure, ~-de-pomet, ~-de-sat, ~-galben, ~-popesc) Pasăre cântătoare din ordinul paseriformelor, mai mică decât o vrabie, cu corpul ovoidal, cu ciocul scurt și conic, cu coada scurtă, cu capul și pieptul negre, cu spatele albastru-verzui și cenușiu și cu pântecele galben cu o dungă longitudinală neagră Si: (rar) piț, (pop) pițiguș (1), (reg) domnișor, pasărea-plugului, pițigaie¹ (1), pițiîmpărătuș, pițiș, regele-păsărilor, simțivară, țiclete, țiglean (Parus major). 2 (Îc) ~-codat (sau ~-codat-roșietic, ~-cu-coadă-lungă, ~-de-cârd, ~-de-stol, ~-roșu, ~-roșietic, ~-întunecat, ~-rusesc) Pasăre cu coada lungă, ascuțită la vârf, cu capul, ceafa, bărbia, gâtul, pieptul și mijlocul pântecelui alb, cu laturile și umărul roșcate Si: pițiguș (2), tâtâr (Aegithalos caudatus caudatus). 3 (Îc) ~-codat-macedonean (sau ~-codat-macedonic) Pasăre cu spatele negru și corpul roz palid (Aegithalos macedonica). 4 (Îc) ~-bărbos (sau ~-mustăcios, ~-perciunat, -de-stuf) Pasăre cu ciocul galben, cu picioarele negre, cu spatele brun-deschis, cu bărbia, gâtul și mijlocul pieptului albe, cu laturile corpului roz-violete Si: aușel-de-stuf, aușel-bărbos, pițiguș (3) (Panurus biarmicus rusicus). 5 (Îc) ~-pungaș Pasăre cu laturile capului negre, cu creștetul alb, cu partea anterioară a spatelui brună-castanie, mai deschisă în partea posterioară, cu pântecele alb Si: (reg) aușel (Remiz pendulinus pendulinus). 6 (Orn; Mun) Codobatură (Motacilla alba). 7 (Dep) Om slab și deșirat. 8 (Dep) Om mic de statură. 9 (Mun; fig) Om sprinten. 10 (Fig) Om guraliv. 11 (Hip) Copil. 12 (Mun; îe) A-i veni (cuiva) un ~ A-i veni cuiva o nebunie, o toană, o trăsnaie. 13 (Reg; art) Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 14 (Reg; art) Melodie după care se execută acest dans. 15 (Reg) Lacăt. 16 (Reg; pgn) Încuietoare. 17 (Reg; îlv) A(-i) pune (cuiva) ~ul A încuia pe cineva undeva.

popion sm [At: HELIADE, O. I, 132 / P: ~pi-on / Pl: ~i / E: fr papion] (Rar) Specie de maimuță africană cu pielea roșie, cu capul mare și coada scurtă (Papio papio).

vâgăli [At: ȘEZ. III, 91 / V: (reg) văcăi, ~ăi, ~gâi, văgăli, ~gâli / Pzi: ~lesc, 3 și vâgăle / E: ger wackeln] 1 vi (Trs; Mol; d. oameni) A-și balansa mâinile (în timpul mersului). 2 vi (Reg; îe) A ~ cu capul A da din cap (ca aprobare sau ca negare). 3 vt (Reg; îe) A ~ (pe cineva) cu brâncile A pălmui. 4 vi (Reg) A bâjbâi pe întuneric, pentru a descuia o ușă sau un lacăt. 5 vi (Trs; d. câini) A-și manifesta bucuria dând din cap sau din coadă. 6 vi (Ban; fig; d. inimă; îf văcăi) A zvâcni.

vertebrat, ~ă [At: J. CIHAC, I. N. 12/3 / Pl: ~ați, ~e / E: lat vertebratus, -a, -um, fr vertébré] 1 a (D. animale; îoc nevertebrat) Care are coloană vertebrală și schelet osos sau cartilaginos intern. 2 snp Încrengătură de animale cu corpul diferențiat în cap, trunchi și coadă, cu schelet osos sau cartilaginos intern, al cărui ax principal este coloana vertebrală. 3 sn Animal din încrengătura vertebratelor.

vertebrat, -ă s.n., adj. 1 s.n. (la pl.) Încrengătură de animale (cuprinzînd ciclostomii, peștii, batracienii, reptilele, păsările și mamifere), care se caracterizează prin simetrie bilaterală aproape perfectă, prin diferențierea corpului în cap, trunchi și coadă, și care au schelet osos sau cartilaginos intern (al cărui ax principal este coloana vertebrală), sistem nervos central alcătuit din creier și măduva spinării (așezat dorsal față de tubul digestiv), sistem circulator închis, prevăzut cu un organ central propulsor (inima), sistem respirator format din branhii sau din plămîni, aparat reproducător alcătuit din glande genitale perechi, sexele fiind separate; (și la sg.) animal care face parte din această încrengătură. 2 adj. (despre animale; în opoz. cu „nevertebrat”) Care are vertebre și schelet osos (sau cartilaginos) intern. • pl. -ți, -te. /<fr. vertébré, lat. vertebratus, -a, -um, it. vertebrato.

MĂClUCĂ s. f. I. 1. Bîtă lungă și groasă, cu măciulie la unul dintre capete, uneori ferecată, folosită în trecut ca armă de luptă ; mai² (I). V. c i o m a g, f u ș t e, g h i o a g ă. O bătu cu ciocane (adaos marginal: măciuci) de plumb, preste tot trupul. DOSOFTEI, V. S. octombrie 85^r/17, cf. MINEIUL (1776), 146^v1/16. Și stocuri și măciuce ș-a lancelor izbire Ș-a cailor năvală le-ntîmpinâ el singur. HELIADE, O. I, 333. Îi zise să dea poruncă la toți ferarii să-i facă o măciucă de fer. ISPIRESCU, L. 318. Afară de aceste două feluri de arme ofensive, dacii mai purtau topoare, ciomege și măciuci. XENOPOL, I. R. I, 81. A început măciuca a da în el. PAMFILE, VĂZD. 38. A doua palmă, ca o măciucă de grea, l-a prăvălit la pămînt. POPA, V. 185. Primi ca o lovitură de măciucă în creștet răspunsul fetei. SADOVEANU, O. VII, 93. Se apropiară de oi și începură să le atingă peste cozi cu măciucile, luîndu-le la goană. PREDA, Î. 145, cf. id. 148. Luasem eu de-acas' O măciucă bătrînească. V. ROM. octombrie 1954,18. Cu măŝuca-l măŝuca. ALEXICI, L. P. 40. Da brînza cine-o făcea? Doi ciobani motîntani Cu măcioacéle mari. VICIU, COL. 184. Cu o măciucă a lovit două capete (= cu o vorbă a lovit doi inși). Cf. ZANNE, P. 217. Dintr-un lemn iese și cruce și măciucă (= dintr-un om bun ies și copii buni și copii răi). Cf. id. ib. I, 203. Ajunge o măciucă la un car de oale (= pentru un om simțit ajunge să i se spună o dată ceva). Cf. CREANGĂ, P. 258, ZANNE, P. IV, 10. ◊ E x p r. A da cu măciuca-n baltă v. b a l t ă. A i se face (sau a i se pune, a i se zburli cuiva) părul (sau chica) măciucă (în sau pe cap) = a fi cuprins de o spaimă puternică, a se îngrozi, a se înspăimînta. Să fi văzut. . . blesteme, de ți se punea părul măciucă. ZILOT, CRON. 87, cf. GORJAN, H.100/33, PANN, P. V. III, 52/13, BARONZI, L. 67, SLAVICI, N. II, 252. Urlau dobitoacele de ți se făcea părul măciucă pe cap. ISPIRESCU, L. 7, cf. 18, 190, 301, id. U. 30. Cîte a îndurat bietul om, ți se făcea părul măciucă. REBREANU, R. II, 224. Ți s-ar zburli părul măciucă în cap, cînd ți-aș spune ce știu eu și ce se pregătește. C. PETRESCU, A. R. 31, cf. ȘEZ. IV, 172. ♦ (Regional) Mai² (de bătut rufe, pămînt, pari etc.) ; maiul tîmplarului. Cf. ALR I 723, ALR II 3 373/537, ib. 6670/537, 551. ♦ (Regional) Baston (ALR II 3360/157, 682); cîrjă (ALR II/I MN 148, 3926/157, 272); băț cu care se duce o sarcină pe umăr (ALR II/I MN 148,3927/141). ♦ (Regional) Par (Leicești-Pitești). CHEST. II 265/70. 2. P. r e s t r. Partea bulbucată a unei măciuci (I 1), a unui baston etc. ; măciulie. Un băț de rădăcină cu măciuca cît un pumn de copil se înălța în aer lîngă Miron luga. REBREANU, R. II, 197. Își juca degetele pe bastonul de abanos cu măciuca de argint. CAMIL PETRESCU, O. I, 304. La cap măciucă, La coadă măciucă, La mijloc nemică (Furnica). GOROVEI, C. 162, cf. 217. ♦ (Regional) Prîsnel (la fus). ALR I 1 270/770, cf. 1 270/760, 776, 782, 846. 3. Lovitură dată cu măciuca (I 1). Să-ți dau măciuci, să te moi. ALECSANDRI, P. P. 250. 4. (Regional) Partea bulbucată a unor plante. Măciuca macului. ALR SN I h 197. Măciuca cepii. ALR II 6 014/769. ◊ Măciucă cu fulgi = floarea papurei. ALR I 1 907/727, cf. 1 907/178, 746, 764, 768, 776; 780, 803, 825, 839, 850. Măciucă de brad = con de brad. ALR I 974/896, cf. 974/786. ♦ Floarea cînepii. Cf. A III 1, 18. 5. (Regional) Plazul plugului; călcîi (Borșa-Vișeu de Sus). ALR SN I h 22/362. II. (Bot. ; regional) 1. (La pl.) Cîrciumărese (Zinnia élegans). PANȚU, PL. 2. Compus: măciuca-ciobanului = a) rostogol (Echinops sphaerocephalus). BRANDZA, FL. 292, GRECESCU, FL. 325, PANȚU, PL. ; b) tătarnică (Echinops commutatus). BRANDZA, FL. 292, GRECESCU, FL. 325, PANȚU, PL. - Pl.: măciuci și (învechit) măciuce. – Și: (regional) măcioácă, mocioácă (LB, PAȘCA GL.), mociúcă (ALR II 4 952/130) s. f. – Lat. *matteuca.

barșon, barșoane, s.n. (reg.) 1. Catifea (în Trans.). 2. Zgardă de mărgele (în Maram., Oaș, Lăpuș): „Lelea cu barșoanele / Nu ști mulge vacile” (Memoria, 2001: 81). ■ „În tot Maramureșul, de la fetiță la bătrână, fiecare poartă și acum în jurul gâtului zgărdanul sau barșonul, identice cu zgarda din Țara Oașului, completând răscroiala pătrată a cămășii” (Bănățeanu, 1965: 124). ■ Explicația devierii de la sensul primar (catifea), la sensul secundar (zgărdan): „La sărbători, tinerele fete [din Lăpuș] purtau câte două rânduri de barșoane (broderie din mărgele pe suport textil, cu panglici colorate la capete), prinse de cozi” (Mirescu, 2006: 149). Panglicile colorate de la capetele zgărdanelor erau confecționate din catifea. Cu timpul, cuvântul barșon a devenit sinonim cu zgărdan. – Din magh. bársony „catifea” (DLRM, MDA).

CODINĂ s. f. (Pop.) 1. Lînă de calitate inferioară, tunsă de pe capul, picioarele și coada animalelor. 2. Grîu de calitate inferioară, amestecat cu multe corpuri străine. – Din coadă + suf. -ină.

BAZILISC s.m. 1. Șarpe fabulos despre care se credea că cu o singură privire provoacă moartea. 2. Gen de șopîrlă cu limba groasă, capul și gîtul scurt, cu o coadă lungă, avînd pe cap o excrescență epidermică triunghiulară, iar pe spate și pe coadă o creastă dințată mobilă. [Pl. -lișci. / < it. basilisco, cf. gr. basiliskos].

BRONTOZAUR s.m. Reptilă sauriană uriașă din era secundară, cu gîtul și coada foarte lungi, iar capul foarte mic. [< fr. brontosaure, cf. gr. bronte – tunet, sauros – șopîrlă].

MACAC s.m. Specie de maimuță cu capul turtit și cu coada scurtă, care trăiește în sud-estul Asiei. [< fr. macaque, cf. port. macaco < cuv. bantu].

BAZILISC s. n.^[1] 1. (mit.) șarpe, ființă fantastică cu privire ucigătoare. 2. gen de șopârlă din America Centrală cu limba groasă, capul și gâtul scurte, coadă lungă, având pe cap o excrescență epidermică triunghiulară. 3. tun lung folosit pe galere. (< it. basilisco, gr. basiliskos)

BÎȚÎI, bîțîi, vb. IV. Intranz., tranz. și refl. A mișca repede din mîini, din picioare sau din cap; a da din coadă. – Din bîț(a) (puțin folosit).

SERVÁL (< fr.; cuv. port.) s. m. Felină cu blană cafenie-gălbuie, cu numeroase pete mici negre dispuse relativ regulat, cap mic, urechi mari, coadă relativ scurtă (Felis serval). Adultul atinge până la 1 m lungime. Trăiește în Africa (la S de Sahara), îndeosebi în savane și în ținuturi muntoase. Se hrănește cu șerpi, șopârle, mamifere mici, păsări. Sin. pisică-tigru.

GHEPÁRD (< fr.) s. m. Mamifer carnivor din familia felidelor, cu unele caractere specifice acestora (cap mic și rotund, coadă lungă), dar și canidelor (picioare înalte și gheare neretractibile) (Acinonyx jubatus). Are lungimea de c. 140 cm, blana de culoare gălbuie, cu pete mici întunecate. Este cel mai rapid mamifer (110 km/h); vânează fugărind prada. Trăiește în stepele din Asia și Africa și poate fi domesticit ușor.

HIMERA (HIMAIRA) (în mitologia greacă), monstru tricefal (un cap de leu, unul de capră și altul de șarpe). După altă versiune, avea trupul de capră, capul de leu și coada de șarpe. A fost ucisă de Belerofon, care călărea legendarul cal Pegas.

macac m. soiu de maimuțe cu capul turtit și cu coada. foarte scurtă (Simia cynomolgos).

BÎȚÎIALĂ, bîțîieli, s. f. Mișcare repede și neliniștită a mîinilor, a picioarelor, a capului, (la animale) a cozii.

CHINGULIȚĂ, chingulițe, s. f. Diminutiv al lui chingă. 1. v. chingă (2). Doi voinici... Aninau cu veselie Unu-o salbă-n chinguliță, Altul flori la pălărie. ALECSANDRI, P. I 73. 2. v. chingă (1). Călușelul, lui: Puiul leului; Șeulița lui: Falca zmeului; Chinguliță lui: Doi balaurei Cu capul de zmei, De coade-nnodați. La gură-ncleștați. TEODORESCU, P. P. 92.

SENS s. n. (cf. fr. sens, lat. sensus): 1. semnificație, accepție, conținut semantic, înțeles al unui cuvânt, al unei expresii, al unei forme sau al unei construcții gramaticale, al unei părți de vorbire, al unei propoziții, al unei comunicări, al unui text etc. (Problema s. cuvintelor este discutată pe larg în lucrarea Limba română contemporană. Vol. II: Vocabularul, București, 1975, de I. Coteanu și A. Bidu-Vrănceanu). ◊ ~ lexical: s. care ține de natura lexicală a cuvântului, de apartenența acestuia la lexicul unei limbi, la una din clasele lexico-gramaticale existente, și care este sugerat de cuvânt în timpul întrebuințării sale (în cazul în care este flexibil, el apare în toate formele sale flexionare). S. lexical este strâns legat de conținutul noțional (logic) al cuvântului. ◊ ~ fundamental: s. lexical de bază, primordial, originar, primitiv, principal, esențial al unui cuvânt, ca de exemplu „fragment dintr-un întreg” pentru cuvântul bucată; „încăpere destinată exercitării unei profesiuni” pentru cuvântul cabinet. Acest s. este necesar atât în semantica diacronică (în studierea evoluției semantice a cuvântului), cât și în semantica sincronică (în studierea s. cuvântului într-un context dat). ◊ ~ secundar: s. lexical derivat din cel de bază, din cel fundamental (principal), ca de exemplu „operă literară sau muzicală” pentru cuvântul bucată; „secție sau serviciu într-o instituție”, „guvern” pentru cuvântul cabinet. Acest s. este necesar în semantica diacronică. ◊ ~ general: s. lexical comun unui număr foarte mare de obiecte; s. care se referă la o arie foarte largă de folosire a cuvântului și la un număr mare de situații contextuale. El este necesar în studierea evoluției semantice a cuvintelor. ◊ ~ particular: s. lexical diferit de cel general, care corespunde unei anumite situații contextuale, care este specific unui anumit cuvânt. El este necesar în studierea evoluției semantice a cuvintelor. ◊ ~ propriu: (denotativ): s. lexical care redă exact ideea ce trebuie exprimată; sens obișnuit și caracteristic unui cuvânt, necontaminat de afect și nedepinzând de un anumit context, de condițiile locale și sociale ale mesajului. Astfel, s. de „temperatură”, „căldură” pentru cuvântul febră; „deschizătură în zid” pentru cuvântul fereastră; „urmă lăsată de un corp gras” pentru cuvântul pată. Acest s. este necesar în semantica sincronică. El corespunde s. fundamental al cuvântului. ◊ ~ figurat (conotativ): s. lexical diferit de cel propriu, neobișnuit, folosit în scopuri afective, expresive, artistice; s. cu valoare suplimentară, deviat de la cel obișnuit, propriu, depinzând frecvent de context, de condițiile locale și sociale ale mesajului. Astfel, s. de „emoție”, „neliniște”, „încordare” pentru cuvântul febră; s. de „oră liberă în programul unui profesor” pentru cuvântul fereastră; s. de „faptă sau atitudine reprobabilă” pentru cuvântul pată. Acest s. este necesar în semantica sincronică. ◊ ~ impropriu: s. lexical nepotrivit, neindicat, nerecomandabil în exprimare, care nu aparține de fapt cuvântului dat sau care nu i se potrivește. Astfel, se consideră că s. de „predicativ suplimentar” în denumirea dată unității sintactice „element predicativ suplimentar” este impropriu; de asemenea, s. de „consecutiv – consecutivă” în denumirea unităților sintactice corespunzătoare, ca și s. de „verbal” în denumirea unităților sintactice de „predicat verbal” exprimat prin adverb sau prin interjecție sunt, fără îndoială, improprii. ◊ ~ concret: s. lexical care se referă la ceva ce poate fi perceput prin simțuri, ce poate fi reprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu s. de „coridor subteran” pentru cuvântul galerie, de „vas de sticlă din care se bea apă” pentru cuvântul pahar. ◊ ~ abstract: s. lexical care se referă la ceva ce nu poate fi perceput prin simțuri, ce nu poate fi reprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu s. de „deșteptăciune”, „istețime” pentru cuvântul inteligență; de „trebuință”, „necesitate” pentru cuvântul nevoie; de „amiciție”, „frăție” pentru cuvântul prietenie. ◊ ~ actual: s. lexical de care dispune un cuvânt în momentul de față; sens real, ca de exemplu s. de „care cântă” pentru cuvântul cântător; de „persoană care manevrează cârma unei ambarcațiuni sau nave” pentru cuvântul cârmaci. ◊ ~ învechit: s. lexical care a devenit anacronic; sens depășit, degradat, uzat prin întrebuințare, ieșit din actualitate, ca de exemplu s. de „poet” pentru cuvântul cântător; s. de „guvernator” pentru cuvântul cârmaci. ◊ ~ rar: s. lexical care nu este folosit decât cu totul întâmplător, în anumite împrejurări, ca de exemplu s. de „încântare”, „admirație” pentru cuvântul ademenire; s. de „a se codi”, „a șovăi” pentru cuvântul cârmi. ◊ ~ neutral: s. lexical indiferent față de categoria gramaticală a genului (masculin sau feminin) indicată de forma neaccentuată de D. și Ac., singular, persoana a III-a a pronumelui personal, ca în exemplele „dă-i cu bere, dă-i cu vin”, „a o pune de mămăligă”, „a o lua la sănătoasa” etc. ◊ ~ depreciativ (peiorativ): s. care sugerează lipsă de considerație, dispreț, batjocură, ca de exemplu s. de „nesuferit”, „respingător” pentru cuvântul antipatic și s. de „funcționar mărunt” pentru cuvântul conțopist. ◊ ~ gramatical: 1. s. care ține de natura gramaticală a cuvântului, de valoarea morfologică, de funcția sintactică și de distribuția acestuia, fiind sesizabil într-o formă flexionară, într-o construcție sintactică, într-o categorie gramaticală sau într-un raport gramatical. 2. s. actualizat al unui cuvânt prin intermediul unui context situațional; semnificație restrictivă, precizată prin aducerea unei înfățișări sau a unei însușiri a obiectului în centrul atenției noastre. În s. intră deci imaginea, reprezentarea generală a obiectului denumit, ca de exemplu în fluture; sintagmele fluture de mătase, fluture cap de mort, fluture coada rândunicii și fluture amiral exprimă însă câte unul din s. posibile cuprinse în semnificația de „fluture”. În orice moment al existenței lui, cuvântul are un conținut semantic finit, alcătuit dintr-un număr de s. în relație, care dau echilibrul semantic al acestuia, ușurează înțelegerea modalităților de combinare a elementelor lexicale în planul sincronic al limbii și sugerează posibilitățile de evoluție semantică a cuvântului. Acad. Ion Coteanu clasifică s., după calitatea lor generală, în trei mari categorii sau tipuri; a) s. denominative (denotative, apelative sau cognitive): s. care iau naștere ca rezultat al actului denotației, al denumirii obiectelor. Ele sunt însoțite în foarte multe cuvinte de s. conotative (afective sau expresive), ocupând cu acestea conținutul semantic al cuvintelor și dând naștere fenomenului de polisemantism (v.). Dar ele pot ocupa și singure conținutul semantic al cuvintelor, creând în acest caz fenomenul de monosemantism (v.), mai ales în termenii tehnici de strictă specialitate cum sunt cric „aparat portativ de ridicat la mică înălțime greutăți prin împingere în sus” și rotor „partea unei mașini – motor sau generator – care se rotește în jurul axei arborelui pe care e montată”. Nici un cuvânt nu conține mai mult de un s. denominativ (chiar și atunci când denumește mai multe obiecte diferite, ca în cazul lui cățel „pui de câine, de lup, de vulpe”, „parte a unui dispozitiv tehnic”, „grăunte de usturoi” etc. – sau când are doi poli semantici, ca în cazul lui împrumuta „a da cu împrumut” – „a lua cu împrumut”, asculta „de cineva” – „pe cineva” etc. S. denominative corespund sensurilor proprii ale cuvintelor și sunt necesare în semantica sincronică; b) s. conotative (afective sau expresive): s. care însoțesc virtual, în foarte multe cuvinte, s. denominative; 3. care constituie devieri de la s. denotative, permițând apariția tropilor de un singur cuvânt sau de mai multe cuvinte. S. conotative se prezintă sub două aspecte: unele, ușor de recunoscut la prima vedere (mai ales dacă cuvintele sunt în contexte) ca în formele diminutivale expresive, în cele de vocativ sau de imperativ, intrate de mult în conștiința publică; altele, greu de recunoscut la prima vedere, ascunse – ca în îmbinările poetice de tipul așternutul de pături de mistere, specific creației argheziene și neimpuse conștiinței publice. Există însă și s. conotative care nu însoțesc obligatoriu s. denotative: este cazul s. comunicate de interjecții, părți de vorbire care nu denumesc, ci evocă sau sugerează stări sufletești și de voință. S. conotative corespund sensurilor figurate ale cuvintelor și sunt necesare în semantica sincronică; c) s. relaționale: s. redate de obicei prin uneltele gramaticale (prepoziții și conjuncții) în contexte determinate. Astfel, prepoziția cu ajută la exprimarea ideii de asociere privită ca adăugare, ca instrument, ca modalitate etc.; prepoziția de la ajută la exprimarea ideii de loc, privită ca punct de plecare în spațiu; prepoziția până la ajută la exprimarea ideii de loc, privită ca punct de sosire în spațiu; conjuncția și ajută la exprimarea ideii de asociere, de continuitate pe același plan; conjuncția dar ajută la exprimarea ideii de divergență; conjuncția ci ajută la exprimarea ideii de opoziție; conjuncția sau, a ideii de excludere; conjuncția deci, a ideii de concluzie; conjuncția fiindcă, a ideii de cauză; conjuncția încât, a ideii de consecință; conjuncția deși, a ideii de concesie etc. Există însă și s. relaționale însoțite de unele s. denotative, ca în prepozițiile provenite din adverbe – înaintea, înapoia, împrejurul, dedesubtul etc., în locuțiunile prepoziționale cu adverbe – împreună cu, laolaltă cu, înainte de etc., în locuțiunile conjuncționale subordonatoare cu substantive – în timp ce, în vreme ce, din cauză că etc. sau cu adverbe – acolo unde, atunci când, așa cum etc. Pe lângă aceste trei tipuri de s. se poate vorbi și despre s. gramaticale propriu-zise: s. a căror prezență este asigurată de existența categoriilor gramaticale ale cuvintelor în contexte, indiferent de s. denominative sau conotative ale acestora. Astfel, s. de nominativ, s. de acuzativ, s. de dativ, s. de genitiv și s. de vocativ, s. fiecărui timp verbal etc. Toate cuvintele au s. gramatical. Acesta apare însă combinat cu cel denotativ și cu cel conotativ. Formulele generale de distribuire a s. în cuvinte sunt: 1) s. denominativ (denotativ) + s. gramatical; 2) s. denominativ (denotativ) + s. conotativ + s. gramatical; 3) s. conotativ; 4) s. conotativ + s. gramatical; 5) s. relațional.

TÎRNĂCOP, tîrnăcoape s. n. Unealtă formată dintr-o bară masivă de oțel, ascuțită la un capăt (sau la amîndouă capetele), fixată într-o coadă de lemn și folosită la spart pietre, la săpat în pămînturi tari etc. Scoase din odaia din fund un tîrnăcop... și începu să sape. GALACTION, O. I 149. Doi soldați bătrîni săpau groapa, scuipîndu-și des în palme și hîcîind a osteneală după fiece lovitură de tîrnăcop. REBREANU, P. S. 11. În amurgul serii el se ridică, își luă cazmaua, tîrnăcopul și lopata... apoi se uită cu ochi pînditori în toate părțile. SLAVICI, O. I 319. ◊ Fig. Balzac putea spune odinioară... că tîrnăcopul criticii dărîmă, nu construiește. SADOVEANU, E. 41.

ghepard sm [At: DN / Pl: ~rzi / E: fr guépard] Mamifer carnivor sălbatic cu cap mic și rotund, coadă lungă, picioare înalte, blană de culoare gălbuie cu pete mici, închise la culoare, care trăiește în stepele din Africa și sudul Asiei (Acinonyx jubatus).

AMĂGULI vb. (Mold.) A măguli, a flata, a linguși. Pre aceasta dară într-acesta chip, coada în loc de cap puindu-i, amăgulind-o o așezară. CANTEMIR, IST., s.v. măguli. Etimologie: pref. a- + măguli. Vezi și amăgulitor. Cf. ciocotniți, șutili.

lăcustar sm [At: DOMBROWSKI, P. 90 / V: (reg) lo~ / Pl: ~i / E: lăcustă + -ar] 1 Pasăre migratoare din familia sturnidelor, asemănătoare graurului, cu pene trandafirii pe corp și negre-violete pe cap, pe picioare și coadă, care se adăpostește în fisurile stâncilor și se hrănește cu lăcuste (Pastor roseus). 2 Pasăre migratoare din familia sturnidelor, asemănătoare cu lăcustarul (1) (Sturnus roseus).

MACAC s. m. Numele mai multor specii de maimuțe mici, cu capul turtit și cu coada scurtă, care trăiesc în sud-estul Asiei. Cf. LM, ALEXI, W. Fruntea minusculă de macac. I. BOTEZ, B. I, 206. PI.: macaci. Din fr. macaque.

vîrî vb. IV. 1 tr. A băga, a introduce; a cufunda. Astupă cu îngrijire stecla cu dopul, o vîrî în sîn, își luă comanacul din cap și... începu a mînca cu smerenie și cumpătat (HOG.). ◊ expr. A-i vîrî cuiva (ceva) pe gît = a sili pe cineva să accepte un lucru împotriva voinței, interesului sau plăcerii sale. Părerea lui... să nu ne-o vîre nouă cu de-a sila pe gît! (CAR.). A-i vîrî cuiva (ceva) în cap = a) a face pe cineva să priceapă bine un lucru. Are să trebuiască să înveți... bucoavnă sîrbească și să-ți vîri în cap stihuri de Omer (SADOV.); b) a face pe cineva să creadă ceea ce nu este adevărat. Ăsta ți-a vîrît în cap prostiile (CĂL.); c) a sugera cuiva ceva. El ți-a vîrît în cap că ar trebui să plecați. A-și vîrî (sau a-i vîrî cuiva) mințile în cap = a) a-și da bine seama (sau a face să-și dea seama) de urmările faptelor sale; b) a se cuminți sau a face să se cumințească. Sper ca acest preaviz îți va vîrî mințile în cap (CĂL.). A vîrî (cuiva ceva) sub (sau în) nas = a pune în față, a prezenta cu insistență. O să-mi vîre în nas cine știe ce sentință de evacuare! (GAL.). A vîrî vrajbă (sau zîzanie, intrigă etc.) = a provoca (cu intenție) neînțelegeri, ură, intrigi; a învrăjbi. Își vîră (sau și-a vîrît) naiba (sau necuratul etc.) coada (undeva sau în ceva), se spune cînd într-o situație se ivesc neînțelegeri sau complicații (neașteptate). Diavolul vrajbei nu cuteza să-și vîre coada între ei (ISP.). A-și vîrî coada în ceva v. coadă. A-și vîrî capul (sănătos sau teafăr, zdravăn etc.) sub evanghelie v. evanghelie. A vîrî un fitil (sau fitiluri, fitile) v. fitil. A-și vîrî nasul în ceva (ori undeva, în toate, peste tot, unde nu-i fierbe oala) v. nas. A(-i) vîrî (cuiva) pumnul în gură v. pumn. ♦ (compl. indică corpuri ascuțite) A înfige, a împlînta. Alsacianul a spus că-i vîră sabia în piept (CA. PETR.). ♦ (compl. indică bani, bunuri materiale) A investi, a plasa. N-ar avea unde să meargă, toată averea lor fiind vîrîtă în cele două moșii (REBR.). 2 tr. (compl. indică ființe; cu determ. locale care indică spații închise) A-l face să intre undeva (de bunăvoie sau forțat). Îi putu urni cu nuiaua din urmă... și-i vîrî în tîrlă (VOIC.). ◊ expr. A vîrî pe cineva (de viu) în groapă (sau în pămînt) = a) a pricinui moartea cuiva, a omorî pe cineva cu zile. Mai tare comanda, mai tare! că te vîr înpămînt! (SADOV.); b) a cauza cuiva supărări foarte mari. Numai aceste erau de ajuns, ba și de întrecut, s-o vîre în groapă pe biata babă (CR.). A vîrî (pe cineva) la închisoare (sau la pușcărie) = a face să fie închis, întemnițat. Familia, puternică, se socotește insultată și-l vîră pe reclamant la închisoare (CĂL.). 3 tr. (compl. indică oameni; cu determ. care indică o reacție nedorită de cel vizat, o faptă reprobabilă, o circumstanță nefavorabilă) A împinge, a îmboldi (la...); a face să fie cuprins, copleșit (de...). La așa vreme te face să pierzi răbdarea și fără să vrei te vîră în păcat (CR.). ◊ expr. A vîrî (pe cineva) în boală (sau în toate bolile, în sperieți, în toți sperieții, în groază, în răcori) = a speria (foarte) tare (pe cineva); a îngrozi, a înspăimînta, a înfricoșa. Să nu mai zici că vine lupul, moș Nichifor, că mă vîri în toate boalele (CR.). Să-ți spun drept, cucoane, că m-ai vîrît în spărieți cu pistolul dumitale (HOG.) A (se) vîrî în (ori la) belea v. belea. A vîrî pe cineva în păcat v. păcat. A vîrî pe cineva în toate grozile morții v. tot. 4 refl. (despre ființe; cu determ. care indică de obicei spații închise sau acoperite) A intra, a se băga undeva. Se vîrî sub o blană de urs și adormi (DELAVR.). ◊ expr. A se vîrî sub pielea cuiva = a cîștiga (prin mijloace nepermise) încrederea, protecția sau dragostea cuiva. Se vîrîse sub pielea milionarului, îi ajunsese un fel de mînă dreaptă (PER.). A se vîrî în sufletul cuiva v. suflet. A se vîrî ca o șopîrlă v. șopîrlă. ♦ A se înghesui (pentru a pătrunde undeva). Se vîrîrî printre oameni cum putură, să vadă mai de-aproape despre ce e vorba (CA. PETR.). ♦ A se amesteca (intervenind cu ceva într-un sens oarecare). S-a tot vîrît ba să fie la cumpărarea moșiei, ba acuma la împărțirea pămînturilor (REBR.). 5 refl., tr. A face ca cineva să fie angajat, a angaja sau a se angaja într-un serviciu. Ionică se vîră argat (CĂL.). • prez.ind. vîr. /<sl. veche въврѣтн.

MĂGULÍ vb. IV. 1. Tranz. (Învechit) A mîngîia, a alinta. Cuprinzîndu-l în brață, îl sărută și, măgulindu-l cu blîndeațe, cu smerenie, îi zisă. VARLAAM-IOASAF, 117^r/23. ◊ (Glumeț) De voim să ne iubească Prefăcutele femei, Punem să le măgulească Un băț bun, mlădios de tei. PR. DRAM. 327. 2. T r a n z. A satisface pe cineva în mîndria, în orgoliul său ; a flata ; a linguși. Începură ei a-l măguli pre orbu, ceialanți orășăni întrebînd ce-i vor da. HERODOT (1645), 502. Pre acesta dară într-aceasta chip, coada în loc de cap puindu-i amăgulind-o o așezară. CANTEMIR, IST. 106. Și tu voiești să mă măgulești? KOTZEBUE. U. 27^v/13. Nădeajdea a împărăți preste. . . noroade va măguli inima lui cea iubitoare de slavă. BELDIMAN, N. P. II, 52/1. Cu adimeniri viclene auzu-ți măgulesc. NEGRUZZI, S. II, 190. Atențiunea dumitale m-a măgulit foarte. CARAGIALE, O. VII, 501. Adă lozul, să vedem mai bine! zise bărbatul, stăpînindu-și firea, căci încrederea femeii îl măgulea. REBREANU, NUV. 272, cf. id. R. I, 258. Încrederea pe care mi-o arăți mă măgulește și mai mult. CAMIL PETRESCU, T. II, 122. Așezați devreme în rîndul întîi, populînd sala, pentru a măguli vanitatea profesorilor. BRĂESCU, A. 192, cf. ARGHEZI, P. T. 77, GALAN, B. II, 266. Cu atît mai mult e cazul să te măgulească aprecierea lui. V. ROM. septembrie 1955, 92. ◊ A b s o l. Pe din față măgulește, Pe din dos te otrăvește, se zice despre cei fățarnici. Cf. ZANNE, P. II, 134. 3. R e f l. și (învechit) tranz. A (se) încînta ; a (se) amăgi. Pre mulți au măgulit lîngă sine. SIMION DASC., LET. 236. Dusu-o-au și la împărăteasa sa împăratul. . . ca să o măgulească să o întoarcă. DOFOFTEI, V. S. septembrie 19^v/30, cf. octombrie 91^v/31, noiembrie 98^v/29. El nu știe că nu trebui a să măguli cu această nădejde (a. 1750-1780). GCR II, 83/37. Și pre Cnimoi îl măguleaște, cu fealiuri de chipuri trăgîndu-l. AETHIOPICA, 6^r/6. Romanii. . . măgulesc pre femei și încep a le răpi. BELDIMAN, N. P. I, 15/9, cf. id. E. 64/35. Cu aceste nădejdi măgulindu-să, s-au culcat în crevatul său. DRĂGHICI, R. 71/10, cf. 147/29. Să stai cu turcii, fără a te măguli însă că vei dobîndi ceva. BĂLCESCU, ap. GHICA, A. 598. Nu te mai măguli cu o nădejde ce niciodată nu se poate împlini. NEGRUZZI, S. I, 25. Și. . . eu care m-am măgulit un moment că am vocațiune de autor. GANE, N. III, 154, cf. OȚETEA, T. V. 180. – Prez. ind.: măgulesc. – Și: (învechit) amăgulí vb. IV. – Din V. sl. магоулити сѧ.

MĂNUNCHI s. n. I. 1. Cantitate de fire de grîu, de secară etc. pe care le apucă cu mîna și le strînge în palmă secerătorul pentru a le tăia, (regional) m î n u n ă, v î s l ă; grămadă de fire de păioase sau de iarbă secerate sau cosite, reprezentînd de obicei cantitatea care cade dintr-o dată sub seceră sau sub coasă, ori cantitatea care se poate cuprinde o dată cu palma deschisă, (popular) m î n ă, p o l o g. Orzul. . . trebuie lăsat în mănunchiuri sau în brazde (polog) să se uște. economia, 51/26, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB. Grîul dă puțină roadă și mănunchii trebuie să steie. . . nestrinși în snopi. I. IONESCU, C. 35/22. [Hrișcă] o lăsăm în brazde ori în mănunche ca să se usuce pe lan. id. ib. 168/25. Duceți pe Sura la grajd și-i dați un mănunchi de fîn. NEGRUZZI, S. III, 195. Coasele fulgerau prin grîu, îl retezau din fața pămîntului, îl culcau pe vergelușe și-l așezau în mănunchiuri pe loc. SANDU-ALDEA, U. P. 158. Mănunchi sau mănunche, mînună ori vîslă, e cît poate coprinde secerătorul cu mîna. I. CR. III, 291. Un secerător, tot tăind mănunche, trebuie să le așeze la spatele sale. PAMFILE, A. R. 119. Din mai multe mănunchiuri se alcătuiește o pală și din pală se face snopul. id. ib. 121. Am deprins a dormi cu capul pe un mănunchi de iarbă. SADOVEANU, O. VI, 520. Îndoite stau, din bete, Parcâ-ar merge în genunchi, Și tot culcă în mănunchi, Spicele ca niște plete. D. BOTEZ, R. S. 86. Cu dreapta îmi secera, Cu stîngă mânuchi făcea. TEODORESCU, P. P. 150, cf. 155. Mă duceam pă lîngă rîu La mîndră holdă de grîu, Mă plecai mârunchi să tai, Grele durori mă luai. ȘEZ. XIX, 73, cf. ALR II 5 210/53, 64, 95, 279, 284, 316, 346, 876. ♦ (Adverbial) Unul lîngă altul. V. c i u c u r e. Copilul mai vîrstnic astfel ne spuse Cum stam lîngă vatră mănunchi. BLAGA, L. U. 154. ◊ F i g. Frumusețea soarelui. . . se prevestea prin mănunchiurile lui de raze. GÎRLEANU, L. 17. Mașina zvîrlea în dreapta și în stîngă mănunchiuri de scîntei ce râspîndeau lumină în bezna nopții. REBREANU, NUV. 95. Pe cerneala apei, vapoarele aruncă mănunchiuri de lumini care sparg întunerecul. STANCU, U.R.S.S. 206. ♦ (Regional) Grămadă alcătuită din mai multe mănunchiuri (I 1) de grîu secerat sau cosit cu coasa prevăzută cu cîrlig și greblă. Grîul secerat se pune în mănunche. DAMÉ, T. 56. Mai multe mîini alcătuite la un loc se numesc mănunchi sau mărunchi. PAMFILE, A. R. 121, cf. PRIBEAGUL, P. R. 73. ♦ (Regional) Snop de strujeni (Furcenii Vechi-Tecuci). ALRM SN I ,h 81/605. 2. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Buchet (de flori). Veț lua munuchiu de isop. biblia (1688), 47²/32. Cînd s-au despărțit, fata i-a dat băiatului un mănunchi de viorele. CARAGIALE, O. II, 295. Puse seara la capul fiecărui din ei cîte un mănuchi de flori. ISPIRESCU, L. 20, cf. 17, 39. Mîna dreaptă cu un mănunchi de flori, înconjoară și mîngîie grumazul unui cerb. ODOBESCU, S. III, 57. Tot norodul era de față cu mănuchiuri de flori. DELAVRANCEA, S. 100. Una dintre fete – cea mai isteață – ia un mănunchi, adecă o legăturiță de busuioc uscat. MARIAN, S. R. I, 77. Pe măsuța din mijloc se vedeau. . . mănunchi de gălbioare și indrișaim. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 81.Ieri am găsit pe banca solitară Din parc, un biet mănunchi de flori trecute. IOSIF, P. 36. Grădinarul. . . aduna florile cele mai frumoase și, după ce le făcea mănuchi, le ducea împârătiței. POPESCU, B. III, 34. ◊ (În context figurat) Țara noastră este un mănunchi de flori cu miresme și culori variate. CONTEMP. 1953, nr. 376, 3/3. ◊ F i g. (Adverbial) Viața mea. . . S-o strîng mănunchi. CAZIMIR, L. U. 58. ♦ (Rar) Inflorescență, floare (compusă). Garoafa rîde-n soare cu roșul ei mănunchi. MACEDONSKI, O. I, 117. ♦ (Rar) Tufă. Vîntul. . . apleacă mănunchiurile înalte ale cimbrului sălbatec. GÎRLEANU, L. 111. 3. F i g. Grup restrîns de elemente de același fel, constituind o unitate sau o selecție.(Predomină ideea numărului restrîns) Cu mănunchiul acest de oameni lovi cu iuțală mare pre vrăjmașul. GT (1 838), 42/20. Căminarul avea un mănunchi mic de principii sănătoase și nici o subtilitate ori complicație sufletească. CĂLINESCU, E. 21. Aspirațiile entuziaste ale mănunchiului de muzicieni ce-l înconjura. V. ROM. august 1961, 141. b) (Predomină ideea de unitate, de coeziune ; adesea construit cu verbe ca „a uni”, „a strînge”) Împrăștiați de nevoi, uniți însă într-un singur mănunchi sufletesc. . . VLAHUȚĂ, ap. CADE. Iată deci un mănunchi întreg de cauze importante. GHEREA, ST. CR. III, 80. Poezia nu avea altă menire decît. . . a uni într-un mănunchi toate acele energii care se risipeau zadarnic în toate părțile. PETICĂ, O. 428, cf. PUȘCARIU, L. R. I, 170. (Adverbial) Și tinerele-i plete de peste umeri cad Pe piept, și ea le prinde mănunchi în alba-i mînă. COȘBUC, B. 14. c) (Predomină ideea de selecție) Un mănunchi de soli ai artei populare ruse. CONTEMP. 1953, nr. 369, 1/2. O mînă pioasă a cules din opera lui acest mănunchi de poezii. V. ROM. februarie 1 957, 205. 4. (Bot.; Bucov.) Splinuță (Solidago virga aurea). Cf. DDRF, PANȚU, PL. II. (Învechit și regional) Mîner (al unei unelte, arme etc.), coadă, plăsea. Aveau la cap coifuri vărsate și pavețe găunoase cu mânunchiurile mari și sulițe. HERODOT (1 645), 388. Au vîrît și munuchiul după ascuțit. BIBLIA (1 688), 175¹/57. Smulgîndu-ș apoi săbioara luce Mânunchiu la pămînt, vîrv la piept aduce. BUDAI-DELEANU, Ț. Au găsit [o piatră], . . în chipul unui topor și avînd încă la un capăt și o bortă prin care. . . putea pune mînunche. DRĂGHICI, R. 53/22. [Ghioagele] erau subțiri în mănunchi, groase și ghintuite cu cuie la capătul opus. HASDEU, ap. TDRG. Umbrelele sînt mai toate cu mănunche lunge, – de cele scurte abia văzurăm cîteva. F (1 870), 214. Calu-i ud de sînge pînă la genunchi, Pala-i roș văpsită pînă la mănunchi. ALECSANDRI, P.146. Cu dreapta ridică pumnalul Luciu și, pînâ-n mănunchi, adine îl ascunde sub coaste. COȘBUC, AE. 42. Fierul coasei se numește custură . . . iar mîna cu care se îndreptează coasa, mănunchi sau mîner. DAMÉ, T. 37. Din cornul de berbece fac agricultorii din Moldova mănunche la cosoare și cuțite. PAMFILE, I. C. 62. Briceagul are un mănunchi și o limbă. id. ib. 116, cf. 141. Fierăstraiele de mînă cu punte . . . cari au o coadă, mîner sau mănunchi și o punte obicinuit de fier, care ține pînza întinsă. id. ib. 122. Întinse mîna și trase dintr-un colț două junghiuri cu mănunchele frumos lucrate. SADOVEANU, O. V, 507. Săbioară Ghemuită, ghem făcută, Adus vîrfu la mărunche. GRAIUL, I, 52, cf. I. CR. 226, ALR I 917, ALR II 3 972, 4 929, 5 023, 5 043, 6 613, 6 639, 6 640, 6 650. Mărunchi la răzuș. ALR II 6652/141, cf. 6 653, 6 661, 6 662, 6 664. Mînunchiu di la clește. ib. 6 700/284. ◊ (În context figurat) Căuta. . . înlăontrul Evropii să între și toate părțile apusului supt mănunchiul săbiei sale să puie. CANTEMIR, HR. 286. ♦ (Rar) Gîtul viorii. Cf. DDRF, TDRG. - Pl.: mănunchiuri și (regional) mănunche, (rar, m.) mănunchi. – Și: (regional) mănúnche, mănúchi, mărunchi, mărúnche, mînúnchi, (învechit și regional) mînunche, mînúchi, (învechit, rar) munúchi s. n. – Lat. manuclus.

MĂTUROl s. n. Augmentativ al lui m ă t u r ă. 1. Mătură (1) mare ; s p e c. tirn. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., POLIZU. Miros cum din apropiere adie dulce un zefir, pe cînd un municipal își face, cu măturoiul lui enorm, datoria. CARAGIALE, O. I, 288. Mături de lemn sau măturoaie, făcute din tufe de un fel de plop dar cîteodată și din altfel de tufe, folosește țăranul român tot pentru măturarea Ogrăzii. PAMFILE, I. C. 246. Prin unele părți felezitoarea slujește și la întîiul vînturat, ținînd locul măturii. . . prin alte părți în locul primitelei se folosește măturoiul sau tîrnul. id. A. R. 216. O bătrînă călugăriță ne întîmpină cu un mare măturoi în mînă. HOGAȘ, DR. I, 33, cf. VARONE, J. R. 65. Servitorii ne scoteau cu măturoaiele în viforniță. I. BOTEZ, I, 12. Unii aduceau coșuri de nuiele, alții măturoaie cu coadă lungă. VORNIC, P. 212. Mama pădurii. . . avea numai un ochi cît un talger, capul ca o căpiță, cozile ca măturoaiele. POP., ap. HEM 1648. Fă-ți numai un îmblăciu, o lopată, o greblă și un măturoi, să le aibi gata pîn-desară. SBIERA, P. 160. Văzurăți cum veni și popa nostru mai nainte cu un pipoi cît un măturoi l RETEGANUL, P. II, 69, cf. com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI, ALRM II/I h 407, A II 12, III 7, 17, V 15, VI 3, 13, 26. ♦ Calificativ depreciativ pentru un bărbat năting. Vorba e că nătărăul de Sclipea s-a văzut cu nevastă cum nu-i alta mai frumoasă, iar biata Susana cu măturoiu în casă. SĂM. III, 216. ♦ Fig. (Rar, depreciativ) Barbă mare. Firele pe care și le smulgea din măturoi le risipea repede în vînt. SADOVEANU, O. VII, 322. 2. (Prin Transilv.) Mătură (6) (Bîrsana-Sighetul Marmației). CHEST. V 145/8. 3. (Prin nordul Transilv.) Pămătuf de șters vatra cuptorului ; (regional) măturică (4), măturuș. Cf. ALR II 4 000/228, 272, 346. – Pl.: măturoaie. – Mătură + suf. -oi.

CODĂLBIȚĂ (pl. -țe) sf. 🐦 Pasăre de 17-20 cm., cu pene foarte frumoase, roșcate pe spinare și la aripi, la cap și la vîrful coadei cenușii – albăstrii, cu pîntecele de coloare gălbuie-trandafirie și cu coada neagră și albă; se hrănește cu insecte pe care le înfige întîiu în cîte un spin, de unde le ciugulește pe rînd; numită și „sfrancioc-roșu” sau „șofran” (Lanius collurio) (🖼 1356) [codalb].

LĂCUSTAR, lăcustari, s. m. Pasăre migratoare cu pene trandafirii pe corp și negre-violete pe cap, pe picioare și la coadă, care trăiește prin găurile stâncilor și se hrănește mai ales cu lăcuste (Sturnus roseus). – Lăcustă + suf. -ar.

SAIMIRI s. m. maimuță mică din America tropicală, cu coada lungă, neprehensilă; maimuță cu cap de mort. (< fr. saïmiri)

pleată (plete), s. f. – 1. Mănunchi de fuior. – 2. Părul capului lăsat pe spate (în cozi). Sl. pletŭ, pletĭ „împletitură”, din sl. plesti, pletą, pleteši, „a împleti” (Miklosich, Slaw. Elem., 36; Candrea, II, 263; Conev 89), cf. sb., cr. pletenica „pleată” și împleti. Se folosește mai ales la pl. – Der. pleteancă s. f. (Trans., Mold., fir, panglică pentru cozi); pletos, adj. (cu plete); pleteică, s. f. (plăsuță ?), cuvînt pe care nu-l găsim glosat și care trebuie să se folosească în Mold. (cf. Dragoslav: cu mîncarea în pleteică); pletoșie, s. f. (păr mult); împletoșat, adj. (cu plete); pleter, s. n. (îngrămăditură de nuiele, zăgaz), din sb. pleter; pleșnicar, s. n. (șopron, acoperiș pentru unelte), probabil în loc de *pletnicar, poate pentru că se face uneori cu împletitură de răchită.

BÎȚÎIALĂ, bîțîieli, s. f. Mișcare repede și neliniștită a mîinilor, a picioarelor, a capului sau (la animale) a cozii. – Din bîțîi + suf. -eală.

1) de prep. (lat. de; în est mrom. și it. di, pv. cat. sp. pg. de). 1) Despre: a vorbi, a se interesa de cineva, de ceva. (vechĭ: De neamu Moldovenilor). 2) De către: e lăudat de toată lumea; Cartaginea a fost nimicită de Romanĭ. 3) Din partea, din cauza: mă tem de lupĭ, mă mir de tine, bolnav de frigurĭ, rîde de bucurie, scînteĭază de inteligență, îĭ pute urma de leneș (subînț. ce e = e așa de... în cît), e mort de beat, mort de frică, tremură de slab, ĭeșit de soare. 4) Din, făcut din, consistînd din: pahar de aur, pod de fer. 5) Arată conținutu: un pahar de apă (nu cu apă, căcĭ e vorba de conținut: am băut un pahar de apă, adică „conținutu, nu paharu”), un vagon de lemne, o căruță de Jidanĭ (plină de Jidanĭ). 6) Arată scopu, destinațiunea (= pentru): un pahar de apă, o lingură de supă, o umbrelă de ploaĭe, pușcă de vînat (de vînătoare), apă de băut, lemne de ars (orĭ de foc), casă de închiriat, bilet de întors, om bun de bătut, praf de pușcă, drum de care, trenu de Galațĭ, ne gătim de drum, casă de vînzare, n’am (adică „banĭ”) de birjă, aci e de mine, (e bine să trăĭesc eŭ), aci e de trăit. 7) Arată originea, proveniența (= de la): șoĭm de munte, brînză de Brăila, trenu de (= de la) Galațĭ, de acĭ, de după ușă, de supt pat, de acolo, de unde (V. unde), de acasă, de la plug, de la școală, cal de furat (provenit din furt), vin de cel bun (din cel bun), un prieten de aĭ meĭ (fals de al meŭ. Numai cu numele materiale se poate zice un vin de al meŭ, adică „dintr’al meŭ”), un vin de cel bun, din cel bun. 8) Arată genitivu partitiv: un cel de ceĭ bunĭ, cireșe de cele marĭ, ardeĭ de ăĭ de nu ustură (în vest, adică „de ceĭ care nu ustură”), de ale lumiĭ (lucrurĭ dintr’ale lumiĭ), de ale armateĭ, de ale satuluĭ. 9) Arată timpu de cînd: a murit de tînăr, a plecat din țară de copil, a ars de viŭ, copiiĭ aŭ mîncat poamele de crude, căpitan de 30 de anĭ (în etate orĭ în funcțiune), de ĭeri, de mîne, de cu noapte, de cu ĭarnă, de vreme (din vreme); încă de purcesul luĭ Jigmond (N. Cost. 1, 487), de la plecarea luĭ. 10) Arată separațiunea: a despărți oile de capre, a curăța lemnu de coajă. 11) Arată relațiunea, contactu: corabia s’a izbit de stîncă, calu e legat de gard, scara e rezemată de zid. 12) Se unește cu numeralele cardinale de la 19 în sus: 20 de oamenĭ, și cu cele adverbiale de la 2 în sus: de doŭă orĭ, de opt orĭ. 13) Servește la comparațiune: copacu e tot așa de înalt ca casa, vulturu se suĭe maĭ sus de nourĭ saŭ de cît nouriĭ (V. cît), eraŭ maĭ mulț (saŭ maĭ mulțĭ) de saŭ de cît saŭ ca opt oamenĭ. 14) Arată punctu concernut: greŭ de (saŭ la) cap, scurt de (saŭ la) coadă, bun de (saŭ la) gură; de vorbit, poate vorbi, dar nu poate merge; de urat, am maĭ ura, dar ne e că vom însera (versurĭ dintr’o colindă). 15) Servește la formarea locuțiunilor adjectivale și adverbiale și a genitivuluĭ prepozițional: de față (prezent), oameniĭ ceĭ de față, copil de țîță (care suge), de ajuns (suficient), de fel, de loc (nicĭ de cum), degeaba, degrabă (în grabă), ministeru de justiție (l justițiiĭ), schit de călugărĭ (călugăresc). 16) În unire cu a 4, formează o mulțime de loc. adverbiale saŭ adjectivale: de-a valma, de-a berbealecu, de-a dura, de-a tumba, de-a rostogolu, de-a lungu, de-a latu, de-a curmezișu, copiiĭ se joacă de-a baba oarba, de-a hoțiĭ, de-a ascunsu; perceptoru o probozea de-a biruluĭ (nord), o urmărea cu de ale biruluĭ, cu biru. De pe, de deasupra: ĭa ceașca de pe masă, ĭa greutatea de pe mine (Fals copie de pe natură. Corect e după natură, ca fr. d’aprée nature, germ. nach der natur, cum zicĭ după fantazie, după gustu meŭ, după placu meŭ). Conj. 1) Dacă (maĭ ales înainte de vocale, dar și în ainte de de consonante): de-ar și așa; de vreĭ orĭ de nu vreĭ; o, de-așĭ fi sănătos! 2) Vest. Deși, și de, și dacă, măcar că, cu toate că (concesiv): găina, de e pasăre, când bea apă, tot se uĭtă și ĭa la Dumnezeŭ (Isp.) 3) În cît (consecutiv): plînge de ți se rupe inima, nu știŭ ce are de plînge, e frumoasă de te uĭmește, e leneș de-ĭ pute urma. 4) Ca să (cu ind.): am stat de am scris, haĭ de mănîncă, du-te de te plimbă!. De ce... de ce saŭ de ce... de aceĭa, cu cît... cu atît: de ce-ĭ daĭ, de ce maĭ cere. V. ce și după.

LĂCUSTÁR (< lăcustă) s. m. Specie de pasăre călătoare din ordinul paseriformelor, înrudită cu sturzul, lungă de 21-23 cm, cu pene trandafirii pe piept, negre strălucitoare pe cap, gât, aripi și pe coadă, având un moț de pene pe cap (Sturnus roseus). Se hrănește în special cu lăcuste. În România trăiește, în timpul verii, cuibărind în colonii pe locuri stâncoase sau maluri lutoase, în special în Dobrogea.

PIȚIGÓI s. m. Numele mai multor specii de păsări din câteva familii îndeaproape înrudite, din ordinul paseriforme, de dimensiuni mici, vioaie, care se hrănesc cu insecte și semințe; se întâlnesc în păduri, livezi, parcuri și grădini. Printre cele mai răspândite în România se numără: P. mare = specie de pasăre insectivoră din familia paride, mai mică decât vrabia, cu cioc scurt și conic, coadă scurtă, cu pieptul și capul negre, obrajii albi, spatele albastru-verzui și cenușiu, iar pântecele galben (Parus major). Este o pasăre sedentară în România; se hrănește cu insectele de pe pomi; își face cuibul în scorburi. P. codat = pasăre din familia aegithalide, cu coada lungă, ascuțită, cu penajul alb pe cap și piept și roșcat pe corp (Aegithalos caudatus caudatus). Își construiește un cuib aproape sferic în tufișuri sau prins de crenguțele arborilor. P. bărbos (sau de stuf) = pasăre din familia timalide cu ciocul galben, picioarele negre, bărbia, gâtul și pieptul albe, spatele brun-deschis și cu laturile corpului roz-palid (Panurus biarmicus rusticus). Cuibărește în stufăriș.

rac m. (vsl. rakŭ, rus. sîrb. bg. ceh. pol. rus. ung. rak. V. răcar). Un crustaceŭ (ástacus fluviátilis) care trăĭește în rîurĭ și lacurĭ și care se mănîncă. (Racu are zece picĭoare, dintre care cele doŭă din ainte se deschid ca niște foarfece și poate strînge cu ele foarte tare. Are și doŭă antene lungĭ numite pop. mustățĭ, ĭar coadeĭ poporu-ĭ zice gît. În realitate, capu raculuĭ e tocmaĭ în partea opusă. Dar poporu, pintr’o falsă observațiune, crede că racu, dacă-șĭ tîrîĭe coada, îșĭ tîrîĭe gîtu și capu, și de aceĭa zice că merge înapoĭ. De aicĭ și expresiunea a da înapoĭ, ca racu, a regresa. Racu fert devine stacoșiŭ. De aicĭ și expresiunea roș ca racu). Al șaselea semn al zodiaculuĭ (Iuniŭ): zodia raculuĭ. Astr. Geogr. Tropicu raculuĭ (saŭ canceruluĭ), tropicu de nord. S. n., pl. urĭ. Destupător, sfredel special făcut de scos dopurile de plută din buteliĭ (fr. tire-bouchon) saŭ, pus în vîrfu verigiĭ, de scos furtuĭala din puștile care se încărcaŭ pe la gură și de prins peticile cu care se curăță țeava pin ăuntru. Furcă cu care se oprește căruța cînd se oprește pe un suiș (sîrb. raklje). Ancoră (Vechĭ). O boală teribilă (numită și cancer și schiros) care consistă într’o unflătură internă care degenerează în ulcer și care mănîncă organu unde s’a produs (stomah, ficat, țîță ș. a.). V. crab, stacoj.

LĂCUSTAR, lăcustari, s. m. Pasăre migratoare cu pene trandafirii pe corp și negre-violete pe cap, pe picioare și la coadă, care se hrănește mai ales cu lăcuste (Sturnus roseus). – Lăcustă + suf. -ar.

PANGLICUȚĂ, panglicuțe, s. f. Diminutiv al lui panglică (1). În smocurile de pe frunte și în părul cozilor, caii aveau împletite în capete lungi panglicuțe roșii. MIHALE, O. 468. Văzui atunci, aproape de intrare, Un pudel gras și plin de panglicuțe. TOPÎRCEANU, B. 97. Panglicuță învărgată Peste mare aruncată (Curcubeul).

RĂȚOI¹, rățoi, s. m. Bărbătușul raței, puțin mai mare decît aceasta, cu penajul mai colorat și cu cîteva pene de la coadă întoarse în sus. Nici eu, nici indianul nu știam că rățoiul cel mare, din marginea de cătră noi a luciului, e o pasere sfîntă din țara de la miazăzi, – cu pene de azur și ochi de ametiste fumurii. SADOVEANU, O. A. II 146. Domnul cu lavalieră continuă să surîdă, răsucindu-și vîrful bărbii, din care făcuse un cîrlionț ca o coadă de rățoi. C. PETRESCU, Î. II 111. ◊ Loc. adj. Coada rățoiului = (despre mustăți) cu capetele răsucite în spirală.

cotor [At: ECONOMIA, 30 / V: cătur, ~tior, ~oară, ~tur / Pl: ~oare, (reg) ~oară sn, ~i sm / E: nct] 1 sn (Înv) Parte, segment care unește două părți ale unui obiect. 2 sn (Bot) Tijă care leagă frunza sau fructul de ramură Si: lujer. 3 sn (Bot) Cocean. 4 sn (Bot) Miezul verzei. 5 sn (Bot) Picior rămas după tăierea căpățânii de varză. 6 sn (Bot) Miezul fructului. 7 sn (Bot) Parte superioară a codiței, care rămâne la fructul cules sau căzut. 8 sm (Bot; reg) Mugur. 9 sm (Bot; reg) Inimă a miezului la fragi, căpșuni, zmeură și mure, care intră în receptacul și de care sunt lipite sepalele. 10 sn (Bot) Parte de jos a plantei, mai groasă, opusă vârfului. 11 sn (Bot) Tulpină a plantelor, de la rădăcină până la primele ramuri sau frunze. 12 sn (Bot; reg) Trunchi al arborilor. 13 sn (Bot) Coardă lăsată la butucul viei, din care dau vițele. 14 sn (Bot) Tijă purtătoare de semințe la ceapă. 15 sn (Bot) Tulpină a plantelor, de la rădăcină până la vârf, de pe care pornesc ramurile sau frunzele. 16 sn (Bot; spc) Tulpină a porumbului, cu sau fără frunze, de pe care s-au cules știuleții. 17 sn (Bot; reg) Nervură a frunzei. 18 sn (Bot) Capăt inferior, mai gros, al tulpinii sau al ramurii unui copac. 19 sn (Bot) Ciot rămas după tăierea unui copac sau unei ramuri. 20 sn (Bot) Ciot rămas pe tulpină după culesul știuletelui de porumb. 21 sn (Pop) Parte a snopului de grâu formată din tulpini legate, în opoziție cu spicele. 22 sn (Bot) Parte rămasă în pământ din plantele cu tulpina tare. 23 sn (Bot) Rădăcină a plantelor leguminoase. 24 sn (Bot) Butuc al viței. 25 sn (Bot) Trunchi de copac de pe care s-au tăiat crengile. 26 sn (Agr) Tăiere a vițelor inutile la vie. 27 sn (Agr) Săpare a viei. 28 sn (Agr; îe) A ridica via la ~ A lega via de haraci. 29 sn (Pex; lpl) Resturi rămase din tulpina plantelor de nutreț. 30 sn (Pex; lpl) Crengi tăiate la curățatul pomilor sau la vie. 31 sn (Pop) Parte rămasă dintr-un membru amputat. 32 sn Bază a organului sexual bărbătesc. 33 sm Parte de la cap a cornului rupt. 34 sn Coadă tăiată sau ruptă. 35 sn Parte superioară a cozii calului, care unește șira spinării cu rădăcina părului lung care formează coada. 36 sn Coadă de cal tăiată scurt. 37 sm Ax al penei de pasăre, de pe care se iau fulgii. 38 sm Parte tare a penei păsărilor, din piele și până unde încep fulgii. 39 sm Rădăcină a penelor unei păsări care nu a fost jumulită bine înainte de a fi gătită. 40 sm (Pop; pan; d. oameni) Fire rare și tari care cresc în barba tinerilor care n-au început încă să se bărbierească. 41 sm (Pop; pan; d. oameni) Fire din barbă rămase după bărbierit. 42 sm (Pop; pan) Fire rare rămase pe capul unui chel. 43 sm (Pan) Păr tuns prea scurt. 44 sm (Pop; pan) Barbă rasă prost. 45 sn (Înv; pan) Toc fără peniță. 46 sn (Pan) Parte mai groasă a unui instrument de scris, care se ține între degete. 47 sn (Pan) Capăt de funie. 48 sn (Pan) Parte din fier a unui cuțit, a unei săbii etc. care intră în mâner. 49 sn (Pan) Parte a peniței care se înfige în toc. 50 sn (Pan) Parte a pipei în care intră țeava care se ține în gură. 51 sn (Pan) Capăt de sus al undiței, cu cârligul de care se leagă coarda. 52 sn (Pan) Parte a lingurii care unește concavitatea cu capătul ținut în mână. 53 sn (Pan) Parte a măturii unde coada intră între nuiele sau paie și este legată cu sârmă. 54 sn (Pan) Parte prea scurtă rămasă dintr-un obiect tăiat. 55 sn (Pan) Coadă prea scurtă a unei unelte. 56 sn (Pan) Bucată din coada ruptă a unei unelte care rămâne în inelul de metal. 57 sn (Pan) Parte a cărții unde se unesc foile. 58 sn (Pan) Parte a chitanțierului care rămâne după tăierea chitanțelor. 59 sn (Pan) Carte cu copertele și o parte din foi rupte. 60 sn (Pan) Parte a crucii de la pământ până la brațe. 61 sn (Pan) Parte care se înfige în pământ a unui par. 62 sn (Îvp; fig; îe) A avea sau a face ~oară cu cineva A avea legături de afaceri cu cineva. 63 sn (Îvp; fig; îe) A avea ~oare A avea bani. 64 sm (Fig) Om mic de statură și gras. 65 sn (Pex) Mâner. 66 sn (Pex) Toartă. 67 sn (Pex) Coadă a unei unelte. 68-69 sn (Spc) Mâner al unei săbii sau al unui cuțit. 70 sn (Spc) Coadă a undiței. 71 sn (Pex) Orice resturi care nu mai servesc la nimic. 72 sn (Pex) Mătură roasă de prea multă întrebuințare. 73 sn (Pex) Lingură cu coada ruptă. 74 sn (Pex) Cuțit cu lama ruptă. 75 sn (Pex) Cuțit tocit. 76 sn (Pex; reg; îf ~tior) Răzuș cu care se curăță plugul 77 sn (Pex) Bază rămasă dintr-o lumânare care a ars.

lua [At: COD. VOR. 86/12 / P: lu-a / Pzi: 1 iau, 4 luăm / E: ml levo, -are] 1-2 vtr (Înv; asr; mai ales în locuțiuni) A (se) mișca de jos în sus. 3-4 vtr (Îvr) (A așeza ceva sau) a se așeza la un nivel mai înalt Si: a înălța. 5 vt (Reg; îe) A ~ (pe cineva sau ceva) la că(u)tare sau la ochi A ține pe cineva sub observație, suspectându-l de ceva rău. 6 vt (Reg; îe) A-și ~ poalele-n brâu A depăși orice limită. 7-8 vt (Pfm; îe) A-și ~ picioarele la spinare (sau călcâiele de-a umere) sau a-și ~ ușa-n cap sau în spate A pleca repede de undeva. 9 vt A apuca ceva sau pe cineva cu mâna, cu ciocul, în coarne etc. pentru a-l ridica sau a-l da la o parte. 10 vt (Fam; îe) A(-și) ~ lumea în cap A pleca în lume. 11 vt (Pop; îe) A o ~ în gât A face un lucru împotriva rațiunii sau sfatului cuiva. 12 vt (Pfm; îe) A ~ ca din strachină (sau ca din oală) A face ceva fară nici o dificultate. 13 vt (Îe) A ~ prin surprindere (pe cineva) A surprinde pe cineva. 14 vr (Pfm; îe) A se ~ în coarne cu cineva A se certa cu cineva. 15 vt A pune mâna pe ceva sau pe cineva pentm un anumit scop Si: a apuca. 16 vt A cuprinde cu brațul de după... 17 vt (Pop; îe) A ~ focul (sau cărbunele) cu mâna altuia A se folosi de cineva într-o situație dificilă. 18 vt (Pop; îe) A ~ biciul A amenința pe cineva cu pedeapsa. 19 vr (Pfm; îe) A se ~ de mână cu cineva A avea aceleași obiceiuri. 20 vr (Pfm; îe) A se ~ de gât cu cineva A fi prieten la cataramă cu cineva. 21 vt (Îrg; îe) A ~ (pe cineva) de grumaz A face pe cineva prizonier. 22 vt (Pfm; îe) A o ~ de coadă A se pune pe treabă. 23 vt A (se) ~ cu luleaua (neamțului, a lui Dumnezeu etc. sau (reg) a ~ purceaua (sau bitia) de coadă (pop) a ~ apă la cap (sau a o ~ în cap) A se îmbăta. 24 vr (Pfm; îe) A se ~ cu mâinile de cap, (sau de păr) A fi îngrozit de ceva. 25 vt (Reg; îlv) A ~ armele A se înarma. 26 vt (Reg; îe) A ~ grânele la mână A vântura grânele. 27 vt (Pfm; îe) A ~ o afacere în mână A începe o treabă pentru a o duce la bun sfârșit. 28 vt (Pfm; îe) A ~ la măsea A bea peste măsură. 29 vt (Pop; îlv) A ~ la cap A învăța. 30 vt (Pop; îe) A ~ (o lucrare) cu ruptu A face o lucrare cu bucata. 31 vt (Pop; îe) A ~ pasărea din zbor A doborî o pasăre cu săgeata sau glonțul. 32 vt (Pop; îae) Se spune despre un vânător foarte bun. 33 vt (Pop; îe) A ~ foc cu gura A face tot posibilul. 34-35 vr (Fam; îe) A se ~ de cineva A ataca verbal pe cineva. 36 vr (Fam; îae) A pune stăpânire pe cineva. 37 vrr (Pop) A se acuza unul pe altul. 38 vt (C. i. un aliment, o băutură) A consuma puțin și pe apucate. 39 vt (Fam; îlv) A ~ masa A mânca. 40 vt (Spc) A înghiți o doctorie, un medicament. 41 vt (Îlv) A ~ jurământul A face un jurământ. 42 vt (Înv; fig; îe) A ~ credință A gusta din mâncărurile și băuturile domnitorului, pentru a se asigura că nu sunt otrăvite. 43 vt (Pfm; îe) A ~ aer A ieși din casă pentru a respira aer proaspăt. 44 vt (C. i. un obiect de îmbrăcăminte, de încălțăminte etc.) A purta. 45 vt (Pop; îe) A ~ doliu (sau haine de jale) A se îmbrăca în negru. 46 vt (Înv; îe) A ~ caftanul A deveni domn. 47 vt (Înv; îae) A deveni boier. 48 vt A apuca cu forța Si: a înhăța, a înșfăca, a umfla. 49 vr (Pop; îe) A se ~ de piept (sau de cap) cu cineva A sări la bătaie. 50 vr (Pop; îae) A se certa în mod violent cu cineva. 51 vr (Pop; îlv) A se ~ în colți (cu cineva) A se certa. 52 vr (Nob; îlv) A se ~ la arme A se lupta. 53 vt (Înv) A ataca pe dușman. 54 vt (Pop; îe) A ~ pe cineva cu bâta (ciomagul, topoarele, mătura etc.) A ataca pe cineva cu bâta, ciomagul, topoarele, mătura etc. 55 vt (Pop; îe) A ~ pe cineva cu furca (cea) lungă A certa. 56 vt (Reg; îe) A ~ pe (cineva) în (pe) gurgui A alunga. 57 vt (Reg; îe) A ~ (sau a apuca) (pe cineva) în unghii (în unghie sau în colți și-n unghii) A pune stăpânire pe cineva. 58 vt (Reg; îae) A certa foarte tare pe cineva. 59 vt (Reg; îae; șîe a ~ în spăngi sau la briptă) A bate. 60-61 vtr (Pop; îe) A (se) ~ pe (lângă) cineva cu binele (rar bine), cu binișorul (cu buna), cu frumosul sau încet (încetișor ori cu încetișorul) A proceda cu blândețe, înțelegere sau bunăvoință față de cineva supărat sau irascibil. 62 vt (Pop; îe) A ~ pe cineva rău (sau cu răul) A se purta urât cu cineva. 63 vt (Îlv) A ~ sub ocrotire (sau sub aripa sa) A ocroti. 64 vt (Pop; îe) A ~ pe cineva cu cuvântul A duce cu vorba. 65 vt (Fig; îe) A ~ pe cineva în gură (sau, nob, în cap) A vorbi de rău pe cineva Si: a bârfi. 66 vt (Fig; îae) A critica pe cineva. 67 vt (Fig; îlv) A ~ pe cineva în batjocură (în bătaie de joc, în râs, în șfichiu, în zeflemea, în târlie, în deșert, reg, în har, în hulă sau în defăimare, peste picior, la vale sau, înv, în batgioc) ori, pfm, a ~ pe cineva încolo, a ~ pe cineva în balon, a ~ apă la galoși A batjocori. 68 vt (Îe) A ~ altă vorbă (sau a ~ pe cineva înainte) A nu lăsa pe cineva să vorbească, schimbând cu dibăcie subiectul unei discuții. 69 vt (Reg; îe) A ~ la (sau a-i ~ cuiva) dopros A interoga pe cineva. 70 vt (Pfm; îe) A ~ (pe cineva) la rost (la trei parale, la refec, la trei păzește, la socoteală, împrejur, reg, la ghermete) A-i cere cuiva socotelă pentru ceea ce a făcut. 71 vt (Pfm; îe) A mustra pe cineva. 72 vt (Reg; îlv) A ~ cu măgulele sau (a se ~ pe lângă cineva cu binele) A măguli pe cineva pentru a-i câștiga bunăvoința. 73 vt (Pop; îe) A ~ cu asprime (reg, în răspăr) A trata aspru. 74 vt (Pop; îlv) A ~ cu amenințări A amenința. 75 vt (Reg; îlv) A ~ cu huideo A huidui. 76 vt (Reg; îe) A ~ (pe cineva) de departe (sau în sus, în jos) A începe cu cineva o discuție pe ocolite cu scopul de a obține ceva de la el, de a-i comunica ceva neplăcut etc. 77 vt (Reg; îe) A o ~ moldovenește A acționa fățiș și ferm. 78 vt (Fam; îe) A ~ pe cineva de sus A trata pe cineva cu superioritate. 79 vt (Pop; îe) A ~ pe cineva așa A vorbi urât cuiva Si: a repezi. 80 (Pop; îe) Nu mă ~ așa Nu-mi vorbi în felul ăsta nepotrivit. 81 vrr (Îe) A se ~ dragi A se îndrăgosti. 82 vt (Înv) A ține cont de ceva Si: a aprecia, a prețui. 83 vt (Înv) A judeca. 84 vt (Îlv) A ~ în considerare A ține seama de ceva Si: a considera. 85 vt (Fam; îe) A o ~ de bună A crede ceea ce se spune. 86-87 vt (Fig; îe) A ~ în (sau a) nume de bine (sau de rău) A judeca (ne)favorabil. 88 vt (Fig; îe) A o ~ în glumă A socoti drept o glumă. 89 vt (Pop; îe) A o ~ așa A considera un lucru așa cum este. 90 vt (Pop; îe) A ~ la sigur A ataca pe cineva cu dovezi evidente, fară a-i lăsa posibilitatea de a se eschiva. 91 vt (Pop; îe) A ~ pe credință A lua pe datorie. 92 vt (Pop; îlv) A ~ pe cineva în antipatie A antipatiza pe cineva. 93 vt (Fig; îe) A ~ lucrurile cum sunt A fi realist. 94 vt (Îae) A se împăca cu situația. 95 vt (Pfm; îe) A ~ pe cineva (ceva) de (sau drept)... A considera pe cineva sau ceva drept altceva sau altcineva Si: a confunda. 96 vt (Îe) A ~ (ceva) de nimic A nu acorda importanță unui lucru. 97-98 vt (Îe) A (nu) ~ (ceva sau pe cineva) în serios A (nu) trata un lucru sau pe cineva cu seriozitate. 99 vt (D. oameni; subiectul este o stare fizică sau psihică) A fi cuprins de... Si: a apuca, a cuprinde. 100 vt (Pop; îe) A ~ pe cineva ceva înainte A copleși. 101 vt (În superstiții; d. iele, spirite etc.) A paraliza. 102 vt (În superstiții; d. iele, spirite etc.) A urâți. 103 vt (Pfm; îe) A ~ frica cuiva (sau a ceva) sau, reg, cu frică (înv) a ~ de frică A se teme de ceva sau de cineva. 104-105 vr (Pop; îe) A se ~ de (sau pe) gânduri, de mirare A fi cuprins (de gânduri sau) de mirare. 106 vt (Pop; îae) A începe să fie îngrijorat Si: a se îngrijora, a se neliniști. 107 vt (Îlv) A ~ foc A se aprinde. 108 vt (Îe) A ~ foc A se supăra foarte rău. 109 vt (Pop; fig; îe) A-i ~ ciutul (sau părul) foc cuiva A fi bătut foarte rău. 110 vt A-și însuși ceva. 111 vt (Pop; fig; îe) A-i ~ cuiva apa de la moară A schimba împrejurările în defavoarea cuiva. 112 vt (Pop; fig; îe) A-și ~ gura de pe cineva A nu mai certa pe cineva. 113 vt (Pop; îe) A-și ~ nădejdea A nu mai spera. 114 vt (Fig; îe) A-și ~ gândul de la... A nu se mai gândi la... 115 vt (Înv; îe) A ~ în lături A respinge. 116 vt (Înv; îae) A discredita. 117-118 vri (îe) A-și ~ seamă sau de seamă A se răzgândi. 119 vt (Pfm; fig; îe) A-și ~ lua ochii de la (sau de pe) ceva A se uita în altă parte. 120 vt (Îe) A nu-și ~ ochii de la (sau de pe)... A privi insistent ceva sau pe cineva. 121 vt (Înv) A elimina un pasaj dintr-un text. 122 vt A nu mai acorda un bine, o favoare etc. 123 vt A culege. 124 vt A da jos un obiect. 125 vt (Pfm; îe) A ~ pe cineva în (sau la goană), ori la (sau pe) fugă (sau la fugărit) A goni pe cineva. 126 vt A face să înceteze, să dispară Si: a desființa. 127-128 vtr (Îvr) A (se) risipi. 129 vr (D. culori) A se decolora. 130 vt (Înv) A reduce. 131 vt (Pfm; îe) A-și ~ o grijă de cap A scăpa de o grijă Si: a se elibera. 132 vt (Pfm; îe) A ~ cu mâna (ori cu căușul) boala sau durerea, suferința etc. A vindeca rapid pe cineva. 133 vr (Îe) A i se ~ (cuiva) o piatră de pe inimă A scăpa de o grijă, de o durere, de o suferință etc. chinuitoare. 134 vt (Pop; îe) A-i ~ cuiva calea (sau drumul) din picioare A scuti pe cineva de a mai face un drum. 135 vt (Îoc a băga) A scoate. 136 vt (Îvp; îe) A ~ sânge A face cuiva o incizie, lăsând sângele să curgă, în scop terapeutic. 137 vt (Fam; îe) A ~ cuiva vorba din gură A spune tocmai ce voia să spună altcineva. 138 vt (Pop; îlv) A ~ o copie (de pe ceva) A copia. 139-140 vt (A împrumuta idei sau) a copia dintr-un autor. 141 vt (Înv; îe) A ~ afară A nu ține seamă de faptul că... 142 vt A lipsi pe cineva de ceva Si: a deposeda. 143 vt (Reg; îe) A ~ (Avram) cuiva sporul A împiedica pe cineva să progreseze, să prospere. 144 vt (Reg; îae) A aduce cuiva ghinion. 145 vt (Pfm; îe) A ~ cuiva pâinea (sau, îrg, pita) de la gură A lăsa pe cineva muritor de foame. 146 vt (Pfm; îe) A-i ~ cuiva mințile A face pe cineva să-și piardă judecata. 147 vt (Pfm; îe) A-i ~ cuiva ochii, vederile (sau vederea), văzul, luminile A atrage privirea cuiva, orbindu-l prin frumusețe sau strălucire. 148 vt (Îae) A impresiona puternic pe cineva Si: a ului, a zăpăci. 149 vt (Pfm; îlv) A ~ cuiva auzul (sau urechile) A asurzi. 150 vt (Pfm; îe) A (-i) ~ cuiva cuvântul A întrerupe. 151 vt (Pfm; îe) A(-i) ~ cuiva maul A face pe cineva să-și piardă cunoștința în urma unei lovituri. 152 vt (Pfm; îe) A-i ~ cuiva piuita (sau piuitul) A lăsa pe cineva fară replică. 153 vt (Rar; îae) A ucide. 154 vt (Pfm; îe) A(-i) ~ cuiva respirația A provoca cuiva o emoție mare. 155 vt (Pfm; îlv) A ~ cuiva viața, sufletul, zilele (pop) a ~ mirul cuiva A ucide. 156 vt (Pfm; îlv) A(-și) ~ (singur) viața sau zilele A se sinucide. 157 vt (Reg; în superstiții; îe) A ~ mana de la vite A face ca vitele să nu dea lapte. 158 vt A duce ceva sau pe cineva undeva. 159 vt (Reg; îlv) A-și ~ tălpășița (reg tălpășițele, teșchereaua, tărăbuțele ori funia în traistă) A pleca. 160 vt (Reg; îe) A-și ~ traista și ciubucul Se spune despre un om foarte sărac, atunci când părăsește un loc. 161 vt A duce pe cineva sau ceva cu sine, pentru a-l scăpa, a-l îngriji etc. 162 vt (Pop; îe) A ~ pe cineva pe procopseală A ține pe cineva pe lângă sine pentru a-l ajuta. 163 vt (Reg) A mâna vitele. 164 vt (Reg; îe) A ~ în porneală A mâna oile la pășune. 165 vt (Pfm; îlv) A ~ la (sau în) armată, în (sau miliție), de miliție, la oaste, cătană, la cătane, în cătănie, la sorți, la număruș A înrola. 166 vt (Pfm; îe) A ~ pe sus A duce pe cineva cu sine, fără voia acestuia. 167 vt (Reg; îe) A ~ pe nepusă masă (sau a ~ pe cineva pe nepregătite) A nimeri peste cineva fără veste, fără să fie așteptat. 168 vt A reține prizonieri. 169 vt A fura. 170 vt (D. apă, vânt, vijelie etc.) A ridica ceva din locul în care se găsește și a-l duce departe. 171 vt (Pfm; îe) A ~ pe cineva moartea sau Dumnezeu (sau dracul sau mama dracului) (înv) a se ~ de pe pământ sau a-și ~ cale(a) spre drumul veșniciei A muri. 172 vt (Pfm; îe) L-a luat dracul (sau mama dracului, naiba) Se spune atunci când cineva se află într-o situație critică. 173 vt (Pfm; îae) Se spune atunci când cineva este la capătul puterilor în urma unui efort fizic foarte mare. 174 vt (Pfm; îe) A ~ pe cineva gura pe dinainte (sau, nob, înainte) A vorbi prea mult, spunând lucruri care nu ar fi trebuit rostite. 175 vt (Pfm; îe) A striga (sau țipa, răcni sau a se văita) cât îți (sau te) ia gura A striga foarte tare. 176 vt (Pfm; îe) A fugi cât îi iau picioarele A fugi foarte tare. 177 vt (Pfm; îe) A ~ ceva înapoi (sau îndărăt) A recupera. 178 vt (Pfm; îe) A-și ~ vorba înapoi A se răzgândi. 179 vr (D. vopsea) A se lipi. 180 vt (Pop) A se căsători cu cineva. 181 vt (Pop) A duce un trai comun. 182 vt A aduce în posesiunea sa pe cale pașnică și legală. 183 vr (D. boli) A fi contagioasă. 184 vt A adopta obiceiul de a... 185 vt (Pop; îe) A ~ în cap A pricepe. 186 vt (Pop; îae) A începe să facă un lucru cu entuziasm. 187 vt (Pop; îae) A se încăpățâna. 188 vt (Pfm; îe) A-și ~ (așa) în cap A face de capul său, fară să asculte de nimeni. 189 vt (Pop; îe) A-și ~ de gând A-și pune în gând. 190 vr (Pop; îe) A se ~ de gânduri A fi dezamăgit de ceva sau cineva. 191 vt (Îlv) A ~ cu chirie A închiria. 192 vt (Îlv) A ~ cu (sau în) arendă A arenda. 193 vt (C. i. un aliment, o băutură) A înghiți. 194 vt (C. i. un aliment, o băutură sau o doctorie) A consuma. 195 vt (Pop; fig; îe) Parcă a ~t în arendă vorba Se spune despre cineva care nu lasă și pe alții să vorbească. 196 vt (Reg; d. pământ; îe) A ~ în parte A lua în arendă, dând proprietarului jumătate din recoltă. 197 vt A(-și) face rost de ceva. 198 vt (Pfm; îe) Ia-l de unde nu-i Se spune despre ceva care nu se află la locul lui. 199 vt (Îlv) A ~ măsura cuiva A-i măsura dimensiunile, pentru a-i confecționa haine, încălțăminte etc. 200 vt (Pfm; îe) A-i ~ urma cuiva (sau a ceva) A descoperi pe cineva sau ceva căutat. 201 vt (Pfm; îe) A-și ~ rămas-bun, ziua-bună etc. A se despărți de cineva, rostind cuvinte de rămas-bun. 202 vt (Pop; îe) A-și ~ timp A-și face timp pentru a îndeplini ceva. 203 vt (Îe) A ~ la cunoștință A fi înștiințat. 204 vt (Îvr; îlv) A ~ obraz A se obrăznici. 205 vt (Îvr; îal) A îndrăzni. 206 vt (Îe) A ~ lecții A studia o disciplină cu ajutorul unui profesor. 207-208 vt (Îe) A ~ o notă bună (sau rea) A obține o notă (bună sau) rea. 209 vt (Pop; îe) A-și ~ măsuri A se proteja. 210 vt (Îlv) A ~ inițiativa A fi primul care începe o acțiune, care propune o idee etc. 211 vt (Îe) A – comanda A fi numit la conducerea unei unități sau acțiuni militare. 212 vt (Îe) A-i ~ cuiva comanda A înlătura pe cineva de la comanda unei unități militare. 213 vt (Pex; îae) A înlătura pe cineva de la un post de răspundere. 214 vt (Îe) A ~ (ceva) în primire A primi un lucru asumându-și răspunderea pentru buna lui păstrare. 215 vt A-și ~ răspunderea A se declara și a se socoti răspunzător de ceva. 216 vt (Îe) A nu ști de unde să iei pe cineva A nu-și aduce aminte în ce împrejurare a cunoscut pe cineva. 217 vt (Îvr) A procura cuiva ceva. 218 vt A cumpăra. 219 vt (Îlv) A ~ cu împrumut, (pe sau în) datorie, în (sau pe credit, înv pe credință, pe cambie etc). A împrumuta de la cineva. 220 vt A percepe o taxă, un impozit etc. 221 vt A sechestra. 222 vt A confisca. 223 vt (C. i. o persoană) A angaja pe cineva într-un serviciu. 224 vt (Pfm; îe) A ~ pe cineva părtaș (sau tovarăș) A face pe cineva asociat. 225 vt (Pfm; îe) A ~ la joc (sau la dans) A invita la dans. 226 vt (Pop; îe) A ~ pe cineva pe garanție sau pe (înv în) chezășie, pe credință A garanta pentru cineva. 227 vt (Pop; îe) A ~ martor (sau în mărturie) pe cineva A se servi de cineva ca martor. 228 vt A-și apropia pe cineva sufletește Si: a înfia. 229 vt A călători cu un mijloc de transport. 230 vt (Îlv) A ~ loc A se așeza pe un scaun. 231 vt (Îlv) A-și ~ angajamentul A se angaja. 232 vt (Îe) A ~ puterea A prelua conducerea unei armate, instituții, a unui stat etc. (prin abuz, lovitură de stat etc). 233 vt (Pop; îlv) A ~ grija unui lucru A se angaja să aibă grijă de ceva. 234 vt (Înv; îe) A ~ cu sufletul său A jura. 235 vt (Înv; îae) A pune la contribuție. 236 vt (Pfm; îe) A ~ ceva asupra sa sau (înv spre sine) A-și asuma o răspundere, obligație, o vină etc. 237 vt (D. o demnitate, o funcție etc.) A-și aroga. 238 vt (Înv; îe) A și-o ~ asupră A băga în cap. 239 vrr (Înv; îlv) A se ~ la prinsoare (sau la rămășag) A paria. 240 vt A-și însuși un lucru străin Si: a apuca, a fura, a răpi. 241 vt (Reg; îe) A ~ cu hapca (sau cu japca) sau (înv) cu jacul A-și însuși ceva repede și pe nedrept. 242 vt (C. i. o cetate, o țară etc.) A cuceri cu asalt. 243 vt A primi. 244 vt (Îlv) A ~ în gazdă A primi în gazdă Si: a găzdui. 245 vt A primi spre păstrare o sumă de bani. 246 vt A primi o marfă în comision. 247 vt A obține. 248 vt A câștiga. 249 vt (Pfm; îe) A-și ~ numele, (înv nașterea) A se trage din... 250 vt (Îae) A purta un nume care amintește de... 251 vt (Pop; Îe) A ~ hasnă (sau folos) din ceva A profita de ceva. 252 vt (Îe) A ~ aspectul, înfățișarea etc. A se prezenta sub aspectul, înfățișarea etc. 253 vt (Îae) A da impresia Si: a părea. 254 vt (Îe) A ~ un nou aspect, o nouă formă A se transforma. 255 vt (Pfm; îe) A ~ o mină bună A arăta mai bine la față. 256 vt (Înv; îlv) A ~ izbânda A învinge. 257 vt (Îlv) A ~ sfârșit (sau, înv, săvârșirea) A se termina. 258 vt (Înv; îlv) A(-și) ~ tămăduirea A se vindeca. 259 vt (Înv; îlv) A ~ izbăvirea A se elibera. 260 vt (Îvp; d. o femeie sau femelă) A concepe. 261 vt (Înv; îlv) A ~ în pântece A rămâne însărcinată. 262 vt (Îlv) A ~ grâu (porumb) A recolta. 263 vt A obține ceva în urma unei solicitări, cereri, stăruințe Si: a căpăta. 264 vt (Îrg; îe) A ~ o năframă A fi ocărât. 265 vt (Pop; îe) A (o) ~ în nas (sau a ~ peste nas) A primi mustrări aspre. 266 vt (Pfm; îe) A o ~ pe coajă (sau la ceafă) A primi bătaie. 267 vt A primi înapoi Si: a relua. 268 vt A primi în dar Si: a căpăta. 269 vt (Înv; îe) A ~ primire de A accepta. 270 vt (Îlv) A ~ de veste A afla. 271 vt (D. ambarcațiuni; îe) A ~ apă A se umple de apă. 272 vt (Pop; îe) A ~ apă la galoși A o păți. 273 vt (Îvp) A accepta. 274 vt (Înv; îe) A ~ un lucru în preț A accepta un obiect în loc de bani, pentru o datorie. 275 vt (Înv; îe) A ~ de cuvânt A asculta de cineva. 276 vt A obține un anumit preț la vânzarea sau confecționarea unui obiect. 277 vt (C. i. o boală, paraziți etc.) A contracta. 278 vt (D. capacitatea unui vas sau d. un gol) A cuprinde. 279 vt (Îlv) A o ~ (de la început) A începe. 280 vr (Pfm; îe) A se ~ de (sau la) ceva A se apuca de ceva. 281 vr (Pop; îe) A se ~ cu cineva A fi ocupat cu cineva. 282 vr (Pop; îae) A începe să se certe cu cineva. 283 vt (Îe) A ~ hainele la purtare A începe să poarte hainele. 284 vt (Îlv) A ~ ofensiva A începe o luptă ofensivă. 285 vt (Îlv) A ~ cuvântul A începe să vorbească. 286 vt (Îlv) A ~ vorba despre... A aduce vorba despre... 287 vt (Pop; îe) A (o) ~ cu gura înainte A răspunde fără a lăsa pe altul să vorbească. 288 vt (Pop; îe) A ~ vorba mai înainte A continua vorba. 289 vr (Pop; îe) A se ~ la (sau de vorbă cu cineva) A intra în vorbă cu cineva. 290 vr (Îe) A se ~ în (sau de) gură (cu cineva) A se certa cu cineva. 291 vt (Îlv) A ~ pe cineva la bătaie (sau la palme, pumni etc.) A începe să bată pe cineva. 292 vr (Îlv) A se ~ la luptă (la bătaie sau la trântă) A se bate corp la corp cu cineva. 293 vt (Reg; îe) A ~ (la depănat sau la descântat) A mustra. 294-295 vtr (Îlv) A (se) ~ la (în) ceartă (înv; în cuvinte, la sfadă, la harță) A începe cearta. 296 vr (Îlv) A se ~ la întrecere A se întrece. 297-298 vtr (Incoativ; d. ființe în mișcare) A porni într-o anumită direcție Si: a apuca, a pleca, (înv) a purcede. 299 vt (Îlv) A o ~ din loc A porni rapid. 300 vt (Îal) A înnebuni. 301 vt (Îrg; îlv) A o ~ în porneală A porni brusc. 302 vt (Îvp; îe) A-și ~ calea în picioare A pleca. 303 vr (Înv; fig; îe) A se ~ pre cineva A apela la cineva. 304 vt (D. prețuri; îe) A o ~ la vale A scădea. 305 vt (Fig; urmat de determinări care arată o orientare, o preocupare; îe) A ~ drumul A se apuca de... 306 vt (Fig; îe) A ~ drumul uliței A umbla fără țintă. 307 vt (Fam; îe) A o ~ înainte (sau a-și ~ drumul înainte) A continua drumul. 308 vt (Fam; îe) A o ~ înainte cu ceva A continua. 309 vt A merge înaintea altuia sau altora, pentru a-i conduce. 310 vt (Fam; îe) A i-o ~ cuiva înainte (pop pe dinainte) A sosi înaintea cuiva Si: a întrece. 311 vt (Pfm; îe) A o ~ peste câmp A se abate de la subiectul vorbirii Si: a aiura. 312 vt (Fig; îe) A o ~ pe altă cale A se abate de la drumul cel bun. 313 vr (Înv; d. grupuri de persoane; îe) A se ~ într-o parte A se izola de ceilalți. 314 vt (Pop; îe) A-și ~ rândul A se așeza în șir. 315 vt (Reg; îe) A o ~ hăbăuca A vagabonda. 316 vt (Pfm; îlv) A o ~ la (sau pe picior) sau a o ~ la sănătoasa (sau la goană) (înv) a o ~ la papuc ori a-și ~ papucii A fugi. 317 vt (Pfm; îe) A o ~ la (sau pe picior) A porni la un drum lung. 318 vt (Pfm; îlv) A o ~ razna, sau a(-și) ~ câmpii A înnebuni. 319 vt (Mai ales d. cai; îlv) A o ~ la galop, la trap A începe să meargă la trap, la galop etc. 320 vt (Îe) A o ~ la dreapta (stânga) A coti la dreapta sau la stânga. 321 vt (Pfm; îe) A(-și) ~ câmpii A(-și) pierde cumpătul. 322 vt (D. cai sau un vehicul) A fi în stare să parcurgă. 323 vt (D. vederi) A cuprinde. 324 vr (Fam; îe) A se ~ după cineva (sau ceva) A merge în urma cuiva sau a ceva. 325 vt (Pop; îae) A merge împreună cu cineva Si: a însoți. 326 vt (Fam; îal) A supraveghea pe cineva. 327 vt (Fam; îae) A fugi după cineva Si: a alunga, a fugări, a urmări. 328 vt (Fam; îae) A asculta de cineva. 329 vt (Fig; îae) A imita pe cineva. 330 vt (Fig; îae) A-i păsa de cineva. 331 vt (Fam; îe) A (o) ~ (pe) urma cuiva A semăna cu cineva 332 vt (Îae) A îmbrățișa aceeași meserie, aceleași preocupări cu cineva. 333 vr (Îvp; îe) A se ~ (împreună) cu cineva A pleca la drum împreună cu cineva. 334 vr (Pop; îae) A se întovărăși cu cineva. 335 vr (Pop; îae) A se atașa de cineva. 336 vr (Pop; îe) A se ~ de ochi cu... A se îndrăgosti de cineva. 337 vr (Mol; îe) A se ~ cu cineva sau ceva A-și petrece vremea cu cineva sau ceva. 338 vr (Mol; îae) A se destăinui cuiva. 339 vr (Mol; îae) A se distra. 340 vr (Fam; îe) A se ~ cu una, cu alta A vorbi de toate. 341 vr (Pop; îe) A se ~ la ceva A se îndemna la ceva. 342-343 vrt(a) (îe) A (se) ~ aminte A fi atent la cineva sau ceva Si: a cerceta, a observa. 344 vt (Îae; șîe a ~ întru minte) A ține seama de ceva Si: a considera. 345 vt (Reg; îe) A ~ întru minte A înțelege. 346 vt (Îlv) A ~ apărarea A apăra. 347 vt (Îlv) A ~ atitudine A adopta o poziție clară. 348 vt (Iuz; îlv) A ~ o baie A face baie. 349 vt (Îlv) A ~ o hotărâre A hotărî. 350 vt (Înv; îlv) A-și ~ începutul A începe. 351 (Înv; îlv) A-și ~ îndrăzneala A îndrăzni. 352 vt (Îlv) A-și ~ inima în dinți A îndrăzni. 353 vt (Îlv) A ~ la înțelegere A cădea de acord. 354 vt (Îlv) A ~ pe cineva la întrebare (sau întrebări) A chestiona. 355 vt (Fam; îlv) A o ~ pe mânecă A se speria. 356 vt (Pfm; îlv) A ~ nas (sau a-și ~ nasul la purtare) A se obrăznici. 357 vt (Reg; îe) A ~ (pe cineva) de olac A grăbi pe cineva. 358 vt (Fam; îlv) A ~ parte A participa. 359 vt (Pfm; îlv) A-i ~ cuiva pielea A distruge. 360 (Pfm; îal) vt A ucide. 361 (Pfm; îal) A sărăci. 362 vt (Pop; îe) A-i ~ cuiva porumbul de pe foc A dejuca planurile cuiva. 363 vt (Înv; îlv) A ~ sațiu A se sătura. 364 vt (Îlv) A ~ în scris A procura o dovadă scrisă despre ceva. 365 vt (Pfm; îe) A ~ din (sau de) scurt pe cineva A obliga pe cineva să se justifice. 366 vt (Îlv) A ~ (în) seamă A fi atent la ceva. 367 vt (Îlv) A ~ parte A participa. 368 vt (Înv; îlv) A ~ stricăciune A se strica. 369 vt (Înv; îe) A ~ la tărbacă A bate rău pe cineva. 370 vt (Îal) A-și bate joc de cineva. 371 vt (Pop; îe) A și-o ~ în traistă A-și însuși ceva. 372 vt (Reg; îe) A ~ pe cineva de țuluc A părui pe cineva. 373 vt (Pop; c. i. femei) A poseda. 374 vt (D. vânat, infractori etc.; îe) A ~ urma A afla date despre locul în care se află. 375 vr (Îe) A-și ~ zborul A porni în zbor. 376 vr (Fig; îae) A părăsi o rudă, un prieten etc. stabilindu-se în altă parte. 377 vr (Fig; îae) A pleca în grabă. 378 vt (Pop; îe) A ~ hainele la purtare A îmbrăca în toate zilele hainele de sărbătoare. 379 vt (Înv; îe) A ~ veste (sau scrisoare, răspuns etc.) A primi veste, scrisoare, răspuns etc. 380 vt A prelua. 381 vt (Trv; a, femei; îe) A o ~ în gură A face sex oral. 382 vt (C. i. organe, țesuturi) A preleva.