pleș, pleașă, (pleșâv, plușuv), adj. – Fără păr pe cap; chel (ALR 1969: 17). Pleș, Pleșan, Pleșu (porecle). – Din sl. plĕsĭ.

chelie f. 1. starea celui chel; 2. (ironic) cap chel: să nu răcească la chelie.

CHEL, CHEALĂ, chei, chele, adj. (Despre oameni) Care are chelie, căruia i-a căzut (tot) părul de pe cap; (despre cap) fără păr; pleșuv. Le speriau [pe fete] că, dacă nu se lasă cu cozile strînse pînă le usturau ochii, rămîn chele. PAS, Z. I 219. Își scoate pălăria și-și șterge binișor cu batista capul chel, lustruit ca fildeșul, apoi se descheie la vestă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 242. Ginerele împăratului cel chel spuse nevesti-sii ce făcu. ISPIRESCU, L. 171. Să-i cază cosița, Să rămîie cheală. TEODORESCU, P. P. 369. ◊ (Substantivat) Ce-i lipsește chelului? Tichie de mărgăritar v. tichie. ◊ Fig. (Rar, despre munți) Care nu are vegetație; pleșuv. Înaintea lor se ridica un munte chel; nici un arbore; pe jos iarba era păscută. VLAHUȚĂ, O. AL. II 49.

pleș, pleașă, (pleșâv), adj. – Fără păr pe cap; chel (ALRRM, 1969: 17). ♦ (onom.) Pleș, Pleșa, Pleșu, nume de familie frecvent în zona Ieud (480 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Din sl. plĕsĭ (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).

pleșuvi [At: LB / V: (reg) ~ugi / Pzi: ~vesc / E: pleșuv] 1 vi (D. oameni) A rămâne fără păr¹ pe cap Si: a cheli. 2 vi (D. capul, creștetul etc. oamenilor) A rămâne fără păr¹ Si: a cheli, (înv) a pleși (2). 3 vr (D. păr) A cădea lăsând capul chel. 4 vr (Pan; d. munți, dealuri, soluri etc.) A rămâne fără vegetație. 5 vr (D. munți, soluri, dealuri) A deveni sterp, uscat.

pleș, pleașă, (pleșâv, pleșuv, pleșug), adj. Fără păr pe cap; chel. ■ (onom.) Pleș(u), Pleșa, nume de familie frecvent în zona Ieud. – Din sl. plĕsĭ (Scriban, DEX, MDA).

CHELIE¹ sf. 1 Starea celui chel (🖼 1097) ¶ 2 F Cap chel: se gătește în fața unei oglinzi își piaptănă barbetele și chelia (CAR.); (P): După ce are, Mai are și fudulie (PANN); a freca cuiva chelia, a-l bate sdravăn.

a-i da în cap lui chelu’ / lui mutu’ expr. (adol.) a se masturba.

A SE MASTURBA a se autosesiza, a avea manivelă, a o bate la cap, a o ciocăni în vârf, a o da cu capu’ de toți pereții, a da cu mucii de faianță, a da cu sacâz, a-i da în cap lui chelu’ / lui mutu’, a o da pe sub mână, a duce copiii la piscină, a face bătături în palmă, a face laba, a face manivelă / zgudu, a freca gherțoiu’, (d. femei) a-și întărâta ghiocelul, a juca table, a o lua în mână, a o lua la labă, a planta copii, (d. femei) a pune degetul la omidă, a pune faianță, a se uita în ghioc, a o zăpăci.

tîrcáv, -ă adj. (rut. tyrkávyĭ). Vest. Fără copacĭ saŭ și fără ĭarbă: munțĭ petroșĭ, parte tîrcávĭ, parte acoperițĭ de pădurĭ (Univ. 31 Ĭuliŭ 1905; 1, 5, coresp. din Tismana). Chel, pleșuv: cap tîrcáv. Cu lîna scurtă din natură: oĭ tîrcáve. Pipernicit. – În nord acc. pe î: viță tîrcavă (una verde, alta uscată).

cotor [At: ECONOMIA, 30 / V: cătur, ~tior, ~oară, ~tur / Pl: ~oare, (reg) ~oară sn, ~i sm / E: nct] 1 sn (Înv) Parte, segment care unește două părți ale unui obiect. 2 sn (Bot) Tijă care leagă frunza sau fructul de ramură Si: lujer. 3 sn (Bot) Cocean. 4 sn (Bot) Miezul verzei. 5 sn (Bot) Picior rămas după tăierea căpățânii de varză. 6 sn (Bot) Miezul fructului. 7 sn (Bot) Parte superioară a codiței, care rămâne la fructul cules sau căzut. 8 sm (Bot; reg) Mugur. 9 sm (Bot; reg) Inimă a miezului la fragi, căpșuni, zmeură și mure, care intră în receptacul și de care sunt lipite sepalele. 10 sn (Bot) Parte de jos a plantei, mai groasă, opusă vârfului. 11 sn (Bot) Tulpină a plantelor, de la rădăcină până la primele ramuri sau frunze. 12 sn (Bot; reg) Trunchi al arborilor. 13 sn (Bot) Coardă lăsată la butucul viei, din care dau vițele. 14 sn (Bot) Tijă purtătoare de semințe la ceapă. 15 sn (Bot) Tulpină a plantelor, de la rădăcină până la vârf, de pe care pornesc ramurile sau frunzele. 16 sn (Bot; spc) Tulpină a porumbului, cu sau fără frunze, de pe care s-au cules știuleții. 17 sn (Bot; reg) Nervură a frunzei. 18 sn (Bot) Capăt inferior, mai gros, al tulpinii sau al ramurii unui copac. 19 sn (Bot) Ciot rămas după tăierea unui copac sau unei ramuri. 20 sn (Bot) Ciot rămas pe tulpină după culesul știuletelui de porumb. 21 sn (Pop) Parte a snopului de grâu formată din tulpini legate, în opoziție cu spicele. 22 sn (Bot) Parte rămasă în pământ din plantele cu tulpina tare. 23 sn (Bot) Rădăcină a plantelor leguminoase. 24 sn (Bot) Butuc al viței. 25 sn (Bot) Trunchi de copac de pe care s-au tăiat crengile. 26 sn (Agr) Tăiere a vițelor inutile la vie. 27 sn (Agr) Săpare a viei. 28 sn (Agr; îe) A ridica via la ~ A lega via de haraci. 29 sn (Pex; lpl) Resturi rămase din tulpina plantelor de nutreț. 30 sn (Pex; lpl) Crengi tăiate la curățatul pomilor sau la vie. 31 sn (Pop) Parte rămasă dintr-un membru amputat. 32 sn Bază a organului sexual bărbătesc. 33 sm Parte de la cap a cornului rupt. 34 sn Coadă tăiată sau ruptă. 35 sn Parte superioară a cozii calului, care unește șira spinării cu rădăcina părului lung care formează coada. 36 sn Coadă de cal tăiată scurt. 37 sm Ax al penei de pasăre, de pe care se iau fulgii. 38 sm Parte tare a penei păsărilor, din piele și până unde încep fulgii. 39 sm Rădăcină a penelor unei păsări care nu a fost jumulită bine înainte de a fi gătită. 40 sm (Pop; pan; d. oameni) Fire rare și tari care cresc în barba tinerilor care n-au început încă să se bărbierească. 41 sm (Pop; pan; d. oameni) Fire din barbă rămase după bărbierit. 42 sm (Pop; pan) Fire rare rămase pe capul unui chel. 43 sm (Pan) Păr tuns prea scurt. 44 sm (Pop; pan) Barbă rasă prost. 45 sn (Înv; pan) Toc fără peniță. 46 sn (Pan) Parte mai groasă a unui instrument de scris, care se ține între degete. 47 sn (Pan) Capăt de funie. 48 sn (Pan) Parte din fier a unui cuțit, a unei săbii etc. care intră în mâner. 49 sn (Pan) Parte a peniței care se înfige în toc. 50 sn (Pan) Parte a pipei în care intră țeava care se ține în gură. 51 sn (Pan) Capăt de sus al undiței, cu cârligul de care se leagă coarda. 52 sn (Pan) Parte a lingurii care unește concavitatea cu capătul ținut în mână. 53 sn (Pan) Parte a măturii unde coada intră între nuiele sau paie și este legată cu sârmă. 54 sn (Pan) Parte prea scurtă rămasă dintr-un obiect tăiat. 55 sn (Pan) Coadă prea scurtă a unei unelte. 56 sn (Pan) Bucată din coada ruptă a unei unelte care rămâne în inelul de metal. 57 sn (Pan) Parte a cărții unde se unesc foile. 58 sn (Pan) Parte a chitanțierului care rămâne după tăierea chitanțelor. 59 sn (Pan) Carte cu copertele și o parte din foi rupte. 60 sn (Pan) Parte a crucii de la pământ până la brațe. 61 sn (Pan) Parte care se înfige în pământ a unui par. 62 sn (Îvp; fig; îe) A avea sau a face ~oară cu cineva A avea legături de afaceri cu cineva. 63 sn (Îvp; fig; îe) A avea ~oare A avea bani. 64 sm (Fig) Om mic de statură și gras. 65 sn (Pex) Mâner. 66 sn (Pex) Toartă. 67 sn (Pex) Coadă a unei unelte. 68-69 sn (Spc) Mâner al unei săbii sau al unui cuțit. 70 sn (Spc) Coadă a undiței. 71 sn (Pex) Orice resturi care nu mai servesc la nimic. 72 sn (Pex) Mătură roasă de prea multă întrebuințare. 73 sn (Pex) Lingură cu coada ruptă. 74 sn (Pex) Cuțit cu lama ruptă. 75 sn (Pex) Cuțit tocit. 76 sn (Pex; reg; îf ~tior) Răzuș cu care se curăță plugul 77 sn (Pex) Bază rămasă dintr-o lumânare care a ars.

pleșcă sf [At: CIHAC, II, 262 / V: pleașcă / Pl: ? / E: pleș¹ + -că] 1 (Reg) Chelie. 2 (Reg; îf pleașcă) Epitet dat unui om chel. 3 (Reg) Cap. 4 (Reg) Schelet.

pleșuv, ~ă [At: DOSOFTEI, V. S. noiembrie 120^r/12 / V: (îrg) ~șug, ~șiv, (reg) ~șuh / Pl: ~i, ~e / E: bg плешив] 1 a (D. oameni) Care nu are păr¹ pe cap Si: chel, (îvp) pleș¹ (1), (reg) pleșcat (1), peleag, târcav. 2 a (D. cap, creștet, frunte) Lipsit de păr¹ Si: chel, (îvp) pleș¹ (2). 3 sf (Reg; îf pleșugă) Pleșuvie (3). 4 a (Pan; d. munți, dealuri, soluri etc.) Lipsit cu totul de vegetație Si: golaș. 5 (Pex; d. munți, dealuri, soluri) Sterp. 6 (D. plante, mai ales d. arbori) Cu ramurile sau tulpinile goale, fără frunze Si: desfrunzit.

A CHELI ~esc intranz. A pierde părul de pe cap; a deveni chel; a pleșuvi. /Din chel

chelbáș, -ă adj. (turc. kelbašlü, d. kel, chel, și baš, cap). Rar. Chelbos.

PLEȘUV, -Ă, pleșuvi, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care n-are păr pe cap, căruia i-a căzut părul de pe cap; (despre cap) fără păr; chel. Moș Chirilă, c-o mînă își feri mai bine ghioaga, iar cu cealaltă se scărpină în capu-i pleșuv. SADOVEANU, O. VII 32. Gros și pleșuv, avea totuși părul de după urechi adus cu măiestrie pe amîndouă tîmplele. HOGAȘ, M. N. 32. Moșneagul a rămas pleșuv... de mult ce-l netezise baba pe cap. CREANGĂ, P. 294. (Substantivat) Cu pleșuvul cînd vorbești, tigvă să nu pomenești. 2. (Despre soluri, în special despre munți) Lipsit de vegetație. (În special) de arbori. Se deschideau pe dreapta și pe stînga, spre fundul pămîntului, două prăpăstii cu adîncimi fioroase, pleșuve, aspre și cu povîrnișuri stîncoase. HOGAȘ, M. N. 161. Soarele scăpăta îndărătul niăgurii pleșuve, pe care era odinioară o dumbravă de stejari. VLAHUȚĂ, O. A. 497. Ceahlăul măreț... își înalță capul pleșuv cătră soare și răspîndește apoi în juru-i cu dragoste bogățiile bătrînelor lui coaste înverzite. RUSSO, O. 104. ♦ (Despre ogoare, țarini) Fără semănături, nesemănat (sau cu semănăturile nerăsărite). Începuseră tabere de cară să se lase în jos cu poloboace goale, după vin nou, trecînd printre costișe pleșuve. SADOVEANU, Z. C. 5. Cînd prășitul se face pe moale, adică pe vreme ploioasă, [păpușoii] se pot muta, luîndu-i pe dedesupt cu sapa... și punîndu-i în locurile goale sau pleșuve. PAMFILE, A. R. 74. ♦ (Despre arbori) Desfrunzit. Începeau noroaiele, sălciile pleșuve și pe urmă păpurișurile fără margini, înecate în ceață. DUMITRIU, N. 289. 3. (În expr.) Vultur pleșuv = nume dat mai multor specii de vulturi lipsiți de pene pe cap și pe gît. – Variantă: (regional) pleșug, -ă (RETEGANUL, P. II 67) adj.

pleș¹, pleașă [At: BIBLIA (1688), 79²/4 / V: pleșă sf / Pl: ~i, ~e, (3) ~uri / E: slv плѣшь] 1 a (Îvp; d. oameni) Chel. 2 a (D. cap, creștet, frunte etc.) Care nu are păr Si: chel, pleșuv (2). 3 snf (Îrg) Chelie. 4 a (Reg; d. cai) Care are o pată albă în frunte. 5 a (Rar; pan; d. munți, dealuri, soluri etc.) Sterp. 6 sf Pleșuvie (4).

PLEȘUV ~ă (~i, ~e) 1) și substantival (despre persoane, mai ales despre bărbați) Care și-a pierdut (parțial sau total) părul de pe cap; care are chelie; chel. 2) (despre munți, dealuri, terenuri) Care este lipsit de vegetație; fără vegetație; golaș; arid; sterp. /<bulg. pleșiv

lúnă f., pl. ĭ (lat. luna, din *lucna, d. lucére, a luci: it. pv. sp. luna, fr. lune, cat. lluna, pg. lua. Rudă cu vsl. luna. V. alunică 2). Planeta care se învîrtește în prejuru pămîntuluĭ și care ĭa lumină de la soare și luminează pămîntu noaptea. Satelitu uneĭ planete: Joĭe are patru lunĭ. Lumina luniĭ: a călători pe lună, uneorĭ poțĭ citi la lună. Fiecare din cele doŭăsprezece părțĭ ale anuluĭ și care are 30 saŭ 31 de zile, afară de Februariŭ, care are 28, și alte orĭ 29. Luna de mĭere, prima lună a căsătoriiĭ. Om cu fața ca luna, om cu fața prea rătundă și grasă. Cîte’n lună și’n soare, fel de fel de lucrurĭ saŭ vorbe. A-țĭ răsări luna’n cap, (Iron.) a deveni chel. Să n’ajung luna cu mîna și soarele cu picĭoarele (dacă nu spun drept), o formulă de jurămînt glumeț cu care acoperĭ o mincĭună. – Luna e de 49 de orĭ maĭ mică de cît pămîntu și se află la vreo 350,000 de chilometri de el. Ĭa are văĭ, munțĭ și vulcanĭ, dar n’are atmosferă, că nu se văd nourĭ, și razele luminoase care vin de la soare nu se răsfrîng, ceĭa ce împedecă vĭața, cel puțin p. ființe organizate ca noĭ. Ĭa se învîrtește în prejuru pămîntuluĭ în 29 de zile și jumătate, formînd ceĭa ce se numește lună lunară, și se prezentă pămîntuluĭ tot-de-a-una cu aceĭașĭ față, cu alte cuvinte, noĭ nu vedem de cît emisfer al eĭ. Atracțiuniĭ luniĭ, combinate cu a soareluĭ, se datoresc fluxurile oceanuluĭ. – În timpu învîrtiriĭ eĭ luna trece pin 4 faze, după cum se vede o parte din ĭa saŭ toată. Prima fază și ultima se numesc pătraru dintîĭ și cel din urmă (adică primu sfert și ultimu), cînd luna are forma numită semilună. Pătraru dintîĭ se maĭ numește și lună noŭă și craĭ noŭ. Cînd luna se vede toată, se numește lună plină. A patra fază e cînd nu se maĭ vede, din cauza umbreĭ pe care ĭ-o face pămîntu. – Asupra lunaticilor (somnámbulilor) ĭa n’are nicĭ o influență, cum crede poporu.

palmă¹ sf [At: (a. 1550-1580) GCR I, 7/13 / Pl: ~me, (pop) pălmi / E: ml palma] 1 Parte interioară a mâinii, de la încheietura cu antebrațul până la vârful degetelor. 2-3 (Îljv) Ca în ~ (Care are suprafața) fară asperități, neted(ă). 4-5 (Îal; d. capul omului) (Care este) chel. 6-7 (Reg; îal) (Care nu există) deloc. 8-9 (Reg; îal) (Care nu există) nicăieri. 10-11 (Îal) (Care este) foarte bine. 12-13 (Îal) (Care se face) în cele mai mici amănunte. 14-15 (Îal) (Care se face) cu mare ușurință. 16-17 (Îal) (Care este) clar. 18 (Rar; îlav) Ca din ~ Pe nevăzute. 19 (Îlav) Bătând din ~me sau cât ai bate din (ori în) ~me Foarte repede. 20 (Rar; îae) Câtuși de puțin. 21 (Îlv) A bate din (sau în) ~me A aplauda. 22 (Îe) A ține sau a duce, a purta, (înv) a căuta (pe cineva ca) pe (sau ca în) ~ (sau ~me) A îngriji foarte bine pe cineva. 23 (Îae) A răsfăța pe cineva. 24 (Îe) A bate ~ma cu cineva A da mâna cu cineva. 25 (Îae) A ajunge la o înțelegere cu cineva. 26 (Îe) A avea (pe cineva sau ceva) în (sau ca în) ~ A avea pe cineva sau ceva la discreția sa. 27 (Îe) A cădea în ~ma cuiva A ajunge în puterea cuiva. 28 (Îe) A juca (pe cineva) pe ~ A dispune de cineva după bunul plac. 29 (Rar; îe) A fi în ~ A fi la îndemână. 30 (Îe) Cu ~ma sau cu ~mele Cu brațele. 31 (Îe) A fi greu la ~ sau a avea ~ grea A lovi tare pe cineva. 32 (Îe) A fi cu sufletul sau cu zilele în ~ (sau în ~me) A fi în mare primejdie. 33 (Îae) A fi cu un picior în groapă. 34 (Reg; îe) A(-i) pune ~ma (în spate cuiva) A părtini pe cineva. 35 (Îae) A ocroti pe cineva. 36 (Îae) A răzgâia pe cineva. 37 (Rar; îe) A face ~ma bici A bate pe cineva. 38 (Îe) Când va crește păr în ~ Niciodată. 39 (Îe) A se bate cu ~ma peste gură A regreta cele spuse. 40 (Îe) A-l mânca (pe cineva) ~ma (sau ~mele) A simți dorința nestăvilită să bată pe cineva. 41 (În superstiții; îe) Îl mănâncă ~ma dreaptă Simte o senzație de mâncărime în palma dreaptă, semn că va trebui să dea o sumă de bani. 42 (Îe) Îl mănâncă ~ma stângă Simte o senzație de mâncărime în palma stângă, semn că va primi o sumă de bani. 43 (Rar; îe) A căuta peri în ~ A-și pierde vremea în zadar. 44 (Reg; îe) A vedea pe Sfântul Gheorghe în ~ A scăpa de iarnă. 45 (Îcs) De-a ~ma sau ~ma furată Joc la priveghi. 46 (Îcs) Spin în ~ Joc de copii, care constă în a face un spin să dispară și să reapară, înfigându-l în palmă¹ (1). 47 Lovitură aplicată cuiva, de obicei peste obraz cu palma¹ (1) Si: (rar) pălmită, (pop) leapșă, (reg) cleapșă. 48 (Îlv) A lua (pe cineva) în (sau la) ~me A bate pe cineva cu lovituri de palmă (1). 49 (Îe) A duce sau a purta (pe cineva) în ~me A bate într-una pe cineva în timpul mersului. 50 Unitate de măsură pentru lungime, folosită în trecut, egală cu aproximativ 25-28 cm, corespunzând distanței dintre extremitatea degetului celui mare și a celui mic, bine întinse lateral. 51 (Îs) ~ îngenuncheată (sau domnească) Veche unitate de măsură pentru lungime, mai mare cu aproximativ 3 cm decât palma (50). 52 (Îe) A scurta de o ~ (pe cineva) A tăia capul cuiva. 53 (Reg; îe) A fi de șapte ~me în piept A fi om voinic. 54 (Reg; îe) A fi de șapte ~me în frunte A fi foarte deștept. 55-56 (Udp „de”) (Distanță sau) suprafață foarte mică din ceva. 57 (Reg) Mistrie. 58 Bătător de covoare. 59 (Bot; reg) Limbă (Phyllocactus ackermanni). 60 (Bot; reg; îc) ~-cu-spini Broască (Opuntia Ficus indica). 61 (Bot; reg; îc) ~ma-Sfintei-Mării Mâna-Maicii-Domnului (Anastatica hierochuntica). 62 (Reg; îc) ~ma-Maicii-Domnului Plantă cu frunza în formă de palmă (1), folosită în medicina populară Si: (reg) bujor, iarba-șarpelui, limba-cucului, mâna-Maicii-Domnului (Orchis maculata). 63 (Reg; îc) ~ma-pământului Plantă cu frunze palmate, folosită în medicina populară împotriva sifilisului Si: (reg) ură, limba-cucului, mâna-Maicii-Domnului (Gymnadenia conopea). 64 (Bot; reg; îc) ~ma-tâlharului Salată-sălbatică (Lactuca serriola). 65 (Bot; reg; îc) ~ma-voinicului Cinci-degete (Potentilla alba).

CHELIE, chelii, s. f. 1. Cădere definitivă a părului de pe cap, provocată de diverse boli; calviție, pleșuvie. 2. Porțiune a capului lipsită definitiv de păr. – Chel + suf. -ie.

TICHIE, tichii, s. f. Obiect de îmbrăcăminte din stofă sau din pânză, de forma unei calote sferice, care acoperă numai creștetul capului. ◊ Expr. Ce-i lipsește chelului? Tichie de mărgăritar, se spune, ironic, despre cel care, lipsit de lucruri de primă necesitate, dorește să aibă altele, mai puțin utile sau inutile. ♦ Bonetă, scufiță. ♦ (Pop.) Membrană care învelește capul unor copii nou-născuți; căiță. ◊ Expr. (În superstiții) A se naște cu tichia în (sau pe) cap = a fi norocos. [Var.: (reg.) chitie s. f.] – Din tc. takke.

TICHIE ~i f. 1) Bonetă mică care acoperă numai vârful capului; calotă. ◊ Ce-i lipsește chelului? ~ de mărgăritar! se spune despre cineva care, neavând lucruri de primă necesitate, își dorește lucruri inutile. 2) pop. Acoperământ pentru cap, care se îmbracă înainte de culcare; scufie. 3) pop. Bonetă cu două panglici care se leagă sub bărbie, purtată de sugaci; scufie. ◊ A se naște cu ~a în cap a fi norocos. [G.-D. tichiei] /<turc. takke

CHELIE, chelii, s. f. 1. Cădere a părului de pe cap; boală care pricinuiește această cădere. 2. Porțiune a capului lipsită de păr. – Din chel + suf. -ie.

TICHIE, tichii, s. f. Obiect de îmbrăcăminte din stofă sau din pânză, de forma unei calote sferice, care acoperă numai creștetul capului. ◊ Expr. Ce-i lipsește chelului? Tichie de mărgăritar, se spune, ironic, despre cel care, lipsit de lucruri de primă necesitate, dorește să aibă altele, mai puțin utile sau inutile. ♦ Bonetă, scufiță. ♦ (Pop.) Membrană care învelește capul unor copii nou-născuți; căiță. ◊ Expr. (în superstiții) A se naște cu tichia în (sau pe) cap = a fi norocos. [Var.: (reg.) chitie s. f.] – Din tc. takke.

PALMĂ¹, palme, s. f. 1. Partea dinăuntru a mîinii, de la încheietură pînă la vîrful degetelor. Tudor Șoimaru sta cu fruntea răzimată în palme și cu coatele pe genunchi. SADOVEANU, O. VII 65. Nu pot mînca de lacrimi Și trebuie să ies Afară-n vint, afară, Că-mi arde capul tot, Și-ngrop în palme capid Și-mi cînt amarul tot. COȘBUC, P. I 60. ◊ (Metaforic) Cădeți cu dărnicie, ploi proaspete de toamnă, Cîmpiile întinse vă prind în palma lor. DRAGOMIR, P. 60. Podul palmei v. pod. Dosul palmei v. dos. Muchia palmei v. muchie. Loc. adv. Ca-n palmă = a) foarte bine, în cele mai mici amănunte. [Călăuza] cunoștea ca în palmă toate cotiturile munților. La TDRG. O! cunosc țara ca-n palmă, cu drumurile, cu ascunzătorîle. DELAVRANCEA, O. II 246; b) cu suprafața netedă; (în legătură cu pielea omului) fără păr, chel. Au rămas preoteasa pe cap ca-n palmă. La TDRG. Calcă bine... Nu-ți fie teamă, e ca-n palmă. DELAVRANCEA, O. II 288; c) de loc, nimic, nicăieri. Dau în dreapta, întreabă-n stînga... Sora nu-i ca-n palmă! RETEGANUL, P. V 23. Cînd mă uitam în oglindă, barbă și mustețe ca-n palmă. CREANGĂ, A. 86. Ca din palmă = pe nevăzute, repede. Am răpit pe Sînziana, fata lui Papură-împărat, și cînd să mă bucur de prada mea, vine un hoț și mi-o fură ca din palmă. ALECSANDRI, T. I 456. ◊ Expr. (A lucra) cu palma sau cu palmele = a face zile de muncă lucrînd numai cu brațele, fără vite, căruță sau unelte agricole. Chemarea la primărie înseamnă bir mai mare... zile de muncă cu palmele pentru pălmași. STANCU, D. 54. Socotesc ei ce socotesc, boierul cu vechilul, și-l scot dator cu două fălci de arat, una de prașilă și treizeci de zile cu palma. VLAHUȚĂ, O. A. 356. A bate din (sau în) palme v. bate (VI 1). A face (ceva) bătînd din palme sau cît ai bate din (mai rar în) palme = a face ceva repede. Asta nu se poate face bătînd din palme. Am lucruri de predat. DEMETRIUS, C. 58. Cîte alte lucruri de gospodărie, făcute de mîna lui Chirică cît ai bate din palme! CREANGĂ, P. 153. Prăpădi... cît ai bate în palme tot ce cîștigase și moștenirea lui tată-său pe deasupra. NEGRUZZI, S. I 81. A bate palma cu cineva v. bate. A fi în palmă = a fi la îndemînă, în apropiere, aproape. Iașul e departe, nu-i colea în palmă. La TDRG. (A ține sau a duce, a purta pe cineva) ca pe palmă (sau palme) = a îngriji foarte bine (de cineva), a avea grijă să nu ducă lipsă de nimic. Pentru că mi-ai curățit casa de draci, am să te țin ca pe palmă. CREANGĂ, P. 307. A avea (pe cineva) în palmă = a avea (pe cineva) la discreția sa, în puterea sa, a-l domina. Mult m-ai purtat... de nas, da... de-acu te am și eu în palmă. La TDRG. A cădea în palma cuiva = a ajunge la discreția, în puterea, în stăpînirea cuiva. Las’ pe mine, mi-a cădea-n palmă. La TDRG. A juca (pe cineva) pe palmă = a dispune de cineva după bunul plac. Cînd va crește păr în palmă = niciodată. A-l mînca (pe cineva) palma (sau palmele) = a avea dorința de a bate pe cineva. A ghici în palmă = a ghici cuiva viitorul după liniile palmei. 2. (În construcție cu verbele «a da», «a trage»,«a cîrpi», «a arde») Lovitură aplicată cuiva (peste obraz) cu palma (1). Și ești copilul meu Și te iubeam! Nu știu cui trebuie să-i dau palme, ție sau mie. DEMETRIUS, C. 68. Cocoana s-a ridicat și dumneaei și s-a năpustit asupra dumnealui, să-i arză o palmă. CARAGIALE, O. III 36. Se vîră, el știe cum și pe unde, în odaie la Ivan și-i șterge o palmă prin somn cît ce poate. CREANGĂ, P. 303. ◊ Expr. A lua (pe cineva) la (sau în) palme = a lua (pe cineva) la bătaie, a pălmui. A purta sau a duce (pe cineva) în palme = a bate într-una pe cineva, în mers. Văzindu-se astfel înșelat, într-atîta s-a turburat, de-i purta în palme ca pe niște mere pe amîndoi voinicii. RETEGANUL, P. V 41. 3. Veche unitate de măsură pentru lungimi (de aproximativ 25 cm în Muntenia și 28 cm în Moldova), egală cu distanța dintre extremitatea degetului celui mare și a celui mic, bine întinse în lături. Spicul grîului crește lung de-o palmă. GHICA, S. A. 89. În cap avea un șlic de o circonferență cel puțin de șepte palme. NEGRUZZI, S. I 16. Și-i de-o palmă lat în frunte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 136. ◊ Palmă îngenuncheată (sau domnească) = veche unitate de măsură pentru lungimi, mai mare cu aproximativ 3 cm decît palma. Chimiru-i lat de o palmă domnească... îi dădeau o înfățișare deosebită. HOGAȘ, DR. II 98. Rezemă [drugii] de casă la o depărtare de o palmă domnească unul de altul. ISPIRESCU, L. 59. Un lat de palmă = lățimea palmei cînd degetele sînt lipite unul de altul. Era cu un lat de palmă mai înaltă ca dînsul. C. PETRESCU, Î. II 213. ◊ Loc. adj. De o palmă = de dimensiuni neobișnuite, foarte mic sau foarte mare (în raport cu cît ar trebui sau cît ne-am aștepta să fie). în cabinele cochet vopsite în culori felurite, cu perdeluțe la ferestre de-o palmă... trăiesc familii întregi cu toată gospodăria lor. BART, E. 330. ◊ Expr. O palmă de loc = a) o distanță mică. De la Neamț la Fălticeni și de la Folticeni la Neamț era pentru noi atunci o palmă de loc. CREANGĂ, O. A. 91; b) o suprafață mică de pămînt cultivabil. Fiecare om are o palmă de loc. BOGZA, Ț. 42. (Eliptic) El, în Tătărăști, n-avea nici o palmă. PREDA, Î. 113. 4. Bătător (de covoare). – Pl. și: (Transilv.) pălmi.

chelie¹ sf [At: PISCUPESCU, O. 312/18 / V: (înv) chi~ / Pl: ~ii / E: chel + -ie] 1 Căderea părului de pe capul omului. 2 Boală care pricinuiește căderea părului. 3 (Îe) ~ fără bube Peladă. 4 Chel (1). 5 Parte fără păr a capului. 6 (Pfm; îe) A freca ~ia cuiva A bate zdravăn pe cineva. 7 (Pfm; îe) A (i) se urca pe ~ (cuiva) A necăji pe cineva. 8 (Îae) A se enerva. 9 (Pfm; îe) A(-i) veni pe ~ A i se năzări.

1) chelíe f. (d. chel). Pleșuvie, lipsă de păr pe cap.

pleșív (vechĭ) și pleșúv, -ă adj. (vsl. plĭešivŭ). Pleș, chel. Vultur pleșuv, acela care are capu acoperit de puf în loc de pene. (Așa e vultur fulvus și gypáetos barbatus). – În Trans. și pleșug. V. vultur.

GOANĂ, goane, s. f. 1. Fugă mare. Cînd ajunseră unul lîngă celălalt, goana se opri. PREDA, Î. 43. În goana roibului un sol, Cu frîu-n dinți și-n capul gol, Răsare, crește-n zări venind, Și zările de-abia-l cuprind. COȘBUC, P. I 145. Pe un drum luciu ca oglinda, Ionică, înhămat la săniuță, mă duce-n goană. VLAHUȚĂ, O. AL. I 87. [Calul e] cu ochii iuți ca fulgerul, La goană ca vulturul, De-ți înalță sufletul! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 291. ◊ Fig. În goana după profituri maxime, capitaliștii au exploatat crunt clasa muncitoare și țărănimea muncitoare, au ruinat și pauperizat majoritatea populației țării. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 75. ◊ Expr. A o lua la goană = a o lua la fugă. O luă la goană pe chei, cu scrisoarea în mînă, cu capul gol, amețit, beat de emoție. BART, E. 23. A pune (pe cineva) pe goană sau a lua (pe cineva) la (rar în) goană = a pune (pe cineva) pe fugă, a lua (pe cineva) la fugă (v. fugă), a fugări, a goni, a alunga. Ne luam la goană prin șanțuri. SADOVEANU, O. VII 274. Făt-Frumos, deaca văzu că vrăjmașii sînt mai puternici, se repezi din munte și-i puse pe goană. ISPIRESCU, L. 156. Omul... l-a luat la goană [pe lup] cu o furcă de fier. La TDRG. Gonacii cu cai ușori... se întrebuințau spre... a lua în goană pe vrăjmași. BĂLCESCU, O. I 25. ♦ Urmărire, fugărire. Zmeoaica se făcu luntre și punte și trecu. Dete prin foc și prin apă, și după dînșii! tot după dînșii și din goană nu-i slăbea! ISPIRESCU, L. 194. ◊ Fig. De cum am ajuns acasă, goană și prigoană pe capul mieu din partea boieriului. CREANGĂ, A. 158. 2. Vînătoare cu gonaci; p. ext. vînătoare. La goană mare, crezi d-ta că puțini lupi dau cinstea pe rușine? CREANGĂ, P. 121. Haidem, prieteni! Să alergăm La astă goană de urși și cerbi. NEGRUZZI, S. II 96. ◊ Scule de goană = instrumente speciale de care se folosesc pescarii pentru a scoate peștele din ascunziș. Te-am învățat să folosești sculele de goană și cele de zătoane după timp. DAVIDOGLU, O. 25.3. (Învechit, rar; la jocul de cărți) Ghinion, nenoroc. Nimic nu dă o expresie mai proastă figurii omenești decît o goană continuă la cărți. VLAHUȚĂ, O. AL. II 170.

chel a. și m. care e fără păr pe tot capul sau numai pe o parte, pleșuv: chelului ce-i lipsește, numai tichie de mărgăritar PANN. [Turc. KEL].

BOLARD, bolarzi, s. m. Stâlp scurt de metal sau de beton, cu cap în formă de ciupercă, montat pe chei pentru legarea parâmelor navelor acostate. – Din fr. bollard.

CHELIE, chelii, s. f. 1. Cădere definitivă a părului de pe cap, provocată de diverse boli; calviție, pleșuvie. 2. Porțiune a capului de pe care a căzut părul. – Chel + suf. -ie.

TÎRCAV adj. (ȚR) Pleșuv, chel. Iară de se va zmulge cuiva capul den față, iaste tîrcav. BIBLIA (1688). Etimologie: ucr. tirkavij. Vezi și tîrcăvire. Cf. c o p o s, p l e ș u v.

CHEL¹ (pl. chei), f. CHEALĂ, adj. și sm. f. 1 Care n’are păr pe cap, pleșuv: Păpușa n’are nas, e cheală, Ș’un braț din umăr îi lipsește (VLAH.); (P): chelul lesne se tunde; – chelului, numai ~ să nu-i zici, fie-care se supără cînd i se pomenesc defectele ¶ 2 Ⓕ Gol, fără vegetație: înaintea lor se ridica un munte ~ (VLAH.) ¶ 3 Chelbos; (P): ce-i lipsește chelului? -Tichie de mărgăritar, se zice despre un nevrednic, un nătărău, care pretinde lucruri mari, mai presus de seama lui [tc.].

chel, cheálă adj., pl. chelĭ și cheĭ, chele (turc. kel; bg. kel. V. cheleș). Pleșuv, al căruĭ cap n’are păr. Cheluluĭ tichie de mărgăritar îĭ trebuĭe, ție-țĭ lipsește un lucru necesar, și tu facĭ lux (se zice despre un sărac care face lux ridicul orĭ despre un prost care-și cumpără cărțĭ pe care nu le pricepe ș. a.).

tichie sf [At: MAN. GŌTT. / V: (reg) chichie, chilie, cicie, tâtâie, tilie, titie / Pl: ~ii / E: tc takke] 1 Calotă de stofă sau de pânză care acoperă numai creștetul capului. 2 (Pex) Acoperământ al capului, de orice formă, care este lipsit de bor Si: bonetă, căciuliță. 3 (Pop; euf; îs) Cel-cu-tichia Diavol (1). 4 (Mar) Calota pălăriei. 5 (Reg; pex) Borul pălăriei. 6 (Reg) Scufiță pentru copii mici. 7 (Reg) Membrană cu care este acoperit uneori capul copilului nou-născut Si: (reg) căiță. 8 (Pop; îe) A se naște cu ~chia în sau pe cap A fi norocos. 9 (Fam; irn; îe) Ce-i lipsește chelului? ~ de mărgăritar Se spune despre cel care, lipsit de lucruri de primă necesitate, dorește să aibă altele, mai puțin utile sau inutile.

MASCARON s. n. element decorativ, înfățișând un cap fantastic sau grotesc de om ori de animal, la împodobirea cheilor bolților, a capitelurilor, cremoanelor etc. (< fr. mascaron)

MASCARON s.n. Element decorativ care înfățișează un cap fantastic sau grotesc de om sau de animal, folosit la împodobirea cheilor bolților, a capitelurilor etc. [Pl. -oane, (s.m.) -oni. / < fr. mascaron, cf. it. mascherone – mască mare].

pleșuv a. 1. chel; 2. fig. gol, neacoperit: munții pleșuvi. [Slav. PLĬEȘĬVŬ]. ║ m. Zool. 1. vultur cu capul mohorît, se nutrește cu mortăciuni (Vultur fulvus); 2. (răpitor de miei), vultur care răpește nu numai miei, ci și copii (Gypaetos barbatus): el se numia în vechime zagan, azi în Mold. (Buc.) ceahlău și în Tr. sorliță.

PILEAG, -Ă, pilegi, -e, adj. (Regional) Chel, pleșuv. Fata aceea era foarte frumoasă, dar fiind pleșugă (pileagă ), adecă cu capul gol ca o curcubetă, n-o putea vedea tatăl său în ochi. RETEGANUL, P. II 67.

CHELBOS, -OASĂ adj. și sm. f. 1 🩺 Cu capul plin de chelbe: chelbosului tichie de mărgăritar îi trebue! (SAD.) ¶ 2 Chel, pleșuv: chelbosul lesne se tunde (ZNN.).

chel (-ială), adj. – Pleșuv, fără păr. Tc. kel (Șeineanu, II, 104; Lokotsch 1152). Cuvînt cunoscut numai în Munt. și Mold. (ALR, I, 12). Forma de pl. m. oscilează între cheli și chei. Der. cheli, vb. (a pierde părul); chelie, s. f. (calviție; pleșuvie; înv., favus); cheleș (mr. chileș, megl. cheleș), adj. (chel), din tc. keleș; chelbaș, adj. (înv., bolnav de favus, chelbos), din tc. kel și baș „cap” (Șeineanu, II, 105; Lokotsch 1025); chelboși, vb. (a-și pierde părul); chelboșie, s. f. (calviție). Nu este posibil să separăm de aceste ultime cuvinte pe chelbe, s. f. (înv., favus; calviție), care totuși a fost interpretat plecîndu-se de la lat. *calvia cu l propagat *clalvia (Tiktin; Pușcariu, Dacor., IV, 720; DAR; cf. îndoielile din REW 1530), dar care nici măcar astfel ar fi produs rezultatul care i se atribuie; sau din alb. kjëlp „puroi” (Philippide, Viața rom., IV (1916), p. 39). Dacă se are în vedere absoluta identitate a cuvintelor menționate aici, ca și circumstanța că chelbe circulă în aceleași regiuni ale vechiului regat al Romîniei, cu excepția Trans., reiese evident că este vorba de același cuvînt tc. (opinie împărtășită de Șeineanu, II, 105 și Rosetti, I, 160). Probabil este vorba de o dublă formație regresivă: chelboșie a dat chelbos, adj. (chel), și acesta a dus la chelbe (chelie), ca scîrboșie, față de scîrbos și scîrbă.

gură (guri), s. f. – 1. Cavitate din partea anterioară și inferioară a capului omului și animalelor. – 2. Îmbucătură, înghițitură. – 3. Deschizătură prin care (se) intră sau (se) iese (ceva). – 4. Strîmtoare, chei, pas. – 5. Gaură, orificiu. – 6. Gît, gîtlej. – 7. Deschizătură, ochi. – 8. Margine, mal, vad. – 9. Decolteu, răscroială. – 10. Parte a unui rîu, fluviu pe care acesta își varsă apele. – 11. La războiul de țesut, parte de început a pînzei. – 12. Lamă, tăiș, buză. – 13. Ansamblul frînghiilor care asigură echilibrul zmeului. – 14. Organ al vorbirii. – 15. Strigăt, țipăt. – 16. Ceartă, harță. – 17. Vorbă, cuvînt, declarație. – 18. Buză. – 19. Organ prin care se alimentează. – 20. Persoană care trebuie întreținută. – Mr., megl. gură, istr. gurę. Lat. gūla (Pușcariu 745; Candrea-Dens., 772; REW 3910; DAR), cf. it., prov., cat., sp. gola (mil. gora), fr. gueule. Cea mai mare parte a sensurilor sale coincid cu cele ale lui bucca, și sînt proprii limbilor romanice. Cf. lat. med. gula Augusti „initium mensis Augusti”, pe care Bréal, Mél. Soc. Ling., XI (1900), 360 îl interpretează drept „vigilia Augusti”, deși este vorba fără îndoială de sensul lui gula „intrare”. Der. guriță, s. f. (dim. al lui gură; sărutare); guraliv (var. guraliu), adj. (vorbăreț), cu suf. -liu și cu schimbare de suf. ca în sglobiu, bețiv, grijuliu, etc. (după Pușcariu, Dacor., VII, 468 și DAR, de la gură încrucișat cu bg. govorliv, opinie adoptată de Graur, BL, III, 107, care adaugă, pentru a-l explica pe a din rom., altă încrucișare cu bg. mălčaliv „taciturn”); guri, vb. (a începe țesătura, învîrtind urzeala sulului de la război); guritor (var. gurar), s. m. (bețișor cu care se fixează urzeala pe sul); gurar, s. m. (muncitor care păzește intrarea unei mine); gurar, s. n. (aftă, spuzeală la colțul gurii); gureș, adj. (vorbăreț, palavragiu); gureșie, s. f. (vorbărie); guran, s. m. (șalău, Lucioperca sandra); gurilățel, adj. (Bucov., cu gura mare); gură-cască, s. m. (prost, nătăfleț). – Din rom. provine bg. gura „gura-leului, plantă ornamentală”, în rom. gura-leului (Capidan, Raporturile, 219).

CHELIE ~i f. 1) Cădere totală sau parțială a părului de pe cap, provocată de diferite boli; pleșuvie; calviție. 2) Porțiune a capului de pe care a căzut definitiv părul; pleșuvie. [Art. chelia; G.-D. cheliei; Sil. -li-e] /chel + suf. ~ie

CHEL, CHEALĂ, chei, chele, adj. (Despre oameni, adesea substantivat) Care are chelie, căruia i-a căzut (tot) părul de pe cap; (despre cap) care nu are păr; pleșuv. – Tc. kel.

ATÎRNA (atîrn) I. vb. tr. A prinde, a acăța de ceva ridicat, de un cuiu, etc. capătul de sus al unui lucru, sau sfoara, baiera, etc. de care e legat un obiect, în așa fel ca obiectul să spînzure în voie: și-a atîrnat hainele în cuiu; și-a atîrnat la piept o cruce mare de lemn legată cu sfoară groasă (CRG.); proverb: sita cînd e nouă n’ai unde s’o atîrni, un lucru nou e păzit cu mare îngrijire, se zice și despre cineva nou venit într’o casă, într’o slujbă, pe care cauți să-l menajezi cît mai mult în cele dintîi zile; proverb: ~ cuiva un ponos (de coadă), a scoate cuiva o poreclă pe care n’o merită, a-i scorni niște năravuri pe care nu le are; proverb: îi atîrnă belciugul de nas, îl poartă după plac, se face stăpîn pe dînsul și-l învîrtește cum îi place; proverb: îi atîrnă lingura de gît, se zice despre aceia cari vin prea tîrziu la masă; proverb: ~ cuiva pielea in pod, a se ținea de cineva pînă la moarte (ZNN.). II. vb. intr. 1 A fi prins, acățat, așezat (vorb. de un lucru) într’un loc mai ridicat, în așa fel ca marginea de jos sau capătul dedesubt al lucrului să spînzure în voie, a spînzura, a sta spînzurat: văzu cele trei rodii cum atîrnau de o cracă (ISP.); de-a lungul prispelor atîrnă pe culmi velinți vărgate (VLAH.) ¶ 2 Fig. A sta spînzurat, gata să cadă: nori negri atîrnau amenințători deasupra capetelor noastre ¶ 3 A cîntări, a se lăsa mai greu într’o parte (la cîntar): un mănunchiu de chei ce atîrna o oca (D.-ZAMF.); proverb: trei oca i-atîrnă buza, e bosumflat ¶ 4 A sta plecat, a se lăsa greu într’o parte: îi atîrna capul într’o parte ¶ 5 A se tîrî, a ajunge pînă la pămînt, a fi nepotrivite pe trup sau rău purtate (vorb. de haine): atîrnă hainele de pe el ¶ 6 Fig. A zăcea, a sta culcat: el atîrna ca porcu ’n strat (GR.-N.) ¶ 7 Fig. A se da lenii, a se lenevi: ia sculare, nevestele și fetele n’atîrnă, sînt mai vioi ca flăcăii (JIP.) ¶ 8 Fig. A fi supus unor anumite împrejurări, a depinde: de la asta atîrnă soarta ta de față și viitoare (NEGR.) ¶ 9 Fig. A sta în mîna, în puterea cuiva, a fi supus cuiva, sub stăpînirea cuiva: Chiar starea ta atîrnă de vînt și de copii (DON.). III.. vb. refl. 1 A se prinde, a se apuca de ceva ținîndu-se vîrtos cu mîinile sau trâgînd tare în jos: o vedea blîndă, iubitoare, atîrnîndu-se de gîtul lui (VLAH.) ¶ 2 Fig. †A șovăi: Turcul schimbă socoteala păcii cu Rusia și începu a se ~ (HASD.).

TICHIE, tichii, s. f. Un fel de bonetă fără boruri, de stofă sau de pînză, care acoperă numai creștetul capului. V. scufie. Tatăl lui Bedros avea o tichie neagră de mătase. DUMITRIU, N. 266. ◊ Expr. Ce-i lipsește chelului? Tichie de mărgăritar, se spune în ironie despre cel care, lipsit de lucruri de primă necesitate, aleargă după altele, mai puțin utile sau inutile. ♦ (Popular) Membrană care învelește uneori capul copiilor la naștere. ◊ Expr.(În superstiții) A se naște cu tichia în cap = a fi norocos. Cînd este vorba de vînătoare, apoi poți să mi te lauzi că ești născut cu tichia în cap. ODOBESCU, S. III 194. – Variantă: chitie (ALECSANDRI, P. III 83, PĂSCULESCU, L. P. 218) s. f.

SCOFÎLCIT, -Ă, scofîlciți, -te, adj. 1. Foarte slab, cu obrajii uscați, lăsînd să se străvadă forma oaselor; bătrîn, îmbătrînit. Lihniți de foame, scofîlciți la față, cavaleriștii mărșăluiau fără încetare, de zile și nopți. CAMILAR, N. I 212. S-a ivit un cap scofîlcit, cu fire rare și sure de barbă, cu o scamă albă de păr pe-un craniu aproape chel. C. PETRESCU, A. 330. Merse și merse, cale lungă neumblată, pînă ce dete de o altă colibă, de unde de asemenea ieși o mătușă sihastră, și mai bătrînă, și mai scofîlcită. ISPIRESCU, L. 358. 2. Fig. (Despre obiecte) Deformat, îndoit, turtit; coșcovit. Ploaia cădea ca dintr-un jgheab și lampioanele de hîrtie, udate și scofîlcite, picurau apa galbenă, roșie și albastră. ARDELEANU, D. 174. Și-n jocul slabei noastre lumini, pe păreții umezi și scofîlciți ai hrubei se-nșiră tot felul de vedenii urîte. VLAHUȚĂ, la TDRG. Pleacă, lăsînd în loc pe cele vechi, sparte și scofîlcite de lovituri de dagă și de buzdugan. GHICA, S. 535.

chel¹, ~eală [At: MUMULEANU, ap. GCR II 246/34 / V: chiel, chială / Pl: ~i, ~ele / E: tc kel] 1-2 smf, a (Persoană) fără păr pe cap Si: pleșuv, chelos.^[1] 3 a (Îc) Grâu ~ Specie de grâu de toamnă. 4 a (D. un munte, deal, etc.) Fără vegetație Si: gol, pleș.

FLOARE, flori, s. f. I. 1. Parte a plantei, care cuprinde organele de reproducere sexuată, și care are de obicei o corolă frumos și variat colorată. Cîțiva flăcăi, pe din afara gardului, ocheau fetele și glumeau, lovindu-le cu cîte o floare. BUJOR, S. 95. În brațul drept Avea flori albe, dragi odoare, Și flori avea la-ncingătoare Și-n mînă flori, și flori la piept Și însăși ea era o floare. COȘBUC, P. II 258. Flori albastre tremur-ude în văzduhul tămîiet. EMINESCU, O. I 85. ◊ (Adesea la sg., cu înțeles colectiv) Salcîmii plini de floare Se uită lung spre sat. TOPÎRCEANU, S. A. 45. Mă sui încetișor în teiul care te adormea de mirosul floarei. CREANGĂ, A. 53. Cîmpul floare nu avea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 491. ◊ Fig. Veșnic floarea fericirii pe pămînt va fi în floare, Cînd în lumea cugetării, cugetarea va fi soare. BELDICEANU, P. 126. ◊ Loc. adj. În floare = a) înflorit, în perioada înfloririi. Un miros de salcîmi în floare venea dinspre grădină. SANDU-ALDEA, U. P. 31. Văzu struguri, unii copți... alții aguridă și alții tocmai în floare. ISPIRESCU, L. 146; b) (fig.) în plină strălucire, frumos, zdravăn, puternic. Mureau pe rînd, Cînd oameni în floare și cînd Micuții din fașe. TOMA, C. V. 327. Ci tu rămîi în floare, ca luna lui april. EMINESCU, O. I 128. Un voinicel în floare pe-un alb fugar călare. ALECSANDRI, O. 211. În floarea vîrstei = tînăr. Bătrîni sînt prea puțini, mai toți oamenii în floarea vîrstei. BART, S. M. 34. ◊ Expr. Floare la ureche = lucru de puțină însemnătate, care nu produce îngrijorare. Ale noastre sînt flori la ureche pe lîngă cele ce spune în cărți. CREANGĂ, A. 22. De florile mărului sau de flori de cuc = în zadar, degeaba, fără nici un folos. Nu-i trebui lui Mercur să alerge mult, căci nu doară de florile mărului era el zeu alergător. ISPIRESCU, U. 7. Nu-l ducem noi la spînzurătoare numai așa de flori de cuc. CREANGĂ, P. 332. N-am crescut-o eu, n-am descîntat-o eu... de flori de cuc?... Adeluța-i a mea. ALECSANDRI, T. I 355. ◊ (Adverbial; în expr.) A strînge degetele floare = a strînge degetele cap la cap. Făceai mîna puică, strîngînd degetele floare. DELAVRANCEA, la TDRG. 2. Orice plantă (erbacee) care face flori colorate. Să-și caute mireasă, Subțire ca o floare. GOGA, P. 97. Floarea cu coroana aurie se clătină ușor spre copilă, la adierea vîntului. IBRĂILEANU, S. 11. Jelui-m-aș florilor De dorul surorilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 192. ◊ (Poetic) Nastasia s-a întors la moară plină de încredere, ca și cum ar fi crescut în ea o floare. SADOVEANU, M. C. 154. 3. Compuse: floarea-soarelui = plantă erbacee din familia compozeelor, cu tulpina înaltă pînă la 2 metri, cu floarea galbenă îndreptată spre soare; e cultivată pentru semințele ei oleaginoase (Helianthus annuus); sora-soarelui, răsărită. Orașul vechi, cu izul amărui, Azi, își întoarce fața spre uzină Ca, după soare, floarea-soarelui. CASSIAN, H. 50. Bolta și-a cernit năframa Ca o mamă întristată, Floarea-soarelui pe cîmpuri Pleacă fruntea-ngîndurată. GOGA, P. 64. Floarea-soarelui, bătrînă, De pe-acum se sperie C-au să-i cadă în țărînă Dinții, de mizerie. TOPÎRCEANU, S. A. 65; (Mold.) floarea-brumei = brîndușă. Leona are obicei de strînge, toamna, cepe de brîndușă, care la noi se cheamă «floarea-brumei». SADOVEANU, N. F. 35. În jurul lor răsăreau ici-colo din țărîna săracă brîndușe, florile-brumei. id. F. J. 364; (Transilv.) floare-domnească = garoafă, garofiță-de-munte. La ferești Cu flori-domnești, Dar în casă? Floare-aleasă. HODOȘ, P. P. 61; floare-de-colț sau (învechit) floarea-reginei, floarea-doamnei = mică plantă erbacee din familia compozeelor, cu frunzele albe, catifelate, ascuțite și dispuse în jurul inflorescenței; crește în regiunea alpină (Gnaphalium leontopodium); albumeală. Adela va rămînea pentru tine mereu stînca pe care crește floarea-reginei. IBRĂILEANU, A. 186; floarea-paștilor = breabăn. II. 1. Desen, pictură, broderie, ornament etc., în formă de floare (I). Vestmînt avea țesut în floare Și-un brîu purta pe-ncingătoare. COȘBUC, P. I 122. O năframă cusută frumos cu flori de mătasă. CREANGĂ, A. 92. ◊ Fig. Lumina zilei, florile de umbră și de lumină din poieni... toate cereau ceva sufletului ei. SADOVEANU, O. IV 484. Gerul... depune flori de iarnă pe cristalul înghețat. ALECSANDRI, P. A. 113. 2. Strat de mucegai care se formează la suprafața vinului, borșului, laptelui acru etc. Iar de vreți în poloboace să nu prindă vinul floare, Faceți cum făceau străbunii: la arminden beți pelin! BELDICEANU, P. 54. 3. (Chim., în expr.) Floare de pucioasă = pulbere de pucioasă, produsă prin sublimarea sulfului. 4. Capul sau fața caracterelor tipografice (spre deosebire de suportul pe care sînt aplicate). ♦ Extremitatea lățită a cuiului unde se bate cu ciocanul. Floarea pironului. ◊ (În expr.) Floarea cheii = parte a cheii care intră în broască sau în lacăt. III Fig. Partea cea mai aleasă, cea mai de seamă; frunte, elită. Sînt douăzeci și șapte de ani încheiați, de cînd pieri floarea Moldovei la Războieni. DELAVRANCEA, A. 9. O, tu nici visezi, bătrîne, cîți în cale mi s-au pus! Toată floarea cea vestită a întregului Apus. EMINESCU, O. I 146. În poiana tăinuită, unde zbor luciri de lună, Floarea oaspeților luncii cu grăbire se adună. ALECSANDRI, O. 184. ◊ (Cu sens de superlativ prin repetarea cuvîntului ca atribut) Pîn' vineai, bade, la noi, Eram floarea florilor, Drăguța feciorilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 158. IV. (Învechit și arhaizant) Culoare. Vîntul îi sălta-n cosiță Și-i făcea floare-n obraz. COȘBUC, P. I 49. Și-apoi ce vin! De era roș, bătea-n floarea rubinului. CONTEMPORANUL, VI 385. Sînt acum trii polcuri de dragoni... îmbrăcați în roșu, afară de frac, care îi ca a ulanilor rusăști, iar floarea postavului ca a oștenilor moldovinești. KOGĂLNICEANU, S. 44. V. (În expr.) Copil din flori = copil nelegitim.

PLEȘ, PLEAȘĂ, pleși, -e, adj. 1. (Ban., Olt., Mold.). Chel, pleșuv. Îl întîmpină gospodarul spătos și cu fruntea pleașă. C. PETRESCU, R. DR. 258. A întîlnit... un popă îmbrăcat cu straie sărăcuțe, scurt la stat, smolit la față, cu capul pleș, mergînd cu pas rar. CREANGĂ, A. 133. 2. (Despre locuri, în special despre munți) Lipsit de vegetație; gol, sterp. Trebuia... să ocolească dîmburile pleșe pînă ce va da iar în pădure. GALACTION, O. I 294. Strig turbații urieși, Alergînd, unul spre codri, celălalt spre munții pleși. ALECSANDRI, P. III 237. ◊ (Substantivat, n.) Stufăriile din mlaștinile Dunării se îmbracă-n frunze; ici-colea tot se mai văd pleșuri neacoperite cu verdeață. CONTEMPORANUL, VI_I 44.

LEGĂTURĂ s. 1. legătoare, (înv.) legămînt. (O ~ cam șubredă.) 2. (rar) snop, (reg.) smoc. (O ~ de chei.) 3. (pop.) boccea. (Și-a luat ~ și a plecat.) 4. basma, tulpan, (pop.) testemel, (înv. și reg.) peștiman, (prin Munt.) barabun, (Oit., Mold. și Transilv.) cîrpă, (Maram.) șirincă, (înv., în Transilv.) felegă. (Are o ~ pe cap.) 5. mănunchi. (O ~ de nuiele.) 6. (FILOZ.) legătură universală = interdependență. 7. Înlănțuire, (rar) suită. (O ~ logică răsturnată.) 8. conexiune, corelație, înlănțuire, raport, relație, (livr.) consecuție, (rar) conexitate. (Stabilește o ~ între fenomene.) 9. raport, relație, (livr.) contingență, nex, (înv.) legămînt, referință, (grecism înv.) schesis. (Ce ~ este între...?) 10. contact, raport, relație. (A stabili o ~ cu...) 11. coeziune, solidaritate, unitate. (~ existentă între noi.) 12. (CHIM.) legătură heteropolară = electrovalență, legătură ionică; legătură ionică = electrovalență, legătură heteropolară. 13. comunicație. (S-a restabilit ~ între cele două orașe.)

tichie f. 1. scufie sau fes ce boierii purtau sub căciulă: chelului ce-i lipsește? tichie de mărgăritar PANN; 2. scufie de noapte sau de copil de curând născut; 3. (chitie) scufia sau fesul ce poartă evreii cei bătrâni: mi-au scos din grabă și cușmă și chitie de pe cap Al. [Turc. TIKIYA, scufie sub fes; forma Mold. chitie e o metateză din tichie].

cheotoare [At: BIBLIA (1688), 57 / V: cet~ cheu~, chio~, chiu~, (reg) chept~, chiptoare, chet~, cheiet~, chei~, chie~, cheio~ / P: che-o~, (reg) cheo~ / Pl: ~ori / E: ml clautoria] 1 a (înv; îs) Piatră ~ Piatră de hotar. 2 sf Crestătură făcută într-o bucată de lemn, în care se îmbină altă bucată Si: cheotură, cuib, încheietoare, încheietură, mușcătură, prescură. 3 sf Capetele bârnelor, ieșite în afară la cele patru colțuri ale casei, care de obicei nu se văruiesc. 4-5 sf (Pex) Colț de casă sau de stâncă din bârne, fără stâlpi. 6 sf (Reg) Colț de gard. 7 sf Locul unde se întâlnesc două plase de garduri. 8 sf Locul unde se unesc căpriorii unei case. 9 sf (Urmat de „gurii”) Colțul gurii. 10 sf Cele două băieri cu care se încheie cămașa țărănească. 11 sf (Reg) Găitan în care se încheie nasturele de la gura sumanului. 12 sf Legătură. 13 sf Gaură de pe marginea unei haine, prin care se trece un nasture Si: butonieră. 14 sf Legătură de piele cu care se încheie tablele unei cărți Si: cataramă. 15 sf (La coasă) Legătura cu care se prinde cârligul de coasă. 16 sf (La hamurile de la cal) Cureaua care, răsucită după hulubă, leagă cercul. 17 sf (Lpl) Cele două ațe sau curelușe de legat jugul. 18 sf (Pes; lpl) Ochetele care servesc pentru a prinde cu ele plasa de cele patru capete ale arcurilor. 19 sf (Pes) Lațul din capătul analei. 20 sf (Pes; lpl) Ochiurile cu care se prind perimetele. 21 sf (Îf chiutoare) Povarnă în care se fierb prunele pentru prepararea rachiului.

JUCA, joc, vb. I. 1. Refl. (Mai des despre copii) A-și petrece timpul amuzîndu-se (cu diferite jocuri), a se distra. Cîțiva copii se jucau într-o curte. VLAHUȚĂ, O. AL. 143. Cînd bătea ceasul la trii, Ne jucam ca doi copii. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 300. ◊ Expr. (Familiar) Așa nu mă mai joc = nu sînt dispus să continuu în felul acesta. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», «în», «cu» și arătînd felul jocului) Se joacă de-a baba-oarba. ▭ Pe o măsuță, paginile scrise de Vaniușa, cuburile cu care s-a jucat. STANCU, U.R.S.S. 42. Jucam în bumbi. SADOVEANU, O. VII 274. 2. Refl. A glumi, a-și bate joc, a nu lua în serios. Vino! Joacă-te cu mine... cu norocul meu. EMINESCU, O. I 154. A! voi vă jucați cu mine! Afară boaite! Ieșiți că pre toți vă omor! NEGRUZZI, S. I 161. ◊ Expr. A se juca cu sănătatea (sau cu viața) = a nu-și îngriji sănătatea. (Eliptic) Nu te juca, soro, boala n-alege. CARAGIALE, N. S. 63. (Tranz.) A juca festa (sau renghiul) cuiva = a păcăli pe cineva, a face cuiva o farsă. Se temură să nu le fi jucat iarăși vrun renghi. ISPIRESCU, L. 249. 3. Intranz. A-și petrece timpul cu jocuri de noroc sau de societate. Trageți toți cîte-o carte: domnule, ești cu mine. Șezi mă rog împotrivă, și vezi de joacă bine. ALEXANDRESCU, M. 265. ◊ Tranz. (Cu complement intern) Alteța-sa... nu învoiește supușilor săi să joace jocuri de hazard. NEGRUZZI, S. I 326. ♦ Tranz. (Cu privire la o carte de joc, un număr etc.) A pune în joc, a miza pe... Am crezut mereu că la ruletă e bine să joci numere în plin. CAMIL PETRESCU, U. N. 403. ◊ Expr. A juca la bursă v. bursă. 4. Intranz. A participa ca jucător la o competiție sportivă. Echipele noastre sportive au jucat în cadrul Festivalului. ♦ Tranz. A practica un anumit sport. Joacă volei. 5. Intranz. A dansa. Satu-i strîns în bătătură, Cîntă, joacă, chefuiește. IOSIF, PATR. 25. Și-un prinț la anul! blînd și mic, Să crească mare și voinic, Iar noi să mai jucăm un pic Și la botez! COȘBUC, P. I 59. Se prinseră în horă și jucară. ISPIRESCU, L. 39. ◊ Fig. Spicele jucau în vînt Ca-n horă dup-un vesel cînt. COȘBUC, P. I 176. ◊ Tranz.(Complementul indică dansul) Domnule Dan trebuie să joci cu noi un cadril. VLAHUȚĂ, O. AL. II 10. (Complementul indică fata cu care se dansează) Tu s-o joci, dar mai așa! Liniștit, cum joci pe-o soră. COȘBUC, P. I 136. M-a mînat maica la joc. Cremene și foc! Să joc fata cea frumoasă, Cremene și iască! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 361. ♦ Tranz. fact. (Cu privire la unele animale) A face să execute anumite mișcări ritmice. Arabii toți răsar din cort, Să-mi vadă roibul cînd îl port Și-l joc în frîu și-l las în trap! COȘBUC, P. I 109. Mai bine jucam ursul la porțile străine. BOLINTINEANU, O. 198. ♦ Tranz. A păcăli pe cineva, a-și bate joc de cineva. Lască-mi pică ei în mînă... și am să-i joc și eu cum se cuvine. REBREANU, I. 60. [Pot] a vă spune în față curat cine sînt și cum v-am îmbrobodit și v-am jucat. GHICA, A. 690. 6. Intranz. (Despre lucruri văzute în mișcare) A se mișca (sau a da impresia că se mișcă) repede și tremurat. Toate îi joacă pe dinaintea ochilor într-o amețeală plăcută. C. PETRESCU, A. 294. Umbra lui juca pe perete și peretele parcă se clătina. REBREANU, R. I 206. Îi jucau literele sub ochi și se împiedica la fiecare cuvînt. BART, E. 23. Vedea jucînd pe cer trei luni în loc de una. CARAGIALE, O. III 58. ◊ (Poetic) Joacă soarele-n ferești. FRUNZĂ, S. 13. Apusul joacă într-un potop de pară. IOSIF, P. 33. P-a ei frunte juca luna Și-i juca prin dezmierdare soarele pe chipul ei. COȘBUC, P. II 137. (Refl.) Soarele, bătîndu-i drept în față, i se juca pe obraz. V. ROM. noiembrie 1953, 188. Răcoroase, mari livezi Prin care soarele se joacă. D. BOTEZ, F. S. 7. ◊ Fig. Pe toate fețele însă juca o întrebare... care aștepta un răspuns. REBREANU, R. II 18. Juca un zîmbet de lumină pe fruntea lui brăzdată-n crețe. GOGA, C. P. 8. În lan erau feciori și fete, Și ei cîntau o doină-n cor, Juca viața-n ochii lor. COȘBUC, P. I 176. ◊ Expr. A-i juca (cuiva) ochii (în cap), se spune despre o persoană care are scînteieri de inteligență în priviri sau despre cel viclean, care privește în lături, ca să nu-și trădeze gîndurile. Ochii îi jucau în cap, vioi și tineri. STANCU, U.R.S.S. 94. Năstase Blîndu ne vorbea liniștit, dar ochii căprii îi jucau necontenit în cap. SADOVEANU, O. VI 352. Ochii îi jucară în toate părțile. DELAVRANCEA, H. T. 21. Un puișor de fată, căreia îi jucau ochii în cap, ca la o șerpoaică. CREANGĂ, P. 167. 7. Tranz. A mișca încoace și încolo, a sălta ușor, prin mișcări repetate. Joacă în palme un cărbune luat cu mîna ca să-și aprindă țigara. CAMIL PETRESCU, O. I 299. Emil Sava, stînjenit, juca între degete un lanț cu chei prinse în verigă. C. PETRESCU, R. DR. 209. Din scutece copilul Cînd plînge... Te duci și-l joci pe brațe Și-l culci apoi pe sîn. COȘBUC, P. I 215. Vornicelul intră jucînd sita cu darurile miresei. SEVASTOS, N. 125. 8. Intranz. (Despre actori) A interpreta un rol, într-o piesă sau într-un film; (despre trupe de teatru) a da reprezentație. Trupa... jucă toată vara. CĂLINESCU, E. 86. ◊ Tranz. (Complementul indică piesa reprezentată) O noapte furtunoasă a fost jucată în 1869, ca și Conu Leonida față cu reacțiunea. IBRĂILEANU, S. 38. (Refl. pas.) Vodevil... ce s-a jucat la teatrul Iașilor. NEGRUZZI, S. I 69. La 25 ale lunii februarie s-a jucat pentru întîia oară: «Provincialul de la Teatrul Național». RUSSO, O. 137. (Fig.) Așa dar a jucat o comedie, ca să mă pedepsească. CAMIL PETRESCU, U. N. 186. (Expr.) A juca un rol = a avea însemnătate. Un rol însemnat în pregătirea cadrelor de critici de artă este chemată să-l joace presa. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 390, 1/2. Un rol mare în dezvoltarea culturii naționale în Moldova l-a jucat Gh. Asachi. IST. R.P.R. 287. 9. Intranz. A nu sta bine fixat, a se mișca; (despre piesele unei mașini, ale unui angrenaj etc.) a se mișca ușor într-un spațiu restrîns. Trebuie să-i bată leațurile care s-au uscat și joacă. C. PETRESCU, Î. II 205. Și așa a slăbit Sandu... în cîteva luni de zile, că-i juca inelul... pe deget. MIRONESCU, S. A. 60.

NAMILĂ (pl. -le) sf. 1 Om, animal, monstru de o statură foarte mare, mătăhală, uriaș, colos: se pomenește cu o ~ de om: capu-i era cît ciutura și pieptul cît banița (R.-COD.); o ~ de leu cît toate zilele de mare (ISP.) ¶ 2 Lucru extraordinar de mare, de o formă uriașă, colosală: erau două namile de case, cu pridvoare, săli mari, tinzi (I.-GH.); ne uităm cu groază în sus la namilele de stînci aninate de păreții cheii (VLAH.) 👉 MAMINĂ.

DESCHIDE, deschid, vb. III. 1. Tranz. (Cu privire la uși, ferestre, capace sau alte părți mobile care închid unele obiecte) A da la o parte, a împinge în lături (pentru a permite accesul în interior). A pășit îndesat pînă la prag, deschizînd ușa. SADOVEANU, P. M. 127. Și-n două laturi templul deschise-a lui portale. EMINESCU, O. I 98. Dar deschideți poarta... turcii mă-nconjor... Vintul suflă rece... rănile mă dor! BOLINTINEANU, O. 33. Oi ruga pe maică-mea Să deschiză fereastra, Să mă uit la dumneata Și să-mi treacă durerea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 83. ◊ Expr. A-i deschide (cuiva) porțile = a-i da (cuiva) acces liber (la ceva). Revoluția culturală a deschis larg porțile școalelor și universităților – altădată accesibile numai claselor exploatatoare – copiilor de muncitori și țărani muncitori. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2658. ♦ (Cu privire la spații sau încăperi închise) A da la o parte ușa sau capacul unui obiect (pentru a putea pătrunde undeva). Să deschizi această culă unde cei mai mîndri zac. DAVILA, V. V. 156. A zis fetei să se suie în pod, să-și aleagă de acolo o ladă... dar să n-o deschidă pîn-acasă. CREANGĂ, P. 289. ◊ (Poetic) De cînd codrul, dragul codru, troienindu-și frunza toată, Își deschide-a lui adîncuri, fața lunii să le bată, Tristă-i firea. EMINESCU, O. I 83. ◊ Absol. Cînd deschise, auzi și glasul lui Gheorghiță, amestecat cu al argatului. SADOVEANU, B. 103. Deschideți iute, zise Ivan tropăind și frecîndu-și mînile. CREANGĂ, P. 309. Deschide-mi să ieu traista din cui! ALECSANDRI, T. I 325. ◊ Expr. A-și deschide urechile = a asculta cu mare atenție. A deschide (cuiva) capul (sau mintea) v. cap. A-și deschide sufletul (sau inima) = a face destăinuiri, confidențe, a spune tot ce ai pe suflet. Sînt bărbat și nu mi-e ușor lucru să-mi deschid inima. DAVIDOGLU, M. 58. Măgură își deschidea tot mai larg inima către oamenii aceia simpli. CAMILAR, N. I 32. Prințule, zise domnul abate, deschizîndu-și tot sufletul și tot zîmbetul, cătră tovarășul său. SADOVEANU, Z. C. 51. A deschide (refl. a i se deschide) cuiva pofta de mîncare = a provoca cuiva (sau a căpăta) poftă de mîncare. ♦ (De obicei determinat prin «cu cheia») A descuia. (Refl. pas.) Fiule, în toate casele ce se deschid cu aceste chei, să intri. ISPIRESCU, L. 112. ♦ Refl. (Despre ferestre și uși; urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «spre») A lăsa liber accesul sau vederea în... sau spre... Din salon se deschid uși... spre terasă. CAMIL PETRESCU, B. 91. 2. Tranz. (Cu privire la părți ale corpului) A desface, a face să nu mai fie împreunat sau strîns. a) (Cu privire la gură) A îndepărta buzele și fălcile una de alta pentru a sorbi, a mînca sau a vorbi. Deschise gura să vorbească, apoi se răzgîndi și tăcu. DUMITRIU, N. 148. ◊ Expr. A deschide gura = a vorbi. Boierul cum deschide gura iese minciuna. REBREANU, R. II 92. Nu cumva să deschizi gura cît îi fi la masă. ALECSANDRI, T. 755. A deschide cuiva gura = a face pe cineva să vorbească, a-l sili să spună ceea ce de bunăvoie nu spune. b) (Cu privire la ochi) A ridica pleoapele descoperind ochiul; p. ext. a se deștepta din somn. Cînd am deschis ochii, era prea tîrziu, tovarășii mei care au ținut drumul cel bun erau departe și nu-i mai puteam ajunge. VLAHUȚĂ, O. AL. I 7. Avea în frunte numai un ochi mare cît o sită, și cînd îl deschidea, nu vedea nemica. CREANGĂ, P. 243. Cînd am deschis ochii, era ziua mare. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ Expr. A deschide ochii = a se naște, a vedea lumina zilei; fig. a intra în lume. Ești tînăr; ai deschis ochii încoace, după Cuza. GALACTION, O. I 64. A deschide (refl. a i se deschide) cuiva ochii = a face pe cineva (sau a ajunge) să-și dea seama de ceva. Dar astăzi rupt e vălul și ochii s-au deschis. MACEDONSKI, O. II 203. A (sau a-și) deschide ochii (bine) = a fi foarte atent la ceva; a înțelege bine ceva. Acuma bine că ți-ai deschis și dumneata în sfîrșit ochii ca să vezi cine sînt. CARAGIALE, O. I 63. A deschide ochii mari = a se mira tare de ceva. Căscară toți gura; deschiseră ochi mari, rădicară din umeri și începură să cam surîză. CARAGIALE, O. III 145. c) (Cu privire la mînă) A desface degetele strînse pumn; fig. a fi darnic, milostiv. d) (Cu privire la brațe) A întinde în lături pentru a îmbrățișa pe cineva; fig. a primi pe cineva cu bucurie. Mi-au deschis brațele și m-au primit frățește la revista «Viața Romînească». GALACTION, O. I 31. ♦ (Cu privire la aripi) A desface pentru zbor. Deschide-ți aripile și sai la pămînt. ALECSANDRI, T. I 113. 3. Tranz. (Cu diverse determinări, sensul reieșind din acestea) a) (Cu privire la plicuri, p. ext. la scrisori) A desface, a dezlipi, a despături (pentru a lua cunoștință de conținut). b) (Cu privire la cărți sau caiete) A întoarce coperta, împreună cu una sau mai multe file (pentru a scrie sau a lua cunoștință de textul scris); a desface la o anumită pagină. Domițian nu deschise nici caietul, nu luă nici floarea: nu le văzuse. BASSARABESCU, V. 20. c) (Cu privire la o rană, o cavitate a corpului etc.) A tăia, a face o incizie. Chirurgul deschide abdomenul. 4. Refl. (Despre pămînt sau formațiuni ale pămîntului; prin analogie, despre valuri) A se despica, a se crăpa. Unde se deschidea talazurile... acolo țîșt! și dînsa. ISPIRESCU, L. 34. ♦ (Despre găuri sau crăpături) A se forma. Se deschide în tavan, deasupra capului, o gaură mică de pod. BOGZA, Ț. 62. ♦ (Despre răni) A începe să sîngereze sau să supureze. (Fig.) O rană purulentă... se deschide la soare. C. PETRESCU, Î. II 159. ♦ (Despre flori) A-și desface petalele, a se transforma din boboc în floare. 5. Tranz. (Cu privire la drumuri, șosele, cărări) A săpa, a tăia, a croi. Prin aceste chei grele de piatră, Bicazul își deschide un drum. BOGZA, C. O. 66. Pe cînd ai noștri deschid pîrtii prin nămeți, leșii să cocoloșesc la Halici. DELAVRANCEA, A. 18. Ne așezam în două rînduri și deschideam calea. CREANGĂ, A. 10. ◊ Fig. Răsturnarea dictaturii burghezo-moșierești a deschis drumul transformărilor revoluționare în Romînia. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 6, 93. ◊ Expr. (De obicei peiorativ) A deschide cuiva carieră = a înlesni cuiva să-și facă o situație profesională bună. Iar cărările vieții fiind grele și înguste, Ei încearcă să le treacă prin protecție de fuste, Dedicînd broșuri la dame a căror bărbați ei speră C-ajungînd cîndva miniștri le-a deschide carieră. EMINESCU, O. I 137. ♦ Refl. (Despre drumuri, locuri, peisaje, priveliști) A se înfățișa vederii, a se desfășura înaintea ochilor. La capătul străzii Buzești se deschide deodată «piața Victoriei», la care n-are vreme moș Gheorghe să ia seama. SP. POPESCU, M. G. 54. Ajunseră la un loc unde se deschidea trei drumuri. ISPIRESCU, L. 274. 6. Tranz. A porni o acțiune, a face începutul, a începe. A deschide o ședință. A deschide o adunare. ▭ Am deschis o subscriere și o loterie în ajutorul sărăcimii. ALECSANDRI, T. 1311. I-au deschis proces. id. ib. 1449. ◊ Expr. A deschide vorba despre ceva = a începe, a aborda un subiect. Cînd musafirul l-a văzut pe Abu-Hasan încălzit bine, i-a deschis vorba despre dragoste. CARAGIALE, O. III 80. A deschide (cuiva) un credit v. credit. A deschide focul v. foc. ♦ (Mine) A îndepărta straturile sterile situate deasupra unui zăcămînt, în vederea exploatării acestuia. ♦ (Întrebuințat și absolut) A face prima mișcare într-o partidă de șah. ♦ (Sport) A trece mingea unui coechipier ca să întreprindă o acțiune ofensivă. 7. Tranz. (Cu privire la instituții sau întreprinderi) A înființa, a organiza, a face să ia naștere. Această mișcare, cu rezultate atît de imense, a avut începuturi modeste. George Lazăr... deschizînd o școală în care, întîia oară, se predau cursurile în romînește, le marchează mai cu seamă. MACEDONSKI, O. IV 115. Mi-aduc aminte din copilărie, cînd dascălul Vaillant, venit de curînd în țară, cam pe la anul 1831, deschisese o clasă de limba franceză. GHICA, S. A. 122. 8. Refl. (Despre culori sau lucruri colorate) A căpăta o nuanță mai luminoasă, mai apropiată de alb. I s-a deschis părul. ♦ Tranz. A da unei persoane sau unui lucru o înfățișare luminoasă, prietenoasă. Fruntea liberă, părul întors, prins cu un singur ac de fildeș, îi deschideau fața. C. PETRESCU, S. 163. 9. Tranz. (Numai în expr.) A deschide o paranteză = a pune primul din cele două semne care formează o paranteză; fig. a face o digresiune în cursul unei expuneri. 10. Refl.; (Fon.; despre vocale) A trece din seria vocalelor închise în seria vocalelor deschise. – Forme gramaticale: perf. s. deschisei, part. deschis. – Prez. ind. și: (regional) deschiz (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 80). – Variantă: (regional) deșchide (KOGĂLNICEANU, S. 87) vb. III.

ÎNCRUCIȘAT², -Ă, încrucișați, -te, adj. 1. Așezat cruciș. Rău mă doare peste spate De curele-ncrucișate. HODOȘ, P. P. 204. ◊ (Despre mîini sau despre picioare) Se lăsă mai mult să cadă, decît să se așeze pe scaun, cu mîinile încrucișate pe genunchi și cu capul plecat. HOGAȘ, M. N. 25. Cîntăreți cu flautul, cari șed turcește, cu picioarele încrucișate. ODOBESCU, S. III 111. ◊ Expr. A sta (sau a ședea) cu brațele (sau cu mîinile) încrucișate = a sta în inactivitate, în așteptare pasivă, nepăsător, indiferent. Sta bietul om cu mîinile încrucișate. ISPIRESCU, L. 207. 2. (Despre ochi sau priviri, p. ext. despre oameni) Care se uită cruciș; zbanghiu, sașiu. Un domn scurt, chel... și cu ochii încrucișați. VLAHUȚĂ, O. AL. II 131. Aceasta era mai în vîrstă și ceva încrucișată. CREANGĂ, P. 7. ◊ (Adverbial) Ca să-l poată vedea... mai bine, se iuta cam încrucișat. GALAN, Z. R. 393. Tîrgoveții... privindu-l de aproape, au cunoscut că străinul se uita încrucișat cu ochiul stîng. SADOVEANU, D. P. 156. Uită-te-ncrucișat. BIBICESCU, P. P. 374. 3. Care se întretaie. Pe cărări întortocheate și încrucișate, am ajuns la poalele muncelului. IBRĂILEANU, A. 149. Chiar pe această zăpadă ce se topește acum sub adierea încropită a zefirului primăvăratic n-au fost oare tipărite urme încrucișate ale copoilor? ODOBESCU, S. III 41. 4. (Biol.; despre plante și animale) Împerecheat în mod natural sau artificial cu un animal sau o plantă înrudită. 5. (Lingv.; despre două limbi) Care vin în contact strîns și se influențează reciproc.

BORTĂ, borte, s. f. (Mai ales în Mold. și Transilv.) Gaură. Vorba aceea: nu intră șoarecul în bortă, și-și mai leagă tigva de coadă! CARAGIALE, O. VII 183. Unii tăiau gheața cu cazmale, alții aruncau cu uncrop pe la țîțînele ușii și în borta cheii CREANGĂ, P. 256. Mi-ar părea superbă, dulce o bucată din Homer, Un palat borta-n părete și nevasta – o icoană. EMINESCU, N. 43. ◊ (În basme) Borta vîntului = gaură imaginară prin care se crede că suflă vîntul. ◊ Expr. A umbla după borta vîntului = a umbla zadarnic. Un om căruia îi place să umble toată viața mai rău ca Tîndală, – nu după borta vîntului, dar după capul stăpînilor. GALAN, Z. R. 68. ♦ Scorbură (în trunchiul unui copac). 2. Groapă. Prin bortele șoselei de pe ulița Romanului sîntem în risc să ne prăpădim. NEGRUZZI, S. I 193. – Pl. și: borți (SBIERA, P. 225).

MARGINE s. 1. cap, capăt, colț, extremă, extremitate, limită, (înv.) sconcenie. (La cealaltă ~ a țării.) 2. extremitate, limită, (înv.) soroc. (La ~ cîmpiei.) 3. limită, linie. (S-a oprit la ~ satului.) 4. barieră, mahala, periferie. (Stă la ~ Bucureștiului.) 5. (GEOGR.) liman, litoral, mal, țărm, (înv.) pristaniște, vad. (~ Mării Negre.) 6. (înv.) usnă, (fig.) buză, gură. (Stă pe ~ prăpastiei.) 7. bordură. (~ trotuarului.) 8. bordură, chenar. (~ covorului.) 9. extremitate, latură, parte. (Doarme pe ~ dreaptă a patului.) 10. dungă, latură, muchie. (~ cutiei.) 11. colac, ghizd, (înv. și reg.) stobor, (reg.) chei (pl.). (~ la fîntînă.) 12. bor, (rar) bord, gardină, (pop.) perete, (reg.) streașină, tichie, (Ban. și nordul Transilv.) obadă, (Maram.) pană, (Transilv. și Bucov.) pînză, (prin Transilv.) văcălie. (~ a pălăriei.) 13. (MIL.) aripă, capăt, coastă, flanc, (înv.) corn. mînecă. (~ dreaptă a frontului.) 14. graniță, hotar, limită, (înv.) termen. (Se păstrează între ~ rezonabile.) 15. măsură. (Orice lucru are o ~.) 16. marjă, rezervă. (Să lăsăm o ~ pentru orice eventualitate.) 17. (TEHN.) braț, crac, mînă, mîner, pervaz, spetează, (reg.) condac, cotoi. (~ la ferăstrău.)

cățel (căței), s. m. – 1. Pui de cîine. – 2. Pui de animal din familia canidelor. – 3. Adulator, lingușitor. – 4. Larvă de albină, viespe sau furnică. – 5. Gaură în mînerul coasei, în care se fixează lama acesteia. – 6. Parte ce se desprinde din căpățîna de usturoi. – 7. Parte a cheii care intră în broască. – 8. Frînă la războiul de țesut, care împiedică mișcarea de recul a sulului de urzeală. – 9. Montant de ușă. – 10. Stîlp, coloană, suport vertical destinat să susțină o greutate. – 11. Trăgătoare de cizme. – 12. (Arg.) Avocat, apărător. – Mr. cătsăl; megl. cătsǫl. Lat. catellus (Pușcariu 314; Candrea-Dens., 273; REW 1763; Șeineanu, Chien, DAR); cf. it. catello, v. prov. cadel, fr. chiot, cat. cadell, arag. cadillo, gal. cadelo. Hasdeu, Cuv. Bătrîni, I, 274, pleca de la catullus, cf. Corominas, I, 569. Accepția 6 ar reprezenta după Pușcariu, Lat. ti, 10 și Pușcariu 315, lat. cap(i)tellum; însă la această opinie pare a se renunța în DAR, și nu se justifică, dacă se are în vedere sensul der. cățeli, și accepția identică a it. cacchio „germen”, abruz. kakkye „sfert de nucă”, fr. caïeu „bulb”, care pleacă de la același cuvînt lat. Der. cățelandru, s. m. (cățel, pui de cîine); cățelește, adv. (precum cîinii); cățeli (var. cățela), vb. (a fi în călduri; despre animale, a se împerechea; a se multiplica; despre plantele cu bulb, a da lăstari; despre albine, a ieși din larvă), cuvînt pe care Koerting 2021 și Graur, Rom., LV, 251 îl derivă greșit de la lat. cattullire (cf. Densusianu, Rom., XXXIII, 276 și Graur, BL, VI, 145), și care ar putea reprezenta lat. catillare, glosat de Du Cange „per alienas domos girare, tractum a catulis”. Din rom. provine mag. kecel (Candrea, Elemente, 405; Edelspacher 16).

POȘTĂ, poște, s. f. I. 1. Instituție publică care efectuează transportul și distribuirea scrisorilor, telegramelor, mandatelor poștale și coletelor; (concretizat) localul în care se află această instituție. O să-i cumpăr o pereche de ghete și o să i le trimitem cu poșta. STANCU, D. 175. Din sus, dinspre poștă, s-auzi deodată un pas greoi, cadențat. Petrache Hulubi, factorul, pornise la împărțirea corespondenței în oraș. BART, E. 20. 2. (Cu sens colectiv) Corespondență expediată, primită sau distribuită în aceeași zi. Probabil că [autobusul] nu avea de ce să oprească. N-or fi fost călători. N-o fi avut poștă. SEBASTIAN, T. 24. Prin urmare d-abia cu poșta viitoare, la 26, ți-o voi trimite. BĂLCESCU, la GHICA, A. 507. Cu prima poștă (cu poșta viitoare sau următoare) – cu prima corespondență care urmează să plece. (în forma învechită postă) Surorilor și lui Alecu voi răspunde cu posta viitoare. KOGĂLNICEANU, S. 223. Vagon de poștă = vagon de cale ferată cu care se transportă corespondența. Oamenii de la vagonul de poștă... scoteau capul și întrebau ce se petrece. DUMITRIU, N. 98. Poșta redacției = rubrică într-o revistă sau într-un ziar, în care se publică răspunsuri la corespondența trimisă de cititori. ◊ Fig. (Rar) Poșta satului = poreclă dată unei persoane care răspîndește vorbe, bîrfeli, face intrigi. ◊ Expr. A duce (a purta sau a umbla cu) poșta = a purta vorbe mincinoase, a face intrigi. O cam bănuiau... că umblă cu poșta de la o casă la alta. SADOVEANU, la TDRG. 3. Curier poștal, poștaș.Echipă de muncitori pentru încărcarea vapoarelor acostate la chei. Poștele se întocmeau cu mare greutate, alegîndu-se pe grupe: hamalii, lopătații, stivatorii, ipistații. BART, E. 289. 4. Serviciu de transport pentru călători și corespondență, folosit înainte de introducerea căilor ferate. Aicea la noi, măria-ta, nu-i ca-n țara acestui avă franțuz: să ai pe drum împărătesc piatră bătută cu ciocanul și poștă rînduită, și toate ca-n palmă. SADOVEANU, Z. C. 40. Era și poștă organizată de la București pe la Curtea de Argeș și către Rîmnic. CAMIL PETRESCU, O. I 327. Poștele în Moldova sînt în stare mai puțin proastă ca în Valahia. Cu toate acestea, două poște aproape de Iași le găsirăm înapoiate cu totul. BOLINTINEANU, O. 275. ♦ Vehicul folosit de către acest serviciu. Călătoreau într-o caleașcă cu cai de poștă. CAMIL PETRESCU, O. II 18. Poșta pleacă în toate zilele în ținutul Austrii, și iar în toate zilele alta vine. GOLESCU, Î. 109. Trăsura poștei sau trăsură (ori căruță) de poștă = vehicul pentru transportul în comun, folosit de serviciul descris mai sus; poștalion, diligență. Nu-i da mîna să vie cu trăsura poștei, căci avea totdeauna cîte ceva de adus și dacă luai pe seama ta caii, ca să te ducă cu poștalionul tău încărcat, costa scump. CAMIL PETRESCU, O. I 327. (În forma postă) Se sui într-o căruță de postă și, ajungînd la Iași, trase la cel mai bun birt unde nămi cele mai frumoase odăi. NEGRUZZI, S. I 84. Cal de poștă = cal utilizat la căruțele de poștă. Of! mări, frate, De ai păcate, Cu cai de poștă să te pornești. ALECSANDRI, T. I 114. ◊ Expr. A fi (sau a ajunge) cal de poștă v. cal. ♦ Loc de popas, stație, han pe parcursul unui drum, unde călătorii găseau vehicule de transport în comun și cai de schimb. Ceilalți au mas la poșta de la Oncești. La TDRG. S-aduci vro patru surugii de la poștă șt să le poruncești ca să ureze... cu harapnicele pe spinarea lui. ALECSANDRI, T. 12. 5. (În trecut) Distanță între două stații de schimb al cailor, avînd aproximativ 20 de km; (astăzi) distanță nedeterminată (de obicei mare). De la Rîureni pînă la gura Luncavățului e o poștă. GALACTION, O. I 264. Caii călcau pînă la două poște pe zi. CAMIL PETRESCU, O. I 543. O cale scurtă, de 2 poște, de la Fălticeni la Neamț, nu se potrivește c-o întindere de șese poște lungi și obositoare, de la Iași pînă la Neamț. CREANGĂ, A. 117. ◊ Expr. (Cale) de-o poștă = (de) la o distanță (relativ) mare. În fundul grajdului era o gloabă de cal roșu, dar numai pielea pe oase de gras; de-o poștă-i vedeai coastele. RETEGANUL, P. IU 54. Un gelos amiroase amorez ații... de-o poștă de departe. ALECSANDRI, O. P. 25. II. (De obicei la pl.) Bucăți de hîrtie unse cu grăsime, care se lipesc pe talpa unui om adormit și se aprind pentru a-l speria și a stîrni hazul celorlalți. Pîndim cînd erau ceilalți duși de-acasă și ne apucăm de făcut poște, ca s-avem pe mai multă vreme. CREANGĂ, A. 101. – Variante: (I, învechit) postă, (regional) poștie, poștii (DELAVRANCEA, S. 11, CARAGIALE, O. I 173), s. f.

BIHOR 1. Munții ~, masiv muntos constituind nucleul M-ților Apuseni, situat între obîrșiile văii Lada la N și ale Crișului Alb la S. Este alcătuit din roci cristaline, sedimentare (conglomerate, gresii, marne, calcare) și eruptive. Alt. max.: 1.849 m (vf. Curcubăta Mare). Expl. de bauxită, min. polimetalice, dacite și calcare. Spectaculoase fenomene carstice: peșteri (Scărișoara, Focul Viu, Cetățile Ponorului), avene, cascade, Izbucul și Cheile Galbenei etc. Stațiune climaterică (Stîna de Vale). 2. Jud. în NV României, la granița cu Ungaria, pe cursurile superior și mijlociu ale Crișului Repede și Crișului Negru; 7.535 km² (3,17% din supr. țării); 660.131 loc. (1991), din care 48,4% în mediul urban; densitate: 85,2 loc./km². Reșed.: municipiul Oradea. Orașe: Aleșd, Beiuș, Marghita, Nucet, Salonta, Ștei, Valea lui Mihai, Vașcău. Comune: 86. Relief dispus în trepte descrescînde de la E la V, constituit dintr-o zonă muntoasă în E și SE (M-ții Plopiș, Pădurea Craiului, Vlădeasa, Bihor și Codru-Moma), una deluroasă și depresionară în mijloc (Dealurile Vestice, Depr. Beiuș și Vad-Borod) și o reg. de cîmpie în V (compartimentul central al Cîmpiei de Vest: Cîmpiile Crișurilor, Miersigului, Barcăului și Ierului). Extensiunea mare a calcarelor din zona montană a determinat apariția unor pitorești forme carstice reprezentate prin complexul carstic de la Padiș, Cetățile Ponorului, Izbucul Galbenei, peșterile Meziad, Vadu Crișului, Peștera Vîntului (cea mai lungă din țară, 35 km de galerii), Vîrtop ș.a., numeroase doline, uvalasuri, avene, polii, lapiezuri, chei etc. Climă temperat-continentală moderată, cu temp. medii anuale de 11°C în cîmpie și în părțile joase ale dealurilor piemontane și de 2-7°C în reg. montană. Precipitații atmosferice variază de la 550 mm anual în cîmpie, la 700-1.000 mm în zona de dealuri și peste 1.200 mm în munți. Vînturi predominante dispre V, NV și SV. Rețeaua hidrografică pr. este reprezentată prin rîurile Barcău, Crișu Repede și Crișu Negru cu variații mari de nivel (8-10 m) și debit (2-29 m³/s), fapt ce a impus realizarea unor lucrări de îndiguire și canalizare (Canalul colector al Crișurilor, 61 km, care leagă Crișu Repede de Crișu Negru între Tărian și Tămașda, Canalul Cermei-Tăuț, Canalul Culișer etc.). Resurse naturale: petrol (Suplacu de Barcău, Chișlaz, Abrămuț), lignit (Bratca, Vărzari, Ip, Voievozi, Tătăruș, Derna, Borumlaca, Cuzap, Cornițel, Budoi ș.a.), bauxită (Zece Hotare, Luncasprie, Vîrciorog, Roșia ș.a.), pirite cuprifere, molibden (Băița), marmură (Vașcău, Băița, Budureasa, Chișcău), calcare compacte (Cărpinet, Chistag, Borz, Șoimi, Remeți, Bratca ș.a.), granodiorit (Budureasa), gresii, argile (Șuncuiuș, Bălnaca); izv. cu ape termale (22-48°C) uneori mineralizate apar la Oradea, Băile Felix, Băile 1 Mai, Răbăgani, Tămășeu, Chișlaz, Săcueni, Marghita, Balc, Tinca ș.a. Economia: Industria jud. B. produce: energie electrică și termică (termocentralele de la Oradea, Salonta și Voivozi și hidrocentrala de la Aștileu), alumină (Oradea), mașini unelte (mașini de găurit, raboteze, ciocane pneumatice, mașini de filetat etc.), utilaje tehnologice pentru ind. metalurgică, accesorii pentru mijloacele de transport (Oradea, Salonta, Vașcău, Beiuș ), piese de schimb pentru tractoare și mașini agricole, utilaj minier (Stei), diverse produse metalice (Marghita), lacuri, vopsele, coloranți, mase pastice, semipreparate pentru medicamente (Oradea), conf. și tricotaje (Oradea, Marghita, Beiuș, Salonta, Nucet, Vașcău, Aleșd), încălț. (Oradea, Marghita), blănuri (Oradea), mobilă (Oradea, Salonta, Marghita, Beiuș, Stei, Valea lui Mihai), cherestea (Tileagd, Săcueni, Ioaniș), mat. de constr. (ciment, var, cărămidă, prefabricate din beton, azbociment, produse refractare etc.) la Oradea, Aleșd, Chiștag, Ceica, Beiuș, Valea lui Mihai, Aștileu, obiecte din sticlă (Pădurea Neagră), produse alim. (Oradea, Salonta, Beiuș, Tinca, Vașcău, Valea lui Mihai, Diosig, Aleșd ș.a.). Ind. poligrafică (Oradea). Agricultura este variată ca structură, dispunînd de un bogat fond agricol (491.425 ha, 1989), constituit din 299,770 ha terenuri arabile, 177.329 ha pășuni și fînețe naturale, livezi, vii etc. În 1989, supr. arabile erau ocupate cu porumb (89.005 ha), grîu și secară (74.054 ha), plante de nutreț (45.910 ha), cartofi, sfeclă de zahăr, floarea soarelui, legume etc. Producții însemnate de legume se obțin și în serele de la Oradea. Viticultura deține supr. apreciabile (2.458 ha, 1989) în arealul localit. Valea lui Mihai, Diosig, Marghita, Ineu, Tileagd. În 1990, sectorul zootehnic cuprindea 466,1 mii capete ovine, 221,9 mii capete bovine, 348 mii capete porcine, 3.776,7 mii capete păsări. Căile de comunicație feroviare și rutiere de pe terit. jud. B. asigură realizarea unor legături lesnicioase ale României cu celelalte state ale Europei prin punctele de frontieră Borș, Episcopia Bihorului, Salonta, Valea lui Mihai. Prin aeroportul de la Oradea, jud. B. are legături directe cu capitala țării. În 1990, lungimea liniilor de c. f. era de 474 km, iar cea a drumurilor publice de 2.491 km (din care 573 km sînt modernizate). Unități de învățămînt, cultură și artă (1989-1991): 521 școli generale, 23 licee, un institut de învățămînt superior (la Oradea), muzee, 622 biblioteci, 150 cinematografe, teatre etc. Turism. Frumusețea și originalitatea peisajului natural (zone carstice, izbucuri, doline, peșteri, chei, defilee, rezervații geologice și floristice etc.), marea varietate a monumentelor istorice și de arhitectură (Palatul episcopal, în stil baroc, care adăpostește Muzeul Țării Crișurilor, Catedrala romano-catolică din Oradea, Cetatea din Finiș, Turnul Cetății din Salonta, bisericile din lemn din Rieni, Brădet, Copăceni), bogăția elementelor etnografice și folclorice, prezența unor stațiuni balneoclimaterice și climaterice (Băile Felix, Băile 1 Mai, Tinca, Stîna de Vale) etc. determină desfășurarea unui intens turism de sejur și de tranzit. Indicativ auto: BH.

TREMURĂTOR, -OARE, tremurători, -oare, adj. 1. Care tremură, vibrează. Căută cu mîna tremurătoare într-o chisea. DUMITRIU, N. 48. [Fata] sorbea cu capu-nălțat și cu nările tremurătoare mireasma văii. SADOVEANU, O. VII 58. Îi apucai amîndouă mînile ei mici în mînile mele tremurătoare. HOGAȘ, M. N. 26. El asculta tremurător, Se aprindea mai tare Și s-arunca fulgerător, Se cufunda în mare. EMINESCU, O. I 168. ◊ (Poetic) Sar peștii în aurul tremurător. BENIUC, V. 99. Lunca de mesteceni era toată verde, un verde gingaș, tremurător în lumina veselă. SADOVEANU, O. VII 367. Cerul era curat, vînăt-închis, cu stelele tremurătoare ca niște picături de rouă. REBREANU, R. II 157. ◊ Fig. [Gîndul] îi licări șters și tremurător, ca într-o ațipire de somn. VLAHUȚĂ, O. AL. II 58. ◊ (Adverbial) Valurile loveau în chei și stelele luceau tremurător, tîrînd dîre de argint pe undele negre. DUNĂREANU, CH. 209. Clopotul din deal, de la mînăstire, răsună ca-n pădure, clar, tremurător, duios. VLAHUȚĂ, O. AL. II 33. ♦ (Despre ape) Care se mișcă în unduiri ușoare. Ce cauți unde bate luna Pe-un alb izvor tremurător? EMINESCU, O. I 228. 2. (Despre voce, glas, sunete) Care are variații de ton, care este șovăielnic. Abia ajung pînă la noi cîteva note tremurătoare ale unei melodii dulci. BART, S. M. 28.

lua vb. I. A I (predomină ideea de apucare, de ridicare, de manipulare sau depunere, de agățare, de atașare) 1 tr. (compl. indică ființe, obiecte, lucruri etc.) a apuca, a înhăța, a înșfăca, a prinde, <pop. și fam.> a căpui, <pop.> a încăibăra, <reg.> a agâmba, a găbji, a găbui, a gâmba, a încăpui, <grec.; înv.> a proftaxi, <fig.; fam.> a căptuși, a umfla. Câinele ia osul care i-a fost aruncat. Înfuriat, l-a luat de guler și l-a dat afară. 2 tr. (compl. indică ființe, obiecte, lucruri etc.; urmat de determ. introduse prin prep. „de”) a apuca, a prinde, <înv. și reg.> a sprijini, <reg.> a agâmba, <înv.> a împrinde. Fetița a luat-o de mână pe mama sa când s-a împiedicat. 3 tr. (compl. indică mai ales obiecte) a așeza, a pune. Și-a luat un șal pe umeri. 4 tr. (compl. indică obiecte de îmbrăcăminte) a îmbrăca, a pune, <înv.> a revesti. Și-a luat cel mai bun costum pentru ceremonie. 5 tr. (compl. indică obiecte de încălțăminte) a încălța, a pune, a trage. Își ia cizmele și iese. 6 refl. (despre ființe; urmat de determ. introduse prin prep. „de”) a se agăța, a se apuca, a se atârna, a se prinde, a se ține, <pop.> a se anina, a se zgrepțăna, <reg.> a se tăgârța. Când a alunecat, s-a luat de ramurile copacului ca să nu cadă. tr. (compl. indică obiecte, ființe etc.) a ridica, a sălta, a sui, a urca. Bărbatul a luat un sac de ciment pe umeri. Tatăl își ia fetița pe genunchi. 8 tr. (compl. indică obiecte împrăștiate, răspândite, risipite) a aduna, a culege, a ridica, a strânge, <reg.> a tulduza. În fiecare zi ia hainele copiilor împrăștiate peste tot în cameră. 9 tr. (rar; compl. indică părți ale corpului) v. Înălța. Ridica. Sălta. 10 tr. (înv. și pop.; compl. indică recolte, roade etc.) v. Aduna. Culege. Recolta. Strânge. 11 tr. (fam.; compl. indică obiecte de îmbrăcăminte) v. Îmbrăca. Pune. Trage. 12 tr. (înv.; compl. indică pânzele unei ambarcațiuni) v. Înălța. Ridica. II (predomină ideea de înlăturare, de scoatere, de distanțare) 1 tr. (compl. indică obiecte de îmbrăcăminte sau de podoabă) a scoate. Își ia pălăria de pe cap când intră în casă. Își ia lanțul de la gât înainte de a se culca. 2 tr. (compl. indică obiecte sau părți ale lor care acoperă ceva) a îndepărta, a înlătura, a ridica, <reg.> a dezridica. Mireasa și-a luat vălul de pe față când a ajuns în fața altarului. Cortina este luată la începerea spectacolului. 3 tr. (compl. indică lichide aflate într-un spațiu închis sau circumscris, în recipiente) a extrage, a scoate, <înv.> a detrage. A luat vin din butoi. 4 tr. (compl. indică lucruri agățate, suspendate, legate etc.; adesea urmat de determ. introduse prin prep. „din”, „de la”, „de pe”) a desprinde, <rar> a dezgăța. Și-a luat lanțul cu chei de la curea. A luat tabloul din cui pentru a-i repara rama. 5 tr. (compl. indică lucruri înfipte, fixate în ceva; urmat de determ. introduse prin prep. „din”, „de pe”) a scoate, a smulge. A luat câțiva bulbi de crizantemă din pământ. 6 tr. a scoate. Ia-ți mâinile din buzunar! 7 tr. (mai ales în formă neg.; compl. indică privirea, ochii) <fig.> a desprinde, a dezlipi. Nu-și poate lua privirea de la tablou. 8 tr. (compl. indică obiecte, colete poștale, scrisori, acte etc.) a ridica, a scoate. S-a dus la poștă să ia un colet. 9 tr. (compl. indică sume de bani depozitate în conturi) a retrage, a scoate, <pop.> a trage. A luat din cont banii de care avea nevoie. 10 tr. (compl. indică timpul pe care îl are cineva la dispoziție sau care este alocat pentru realizarea unei acțiuni) <fig.> a acapara. Lucrul la noua carte îi ia tot timpul. 11 refl. (în opoz. cu „a răsări”; înv. și pop.; despre aștri) v. Apune. Asfinți. Coborî. Dispărea. Lăsa. Pieri. Pleca. 12 refl. (înv. și pop.; despre unități temporale, perioade de timp, anotimpuri etc.) v. Duce². Încheia. Sfârși. Termina. Trece. 13 tr. (înv. și pop.; compl. indică ființe; de obicei urmat de determ. introduse prin prep. „din”) v. Alunga. Depărta. Goni. Izgoni. Îndepărta. Scoate. 14 tr. (pop.; compl. indică părți ale corpului ființelor, în special membre) v. Reteza. Tăia. 15 tr. (pop.) v. Bărbieri. Rade. 16 tr. (med., med. vet.; pop.; compl. indică ființe, corpul lor sau părți ale corpului lor) v. Paraliza. 17 tr. (tehn.; fam.; compl. indică legături, comunicații între două conducte sau circuite etc.) v. Debranșa. Întrerupe. Suprima. 18 tr. (mat.; înv.; compl. indică numere, mulțimi etc.) v. Scădea. III tr. (predomină ideea dobândirii prin bună înțelegere sau legal) 1 (compl. indică produse, materiale, obiecte de artă, valori imobiliare etc.) a achiziționa, a cumpăra, a dobândi, a obține, a procura, <înv. și pop.> a neguța, a târgui, <reg.> a închipui, a surzui, <înv.> a scumpăra, <grec.; înv.> a proftaxi. A luat un teren la un preț convenabil. 2 (compl. indică obiecte, acte, informații etc.) a obține, a procura. A luat de la notar toate actele necesare vânzării. A luat de la secretariat datele necesare înscrierii la concurs. 3 (compl. indică bunuri, drepturi etc.) a căpăta, a primi. Și-a luat casa care îi fusese naționalizată. Și-a luat răsplata pentru fapta sa. 4 (compl. indică diplome, titluri de studii, calificări etc.) a obține. Și-a luat diploma de bacalaureat. 5 (compl. indică titluri, premii, note, calificative etc.) a obține, a primi. A luat Premiul Nobel pentru pace. 6 (compl. indică cicluri de studii, ani de învățământ, examene etc.) a promova, a trece. A luat examenul de licență. 7 (compl. indică sume de bani) a încasa, a primi. După ce și-a luat salariul, și-a plătit datoriile. 8 (fin.; compl. indică taxe, impozite, comisioane, vamă etc.) a încasa, a percepe, a strânge, <pop. și fam.> a ridica, <înv.> a scoate. Primăria ia taxe de la persoanele fizice și juridice. Statul ia impozite pe proprietăți. 9 (compl. indică sume de bani sau bunuri necuvenite) a primi. A luat mită ca sâ-i rezolve problema. Chelnerul și-a luat bacșișul. 10 (jur.; compl. indică bunuri) a confisca, a sechestra, <înv.> a zeberi. Bunurile obținute ilicit i-au fost luate. 11 (compl. indică mai ales sume de bani) a se împrumuta, a se îndatora, <înv.> a se îndemâna. A luat de la un prieten o sumă de bani până la salariu. 12 (înv. și pop.; compl. indică chinuri, dureri, necazuri, neplăceri fizice sau morale etc.) v. Îndura. Pătimi. Păți. Răbda. Suferi. Suporta. Trăi. 13 (înv.; compl. indică scrisori, reviste etc.) v. Primi. IV tr. (predomină ideea obținerii cu forța sau prin viclenie) 1 (compl. indică obiecte, materiale etc.) a fura, a sustrage, <astăzi rar> a zeciui, <rar> a hoți, a înstrăina, <pop. și fam.> a cărăbăni, <pop.> a găbji, <fam.> a achiziționa, a ciordi, a dili, a dispărea, a ghibirdisi, a opera, a sfeterisi, a subtiliza, a șparli, a șterpeli, <fam.; glum.> a împrumuta, <înv. și reg.> a fulăi, <reg.> a bojogări, a ciorti, a ciușdi, a fâșni, a hărșni, a huiji, a linge, a pili¹, a poghirci, a pucului, a șpilui, a șuchea², a șuchiri, a șupi², <peior.> a dijmui, <fig.; fam.> a șterge, <arg.> a aporta, a apreta, a bali, a buli, a caramangi, a cardi, a căduli, a cânta, a coti, a gioli, a horșchi, a îmbrățișa, a juli, a mangli, a panghi, a pașii, a răcui, a șmenui, a șucări, a șuti, a trosni, a ușchi, a zuli. Au fost prinși când luau fier vechi. 2 (compl. indică obiecte, bani etc. care aparțin altcuiva) a fura, a-și însuși¹, a sustrage, <fam.> a ciordi, a palma, a șparli, a șterpeli, <fam.; glum.> a confisca, a împrumuta, <reg.> a cotârji, <fig.; fam.> a ciupi, a pișca, a volatiliza, <fig.; fam.; glum.> a sălta, <fig.; reg.> a ciupeli, <arg.> a aporta, a bali, a buli, a cardi, a extrage, a furgăsi, a furlua, a gioli, a hali, a panacota, a servi, a speria, a șuti, a tria, a umfla, a ușchi. I-a luat portofelul cu bani. I-a luat cârdul. 3 (milit.; compl. indică orașe, fortărețe, puncte strategice etc.) a cuceri, a ocupa, <înv.> a cuprinde, a dobândi, a prinde, a stăpâni. După un asediu de câteva săptămâni, au reușit să ia orașul. 4 (milit.; compl. indică teritorii, state etc.) a cuceri, a ocupa, a subjuga, a supune, <pop.> a pleca, <înv.> a hăpui, a pobedi, a prididi, a reduce. Traian a luat Dacia și a colonizat-o. 5 (milit.; compl. indică trupe inamice, puncte strategice, persoane care aparțin unor unități militare etc.) a captura, <înv.> a apuca, a cuprinde, a stăpâni. Trupele de gherilă au luat rafinăria orașului. 6 (compl. indică ființe) a răpi, <fig.; fam.> a șterge. Un necunoscut a luat copilul unui influent om de afaceri pentru a-l șantaja. 7 (compl. indică oameni) a aresta¹, <fig.> a ridica, <fig.; fam.> a sălta, a umfla. Mulți opozanți ai regimului erau luați noaptea. 8 (compl. indică ființe) a cuprinde, <fig.> a fura. Căzuse în apă și curentul l-a luat tărându-l la vale. 9 (sport) a deposeda. Jucătorului i-a fost luată mingea. 10 (compl. indică acte, documente etc.) a reține, <fam.> a ridica, <fig.; fam.> a sălta. Polițistul i-a luat permisul de conducere pentru că nu a oprit la culoarea roșie a semaforului. 11 (despre necazuri, griji etc.; compl. indică oameni) a copleși, a covârși, a cuprinde, a năpădi, a răzbi, <pop.> a prididi, <reg.> a poticăli, <înv.> a supune, <fig.> a apăsa, a doborî, a împovăra, a încărca, a încolți, a învălui, a nimici, a răpune, a umple, <fig.; livr.> a ecrasa, <fig.; pop.> a păli². Grija zilei de mâine o ia. V 1 tr. (compl. indică oameni) a angaja, a încadra, a numi, a primi, <înv. și pop.> a năimi, <pop. și fam.> a băga, <reg.> a pogodi, <înv.> a înnăimi. L-a luat ca economist în firmă. 2 tr., refl. recipr. (înv. și pop.) <înv. și pop.> a (se) prinde. S-au luat frați de cruce. 3 tr. (compl. indică oameni; adesea cu determ. „în gazdă”) a primi. A luat în gazdă două studente. 4 tr. (compl. indică lovituri) a primi, <fig.; fam.> a încasa. A luat o lovitură în plină figură. 5 tr. (sport; fam.; compl. indică goluri, coșuri etc.) v. Primi. 6 refl. recipr. (pop.; despre oameni) v. Căsători. Uni². VI 1 tr. (compl. indică mâncăruri, băuturi etc.) <impr.> a servi. A luat o felie de tort. 2 tr. (compl. indică droguri) a consuma¹. A ajuns să ia heroină. 3 tr. (med., med. vet.; compl. indică boli contagioase) a căpăta, a contracta, a face, <pop.> a prinde. A luat o viroză. 4 refl. (despre boli) a se răspândi, a se transmite. Unele boli se iau în anumite sezoane ale anului. 5 tr., refl. (compl. sau sub. indică vopsele, culori) a (se) șterge. Vopseaua de pe ușă s-a luat. Își ia oja de pe unghii cu acetonă. 6 tr. (compl. indică manifestări, atitudini ale oamenilor; cu determ. care indică aspectul, comportarea, felul de a fi al cuiva) a adopta, a alege. Nu știe ce atitudine să ia în această situație. 7 tr. (compl. indică obiceiuri, elemente de cultură materială, idei, imagini etc. sau, p. ext., nume, porecle etc.) a-și însuși¹, <fig.> a împrumuta. A luat de la ea deprinderea de a bea cafeaua cu lapte. Și-a luat un nou nume de scenă. 8 tr. (rar, compl. indică autori, pictori, muzicieni, idei, texte, opere de artă etc.) v. Copia. Plagia. 9 tr. (rar, compl. indică tutun, droguri sub formă de pulbere etc.) v. Priza¹. Trage. 10 tr. (pop.; despre recipiente) v. Cuprinde. 11 tr. (fam.; compl. indică alimente, medicamente etc.) v. Ingera. Ingurgita. Înghiți. VII (predomină ideea deplasării în spațiu, a începerii unei acțiuni) 1 intr. (constr. cu pron. pers. „o” cu val. neutră) a pleca, a porni, <înv.> a clăti, a purcede. Văzând pericolul, a luat-o la goană. 2 intr. (constr. cu pron. pers. „o” cu val. neutră; despre ființe; cu determ. locale introduse prin prep. „către”, „spre”) a apuca, a se îndrepta, a merge, a păși, a pleca, a porni, <rar> a se îndruma, a se orienta, <pop.> a purcede, a se purta, <înv. și reg.> a năzui, <reg.> a arădui, <fig.; pop.> a se întinde. O luăm pe drumul cel mai scurt către casă. 3 intr. (constr. cu pron. pers. „o” cu val. neutră; despre ființe, vehicule, cursuri de apă etc.) a coti, a merge, <rar> a oblica, <fam.> a face, <înv.> a șovăi¹. Fluviul o ia la stânga. 4 refl. (despre ființe; cu determ. introduse prin prep. „după”) a merge, a se ține, a veni. Multă lume se ia după cortegiu. Câinele se ia după stăpân. 5 tr. (despre vehicule; compl. indică ființe) a duce², a purta, a transporta. Taxiul i-a luat până la gară. 6 tr. (înv. și pop.; compl. indică activități, acțiuni etc.; compl. indică activități, acțiuni etc. urmat de un vb. la inf.) v. Începe. Porni. 7 tr. (pop.; compl. indică spații, distanțe) v. Măsura. Parcurge. Străbate. VIII 1 tr. (compl. indică oameni; cu determ. modale) a trata. Pe un copil trebuie să-l iei cu vorbe bune pentru a fi cooperant. 2 tr. (compl. indică ființe; adesea urmat de determ. introduse prin prep. „drept”) a asemăna, a asemui, a confunda, a semui, <rar> a confuziona. L-a salutat, luându-l drept altcineva. 3 tr. (compl. indică persoane) a alege, a prefera, a vrea. Ce profesor îți iei la matematică pentru pregătirea olimpiadei? 4 tr. (compl. indică temperatura corpului) a măsura. Având frisoane, își ia temperatura. 5 tr. (milit.; înv. și pop.; compl. indică unități sau subunități militare) v. Ataca. Izbi. Lovi. 6 tr. (înv. și pop.; compl. indică oameni; de obicei cu determ. care indică instrumentul, felul, obiectul agresiunii) v. Agresa. Agresiona. Ataca. 7 refl. (recipr.) (pop.; despre oameni; adesea cu determ. „la harță³”) v. Certa. Învrăjbi. Supăra. B (la imper., pers. 2 sg. ia!; cu val. de interj.; exprimă un îndemn; folosit mai ales când se oferă cuiva ceva) poftim!, ține!, <fam.> na! Ia! Și nu îmi mai cere! Ia! Sunt bani de buzunar!

MIEL s. m. I. 1. Puiul (de sex masculin al) oii, de la naștere pînă la doi ani. V. c î r l a n, c î r ț a r, n o a t e n. Ca intru ínturearece miei grași, așa se fie cu măndarea noastră între tire astădzi. PSALT. 328, cf. 314. Și săturâ ei de grîul satelor, supseră miarea den piatră . . . , unt de vacă și lapte de oaie cu grasul mieilor. CORESI, ap. GCR I, 15/21. Oi cu miei (a. 1 626). GCR I, 74/33. Ș-au spălat veșmintele sale și le-au înălbit în sîngele mielului. N. TEST. (1648), 309^r/9. Aducețî-i cu miei grași, Domnului și slavă. DOSOFTEI, PS. 86/13. Masa cea de taină iaste gata, mielul. . .pentru tine să junghe (a. 1691). GCR I, 293/25, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 187, MAN. GOTT. 132, BUDAI-DELEANU, LEX., LB. Lupii și mieii nu vorbesc. HELIADE, O. II, 73. Cît sînt ele rușinate, Sărmănelele femei, La bărbați ele sînt date Spre jertfire, ca pe mei. MILLO, în PR. DRAM. 333. Mieii sprinteni pe colnice fug grămadă-n râpigiune. ALECSANDRI, P. III, 33, cf. JIPESCU, O. 48. Îi aducea pe cel mai frumos dintre mieii priori. SLAVICI, N. I, 36. A fost odată ca niciodată, . . . de cînd se luau de gît lupii cu mieii. ISPIRESCU, L. 1, cf. 208, LIUBA-IANA, M. 110. Cînd fată oile, partea bărbătească se cheamă miel. ȘEZ. VII, 192. Carnea de miel (între 6 luni) este plăcută la gust. BIANU, D. S. 516. Mieii bolnavi se freacă la foaie cu oloiu de sămînță. PĂCALĂ, M. R. 271. Mieii fătați. . . sînt lăsați pînă în săptămînă moșilor cu mamele lor. DIACONU, P. 12, cf. 37. Oile cu miei sînt băgate în strungă, GR. S. VI, 53. Lupul, mielul, leul. . . Stau în fabulă, de sfadă, ca la teatru, cîte doi. ARGHEZI, S. P. 9. Partea bărbătească se zice mei, cîrlan, berbec. H III 96. Măi mocane, oaia mea a fătat trei miei. ib. XIII 348, cf. I, II, III, IV, V, VIII₂, IX, XIII, XV, XVI, XVIII. Uște-mi-se cununa Ca cîmpu primăvara, Cînd oile sînt cu miei. JARNIK-BÎRSEANU, D. 243. Ușurelu-s ușurel, C-am mîncat carne de miel. id. ib. 364, cf. ALR I 377, 1772, 1773, 1775, 1776, 1778, 1 780, 1849, ALR SN I h 251, A I, II, III. Mielul blînd suge la două oi (sau mume). PAMFILE, J. II, 154. Între lup și între miel, credință nu se păzește. ZANNE, P. I, 513. Nici oaia cu doi miei, nici lupul flâmînd. NEGRUZZI, S. I, 249, cf. ZANNE, P. I, 513. Lupul, unde a mîncat mielul, nouă ani cearcă a-și găsi hrana. ZANNE, P. I, 517. Tot mielul pe piciorul lui se spînzură (= fiecare pasăre pe limba ei piere, v. p a s ă r e), id. ib. 554. Mielul, după ce e slab, are și coada lată. id. ib. Am luat un miel și m-am văzut chel, se spune despre copiii care sînt tunși pînă la piele. Cf. id. ib. II, 518. Și mielul bine fript și frigarea să nu arză. id. ib. III, 663. Am un ocolaș Plin de miei albi (Dinții). GOROVEI, C. 132. ◊ (Ca termen de comparație) Munții giucară ca berbecii oilor și dealurile ca mieii oilor. PSALT. HUR. 99^r/9, cf. PSALT. 242, 243, CORESI, PS. 321/5. Ca un miel de giungheat pentru păcatele noastre. VARLAAM, ap. GCR I, 104/37. Iorgachi visternicul venisă. . . de bună voie, ca un miel spre giunghere. M. COSTIN, LET. I, 326/22. Acestu Dosofteiu mitropolit. . . multe limbi știe . . . și altă adîncă carte și-nvățătură. . . și blînd ca un miel. NECULCE, L. 98, cf. PAMFILE, J. I, 127, H XIV 106. ◊ (Regional) Miel sugărel v. s u g ă r e l. De-a mielul = numele unui joc de copii, care constă în azvîrlirea unui băț astfel ca acesta să atingă pe rînd pămîntul cu cele două capete. Cf. PAMFILE, J. I, 53. (Regional) Zăpada (sau omătul, neaua) mieilor sau zăpada la miel = mielușei. V. m i e l u ș e l (II). Ș-au să ne mai bată viscole, căci trebuie să vie asupra lumii omătul mieilor. SADOVEANU, 92, cf. ALR II 2440/64, 102. ◊ E x p r. A umbla ca mielul orbului = a) a umbla neîngrijit. Cf. ZANNE, P. IX, 663; b) a umbla fără rost. Cf. id. ib. A avea somnul mieilor = a dormi mult. Cf. PAMFILE, j. II, 154. A se face miel de ghindă = a fi lipsit de caracter. ZANNE, P. IX, 663. ♦ Epitet dat unei persoane bune și blînde. Cf. LM, DDRF, ZANNE, P. VI, 684. ◊ (În limbajul bisericesc) Mielul lui Dumnezeu (sau Domnului) - Isus Hristos. Iată mielul lui Dumnezeu carele ridică păcatul lumei. ANTIM, P. 27, cf. LM. ♦ Carne de miel (II). Ospătarul le dete borș cu miel. NEGRUZZI, S. I, 280. ♦ Blană de miel (I 1). Cf. LB. Un cap cu plete de o sălbătăcită neregularitate, înfundat într-o căciulă de miel. EMINESCU, N. 33. S-a ivit un voinicel. . . Cu cușmă creață de miel. ȘEZ. I, 10. 2. P. g e n e r. (Rar) Puiul (de sex masculin al) altor animale decît oaia. Această lamă fiind parte femeiască și întimplîndu-să a ave doi mei, îi urma maicei lor. DRĂGHICI, R. 99/19. Mielul caprei. GL. V. J. II. 1. (Regional, în sintagma) Miel negru = motiv decorativ cusut cu lînă neagră pe gulerul și pe mînecile cojocului. Pe guler se coase mielul negru din lînă măruntă. PĂCALĂ, M. R. 513. Tot cu miel negru și cu umplutură se provăd și brațele și mînecile. id. ib. 2. (Neobișnuit, în sintagma) Mielul cel de aur = numele unei decorații spaniole; lîna de aur. Filip II craiul Ispaniei. . . au dăruit pe Sigismund Batori cu mielul cel de aur. . . și i l-au și acățat pre piept cu mare pompă. ȘINCAI, HR. II, 265/21. – Pl.: miei. – Lat. agnellus.

tuns², ~ă [At: CORESI, EV. 426 / Pl: ~nși, ~e / E: tunde] 1 a (D. păr, barbă sau mustață) Care este tăiat² Si: retezat, scurtat. 2 a (D. capul unei persoane; pex; d. o persoană) Care este cu părul tăiat². 3 a (Reg; îe) Doar nu-s ~, nici ras pe cap Se zice când cineva refuză să facă ceva ce nu-i convine. 4 a (Reg; îe) ~ă, rasă, asta e! Se zice pentru a curma vorba cuiva. 5 a (Reg; îae) Exprimă că nu mai este nimic de zis. 6 a (Reg; îe) Ba (că) (e) ~ă, ba (că) (e) rasă sau c-o fî ~ă, c-o fi rasă Ba că-i una, ba că-i alta. 7 a (Reg; îae) În sfârșit, după multă vorbă. 8 a (Reg; îe) A scăpa ~ A ieși bătut. 9 a (Pop; îe) A i se duce (sau a-i merge) (cuiva) vestea ca de popă ~ A stârni vâlvă cu o faptă neobișnuită. 10 a (Pop; îae) A se răspândi foarte repede o veste rea despre cineva. 11 a (Pop; îe) A fugi (sau a se păzi) (de cineva) ca de popă ~ A evita pe cineva. 12 sm (Pop; îe) A nu mai fi decât trei~și și un chel A nu mai fi decât prea puțini și de mică însemnătate. 13 a (D. lâna sau părul unor animale) Tăiat² de pe corp. 14 a (Pex; d. animale) Cu lâna sau cu părul tăiat². 15 a (D. iarbă, cereale) Retezat de la pământ. 16 a (D. arbuști, copaci) Cu crengile retezate (simetric). 17 a (Fig; d. câmp) Cu iarba, holdele tăiate³. 18 a (Reg; d. stupi) Căruia i s-au tăiat² fagurii din stup, pentru a recolta mierea Si: retezat². 19 a (Reg; d. spic) Care nu are mustăți. 20 a (Bot; reg; îc) Grâu ~ (sau, rar, grâu-cârnău-) Grâu fară mustăți Si: (reg) tunsar (1) (Triticum hybernum).

margine s.f. I 1 cap, capăt, colț, extremă (v. extrem), extremitate, limită, <reg.> pont, <înv.> sconcenie, zare. Trebuie să ajungă în cealaltă margine a orașului. 2 extremitate, limită, <înv.> sfârșitură, soroc. Se îndreaptă spre marginea aleii. 3 limită, linie. A semănat până la marginea care desparte pământul său de cel al vecinului. 4 extremitate, latură, parte. Când se uită la televizor, preferă să stea pe marginea stângă a canapelei. 5 barieră, mahala, periferie. Avea o casă la marginea localității. 6 latură. Pe marginile drumului sunt șanțuri adânci. Pe ambele margini ale Prutului trăiesc români. 7 (geomorf) liman, litoral, mal¹, rivieră, țărm, <reg.> luncă, <înv.> pristaniște, râpă, vad, <fran.; înv.> rivaj. Nisipul de pe marginea Mării Negre este fin. Iahtul a fost ancorat nu departe de margine. 8 bordură. În urma accidentului marginea trotuarului a fost stricată. 9 <înv.> usnă, <fig.> buză, gură. Nu te apropia de mărginea prăpastiei! 10 cant, dungă, latură, muchie. Pune cutia de chibrituri pe o margine. 11 bordură, chenar, <fig.> tighel. Baticul are o margine albastră. Marginea farfuriilor este aurie. 12 (tipogr.) bordură, chenar, <înv.> ainfas. Textul tipărit are marginea accentuată. 13 (la fântână) colac, ghizd, <înv. și reg.> stobor, <reg.> chei (v. cheie), gardină, ghiză, lada fântânii (v. ladă), ladă, război², sofra, strat. Marginea fântânii este din piatră. 14 (la pălărie) bor, <rar> bord, gardină, <pop.> perete, <reg.> obadă, pană, pânză, pervaz, poală, roată¹, strânsură, taier, tichie, văcălie, veacă, veșcă, <reg.; glum.> streașină. Poartă pălării cu marginea mare. 15 (milit.) aripă, capăt, coastă, flanc, <înv.> corn, mânecă. Trupa de comando se îndreaptă spre marginea stângă afrontului inamic. 16 (tehn.; la fierăstrău) braț, crac, mână, mâner, pervaz, spetează, <reg.> condac¹, cotoi¹. Fierăstrăul are două margini simetrice. 17 (înv. și pop.) v. Frontieră. Graniță. Hotar. Limită teritorială. 18 (reg.) v. Carâmb. 19 (reg.) v. Mărginar. 20 (reg.) v. Cimitir. Necropolă. 21 (reg.) v. Lătunoaie (v. lătunoi). 22 (înv.) v. Cupon. II fig. 1 limită, măsură. Totul are o margine. Răbdarea mamei nu are margini. 2 marjă, rezervă. 3 <fig.> frontieră, graniță, hotar, limită, țărm, <fig.; rar> nivel, <fig.; înv.> termen. Nu știe încă unde este marginea între adevăr și minciună.

punte sf [At: BIBLIA (1688), 239²/19 / Pl: punți / E: ml pons, -ntis] 1 Pod¹ îngust, de obicei dintr-o scândură sau dintr-o bârnă, așezat peste o apă mică, peste un șanț, o râpă etc., care poate fi trecut numai cu piciorul. 2 (Îs) ~ de scăpare Mijloc de a ieși dintr-un impas. 3 (Pfm; îe) A se face (sau a se pune) luntre (sau, rar, munte, reg, cruce, scară) și ~ A-și da toată silința în vederea realizării unui scop. 4 (Pop; îe) A trece ~a A scăpa de o primejdie. 5 (Pfm; îe) A face ~ A nu merge la serviciu într-o zi de lucru care se află între două sărbători legale. 6 (D. servicii publice, instituții; îae) A nu funcționa într-o zi de lucru care se află între două sărbători legale. 7 (Îcs) De-a ~a ologului Joc de copii în care un copil, care își murdărește călcâiul, începe să șchiopăteze și cere altui copil, care nu cunoaște jocul, să-l ajute întinzându-i palma peste care primul copil trece cu călcâiul murdar. 8 (Înv) Pod. 9 (Spc) Punte (1) mobilă care leagă vasele de chei. 10 (Spc; rar șîs ~ cu macara) Punte (1) mobilă peste un șanț adânc, plin cu apă, la o cetate sau la un castel medieval. 11 Scândură groasă sau panou îngust așezat pe o schelă, pe care circulă muncitorii când lucrează la înălțime. 12 (Șîs ~ de comunicație) Placă de metal rabatabilă care servește la legătura dintre două vagoane de cale ferată. 13 (Mun; Trs) Pârleaz. 14 (Buc; Mar) Trunchi întreg de copac tăiat și curățat de crengi și de coajă. 15 Stinghie de lemn care unește cele două brațe ale ferăstrăului de tâmplărie, situată la distanță (aproximativ) egală de pânza și de frânghia ferăstrăului și pe care se sprijină pana cu care se răsucește frânghia Si: (reg) curmeziș, mijloc, mijlocar. 16 (Reg) Stinghie care susține fagurii în stupi. 17 (Trs) Policioară. 18 (Reg) Bucată de fier care unește coarnele plugului. 19 (Reg) Arc care unește cele două picioare ale compasului. 20 (Reg) Stinghie de lemn care desparte ochiurile geamului. 21 (Pex) Pervaz. 22 Stinghie de lemn sau bară de fier care se pune de-a curmezișul doagelor de la fundul ciuberelor, ciuturilor, butoaielor, găleților etc. 23 (Reg) Brăcinar (5) la căruță. 24 (Reg) Parte a unei piese metalice formată dintr-o bară cu capetele îndoite, până la locul unde se îndoaie cele două capete. 25 (Reg) Parte a greblei în care sunt fixați colții. 26 (Reg) Talpă la joagăr. 27 (Reg) Parte mai lată a potcoavei folosite de lucrătorii forestieri, pe care stă talpa piciorului. 28 (Reg) Lama țapinei. 29 (Reg) Stinghie la grapă. 30 Parte a scaunului de doage pe care este sprijinită doaga în timpul prelucrării. 31 (Muz; rar) Cordar. 32 (Trs) Platcă¹ la cămășile bărbătești. 33 (Reg; îs) ~a bogdanelor Lemn orizontal mobil care unește capetele stâlpilor din care este alcătuit stăvilarul morilor de apă. 34 (Reg) Pârghie cu ajutorul căreia se reglează înălțimea pietrelor morii de apă sau de vânt, pentru a obține o făină mai mare sau mai măruntă Si: (pop) posadă (1). 35 (Reg) Strat de lemn de care este prinsă broasca morii. 36 (Reg) Schelet de lemn pe care este așezată roata morii. 37 (Buc; Trs) Grindă longitudinală care unește ursoaiele morii. 38 (Trs) Bârnă orizontală, paralelă cu fruntarul, cu un capăt mobil, care se reazemă pe calul morii. 39 (Reg; lpl) Fiecare din lemnele care fixează piatra zăcătoare a morii Si: crivace (3). 40 (Rar) Mică piesă metalică pe care este așezat capătul de jos al fusului care învârtește piatra alergătoare la moara de apă Si: grindă, podoimă¹, posadă². 41 (Reg; șîs ~a prâsnelului) Masă a tigăii. 42 Planșeu din lemn sau din metal care închide corpul unei nave la partea superioară sau care compartimentează nava pe nivele Si: (înv) pod¹. 43 Bucățică de plută², de lemn ușor sau de metal în care se înfige fitilul candelei ca să plutească în untdelemn. 44 (Olt) Coardă de viță de vie întinsă între araci. 45 (Atm; Trs; îs) ~a umărului Claviculă. 46 (Atm; Trs; Mol; îs) ~a nasului Cartilaj care desparte fosele nazale Si: (pop) zgârciul nasului. 47 (Mun) Două crenguțe în formă de furcă între care se așează o crenguță orizontală, ca o punte (1), sau alte obiecte, pe care fetele de la țară le puneau afară în noaptea Sf. Vasile sau a Bobotezei, pentru a-și visa ursitul. 48 (Bis; reg) Pânză îngustă și lungă care se așterne în drumul cortegiului mortuar. 49 (Pex) Pomană care constă din colaci, bucăți de pânză, covoare, căni de apă etc. și care se împarte pe drumul pe care este dus mortul la cimitir Si: (reg) pod¹.

FLOARE, flori, s. f. I. 1. Parte a plantei care cuprinde organele de reproducere sexuată și care are de obicei o corolă frumoasă și variat colorată. ◊ (La sg. cu înțeles colectiv) Salcâmi plini de floare. ◊ Loc. adj. În floare = (despre plante) înflorit, în perioada înfloririi; fig. (despre oameni) în toată strălucirea, în plină putere, frumos, zdravăn. În floarea vârstei = tânăr. ◊ Expr. Floare la ureche = lucru de puțină importanță sau gravitate, foarte ușor de rezolvat. De florile mărului sau de flori de cuc = în zadar, degeaba, gratuit. Copil din flori = copil nelegitim, bastard. A strânge degetele floare = a strânge degetele cap la cap. 2. Orice plantă (erbacee) care face flori (I 1) colorate. 3. Compuse: floarea-soarelui = plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu floare mare, galbenă, îndreptată spre soare, cultivată pentru semințele ei oleaginoase; sora-soarelui (Helianthus annuus); (reg.) floarea-brumei = brândușă; (reg.) floare-domnească = a) garoafă; b) garofiță-de-munte; floare-de-colț sau floarea-reginei, floarea-doamnei = mică plantă erbacee, cu frunzele albicioase, pufoase și ascuțite, dispuse în jurul inflorescenței, care crește pe crestele stâncoase ale munților; albumeală, albumiță, edelvais (Leontopodium alpinum); floare-de-leac = plantă cu flori galbene-aurii, cultivată ca plantă decorativă (Ranunculus repens); floarea-Paștelui = mică plantă erbacee a cărei tulpină face o singură floare, de culoare albă sau roz (Anemone nemorosa); flori-de-paie = plantă originară din Australia, cu flori dispuse în capitule de diferite culori, care par uscate ca paiele; imortele (Helichrysum bracteatum). II. P. anal. 1. Desen, broderie, cusătură în formă de floare (I 1). 2. Strat de mucegai care se formează la suprafața vinului, a laptelui acru etc. 3. (Chim.; în sintagma) Floare de pucioasă (sau de sulf) = pulbere de pucioasă, produsă prin sublimarea sulfului. 4. Extremitatea caracterelor tipografice care poartă semnul grafic ce urmează a fi imprimat. ♦ Extremitatea lățită a cuiului (care se lovește cu ciocanul). ♦ (În sintagma) Floarea cheii = partea cheii care intră în broască sau în lacăt. III. Fig. Partea cea mai aleasă, cea mai de seamă; frunte, elită, spumă, cremă. ◊ (Cu sens superlativ, prin repetarea cuvântului ca atribut) Era floarea florilor. IV. (Înv.) Culoare. – Lat. flos, -ris.^[1]

FLOARE, flori, s. f. I. 1. Parte a plantei care cuprinde organele de reproducere sexuată și care are de obicei o corolă frumoasă și variat colorată. ◊ (La sg. cu înțeles colectiv) Salcâmi plini de floare. ◊ Loc. adj. În floare = (despre plante) înflorit, în perioada înfloririi; fig. (despre oameni) în toată strălucirea, în plină putere, frumos, zdravăn. În floarea vârstei = tânăr. ◊ Expr. Floare la ureche = lucru de puțină importanță sau gravitate, foarte ușor de rezolvat. De florile mărului sau de flori de cuc = în zadar, degeaba, gratuit. Copil din flori = copil nelegitim, bastard. A strânge degetele floare = a strânge degetele cap la cap. 2. Orice plantă (erbacee) care face flori (I 1) colorate. 3. Compuse: floarea-soarelui = plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu floare mare, galbenă, îndreptată spre soare, cultivată pentru semințele ei oleaginoase; sora-soarelui (Helianthus annuus); (reg.) floarea-brumei = brândușă; (reg.) floare-domnească = a) garoafă; b) garofiță-de-munte; floare-de-colț sau floarea-reginei, floarea-doamnei = mică plantă erbacee, cu frunzele albicioase, pufoase și ascuțite, dispuse în jurul inflorescenței, care crește pe crestele stâncoase ale munților; albumeală, albumiță, edelvais (Leontopodium alpinum); floare-de-leac = plantă cu flori galbene-aurii, cultivată ca plantă decorativă (Ranunculus repens); floarea-Paștelui = mică plantă erbacee a cărei tulpină face o singură floare, de culoare albă sau roz (Anemone nemorosa); flori-de-paie = plantă originară din Australia, cu flori dispuse în capitule de diferite culori, care par uscate ca paiele; imortele (Helichrysum bracteatum). II. P. anal. 1. Desen, broderie, cusătură în formă de floare (I 1). 2. Strat de mucegai care se formează la suprafața vinului, a laptelui acru etc. 3. (Chim.; în sintagma) Floare de pucioasă (sau de sulf) = pulbere de pucioasă, produsă prin sublimarea sulfului. 4. Extremitatea caracterelor tipografice care poartă semnul grafic ce urmează a fi imprimat. ♦ Extremitatea lățită a cuiului (care se lovește cu ciocanul). ♦ (În sintagma) Floarea cheii = partea cheii care intră în broască sau în lacăt. III. Fig. Partea cea mai aleasă, cea mai de seamă; frunte, elită, spumă, cremă. ◊ (Cu sens superlativ, prin repetarea cuvântului ca atribut) Era floarea florilor. IV. (Înv.) Culoare. – Lat. flos, -ris.

MINTEÁN s. n. 1. (Învechit) Pieptar sau tunică din stofă colorată, purtată de arnăuți, de unele categorii de ostași sau de oameni de serviciu. Mintenile cele albe ale moldovenilor se pătează de sînge. ASACHI, S. L. II, 92. Cealma la cap, fustanelă sau poturi, mintean și iminei roșii. GHICA, S. 98. Cafegiul boierului, îmbrăcat cu un mintean de postav negru. FILIMON, O. I, 179, cf. 301. În urma lor veneau roșiorii și verzișorii călări. . . purtînd mintene roșii și verzi. ODOBESCU, S. I, 73. 2. Haină țărănească bărbătească de dimie, de obicei scurtă, cu sau fără mîneci, împodobită cu găitane (negre) și cu cusături. V. l a i b ă r, s u m a n, z e g h e. Antereu lui era acum pre scurt Și nu asămăna nici cu un bun mintean. DONICI, F. I, 40/3. Straile ce fac abagiii sînt tuzluci, nădragi, mintene scurte pînă la brîu. IONESCU, M. 697. Se-mbracă și cu pieptare sărbătorești sau mintene cu sau fără mîneci. MARIAN, Î. 62. Minteanul. . . este haina care acopere trunchiul și membrele superioare pe timpurile temperate. MANOLESCU, I. 174. În îmbrăcăminte, căciula, minteanul, sumanul, zeghea, cojocul, ițarii, bernevecii țeranului sînt aceiași astăzi ca pe vremea lui Basarab și lui Bogdan. IORGA, C. I. I, 106. Minteanul e haina uncheșilor. PAMFILE, I. C. 356. Flăcăii ieșeau din sală cîntînd, cu mintenele pe umeri. BUJOR, S. 38. Țăranii vînjoși în mintene civile cu bumbi albi de os. I. BOTEZ, ȘC. 76. Cîte un țăran desculț, căscînd, cu minteanul pe umeri, coboară spre chei. BRĂESCU, M. B. 107. Erau îmbrăcați unii cu mintean de pănură umplut cu bumbac și cusut des. SĂM. V, 969. Purta mintean de pănură sură. SADOVEANU, XIV, 140. Mintean . . . de dimie neagră. GR. S. VI, 68. Se îmbulzeau amarnic,. . . conțopiști în gherocuri nemțești, și chiristigii cu mintene găitănate. C. PETRESCU, A. R. 7. Rămase într-un mintean alb ca varul de sub care-i ieșeau poalele lungi ale cămășii înflorite. CAMILAR, N. II, 259. Între țesăturile țărănești: dimie din care se fac zechii, cioareci, glugi, mintene. H II 223, cf. 4, 31, III 4, 145, IV 12, V 419, XII 228. Veni un om stătut, îmbrăcat bine . . . cu mintean mîndru. ȘEZ. VI, 111, cf. ALR I 1 884/746, 770, ALR II 3 330/763, 876, 3 332/763, 3 335/791, 3 336/886, 3 337/876. ◊ (Regional, în construcția) De-a minteanul = numele unui joc de copii (Chiojdu-Văleni de Munte). H II 32. – Pl. : mintene. – Din tc. mintan.

ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43°37′07″ și 48°15′06″ lat. N și între 20°15′44″ și 29°41′24″ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45° lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km² (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km². Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă „poartă” deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3°C între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11°C în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8°C în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8°C, iar în cele de munte oscilează între 6°C și -2°C pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23°C în S țării, 20°C în reg. de deal și mai puțin de 6°C pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5°C (în aug. 1951, la stația meteo „Ion Sion” din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3°C), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2°C. În NE țării valorile scad sub -4°C, iar pe culmile munților ajung la -10°C. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5°C s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în „umbră de precipitații” și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Română, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul de oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional „Henri Coandă”, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii ’80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii ’70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde $ fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți „Alpii Transilvaniei”), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distinct de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni („țări” precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, „mai mari ai pământului” (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea „Chestiunii orientale”, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, „regimul națiunilor” privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei „națiuni”. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al „cărvunarilor”, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a „crizei orientale”, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. „stat național unitar și indivizibil”, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic („libertatea muncii”, „libertatea de asociere”, „dreptul de vot” ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km², populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după „Războiul de șase zile” (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii „The Chase Manhattan”, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii ’70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă „de independență” a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se „mineriadele”. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant al legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum și integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.

RECE, reci, adj. 1. (În opoziție cu cald, fierbinte) Lipsit de căldură, care are o temperatură mai scăzută față de un mediu oarecare (socotit cald) sau față de căldura corpului omenesc; care dă senzația de frig. Parcă străbate-o săgeată De-a lungul cîmpiilor reci. COȘBUC, P. II 9. Ajungînd la izvor, odată și începe a bea hîlpav la apă rece. CREANGĂ, P. 225. Bătrînul alb și blînd în aer își ridică a farmecelor vargă Și o suflare rece prin dom atunci aleargă. EMINESCU, O. I 94. Bulgăraș de gheață rece Vin’mîndro, de mă petrece. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 297. ◊ Climă rece = clima polară; p. ext. clima regiunilor situate în apropierea cercului polar, unde verile sînt foarte scurte, temperatura neridicîndu-se de obicei peste 10°. Locuință rece = locuință care nu poate fi bine și ușor încălzită, care nu ține căldura, friguroasă. Beție rece v. beție (1). Gamă rece v. gamă (2). Război rece = stare de încordare, de tensiune provocată de un stat imperialist în rîndul populației proprii sau a altor state în scopul de a crea un climat favorabil înarmărilor și agresiunilor militare. Abces rece = abces fără caracter inflamatoriu. ◊ Expr. A îmbăta (pe cineva) cu apă rece v. îmbăta. ♦ (Substantivat, n. sg.) Frig, răceală, temperatură în jurul lui 0°. Rece la gît cînd simțea Și puțin de se mișca Sfoara de pe gît sărea. TEODORESCU, P. P. 540. ◊ Loc. adv. La rece = a) la o temperatură scăzută, în jurul sau sub 0°. Alimentele se țin la rece; b) la temperatură normală, fără a încălzi. Nituire la rece; c) fig. fără patimă, obiectiv; neinfluențat de sentimente, de interese personale. ◊ Expr. A nu-i face (cuiva) nici cald, nici rece = a-l lăsa indiferent, a nu-l impresiona. A-i trece (cuiva) rece prin inimă (sau prin spate) = a se înfiora, a se înspăimînta. Cînd i-au zărit împărăteasa i-au trecut numai rece pin inimă și, leșinînd, au picat jos. SBIERA, P. 109. A scoate (sau a sufla) din gură cînd cald, (și) cînd rece = a susține cînd una, cînd alta, a acționa cînd într-un fel, cînd într-altul, a o scălda, a o întoarce în toate felurile. Ai scos din gură cînd cald și cînd rece, C-acel care suflă să se încălzească Ș-apoi iarăși suflă caldul să răcească. PANN, P. V. I 165. ♦ Care dă o senzație neplăcută de frig; care înfioară, care înfrigurează, care dă un tremur. La gîndul că aș putea fi prins, mă cuprinde o deznădejde rece. CAMIL PETRESCU, U. N. 402. Un fior rece ca gheața îi trece prin vine. CREANGĂ, P. 26. Fiara-n codri tremura, Căci prin lumea spăimîntată, În uimire cufundată, Treceau reci fiori de moarte. ALECSANDRI, P. II 11. (Pleonastic) Apucîndu-l niște răcori reci de frică. ISPIRESCU, L. 100. ♦ (Despre hrană) Care și-a pierdut căldura, care nu mai este cald; răcit; care se compune din alimente neîncălzite; care se consumă fără a fi în prealabil încălzit. Hrană rece. Mîncare rece. ▭ De mîncare? o ceapă, un usturoi și-o bucată de mămăligă rece din poliță sînt destul pentru o nevastă tînără ca tine. CREANGĂ, P. 6. Să-mi faci bucate și, cînd m-oi întoarce eu de la biserică, să le găsesc nici reci, nici fierbinți, ci cum îs mai bune de mîncat. id. ib. 289. ♦ (Regional; despre pîine) Care nu este proaspătă; veche. ♦ (Despre oameni; p. ext. despre organele sau membrele lor) Cu temperatura scăzută sub nivelul normal; înțepenit, înghețat (de frig, de o emoție puternică). Îi luă mîna rece și aspră. DUMITRIU, N. 154. Ea căzu ca moartă de groază pe peptul lui și mîinile ei reci s-ascunseră în sînul lui. EMINESCU, N. 11. ◊ Expr. A(-i) fi (cuiva) inima rece = a-i fi mereu teamă, a fi mereu înspăimîntat. Plecat-am nouă din Vaslui Și cu sergentul zece, Și nu-i era, zău, nimănui în piept inima rece. ALECSANDRI, O. 235. Cînd, măicuță, m-ai făcut, Mai bine să fi zăcut, Că de rău ți-ar fi trecut; Dar de mine nu-ți mai trece, Că ți-e inima tot rece, Neștiind cum oi petrece! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 184. (Cu) sînge rece = (cu) calm, (cu) prezență de spirit. Prin urmare, văd lucrurile cu sînge rece. BOLINTINEANU, O. 420. ♦ Care și-a pierdut sau e lipsit de căldura animală; inert, neînsuflețit, țeapăn, mort. O să fiți reci și cu alge cafenii în gură și în păr. DUMITRIU, P. F. 22. Într-o dimineață, Petre fu găsit rece, întins pe chei în fața prăvăliei, c-un cuțit în inimă. BART, E. 322. De cînd căzu un trăsnet în dom... de-atunci în somn Ca plumbul surd și rece el doarme ziua toată. EMINESCU, O. I 96. 2. Fig. (Despre oameni) Lipsit de căldură sufletească, de sensibilitate, neprietenos, distant; indiferent, insensibil. Pătimaș și îndărătnic s-o iubești ca un copil, Cînd ea-i rece și cu toane ca și luna lui april? EMINESCU, O. I 157. ◊ (Adverbial) Uliana zîmbi rece. DUMITRIU, P. F. 221. Mi-a răspuns rece, calculat. CAMIL PETRESCU, U. N. 191. Iuga răspunse rece, ridicînd pălăria. REBREANU, R. I 76. ♦ (Despre manifestări ale oamenilor) Care exprimă răceală, ostilitate, indiferență, lipsă de sensibilitate. Răsună din trăsură o voce rece, ciudată. DUMITRIU, N. 123. Mă urmărești ca pasărea de pradă, Mă iscodești cu ochii răi și reci. CAZIMIR, L. U. 95. ♦ Nepăsător, impasibil, imperturbabil. Nu spera și nu ai teamă. Ce e val, ca valul trece; De te-ndeamnă, de te cheamă, Tu rămîi la toate rece. EMINESCU, O. I 194. Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor și rece. id. ib. 181. ◊ Expr. A lăsa (pe cineva) rece v. lăsa. ♦ (Despre gîndire, idei, noțiuni, cuvinte etc.) Cu caracter obiectiv, bazat numai pe elemente logice. Vă vor face totdeauna ce v-au făcut azi, cu chibzuială rece. CAMIL PETRESCU, U. N. 413. Nădejdea caldă-n el slăbea, Pe cît creștea de rece gîndul. COȘBUC, P. I 100. Nu trebuie să cerem de la vînători o aprețuire (= apreciere) rece și nepărtinitoare a întîmplărilor. ODOBESCU, S. III 47. ◊ (Adverbial) Și în gîndu-mi trece vîntul, capul arde pustiit, Aspru, rece sună cîntul cel etern neisprăvit. EMINESCU, O. I 158. ♦ (Despre o încăpere) Neprietenos, neospitalier, străin. Trecu pragul fără să-l atingă – și odaia în care eram deveni mai rece și mai largă. IBRĂILEANU, A. 136.

CONSTANȚA 1. Municipiu în SE României, port la Marea Neagră, reșed. jud. omonim; 358.457 loc. (1991). Cel mai mare port maritim al României cu un trafic anual de c. 50 mil. t mărfuri. Aeroport internațional („Mihail Kogălniceanu”) situat la 27 km NV de oraș. Termocentrală (Palas). Ind. constr. de mașini (constr. și reparații de nave maritime; produse metalice diverse), mat. de constr. (prefabricate din beton), celulozei și hîrtiei, prelucr. lemnului (mobilă), textilă, conf., poligrafică, alim. (ulei, bere, produse lactate și de panificație, conserve de legume etc.). Stațiune balneoclimaterică estivală, indicată, deopotrivă, pentru odihnă, cît și pentru tratament. Centru cultural și artistic: Universitatea „Ovidius”, Institutul de marină civilă, Institutul de marină militară „Mircea cel Bătrîn” și un colegiu economic, tehnic și de administrație; un teatru dramatic și unul de revistă, muzeu de artă, istorie și arheologie al Dobrogei, al marinei române; acvariu, delfinariu și planetariu; edificiul roman cu un mozaic (sec. 4) extins pe c. 2.000 m², din care s-au recuperat 700 m², reprezentînd un imens covor cu motive geometrice și elemente vegetale în culorile roșu, bej, cărămiziu, verde și alb, păstrat nealterat; ruinele zidului de incintă al cetății Tomis (sec. 3-7), două bazilici, farul genovez (înalt de 8 m) construit în anul 1300, statuia poetului latin Publius Ovidius Nato etc. Orașul este situat pe terit. fostei colonii grecești Tomis. Avînd o existență neîntreruptă, în sec. 13, genovezii au construit aici o așezare întărită și un port, care figura și în izvoarele cartografice medievale; cucerit în 1393 de sultanul otoman Baiazid I. Chiar dacă așezarea nu a mai avut, în cursul ev. med., o importanță deosebită, prin portul de la C. se exportau produsele românești destinate Constantinopolului. După o perioadă de declin, C. a cunoscut o dezvoltare deosebită în sec. 19 și mai ales după Războiul de Independență (1877-1878), cînd a devenit poarta maritimă a României. Declarat municipiu în 1968. 2. Jud. în extremitatea de SE a României, între Dunăre (la V) și Marea Neagră (la E), la granița cu Bulgaria; 7.055 km² (2,97% din supr. țării); 751.941 loc. (1991), din care 69,53% în mediul urban; densitate: 91,2 loc./km². Reșed.: municipiul Constanța. Orașe: Basarabi, Cernavodă, Eforie Hîrșova, Mangalia, Medgidia, Năvodari, Negru Vodă, Ovidiu, Techirghiol. Comune: 52. Relief predominant de podiș tabular (Pod. Dobrogei centrale și de Sud), sub 200 m alt., cu interfluvii largi, brăzdate de văi bine individualizate. Relief calcaros în Pod. Dobrogei de Sud, evidențiat prin martori de eroziune, pe aliniamentul Hîrșova-Crucea-Gura Dobrogei, chei, doline, peșteri. Climă temperat-continentală, cu veri călduroase și secetoase și ierni reci. Temp. medie anuală oscilează în jurul valorii de 11°C. Precipitații reduse cantitativ (sub 400 mm anual) și repartizate neuniform. Vînturi dominante din N și NE. Rețeaua hidrografică are cursuri scurte, care seacă în anotimpul cald, cu excepția rîurilor Casimcea și Topolog. Numeroase limane fluviatile (Bugeac, Gîrlița, Oltina, Dunăreni), fluvio-maritime (Istria, Nuntași, Tașaul, Siutghiol) și maritime (Mangalia, Tatlageacu Mare, Techirghiol). Resurse naturale. Min. de fier (Palazu Mare), fosforite (Peștera, Ivrinezu Mare), diatomite și argile bentonice (Adamclisi, Rasova, Urluia ș.a.), cretă (Basarabi, Medgidia, Nazarcea), calcar (Topalu, Medgidia, Cheia, Hîrșova, Saligny, Mircea Vodă, Corbu ș.a.), dolomite (Ovidiu), caolin (Basarabi, Cuza Vodă), șisturi verzi (Casimcea, Pantelimon, Mihai Viteazu ș.a.), porfire (Istria), nisipuri cuarțoase (Remua Opreanu), ape minerale sulfuroase, mezotermale (Mangalia, Topalu). Economia. În ind. se realizează energie electrică (termocentralele Ovidiu, Palas-Constanța, Năvodari), nave maritime de mare capacitate, inclusiv tancuri petroliere pînă la 150.000 t. d. w. și mineraliere pînă la 65.000 t. d. w. (Constanța, Mangalia), utilaje tehnologice pentru ind. chimică și siderurgică, pentru recoltatul stufului, mașini și utilaje agricole, remorci autobasculante (Medgidia), șuruburi (Saligny), rafinarea țițeiului, superfosfați și acid sulfuric (Năvodari și Midia), celuloză și hîrtie (Constanța), ciment (Medgidia, Cernavodă), prefabricate din beton (Constanța, Cernavodă), mobilă (Constanța), conf. și tricotaje (Mangalia), produse alim. (preparate din carne și lapte, conserve de legume, produse zaharoase, uleiuri vegetale, produse făinoase, vinificație, bere etc.). Agricultura dispunea, în 1989, de un fond agricol mare (563.899 ha), din care 483.760 ha terenuri arabile pe care se cultivau porumb (122.659 ha), grîu și secară (128.221 ha), plante de nutreț (45.420 ha), plante uleioase și floarea-soarelui, leguminoase pentru boabe, sfeclă de zahăr, cartofi, pepeni, legume etc. Viticultura are condiții optime de dezvoltare (podgoriile Murfatlar, Medgidia, Nazarcea, Ostrov, Oltina, Cochirleni ș.a.). Livezile formează bazine pomicole în arealul localit. Medgidia, Basarabi (piersici), Nazarcea (caiși), Cuza Vodă, Lipnița, Ostrov (pruni, meri, peri, cireși și vișini). În 1990, sectorul zootehnic, profilat în principal pe prod. de lapte, lînă și carne, cuprindea 709,6 mii capete ovine (predominant rasa merinos de Palas, locul 1 pe țară), 413,7 mii capete porcine, 166,7 mii capete bovine, 25,6 mii capete caprine ș.a.; avicultură; apicultură; piscicultură. Agricultura jud. C. dispunea, în 1989, de cel mai mare sistem de irigații Carașu-Canalul Dunăre-Marea Neagră, plus sistemul din zona lacului Sinoe. Căi de comunicație (1990): lungimea rețelei feroviare este de 392 km, din care 71 km electrificate, iar cea a drumurilor publice de 2.272 km, din care 507 km modernizate. Transportul fluvial este servit de porturile Hîrșova, Cernavodă, Medgidia, Basarabi, cel maritim de porturile Constanța și Mangalia, iar cel aerian de aeroportul internațional „Mihail Kogălniceanu”. Unitățile de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): 258 școli generale, 32 licee, o universitate, cu patru facultăți, un institut de marină civilă cu două facultăți și de marină militară „Mircea cel Bătrîn”, un colegiu, patru teatre (dramă și comedie, liric, de revistă, de păpuși), 420 biblioteci, muzee, 115 cinematografe ș.a. Turism. Prin particularitățile cadrului natural (litoralul Mării Negre, zona complexului lagunar Razim-Sinoe, cea a canalului Dunăre-Marea Neagră în arealul căreia se află podgoria Murfatlar) și prin varietatea obiectivelor istorice (vestigiile cetăților Histria, Tomis și Callatis, edificiul roman cu mozaic de la Constanța, monumentul triumfal „Tropaeum Traiani” de la Adamclisi, Complexul rupestru de la Basarabi etc.), jud. C. se înscrie printre primele zone turistice ale țării. Litoralul Mării Negre deține o pondere de c. 60% din afluxul turistic internațional al țării, aici aflîndu-se 15 stațiuni balneoclimaterice (Năvodari, Mangalia, Constanța, Agigea, Eforie Nord și Eforie Sud, Techirghiol, Costinești, Olimp, Neptun, Cap Aurora, Jupiter, Venus, Saturn, Mangalia). Indicativ auto: CT.

varză sf [At: PSALT. HUR. 30^v/19 / V: (îrg) vea~ / Pl: verze, (reg) verzi / E: ml virdia (< viridia)] 1 (Înv; lpl) Verdeață. 2 (Înv; lpl) Plante¹. 3 (Înv; lpl) Ierburi. 4 (Mar; lpl) Legume. 5 (Trs; lpl) Buruieni folosite ca nutreț. 6 (Buc; Mol; lpl) Mâncare făcută mai ales din frunze tocate de lobodă, știr³ și sfeclă, fierte și drese de obicei cu ou sau cu smântână. 7 (Reg; lpl) Fiertură de plante¹ sălbatice (hamei, urzici, scaieți etc.). 8 (Șîc ~-albă, ~-(cu)-căpățână, ~-de-grădină, ~-văratică, ~-de-toamnă, ~-de-iarnă, ~-creață) Plantă erbacee din familia cruciferelor cu frunze mari, groase și ondulate, care se învelesc unele pe altele formând o căpățână compactă, folosită în alimentație Si: (reg) curechi (Brassica oleracea). 9 (Șîc ~-roșie) Plantă erbacee din familia cruciferelor asemănătoare cu varza (8), cu frunzele roșii-violacee, folosită în alimentație, mai ales sub formă de salată (Brassica oleracea rubra). 10 (Șîc ~-creață, ~-nemțească, ~-de-vară, reg, ~-chel, ~-bășicată) Plantă erbacee din familia cruciferelor cu frunze crețe, de culoare verde-gălbuie, care formează o căpățână afânată și care se folosește în alimentație Si: (reg) chel (Brassica oleracea sabauda). 11 (Șîc ~-de-Bruxelles) Plantă erbacee din familia cruciferelor cu tulpina înaltă până la un metru, de la care se consumă mai ales mugurii formați la subsuoara frunzelor Si: curechi-mărunțel, verzișoare (15) (Brassica oleracea gemmifera). 12 (Șîc ~-furajeră, ~-de-nutreț, ~-de-frunze, ~-de-vite, ~-creață, ~-nemțească-creață) Plantă erbacee din familia cruciferelor cu tulpina înaltă până la doi metri, ale cărei frunze sunt folosite ca nutreț (Brassica oleracea acephala). 13-15 (Prc) Căpățână de varză (8-10). 16 (Prc) Mugure comestibil al verzei-de-Bruxelles. 17 (D. oameni; îe) (A fi) ca o ~ învelită (A fi) închis în sine. 18 (Îe) A se înfoia (sau a crește în lături) ca ~za A se îngâmfa. 19 (Îe) A împăca (și) capra și ~za sau a împăca capra cu ~za A mulțumi și pe unul și pe altul. 20 (Îae) A împăca două interese opuse. 21 (Reg; îe) A se împăca ca capra cu ~za A fi în relații proaste. 22 (Îae) A nu se putea înțelege unul cu altul. 23 (Bot; reg; îe) ~-de-stâncă Urechelniță (Sempervivum tectorum). 24 (Bot; reg; îac) Rujă (Sedum rosea). 25 (Îc) ~-de-mare Plantă cu tulpina dreaptă, ramificată, cu frunze mari și groase, cu flori albe sau trandafirii, care crește pe nisipurile de pe malul mării (Crambe maritima). 26 (Îc) ~-iepurelui Plantă erbacee cu flori galbene-aurii și cu fructe achene Si: curechi-de-munte (Ligularia glauca). 27 Frunze de varză (8), de obicei tocate în șuvițe subțiri, care servesc la prepararea unor mâncăruri sau care se pun la murat. 28 (Adesea determinat prin „acră”) Frunze tocate sau căpățâni de varză (8) murate. 29 (Pex; adesea însoțit de determinări) Mâncare preparată din frunze de varză (8) (murată). 30 (Trs; îs) ~ umplută sau ~ cu găluște Sarmale. 31 (Trs; îs) Banii verzelor Bani care se adună de la nuntași după jocul miresei. 32 (Îe) A face ~ (ceva sau pe cineva) A tăia în bucățele. 33 (Mun; îae) A bate zdravăn. 34 (Mun; îae) A reduce (pe cineva) la tăcere. 35 (Mun; îae) A răvăși. 36 (Mun; îae) A învălmăși. 37 (Fam; d. cărți, caiete etc.; îe) A (se) face (sau a ajunge, a fi) ~ A (se) deteriora. 38 (Fam; îe) A o face ~ sau a face o ~ A suporta un eșec. 39 (Mun; îe) A o da (dracului) de la ~ A încurca lucrurile din capul locului. 40 (Mun; îae) A abandona o lucrare înainte de a porni. 41 (Reg; d. oameni; îe) (A fi) bun de făcut cu ~ (A fi) prost. 42 (Reg; d. obiecte; îae) (A fi) de proastă calitate. 43 (Reg; îe) E murat în ~ acră Se spune despre o persoană care a fost bătută zdravăn.

IALOMIȚA 1. Râu, afl. stg. al Dunării, pe terit. com. Giurgeni, în zona fostului sat Piua Petrii; 417 km. Izv. din masivul Bucegi, de la 2.395 m alt., din apropierea vf. Omu. În cursul superior formează cheile Urșilor, Peșterii, Tătarului, Zănoagei și Orzei, apoi străbate zona subcarpatică (între Moroeni și Târgoviște), câmpiile Târgoviștei, Ploieștiului, Gherghiței și Bărăganul (de la V la E). Hidrocentrale (Dobrești, 16 MW, și Moroeni, 15,3 MW) în cursul superior și irigații în cel înferior. Caracteristic pentru cursul inferior este numărul mare de limanuri fluviatile ce însoțesc malul său dr. (Snagov, Căldărușani) și mai ales pe cel stg. (Fundata, Perieți, Amara, Strachina ș.a.). Afl. pr.: Cricovu Dulce, Prahova, Sărata. Denumirea antică: Naparis. Pe cursul superior al I., la 2 sept. 1442, Iancu de Hunedoara a înfrânt o puternică armată otomană condusă de beglerbegul Rumeliei, Șehabeddin. 2. Peștera Ialomiței, peșteră săpată de pârâul Horoaba (afl. al Ialomiței) în calcarele jurasice din culmea de SE a muntelui Bătrâna (masivul Bucegi), la 1.530 m alt. absolută, pe versantul dr. al Cheilor Ialomiței, la 10 km aval de obârșia văii. Lungime: 804 m; galerii fosile și active dispuse pe două etaje, cu o diferență de nivel de 60 m. Temp.: 9-12°C; umiditate 85-100%. Amenajată cu trotuare și scări de lemn; parțial electrificată. Aici au fost găsite numeroase schelete de Ursus spelaeus. Cunoscută și sub numele de Peștera Ialomicioarei. La gura peșterii a existat un schit cu biserică de lemn (sec. 16), mistuit de mai multe incendii (1819, 1940, 1961); după ultimul nu a mai fost refăcut. În apropiere se află un nou schit, numit Peștera-Cocora, cu biserica Nașterea Maicii Domnului (1901, renovată în 1961). 3. Județ în SE României, pe cursul inferior al Ialomiței și pe brațul Borcea, în partea centrală a Câmpiei Bărăganului; 4.453 km²; 304.803 loc. (1998), din care 41,7% în mediul urban; densitatea: 68,5 loc./km². Reșed.: municipiul Slobozia. Orașe: Fetești (municipiu), Țăndărei, Urziceni (municipiu). Comune: 49. Relief predominant de câmpie (Câmpia Bărăganului), cu ușoare denivelări marcate de terasele Dunării și Ialomiței și de crovurile și dunele de nisip. Climă temperat-continentală cu un pronunțat grad de continentalism, care determină contraste mari între vară și iarnă (amplitudinea medie anuală de 25,1°C); precipitații scăzute (400-500 mm/an); vânturi predominante dinspre NE (crivățul), SV (austrul) și SE (băltărețul). Rețeaua hidrografică, cu o densitate scăzută, este reprezentată prin cursul inferior al Ialomiței și brațul Borcea al Dunării. Lacuri cu ape clorurate, sulfuroase, sodice, cu nămoluri sapropelice (Amara, Strachina, Fundata, Perieți). Resurse naturale: mat. de constr. (nisipuri, pietrișuri, argile), zăcăminte de țiței și gaze naturale (Urziceni, Manasia, Gârbovi, Gheorghe Doja, Grindu, Fierbinți-Târg, Malu ș.a.). Economia jud. se caracterizează printr-o însemnată prod. agricolă-cerealieră, îmbinată cu creșterea animalelor, cultura plantelor industriale și prin dezvoltarea unei industrii legate de valorificarea produselor agricole. Cea mai importantă ramură ind. a jud. este cea alim., urmată de ind. chimică, a constr. de mașini, textilă, a mat. de constr. ș.a. În 1996, supr. agricolă a jud. era de 373.867 ha, din care 347.273 ha reveneau terenurilor arabile (92,9% din totalul terenurilor agricole), 18.996 ha pășunilor și fânețelor naturale, 6.902 ha viilor și pepinierelor viticole, 696 ha livezilor și pepinierelor pomicole. În același an, pr. culturi agricole erau: porumb (130.837 ha), grâu și secară (72.567 ha), plante oleaginoase (68.575 ha), floarea-soarelui (60.153 ha), orz și orzoaică (17.165 ha), leguminoase pentru boabe, plante pentru nutreț (24.532 ha), sfeclă de zahăr, legume etc. În 1997, sectorul zootehnic cuprindea 53.000 capete bovine, 528.000 capete porcine, 191.000 capete ovine; avicultură (1.355.000 capete); apicultură (10.000 familii de albine). C. f. (1996): 276 km (101 km electrificate); drumuri: 1.102 km (345 km modernizate). În 1996, în jud, I. își desfășurau activitatea 152 școli generale, 15 licee, zece școli profesionale, 146 grădinițe de copii, șapte case de cultură, 179 biblioteci, cu 1,5 mil. vol. În jud I. se află câteva obiective turistice (zona lacurilor Amara, Fundata, Strachina) și rezervațiile naturale Caiafele și Moroiu (mistreți, căprioare, cerbi lopătari, dropia – declarată monument al naturii – ș.a.), determinând turismul de tranzit. Indicativ auto: IL.

legătură s.f. A I (predomină ideea de înnodare, de împreunare, de strângere, de adunare într-un tot) 1 legătoare (v. legător), <pop.> cheotoare, <înv. și reg.> oajdă¹, <înv.> legământ. 2 nod, <pop.> înnodătură, <reg.> blonci. Plasele de pescuit se montează prin diferite legături pe un cadru. 3 legătoare (v. legător). 4 (de obicei urmat de determ. introduse prin prep. „de”, care arată felul) mănunchi, snop. Cei doi cărau în spate câte o legătură mare de fân. 5 (de obicei urmat de determ. introduse prin prep. „de”, care arată felul) mănunchi, snop, <reg.> smoc. Când ajunge acasă, pune legătura de chei pe masă. 6 pungă, săculeț, săculeț de mână, <pop.> boccea, <reg.> doldoașă, <înv.> boccealâc. Ținea în mână o legătură în care avea nimicuri femeiești. 7 balot, <înv.> bal, tai, teanc¹. Cară în magazie legăturile cu marfă. 8 (ind. text.) armură. Legătura unei țesături poate avea mai multe tipuri de împletire. 9 (determ. prin „de ceapă”, „de usturoi”) cunună, funie, <înv. și pop.> coardă. A cumpărat pentru iarnă câteva legături de usturoi. 10 (rar; de obicei urmat de determ. introduse prin prep. „de”, care arată felul) v. Buchet. Mănunchi. 11 (la obiecte de încălțăminte; rar) v. Șiret¹. 12 (rar) v. Șiret¹. Șnur. II (predomină ideea de unire, de prindere, de fixare a unor corpuri, obiecte, lucruri etc. sau a unor părți ale lor) 1 joncțiune, junctură, legare, unire. Prin legătura a două corpuri se limitează mobilitatea lor relativă. 2 legare, prindere. Pentru legătura momelii de plută pescarii folosesc o liță. 3 (tehn.) acuplaj, acuplare, cuplaj, cuplare, legare. Legătura elementelor sistemului tehnic s-a făcut prin rezistoare și bobine condensatoare. 4 (electr.) legătură electrică = branșament electric. A făcut legătura electrică a casei la rețeaua electrică a orașului. 5 (chim.) legătură atomică = legătură covalentă = legătură homeopolară = covalență. Legătura covalentă se realizează prin punerea în comun a unui sau a mai mulți electroni de către fiecare dintre atomii participanți; legătură de hidrogen = punte de hidrogen. Legătura de hidrogen este mijlocită de atomul de hidrogen între doi atomi electronegativi; legătură electrovalentă = legătură heteropolară = legătură ionică = electrovalență. Legătura electrovalentă se stabilește între ioni cu sarcini electrice de semn contrar. 6 (fiz.) legătură conductivă = legătură galvanică; legătură galvanică = legătură conductivă. Legătura conductivă sau galvanică se realizează prin intermediul unui conductor electric, al unui aparat de conectare sau al unui conector. 7 (fiziol.) legătură inversă = aferentație, aferentație inversă, cauzalitate inelară, conexiune inversă, feedback, lanț cauzal închis, reacție, retroacțiune, retrocontrol. Legătura inversă este transmiterea excitației de la neuronii periferici la neuronii centrali. 8 comunicație. Legătura dintre localități a fost întreruptă din cauza căderilor de zăpadă. 9 (mar.) odgon, parâmă, <pop.> pălămar², <reg.> hurduzău, șprangă, <înv.> cămil. Ambarcațiunea a pornit spre larg după ce au fost desfăcute legăturile. 10 (muz.; rar) v. Coardă. Strună¹. 11 (electr.; rar) v. Cablu. Cablu electric. Fir. Fir electric. 12 (în credințe și superstiții; pop.) v. Descântec. Farmec. Magie. Sortilegiu. Vrajă. Vrăjitorie. 13 (constr.; reg. și legătură curmezișă) v. Cosoroabă. 14 (art.; anat.; reg.) legătura grumazului v. Claviculă. 15 (anat.; înv.) v. Articulație. Încheietură. 16 (gram.; înv.) v. Conjuncție. 17 (polit., milit.; înv.) v. Alianță. Bloc¹. Coaliție. 18 (înv.) legătură de ciorapi v. Jartieră. III (predomină ideea de înfășurare, de învelire, de acoperire) 1 (rar) v. Panglică. 2 (med., med. vet.; înv. și pop.) v. Cataplasmă. Compresă. Prișniță. 3 (pop.; și legătură de cap) v. Basma. Tulpan. 4 (med., med. vet.; pop.) v. Bandaj. Fașă. Pansament. Tifon. 5 (tehn.; la proțapul saniei; reg.) v. Apărătoare (v. apărător). Coardă. 6 (înv.; și legătură de gât) v. Cravată. IV (predomină ideea de imobilizare, de blocare, de diminuare a libertății de mișcare sau de acțiune) 1 (la pl. legături; înv. și pop.) v. Cătușe (v. cătușă). Fiare (v. fier). Lanțuri (v. lanț). 2 (tehn.; la moara de vânt; reg.) v. Braț. Chingă. Coardă. Spetează. Stinghie. 3 (jur.; înv.) v. Arest. Carceră. Închisoare. Penitenciar. Pușcărie¹. Temniță. 4 fig. (înv.) v. Lanțuri (v. lanț). Robie. Sclavie. V 1 (filos.) legătură universală = interdependență. Anticii au sesizat legătura universală dintre fenomenele lumii reale, mișcarea și transformarea lor continuă. 2 solidaritate, unitate, <rar> solidarism, <fig.> coeziune. Între cele două popoare există o strânsă legătură. VI (înv.) v. Consistență. Soliditate. Tărie. VII fig. (predomină ideea de obligare, de îndatorare) 1 (înv. și pop.) v. Acord. Aranjament. Combinație. Contract. Convenție. Înțelegere. Învoială. Învoire. Legământ. Pact¹. Tranzacție. 2 (pop.) v. Angajament. Îndatorire. Obligație. Sarcină. 3 (înv.; de obicei constr. cu vb. „a face”, „a se prinde”, „a pune”) v. Pariu. Rămășag. 4 (jur.; înv.) v. Decret. 5 (polit.; înv.; și legătură de pace art., legătura cea de pace, legătura păcii) v. Tratat. B l 1 asociere, înlănțuire, legare, <rar> suită. Legătura imaginilor a devenit limpede în mintea sa. 2 coerență, înlănțuire, înlănțuire logică, șir, <fig.> curs¹, lanț. A încercat să reconstruiască legătura impresiilor din călătorie. Concluzia la care ajunge cineva este determinată de legătura unor fapte. 3 aderență, conexiune, corelație, înlănțuire, raport, relație, <livr.> consecuție, intercomunicație, <rar> conexitate, contextură. Acest fenomen nu are nicio legătură cu paranormalul. 4 (de obicei urmat de determ. care indică felul, natura, caracterul) raport, relație, <livr.> contingent, contingență, nex, <înv.> legământ, referință, <grec.; înv.> schesis. Între ei există o veche legătură de prietenie. Prin legăturile de familie el a reușit să aibă un loc important în viața publică. 5 (de obicei urmat de determ. introduse prin prep. „cu”) comunicare, contact, raport, relație, <înv.> chelemet, <fig.; rar> punte. Păstrează și acum legătura cu un coleg din liceu. 6 legătură de dragoste = legătură sexuală = relație, <fam.> șustă. Legătura de dragoste ascunsă dintre cele două vedete a fost descoperită de presă. 7 (la pl. legături; concr.) cunoscuți (v. cunoscut), cunoștințe (v. cunoștință), relații (v. relație). Întrucât are o funcție publică, are foarte multe legături. 8 om de legătură, persoană de legătură. Legătura lor de la Paris nu le mai dăduse de multă vreme un semn de viață. 9 <fig.> atingere, contact, tangență. Subliniază rezultatele unor cercetări anterioare, care au legătură cu tema în discuție. II (inform.) link.

cheie sf [At: HRONOGRAF (1650) ap. GCR / V: (înv) claie, cle~, (Mun) chie (P: chi-e), ~iu / Pl: chei / E: ml clavis, -em] 1 Unealtă de fier (sau de lemn) care se introduce în gaura unei încuietori (broaște sau lacăt) spre a întoarce mecanismul cu care se închide sau se deschide broasca sau lacătul. 2 (Îs) Gaura sau (Mol) borta ~ii Gaură prin care se introduce cheia (1). 3 (Pfm; îe) A fi ~ de biserică A fi fără greșeală Cf ușă de biserică. 4 (Îe) A întoarce ~ia A-și schimba atitudinea. 5 (Pfm; îe) A da ~ile pe mâna cuiva A-i încredința avutul. 6 (Îs; după fr fausse-clef) ~ falsă (sau mincinoasă) Cheie (1) fabricată cu ajutorul unui tipar luat după broască sau ajustată pe forma broaștei. 7 (Fig) Element de bază, fundamental. 8 (Cu valoare atributivă) Principal. 9 (Fig) Cale de acces (la ceva) prin care se poate explica un lucru, înțelege o taină. 10 Secret sau formulă cu care se dezleagă ceva, prin care se explică ceva. 11 (La calcularea dobânzilor pe zile; îs) ~ de interese Divizor fix, număr obținut prin împărțirea numărului fundamental 36000 cu procentul. 12 Traducere liniară. 13 Secret, sistem convențional la cifrarea și descifrarea corespondenței (secrete). 14 (Îe) A avea ~ia unei depeșe (sau scrisori) cifrate A cunoaște sistemul convențional care servește la descifrarea cuprinsului. 15-16 (Top) Vale care șerpuiește între doi pereți de stâncă și care deschide trecerea într-o vale sau la șes între două țări ori ținuturi. 17 Strâmtoare. 18 (Înv) Vamă. 19 Diferite instrumente sau piese asemănătoare ca formă sau ca întrebuințare cu cheia (1). 20 (La plug) Fier mic așezat deasupra grindeiului, între verigă și picior, care se mișcă cu ușurință la dreapta sau la stânga și care se pune între dinții pieptenului sau piciorului. 21 (La moară) Mic instrument (compus din trei cuie) legat de o sfoară, care, când se golește coșul, cade pe piatra de moară. 22 (La moară) Instrument care strânge șurubul cu care se reglează poziția pietrei. 23 (La masa dulgherului) Cui al șurubului sau răsucitorul. 24 (La teasc) Mutercă. 25 Dințar cu care se îndreaptă dinții fierăstrăului. 26 (La năvodul pescarilor; determinat de „năvodului”) Cele două frânghii de care se leagă odgoanele care țin aripile. 27 (Mec; determinat de „mecanică” sau „fixă”, „pătrată”, „hexagonală”, „dublă”, „tubulară”) Unealtă de metal cu care se răsucesc șuruburile sau piulițele. 28 (Îs ~ franceză sau universală) Unealtă de fier (sau oțel) care printr-un dispozitiv cilindric (cu filet) se poate mări sau micșora după dimensiunile șurubului sau piuliței pe care trebuie s-o apuce (și s-o răsucească). 29 (La robinet) Parte a robinetului care se întoarce spre a-l deschide sau a-l închide. 30 (La ceas) Mic instrument cu care se întoarce resortul sau arătătoarele. 31 (Determinat de „de pian”, „de țambal”, „de vioară”) Mic instrument (de metal sau de lemn) cu care se întind coardele pentru a le acorda. 32 (Tip) Instrument de fier cu care se întind coardele sau se strâng șuruburile. 33 (Determinat de „de conserve”) Instrument cu care se deschid cutiile de conserve. 34 Danteluță sau broderie de mână, făcută cu croșeta sau cu acul, cu care se unesc două părți la o îmbrăcăminte de pânză țărănească (ie, cămașă) sau la o rufă de casă (față de masă, pernă, ștergar) Si: cheiță. 35 (În ghicitori; uneori în forma cheiu) Ghizduri ale fântânii. 36 (În construcții) Lemn gros ce leagă stâlpii de șură la capetele de sus, peste care apoi se bat vânturile. 37 (După fr clef de voute; îs) ~ de boltă (sau de arc) Piatră din mijloc pe care se reazemă celelalte pietre ale unei boltituri. 38 (Fig; îas) Element de bază. 39 (Muz) Semn pus la începutul portativului și care, după locul ce-l fixează notelor de pe o linie oarecare a portativului, determină locul relativ al celorlalte note, în scara muzicală. 40 (În artele marțiale) Imobilizare (dureroasă), făcută mai ales pe articulații sau pe gât. 41-42 (D. locuințe sau uzine etc.; îla; îlav) La ~ (Care este complet finisat, bun pentru a fi dat în folosință. 43 (Îe) A ține (ceva sau pe cineva) sub ~ A ține ceva (sau pe cineva) încuiat. 44 (Îe) ~a și lacătul Totul. 45 (Îae) Începutul și sfârșitul. 46 (Fig) Procedeu prin care se poate explica sau dezlega ceva Si: explicație, dezlegare. 47-48 (Îs) Roman (sau povestire) cu ~ Roman (sau povestire) care înfățișează, transparent, personaje sau fapte reale, de oarecare notorietate. 49 (Îs) ~ cu cifru Sistem după care se înlocuiesc literele și cifrele reale cu altele convenționale. 50 (Îs) Poziție ~ Poziție strategică, economică etc. de importanță deosebită. 51 (Îs) ~ de boltă (sau de arc) Bolțar decorat situat în punctul cel mai înalt al unei bolți sau al unui arc, având rolul de a încheia construcția și de a susține celelalte bolțare. 52 (Fig) Element de bază care explică sau dezleagă o problemă Si: bază.

juca [At: CORESI, EV. 493/10 / Pzi: joc, 2 joci, 3, 6 joacă, 4 jucăm, 5 jucați / E: ml *jocare] 1 vr A glumi. 2 vr A nu lua în serios. 3 vr A nu da importanța cuvenită unui lucru. 4 vr A se desfăta. 5 vr (Îe) A învăța jucându-se A învăța fără efort. 6 vr (Îe) A se ~ cu banii A fi foarte bogat. 7 vr (Imp; îae) A nu da importanță banilor. 8 vr (Îe) A se ~ cu sănătatea A nu se îngriji de sănătate. 9 vr (Îe) A se ~ cu viața A se expune primejdiei. 10 vr (Pop; îe) Cine se joacă cu dracu', dă și peste tată-său O mică greșeală te împinge spre alta mai mare. 11 vr (Pfm; îe) A se ~ cu focul A trata cu ușurință o problemă gravă sau un lucru primejdios. 12 vr (Rar; îae) A nu lua dragostea în serios. 13 vr (Pop; îe) Nu te ~ cu tichia chelului Se spune cuiva care nu ia în serios un lucru grav. 14 vr (Îe) Te joci Crezi că-ți poți măsura puterile cu cineva. 15 vr A-și petrece timpul amuzându-se cu diferite jocuri sau jucării Si: a se distra. 16 vr A face haz de cineva sau de ceva. 17 vr (Pex) A-și bate joc de cineva. 18 vr A șicana pe cineva. 19 vt (Îe) A ~ cuiva o festă (sau, pop, renghiul) A face cuiva o farsă. 20 vt (Îae) A păcăli pe cineva. 21 vr (Rar; îe) A se ~ cu o femeie A avea relații sexuale cu o femeie. 22 vr (Iuz; îe) A se ~ curvia A fi desfrânat. 23-24 vi A-și petrece timpul la jocuri (de noroc sau) de societate. 25 vt (La jocul de cărți) A da o carte jos. 26 vi (La jocul de cărți) A pune în joc o sumă de bani. 27 vt (Înv; la jocul de cărți; îe) A ~ din mână A juca (25) fără a ridica talonul. 28 vt A miza pe o carte, pe un număr etc. 29 vt (Fig) A-și asuma un mare risc. 30 vi (Îe) A ~ la bursă A specula valori cotate la bursă. 31 vi A participa ca jucător la o competiție sportivă. 32 vt A practica un anumit sport. 33 vi A interpreta un rol într-o piesă sau într-un film. 34 vrp (C. i. o piesă de teatru) A fi reprezentată pe scenă. 35 vi (D. trupe de teatru) A da o reprezentație. 36 vt (D. film; rar) A rula pe ecrane. 37 vrp (D. o piesă de teatru) A se pregăti. 38 vr (Înv; îe) Se joacă o drăcie Nu-i lucru curat. 39 vt (Îe) A ~ un rol (important) sau (înv) a ~ o rolă A fi factor hotărâtor într-o afacere. 40 vt (Îae) A avea o mare însemnătate. 41 vt (Îae) A fi decisiv pentru cineva sau ceva. 42 vi (Pop; d. oameni) A dansa. 43 vi (Fig; d. oameni sau animale) A se mișca într-un anumit ritm. 44 vi (Pan; rar) A face acrobații pe sârmă. 45 vt A interpreta un dans. 46 vt (Reg; îe) Joacă verbuncul A sări în sus de durere. 47 vt (Reg; îe) A ~ drăgaica A fi neastâmpărat. 48 vt (Îae) A sări. 49 vt (Reg) A invita pe cineva la dans. 50 vr (Reg; îe) A-și ~ calul A-și face voia cu cineva. 51 vt A sili pe cineva să se supună voinței tale. 52 vt A înșela pe cineva. 53 vt (Fam; îe) A ~ pe cineva pe degete A sili pe cineva să facă ce vrei. 54 vt (Îae) A duce pe cineva de nas. 55 vt (Pop; îe) A-ți ~ pe cineva în ciur sau în palmă A duce pe cineva după voia proprie. 56 vt (Îe) A ~ pe sfoară A înșela. 57 vt (Îe) A i-o ~ cuiva A râde de cineva. 58 vt (Îae) A înșela pe cineva. 59 vt (Îvp; îe) A ~ cuiva vicleșug (sau un lucru neplăcut) A înșela pe cineva. 60 vt (Pop; îe) A-și ~ (sau a-și face) mendrele A-și satisface toate capriciile. 61 vt (Reg) A bate pe cineva. 62 vi (Frm; iuz) A cânta la un instrument. 63 vi (D. obiecte) A nu fi bine fixat. 64 vi (Pex; d. obiecte) A se mișca. 65 vi A face mișcări oscilatorii sau ritmice. 66 vi (D. părți ale corpului) A se clătina. 67 vi (Pex) A tremura. 68 vi (D. culori) A avea sclipiri jucăușe. 69 vi (Îe) A-i ~ cuiva ceva A i se mișca fără voie. 70 vi (D. ochi; îae) A i se bate. 71 vi (Pop; îe) A-i ~ cuiva ochii în cap Se spune despre un om șiret cu o privire nesigură. 72 vi (Îae) Se spune despre un om isteț, cu privirea ageră, inteligentă. 73 vi (Fam; îe) Îi joacă paraua (sau banii) A nu duce lipsă de bani. 74 vi (Reg; îe) A ~ fețe A face fețe fețe. 75 vi (Pop; îe) Joacă seceta Se zice când, din cauza secetei mari, se văd tremurături ale aerului dogoritor. 76 vi (Pop; îe) A-i ~ cuiva coliva în piept A fi pe moarte. 77-78 vir (D. copil în pântecele mamei) A (se) mișca. 79 vi (Înv; în superstiții; d. o comoară, bani) A face vâlvătăi după ce au fost îngropați în pământ. 80 vi (Fig; d. ființe) A șovăi. 81 vt (Reg; îe) A ~ albinele A umbla cineva la stupi. 82 vt A face să se miște Si: a clătina. 83 vt (Pex) A scutura. 84 vt A arunca în sus și a prinde din nou. 85 vt (Spt; îe) A ~ balonul (sau mingea) A lovi balonul cu mâna sau cu piciorul. 86 vt (D. pluta undiței) A se mișca pe fața apei, semn că s-a prins ceva. 87-88 vi (D. lucruri văzute în mișcare) (A se mișca sau) a da impresia că se mișcă repede și tremurat. 89 vi (D. piesele unei mașini, ale unui angrenaj etc.) A se deplasa într-un spațiu restrâns. corectat(ă)