A CĂSĂPI ~esc tranz. 1) A tăia în bucăți. ~ carnea. 2) (ființe) A omorî în mod barbar și în număr mare (prin tăiere); a măcelări. /Din casap

pecie, pecii, s.f. (înv. și reg.) 1. carne macră de vită, de oaie sau de porc (mai ales de pe lângă șira spinării), bună pentru friptură. 2. bucată sau felie de carne macră, sărată și afumată. 3. friptură. 4. tocană de carne. 5. bucată de slănină cât lungimea porcului. 6. peritoneu. 7. (în sintagmă) pecia popii = bucată de colac pe care o ia preotul la biserică. 8. măruntaie.

felíe f. (ngr. feli, d. it. offella, dim. d. offa, cozonac, lat. offa, cozonac, bucată de pîne, offella, bucățică de carne). Bucată supțire de pîne, de pepene, de măr tăĭată cu cuțitu. (Felia de mămăligă se poate tăĭa cu ața, cele de portocală se desfac cu mîna). – În Mold. Olt. fălíe (rev. I. Crg. 7, 262), în Mold. nord și félie. V. halcă și codru.

carne, cărnuri (bucăți sau varietăți de carne).

ÎMPĂNA, împănez, vb. I. Tranz. 1. A introduce în crestăturile făcute într-o bucată de carne sau în unele legume bucățele de usturoi, de slănină etc. ♦ Fig. A umple, a înțesa, a împânzi un loc. 2. (Tehn.) A reduce jocul dintre două sau mai multe obiecte, piese etc., introducând între ele pene de lemn sau de metal. – Lat. *impinnare sau în + pană.

PÂRPĂLI, pârpălesc, vb. IV. I. 1. Tranz. A frige un animal sau o bucată de carne la frigare, pe jeratic sau la para focului. ♦ A frige sau a încălzi ceva superficial, la repezeală. 2. Refl. A se încălzi la dogoarea focului sau la soare. II. Refl. (Mai ales în forma perpeli) 1. A se zvârcoli, a se zbate, a se tăvăli de durere. ♦ Fig. A se frământa, a se chinui, a se zbuciuma. 2. A se răsuci (în așternut), a se întoarce de pe o parte pe alta fără a-și găsi locul (din cauza unei stări fizice sau psihice chinuitoare). [Var.: perpeli vb. IV] – Din bg. pripalja, scr. pripaliti.

POSMĂGI, posmăgesc, vb. IV. (Reg.) 1. Tranz. A presăra cu posmag o bucată de carne (înainte de a o frige). 2. Refl. A se usca ca un posmag. ♦ (Despre plante) A se ofili, a se veșteji. – Din posmag.

CIOPATĂ, ciopăți, s. f. (Reg.) Bucată de carne tăiată din trupul unui om sau al unui animal. V. ciozvârtă. – Din magh. csapat „grămadă, ceată”.

MUȘCHI², mușchi, s. m. 1. Organ al corpului la toate vertebratele și la majoritatea nevertebratelor, format dintr-un țesut fibros și cărnos care, datorită proprietăților lui fundamentale, contractibilitatea și elasticitatea, pune în mișcare diferite organe și părți ale corpului. 2. Bucată de carne de animal desprinsă din regiunea șirei spinării, întrebuințată în alimentație. – Lat. musculus (din mus).

but (bucată de carne, poartă la jocuri sportive) s. n., pl. buturi

ANTRICOT ~oate n. 1) Bucată de carne de vită sau de porc provenită din regiunea intercostală; costiță; cotlet. 2) Friptură din această carne; cotlet. [Sil. an-tri-] /<fr. entrecôte

COTLET ~e n. 1) Bucată de carne de vită sau de porc, tăiată din regiunea intercostală; antricot; costiță. 2) Friptură din asemenea carne. /<fr. côtelette

GARF ~uri n. Bucată de carne de porc din regiunea primelor vertebre. /Orig. nec.

JAMBON ~oane n. 1) Bucată de carne (de porc) de la coapsă sau de la umăr. 2) Produs alimentar preparat din pulpă de porc ținută în saramură cu ingrediente și apoi afumată sau fiartă; șuncă. /<fr. jambon

MUȘCHI³ ~ m. Bucată de carne moale (de porc, de vacă etc.), desprinsă din regiunea coloanei vertebrate și folosită în alimentație. /<lat. musculus

PANĂ² pene f. 1) tehn. Piesă (de lemn, metal etc.) de forma unei prisme triunghiulare, folosită la detașarea sau fixarea unor obiecte. ◊ ~a căpăstrului frânghie sau curea legată de căpăstru care servește la priponirea calului. 2) Bețișor cu care se strânge frânghia ferăstrăului, întinzându-i pânza; cordar. 3) Placă mică (de celuloid) cu care se pun în vibrație coardele unor instrumente muzicale (chitară, balalaică etc.); plectru. 4) Lamă elastică (de metal sau de lemn), folosită la unele instrumente de suflat, pentru a produce un anumit fel de sunete; ancie. 5) Bucată de slănină care se introduce în crestăturile făcute într-o bucată de carne sau în legume (în vederea preparării). [G.-D. penei] /<lat. pinna

PAPRICAȘ ~uri n. Fel de mâncare pregătită din bucăți de carne și din cartofi, cu mult sos și boia de ardei. [Sil. -pri-] /<ung. paprikás

VRĂBIOARĂ ~e f. (diminuitiv de la vrabie) 1) Pui de vrabie. 2) Bucată de carne de vită (fără oase) din care se prepară, în special, friptură. [Sil. -bi-oa-] /vrabie + suf. ~oară

DENERVA vb. I. tr. A înlătura părțile nervoase de pe o piesă anatomică sau de pe o bucată de carne la măcelărie. [< fr. dénerver].

BARBECUE s.n. Cuvânt de origine americană care denumește 1. frigarea sau grătarul, 2. animalele întregi sau bucățile de carne fripte la frigare sau grătar, 3. serbarea câmpenească la care se practică acest obicei.

BLANCHET s.n. Preparat culinar asemănător cu o tocăniță, din bucăți de carne albă (vițel, miel, pasăre, măruntaie) în sos alb pe bază de rântaș alb sau îngroșător, cu adaos de ou și smântână; spre deosebire de ciulama, carnea este tăiată în bucăți mai mici, iar sosul este mai delicat; fr. blanquette; germ. Blankett; engl. white stew. – V. fricase(u)

CHATEAUBRIAND s.n. Bucată de carne de vacă (din mijlocul fileului), de aprox. 3 cm grosime, pregătită la grătar sau prăjită la tigaie, servită cu sos bearnez și cartofi château.

GALANTINĂ, galantine, s.f. Preparat culinar de formă paralelepipedică sau cilindrică (aceasta numită și balotină) realizat dintr-o compoziție de bucăți de carne (de pasăre, vânat, porc sau vițel), ouă și alte ingrediente, copt, apoi acoperit cu aspic, servit felii ca antreu rece.

KEBÁB s.n. În bucătăria turcească, carne de berbec sau de miel la frigare; prin ext. orice fel de carne (de vacă, de porc, de pui) la frigare; șiș-kebab = frigărui asortate din bucăți de carne de batal sau de miel, ceapă, ardei și roșii fripte la frigare; döner-kebab = straturi de carne de miel sau batal (în bucătăria internațională și de vacă sau de pui), marinate în prealabil, puse pe un proțap vertical rotitor, din care se taie, pe măsură ce se frig, fâșii subțiri, servite cu salată, învelite într-o lipie subțire sau într-o pită despicată. var. chebab, chebap; din. tc. kebabi.

SOTÉU, soteuri, s.n. Preparat culinar din bucăți de carne, măruntaie, pește, fragede și delicate, sotate în grăsime, stinse cu vin sau un fond potrivit, apoi fierte înăbusit, împreună cu o garnitură de legume și condimente, în vasul acoperit cu capac. – Din fr. sauté.

FRICANDO s.n. Fel de mîncare preparat dintr-o bucată de carne sau pește împănată cu slănină și fiartă înăbușit; se servește de obicei la începutul mesei. [< fr. fricandeau].

FRICASE s.n. (Franțuzism) Carne tăiată bucăți și prăjită în sos; tocană. [Pl. invar. / < fr. fricassée].

LAMBOU s.n. Bucată de carne sau de piele care se conservă la amputații pentru a acoperi scheletul și părțile osoase sau pentru a fi grefată în altă parte a corpului. [< fr. lambeau].

chiorfârtan s.n. (reg., înv.) bucată de carne necântărită, ciosvârtă, hurtă.

ciorpăi, ciorpăi, vb. IV (reg.) a scoate cu lingura bucățile de carne din ciorbă.

garf, garfuri, s.n. (reg.) 1. bucată de carne de porc din zona primelor vertebre. 2. costiță; pârjoală.

HAMBURGER s.m. Bucată de carne tocată, friptă în tigaie și servită cu o felie de pîine. [< engl., fr., it. hamburger (steak)].

pârpăleală, pârpăleli, s.f. (pop.) 1. frigere a unei bucăți de carne; carne friptă pe jeratic. 2. încălzire la foc sau la soare. 3. (fig.) zvârcolire, zbatere. 4. (fig.) frământare, chinuire, zbucium. 5. răsucire în așternut, întoarcere pe o parte și pe alta, neliniște.

plenchiță s.f. (reg.) bucată de carne cu pieliță, care nu se poate mânca.

sfășie, sfășii, s.f. 1. (înv. și reg.) fâșie; bucată de carne (sfârtecată). 2. (reg.) curelușă împodobită cu ținte de alamă. 3. (reg.) bucată de pământ lungă și îngustă. 4. (reg.) sfert dintr-un miel care a fost tăiat; ciozvârtă. 5. (reg.) chimir. 6. (reg.) fire groase de cânepă din care se fac funii, bice. 7. (înv. și reg.) făclie cu care se pescuiește noaptea; fachie, fașcă.

spârcotină, spârcotine, s.f. (reg.) bucată de carne cu mult zgârci.

șpicălău, șpicălăi, s.m. (reg.) băț despicat la vârf, folosit pentru a împăna bucăți de carne.

șpicului, șpiculuiesc, vb. IV (reg.; despre bucăți de carne) a împăna.

șponțuri s.n. pl. (reg.) bucăți de carne de calitate inferioară.

undi, undesc, vb. IV (reg.) 1. a pescui cu undița. 2. a căuta cu lingura prin fiertură o bucată de carne, de pește.

ciosvîrtă (ciosvîrte), s. f. – 1. (Înv.) Sfert, a patra parte. – 2. Sfert dintr-un animal. – 3. Băț care provine dintr-un lemn tăiat în patru părți. – 4. Parte, bucată de carne, halcă. – Var. cesvîrtă, (înv.) cetvîrtă, cetvert. Sl. četvrŭtŭ „sfert”, probabil prin intermediul unei forme *čestvrŭtŭ datorită contaminării cu sl. čestŭ „parte” (Pușcariu, Dacor., VI, 313 și VIII, 114; Pușcariu, Lr., 291; DAR; cf. Miklosich, Slaw. Elem., 52); cf. bg. četvrŭtŭ, sb. četvrt. Cf. sfert. – Der. ciosvîrti, vb. (a face bucăți).

BROȘETĂ s. f. mică tijă de metal pe care se înfig bucăți de carne, pești, vânat pentru a le frige. ◊ bucată de carne etc. friptă la frigare; frigăruie. (< fr. brochette)

DENERVA vb. tr. a înlătura părțile nervoase de pe o piesă anatomică, de pe o bucată de carne de măcelărie. (< fr. dénerver)

FRICANDO s. n. fel de mâncare preparat din bucăți de carne împănată cu slănină și fiartă înăbușit. (< fr. fricandeau)

FRICASE s. n. carne tăiată bucăți și prăjită în sos; tocană. (< fr. fricassée)

HAMBURGER [-GĂR] s. m. bucată de carne tocată prăjită în tigaie și servită caldă într-o chiflă tăiată în două. (< fr., engl., amer. hamburger)

LAMBOU s. n. 1. bucată de carne sau de piele care se conservă la amputații. 2. fâșie, parte, fragment. (< fr. lambeau)

SANVIȘ/SANDVICI I. s. n. 1. felii de pâine (unse cu unt) între care s-a pus o bucată de carne, de brânză etc. 2. (tehn.) suprapunere de materiale diferite. II. adj. (despre un material) constituit dintr-o inimă foarte slabă între două plăci mai rezistente. (< fr., engl. sandwich)

fleică (fleici), s. f. – Bucată de carne pentru grătar. Germ. (săs.) Fleckén (DAR).

vrabie (-ăbii), s. f. – 1. Pasăre mică (Passer domesticus, P. montanus). – 2. (Arg.) Paznic, agent. – Mr. harabeu. Sl. vrabij (Miklosich, Slaw. Elem., 17; Cihac, II, 463; Conev 53), cf. bg. vrabĕi, slov. vrabelj, rus. vorobeĭ. – Der. vrabete (var. vrăbete, v(ă)răbeț, brabete, brăbete, b(ă)răbeț, hrăbeț, hrabete), s. m. (vrabie), din bg. vrabec (Conev 54), sb. vrabac; vrăbier, s. m. (vînător nepriceput); vrăbioară, s. f. (vrabie mică; bucată de carne de vită din regiunea șalelor); vrăbioi, s. m. (masculul vrabiei).

CARUNCUL, -Ă (< fr., engl.; {s} lat. caruncula „bucată de carne”) s. f. și n. 1. S. f. Excrescență cărnoasă, mai ales la semințe, neprotejată de învelișuri. 2. S. n. Formațiune anatomică de forma unei mici excrescențe sau eminențe cărnoase (ex. c. lacrimal). 3. S. f. (ZOOL.) Proeminență cornoasă (sau cărnoasă), uneori colorată (roșie, neagră), care ornamentează capul, gîtul sau baza ciocului unor păsări (cazuar, curcan, cocoș, lebădă, porumbel ș.a.).

cárne f. (lat. caro, carnis, it. sp. pg. carne, pv. cat. carn, fr. chair). Substanța moale, sîngeroasă și organică a animaluluĭ, indiferent dacă e vie (fr. chair) orĭ de vînzare la măcelărie (fr. viande). Carne macră, carne slabă, fără grăsime și fără oase. Carne vie, carne care simte. A tăĭa în carne vie (fig.), a-ĭ pedepsi fără milă pe vinovațĭ. Carnațiune: carne sănătoasă. Fig. Natura omuluĭ: carnea e slabă, dar sufletu e tare. Pl. n. cărnurĭ, bucate de carne: mie nu-mĭ plac cărnurile (V. hoĭtină). Carne cu ochĭ, figură fără expresiune, figură ștearsă (V. boț). A crește carnea pe tine, a fi foarte mulțămit. A ți se scutura, a ți se’ncreți carnea de groază, a-țĭ fi foarte groază. A fi carne și unghie cu cineva, a fi trup și suflet cu el, a-ĭ fi foarte devotat. A fi răŭ de carne, 1) a te vindeca greŭ de o rană, 2) a fi libidinos.

cĭozvîrtă f., pl. e și țĭ (din vechĭu cetvîrtă, d. vsl. četvrŭtŭ, sfert. V. cĭocîrtesc). Sfert de animal la bucătărie, ciric, butuc, picĭor cu o bucată cu carne: Apoĭ paloșu scotea, Patru cĭozvîrțĭ îl făcea (Teod. 593). – Și cezvîrtă, cĭovîrtă și cĭofîrtă. În Mold. cĭofirtă, „sfert de stînjin de lemne”.

costíță f., pl. e (dim. d. coastă. Cp. și cu bg. kostíca, arșic, d. kostĭ, os). În măcelărie și bucătărie, garf, pîrjoală, bucată de carne cu o bucățică de coastă: costiță de purcel friptă pe grătar. – Barb. cotletă, cotlet și antricot (fr. côtelette și entrecôte).

legúmă f., pl. e, și vechĭ, azĭ Olt. -úme (lat. legúmen, -úminis, d. légere, a culege; it. legúme, pv. legum, vfr. leun, cat. sp. legumbre, pg. legume). Sud. Udătură, bucate, mîncare (carne, brînză, oŭă) spre deosebire de pîne orĭ de mămăligă (Gr. S. 1937, 247, în Olt.). Neol. (fr. légume). Zarzavat, plantă alimentară (ceapă, usturoĭ, mărar, cartofĭ ș. a.). Bot. Fruct caracteristic plantelor din familia leguminoaselor.

tîrăsc, a -î (vest) și tîrîĭ, a -í (est) v. tr. (var. din tiresc. Cp. cu vir). Vechĭ (tîrăsc). Tiresc. Azĭ. Trag pe jos, pe pămînt: guzganu abea tira o bucată de carne. Mișc cu greŭ: abea putea să-șĭ tirască picĭoarele de osteneală. Duc fără energie, fără demnitate: a-țĭ tîrî zilele, o vĭață păcătoasă. Duc cu mine, fac să mă urmeze: a tîrî cu tine o ceată de slugĭ. Fig. A tîrî pe cineva în noroĭ, a-l compromite, a-ĭ mînji numele. V. refl. Merg atingîndu-mĭ trupu de pămînt: șerpiĭ se tîrăsc, copiiĭ se tîrăsc deprinzîndu-se să umble. Merg (înaintez) cu greŭ: rănitu se tîrî pînă acasă, vaporu avariat se tîrî pînă la mal. Fig. Mă înjosesc peste măsură în fața celor marĭ: nu te tîrî! V. remorchez.

undésc v. tr. (d. undiță saŭ vsl. *onditi, rus. úditi). Pescuĭesc cu undița. Umblu cu lingura ca să scot o bucată de carne, de pește: a undi pin borș. V. intr. Cor. Ĭes la suptafață.

furculiță f. 1. unealtă de masă, în forma unei furci mici, de apucat bucățile de carne; 2. după analogie, crestătură la vârful urechii vitelor; fig. cu barba în furculiți.

mâncărică f. l. fam. un fel de bucate de carne cu legume; 2. mâncare.

tocană f. mâncare din bucăți de carne cu ceapă și grăsime. [V. oca].

șnițel n. bucată de carne prăjită în pesmeți: să ne ceară șnițel și supă AL. [Nemț. SCHNITZEL].

CIOPATĂ, ciopăți, s. f. (Reg.) Bucată de carne tăiată din trupul unui om sau al unui animal. – Din magh. csapat „grămadă, ceată”.

PÂRPĂLI, pârpălesc, vb. IV. I. (Pop.) 1. Tranz. A frige un animal sau o bucată de carne la frigare, pe jăratic sau la para focului. ♦ A frige sau a încălzi ceva superficial, la repezeală. 2. Refl. A se încălzi la dogoarea focului sau la soare. II. Refl. (Mai ales în forma perpeli) 1. A se zvârcoli, a se zbate, a se tăvăli de durere. ♦ Fig. A se frământa, a se chinui, a se zbuciuma. 2. A se răsuci (în așternut), a se întoarce de pe o parte pe alta fără a-și găsi locul (din cauza unei stări fizice sau psihice chinuitoare). [Var.: perpeli vb. IV] – Din bg. pripalja, sb. pripaliti.

POSMĂGI, posmăgesc, vb. IV. (Reg.) 1. Tranz. A presăra cu pesmet o bucată de carne (înainte de a o frige). 2. Refl. A se usca ca un posmag. ♦ (Despre plante) A se ofili, a se veșteji. – Din posmag.

ÎMPĂNA, împănez, vb. I. Tranz. 1. A introduce în crestăturile făcute într-o bucată de carne sau în unele legume bucățele de usturoi, de slănină etc. ♦ Fig. A umple, a înțesa, a împânzi un loc. 2. (Tehn.) A reduce jocul dintre două sau mai multe obiecte, piese etc., introducând între ele pene de lemn sau de metal. – Lat. *impinnare sau în + pană.

MUȘCHI², mușchi, s. m. 1. Organ al corpului la toate vertebratele și la majoritatea nevertebratelor, format dintr-un țesut fibros și cărnos care, datorită proprietăților lui fundamentale, contractibilitatea și elasticitatea, pune în mișcare diferite organe și părți ale corpului. 2. Bucată de carne de animal desprinsă din regiunea șirei spinării, întrebuințată în alimentație. – Lat. musculus (< mus).

BATE, bat, vb. III. I. Tranz. 1. A lovi un om sau un animal (cu palma, cu biciul, cu varga etc.) în scopul de a-l pedepsi sau de a-l constrînge la o acțiune. Nuntașii au sărit la dînsul și au început să-l bată și să-l bată, de-i mergea colbul. SBIERA, P. 289. Moțoc îi sărută mîna, asemenea cînelui care, în loc să muște, linge mîna care-l bate. NEGRUZZI, S. I 141. Ortomane, Hoțomane, Bate-ți negrul Pe de-ntregul Și te du și fugi de mine. ALECSANDRI, P. P. 11. ◊ (Fig.) Bate șaua să priceapă iapa (= dă cuiva să înțeleagă ceva fără să i se adreseze direct). ◊ Absol. A ieșit Bujor în țară, Bate, pradă, nu omoară. Pe ciocoi îi bagă-n fiară. ALECSANDRI, P. P. 156. ◊ Expr. A bate măr (sau ca mărul) v. măr. Îl bat de-i merg (sau să-i meargă) fulgii v. fulg. Îl bat de-i iese (sau să-i iasă) untul v. unt. A bate la stroi v. stroi. A bate gros v. gros. A bate la tălpi = a lovi pe cineva peste tălpi (pedeapsă obișnuită în regimurile trecute). A bate la palmă = a lovi peste palmă (pedeapsă obișnuită în școala din trecut). Domnișoara Victoria... vă bătea la palmă. PAS, Z. I 111. (Glumeț; Mold.) Pui de bate = bătaie strașnică. Rămîind fără tovarăși de ispravă și mai dîndu-mi și părintele Isaia un pui de bate așa din senin, chihăiam pe mama... că doar m-a da și pe mine la catihet. CREANGĂ, A. 80. A-și bate capul (sau, rar, firea) cu (sau pentru sau de) ceva = a se gîndi mult la ceva, a-și frămînta mintea, a chibzui fel și chip, a se ocupa mult cu ceva, a se interesa mult de ceva, a-i păsa de ceva. Nu-mi bat capul ce-or gîndi vecinii. BENIUC, V. 9. Întîi voia să facă o mustrare duducăi noastre, dar pe urmă... nu și-a mai bătut capul cu asta. SADOVEANU, N. F. 86. Și cînd propria ta viață singur n-o știi pe de rost, O să-și bată alții capul s-o pătrunsă cum a fost? EMINESCU, O. I 134. A bate capul cuiva sau a bate pe cineva la cap = a sta de capul cuiva, a se ține stăruitor de cineva, a nu-i da pace, a-l ameți, a-l toca la cap. Anghelină, stinge lampa... Destul ai stat trează cît ne-a bătut capul cu poveștile acel cioban de la Păstrăveni. SADOVEANU, N. F. 24. De multă vreme Joe umbla după Junona, bătîndu-i capul și spunîndu-i că moare de dragoste pentru dînsa. ISPIRESCU, U. 11. A-l bate (pe cineva) gîndul (sau mintea) sau (refl.) a se bate cu mintea (sau cu gîndul sau cu gîndurile) = a fi preocupat de ceva, a fi obsedat de un gînd (care-l îndeamnă să facă ceva). Turcalete se bătea cu mintea unde să-și ascunsă el procleta lui de avere. GALACTION, O. I 293. De altfel mă bate gîndul s-o cumpăr mai bine eu. REBREANU, R. I 145. Drumeț bătut de gînduri multe. Ne lași atît de greu pe noi... GOGA, P.16. Pururea să bate cu gîndurile, ziua și noaptea, cum ar face o corabie. DRĂGHICI, R. 142. Pe mine mă bate gîndul să las crîngul, Să iau cîmpul. TEODORESCU, P. P. 289. A-i bate (cuiva) gîndul (undeva) = a fi înclinat, aplecat spre..., a-i merge gîndul la... S-a încercat de cîteva ori să afle cam încotro i-ar bate gîndul fetei. VLAHUȚĂ, O. A. 348. A-l bate (pe cineva) grija = a fi neliniștit sau muncit de o grijă, a fi îngrijorat. Cînd m-ar bate numai atîta grijă, măi femeie, ce mi-ar fi? Dar eu mă lupt cu gîndul cum să-i port de cheltuială [băiatului la școală]. CREANGĂ, A. 120. A-și bate gura degeaba (sau în vînt) sau (rar) a-și bate limba = a vorbi în zadar, fără nici un rezultat. A-și bate picioarele = a umbla mult, a osteni umblînd. Să nu-și mai bată picioarele de pomană pe, la curte. REBREANU, R. I 191. De n-ar fi și unul ca mine pe acolo, degeaba vă mai bateți picioarele ducîndu-vă [după fată]. CREANGĂ, P. 246. A-și bate joc de cineva (sau de ceva) = a) a face pe cineva (sau ceva) de rîs, de ocară, a rîde de cineva (sau de ceva), a batjocori. Cine-a vrut să-și bată joc de tine? DUMITRIU, B. F. 100; b) (cu privire la o femeie) a necinsti, a viola. ◊ Fig. (în imprecații, mai ales glumețe) Bată-te norocul! ▭ Să vezi cum prinde mutul limbă... Bată-l cucu să-l bată! SADOVEANU, N. F. 104. Ei, d-apoi le-am mai uitat, bată-le de povești. VLAHUȚĂ, O. A. 49S. Bată-te pîrdalnicu să te bată!... Șezi binișor! ALECSANDRI, T. I 110. Bate-mă, doamne, să zac într-o grădină cu mac, Cu mîndra pe după cap JARNÍK-BÎRSEANU, D. 382. ♦ Refl. (În expr.) A se bate cu pumnii în (sau peste) cap= a-și da lovituri peste cap în semn de supărare mare, de desperare. O dată încep ele a se boci înăbușit și a se bate cu pumnii peste cap. CREANGĂ, P. 174. A se bate cu pumnii în piept = a) a-și da lovituri în piept în semn de pocăință sau de supărare. Împărăteasa... începu a suspina și a plînge, bătîndu-se cu pumnii în pept și smulgîndu-și și părui de supărare. RETEGANUL, P. II 29; b) a se fuduli, a se îngîmfa, a se lăuda. A se bate cu mîna (sau cu palma) peste gură= a se lovi peste gură ca pedeapsă pentru scăparea unor vorbe nesocotite sau în fața unei întîmplări neașteptate sau îngrozitoare. Nu mai face și tu atîta vorbă ca fariseul cel fățarnic. Bate-te mai bine cu mîna peste gură. CREANGĂ, A. 17. ♦ (Ideea de pedeapsă dispare; cu privire la oameni, urmat de determinarea «pe umăr») A lovi ușor peste umăr spre a-i arăta bunăvoință/încredere etc.; (cu privire la un animal, urmat de determinări care indică o parte a corpului) a-l lovi ușor spre a-l mîngîia. Cineva îi bătea [pe cai] cu palma pe gît. DUMITRIU, B. F. 59. Tata i-a strîns ciobanului mîna și l-a bătut cu dragoste pe umăr. SADOVEANU, N. F. 13. Așteptînd să-mi aducă o cafea, mă pomenesc bătut pe umăr cu multă discreție. CARAGIALE, M. 61. L-a bătut... cu mîna pe umăr, zicîndu-i Moșule, să știi că de azi înainte ești omul meu. CREANGĂ, A. 20. ◊ Expr. A bate palma (sau, glumeț, laba) cu cineva = a da mîna cu cineva; a ajunge la o înțelegere, a se învoi, a-și da asentimentul pentru o convenție stabilită. Uncheșul Haralambie... după ce a bătut palma cu tinichigiul... s-a coborît din cerdac și s-a dus. SADOVEANU, N. F. 183. Poftesc să vii aicea, să bați cu mine laba și să ne împăcăm. SADOVEANU, P. M. 305. 2. A izbi (pe cineva de ceva). L-a bătut cu capul de pereți. ◊ Intranz. (în expr.) A bate la ochi (mai rar la urechi sau la auz) = a izbi vederea (sau auzul) cuiva, trezindu-i luarea-aminte, interesul sau bănuiala. Își puneau întrebări furișe, avînd grijă să se despartă, ca să nu fie cîrdul prea mare și să bată la ochi. PAS, L. I 123. [Lipsurile] băteau prea tare la ochi ca să nu le fi putut îndată constata. ODOBESCU, S. II 395. Înființase o societate secretă cu numele Eterie (tovărășie), nume modest, care nu bătea la auz. GHICA, S. 94. A bate la cap = (despre o sobă sau o mașină de călcat) a provoca dureri de cap (prin difuzare de căldură sau prin degajare de gaze). 3. (Despre încălțăminte, ham, șa etc.) A freca, a roade, a produce răni. Mă bat pantofii. II. 1. Refl. reciproc. A se lua la bătaie, a se încăiera, a se lupta. Se puseră a se bate în săbii și se tăiară, de curgea sîngele vale. RETEGANUL, P. V 31. Am fugit... de frica unei cete de turci, care se bătuse chiar atunci cu volintirii la Secul. CREANGĂ, A. 20. Făt-Frumos își luă ziua-bună de la părinți, ca să se ducă să se bată el singur cu oștile împăratului. EMINESCU, N. 5. Pentr-o fată cît o ceapă Stau feciorii să se bată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. ◊ Expr. Se bat calicii (sau lupii sau nebunii) la (sau în) gura cuiva v. gură. A se bate cu moartea = a fi în agonie. A văzut o cioară bătîndu-se cu moartea. RETEGANUL, P. II 66. (Fig.) Cînd se bate ziua cu noaptea = pe înserate, în amurg, cînd se îngînă ziua cu noaptea. (Refl.) A se bate după ceva = a dori foarte mult un lucru, a-i plăcea foarte mult ceva. ◊ Refl. A se lupta cu arme, a purta război. Eu, omul negru, am fost mai apoi Trimis să mă bat într-un mare război. M-am bătut, pentru ca de acum niciodată Popoarele lumii să nu se mai bată. DEȘLIU, G. 43. S-au sculat sub cîrmuirea rusului o sută de noroade, și se bat o sută de noroade, mă Ghiță Lungu, pentru dreptatea ce-au dobîndit. SADOVEANU, M. C. 160. ◊ Tranz. (Cu complementul «război») Unde-i cetatea mai tare, acolo bate dracul război mai puternic. CREANGĂ, P. 236. 2. Tranz. (Cu privire la un dușman, o țară etc.) A învinge, a birui, a înfrînge. Atuncea noroadele mongolilor... cutreierau pămîntul și băteau împărățiile. SADOVEANU, D. P. 75. ◊ Expr. A se da bătut = a se lăsa convins (într-o discuție etc.); a ceda. ♦ (La jocul de cărți, în sport sau. într-o discuție) A cîștiga partida (de joc), a rămîne învingător. L-am bătut de două ori la șah. ♦ A prețui mai mult decît altul, a fi superior cuiva, a întrece. O capră bună bate la lapte o vacă rea. III 1. Tranz. A lovi de mai multe ori un lucru cu altul (mai ales cu o unealtă), pentru a scoate sau a prelucra ceva: a) lovi întruna, cu ustensile speciale de bucătărie, ouăle spre a le amesteca bine, laptele sau smîntîna spre a alege untul. Au început a bate laptele, pănă ce s-a ales untul. DRĂGHICI, R. 140. ◊ Expr. A bate apa-n piuă sau a bate apa să se aleagă untul v. apă. A lovi mereu cu ciocanul sau cu barosul un metal înroșit în foc, spre a-i da o anumită formă. Bate fierul pînă-i cald. ◊ Expr. A bate bani = a fabrica monede de metal. Că de mult ce ești avut, Bani de aur ai bătut. ALECSANDRI, P. P. 211. c) A lovi de repetate ori, cu un ciocan mic, tăișul coasei (așezat pe bîtcă), spre a-l ascuți. d) (Cu privire la cuie, nituri, țăruși etc.) A înfige, a vîrî prin lovituri repetate (cu ciocanul, cu maiul etc.). Nuntașii ies afară, caută un par înalt, îl bat în mijlocul ogrăzii. SEVASTOS, N. 331. ♦ A fixa un obiect de altul țintuindu-l cu ceva. Un cerc de aur bătut cu diamante. EMINESCU, N. 6. De-i găsi o para frîntă în toată casa, să mi-o bați în frunte! ALECSANDRI, T. 1557. Alții... să bată... potcoavele. ȘEZ. II 10. e) (Folosit și absolut) A îndesa cu spata firele bătelii. Am țesut bine, dadă Reveca? – Nu bate într-o parte. Apucă spata drept de mijloc. DELAVRANCEA, A. 4. Ileana Cusînzeana... cum țesea, de cîteori bătea cu brîgla, totdeauna ieșeau cîte două cătane îmbrăcate și-narmate. RETEGANUL, P. V 40. f) (Întrebuințat absolut sau cu complementul «apa») A da mereu cu un băț în apa (sau pe sub pietrele din apa) unui rîu, spre a scormoni peștii din ascunzători. Băiatul intră cu plasa în gîrlă. Bătu în sus, bătu în jos, și pește să prinză, cîtuși de cît. ISPIRESCU, L. 280. Un al treilea pescar vine cu luntrea și bate apa pînă ce se sfîrșește de strîns tot năvodul. I. IONESCU, P. 408. g) (Cu privire la grîu, porumb etc.)A îmblăti, a descoji, a dezghioca; (cu privire la plantele textile) a zdrobi prin lovituri repetate (cu o bîtă sau cu un mai), spre a face să se desprindă fibrele. Au pus să se treiere cerealele și să bată păpușoii. I. IONESCU, D. 295. [Inul] îl bat, îl curăță, îl meliță, îl perie, îl torc. DRĂGHICI, R. 78. h) A lovi cu o prăjină crengile unui pom spre a face să cadă fructele. Am bătut toți merii din grădină. i) (Cu privire la un covor, la o pătură, la o haină etc.) A scutura (de praf). Soldatul intră cu pantofii: – îi luase lelea Uța să-i bată. D. ZAMFIRESCU, R. 216. j) (Cu privire la tobă, la toacă etc.) A produce, prin lovituri ritmice, sunetul caracteristic al obiectului respectiv. Pune-l să bată toba la casa dregătorilor. PAS, L. I 17. Tălpoiul face iute o darabană... și începe a bate ca de război, brr... brr! CREANGĂ, P. 310. ◊ Expr. A bate toba = a lansa știri, a nu păstra un secret, a divulga imediat cele auzite. A bate toba la urechea surdului, se zice despre cei ce nu vor să asculte ce li se spune. A-i bate (cuiva) în strună = a vorbi (cuiva) așa cum îi place. Femeia a priceput slăbiciunea bărbatului și totdeauna i-a bătut în strună. SEVASTOS, N. 3. ◊ Intranz. (Cu determinări introduse prin prep, «din») Veneau toboșarii și trîmbițașii, bătînd din tobe și sunînd din trîmbițe. ISPIRESCU, M. V. 42. j) (Cu privire la pămînt sau arie) A bătători; p. ext. a lovi cu piciorul de repetate ori (jucînd sau tropăind). Se prind de mîini și se desprind... Și bat pămîntul tropotind în tact ușor. COȘBUC, P. I 57. ♦ (Cu privire la un joc) A juca cu foc. [Polca] o băteam vîrtos cînd eram mic. ALECSANDRI, T. I 93. l) A îndesa (ceva) prin apăsări repetate. Toader... întinse mîna la cărbune... și-l aruncă în lulea, bătîndu-l cu unghia. D. ZAMFIRESCU, R. 239. Bunătatea brînzei de oi atîrnă de la meșteșugul baciului de a prepara cașul și de la chipul de a o bate la putină. ȘEZ. VII 100. m) A lovi ceva de repetate ori cu un mai sau cu un ciocan (de exemplu carnea ca să se frăgezească, rufele muiate în apă ca să iasă din ele săpunul și leșia etc.). Iarna toarce la fuioare... Apoi vara-n foc de soare Bate pînza la izvoare. ALECSANDRI, T. 272. Își muia cîte-o bucată de carne, bătînd-o cu maiul. DRĂGHICI, R. 149. n) (Cu complementul «mingea») A azvîrli mingea departe (lovind-o cu ceva); p. ext. a se juca cu mingea. o) A juca mult cărți;a amesteca cărțile de joc. Își duce veacul numai în străinătăți... acolo bate cărți și petrece. SADOVEANU, N. F. 50. ◊ Expr. (La jocul de cărți) A bate o carte (sau cărțile) = a răspunde la cartea altuia cu o carte mai mare. Toderică... chemă pre vătaful și se puse la jucat stos. Îi bătu toate cărțile de-a rîndul. NEGRUZZI, S. I 84. Tranz. (Cu privire la un drum) A face mereu aceeași cale, a umbla mult (pe un drum), a străbate. De trei nopți aceeași cale Bate călătorul. TOPÎRCEANU, S. A. 39. Numai eu, rămas același, Bat mereu același drum. EMINESCU, O. I 112. Ordonă să se ridice îndată mic și mare... și să bată codrii, ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I 108. Nu le-o mai dat pofta să bată drumul leșului! ȘEZ. VII 26. Foaie verde bob năut, Lungu-i drumul și bătut; Nu-i bătut de car cu boi Nici de turmele de oi, Ci de ochișorii mei. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 200. ◊ Expr. A bate (pasul) pe loc = a face o acțiune fără să realizeze vreun progres. Producția în țările lagărului imperialist bate pasul pe loc, iar neînsemnata creștere a producției industriale în aceste țări este legată numai de militarizarea economiei naționale, de pregătirile de război și de ducerea războaielor banditești de cotropire. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 81. ♦ (Cu privire la un loc) A frecventa des, a umbla într-una prin...; a cutreiera. Astăzi [ciobanii] fug noaptea de la stînă și bal satele primprejur. GALACTION, O. I 65. Se înhăitase cu cîțiva feciori de boieri și băteau mahalalele ziua și noaptea. GHICA, S. 40. Multe mări am trecut, Multe țări am bătut. TEODORESCU, P. P. 173. ◊ Expr. A bate prundurile (sau podurile) = a umbla de colo pînă colo (fără nici o treabă sau vreun scop), a hoinări. Toată ziulica bate prundurile după scăldat. CREANGĂ, A. 13. A bate cîmpii = a vorbi într-aiurea, a se abate de la chestiunea discutată, a ocoli un subiect care nu convine să fie discutat. (Intranz.) A bate în retragere = a) (despre o, armată) a se retrage din fața inamicului; b) fig. a renunța să mai susțină ceva cu aceeași tărie, a da îndărăt, a retracta. 3. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «la») A lovi cu degetul sau cu pumnul în ușă, în fereastră etc. mai ales spre a atrage atenția celor dinăuntru; a ciocăni, a pocăni. Unul începuse să bată cu pumnul în geam. DUMITRIU, B. F. 10. Văzîndu-se-n sat... începu a bate pe la ușile oamenilor să-l lase de mas. RETEGANUL, P. I 11. Un orologiu sună noaptea jumătate. La castel, în poartă, oare cine bate? BOLINTINEANU, O. 33. ◊ Expr. A bate pe la ușile oamenilor = a cere de pomană. ◊ Fig. Iarna bate la ușă. ▭ Războiul bătea la poarta țării. PAS, Z. I 94. (Cu elipsa determinării) N-or mai jeli trudiții la praguri boierești; Ast an, la fiecare din ei belșugul bate. DEȘLIU, G. 49. 4. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», arătînd instrumentul și, prin prep. «în»), obiectul acțiunii) A lovi tare, a izbi (uneori în semn de mînie, de nerăbdare sau spre a amenința sau intimida pe cineva). Expr. A bate cu pumnul (sau cu pumnii) în masă, ca manifestare a mîniei. Izbucni, strigînd și bătînd cu pumnii în masă. BART, E. 285. ◊ A lovi un animal spre a-l îndemna la mers. Călăreții... În caii lor sălbateci bat cu scările de lemn. EMINESCU, O. I 148. 5. Intranz. (Despre valurile apei) A se lovi, a se izbi (de maluri etc.). Valuri roșii băteau la Salonic în port. BOUREANU, S. P. 3. Numai bătrînul simțea puterea apei care-i bătea în glezne. SADOVEANU, N. F. 27. ◊ Refl. În funduri de prăpăstii se bat mereu de maluri Șiroaie. ALECSANDRI, P. III 298. 6. Refl. (Despre mai multe lucruri) A se lovi unul de altul. Frunza lin se bate În codru-nflorit. ALECSANDRI, P. I 197. ◊ Expr. A se bate cap în cap = a fi cu totul opus, contradictoriu, diferit; a se contrazice. Venea să se intereseze care este adevărul în vălmășagul de știri ce circulau și se băteau cap în cap. REBREANU, R. I 505. ◊ Tranz. Peste vîrfuri trece lună, Codru-și bate frunza lin. EMINESCU, O. I 206. (Despre fructe) A se atinge, a se strivi, a se bătuci. 7. Refl. A se zbate, a se zvîrcoli. Te bați pe iarbă noaptea întreagă, fără să adormi. DELAVRANCEA, la TDRG. IV. Intranz. 1. (Despre arme de foc) A trage. Ofițeri, murind, strigau în vaiete: Artileria... să bată... artileria... Și artileria prinse să bată. CAMILAR, N. I 49 ◊ Tranz. (Învechit) A bombarda. Tunurile lor bat zidiurile aiste necontenit de cinci zile. ALECSANDRI, T. 1494. Bătea partea de sus a cetății cu zece tunuri. BĂLCESCU, O. II 113. 2. (Despre o armă de foc) A trimite proiectilul pînă la...; p. ext. (despre glas sau ochi) a ajunge pînă la..., a atinge, a cuprinde. Pușca aceasta bate departe. ▭ În toate părțile unde bate ochiul, [vezi] buchete de arbori și colțuri de dumbravă. SADOVEANU, O. A. II 186. Miriște și imașuri, cît bate ochiul. VLAHUȚĂ, la TDRG. ◊ (Despre plante) Cum ți-e grîul...? – Bun, cumetre, bun... bate la piept. SANDU-ALDEA, U. P. 152. 3. (Uneori determinat prin «cu vorba») A face aluzie, a aduce vorba, a pișcă cu vorba. Atunci [împăratul] a stat și a cugetat, înțelegînd unde bătea al șaptelea sfetnic al său. Bătea în ce bătuseră și ceilalți șase. SADOVEANU, D. P. 125. Ei! Acu înțeleg eu unde bate vorba lui! CARAGIALE, O. I 54. 4. A înclina spre..., a fi aplecat spre... Mintea lui ca o cumpănă se clătina, cînd într-o parte, cînd în alta, dar tot spre înșelare bătea. CONTEMPORANUL, VI_II 213. 5. (În expr.) A bate cu cineva = a avea simpatie pentru cineva. Mai potriviți unde să-i găsești?... Numai atîta mă îngrijește, că Luluța nu bate nicidecum cu Guliță. ALECSANDRI, T. I 176. V. Intranz. (Despre unele fenomene ale naturii) 1. (Despre vînt) A sufla. Spre Creasta Ciungă Nouri s-alungă... Vîntul cu aspre aripe reci Bate din coastă A vreme proastă. DEȘLIU, M. 28. Începu să bată ușor un vînt reavăn. DUMITRIU, B. F. 15. Bate un vînt peste ape. BENIUC, V. 115. Cînd a-nceput să bată vîntul... am scos foaia mea de cort. SAHIA, N. 80. ◊ Tranz. Mă bate vîntul în față. 2. (Despre brumă, ploaie, grindină) A cădea, a lovi în... Ploaie măruntă și deasă de început de noiembrie bătuse toată noaptea în geamuri și ziduri. STANCU, U.R.S.S. 36. Ploaia bate-n geamuri, streșinile cîntă. TOPÎRCEANU, S. A. 35 ◊ Tranz. Lunca, bătută de brumă, acum pare ruginită. ALECSANDRI, O. 167. Codrule cu frunza lată, Bruma cază, nu te bată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 199. ◊ Tranz. Fig. (Despre secetă) Să știți că și în anul ăsta ne bate seceta. PAS, L. I 8. 3. (Despre soare, lună, stele) A atinge, a-și trimite razele pînă la..., a lumina; a se reflecta în... S-au lungii pe mal, acolo unde bătea mai tare soarele. PAS, L. I 64. Peste toate bate acum soarele de dimineață tot mai covîrșitor, în explozii de puzderii de aur, risipind cele din urmă pilcuri de negură în văgăuni. SADOVEANU, O. A. II 191. Soarele bătea căldicel pe prispă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 179. Și dacă stele bat în lac Adîncu-i luminîndu-l, E ca durerea mea s-o-mpac Înseninîndu-mi gîndul. EMINESCU, O. I 193. Peste albele izvoare Luna bate printre ramuri. EMINESCU, O. I 101. Pe aceeași ulicioară Bate luna în ferești, Numai tu de după gratii Vecinie nu te mai ivești! EMINESCU, O. I 112. ◊ Tranz. Mă bate soarele-n ochi. HOGAȘ, M. N. 19. Codrul... își deschide-a lui adîncuri fața lunei să le bată. EMINESCU, O. I 83. VI. 1. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» sau «în», indicînd o parte a corpului)A lovi, a mișca dintr-o parte a corpului. Vreo douăzeci de soldați... băteau din călcîie... să se încălzească. DUMITRIU, B. F. 118. ◊ (Poetic) Un greier... Ridicat în două labe, s-a-nchinat bătînd din pinteni. EMINESCU, O. I 87. ◊ Expr. A bate din (sau în) palme = a-și lovi palmele spre a-și manifesta un sentiment de bucurie, de aprobare (v. aplauda) sau spre a chema pe cineva. Spune și el după noi, bătînd din palme: «tata, vine tata!. SAHIA, N. 48. Cît ai bate din palme = într-o clipă, pe loc, imediat. Crîșmărița iute a lăsat obloanele în jos, a aprins lumînarea și, cît ai bate din palme, ni s-a și înfățoșat cu o cană mare de lut, plină cu vin de Odobești. CREANGĂ, A. 97. A bate în pumni = a lovi un pumn de altul spre a-i face cuiva în ciudă. A bate din picior = a lovi cu piciorul în pămînt ca semn de amenințare sau intimidare, sau spre a arăta că vrea să-și impună voința. Împăratul a bătut din picior: Luați-l! SADOVEANU, D. P. 32. Scaraoschi... mînios grozav, chemă înaintea sa toată drăcimea și bătu din picior, strigînd... CREANGĂ, P. 57. A bate din picioare = (despre animale, mai ales despre cai) a lovi cu picioarele în pămînt de nerăbdare. [Iepele] nechezau și băteau din picioare. EMINESCU, N. 20. A bate din (sau în) buze = a rămîne păgubit de ceva sau înșelat în așteptările sale. Prepeleac a rămas bătînd în buze. CREANGĂ, P. 46. ♦ (Despre păsări; determinat prin «din aripi») A lovi aerul cu aripile. Au prins a bate din aripi cucoșii. SADOVEANU, F. J. 602. ◊ (Despre cîini; determinat prin «din coadă») A da din coadă. [Cățeaua] se lipi la pămînt schelălăind, apoi prinse a bate din coadă. SADOVEANU, O. III 357. 2. Tranz. (În expr.) A bate tactul (sau măsura) = a marca, prin mișcări regulate (făcute cu mîna, cu piciorul sau cu o baghetă), fiecare tact al unei bucăți muzicale. (Fig.) În casă tac toate. Un singur covor Atacă, pe nas, uvertura. Și cărțile toate-l urmează în cor, începe să cînte întregul decor, Ceasornicul bate măsura. TOPÎRCEANU, M. 37. A bate mătănii = a face mătănii. Alături... o femeie bătrînă bătea metanii. DUMITRIU, B. F. 137. 3. Intranz. (Despre inimă, puls, tîmple) A zvîcni, a palpita, a pulsa (în mod normal sau din cauza unei emoții, a unei boli). Inima... începu să-i bată atît de tare, încît îi tăia răsuflarea. DUMITRIU, B. F. 47. Cum îți bătea pe gît, sub mîna-mi, O vinișoară albăstrie! TOMA, C. V. 377. Tîmpla bate liniștită ca o umbră viorie. EMINESCU, O. I 79. Bătrînul Dan pe sînu-i apasă a lui mînă Și simte că tot bate o inimă romînă. ALECSANDRI, O. 209. ◊ Refl. Mi se bate inima. ♦ (Despre aparatul telegrafic) A funcționa. Ei? Nu bate telegraful?... Bate; ce treabă alta are? CARAGIALE, O. I 123. ♦ Tranz. (Învechit; cu privire la o telegramă etc.) A da o telegramă, a transmite ceva prin telegraf. Ce să fac?... Batem o depeșă la București... la minister, la gazete. CARAGIALE, O. I 126. Refl. pas. M-am dus printre poruncile stăpînirii ce se băteau a telegraf. SADOVEANU, N. F. 110. ◊ (Despre instrumente muzicale sau despre un clopot, un ceasornic etc.) A emite sunete muzicale sau ritmice. Un clopot bătu de patru ori. DUMITRIU, B. F. 109. Am plecat fruntea pînă ce mi-a ajuns bărbia de ceasornic. L-am auzit deodată bătînd. SADOVEANU, N. F. 82. Cînd mă pui să odihnesc, Doba-mi bate să pornesc, Doba-mi bate de pornit, Nu cată că-s ostenit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. ◊ Tranz. San-Marc sinistru miezul nopții bate. EMINESCU, O. I 202. 4. Intranz. (Despre cîini) A lătra (scurt și la intervale egale). Răsunete dulci încă vibrau, cînd un cîne răspunse, bătînd ascuțit de trei ori. SADOVEANU, O. III 357. Dacă vrei să nu te muște cînii și să te lase în pace, cum îi vezi că sar la tine, să te tupilezi jos, la pămînt, și să-i lași să te latre cît le place, fără să te urnești din loc; căci ei bat cît bat și de la o vreme te părăsesc și se duc. CREANGĂ, A. 68. Ce lup intră-n sat Și cînii nu bat? (Ceața). SADOVEANU, P. C. 6. VII. Intranz. (Despre culori; urmat de determinări introduse prin prep. «în») A avea o nuanță de..., a da în... Soarele, de un galben bătînd ușor în roșu, părea culcat, ca pentru a se odihni, pe marginea orizontului. STANCU, U.R.S.S. [Printre lespezi] răsărea o iarbă moale ca mătasea... Buruiană ciudată, care crește cine știe unde, ca și copăceii aceia cu foi lungi, bătînd într-un verde-întunecat. PAS, L. I 86. 238. Părul ei lung, negru, care bătea în albastru, căzu în bucle acoperindu-i curba fină a gîtului. BART, E. 169. Capu-i bate-n aurel, Ciocu-i bate-n argințel. TEODORESCU, P. P. 39. Forme gramaticale: perf. s. bătui, part. bătut.

FLEICĂ, fleici, s. f. Bucată de carne de pe pîntecele bovinelor, din care se face, de obicei, friptură la grătar. Ai să simți mirosul... de cîrnați și de fleici. CARAGIALE, O. VII 300. Bagă fleici prin foi de rînd Și-i dă ursului să-mbuce. PANN, P. V. II 13.

GARF, garfuri, s. n. Bucată de carne de porc, cuprinzînd coastele și mușchiul interior, din care se despart cotletele și antricoatele.

BLET s. n. Bucată de carne de porc sau de vită provenită din zona coastelor sau a pieptului.

CIOPATĂ, ciopăți, s. f. (Regional) Bucată de carne tăiată din trupul unui om sau al unui animal; ciozvîrtă. V. hartan. Lovindu-o cu sabia o dată, îi tăie trupu în doauă ciopăți. GORJAN, H. I 82. ◊ Expr. A face (pe cineva sau ceva) ciopăți-ciopăți = a rupe, a sfîșia, a tăia (pe cineva sau ceva) în bucățele. Începu a mi-ți cresta pe șarpe și cruciș și curmeziș, pînă ce îl făcu ciopăți-ciopăți. ISPIRESCU, L. 343.

COAPSĂ, coapse, s. f. 1. (La oameni și la animale) Partea piciorului cuprinsă între șold și genunchi. Gheorghiță purta aninat în laț, în dosul coapsei drepte, baltagul. SADOVEANU, B. 106. Pașa... Cu scările-n coapse fugaru-și lovește. COȘBUC, P. I 206: Trase paloșul și-și tăie o bucată de carne moale din coapsa piciorului. ISPIRESCU, L. 90. 2. Fig. Simbol al puterii de procreație. Din mine, din coapsele-mi largi an purces, Dezrobitori, prometeii. BANUȘ, B. 114. (Poetic) În coapsa grăitoarei miriști, Devreme plugul vostru ară; E primăvară pe cîmpie Și-n ochiul vostru-i primăvară. GOGA, P. 9

ÎMPĂNA, împănez, vb. I. Tranz. 1. A umple o bucată de carne sau o legumă (prin crestături anume făcute) cu bucățele de slănină, de usturoi etc. pentru a prepara anumite feluri de bucate. A împănat vinetele pentru imambaialdi. ▭ Mușchi de căprioară împănat cu trufe. ALECSANDRI, T. 1260. ♦ Fig. A străpunge. Murad se duce... Să-nvingă-n arcășie pe Ild-Tozcoparan. De nu, să-l împăneze cu o săgeată-n piept. ALECSANDRI, P. III 378. 2. A înțesa, a împînzi. Pe urmă unde mai pui, Simeoane, vorbi și Șoimaru, că țara-i împănată cu oșteni de-ai noștri. SADOVEANU, O. VII 26. ◊ (Cu inversarea construcției) Venise mai cu samă pentru sfatul lui obișnuit cu doamna Anastasia în privința gospodăriilor lor împănate în toată țara. SADOVEANU, Z. C. 253. ◊ (Cu nuanță peiorativă) Ai împănat cabinetul ministerial cu toți prietenii. CAMIL PETRESCU, T. II 430. ◊ Fig. Enigme mitologice și istorice, cu care cărturarii împănează scrierile lor. ODOBESCU, S. III 312. ◊ Refl. Pămîntul... începe... a se împăna cu mii și mii de floricele. MARIAN, O. I 1. 3. A îmbina două sau mai multe obiecte cu ajutorul unei pene astfel încît să se suprime jocul sau mișcarea relativă dintre ele. Badea cu-n plug bine-mpănat Și tot cu fer ferecat... S-au apucat de arat. ALECSANDRI, P. P. 102. Coasa merse cîteva obrațe și o dată sări din toporîște cu o mare putere. O împănez din nou și, începînd din nou a cosi, iarăși sări. ȘEZ. I 85.

MUȘCHI², (1) mușchi, s. m., (2) mușchiuri, s. n. 1. Țesut fibros și cărnos la oameni și la animale, care se contractă și se relaxează după impulsul nervos primit și pune în mișcare diferite organe și părți ale corpului, Ceilalți concurenți... cu pieptul lat cu mușchii în fus și cu tendoanele elastice. C. PETRESCU, Î. II 216. Pe fața-i osoasă mușchii jucau subt pielea oacheșă, întinsă și lucitoare. REBREANU, R. II 232. Munteanul e sprinten, potrivit în legăturile lui, mai mult mușchi decît carne. RUSSO, O. 101. 2. Bucată de carne de măcelărie desprinsă din regiunea șirei spinării, a pulpelor etc.

PAPRICAȘ s. n. Mîncare cu sos făcută din bucăți de carne și din cartofi, gătită cu multă boia de ardei. Unele familii poartă cu mîndrie faima sarmalelor, altele a papricașului. VORNIC, P. 12. Cînd a venit vorba de cele două porții de papricaș, s-a șters cu dosul mînii la gură. STĂNOIU, C. I. 54. – Accentuat și: papricaș.

PARTAL, partale, s. n. (Regional) Bucată de pămînt (semănat). (În forma părtal) La seceră se lasă o vetrișoară sau un petec, numit și partal nesecerat. PAMFILE, A. R. 130. ♦ Bucată de carne, de pîine. Un partal de miel. La TDRG. – Variantă: părtal s. n.

PE prep. A. Introduce un complement direct, de obicei dublat de acuzativul pronumelui personal neaccentuat; cînd complementul precedă verbul, pronumele personal este obligatoriu. I. Urmat de un complement direct exprimat printr-un substantiv care poate fi. 1. (Nume propriu de persoane) Pe Eminescu, noi, poeții tineri, Zădarnic încercăm, nu-l vom ajunge. BENIUC, V. 28. În trei ani a îngropat trei fete: pe Lina, pe Ionița, pe Măriuca. STANCU, D. 109. Deseori dureri ascuțite îl cercau pe Ursu. SADOVEANU, O. II 198. ◊ (Numele de persoană e precedat de art. «alde») L-au înconjurat oamenii pe alde Uțupăr. STANCU, D. 161. ◊ (Numele propriu indică un animal) Am adăpat pe Joiana. 2. (Nume comun care indică o persoană) a) (Substantiv nearticulat) Mi-a răspuns că... el pe logofăt îl crede. STANCU, D. 104. Îmi făcu semn să-l privesc încă o dată pe colonel, C. PETRESCU, S. 129. Iaca, jupîneșică dragă, cum învață nevoia pe om ce să facă. CREANGĂ, P. 125. Nu face haina pe om, ci omul face haina. ♦ (Între substantiv și prepoziție se intercalează o determinare atributivă: adjectiv, adjectiv demonstrativ, relativ-interogativ, nehotărît) Pe care copil l-ai văzut? a [Crivăț] vede întîia oară pe alt tînăr boier. SADOVEANU, F. J. 121. Toți au putut vedea pe tînăra. nevastă. NEGRUZZI, S. I 78. ♦ (Învechit, introduce substantive comune care exprimă o colectivitate; atestat în forma pre) Doamne... iartă greșiților tăi! Cruță pre biată țară. NEGRUZZI, S. I 140. b) (Substantiv precedat de un articol nehotărît) Nimic, din cîte pot să facă pe-un om fericit, nu-i lipsea. VLAHUȚĂ, O. A. 469. Își alese mire pe un fiu de împărat. ISPIRESCU, la TDRG. c) (Substantiv articulat cu articolul hotărît enclitic) (Substantivul denumește o rudă apropiată) Bunicul l-a însurat și pe cel mai mic dintre băieții lui, pe tata. STANCU, D. 484. O trag pe mama de rochie, în semn că vreau să-i spun ceva. SAHIA, N. 50. Trezește pe mama. CREANGĂ, P. 79. (Substantivul e urmat de un atribut substantival prepozițional) Împăratul... poruncește să-i aducă pe hîrca de babă înaintea sa. CREANGĂ, P. 101. (Substantivul e urmat de un atribut adjectival) Și el – el vîrful mîndru al celor ce apasă, Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut. EMINESCU, O. I 62. (Substantivul e urmat de un adjectiv posesiv) Dar am pe Simon, pe băiatul meu. SAHIA, N. 101. Intrînd pe poartă, Grigore Iuga văzu... pe servitorii lui. REBREANU, R. I 18. Pe sub colină, rîul Curge-ncins pe lîngă ea Tocmai cum pe draga mea O încinge brîul. COȘBUC, P. I 261. ◊ (Rar, mai ales în poezie, un adjectiv posesiv intercalîndu-se între prepoziție și substantiv) Pasăre de la graniță, N-ai văzut pe-al meu bădiță? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 122. ◊ (Numele de rudenie la singular, urmate de un pronume posesiv cu rol de atribut, apar și nearticulate) Doi copii cîștigase cu el mama, pe soră-mea Evanghelina și pe frate-meu Ion. STANCU, D. 5. 3. (Nume comun care desemnează un animal, de obicei personificat, în basme, în fabule, în proverbe) a) (Substantivul e nearticulat) Opri pe dobitoace de le îmblînzi și le trimise la locul lor. ISPIRESCU, L. 7. Zi foarte așteptată Și scumpă în nevoi, Ca să vedem odată Pe lupi mîncați de oi. ALEXANDRESCU, M. 299. ♦ (În unele expresii, în care acțiunea verbală e reciprocă) Lup pe lup nu se mănîncă. b) (Substantivul e articulat cu articolul hotărît enclitic și e urmat de un atribut adjectival sau substantival prepozițional) Iute doboară pe cerbii fruntași cari veseli și mîndri Coarne-ncrîngate clăteau. COȘBUC, AE. 15. Leoaica mină, gonește pe ciuta cea. îngrozită. CONACHI, P. 269. Dar și mierla din pădure Are pe unul anume, Pe cucul cu pene sure. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 206. Dă-mi pe roibul drăguleț. ALECSANDRI, P. P. 87. 4. (Nume comun care indică un lucru) a) (În unele expresii în care acțiunea verbală e reciprocă, de tipul: ) Cui pe cui se scoate. Mînă pe mînă spală și amîndouă obrazul. b) (Rar, prin atracția unei construcții prepoziționale anterioare, în care substantivul indică o persoană sau un animal) îmbracă... pe cal cu o piele de urs și pe frîu cu una de șerpe. SBIERA, P. 41. Școala face pe omul om Ș-altoiul pe pomul pom. PANN, la TDRG. c) (Rar, arătînd o tendință de personificare, de însuflețire a obiectului) Pe trandafir l-a lăsat albina mai la urmă. II. Urmat de un complement direct exprimat printr-un pronume (cu excepția pronumelui nehotărît «ce») care poate fi: 1. (Pronume personal) Iar pe mine să mă îngrijești cu însuți mîna ta șase săptămîni. ISPIRESCU, L. 3. Cînd v-a întreba pe voi, să dați vina pe mine și să lăsați să vorbesc eu pentru toate. CREANGĂ, P. 9. ♦ (Pronume de politețe) De ce să te țină minte pe dumneata? STANCU, D. 259. D-apoi asta nu vă privește pe d-voastră; ia, mai bine păziți-vă gura! CREANGĂ, P. 82. 2. a) (Pronumele relativ «care») Fiecare fir de floare pe care-l ating mă face să tresar. SAHIA, N. 24. Blestemul părinților, pe care nu-i asculta, ci îi tot necăjea, a făcut-o să fie gheonoaie. ISPIRESCU, L. 4. Era odată un flăcău stătut, pe care-l chema Stan. CREANGĂ, P. 139. Se lăsă încet-încet, într-un ostrov mîndru din mijlocul unei mări, lîngă o căsuță singuratică, pe care era crescut niște mușchi pletos. id. ib. 213. ♦ (Rar, numeralul nehotărît «cîți», «cîte», cu valoare de pronume relativ) Pe cîți i-au găsit, i-au mînat spre curtea primăriei. STANCU, D. 148. Nu mai sta din pocnit cu biciul, de șuguit cu toți drumeții pe cîți îi întîlnea. CREANGĂ, P. 112. M-a făcut maica pe mine Să fiu doftor de copile: Pe cîte le-oi doftori, Prea frumos mi-or mulțumi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 374. b) (Pronumele relativ «cine») Nu vin în sat numai vești bune. Vin și de celelalte. Ba că armata pîrjolește satele și omoară lumea la întîmplare, pe cine pun mîna gradații, ba că soldații nu vor să tragă în răsculați. STANCU, D. 151. În ochii fiecăruia citești teama disperată la gîndul că nu va regăsi pe cine caută. SAHIA, N. 51. Pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești. c) (Pronumele interogativ «care») Pe care dintre ei să-l aduc? ▭ Pe care [basm] vrei să mi-l spui? STANCU, D. 45. d) (Pronumele interogativ «cine») Pe cine să chem? BENIUC, V. 97. 3. (Pronume demonstrativ) I-a intrat un cui în ochi. L-a pierdut și pe celălalt. STANCU, D. 82. ◊ (Urmat de o determinare atributivă) Dă-mi-o pe asta albastră. ▭ Îi aude pe cei de pe capră cum sar jos. SAHIA, N. 6. (Pronumele demonstrative «cel», «acela» și formele lor populare, în compunere cu pronumele relativ «care» sau «ce») Notînd Stănescu a făgăduit să-i învețe să-și scrie numele pe hîrtie, pe acei care vor voi să învețe. STANCU, D. 228. Îl bag în infirmerie numai pe ăla care cade jos. SAHIA, N. 113. La jugu-i el silește pe cei ce l-au urît. EMINESCU, O. I 62. 4. (Pronume nehotărît) O să mai avem pe cineva la masă. STANCU, D. 428. Pe unul din ei îl cunoștea. SAHIA, N. 73. Gheonoaia... rugă pe Făt-Frumos să-și aleagă de soție pe una din cele trei fete ce avea. ISPIRESCU, L. 5. Culegea la flori domnești Culegea și nu-i plăcea. Pe toate le azvîrlea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 123. (Atestat și în forma învechită pre) Întrebă pre unii și pre alții despre scorpie. ISPIRESCU, L. 9. ◊ Expr. Unul pe altul (sau una pe alta, unii pe alții, unele pe altele) = reciproc, între ei (sau între ele). Ne-am gîdilat unii pe alții cu bîtele. STANCU, D. 167. Privise cum s-au salvat unul pe altul cele două tancuri sovietice. CAMILAR, N. I 388. Una pe alta se îndemnau la treabă. CREANGĂ, P. 7. 5. (Pronumele negative «nimeni» sau «nici unul») De un ceas te uiți la toate fetele. Pe care ai ales-o? – Pe nici una. STANCU, D. 360. N-am mințit pe nimeni. SAHIA, N. 68. III. Urmat de un complement direct exprimat printr-un numeral care poate fi: 1. (Numeral ordinal) Cele două femei o duceau de subțiori pe a treia care tușea și picioarele i se împleticeau. CAMILAR, N. I 392. Doi sfanți, doi sfanți o mănușă! Pe a doua fără gologani! PAS, L. I 44. 2 a) (Numeral cardinal hotărît, care se referă la persoane sau lucruri, cînd e așezat înaintea verbului, și numai la persoane, cînd urmează după verb) Pe doi i-au evidențiat, iar pe șase i-au criticat. A lăsat cinci pomi, pe trei i-a tăiat. A examinat pe doi dintre ei. b) (Numeral cardinal, în expresii aritmetice sau algebrice, p. ext. o cantitate, un număr exprimat printr-un semn convențional, într-o formulă de algebră, chimie, fizică etc.) Adună pe 5 cu 7. Scade pe 6 din 25. Înlocuiește în polinom pe x cu a. 3. (Numeral distributiv) Făt-Frumos... cum punea mîna și apuca pe cîte unul de coadă, îl trîntea și astfel toți caii căzură. ISPIRESCU, L. 3. IV. Urmat de un complement direct exprimat printr-un adjectiv sau numeral cardinal. (Adjectiv la gradul pozitiv precedat de articolul adjectival «cel» sau de formele populare ale acestuia) a) Nu poți ridica gard nou. îl întărești pe cel vechi cu proptele. STANCU, D. 290. Mulți care nu-și găsesc pe cei așteptați dau năvală în vagoane să-i caute. SAHIA, N. 51. b) (Adjectiv la gradul superlativ relativ) Am ascultat pe cel mai bun elev. a Și ține-ascuns Sub straiul picurînd de ploi Pe cel mai bun dintre eroi. COȘBUC, P. I 145. Să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoți. CREANGĂ, P. 184. c) (Numeral precedat de articolul adjectival «cel») I-au lăudat pe cei trei prieteni. V. Urmat de un complement direct, subînțeles, determinat de un pronume sau de un substantiv în genitiv. O vezi pe a lui Gidie? Pe Măndica? Lipa-lipa cu papucii, toată ziua. STANCU, D. 29. A dat ordin ca ogarii împușcați să fie aduși în curtea școlii. I-am tîrît cu cîrligul și noi pe ai noștri. id. ib. 435. De mai multe ori, în strîngerea hîrtiilor, mîinile lor s-au atins. Le-a simțit pe-ale furierului reci. SAHIA, N. 81. El nu mai văzuse pînă atunci alt chip de muiere decît pe-al mă-sii. ISPIRESCU, L. 125. VI. Urmat de un complement comparativ exprimat printr-un substantiv sau un pronume și precedat de adverbul de comparație «ca». Oamenii... vin s-o vadă cape cineva care s-ar fi întors după o lungă călătorie de pe celălalt tărîm. STANCU, D. 280. Gheonoaia ospătă pe Făt-Frumos și-l omeni ca pe-un călător. ISPIRESCU, L. 5. Mama lui bădița Vasile își petrecea băietul la Piatră, bocindu-l ca pe un mort. CREANGĂ, A. 9. Nu mă lăsa ici străină Ca pe-o floare-ntr-o grădină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 11O. ◊ Loc. adv. Ca pe el (sau pe ea, pe ei, pe dînsa etc.) = de-a binelea, de tot, nu glumă, cum se cade, cum trebuie, cu adevărat; foarte tare, zdravăn. Unul apucă caii de dîrlogi și mi ți-i opri ca pe ei. ISPIRESCU, L. 107. Ercule dovedi pe acel dulău și-l omorî ca pe el. id. U. 56. Trîntește baba în mijlocul casei, și-o frămîntă cu picioarele, și-o ghigosește ca pe dînsa. CREANGĂ, P. 13. B. Introduce un complement indirect. 1. (În loc. prep.) Pe seama (cuiva) = în socoteala, relativ la, cu privire la. Multe se ziceau pe sama fetei împăratului Roș. CREANGĂ, P. 233. Dacă critica mea va fi... nedemnă și nepotrivită pentru scrierea ce-a provocat-o, rușinea va rămînea numai pe seama mea. ODOBESCU, S. III 10. 2. În legătură cu, fiind vorba de. Cînd o fi pe vitejie, Și noi avem o urgie. TEODORESCU, P. P. 105. 3. Împotriva, în contra (cuiva). A se supăra pe cineva. ▭ Dușmancele mi-s multe: Cîte-s de la noi la deal Toate țin pe mine-alean. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 68. 4. (Complementul exprimă obiectul unui schimb) În schimbul, pentru. Pe cușma dumitale pot să-ți dau și o mie de lei. SBIERA, P. 274. Nu-ți e de vînzare [furca], și cît mi-i cere pe dînsa? femeie hăi! CREANGĂ, P. 96. Ce-mi dai tu pe piele? TEODORESCU, P. P. 120. ◊ (Legat de un sens figurat) Am dat o clipă de viață trecătoare pe alta mai ferice și-n veci nepieritoare. ALECSANDRI, P. III 330. ♦ (Cu nuanță temporală și distributivă; obiectul valorificat este exprimat printr-un substantiv care denumește timpul de muncă) În schimbul unei munci de o zi, o lună, un an etc. Zece lei pe lună; boierește te plătesc. STANCU, D. 463. Hai! cît să-ți dau pe an, ca să te tocmești la mine? CREANGĂ, P. 150. C. Introduce complemente circumstanțiale. I. Urmat de un complement circumstanțial de loc. 1. (Complementul arată că starea, acțiunea sau mișcarea are loc la suprafața sau deasupra unui obiect) Lîngă el s-au ridicat copiii, vlăstare tinere, care au crescut pe maidane, răzleți și sălbăticiți. SAHIA, N. 94. O căsuță singuratică pe care era crescut niște mușchi pletos. CREANGĂ, P. 213. Pe un deal răsare luna ca o vatră de jăratic, EMINESCU, O. I 76. Ce stai, bade, tot pe prag Și te uiți la noi cu drag? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 229. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) Poartă coade pe spate. ◊ (Cuprinde și ideea de acoperire) Pune capacul pe oală. ▭ Moșneagul... pune cușma pe cap, o îndeasă pe urechi. CREANGĂ, P. 81. ♦ (Legat de un sens figurat) Asupra. A pune vina pe cineva. ▭ Ce griji pe dînsul, ce fiori Cînd se gîndea că-i greu războiul. COȘBUC, P. I 99. Mare noroc pe Guvidi! CARAGIALE, S. 124. [Fata babei] se alinta... lăsînd tot greul pe fata moșneagului. CREANGĂ, P. 283. ♦ În jurul, pe după. Port cu ochii-n zări întunecate Jugul vremii aspre pe grumaji. BENIUC, V. 40. Văzu un balaur care se încolăcise pe un copac. ISPIRESCU, L. 89. ♦ De și-a spălat mîinile în vin și le-a șters pe șorțul negru. STANCU, D. 133. Se rezimă p-o fereastră spre acea grădină foarte frumoasă. GORJAN, H. I 4. ♦ Din sus de, deasupra. Uiu, iu, mîndruța mea, Auzi ce zice lumea: Că te culci seara cu soare Și te scoli în prînzu mare, Cîndu-i ciurda-n zăcătoare Și soarele pe răzoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 422. De pe. În zadar a ta suflare... Șterge urma pe cărare. ALECSANDRI, P. III 22. ♦ (Construcția prepozițională, legată de un sens figurat, are funcțiune atributivă; cuprinde și ideea de posesiune) Peste. Țăranii... să ceară... Să fie ei stăpîni pe-ntreaga țară. BENIUC, V. 87. 2. (În legătură cu verbe de mișcare; complementul arată suprafața pe care se desfășoară mișcarea, într-o direcție oarecare sau în direcții diferite) Alții coborîră pe albia Bistriței la vale. SADOVEANU, F. J. 364. Singur, abătut, rătăci două zile pe cheiuri și pe plajă. BART, E. 394. Pe-același drum de soare plin Veneau doi inși. COȘBUC, P. I 228. Colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute. EMINESCU, O. I 132. ◊ (Cu nuanță instrumentală) Emisiunea a fost transmisă pe unde scurte. ◊ (Cu sens local și temporal) Pe drum calul spuse fetei cu ce tertipuri îmblă tată-său să-i încerce bărbăția. ISPIRESCU, L. 16. 3. (În legătură cu verbe care denumesc o acțiune de revărsare, prelingere sau scurgere) Peste, de-a lungul. Perișorul îi cădea pe umeri în unde. ISPIRESCU, L. 20. Toarnă... toată apa cea din fîntînă pe jăratec. CREANGĂ, P. 65. Părul ei... se împărțea despletit pe umerii și spatele sale. NEGRUZZI, S. I 145. 4. (În legătură cu verbe care denumesc o acțiune de străbatere, de trecere) Prin. Jupîn Iațco... putu vedea pe fereastră pe Jder. SADOVEANU, F. J. 428. Dînd pinteni calului, ieși pe poartă ca vîntul. ISPIRESCU, L. 4. Eu mă răped în cramă s-aduc și un cofăiel de vin ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. [Caii] se-ntrec pe cîmpul luciu, scoțînd aburi lungi pe nare. ALECSANDRI, P. III 12. ♦ (Introduce o propoziție atributivă cu sens local) Pe care. Se află și o potecă pe unde poate fi urcată rîpa. STANCU, D. 489. 5. (Complementul arată direcția sau ținta unei mișcări sau acțiuni) Spre, înspre, la, către. Ia-o pe dreapta. ▭ Tresări plecîndu-se pe spate. SAHIA, N. 77. Într-un tîrziu el a-ntrebat, Privind așa pe deal, răzleț: «Departe-i pînă-n sat?». COȘBUC, P. I 228. Iese afară spăriată, dă încolo, dă pe dincolo și, cînd intră în bordei, ce să vadă? CREANGĂ, P. 11. 6. (În legătură cu ideea de încadrare într-un loc determinat, într-un spațiu etc.) În, în cadrul. Angajamentele muncitorilor s-au extins pe întreaga fabrică. Pe lume = în toată lumea, printre toți oamenii. N-am pe nimeni pe lume. SADOVEANU, F. J. 549. Ca Săgeată de bogat Nici astăzi domn pe lume nu-i. COȘBUC, P. I 53. Ce nu se poate pe lumea asta? ISPIRESCU, L. 193. 7. (Dă complementului pe lîngă care stă o nuanță de aproximație, de neprecizie, indicînd un spațiu mai larg decît cel arătat de construcția fără prep. «pe») Păsărilă atunci se înalță puțin și începe a cotrobăi pe după stînci. CREANGĂ, P. 268. Avem cînepă de vară Ș-o mîncă focul pe-afară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 457. Să spui lui Vrîncean Și lui Ungurean Ca să mă îngroape Aice pe-aproape, în strunga de oi. ALECSANDRI, P. P. 2. ◊ Pe acasă = a) undeva în apropierea casei. Nu-i acasă Ion? – Ba da, e pe acasă; b) acasă (considerat ca loc de trecere sau de stabilire temporară). Acum n-are timp să vină vara... pe acasă. STANCU, D. 35. Ia, nu știu cine-a fost pe la mine pe-acasă în lipsa mea. CREANGĂ, P. 30. Deaca codru frunza-și lasă, Toți voinicii trag pe-acasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. 8. (În expresii și locuțiuni) Pe acolo v. acolo. Pe aici v. aici. Pe aiurea v. aiurea. Pe alocuri v. alocuri. Pe cale... v. cale. Pe deasupra v. deasupra. Pe dedesubt v. dedesubt. Pe de lături v. latură. Pe de o parte..., pe de altă parte v. parte. Pe departe v. departe. Pe dinafară v. dinafară. Pe dinainte v. dinainte. Pe dinăuntru v. dinăuntru. Pe din jos de... v. jos. Pe din sus de... v. sus. Pe jos v. jos. Pe loc v. loc. Pe sus v. sus. Pe unde v. unde. Pe urma... (sau urmele...) v. urmă. II. Urmat de un complement circumstanțial de timp. 1. În timpul, cît timp e... Acuma pe rouă Trifoiul e bun de tăiat. BENIUC, V. 138. Pe arșița asta o să ne uscăm de sete. CREANGĂ, P. 204. Pe zodii sîngeroase porneau a lui popoară. EMINESCU, O. I 91. Păsăruică cu cunună, La ce cînți seara pe lună? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 120. ◊ Loc. adv. Pe mîine = a) mîine, în cursul zilei de mîine. Le vreau, pe mîne cînd se scoală, Copiilor, o zare mai senină. BENIUC, V. 17. Pe mîne să vii la mine la amiazi. RETEGANUL, P. V 70; b) pînă mîine; pentru mîine. Ședința s-a amînat pe mîine. ▭ Aveți de grije, însă, ca pe mîine dimineață strugurii să fie copți. RETEGANUL, P. II 54. ◊ Loc. prep. Pe după = cam după, aproximativ după. Eu gîndesc, de mi-a ajuta dumnezeu, pe după-amiază să-ți pun de-a binele nora în Piatră. CREANGĂ, P. 115. (întărit prin «cam») Iară cînd fu cam pe după miezul nopții... se sculă binișor. ISPIRESCU, L. 377. Pe aproape de = aproape de, în apropierea, (cam) înainte de. Cînd, pe aproape de cîntători, Scaraoschi... pornește cu grăbire la locul știut. CREANGĂ, P. 303. ◊ Loc. conj. Pe cînd... = a) (cu sens temporal de simultaneitate) în timp ce, pe vremea (sau timpul) cînd. Pescari care trăiseră acolo pe cînd balta avea pește. SADOVEANU, P. M. 11. Pe cînd se petreceau acestea, iacă s-aud scîrțîind niște care. CREANGĂ, P. 14; b) (cu sens adversativ) în acest timp însă, în schimb (în acest timp); iar. Noi, care știm munci, vom avea totul... Pe cînd cei ce-o duc acum în huzur și lenevesc, au să rabde. CAMILAR, N. I 399. Jupîn Iațco gemea... cerînd moartea, pe cînd eu mă băteam cu gîndurile. SADOVEANU, F. J. 414. L-a adus în grădină... să-i laude florile... pe cînd ar fi trebuit să meargă mai întîi la grajduri. ISPIRESCU, L. 20. ♦ Pe timp de, pe o durată de. Bravii mineri din această mină luptă acum ca pînă în ianuarie 1950 să extragă cantitatea de cărbune planificată pe 5 ani. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 7/1. Ș-apoi ia să nu răspundă, că dracu-i a lor pe șepte ani. CREANGĂ, A. 142. În. Era pîn iarna... de la ’49... ba mi se pare că era pe primăvară la ’50. CARAGIALE, S. N. 41. ♦ Spre, înspre. Încet, încet, pe-nserate, s-au împuținat drumeții. CARAGIALE, S. N. 254. Pe toamnă se pomenește cu un argat că-i aduce un burdușel de brînză. ISPIRESCU, L. 209. Tăind... o bucată de carne de broască ca să o frigă pe sară, ceialantă rămășiță au udat-o cu apă de mare. DRĂGHICI, R. 88. ◊ (În legătură cu vîrsta, cu un număr de ani, luni etc.) Trei luni, pe-a patra, n-a căzut strop și nu s-a văzut nor. C. PETRESCU, R. DR. 151. Eu, babei mele, că merge pe douăzeci și patru de ani de cînd m-am luat cu dînsa... și tot nu i-am spus. CREANGĂ, P. 122. 2. (Urmat de determinări care arată distribuția) În (la, pentru) fiecare; într-o perioadă de. Între timp i se mări leafa cu cinci lei pe zi. SAHIA, N. 109. Eu mă tocmesc pe trei ani o dată. CREANGĂ, P. 151. Mă bărbieresc de trei ori pe săptămînă. NEGRUZZI, S. I 199. ◊ (Învechit) Pe toată ziua, (sau luna, săptămîna etc.) sau pe fiecare zi (sau săptămînă, lună, an etc.) = în fiecare zi (sau săptămînă, lună, an etc.). Să-mi dea... pe fiecare zi o baniță de jăratec. ISPIRESCU, L. 15. Mă mustră cugetul de atîtea dovezi mincinoase ce-mi ceri pe toată ziua. ODOBESCU, S. III 45. Le veneau pe tot anul calendare cu povești la sfîrșit. NEGRUZZI, S. I 3. 3. (În expresii și locuțiuni) De azi pe mîine v. azi. De pe acum v. acum. Pe atunci v. atunci. Pe dată (ce) v. dată. Pe loc v. loc. Pe înnoptat v. înnoptat. Pe timpuri v. timp. Pe urmă v. urmă. Pe veci v. veac. Pe viață v. viață. Pe viitor v. viitor. Pe vremea... v. vreme. III. Urmat de un complement circumstanțial de mod. 1. (Cu sens local și modal) Și nevastă-sa, și fetele umblau altădată desculțe, munceau pînă cădeau pe brînci. STANCU, D. 41. Se duc la casa leneșului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimțitori. CREANGĂ, P. 329. 2. (Cu sens modal propriu-zis) Soarele dorind să vază Pruncul meșter ce direge, Pe furiș, cu mîini de rază, Frunza-n lături mi-o alege. BENIUC, V. 51. De dimineață a certat-o pe Tina, fiindcă a trimis, pe ascuns, omul de serviciu să facă tîrguieli în oraș. C. PETRESCU, A. 277. Noaptea își întindea pe încetul tristul său hobot. NEGRUZZI, S. I 263 ◊ (În construcții corespunzătoare gerunziului) Nu ți-a merge tot așa, pe somn, pe mîncare și pe bere. ALECSANDRI, T. 611. ♦ În conformitate cu..., potrivit cu..., după...; în baza... Am izbutit, măicuță, să facem acum pe cheful spînului. CREANGĂ, P. 227. De-aș avea, pe gîndul meu, Un cal aprig ca un leu! ALECSANDRI, O. 63. Îmbodolite în surtuce și jachete croite nu pe măsura lor. NEGRUZZI, S. I 105. Orașele... constituindu-se pe- principiul comunal, se ocîrmuiau de o magistratură. BĂLCESCU, O. II 14. Eu pe deal, mîndră pe șes, Ș-o cunosc numai pe mers. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) În zadar îl tot recheamă la regulament și la deciziuni, cu speranță că astfel d-lor ti vor lucra un dicționar pe placul d-sale. ODOBESCU, S. III 333. ◊ Expr. A rămîne (sau a fi) pe a (cuiva) = a rămîne (sau a fi) pe voia (cuiva) sau după cum voiește (cineva). Îndată o apucau de obraz baba și cu fiică-sa și trebuiau numaidecît să rămîie pe a lor. CREANGĂ, P. 284. Dacă-i pe aceea... = dacă-i așa... dacă așa stau lucrurile... Nu ți-o da tata, îți dau eu, dacă-i pe-aceea. POPA, V. 51. Dacă-i pe aceea, domniță, apoi eu pot să pun capăt necazului și amărîciunii măriei- tale. CARAGIALE, S. N. 279. ♦ Cu. Vlădica l-o trîntit la butuc trei zile și trei nopți, numai pe apușoară și pe o mînă de hrișcă. La TDRG. 3. (Complementul denumește o valoare de schimb) În schimbul, pentru, cu prețul, cu. De unde au ei atîtea avuții... Dacă și le-au cumpărat, pe ce și le-au cumpărat? CAMILAR, N. I 400. «Ți-l duc eu!» [sacul]. – «Cum?». – «Pe plată!». COȘBUC, P. I 63. Mai bine ar fi să se ducă cu. [oul] în tîrg să-l dea pe bani. ISPIRESCU, L. 266. Dă gînsacul pe o pungă. CREANGĂ, P. 43. 4. (Cu înțeles instrumental, adesea și local) Cu ajutorul, prin intermediul, cu, prin. Vești mai mîndre ca-n povești A zvonit pe frunză vîntul. BENIUC, V. 105. Din cînd în cînd, pe vîntul ușor, veneau fulguiri albe din livezile înflorite. SADOVEANU, O. I 258. Arald pe-un cal negru zbura. EMINESCU, O. I 92. Poruncitu-mi-a mîndra Pe un pui de rîndunea Să mă duc pînă la ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 132. ♦ (În construcții care denumesc limba ca mijloc de comunicare) În. Pe romînește. ▭ Sînt mecanic. Pe limba noastră de la țară, fierar. STANCU, D. 366. 5. (Cu înțeles cantitativ; în locuțiuni) Pe atît(a) sau p-atît(a) = în această măsură, într-atîta, cu atîta, la atîta. Mila împărăției-tale m-a îngăduit p-atîta. GORJAN, H. IV 145. Pe atît nu se lăsa, Ci de mînă-l apuca Și la baie mi-l ducea. TEODORESCU, P. P. 477. Pe cît = a) (cu înțeles restrictiv) după cum, în măsura în care. Pe cît se vede, pînă acuma n-a rătăcit [calea]. SADOVEANU, F. J. 371. Pe cît știu, această armată și-a creat singură... mijloacele sale de existență. ODOBESCU, S. III 578; b) (cu înțeles comparativ, mai ales în corelație cu pe atîta sau cu atîta) Pe măsură ce, cu cît. Au început a se ivi niște nourași, carii, pe cît mergea, acoperea ceriu cu un hohot întunecat. DRĂGHICI, R. 9. Păi cît se uita la dînșii, cu atît se umplea mai mult de bucurie. GORJAN, H. I 59; c) (cu înțeles multiplicativ) încă o dată atît..., cît. Asta n-aș face-o eu, de-ar mai fi el pe cît este. CREANGĂ, P. 229. Mai na bani pe cît ți-am dat. BIBICESCU, P. P. 284. 6. (Indică un raport de măsură) Casa este clădită pe un loc de 20 pe 25 de metri. ◊ (În fracții) Trei pe patru (scris 3/4). 7. (Cu înțeles distributiv) Întîi spectacolele acelea oribile se dădeau pe divizii, mai apoi pe regimente.CAMILAR, N. I 371. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) S-au organizat întreceri socialiste pe profesiuni. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 7/3. 8. (În expresii și locuțiuni) A fi pe cale să... v. cale. A se pune pe (fugă, lucru, carte, plîns etc.) v. pune. Cît pe-aci (sau p-aci p-aci) v. aici. Pe apucate v. apucat. Pe baza sau pe bază de... v. bază. Pe credit v. credit. Pe de-a-ntregul v. întreg. Pe din două v. doi. Pe larg v. larg. Pe neașteptate v. neașteptat. Pe nerăsuflate v. nerăsuflat. Pe nume v. nume. Pînă pe acolo v. pînă. Pe terminate v. terminat. IV. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza. (Cu nuanță finală) La ce sînt bune bulendrele pe care vă sfădiți voi? ISPIRESCU, L. 215. (Cu nuanță modală) Își sleia toate puterile minții pe certuri. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ În urma. Un profesor era destituit pe spusa unui călugăr... că auzise pe acest profesor enunțînd idei liberale. GHICA, la TDRG. V. (Introduce un complement circumstanțial de scop; la origine cu sens local) Spre, pentru; spre a..., pentru a..., să... Au venit armiile pornite oricînd pe jaf, pe măcel. STANCU, D. 8. Sui în căruță și te așterne pe somn. CREANGĂ, P. 130. Foaie verde iarbă-rea, Poruncitu-mi-a maica Pe-o frunzuță de smochină Să mă duc la ea pe cină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 179. ◊ (În construcție cu supinul; de obicei exprimă o acțiune intensă) S-a pus Lina pe tăcut. COȘBUC, P. I 50. S-au adunat cu toatele... și unde nu s-au așternut pe mîncate și pe băute, veselindu-se împreună. CREANGĂ, P. 34. VI. (În formule de jurămînt) Pe cinstea mea. Pe viața mea. D. (Urmat de un atribut) Singură se desprinde zgaiba. Pielea a rămas albă... semn pe toată viața. STANCU, D. 278. Vezi, pe-un rege ce-mpînzește globu-n planuri pe un veac. EMINESCU, O. I 130. E. (Învechit, construit cu «a fi») Pe cale (de a), în curs de. Cînd era pe adormire Le cînta cu-nduioșire. ALECSANDRI, P. II 182. Toate stau pe o schimbare. CONACHI, P. 123. Cînipa mi-am semănat, Dar cînd fu pe adunat, Boala-n trupu-mi a intrat. ALECSANDRI, P. P. 310. F. În prepoziții compuse. De pe = a) din jur, de lîngă; de deasupra. Noi sîntem, cei mai mulți, de pe Argeș. STANCU, D. 149. Cei doi muncitori nu plîng, își șterg de pe frunte sudoarea și sîngele. SAHIA, N. 45. Eu m-am uitat de pe prag, Pînă l-au jurat sub steag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 296. ◊ (În construcții atributive) Pădurea de brad de pe Măgura clipi din cetini și dădu și ea zvon. SADOVEANU, B. 24. Piatra de pe groapă crăpînd în două sare. EMINESCU, O. I 95. Să vezi șoimul de pe stîncă Cum se-nalță. ALECSANDRI, P. I 17; b) din. Gem și mă întorc de pe o parte pe alta. STANCU, D. 128. Faci reclamă mergînd sau de pe loc? SAHIA, N. 104; c) (modal) după. În zori de zi el a trecut Cu plugul pe la noi. Și de pe bici l-am cunoscut. COȘBUC, P. I 93. Frunză verde de ovăz, Floricică de pe șes, Te-am îndrăgit de pe mers. ALECSANDRI, P. P. 403. Pînă pe = pînă la, pînă deasupra. Și caii, stropiți pînă pe spinare de noroi, par obosiți. STANCU, D. 418. Boierul se azvîrle pe-un cal și ține numai o fugă pînă pe lanuri. CREANGĂ, P. 159. Pe la v. la. Pe lîngă v. lîngă. – Variante:(regional) pă, (învechit) pre prep.

PIPĂI, pipăi, vb. IV. Tranz. 1. A atinge (ușor) un obiect cu mîna sau cu vîrful degetelor, pentru a se încredința că există sau pentru a-și da seama de forma, de consistența lui. Tomșa, din ce în ce mai neliniștit, își pipăi zaua de sîrmă de sub haina-i de catifea înflorită cu noduri de argint. SADOVEANU, O. VII 9. Cînd se deșteptă din zăpăceala lui, pipăi pungile să vază nu e vrun vis. ISPIRESCU, L. 267. ◊ Fig. Apoi, oameni buni, eu sînt străin și de-abia de ieri în sat – zise tînărul Herdelea puțin încurcat de privirile curioase care-l pipăiau din toate părțile. REBREANU, R. I 105. O boare umedă, alunecînd din sus pe luciul apei, pipăia șovăitor frunzele sălciilor încolăcite cu fîșîiri misterioase ca niște suspine fugare. BART, S. M. 80. ◊ Refl.Se pipăi la brîu și trase fără grabă cuțitul lung și subțire, țipar de oțel albăstriu. DUMITRIU, N. 248. Acum se șterse și el la ochi, se pipăi să vază nu care cumva doarme încă, și aievea să fie oare ceea ce vedea? ISPIRESCU, L. 235. 2. A dibui (atingînd cu mîna, cu piciorul) în căutarea unui obiect, pentru a afla drumul. Pipăi anume locuri cu piciorul și-și căută sprijin. SADOVEANU, B. 229. [În Piscul Voivodesei] se află și un orb, care pipăie marginea șanțului cu un băț. C. PETRESCU, R. DR. 192. Și parcă neștiind nicicum, Prin iarbă el și-a pipăit Toiagul său acum, Și-apoi porni. COȘBUC, P. I 233. ◊ Intranz. Pipăi cu mîna pînă întîlni patul. DUMITRIU, N. 135. ◊ Absol. Bătrîna-n neastîmpăr se duce șovăind, Condusă de-a ei cîrjă, prin noapte pipăind. ALECSANDRI, P. A. 182. ◊ Expr. A pipăi terenul v. teren. ♦ (Despre animale) A atinge (cu laba, cu botul, cu mustățile), cercetînd, mirosind. După ce zvîrlim în apă bucățile de carne, stăm puțin pînă ce dihăniile dau de ele și le pipăie cu mustățile. SADOVEANU, Î. A. 82. Zise ursului să-i pipăie ranele... și să-i așeze toate oscioarele la locul lor de vor fi zdrobite. ISPIRESCU, L. 329.

PÎRJOALĂ, pîrjoale, s. f. 1. Bucată de carne sau (mai rar) de pește, friptă pe grătar. V. costiță, fleică. Chifteluțe marinate cu tarhon; pîrjoală de nisetru; patricieni la grătar. CARAGIALE, S. N. 221. 2. (Mold.) Tocătură de carne, dată prin făină sau pesmet și prăjită; chiftea. Numai un rînd de pelinașe, să ne dregem, și cîte-o pîrjoală Eu mor după pîrjoalele lu Tripcovici! C. PETRESCU, C. V. 59. Cînd o văd că cere vin curat și pîrjoale, știu că n-are nimic. NEGRUZZI, S. III 78.

piță, pițe, s.f. – (reg.) 1. Piele. 2. Bucată de carne friptă sau prăjită. (Banat, Trans., Maram.). – Et. nec. (MDA).

VRĂBIOARĂ², vrăbioare, s. f. Bucată de carne de vită din regiunea rinichilor; friptură preparată din această carne. V. antricot.

SUS adv. 1. (Adesea urmat de un complement de loc; indică locul unde se află ceva sau cineva) Într-un loc mai ridicat sau mai înalt (decît altele), în înălțime. Un lăstun, în frac, apare Sus pe-un vîrf de trestie. TOPÎRCEANU, B. 47. Sus senin și jos verdeață! Ce cuminte-i să trăiești Cînd ți-e dat să stăpînești Numai o viață. COȘBUC, P. I 263. Într-una din seri, cum ședea spînul, împreună cu moșu-său și cu verele sale, sus într-un foișor, numai iată ce zăresc în depărtare un sul de raze scînteietoare, care venea înspre dînșii. CREANGĂ, P. 228. Vino, mîndră, sus pe deal, Un’ se face grîul rar, Ca să scăpăm de amar! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 162. ◊ Loc. adj. De sus = a) (arată poziția geografică a nordului sau cea topografică a unui teren ridicat, superior) Orașul de sus; b) care vine sau pornește de la centru, din inițiativa organelor de conducere. Directivă de sus; c) (despre oameni sau clase sociale, oglindind mentalitatea claselor exploatatoare) care face parte din clasele privilegiate; care aparține acestor clase. Păturile sociale de sus. De din sus = care se află mai la deal, ceva mai încolo, mai departe. Dar casa Marandei?... Se zărește de la dînșii de pe capătul prispei de din sus. MIRONESCU, S. A. 71. Foaie verde bob năut, N-am venit, că n-am putut, Că aseară am fost dus La mîndruța de din sus. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 236. ◊ Loc. adv. De sus = a) de pe un loc ridicat sau înalt; din partea superioară, de deasupra. De sus ai o perspectivă, largă. ▭ De sus, de la comandă, își aruncă ochii pe vasta întindere a Deltei. BART, E. 394. Fără să-și piardă cumpătul, trase paloșul și-și tăie o bucată de carne moale din coapsa piciorului, de sus, și o dete Zgripsoroaicii. ISPIRESCU, L. 90; b) din înălțime. De sus ploaia caldă nu mai contenește. C. PETRESCU, S. 55; c) pornind de la centru, din inițiativa organelor de conducere. O revoluție nu se poate face de sus. Trebuie să așteptăm să fie țara pregătită. CAMIL PETRESCU, O. I 344. (În legătură cu verbele «a sta», «a rămîne») În sus = în poziție verticală, drept, țeapăn. Tunicile foșnesc la fiecare mișcare aspru, fiindcă, de patru zile de cînd le înmoaie prin noroaie și iar le usucă pe dînșii, s-au întărit scoarță și, dacă unul s-ar dezbrăca s-o arunce, haina ar sta singură în sus. C. PETRESCU, Î. II 33. Numai uitîndu-se cineva la capul [leului] cel cît banița și la coama aia ce sta rădicată în sus și zbîrlită, ar fi înghețat de frică. ISPIRESCU, L. 17. Pe sus = a) (indicînd cu aproximație locul) prin înălțime, prin aer, prin văzduh. Zburau țipînd cucori pe sus, Cu glas tînguitor. COȘBUC, P. I 233. Copiii și nevasta lui, cînd au văzut un bivol zburînd pe sus, au rupt-o de fugă, înspăimîntați. CREANGĂ, P. 59. Dar un vînt de biruință se pornește îndelung Și lovește rînduri-rînduri în frunzișul sunător. Strigăte de Alah! Alah! se aud, pe sus, prin nori. EMINESCU, O. I 144; b) (determinînd verbe ale mișcării) în zbor, zburînd. Și atunci odată pornesc și turturica și calul fugind pe întrecute, cînd pe sus, cînd pe jos, după cum cerea trebuința. CREANGĂ, P. 273. Să cînți, cuce, cînd m-oi duce, Să te prind frate de cruce. Tu-i mere pe sus cîntînd, Iară eu pe jos plîngînd. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 301; c) (determinînd verbe ale mișcării) cu un vehicul sau purtat de cineva (nu pe jos, cu piciorul). ◊ Loc. prep. (Pe) din sus de... = mai la deal de..., mai încolo, mai departe de... Un fir îl înțepa în gleznă, din sus de opincă. REBREANU, I. 52. Pînă dimineață să lăzuiești toată pădurea aci din sus de casa ta, să lucri pămîntul și să prășești vie, iar pe dimineață să-mi aduci struguri copți din ea. RETEGANUL, P. V 49. Viorică, viorea, Mîndră, mîndruleana mea, Aseară-nsărai pe coastă, Pe din sus de casa voastră, Ca să-ți aud gurița, Rumeioara, drăguța. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 61. Mai sus de... = mai la nord de... Din șoseaua ce vine de la Cîrlibaba... se desprinde un drum alb mai sus de Armadia. REBREANU, I. 9. (Substantivat) Din susul... = a) din partea de deasupra. [Calului] îi plăcea să mănînce încet, cu ochii închiși, peste care razele soarelui cădeau ca o ploaie caldă din susul ferestruii înguste. GÎRLEANU, L. 34. (Rar, la comparativ) Să trag brazda dracului, Din mai susul dealului, Pînă-n capul satului, Drept ușa bogatului. TEODORESCU, P. P. 291; b) într-un loc sau într-o regiune superioară, mai la deal, mai sus de... Mă uitam, pe furiș, cum se joacă apa cu piciorușele cele mîndre ale unor fete, ce ghileau pînza din susul meu. CREANGĂ, A. 66. Pe din susul... = printr-un loc sau o regiune situată mai sus, mai la nord de... Hunii devastau și pustiau totul înaintea lor. Țările noastre însă au suferit puțin de această năvălire, căci ei, îndreptîndu-se spre nord, trecură pe din susul țărilor noastre, devastară, supuseră și se așezară în Ungaria de astăzi. HOGAȘ, DR. II 167. ◊ Expr. De sus în jos = în direcție verticală coborîtoare. De jos în sus = în direcție verticală ascendentă. De sus (și) pînă jos = în întregime, tot. L-a plouat de sus pînă jos. ▭ Voi îmbrăca în negru De sus pînă jos Singurătatea-mi. BENIUC, V. 63. De sus în (sau pînă) jos sau de jos în (sau pînă) sus = de la centru, de la vîrful unei organizații pînă la bază sau invers. În sus și în jos = încoace și încolo, de colo-colo. (Despre oameni) Cu fața-n sus = culcat, întins pe spate. Lăpușneanu sta întins cu fața în sus, liniștit, dar foarte slab. NEGRUZZI, S. I 163. (Despre obiecte care au o deschizătură) Cu gura-n sus = cu deschizătura în partea de deasupra, în afară. Harap-Alb văzîndu-le așa, i se face milă de dînsele și, luîndu-și pălăria din cap, o pune pe iarbă la pămînt, cu gura-n sus și apoi el se dă într-o parte. CREANGĂ, P. 238. (Despre obiecte) Cu fundul în sus = întors pe dos, răsturnat; fig. în dezordine, în neorînduială, răvășit. A lăsat casa cu fundul în sus. A duce (sau a lua, a aduce etc.) pe cineva pe sus = a duce (sau a lua, a aduce) pe cineva cu forța, cu sila. Cîțiva oameni necunoscuți îl duceau mai mult pe sus – către trăsura neagră din drum. SAHIA, N. 58. L-au ridicat din pat pe sus. CARAGIALE, O. III 81. A-i sta (cuiva) capul sus = a fi în viață, a trăi. [Turcii] aicea c-or veni Și pe tine te-or peți, Dar, dragă, nu te-ntrista, Că la turc eu nu te-oi da Pînă capul sus mi-o sta!... JARNÍK-BÎRSEANU, D. 492. Ba, eu mîndră nu ți-oi da Pîn-ce capul sus mi-a sta. ALECSANDRI, P. P. 24. A se ține (sau a fi, a umbla) cu nasul pe sus = a fi îngîmfat, înfumurat. Pe d-ta vreu numaidecît să te văd om ca toți oamenii, în rînd cu lumea. Nu vezi că cei mai mulți de teapa d-tale se țin cu nasul pe sus, numai din pricina asta? Ca și cum parcă d-ta n-ai fi vrednic să ții o femeie! CREANGĂ, P. 162. A se scula cu dosul în sus v. dos (2). (Substantivat) A răsturna (sau a întoarce, mai rar a pune) ceva cu susul în jos = a pune ceva în dezordine, în neorînduială; a răscoli, a răvăși. Cînd se întoarse cu caii, baba începu să turbe, să răstoarne casa cu susu-n jos și să bată fata care nu era de vină. EMINESCU, N. 20. Toate lucrurile-n lume cu susul le pune-n jos. HASDEU, R. V. 16. A privi (sau a măsura) pe cineva (cu ochii) de sus în (sau, pînă) jos (și de jos în sau pînă sus) = a examina pe cineva cu atenție sau cu neîncredere, în întregime, din cap pînă-n picioare. Femeia aruncase o privire repede de sus în jos și de jos în sus asupra lui. SADOVEANU, B. 96. Se prinde în joc lîngă o fată, care chitește că i-ar cam veni la socoteală; începe el a o măsura cu ochii de sus pînă jos și de jos pînă sus și, cum se învîrtea hora, ba o strîngea pe fată de mînă, ba o calcă pe picior, ba... cum e treaba flăcăilor. CREANGĂ, P. 163. ♦ În camerele din partea superioară a unei case, la etaj; (în societatea burgheză) în încăperile locuite de stăpîni. Du-te de poftește pe madam Franț, guvernanta, să vie sus. ALECSANDRI, T. 298. ◊ Loc. adj. De sus = a) care ține de partea superioară a unei locuințe, situată deasupra parterului. Catul de sus; b) (despre personalul de serviciu) care servește în apartamentele stăpînului. Îmi era dor să te mai văd o dată, conașule, pîn-a nu te duce la Paris. – La Paris? eu?... – Așa... am auzit vorbind fetele de sus că boierul a hotărît să te trimeată la carte, tocmai în fundul lumii. GHICA, S. 80. ♦ (Despre poziția unui astru) Deasupra orizontului, în înălțime, pe cer, în tărie. Soarele era sus pe cer, dincolo de amiază. DUMITRIU, N. 94. Era soarele sus, cînd ne-am găsit în odaia cu pat larg și scăzut. CAMIL PETRESCU, U. N. 120. Sus în taină dulce, pe-a nopții senin, Ca un vas de aur, luna plutea lin. ALECSANDRI, P. I 189. Sus e luna, jos e noru, Departe-i badea cu doru; Noru-i jos și luna-i sus, Departe-i bădița dus! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 138. ◊ Loc. adj. De sus = de pe bolta cerului. O, vin! odorul meu nespus Și lumea ta o lasă; Eu sînt luceafărul de sus, Iar tu să-mi fii mireasă. EMINESCU, O. I 170. ♦ (Popular) Departe (în înălțime). Susu-i ceriu de pămînt, Fete ca la noi nu sînt.; Ba mai sînt și-n alte sate, Stau cu gurile căscate! HODOȘ, P. P. 181. Vai de mine, cum aș mere, Seara, la gură cu miere!... N-am ce face, sus îi locul, Inima-mi arde ca focul; N-am ce face, sus îi dealul, Inima-mi arde ca jarul! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133. ♦ Fig. Într-o situație socială înaltă. A ajuns foarte sus. ▭ Aș vrea să mă înalț la tine, Dar lumea ta e sus, prea sus. CERNA, P. 23. ◊ Expr. A lua (sau a privi pe cineva) de sus = a trata (pe cineva) ca pe un inferior, a privi (pe cineva) cu dispreț. A vorbi (cuiva sau cu cineva) de sus = a vorbi (cu cineva) obraznic, arogant, cu ifose. 2. (După verbe ale mișcării) Înspre un loc sau un punct mai ridicat, în direcție verticală, în înălțime. Bătrînul cu-a lui cîrjă sus genele-și ridică. EMINESCU, O. I 93. Sus paharul se ridică, sănătățile pornesc. BELDICEANU, P. 54. Du-te, zău, bărbate-n tindă Și te uită sus la grindă, Că-i o puică ș-un cocoș Și mi le scoboară jos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 456. ◊ (La comparativ) Pe fata împăratului o ferea calul de loviturile zmeului, căci, cînd vedea că rădica sabia să dea, odată se rădica mai sus decît zmeul, și el da în vînt. ISPIRESCU, L. 27. Și pe cînd vorbea baba aceste, o vede învăluită într-un hobot alb, rîdicîndu-se în văzduh, apoi înălțîndu-se tot mai sus, și după aceea n-o mai zări de fel. CREANGĂ, P. 192. Lucește c-un amor nespus Durerea să-mi alunge, Dar se înalță tot mai sus, Ca să nu-l pot ajunge. EMINESCU, O. I 175. ◊ Loc. adj. În sus = ridicat. Lele cu sprîncene-n sus. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 244. ◊ Loc. adv. În sus = a) spre un loc sau un punct ridicat sau înalt, spre înălțime, la deal. O luăm pe la primărie în sus. CAMIL PETRESCU, U. N. 217. Cu mîna semn îi face Ca-n sus să îl urmeze pe-a codrilor potică. EMINESCU, O. I 93. Întristat, pe gînduri pus, Mă suii pe deal în sus. TEODORESCU, P. P. 291. Ieși tu, mîndră, din chilie, Și te uită-n sus prin vie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 112; b) în direcția cerului, în înălțime, în văzduh, în aer. Zîmbind s-așază fata aproape de fîntînă, Pe-o lespede de marmor, privind cu gîndul dus La gura de balaur ce-azvîrle apa-n sus. COȘBUC, P. I 52. Deodată s-a stîrnit un vînt năprasnic și, venind un vîrtej înfricoșat, a rîdicat pe ginerele împăratului în sus și s-a făcut nevăzut. CREANGĂ, P. 89. [Făt-Frumos] cînd era destul de mare, puse să-i facă un buzdugan de fier, îl aruncă în sus, de despică bolta cerului. EMINESCU, N. 4; c) (în legătură cu cursul unei ape) în direcția izvorului, dincotro curge apa. Au văzut că nu mai au merinde pentru oști și au purces pe Bahlui în sus, gîndind c-or găsi de toate. NEGRUZZI, S. I 170. ◊ (Substantivat, în loc. prep.) În susul... = a) în partea superioară, de sus (a unui lucru). El se însenina mulțumit, cu ochii veșnic duși în susul pleoapelor, a somn. BASSARABESCU, V. 5; b) (în legătură cu cursul unei ape) în sens contrar cursului, în direcția izvorului, dincotro curge apa. Ocoli drumul mare, apucînd prin glod în susul pîrîului. CAMILAR, N. I 23. O pajiște înflorită se ridica ușor, în susul pîrăului, și liniștea părea a crește. SADOVEANU, O. IV 437. Luntrele, înșirate una după alta, merseră o bucată bună pe lîngă malul romînesc, în susul apei, ca să nu le ia curentul și să le ducă prea jos, unde Dunărea se desfăcea în mai mult brațe. D. ZAMFIRESCU, R. 121; c) (în legătură cu așezări omenești) înspre partea mai ridicată (dinspre munte sau deal) sau înspre nord. Pornesc unul lîngă altul, în susul satului. STANCU, D. 18. A sunat veteranul satului, Diș, goarna, întîi în fața primăriei, apoi în susul satului, apoi în jos, spre gîrlă, să audă și cei de dincolo, din cătun. id. ib. 54. Din susul... = a) (în legătură cu cursul unei ape) din direcția izvorului, dincotro curge apa. Din susul apei vine un vapor. SAHIA, U.R.S.S. 128; b) (în legătură cu o așezare omenească sau cu o stradă) dinspre partea mai ridicată (dinspre un deal sau un munte) sau dinspre nord. Din susul străzii Cîmpineanu, dinspre Știrbei-vodă, se vedea curgînd spre club, ca un rîu revărsat, coloana imensă a muncitorilor de la căile ferate. CAMIL PETRESCU, N. 23. ◊ Expr. A sări în sus = a tresări (de bucurie, de spaimă, de mînie); a izbucni, a erupe. ♦ (Cu valoare de interjecție) a) Strigăt de comandă echivalînd cu: «ridicați», «ridicați-vă». Sus mîinile! ▭ Atuncea sus! a poruncit măria-sa Nicoară. SADOVEANU, N. P. 128. b) Fig. Strigăt de încurajare, de aprobare, de simpatie. Sus inimile! 3. (La comparativ, urmat de prep. «de», indică o limită în raport cu o vîrstă, o greutate, o valoare) Peste, mai mult de... Mai sus de 14 ani. ◊ (Împreună cu «în» și în legătură cu «de la» formează un adverb compus) De la 18 ani în sus cetățenii au dreptul la vot. Merele se vînd de la 2 lei în sus. ◊ Expr. Cu un cap mai sus = cu mult mai mult. Ceea ce-l ridică pe Bălcescu cu un cap mai sus de orice ideolog al burgheziei este convingerea sa nestrămutată în rolul hotărîtor al maselor în istorie. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 100. Mai pe sus decît... = mai presus decît..., v. presus. Din născare se cunoștea că are să fie mai pe sus decît alți oameni. SBIERA, P. 22. [Păsărilă] avea un meșteșug mai drăcos și o putere mai pe sus decît își poate dracul închipui: cînd voia, așa se lățea de tare, de cuprindea pămîntul în brațe. CREANGĂ, P. 245. 4. (La comparativ, indică o pagină, un capitol, un alineat sau un pasaj dintr-un text) În cele precedente, în cele de mai înainte, înapoi cu cîteva pagini sau cu cîteva rînduri. Am arătat mai sus că... ◊ Cele de mai sus = cele precedente, cele arătate sau spuse mai înainte. 5. (În legătură cu modul de a cînta sau de a vorbi) În registrul acut, înalt, ridicat al vocii sau al unui instrument. A luat tonul prea sus. ◊ Notele de sus = notele cele mai înalte pe care le poate emite cineva. ◊ Expr. (În legătură cu verbele «a spune», «a vorbi», «a protesta») Sus și tare = a) ferm, categoric, energic. Protestă sus și tare în contra intențiunilor ce i se atribuia, că ar voi să aducă turburări și perturbațiuni. GHICA, S. 124; b) în auzul tuturor; în gura mare. Cervenco însuși spunea sus și tare că mai bine și-ar tăia mîinile decît să tragă asupra unor bieți oameni ca și dînsul. REBREANU, P. S. 51. 6. (În mistica creștină) În cer, în rai. Trupul tău ce-au fost țărînă în țarînă s-a preface, Iară sufletul tău vesel sus în veci va gusta pace. ALECSANDRI, P. I 199. ◊ Loc. adj. și adv. De sus = din cer, de la dumnezeu. Aleodor, după ce se urcă în scaunul tătîne-său, deși copilandru, puse țara la cale ca și un om matur. Toată lumea era mulțumită de domnirea sa și oamenii se făleau că le-a fost dat de sus ca să trăiască în zilele lui. ISPIRESCU, L. 42. Focul cuvintelor tale m-alină, mă răcorește! Sînt vorbe de sus, băiete, iar nu de-un om pămîntean. HASDEU, R. V. 61. ◊ Compus: (formînd un substantiv masculin) cel-de-sus = dumnezeu. Nu-i spun, Ioane, că – și-așa, și-așa – tot acolo ajungem. El o pornit într-o parte și acolo o ține. O țin și eu, cît s-o mai îndura cel-de-sus să mă vadă. POPA, V. 300. Mă duc să văd, n-oi putea smomi pe frate-meu să-mi împrumute și iapa, să fug apoi cu ea în lume, iar copiii și nevasta să-i las în știrea celui-de-sus. CREANGĂ, P. 46.

BUCATĂ. Subst. Bucată, bucățică (dim.), bucățea, bucăcioară (reg.), bucătoi (augm.), dărab (reg.), dărăbuț (dim.); fărîmă, firimitură, fărîmătură (reg.), fărîmică (pop.), fârîmiță (dim.), sfărîmătură, frîntură, brac (reg.). Parte, părticea (dim.), părticică; particulă, moleculă, atom. Pic, picătură, picăturică (dim.), piculeț, picuș (pop.), picușor (pop.), picuț (pop.), strop. Fragment, pasaj, crîmpei; fîșie, fîșioară (dim.), porțiune, felie, felioară (dim.), feliuță. Drob, drobușor (dim.), grunz, grunzuraș (dim.), bulgăre, bulgăraș, (dim.), bulz (pop.), bulzișor (dim.), cocoloș, boț, ghemotoc. Ciob, ciobuleț (dim.), hîrb (pop.), țandără, țăndărică (dim.), așchie, așchiuță (dim.), așchioară, zob. Petic, peticuț (dim.), peticel, palhă (reg.), cîrpă, petică (reg.), zdreanță, ruptură. Bucată de carne, halcă, ciozvîrtă, hartan, garf. Codru de pîine (de mămăligă), coajă de pîine (de mălai). Îmbucătură, bucătură (pop.). Adj. Rupt, sfîșiat, sfărîmat, fărîmițat, fărîmat (pop.), frînt, rupt în bucăți, tăiat în felii, spart, zdrobit, zdrelit, zdrumicat (pop.), hîrbuit; fragmentar, fracționat, împărțit, divizat, secționat; divizibil, secționabil, țăndăros (reg.), așchios. Vb. A-îmbucătăți, a îmbucăți (rar), a bucăți (pop,), a bucățeli (reg.), a face (a tăia, a rupe) în bucăți (bucățele, bucățele-bucățele), a fărîmița, a fărîma (pop.), a mărunți, a sfărîma, a rupe, a frînge, a zdrobi, a zdrumica (pop.), a dumica (pop.), a (se) hîrbui, a (se) face (mici sau mii și) fărîme, a (se) face zob; a sfîșia, a zdrențui; a sparge, a crăpa, a ciobi, a plesni; a face țăndări, a țăndări, a așchia; a despica, a tăia, a desprinde; a fragmenta, a fracționa, a diviza, a hnpărți, a secționa. Adv. În bucăți, bucăți-bucățele. V. ciopîrțire, distrugere, micime, sfărîmare, tăiere, zdreanță.

borghili [At: VAIDA / Pzi: -lesc / E: nct] (Reg) 1 vt A tăia carnea în bucăți. 2 vr A face pe frizerul.

cărnotie sf [At: CIAUȘANU, V. / Pl: ~ii / E: carne + -otie] (Olt; dpl) Bucată de carne sângerândă, sfâșiată din trupul cuiva, în urma unui accident etc. Si: (reg) fleteică, șofă.

cârnosi¹ [At: CREANGĂ, P. 21 / V: ~oși / Pzi: ~sesc / E: ns cf cărnos] 1 vt A rupe carnea în bucăți Si: a măcelări. 2-3 vt A sfâșia pe cineva sau o bucată de carne. 4 vi (Fig) A munci (greu). 5 vt (Fig) A necăji pe cineva. 6 vt (Fig) A chinui. 7 vr A se hârjoni. 8 vr A se înmuia asemenea cărnii. 9 vr A dobândi culoarea cărnii.

cinghel sn [At: DDRF / V: ~ghil, ~ghir (pl: ~e) / Pl: ~uri și ~e / E: tc çengel] 1 (Reg) Cârlig cu două brațe opuse, ca brațele unei balanțe, întrebuințat de măcelari ca să atârne bucățile de carne. 2 (Reg) Gheară care se înfige adânc. 3 (Pop) Belciug pus în nasul animalelor pentru a le putea trage.

ciopată sf [At: GORJAN, H. I, 82/6 / V: ~artă, ~părtă, ~pârtă, ~arte / Pl: ~păți / E: mg csapat „ceată, grupă, grămadă”] (Reg) 1 (Mpl) Bucată de carne tăiată (sau ruptă) din corpul unui om (sau animal) Cf ciozvârtă, halcă, hartan. 2 Jumătate de nucă sau de măr.

crâmpot sm [At: H XVIII, 172 / V: cram~ / Pl: ~oți / E: vsl крѫпъ + -ot] (Reg) 1 Bucată. 2 Fragment. 3 Porțiune. 4 (Spc) Bucată de carne. 5 (Spc) Șir mic de cârnați. 6 (Spc) Perioadă de timp Si: răstimp. 7 (Îe) Du-te cu ~ Du-te să nu te mai văd. 8 (Îla) Beat ~ Beat mort. 9 (Îe) A fi ~ A fi foarte beat. corectat(ă)

falț sn [At: I. IONESCU, M. 702 / V: (reg) fanț / Pl: ~uri / E: ger Falz(eisen)] 1 Cuțit cu care tăbăcarii curăță pielea de carne. 2 (Lpl) Bucăți mici de piele ce rezultă la prelucrarea pieilor la mașina de fălțuit. 3 Clește special pentru tragerea pe calapod a fețelor de încălțăminte. 4 Tăietură făcută pe marginea unei scânduri, țigle etc. ce permite îmbinarea cu altă scândură, țiglă etc. prelucrată corespunzător. 5 Îndoitură a marginii unei foi de tablă care permite îmbinarea cu altă tablă. 6-7 (Pex) îmbinare prin falț (4-5). 8 Mașină pentru strâns muchia fălțuită la burlanele de tablă. 9 (Pgr) Fâșie de pânză sau de hârtie rezistentă de care se lipesc planșele într-un volum.

garf sn [At: DICȚ / Pl: ~uri / E: nct] 1 Bucată de carne de porc din zona primelor vertebre. 2 (Reg) Pârjoală.

fricando sn [At: DN³ / Pl: ~uri / E: fr fricandeau] Fel de mâncare preparat dintr-o bucată de carne sau pește împănată cu slănină și fiartă înăbușit, care se servește de obicei la începutul mesei.

fricase sns [At: DN³ / E: fr fricassé] (Frm) Fel de mâncare preparat din carne tăiată bucăți și prăjită în sos Si: tocană.

frigăruie sf [At: JIPESCU. O. 78 / Pl: ~ui / E: frigare + -uie] 1-2 (Șhp) Frigărică (1-2). 3 Bucăți de carne fripte deasupra jăraticului și servite la masă înfipte în frigare (1) Si: frigăruică (3). 4 (Pex; mpl) Bucățile de carne fripte deasupra jăraticului și desprinse de pe frigare (1) Si: frigăruică (4).

halcată sf [At: RĂDULESCU – CODIN, ap. DA ms / V: hăl~ / Pl: ~te / E: ctm halcă + bucată] 1 Bucată de carne care atârnă, ruptă dintr-un animal. 2 (Lpl) Bucăți mari de carne.

haleață sf [At: ARH. OLT. XXI, 266 / Pl: ~ețe / E: hali + -eață] (Reg) Bucată de carne.

hamburger sm [At: DN³ / Pl: ~i / E: eg, fr, it hamburger] Bucată de carne tocată friptă, servită într-o chiflă.

hoșmuri snp [At: VICIU, GL. / E: mg husmi „cărnuri”] (Trs) Bucăți de carne de porc puse la afumat Si: hoșmeie.

împăna [At: CANTEMIR, IST. 204 / V: (înv) ~pen~, (css) ~nui / Pzi: ~nez, (înv) împen / E: ml *impinno, -are] 1 vr (D. păsări) A se acoperi cu pene. 2 vt (C. i. săgeți) A pune pene la partea de jos, ca să poată zbura mai ușor. 3-4 vt (C. i. un obiect aflat într-o cavitate) A astupa cu pene, cârpe etc., (ca să nu poată fi văzut sau) ca să nu poată ieși afară. 5-6 vtr A (se) împodobi cu pene sau cu alte ornamente, mai ales flori. 7-8 vtr (Pgn) A (se) împodobi. 9-10 vtr (Fig; d. pădure, livadă etc.) A se umple de flori și de verdeață. 11 vt (Teh) A reduce jocul dintre două sau mai multe piese introducând între ele pene de lemn sau de metal. 12 vt (Pgn) A umple un spațiu. 13 vt A încheia două bucăți facându-le să se îmbuce una în alta. 14 vt A introduce în crestăturile făcute într-o bucată de carne sau în unele legume bucățele de usturoi, de slănină etc. 15 vt (Fig) A supraveghea un loc așezând paznici în diferite zone ale acestuia. 16 vt (C. i. oi) A duce la păscut. 17 vt (Îe) A ~ un lan (cu secerători) A așeza secerătorii la locurile lor Cf a îmbrăca. 18 vt (Îlv) A – o fugă A fugi.

împănare sf [At: DA ms / Pl: ~nări / E: împăna] 1 Acoperire a păsărilor cu pene. 2 Așezare a unor pene la coada săgeții, ca să zboare mai ușor. 3 Împodobire cu pene sau cu alte ornamente, mai ales flori. 4 (Pex) Împodobire. 5 (Fig) Umplere a pădurii, livezii etc. de flori și verdeață. 6 (Teh) Reducere a jocului dintre două sau mai multe piese introducând între ele pene de lemn sau de metal. 7 (Pgn) Umplere a unui spațiu. 8-9 Astupare a unei cavități cu pene, cârpe etc. (pentru a nu se vedea sau) pentru a nu putea ieși ceea ce se află înăuntru. 10 Introducere în crestăturile făcute într-o bucată de carne sau în legume a unor bucățele de usturoi, de slănină etc. 11 (Fig) Înțesare a unui loc cu paznici. 12 Înfigere a unei pene pentru a despica un trunchi de copac. 13 Strângere a două bucăți de lemn printr-o pană.

lambou sn [At: D. MED. / Pl: ~uri / E: fr lambeau] (Med) Bucată de carne sau de piele care se conservă la amputații pentru a acoperi părțile osoase sau pentru a fi grefată în altă parte a corpului.

lodbă sf [At: LB / V: liobă, loabă, loabdă, loadbă, loazbă, lobă, lobdă, lobtă, lodavă, ~dvă, lorbă, losbă, lospă, lotvă, lozbă / Pl: ~be / E: ucr лодва] 1 (Reg) Scândură groasă făcută din despicătura unui trunchi de copac, cioplită numai cu securea Vz (reg) blană, foastăn. 2 (Reg; rar) Ușă. 3 (Îrg) Pat făcut din țăruși bătuți în pământ, peste care se așezau scânduri. 4 (Îrg; pgn) Pat mic și jos. 5 (Reg) Loc pe cuptor unde dorm, de obicei, copiii. 6 (Reg) Bucată lungă de lemn despicată dintr-un trunchi de copac Vz bârnă, grindă. 7 (Reg) Par. 8 (Reg; îf lobă) Jumătate dintr-un trunchi de fag. 9 (Reg) Bucată de pământ. 10 (Reg) Bulgăre de pământ. 11 (Reg; rar) Bucată de carne. 12 (Reg) Așchie mare desprinsă dintr-un buștean cioplit cu securea. 13 (Reg; îf lospă) Fulg mare de zăpadă.

mușchi² sm [At: BIBLIA (1688), 150²/35 / V: (ltm) musclu, muscul, muscur / Pl: mușchi, (rar, sn) ~uri / E: ml musculus] 1 (Atm; mpl) Țesut fibros și cărnos care, datorită proprietăților fundamentale de contractilitate și elasticitate, după impulsul nervos primit, pune în mișcare diferite organe sau părți ale corpului. 2 (Spc) Bucată de carne macră de porc, de vacă etc., care se găsește de-a lungul coloanei vertebrale. 3 (Spc) Produs alimentar preparat prin sărarea, afumarea etc. musculaturii din regiunea dorsolombară.

pană¹ sf [At: PSALT. 157 / V: (îrg) pea~ / Pl: pene, (reg) ~ne, (înv) peni / E: ml pinna] 1 Fiecare dintre formațiile epidermice cornoase care acoperă corpul păsărilor, servind la protecția lui și la zbor, compusă dintr-un cotor pe care, lateral, sunt așezate simetric fire pufoase. 2 (Rar; îe) Ușor în pene Îmbrăcat subțire. 3 (Îae) Prost îmbrăcat. 4 (Rar; îe) Smuls de pene Rușinat. 5 (Rar; îe) A lua (pe cineva) în (sau prin) pene A muștrului. 6 (Îe) A se umfla în pene A se lăuda. 7 (Reg) A umbla cu pălăria (sau cu căciula) ~ A ține pălăria sau căciula pe vârful capului. 8 (Irn; îae) A se fuduli. 9 (Reg; îe) A scăpa ca prin pene A scăpa cu greu dintr-o situație complicată, dintr-o primejdie etc. 10 (Reg; îe) A scăpa din pene rele sau a-i da (cuiva) penele cele bune A ajunge să-și câștige singur existența. 11 (Îae) A se însănătoși. 12 (Reg; îe) A scoate pene A ajunge într-o situație bună. 13 (Îae) A se îmbogăți. 14 (Reg; îc) ~na-zburătorului Plantă erbacee cu frunze păroase și cu flori mari, violete sau albe, fară miros (Lunaria annua). 15 (Bot; îae) Ferigă (Struthiopteris officinale). 16 (Bot; îc) ~na-gâștei Specie de mușchi cu tulpina puternică, dreaptă, cu ramuri dispuse regulat formând tufe mari, verzi sau gălbui (Hylocomium triquetrum). 17 (Reg; îc) ~na-cocoșului Plantă din familia liliaceelor (Aspidistra elatior). 18 (Pex; rar) Aripă. 19 (Spc) Aripă, mai ales de gâscă, folosită la măturatul vetrei, la ștersul prafului etc. 20 Smoc de pene¹ de la aripă sau din coada păsărilor, care servește la uns foile de plăcintă. 21 (Fig) Pasăre. 22 (Lpl) Fulgi și pene¹ (1), de obicei curățate de cotoare, folosite la umplerea pernelor, saltelelor etc. 23 (Pex) Așternut bun de pat, cu perne de puf. 24 (Fig; lpl) Situație bună. 25 (Fig; lpl) Comoditate. 26 Pană¹ din aripă, mai ales de gâscă, ascuțită și despicată la vârf, folosită altădată ca ustensilă de scris cu cerneală Si: (îvr) penuș¹. 27 (Pgn; lit) Tot ceea ce servește ca ustensilă de scris cu cerneală. 28 (Rar) Penel. 29 (Fig) Scriere. 30 (Rar; îe) A avea ~ (frumoasă) A avea scris frumos. 31 (Fig) Stil de a scrie al unui autor. 32 (Fig) Măiestrie de scriitor. 33 (Fig) Artă de a scrie. 34 (Pex) Scriitor. 35 Plută făcută din cotoml unei pene¹, folosită pentru a ține cârligul undiței la adâncimea voită. 36 (Reg) Nadă artificială. 37 Podoabă, făcută din una sau mai multe pene¹, care se poartă la pălărie, în păr etc. 38 (Prc) Penaj. 39 (Reg) Floare de grădină sau de câmp, nedefinită mai îndeaproape. 40 (Pex) Podoabă pentru pălărie, purtată mai ales de flăcăi, confecționată din flori naturale sau artificiale Vz păun. 41 (Înv; îs) ~ grecească Floare artificială. 42 (Bot; reg; îc) Pene-feciorești(-mierii) sau pene-de-toamnă, pene-de-ale-domnești Ruși-de-toamnă (Callistephus chinensis). 43-44 (Bot; reg; îc) Peană-de-iarnă sau pene-de- iarnă Tufănică (Chrysanthemum indicum și sinense). 45 (Bot; reg; îc) Pene-de-mătase Arșinic (Lychnis chalacedonica). 46 (Bot; reg; îc) Peană-de-hohic Drobiță (Geanisa tinctoria). 47 (Bot; reg; îc) Peană-de-turc (Phyteuma tetramerum Schur). 48 (Bot; reg; îc) ~na-vâzgoiului Păpădie (Taraxacum officinale). 49 (Reg; îc) ~na-leului Plantă nedefinită mai îndeaproape, probabil, gura-leului. 50 (Bot; reg; îc) ~na-soarelui Floarea-soarelui (Helianthus annuus). 51 (Bot; reg; îc) ~na-cucului Garoafă (Dianthus caryophyllus). 52 (Bot; reg; îae) Mierea ursului (Pulmonaria mollissima). 53 (Bot; reg; îc) Peană-crudă Floare-grasă (Sedum spurium). 54 (Bot; reg; îc) Pene-domnești Canale (Impatiens balsamina). 55 (Bot; reg; îc) Mușcată¹ (Pelargonium zonale). 56 (Bot; reg; îc) Pene-albe Moșițel-prost (Matricaria inodora). 57 (Bot; reg; îc) Pene-bătucite Cârciumăreasă (Zinnia elegans). 58 (Bot; Mol) Trestie (Phragmites communis). 59 (Bot; reg) Lemnul-vântului (Syringa josikaea). 60 (Reg) Cunună de spice folosită ca podoabă. 61 (Reg) Pămătuf de busuioc cu care se aghesmuiește Si: (reg) peniță. 62 (Reg) Bor al pălăriei. 63 (Trs; Ban) Motiv ornamental în formă de floare pentru broderii, țesături sau pentru imprimat pe piele Si: (reg) păun. 64 (Reg) Pănușă (1). 65 (Rar) Înotătoare de pește. 66 (Spt; îs) Categoria ~ Categorie în care intră boxerii având greutatea corpului între 54 și 57 kg. 67 Bucată de lemn sau de metal, de obicei de forma unei prisme triunghiulare, folosită pentru despicarea lemnelor, pentru detașarea unor bucăți dintr-un material etc. Si: (reg) ic, nadă¹, penuș¹. 68 (Tip) Piesă care se intercalează între matrițele de linotip, pentru a le spația. 69 (Reg) Felioară de slănină pentru împănat carnea, când se gătește. 70 Piesă de lemn sau de metal în formă de prismă, folosită la fixarea sau la înțepenirea unor obiecte sau părți ale lor, la asamblarea demontabilă a unor organe de mașini, a unor elemente de constmcție etc. 71 Grindă de lemn, de oțel sau de beton armat, așezată transversal pentru a susține căpriorii și învelitoarea acoperișului unei construcții. 72 (Pop) Bucată de lemn care ridică sau coboară, fixând piatra morii. 73 (Pop) Schimbătoare la plug. 74 Bețișor cu care se răsucește frânghia ferăstrăului pentru a întinde pânza Si: codar, (reg) încordător, sucitor. 75 (Reg) Lemn crestat care se fixează pieziș în vârtejul din acoperișul strânii și de care se prinde căldarea în care fierbe laptele. 76 (Mol; Buc) Cui de lemn de care se atârnă strecurătoarea cu caș. 77 Scândurică pe care se așază strecurătorile pentru a se scurge cașul. 78 Parte a ciocanului, opusă capului, prelungită și subțiată spre vârf. 79 Lamă metalică a unor instrumente de tăiat. 80 Tăiș. 81 (Rar; la instrumentele muzicale de suflat) Ancie. 82 Parte turtită a undiței, opusă cârligului, de care se leagă sfoara. 83 Parte lată de la capătul vâslei, care intră în apă. 84 Parte a cârmei unei nave, care poate fi rotită în jurul unui ax vertical și asupra căreia se exercită presiunea apei când se schimbă direcția de mișcare a navei. 85 (Trs; Mar) Fiecare dintre paletele de scândură de la roata morii de apă. 86 (Trs) Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. 87 (Tip) Lopățică pentru frecarea și ungerea literelor cu cerneală. 88 Placă mică de os, de celuloid etc. cu care se ating coardele la unele instrumente muzicale Si: plectru. 89 (Reg) Cordar la cobză. 90 (Îs) ~na căpăstrului sau Ștreang sau curea cu care se priponește calul. 91 (Reg) Șfichi la bici. 92 (Reg) Crestătură făcută la urechea oii, pentru a o recunoaște Si: (reg) furculiță. 93 (Reg) Tăietură în formă de pană¹ care se face la diferite procedee de altoire. 94 (Îe) A tăia-n ~ (ceva) A despica în curmeziș, oblic, ascuțit, în formă de pană¹ (68). 95 (Îs) ~ de somn Bucată de carne de somn de la burtă sau de la coadă, de obicei sărată. 96 (Reg; îla) Plin ~ Umplut până la refuz Si: doldora, ticsit.

pârjoală¹ sf [At: NEGRUZZI, S. III, 78 / Pl: ~le / E: pvb pârjoli] 1 (Reg) Bucată de carne sau de pește friptă la grătar. 2 (Reg) Friptură la grătar. 3 (Mol) Chiftea. 4 (Spc; șîs ~ moldovenească) Chiftea mare, de formă ovală, fragedă și pufoasă, dată prin pesmet și prăjită în grăsime încinsă. 5 (Îe) A-i șterge (cuiva) ~la de pe foc A priva pe cineva de un lucru dorit. 6 (Îae) A-i lua cuiva orice posibilitate de a realiza ceva.

pârpoși [At: L. COSTIN, GR. BĂN. 154 / V: ~puși / Pzi: ~șesc / E: ns cf pârpor¹, pârpăli] 1 vt (Ban; c. i. bucăți de carne; îf pârpuși) A pârpăli (1). 2 vr (Reg) A se opări.

pecie sf [At: DOSOFTEI, PS. 166/1 / V: (reg) pece, ~cină, ~cine, piecină / P: -ci-e / Pl: ~cii / E: mg pecsenge] 1 (Îrg) Carne macră de vită, de oaie sau de porc. 2 (Reg; îs) ~ afumată (sau brudită) Pastramă. 3 (Olt; mpl) Bucată sau felie de carne macră, sărată și afumată. 4 (Îrg) Friptură. 5 (Mar) Tocană de carne. 6 (Trs) Bucată de slănină cât toată lungimea porcului. 7 (Reg) Peritoneu. 8 (Reg) Măruntaie (1). 9 (Reg; îs) ~cia popii Bucată de colac pe care o ia preotul la biserică.

șpicălău sm [At: LB / Pl: ~ăi / E: mg spékélõ] (Trs) Băț despicat la vârf, folosit pentru a împăna bucăți de carne.

șpicălui vt [At: KLEIN, D. 425 / Pzi: ~esc / E: mg spékel] (Trs; c. i. bucăți de carne) A împăna cu ajutorul șpicălăului.

șponțuri snp [At: COMAN, GL. / E: nct] (Mol) Bucăți de carne de calitate inferioară.

plenchiță^[1] sf [At: I. CR. V, 183 / A: nct / V: flen~ / E: cf pleanță] (Reg) Bucată de carne cu pieliță, care nu se poate mânca.

tărăboașcă sf [At: MAT. DIALECT. I, 288 / Pl: ~oști / E: nct] (Reg) Stomac de porc umplut cu bucăți de carne cu sânge, amestecate cu păsat Si: (reg) chișcă.

țaglă¹ sf [At: ARHIVA R. II, 21/21 / V: țaclă, țagră (Pl: țagre, țăgre, țegre, țăgri), țig~, țiclă / Pl: ~le, (reg) țegle / E: ger Zagel] 1 Vârf ascuțit (al unei săgeți, al unei sulițe, al unui par etc.). 2 (Îe) Cu ochii ~ Cu privirea ațintită. 3 (Îe) A se uita ~ (sau țiclă) A se uita fix, atent. 4 (Îe) A rămâne ~ A rămâne cu privirea ațintită la ceva. 5 (Îae) A rămâne nemișcat. 6 (Reg; îe) A sta cu ochii ~ (pe ceva sau pe cineva) A nu slăbi din ochi. 7 (Reg; îae) A urmări de aproape (ceva sau pe cineva). 8 (Reg; îe) A sta ~ pe (cineva) A cicăli pe cineva. 9 (Reg; îae) A certa pe cineva. 10 (Îf țiglă) Vergea de lemn (sau, mai rar, de fier) ascuțită la un capăt, în care se înfige carnea pentru a o frige Si: frigare. 11 (Îf țiglă) La țiglă Fript în țiglă (10) deasupra jeraticului. 12 (Bot; reg; îf țiglă; îc) Țigla-gâștei Păpădie (Taraxacum officinale). 13 (Rar; îf țiglă; cu determinări introduse prin prep „de” care arată felul cărnii) Păsări sau bucăți de carne înfipte într-o frigare. 14 (Rar; îf țiglă; cu determinări introduse prin prep „de” care arată felul cărnii) Frigarea împreună cu carnea înfiptă în ea. 15 (Reg; îf țiglă) Lăstar. 16 (Îf țiclă, țiglă) Băț folosit la prinderea racilor, având la unul dintre capete o despicătură în care se pune momeală. 17 (Mun; îf țiglă; mpl) Fiecare dintre țepușele care se fixează în cele două rame ale pătulului de porumb, pentru a ține știuleții să nu cadă. 18 (Mun; îaf; mpl) Țepușe care se înfig în talpa (sau în ramele) pătulului de cărat snopi. 19 (Reg) Vergea de lemn folosită la făcutul gardurilor. 20 (Trs) Zăbrea (de lemn). 21 (Trs; pex) Obiect (portiță, suport etc.) făcut din zăbrele. 22 (Trs; Ban) Fiecare dintre cele două prăjini pe care se așază coșciugul pentru a fi dus la groapă. 23 (Reg) Carâmb la loitră. 24 (Reg) Surcea cu diferite întrebuințări. 25 (Reg) Zăvor la ușă. 26 (Ban; îf țagră) Pirostrie. 27 (Teh) Semifabricat de oțel cu secțiunea dreptunghiulară sau circulară, din care se laminează bare, sârme etc. și din care se forjează sau se ștanțează diferite piese Si: biletă.

ultugă a [At: DLR / A: nct / Pl: ? / E: nct] (Reg; d. ciorbă) Cu multă apă și fără bucăți de carne.

undătură sf [At: CANTEMIR, HR. 58 / Pl: ~ri / E: unda + -ătură] (Îvr) 1 Izbire a valurilor. 2 (Fig) Invazie. 3 (Reg; lpl) Bucăți de carne fierte.

urlă¹ sf [At: ANON. CAR. / Pl: ~le / E: ns cf urla] 1 (Ban; mpl) Branhie. 2 (Reg) Cele două bucăți de carne roșie care atârnă sub ciocul cocoșului sau al găinii. 3 (Reg) Bărbie dublă la om. 4 (Reg) Amigdală².

zeamă sf [At: NEAGOE, ÎNV. 113/22 / V: (îvp) zamă / Pl: zemuri și zemi / E: ml zema] 1 Parte lichidă a unor preparate culinare. 2 Apă în care s-au fiert zarzavaturile, carnea, pastele făinoase etc. 3 (Îvp; pex; adesea urmat de determinări care indică felul) Mâncare cu zeamă (2) (precum supa, ciorba) sau cu sos mult și subțire Si: (reg) zemărie (1), zemoaică. 4 (Pfm; îs) ~ lungă (sau de vorbe) Flecăreală. 5 (Pex; îas) Flecar (1). 6 (Reg; îas) Poșircă. 7 (Îla) Tot de-o ~ La fel. 8 (Îs) ~ de vorbe Vorbe goale. 9 (Pfm; îs) ~ de prune Țuică¹ (1) (de calitate inferioară). 10 (Reg; îas) Fleac¹ (1). 11 (Reg; îas) Prostănac. 12 (Reg; îs) ~ de amnar (sau de știr, chioară, lungă) Poșircă. 13 (Pop; îs) ~ chioară (sau lungă) Supă, ciorbă etc. cu prea multă apă Si: (reg) zămârceală (1). 14 (Pex) Mâncare de proastă calitate Si: (îrg) zemurcă (1), (reg) zămârceală (2). 15 (Pfm; îs) ~ de struguri Must (1). 16 (Pfm; îas) Vin. 17 (Pop; îe) A nu fi de nici o ~ (sau a nu fi nici de ~ma oului ori a ouălor, a prunelor) A nu fi bun de nimic. 18 (Pop; îe) (A fi) tot de-o zeamă cu ... (A fi) la fel cu ... 19 (Adesea urmat de determinări care arată felul) Lichid conținut de celulele și țesuturile vegetale (în special de fructe), care poate fi extras prin presare sau stoarcere Si: suc² (1), (reg) zemărie (2). 20 Infuzie sau băutură preparată din plante, semințe sau din zeamă (18) de fructe (cu adaos de zahăr). 21 (Șîs ~ de varză, ~ de curechi, ~ acră) Lichid fermentat, cu gust acrișor, în care s-a murat varza Si: (reg) moare (1). 22 (Reg; d. oameni; îe) A fi botezat cu ~ de varză A fi rău din fire. 23 (Înv) Lichid care intră în compoziția celulelor sau a țesuturilor animale. 24 (Înv) Secreție produsă de unele celule, glande sau organe. 25 (Chm; îs) ~ bordeleză Suspensie de culoare albastră de sulfat bazic de cupru în apă, întrebuințat ca fungicid. 26 (Reg; îe) A lăsa (pe cineva) în zama lui A lăsa (pe cineva) în pace. 27 (Reg; îae) A nu-l mai necăji, plictisi etc. 28 (Pop; îe) A fierbe în zama lui A se necăji. 29 (Rar; șîs ~ roșie) Sânge (1). 30 (Rar) Puroi¹ (1). 31 (Pop) Lacrimi. 32 (Rar) Tinctură (1). 33 (Pex) Lichid. 34 (Îs) Ou cu ~ Ou fiert puțin, care are albușul încă necoagulat. 35 (Pop; gmț; îs) ~ de clopot (sau de hârleț) Moarte (1). 36 (Pop; îe) A bea ~ma clopotului A muri¹ (1). 37 (Pop; îe) ~ de franci Bănet (1). 38 (Urmat de determinări care precizează felul) Nume dat unor soluții chimice. 39 (Reg; îf zamă; îc) ~-de-holeră Plantă nedefinită mai îndeaproape, care este folosită, în medicina populară, ca leac împotriva holerei. 40-41 (Reg) (Bucată de) carne.

vrăbioară sf [At: SCRIBAN, D. / P: ~bi-oa~ / Pl: ~re / E: vrabie + -ioară] 1-2 (Șhp) Vrăbiuță (1-2). 3 Bucată de carne de vită din regiunea șalelor. 4 Friptură preparată din vrăbioară (3).

spârcotină sf [At: I. CR. IV, 122 / Pl: ~ne / E: spârc² + -otină] (Reg) Bucată de carne cu mult zgârci.

spinare sf [At: PSALT. HUR. 13^v/14 / Pl: ~nări / E: ml spinalis] 1 (Îvp; lpl cu valoare de singular) Spate (1). 2 (Îlav; de obicei construit cu verbe ca „a lua”, „a purta”, „a căra” etc., indică modul de purtare a poverilor) În (sau la) ~, cu ~ea, d(e)~a(n) În spate (8). 3-4 (Îlav; îlpp; de obicei construit cu verbe ca „a cădea”, „a lăsa”) În ~(a cuiva) În obligativitate (a cuiva). 5-6 (Înv; îal) În atenție (a cuiva). 7-8 (Îal; în construcție cu verbe ca „a arunca”, „a pune”) În responsabilitate (a cuiva). 9 (Îlpp; de obicei construit cu verbe ca „a trăi”, „a aduna”) Pe (sau, rar, din, înv, de pe ) ~ea cuiva Cu mijloace bănești provenite de la... Si: pe cheltuiala cuiva, pe seama cuiva, pe socoteala cuiva, (înv) în spetele cuiva. 10-11 (Îlpp; construit cu verbul „a fi”) În (de)favoarea cuiva. 12 (Îal) Pe seama cuiva. 13 (Înv; îe) A avea pe cineva la ~ A avea sprijin foarte puternic. 14 (Fam; îe) A(-i) sta în ~(a) (cuiva), a avea (sau a purta) pe cineva în ~ A deranja pe cineva cu prezența. 15 (Pop; îe) A duce (sau a purta) pe cineva în ~ A întreține pe cineva. 16 (Pfm; îe) A(-i) duce (cuiva) ceva în ~ A munci foarte mult (pentru cineva) făcând totul singur. 17 (Fam; îe) A-și îndoi ~ea A nu avea personalitate. 18 (Fam; îae) A fi sevil. 19 (Fam; îae) A fi laș. 20 (Pfm; îe) A(-și) lua picioarele (tălpile, călcâiele, sau, reg, drumul) la ~A porni la drum. 21 (Pfm; îe) A(-și) pune coada pe (sau la) ~ A pleca pe neașteptate. 22 (Pfm; îae) A lăsa ceva neterminat. 23 (Pfm; îe) A pune ~ea A pune umărul. 24 (Reg; îe) A face (cuiva) ~ea tobă A bate (pe cineva). 25 (Înv; îe) A da ~A întoarce spatele. 26 (Pfm; îe) A fi cu (sau a avea) casa în ~ ca melcul A nu avea domiciliu stabil. 27 (Pfm; îae) A se muta mereu. 28-29 Spate (43-44). 30 (Bot; îc) ~ea-lupului Ferigă (Athyrium fiix-femina). 31 (Bot; reg; îac) Ruginiță (Asplenium ruta muraria). 32 (Trs; spc) Greabăn (1). 33 (Spc) Bucată de carne din regiunea coloanei vertebrale a unor animale folosită ca aliment. 34 (Prc) Mușchi². 35 (Adesea urmat de determinări care indică numele animalului) Porțiune din blana unui animal corespunzătoare spinării (28). 36 Spate (40). 37 (Îrg) Parte din afară a mâinii, a piciorului sau a degetului Si: dos. 38-39 (Înv) Spate (51-52). 40 (Reg; udp „de”) Sarcină (4). 41 (Reg) Semn făcut (cu vopsea) pe spatele oii, cu scopul de a fi recunoscută de posesor. 42 (Pan; adesea urmat de determinări în genitiv sau introduse prin pp „de”) Partea cea mai înaltă. alungită, a unui munte, deal etc. Si: coamă (12), creastă (29), creștet (14), culme (1), muchie, sprânceană (11), (pop) culmiș. 43 (Îrg) Dâmb pe mijlocul arăturii. 44 Parte superioară a brazdei într-o arătură. 45 Ridicătură a apei unui râu cu debit mare. 46 Creastă a unui val de apă. 47 Parte superioară a unei construcții, a unui acoperiș etc. 48 (Pex) Partea de deasupra a unui obiect. 49 Parte de la baza florii unui caracter tipografic. 50 (Rar) Cotor de carte. 51 (Pop) Parte exterioară și rotunjită a scoabei. 52 (Reg) Muchie. 53 (Reg) Lăcașul pilugilor de la piuă.

seu sn [At: PO 277/12 / V: (îrg) său / Pl: ~ri / E: ml sebum] 1 Grăsimea (care se obține) din țesuturile bovinelor, ovinelor și cabalinelor, utilizată în scopuri industriale (rar, în alimentație, ca unguent etc.). 2 (Îe) A pune (sau a prinde) ~ A se îngrășa. 3 (Reg; îe) A nu-și încăpea în săul său A fi extrem de gras. 4 (Lpl) Varietăți de seuri (1). 5 (Nob; lpl) Bucăți de carne de oaie foarte grasă. 6 (Pan) Grăsime depusă pe diverse părți ale corpului omenesc, din cauza unei alimentații abundente, a unor boli, a bătrâneții etc. Si: osânză. 7-8 (Fig) Avere (4-5). 9 (Reg; îla) Cu ~ Cu prestigiu. 10 (Reg; îe) A face (sau a prinde) ~ A se îmbogăți. 11 (Reg: îe) A pierde ~ A sărăci (3). 12 (Reg; îe) A avea ~ la rărunchi A fi bogat. 13 (Reg; îe) A înota în ~ A fi foarte bogat. 14 (Reg; îe) A trăi în (sau din) ~ul său (sau lui) A trăi numai din ceea ce a agonisit. 15 (Reg; îe) A trăi în ~ul cuiva A trăi din munca altuia Si: a trândăvi. 16 (Reg; îe) A fi crescut în ~ul său A fi ferit de griji. 17 (Reg; îe) A avea său rău (pe cineva) A fi supărat (pe cineva).

sfășie sf [At: ȘINCAI, HR. II, 289/10 / V: (reg) ~șâie / Pl: ~ii / E: s- + fâșie] 1 (Îrg) Fâșie (1). 2 (Spc) Bucată de carne (sfârtecată). 3 (Reg) Curelușă împodobită cu ținte de alamă. 4 (Reg; pan) Bucată de pământ lungă și îngustă. 5 (Reg) Sfert dintr-un miel care a fost tăiat Si: ciozvârtă. 6 (Reg) Chimir (3). 7 (Reg) Fibre (mai groase) de cânepă din care se împletesc funii, bice etc. 8 (Reg) Făclie cu care se pescuiește noaptea Si: (reg) fachie, fașcă. 9 (Reg) Haină (bărbătească).

MÁCRU, -Ă adj., s. f. 1. Adj. (Despre carne, în special despre carnea de măcelărie) Slab, fără grăsime și fără oase. Oricît de macră și de vînjoasă carnea le-ar fi [păsărilor], decît stârvul împuțit tot mai dulce iaste. CANTEMIR, IST. 45. [Inima e] acea bucată de carne macră prin care circuleazâ sîngele. NEGRUZZI, S. I, 256. Boul îngrășat ajunge la greutatea de 800 kilograme de carne macră. ap. TDRG, cf. ALR II 4069/387, A V 6, VI 26. Cine poate oase roade, cine nu, nici carne macră. ZANNE, P. IV, 27. ◊ (Substantivat) Celuialalt i-au dat mai multe ciolane, spîrcuri și macră. SBIERA, P. 254. Mi-ai dat numai niște macră și ciolane! id. ib. 255, cf. com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. 2. S. f. (Regional) Pătură de carne din slănină. Cf. LB, com. din ARAD și din ZAGRA-NĂSĂUD. ♦ (Cu determinări care indică părți ale corpului) Parte musculoasă a unui organ. M-am tăiat în macra kiśorului. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. Macra șoldului, DR. V, 320. 3. Adj. (Mai ales în Transilv., despre vite și părți ale corpului lor, p. e x t. despre oameni și părți ale corpului lor) Fără carne, slab; uscățiv. [Oi] scurte și macre în picioare. ECONOMIA, 85/19, cf. LB, STAMATI, D. Izraelitul din Algeria este macru și bine proporționat. HASDEU, I. C. I, 174. Un preut de statură mică, slab și macru la constructura-i corporală. F (1868), 6. Biata fată care lucra zile întregi în baie, din zi în zi devenea mai macră și mai palidă. ib. (1871), 583. Era om înaintat în etate... înalt, macru, cu un aer rece. ib. (1877), 423. Slabi, jigăriți... cu fălcile intrate unele într-altele de macre ce erau. ISPIRESCU, ap. TDRG, cf. REV. CRIT. IV, 144. ♦ (Despre pămînt) Sărac. Rădăcinilor le place pămîntul cel gras; așadară cel macru trebuie aruncat de pre lîngă dînsele. ECONOMIA, 148/19, cf. 68/25. ♦ Fig. (Despre abstracte) Lipsit de forță, de vigoare; șubred, precar. În Blaj existase pînă în 1831 din liceu numai un curs macru de 1 an pentru psihologie și logică, alt nimic. BARIȚIU, P. A. I, 611. Eu sînt mulțămit că fac aceea ce videți, căci mijloacele mele sînt foarte macre. URICARIUL, VIII [prefață]. – Pl.: macri, -e. – Și: (regional, 1) máclă adj. ALR I 739/308. – Lat. macer, -era, -crum.

MAI² s. n. I. Măciucă (I 1); (învechit și regional) ciocan. Cu maiuri brațele și stinghiile le zdrobiră. DOSOFTEI, V. S. ianuarie 44^v/18. Și cu maiuri de aramă frînseră-i picioarele. id. ib. decembrie 218^r/5. Și luă Iair. . . țărușul cortului și puse maiul în mîna ei. BIBLIA (1688), 176 /50, cf. CALENDARIU (1814), 110/17. Ocara obrazul și maiul capul să-ți bată. CANTEMIR, IST. 311. Puind lemnul cel săpat deasupra cununei, loveaște-l cu un mai, ca să se tipărească. . . florile (a. 1805). GRECU, P. 100. își muie cîte o bucată de carne, bătîndu-o cu maiul. DRĂGHICI, R. 149/19. Ajută cît poate, Dîndu-i cînd nuiele, cînd maiul să bată. PANN, Ș. II, 23/17. Manipulațiunea despicărei bilei. . . cere o desteritate practică cu atît mai admirabile, cu cît muncitorul n-are alte unelte decît o cusutură, o pană și un mai. I. IONESCU, M. 397. Maiurile dogarului sînt unele cu mînerul scurt, altele cu mînerul mai lung sau chiar foarte lung. DAME, T. 87, cf. 41, 115. Lemnului i se face o despicătură cu toporul, și în despicătură se pune icul, bătîndu-se apoi, cu o muche sau cu maiul. PAMFILE, I. C. 122, cf. id. A. R. 173. Și dintr-o dată, ca lovit cu un mai în creștetul capului, a închis ochii. GALAN, Z. R. 309. Dînd cu mai de fier, În miîni, în picioare, Cuiele bătea. MARIAN, NA. 111, cf. H IV 56, IX 497. În mîń șî-n pisoari să-m bată bășicii dzi fier cu maili dz-oțăl. ARH. FOLK. III, 134, cf. ALR I 723, ALR II 6670/2, 36, 76, 95, 130, 386, 705, 833, 848, 872, 876, 899, 928, 6703/95, A I 12, 23, V 33, VI 3, 26. ◊ (Ca termen de comparație pentru mărimea sau greutatea pumnului sau, p. e x t., a mîinii) Avea un pumn cît un mai. REBREANU, NUV. 107. Se întoarse cu greu și ridică mîna, mare cît un mai, cu frînghioarele albăstrii ale vinelor puternic reliefate. T. POPOVICI, S. 12. ◊ (Regional) De-a (peana și) maiul = numele unui joc de copii nedefinit mai de aproape. Cf. H II 32, IV 159. ♦ Expr. A se ține ca maiu cu coadă = a fi nedespărțit de cineva, a se ține cu statornicie de ceva. Cf. ZANNE, P. V, 399. ♦ Măciucă cu care se bat rădăcinile de pe lîngă mal, pentru a stîrni peștele. V. ș t i u l b u c. Țăranii. . . , îndată ce văd o retragere repede a apelor, se înarmează cu „maiuri” sau „măciuci” și cu „topoarele”, și ies „la doborît somnii”. ANTIPA, P. 290, cf. 562. ♦ (Regional) Buzdugan (Gîrda de Sus-Abrud). ALR II 4951/95. II. Nume pentru diferite unelte sau pentru părți ale unor unelte de lemn, asemănătoare ca formă sau ca întrebuințare cu maiul (I) 1. (Regional) Lopățică de fag cu care se bat rufele și torturile cînd se înălbesc. Pentru ca pînzele de cîlți să se facă albe, cînd se ghilesc, se bat cu maiul pe un bolohan mare și curat de piatră. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 178. Se întoarse, avînd subsuoară un coș de rufe ude de leșie, peste rufe scaunul de lăut și maiul. REBREANU, I, 191, cf. CHEST. V 170/27. Lau. . . cu maiu. ALR I 635, cf. 723, ALR II 3373, 4533, A VI 16, 26, IX 4. În pădure m-au tăiat, La apă am zburat (Maiul de cămăși). GOROVEI, C. 217. 2. Unealtă de bătucit pămîntul, alcătuită dintr-un lemn de forma unui trunchi de con, care are capătul de sus prevăzut cu două minere, iar capătul de jos îmbrăcat în oțel. V. bătător, bătălău, bătucitor. Ciocanele bâteau, maiurile greoaie de lemn icneau... toți lucrau cu un zor nemaipomenit la înjghebarea unui sat model. ANGHEL-IOSIF, C. L. 54. Zapciul îi lămuri că zidul se lucrează între două uluci de scînduri, între care se toarnă pămînt, bătut treptat cu maiul. CAMIL PETRESCU, O. II, 177. Peretele ori spatele celui zgîlțîit huia înfundat, de parcă cineva ar fi bătut cu maiul în pămînt. V. ROM. februarie 1955, 200. Unde dă cu maiul, Să crească mălaiul, Unde dă cu sapa, Să curgă ca apa. TEODORESCU, P. P. 210, cf. ALRM II/I h 412, A V 15. 3. (Regional) Pisălog. Scoase un drob de sare, îl trînti în piuă, se așeză și începu să lovească cu maiul. PREDA, D. 76, cf. ALR II 3957/2, 3979/29, 705, 848, A I 26. ♦ S p e c. (La pl., în forma maie) Pilugii de la piua de postav. Maiele, ca să poată întoarce dimiile, cînd le bat, sînt crestate la capătul de jos. DAMÉ, T. 168, cf. ALR SN II h 497, ALR II 6469/105, 6470/105, 836, 6473/105. 4. (Regional) Mustuitor. ALR SN I h 233. 5. (Regional) Bețigaș cu care se împinge dopul la pușculița de soc (Sînnicolaul Român-Oradea). ALR II 4379/316. 6. (Regional) Hădăragul îmblăciului (Pecenișca-Băile Herculane). ALRM SN I h 36/2. 7. (Regional) Rotița de la bătătorul de unt (Cîmpenii de Sus-Vașcău). A I 31. 8. (Regional) Teasc de călcat rufele; măngălău. ALR II 3386/47, 325. 9. (Regional) Fund pe care se taie tăițeii de supă (Beba Veche-Sînnicolaul Mare). ALR I 697/49. 10. (Regional, în sintagma) Maiul puștii = patul puștii (Glimboca-Caransebeș). ALRT II 18. Șăndariu o vru să die cu maiu pușci. ib. – Pl.: maiuri și (regional) maie. – Lat. malleus.

vrăbioară s.f. 1 (ornit.) Vrăbiuță. Să dea Dumnezeu să moară, Să mă fac o vrăbioáră, Să zbor și eu la pomană (POP.). 2 Bucată de carne de vită, de calitate superioară, din regiunea șalelor. N-ai cumva, pe la cămară, Vreun mușchi, vreo vrăbioară? (ARGH.). • Friptură preparată din acest fel de carne. A mîncat două vrăbioare la grătar. • sil. -bi-oa-. pl. -e. /vrabie + -ioară.

broșetă s.f. Mică tijă de metal pe care se înfig bucăți de carne pentru a le frige. ♦ Bucată de carne friptă; frigăruie. • pl. -e. /<fr. brochette.

MOÁLE¹ adj. I. 1. Care cedează ușor la apăsare (modificîndu-și forma); p. e x t. afînat, pufos. Ca nește ceară să ne plecăm cătră dragostea lu Dumnezeu, sau ca nește lut moale cîndu-l pleci în voia ta. CORESI, EV. 198. Fîn uscat perină moale (a. 1600-1650). GCR I, 136/34. În loc de pat moale, culcare grea (a. 1689). id. ib. 285/31. Un om nu poate suferi să stea pre un așternut moale și frumos totdeauna (a. 1700). id. ib. 338/24. Ceara cînd iaste moale să închipuiaște și să tipăreaște în fealiu de fealiu. MOLNAR, RET. 53/6. Ca să-i fie mai moale culcușul, au așternut niște iarbă uscată. DRĂGHICI, R. 54/5. Este o ceară moale pe care o întorc cum mi-e voia. NEGRUZZI, S. I, 77. S-a tologit. . . pe un divan moale ca bumbacul. CREANGĂ, P. 302. Mă lungii într-un cot pe iarba moale. HOGAȘ, M. N. 183. Era trudită după două zile de umblet călare și se gîndea c-o simțire de plăcere la un culcuș moale. SADOVEANU, B. 120. Se așezase peste toate o zăpadă moale și nouă care lumina ușor în noaptea fără lună. id. M. C. 58. Felix, suie-te să vezi ce fîn moale ! CĂLINESCU, E. O. I, 117. Asfaltul e proaspăt întins și-l simțim moale. . . sub călcîie. STANCU, U.R.S.S. 185. Bădiță cu șase boi Vinde doi Pe perini moi. JARNIK-BÎRSEANU, D. 421. Omul se culcă unde-i moale (= fiecare umblă după ceea ce este bun, avantajos). Cf. ZANNE, P. II, 529. (F i g.) În loc luminat, în loc moale, în loc de răpaos (a. 1669). GCR i, .186/6. ◊ Carne moale = carne fără oase; (regional) carne fragedă. Tăie o bucată de carne moale din coapsa piciorului. ISPIRESCU, L. 90. Bine alege și bine culege . . . – din carne moale – și din oase vărtoase. POP., ap. GCR II, 340, ALR II 4 069/2, 76,105, 848, 872. Cine poate oase roade; cine nu nici carne moale. CREANGĂ, P. 248. Ou moale = a) ou fiert sau copt astfel ca să nu fie complet coagulat. Cîte oauo moi coapte au putut mînca uriiașul Goliat pre nemîncate ? BĂRAC, T. 26/22; b) ou ouat fără găoace sau cu găoacea incomplet calcificată. Cf. ALR II 5 712. Lipire moale = operație de îmbinare, cu ajutorul unui metal străin în stare de fuziune, a două piese metalice care nu se încălzesc în prealabil. Lipirea moale se execută cu o compoziție de cositor și plumb. IOANOVICI, TEHN. 181. ◊ E x p r. A-i fi (cuiva) moale sau (substantivat) a trăi (sau a se așeza) pe moale (și la cald sau și la căldură) =a duce o viață liniștită, fără griji; a se simți bine. Văzînd că . . . nu mai are putere nici cît un țintar, îl bușiiu o dată cît putui de niște pietri, și temîndu-mă că îi va fi moale, mai luai ș-un pui de piatră. GORJAN, H. II, 63/10. Da să știi d-ta, că babei mele n-are să-i fie moale, cînd m-oi întoarce acasă. CREANGĂ, P. 126, cf. id. A. 156. Eu trăiesc bine, pe moale și la cald. DELAVRANCEA, ap. TDRG. Mireasa gătită de nuntă se pune să șadă pe o perină, crezîndu-se că apoi în viața ei conjugală va duce-o bine, îi va fi moale. GOROVEI, CR. 240. Să fie până-n ziuă la lucrurile ei, că de nu, n-are să-i fie moale. MERA, L. B. 190, cf. ZANNE, P. III, 230. ♦ (Substantivat) Parte moale (I 1) a unui lucru. Ș-afunda capul din ce în ce în moalele pernei. DELAVRANCEA, S. 108. Mi-am luat de-o grijă, zise m-me Sandopol. . ., scufundîndu-se în moalele unui fotoliu de piele fină. MIRONESCU, S. A. 105. Moalele capului = fontanelă; p. e x t. creștetul capului. Beliră o curea [de piele] din moalele capului pînă gios la unghe la picior. DOSOFTEI, V. S. octombrie 73^v/18. O muchie dă topor să ne hi dat în moalili capului și ne prăpădea și pă noi poate. JIPESCU, O. 138. înc-o lovitură strașnică în moalele capului l-a prăvălit pe pîntece. SANDU-ALDEA, U. P. 28. Gîndul îl duru atît de rău parcă l-ar fi izbit cu parul în moalele capului. REBREANU, I. 280. Cînd Zbranca dădu să iasă din închisoare, badea Isac îl șterse în moalele capului. SADOVEANU, O. VII, 360, cf. MIRONESCU, S. A. 104. A primit din senin o măciucă în moalele capului și caută amețit un sprijin. I. BOTEZ, B. I, 113. Învățătorul înalt, osos. . ., ciocănea copiii în moalele capului. CAMILAR, N. I, 19. Miai s-a învîrtit și l-a lovit pe Lisandru drept în moalele capului. PREDA, Î. 122. Începu a-l netezi cu mîna pe cap. Netezindu-l așa, dădu de moalele capului. ȘEZ. V, 131. Cum îi căuta așa în cap, îi vîră cele două ace în moalele capului și pe loc a murit biata fată. I. CR. III, 202; b) (regional) tîmplă. PAMFILE, B. 81, cf. ALR I/I h 14. (Regional) Moalele urechii = „groapa de după urechi”. ALR I 51/87, cf. 51/98, 337. (Regional) Moalele frunții (sau obrazului) = tîmplă. ALR I/I h 14. (Neobișnuit) Moalele spetelor = șezut. Am făcut. . . un buboi la moalele spetelor. ap. TDRG. ♦ (Substantivat, m. sg. art.; regional) Penis. PASCU, C. 180. ♦ (Despre gură, buze) Cărnos; fraged. Era leită Safta. . . Tot așa voinică, obrajii la fel de mari, ochii căprui trași spre tîmple și neastîmpărați. . . Gura cu buze groase și moi. CAMIL PETRESCU, O. III, 12. Of ! două buze dulci și moi, Săruta-m-aș eu cu voi. BIBICESCU, P. P. 33. ♦ Moleșit, flasc; puhav. Mici și moi, coapsele arată slâbăciune, cilibiu și fricos om (a. 1785). GCR II, 145/20. Se apropie de canapeaua ei o femeie încă tînără . . . puțin cam subțire în talie și cu un gît lung și moale, care-i dădea un aer bătrînicios. CAMIL PETRESCU, O. III, 70. I-am văzut pe toți, deslușit. . . Pe miliardarii cu burțile moi. DEȘLIU, G. 44. ♦ Puțin consistent; subțire, apos. Fă mămăligă mare, măi Ioane; fie crudă, fie moale, numai mare. ZANNE, P. III, 607. La baliga moale, puțină apă trebuie, se zice despre cei lipsiți de rezistență, pe care cea mai mică dificultate îi doboară. Cf. id. ib. I, 322. ♦ Care poate fi ușor străpuns, tăiat, despicat. La mintea spre înțeleagere gătată mai tare pătrunde cuvîntul adevărului, decît prin moale grosimea trupului ascuțita simceaua fierului. CANTEMIR, IST. 63. ◊ Sămînță moale = (cu înțeles neprecizat, probabil) sămînță cu înveliș subțire, puțin rezistent. Cînd iaste creașterea lunei, sămînța vîrtoasă să samine. . . iară cînd scade luna, sămî[n]ța cea moale cum iaste inul, cînepă (a. 1733). GCR II, 26/32. ♦ (Despre pîine, cozonac etc.) Proaspăt; fraged. Să pun la ciochine niște plăcinte moi anume pregătite, care ne fac nouă trebuință pe cale. SADOVEANU, F. J. 520. Pită proaspătă sau pită moale. ALR II 4 013/235. Mulțimea de boale, la dohtor pîine moale. ZANNE, P. V, 272, cf. III, 532, IV, 48. ♦ (Despre icre) Proaspăt, neconservat. Oarecare meșteraș A trimis un băiețaș. . . Ca să ia de la băcan Icre roșii de un ban. li mai dete și alți doi Să ia icre negre moi. PANN, P. V. III, 64¹/8. In comerț i[crele] se găsesc sub două forme: . . . moi sau proaspete și tescuite. ENC. AGR. III, 135. ♦ (Despre fructe) Zemos; mălăieț (1). Pepenii galbeni. . . se numesc. . . mâlăieți cînd sînt moi. PAMFILE, A. R. 175. Mută-ți casa lîngă noi, C-am un păr cu pere moi, Și le-om mînca amîndoi. JARNIK-BÎRSEANU, D. 48. ♦ Flexibil, elastic. Un registru cu scoarțele moi. PREDA, M. 155. Dacă un mort va fi moale, este semn că va muri vreo rudă a sa după el. ȘEZ. III, 122. 2. (Despre pămînt) Umed, reavăn, jilav. Sămînța vîrtoasă să samine la pămînt uscat,. . . sămî[n]ța . . . cum iaste inul, cînepă iproci să o samine în pămînt moale (a. 1733). GCR II, 26/33, cf. ALR II 5 060/64, 310, 705, 723, 762, 791. ◊ (Substantivat) Prășitul se face pe moale. PAMFILE, A. R. 74. Trag, iar, în mocirlă, după noi. Nădăjduim că acolo cel puțin, obuzele lovind în moale, nu vor mai exploada toate. CAMIL PETRESCU, U. N. 363. ♦ (Mai ales prin Munt.) Care a fost arat de două sau de trei ori după ce s-a făcut desțelenirea. Cf. H II 244, VII 210, 245, 337. 3. (Despre metale și aliaje) Cu duritate mică; care poate fi ușor îndoit, zgîriat etc. Cînd oțelul este prea moale, coasa se îndoaie; cînd este prea iute, coasa se rupe. PAMFILE, A. R. 125. Prin procesele de înnobilare sau curățire se obține din fontă fier moale cu 0,05-0,5 %C. MACAROVICI, CH. 412. Materialul din care se confecționează aceste organe este oțelul moale laminat. IOANOVICI, TEHN. 154. În limbajul curent spunem că oțelul este casant, iar plumbul este moale. CIȘMAN, FIZ. i, 240, cf. I. CR. III, 226. ◊ (Regional, substantivat, în sintagma) Moalele securii = muchia securii. Pe moalele (muchia) securei se pisează usturoiu. ȘEZ. XII, 194. 4. (Despre ființe, despre corpul sau părți ale corpului lor) Fără rezistență, fără putere; debil, slab, plăpînd; gingaș, delicat. Nu-i putință să să poată povesti truda și ruga ei și nevoința cu carea au adevăsît ș-au topit acel trup moale și gingaș. DOSOFTEI, V. S. septembrie 27^r/25, cf. CHEST. VI 22/26. Moale în trup. ALRM II/I h 142/260. ◊ Moale în gură sau cu gura moale = (despre cai) cu gura sensibilă, care suportă greu zăbala; p. e x t. care poate fi condus ușor cu ajutorul hățurilor. Cf. ZANNE, P. I, 461. Moale de gură = (despre oameni) cu dinți nerezistenți, slab de gură. Cf LM. ◊ E x p r. A avea picioare moi = a umbla, a se mișca încet. Cf. COSTINESCU. ♦ Sleit de puteri, istovit, vlăguit. Maria rămase moale, gînditoare, fără să zică o vorbă. DUNĂREANU, CH. 194. Nevastă-mea. . . a căzut moale într-un fotoliu. CAMIL PETRESCU, U. N. 132. Cîteva vecine o urcară pe femeia care era moale, topită de durere și nu-și dădea seama de nimic. id. O. II, 492. Atunci [fata]. . . a căzut moale. . . peste masa de lucru. PAS, Z. I, 310. Călcîndu-și pe inimă, Cristescu i-a întins peste birou o mînă moale, gata parcă să se desfacă din toate încheieturile. GALAN, B. I, 8. * (Adverbial) Și arcul să-și tragă moale. DOSOFTEI, PS. 189/11. ♦ (Regional) Paralizat. ALR II/I h 123/727, cf. MAT. DIALECT, I, 231. 5. (Despre oameni) Lipsit de energie, de voință; apatic, indolent; bleg, leneș; cu fire slabă, nebotărîtă, influențabilă. Mihai Vodă nu este, cum s-arăta, blînd, șigaci cu toțîi și moale, ce într-alt chip, că are multe hiri, nu numai o hire. NECULCE, L. 185. Învățătorul. . . , mai moale ca toți, se și îmblânzise puțin. REBREANU, I. 246. Mi s-a părut un băiat de treabă, deși cam moale. CĂLINESCU, E. O. I, 61. Deocamdată Soleiman Pașa va fi dezavuat de Poartă fiindcă a fost prea moale, asta fiind prima etapă, apoi va fi înlocuit cu Fuad Effendi, cunoscut ca mai energic. CAMIL PETRESCU, O. III, 108. Fusese un bărbat înalt, voinic, Radu Ochian, moale, trîndav. STANCU, D. 5, cf. PAS, Z. I, 145. Te cunosc, lele, pe poale, Că ești o femeie moale; Că de-ai fi femeie iute, Poalele ți-ar fi lăute. BUD. P. P. 62. Dacă ți-i bărbatul moale, Du-l în tîrg și-l dă pe oale. ZANNE, P. IV, 253, cf. ii,4 Moale de gură sau moale la vorbă = care vorbește puțin, care nu e bun de gură. Nu e bun Argeșiu, fiind bătrîn și cu patimă de boală și moale la vorbă și. . . prefăcut. ZILOT, CRON. 73. Unde s-a văzut advocat moale de gură ? F (1883), 15. ◊ E x p r. A (o) (sau a se) lăsa (mai) moale = a ceda, a face concesii. Nu te lăsa, rumâne, moale. JIPESCU, O. 37, cf. SCRIBAN, D. Lăsați gluma, măi. . . Vorba e, acum ce facem ? Mergem așa cum am mers, oblu, ori o lăsăm mai moale. CAMIL PETRESCU, O. III, 490. Te lași moale, Te bagă-n foaie. ZANNE, P. V, 295. Cine să lasă moale, cel mai tare ăl dăspoaie. id. ib. VIII, 290. ♦ (adverbial) Lipsit de convingere, de curaj; în silă. De ce să n-ascult ? se apără moale colonelul. C. PETRESCU, Î. I, 11. Asta n-aș crede-o, se împotrivi moale Mînecuță. SADOVEANU, P. M. 136. Oamenii s-au privit, te-au privit, și unul ți-a spus moale, nedumerit: – Apoi pe nici unul nu ne cheamă Dumitru. PAS, Z. I, 140. ♦ Blînd, îngăduitor. Nu-i moale ea-n treburi de-acestea ! COȘBUC, AE. 27. Moale ești, Antoane, cînd e vorba de fiu-tu! DEMETRIUS, C. 40. ♦ (Rar, despre activitatea sau despre viața oamenilor) Ușuratic. Carol al Vll-lea. . . înconjurat de curteni desfrînați. . . petrecea, chiar dinaintea ochilor soției sale, o viață moale și nepăsătoare în brațele unei țiitori. ODOBESCU, S. I, 4. 6. F i g. (Învechit, neobișnuit) Slab, șubred; îndoielnic; prost. Tomșa văzînd moale lucrul de dobăndit cetatea cu ai sei, s-au sfătuit cu boierii de au trimis sol la Jicmond craiul unguresc. N. COSTIN, LET. I A, 70/28. Venit-au ponoslu lui Pâtru Vodă de la împărăție, pentru moi lucrurile lui. id. ib. 97/29. II 1. Cu suprafața netedă, fără asperități; neted. Morunul are sgîrciuri în loc de oase și pielea aspră, pe cînd a somnului e moale. C. ANTONESCU, P. 89. Pre lîngă tine, multe cer: Ceru-m boi cu coarne moi; Ceru-m junci cu coarne lungi. POP., ap. GCR II, 330. Moale ca geamu. ARL II/I MN 31, 2 182/848. ♦ Catifelat, mătăsos; plăcut la atingere. Aceia ce poartă veșminte moi, în casele împărătești sînt. CORESI, EV. 522, cf. N. TEST. (1648), 14^r/26, GCR I, 276/9. Părea un tînăr voievod Cu păr de aur moale. EMINESCU, O. I, 170, cf. 82. Niște mușchi pletos, de o podină de gros, moale ca mătasa și verde ca buratecul. CREANGĂ, P. 213. Mîinile cele albe ca o coală de hîrtie, cu pelea moale ca puful. ISPIRESCU, l. 234, cf. 58. Părul ei, mătasă moale, Ca și inul cînd înfloare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 35, cf. 60. ◊ F i g. E așa de dulce să chemi somnul în murmurul apelor, în răcoarea verde a luncilor, sub mîngîierile moi ale vînturilor ! HOGAȘ, DR. I, 195. ♦ (Regional, despre făină, mălai) Măcinat mărunt. ALR I 1 372. Făină mai aspră, nu moale rău, că nu se coace nici turla. ib. 1372/800. 2. Necolțuros, rotunjit, unduios; p. e x t. armonios; delicat. Oricît de genial tăiate ar fi formele unei statui, ea niciodată nu ne va putea reda acele linii moi, pătimașe, calde, cari caracterizează un trup frumos, viu. GHEREA, ST. CR. II, 50. Ileana Cosînzeana, cu ochi limpezi, cu trăsături moi și blonde, cu cosița de aur sclipitoare. PETICĂ, O. 277. ◊ (Prin lărgirea sensului, despre ochi, privire) Ochii lui cei moi. . . se pierdură iar în . . . visătorie. EMINESCU, N. 35, cf. id. O. IV, 85. El se uită . . . la expresia caldă a ochilor ei moi, lungi, cu gene mari și clipiri dese. VLAHUȚĂ, O. A. III, 90. Doar ca prin vis vedea privirile moi ale femeii, buzele ei roșii și umede. REBREANU, I. 158. 3. (Despre culori, lumină sau izvoare de lumină, sunete) Lipsit de stridență, cu intensitate scăzută ; domol, potolit; blînd. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Luna plină de o lumină moale. ALECSANDRI, POEZII, 275. Printre grații luna moale, Sfiicioasă și smerită și-au vărsat razele sale. EMINESCU, O. I, 76. O jună fală. . . acompaniind sunetele ușoare a unor note . . . cu glasul ei dulce și moale. id. N. 47. Umbre moi întinde ceața, Pe cînd raze scad in zare. CERNA, P. 57. Minți ! strigă Ițic întărîtat de glasul moale al căprarului. REBREANU, NUV. 291. Eu nu înțeleg nimic, vorbi cu glas moale domnul țudic. PETRESCU, R. DR. 159. Un vindireu . . . slobozi cîteva fluierături moi. SADOVEANU, O. IX, 132. A răspuns cu mișcări cumpănite și cu vorbe moi la manifestațiile zgomotoase ale lui Temistocle. id. ib. XI, 572. Vocea ei mică, moale, de cristal lichid, îl fermecă. CAMIL PETRESCU, O. III, 83. Vorbește cu glas moale judecătorul, cu glas dulce, stancu, d. 257, cf. preda, m. 171.4 (Adverbial) Oameni timizi și modești care surîd ușor și vorbesc moale, teodoreanu, m. ii, 169. Albinele bîzîiau moale în prisaca de-aproape. sadoveanu, o. v, 618. Ce învățătură pot să-ți dau eu ție, măi băiete? grăia moale pădurarul. id. ib. XII, 470. Mitropolitul întrebă moale: Asta-i tot ? CAMIL PETRESCU, O. III, 40. Un zurgălău. . . Se auzea de undeva, din vale, Și vîntu-l îneca în răbufniri. Parcă plîngea încet metalul, moale, În palmele-nghețate și subțiri. LABIȘ, p. 15. 4. (Fon.; în opoziție cu d u r, în sintagmele) Consoană moale = consoană palatalizată, v. p a l a t a l i z a t. Limba română cunoaște, la finală, consoane moi, notate în ortografia obișnuită printr-un i care întovărășește consoana. ROSETTI, S. L. 59. În multe limbi sînt cunoscute serii duble de consoane, dure și moi. GRAUR, I. L. 61. Poziție moale = poziția unui sunet urmat, în cadrul unui cuvînt, de o silabă care conține o vocală palatală. O deosebită importanță are în dialectul dacoromân poziția „dură” sau „moale”, deci caracterul nepalatal sau palatal al vocalei din silaba următoare. PUȘCARIU, R. I, 76. 5. (Despre vreme, atmosferă, anotimpuri reci etc.) Călduț (și umed); p. e x t. plăcut, blînd. Iarna, care în alte locuri a fost moale, în Rusia a stătut foarte aspră și iute. CR (1834), 354²/16. Stelele. . . tremură voluptos în aerul moale și clar al serei. EMINESCU, N. 50. [Cînd cocoșul] va cînta seara, înspre amurg. . . de va fi frig, se va muia vremea, iar de va fi moale, se va lăsa frig aspru. PAMFILE, VĂZD. 3. Se crede că dacă în ziua anului nou. . . va fi afară moale și pîclă, apoi. . . vor urma boale. GOROVEI, CR. 293. Duminică, pe-o vreme destul de moale, fără să fie însă dezgheț, m-am înfățișat la curtea de la Comana. SADOVEANU, O. IX, 440. O verificare și mai simplă o facem iarna, pe vreme moale, cînd se apropie dezghețul. CIȘMAN, FIZ. I, 399. Toamna, cîndu-i vremea moale, să mîrlescu oile ǵine. GR. S. V, 332. Dacă e iarna moale . . . umblă [oile] și la pășune. CHEST. V 14/87. ♦ (Regional, despre apă) Care are o temperatură potrivită; călduț (Dobra-Deva). ALR II 4146/105. 6. (Despre ființe, despre însușiri și manifestări ale lor) Domol; blînd; umil, smerit. Grăiesc din gură cuvinte moale, De-ț par ca untul de unsuroase. DOSOFTEI, PS. 182/14. Și grăi-va ție cu rugă, rugăciune moale? Și pune-va cu tine făgăduință? BIBLIA (1688), 381¹/18. Venia cu mare trufă. . . iar când s-au întors înapoi, mai moale au fost. N. COSTIN, LET. II, 49/6. Dojănii pe amurezați cu cuvinte potrivite, adică nici atîta strașnice, căci destul le erea ocara. . . dar nici atîta de moi, căci fapta le erea prea mare. GORJAN, H. IV, 79/22. ◊ E x p r. A fi moale la inimă = a fi bun, milos, îngăduitor. Maica era tare moale la inimă, duioasă. SBIERA, F. S. 97, cf. id. P. 145. 7. (Despre mișcări) Ușor, abia simțit; încet, lent; lipsit de vlagă; slab. Deodat-aud foșnirea unei rochii, Un moale pas abia atins de scînduri. EMINESCU, O. I, 119. Tudor își duse în buiestru calul o vreme, apoi îl lăsă în pas moale, SADOVEANU, O. VII, 163. Bălcescu făcu un semn moale cu mîna, a dezgust. CAMIL PETRESCU, O. III, 153. ◊ (În context figurat) Cu moale zbor de catifea, își lasă umbra dulce peste ochii mei. CAZIMIR, P. 47. ◊ (Adverbial) Calcă mai încet și moale. Tot în vîrful deagetelor. BĂRAC, A. 24/2. Da tu de ce mergi așa de moale ? întrebă el... Așa-i că te doare ? Te-a trîntit și te-a pălit răul cela. SADOVEANU, O. VIII, 124. Munteanca . . . înaintă sprintenă . . . pășind moale pe covor cu opincile. id. ib. X, 547. Scăpă clanța din mînă și ușa se izbi moale de un dulap cu vase. V. ROM. septembrie 1 960, 60. ♦ Care se mișcă încet, lin, domol; (despre ființe sau despre părți ale corpului lor) lipsit de vioiciune, de sprinteneală. Era plin de distracții, moale în mișcări, glasul întunecat și slab. RUSSO, S. 28. Boul moale se împerechează cu cel iute. DAMÉ, T. 29, cf. TDRG. Dintr-un cal moale, slab și pîntecos. . . ovăzul și îngrijirile lui Vasile au făcut un căluț întinerit, rotund ca un pepene, cu capu-ncordat, cu gusturi de zburdăciune. SADOVEANU, O. VII, 300. Tudor mormăi și le făcu semn cu mîna moale să cînte. CAMIL PETRESCU, O. II, 81. Cură mai binișor, e apa moale. ALR SN III h 828/886. ♦ (Despre fenomene naturale) Puțin intens, lin, domol, potolit. Măceșul s-a desfoiat ca o ninsoare moale. ARGHEZI, C. J. 99. Ploaie moale. ALR I 1 978/846. Foc moale. ALR II/I h 282/520. III. (Despre lichide, în sintagmele) Vin moale = a) vin plăcut la gust. Vădzăndu . . . [vinul] limpede și frumos la față, și moale și dulce la gustare, de-are fi și înțelept neștine, tot să amăgiaște, părăndu-i că nu să va îmbăta. PRAV. 263; b) vin care conține alcool în cantitate mică, vin slab, fără tărie. După tărie poate fi vin tare sau moale. H II 58, cf. XI 326. Apă moale = a) apă care conține săruri în cantitate mică. Prin Bucovina se culege droghița și se fierbe în apă de pîrău neîncepută, care este mai moale decît apa de fîntînă. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 20, cf. MACAROVICI, CH. 359; b) (Transilv. și prin Ban.) apă sălcie. Cf. ALR I 798/30, 61, 65, 90, 98, 109, 125, 131, 140, 150, ALR II 4148/102, 141, 334, 349. – Pl.: moi și (învechit, rar, f.) moale. – Lat. mollis, -e.

BĂRBIE sf. 🫀 Partea obrazului de sub buza de jos: răsuflă greu, ștergîndu se pe sub bărbia grasă (CAR.) ¶ 2 🐒 Carnea ce atîrnă sub falca de jos la unele animale ¶ 3 🐦 Bucată de carne roșie ce atîrnă de o parte și de alta sub ciocul cocoșului ¶ 4 🫀 Pr. anal. Bărbia urechii, partea de jos, cărnoasă, a urechii ¶ 5 🎼 Bucată de lemn concavă care se aplică aproape de baza viorii și pe care se razimă bărbia celui ce cîntă din vioară ¶ 6 = BĂRBIȚĂ2 ¶ 7 Barbur, călcîiul toporului, bardei, etc. [barbă].

*BIFTEC (pl. -ecuri, -ece) sn. 🍽 Bucată de carne, felie de mușchiu friptă pe grătar: înghițea ca și mai ’nainte aceleași porții de ~e (GN.) [fr. < engl.].