AZI adv. 1. În ziua aceasta, care e în curs; astăzi. ◊ Compuse: azi-noapte = în noaptea care tocmai a trecut; azi-dimineață = în dimineața acestei zile. ♦ (Substantivat, m. invar.) Ziua care e în curs. Din sînul vecinicului ieri Trăiește azi ce moare (EMINESCU). ♦ (În corelație cu mîine) a) (Exprimă o continuitate sau o repetare) Îl vede azi, îl vede mîni, Astfel dorința-i gata (EMINESCU). b) (Exprimă opoziție între prezent și viitor) Azi aici, mîine-n Focșani, ce-am avut și ce-am pierdut (CARAGIALE). ◊ Expr. Ba azi, ba mîine, exprimă ideea de amînare continuă. Azi-mîine = în curînd, zilele acestea. A trăi de azi pe mîine = a trăi necăjit, strîmtorat, în sărăcie. Cu azi cu mîine = încet-încet. 2. În epoca prezentă, în timpul sau în vremea de acum. ◊ Expr. În ziua de azi = în zilele noastre; astăzi. ♦ (Fam.) Acum, momentan, cît mai repede. – Lat. hac die.

azi-dimineață adv.

AZI adv. 1. În ziua de față, în ziua care e în curs; astăzi. ◊ Azi-noapte = în noaptea care tocmai a trecut. Azi-dimineață = în dimineața zilei în curs. Azi după-amiază = în după-amiaza ori după-masa zilei în curs. ♦ (Substantivat, m. invar.) Ziua care e în curs. ♦ (În corelație cu „mâine”) a) Zi cu zi, zi după zi; b) Când..., când. ◊ Expr. De ieri până azi = într-un timp neașteptat de scurt. Ba azi, ba mâine, exprimă ideea de amânare continuă. Azi-mâine = în curând, zilele acestea; astăzi-mâine. A trăi de azi pe mâine = a trăi necăjit, strâmtorat, în sărăcie. (Rar) Cu azi, cu mâine = încet-încet. 2. În epoca prezentă, în timpul sau în vremea de acum. – Lat. hac die.

AȘEZA, așez, vb. I. I. 1. Refl. (Mai ales despre ființe, în special despre oameni, în opoziție cu a sta în picioare; uneori determinat prin «jos») A se pune (pe un scaun, pe o bancă etc.) pentru a ședea. Au mîngîiat ochii sprîncenați ai cățelandrului și s-au așezat pe laiță. SADOVEANU, N. F. 39. S-așază fata aproape de fîntînă Pe-o lespede de marmor. COȘBUC, P. I 52. Tăcere, băieți, st!... așezați-vă la locurile voastre. CONTEMPORANUL, IV 1. Așezat la gura sobei noaptea, pe cînd viscolește, Privesc focul, scump tovarăș, care vesel pîlpîiește. ALECSANDRI, P. A. 115. ◊ Expr. A se așeza la masă = a lua loc la masă (pentru a mînca). Așezați-vă la masă, că nu vă mușcă și nici nu cer parale! REBREANU, R. I 193. El se așază la masă, hotărît mai mult să fac-o poezie decît să-și descarce o anumită emoție. VLAHUȚĂ, O. AL. I 107. Și s-așază toți la masă, cum li-s anii, cum li-i rangul. EMINESCU, O. I 85. ◊ Tranz. A așezat copilul pe scaun. ♦ A se pune pe pămînt. Ei se așezară jos, la rădăcina zidului. ISPIRESCU, L. 243. Și mergeau, nu prea mergeau, Că deodată se opreau Și pe iarbă s-așezau. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 312. ◊ Expr. A se așeza în pat = a se culca. Maică-sa... s-au așezat în pat și începu a geme și a se văiera. SBIERA, P. 28. ♦ A poposi. Se întoarseră cu toții, merseră pînă sub dîmb; acolo se așezară tăcuți, plecați în șa, cu paloșele în mînă. SADOVEANU, O. I 154. Pe cînd oastea se așază, iată soarele apune. EMINESCU, O. I 148. ♦ (Despre păsări sau insecte zburătoare) A se lăsa din zbor pe ceva (spre a se odihni). Un roi de albine se învîrteau în zbor deasupra capului său și umblau bezmetice de colo pînă colo, neavînd loc unde să se așeze. CREANGĂ, P. 238. ◊ (Poetic) Un luceafăr se așază pe fruntea ei. ISPIRESCU, L. 38. ♦ (Despre brumă și alte precipitații atmosferice) A se depune într-un strat mai mult sau mai puțin dens, acoperind obiectele pe care se lasă. Vezi, rîndunelele se duc, Se scutur frunzele de nuc, S-așază bruma peste vii – De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? EMINESCU, O. I 235. ♦ (Despre substanțe care sînt în suspensie în lichide; adesea determinat prin «la fund») A se lăsa în jos, a se depune. Cînd se limpezește vinul, drojdia se așază la fund. ◊ (Despre lichide în fermentație) A se limpezi. Vinul nou se toarnă în butoaie numai după ce s-a așezat. 2. Refl. Fig. (Rar) A se potoli, a se liniști, a se astîmpăra. Vremea s-a așezat. ▭ Acum vuietul contenește, – biruitoare, apa se așază între maluri potolită, netedă ca o oglindă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 116. 3. Refl. Fig. (Despre fenomene sau acțiuni de lungă durată) A se produce, a porni cu tot dinadinsul, cu stăruință. Nu se așază ploaie adevărată pînă la înserat. SADOVEANU, N. F. 124. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» și indicînd acțiunea în discuție) Într-o noapte... mă așezasem pe somn, cînd numai ce aud ciocănind la ușă. GHICA, S. 3. Fă-mi vreo cincizeci cositori... [căci] trifoiul s-a lățit ș-am nițel fin de cosit. El degrab’că-i aducea... Și pe coasă s-așeza. ȘEZ. 11 76. ◊ Expr. A se așeza la lucru = a începe lucrul, a se apuca de treabă, a se pune pe lucru. 4. Refl. A se stabili (cu locuința) într-o localitate, a se instala într-un loc, a se statornici. Am venit să m-așez aici, la București. CARAGIALE, O. III 31. Boierașul... s-au așezat cu totul în curțile ei. SBIERA, P. 51. M-am așezat în gazdă la Pavăl Ciubotarul. CREANGĂ, A. 81. [Orașele în care] a descălecat și s-a așezat fiecare după plac și voie au un nu știu ce care place ochiului. NEGRUZZI, S. I 321. ◊ Fig. Alte rosturi se așază, alte legi stăpînesc. DEȘLIU, G. 54. Pacea se așază în țară. ARHIVA R. I 117. ◊ Tranz. După ce ne-a așezat bunicul în gazdă... la una Irinuca, apoi ne-a dus pe la profesori. CREANGĂ, A. 25. 5. Tranz. A procura cuiva o situație bună, a-l face om cu rostul lui, a căpătui. Ioana a crescut copiii și i-a așezat pe toți bine. REBREANU, R. I 150. A izbutit să-l permute aici... ca să-l poată însura și așeza. CARAGIALE, O. I 309. ◊ A instala (pe cineva) într-o funcție, într-un post; (învechit, cu determinarea «în scaun», «în domnie») A întrona. ◊ (Transilv.) A distruge, a duce la pieire, a da gata. Spusu-ți-am, Vilene, spus, Mîndrele capul ți-au pus; Spusu-ți-am, Vilene, ție, Mîndrele te-or pune bine; Spusu-ți-am, Vilene-așa: Mîndrele te-or așeza. BIBICESCU, P. P. 357. II. Tranz. (Cu privire la lucruri sau la evenimente) 1. (Însoțit uneori de un complement de mod) A potrivi cum trebuie. Mama Anghelina așezase lampa în fereastra bucătăriei. SADOVEANU, N. F. 21. Nouă piei de bivol, să le cătrănești și să le așezi bine pe mine. ISPIRESCU, L. 27. Taie un sulhari de fag... îl așază cum trebuie, pune roata la loc, înhamă iepele, iese încet-încet la drum. CREANGĂ, P. 135. ◊ (Întărit prin «la loc») Așază pielea la loc, pune el ce pune la rană și pe loc se tămăduiește. CREANGĂ, P. 177. ◊ Fig. Unde e cuconu Ioniță, cel care așeza vorba în sfat...? HOGAȘ, DR. II 110. ♦ (Mai ales în basme) A face, a dura. Împăratul îi ieși... înainte... așeză îndată un pod de aramă, se făcu un lup și se ascunse sub pod. ISPIRESCU, L. 13. 2. (Rar, cu privire la un fapt istoric) A pune, a arăta, a înfățișa (într-o anumită lumină). Datoria noastră au fost să așezăm bătălia de la Războieni în tot adevărul. ARHIVA R. I 120. 3. (Învechit și popular; urmat de o propoziție completivă directă) A dispune, a decreta, a hotărî (ca autoritate). A dat mănăstirii patru mori în Dridih (Dridu pe Ialomița) așezînd care sate au să le păzească și să le dreagă. ODOBESCU, S. I 398. ♦ (în orînduirea capitalistă și precapitalistă, cu privire la dări, impozite etc.) A institui, a statornici, a fixa. Pentru plata lefilor ostașilor... se așezase dajdie, subt numire de fumărit, ca toată casa de țăran să plătească... 80 aspri. BĂLCESCU, O. I 121. Dăjdiile erau așezate pe toți deopotrivă. BĂLCESCU, O. II 15. ♦ (Complementul indică un eveniment viilor) A stabili, a fixa. Au așezat nunta pe cutare zi. SBIERA, P. 98. III. (Predomină ideea organizării, orînduirii) 1. Tranz. A pune într-o anumită ordine, a rîndui, a aranja. Trecu în grădinița din față. Acolo, prin straturile bogate, erau așezate oale cu flori. SADOVEANU, O. IV 222. Una-i anina flori în pălărie, alta-i așeza priminelile și merindele în desage. VLAHUȚĂ, O. AL. I 8. Lupul... așază cele două capete cu dinții rînjiți în ferești, de ți se părea că rîd. CREANGĂ, P. 25. Maica așază gătejele; moș Nichifor scapără și îndată ațîță amîndoi focul. CREANGĂ, P. 130. Ce faci tu acolo de azi-dimineață, ca un lăstun? – Așez fînu în podu șurii. ALECSANDRI, T. 895 ◊ Absol. Se mișca... prin cameră, dereticînd și așezînd. Deretica smuncind și așeza trîntind. SADOVEANU, N. F. 5. ◊ Refl. Se întoarseră cu toții, merseră pînă sub dîmb; acolo se așezară tăcuți, plecați în șa, cu paloșele în mînă. SADOVEANU, O. I 154. ◊ Fig. Tot mai larg peste țară înfloresc bucuriile, Tot mai trainic s-așază în istorie filele. DEȘLIU, G. 45. ♦ A aranja într-un scop anumit, a pregăti. Punea la cale tot pentru drum... poruncea și așeza lucrurile de călătorie. ISPIRESCU, L. 13. ♦ Fig. A aduna, a strînge la un loc. Badiu meu tînăr diac Șade la masă scriind Și din inimă oftînd...: Mai așază-mi gîndurile, Să-mi isprăvesc rîndurile! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 125. 2. Intranz. (Popular) A pune la cale, a proiecta, a plănui (o căsătorie sau o logodnă). Noi ce umblăm, ce căutăm, Seama-n grabă nu ne dăm. Că tînărul nostru-mpărat Pe aici a mai umblat Și cu cei bătrîni au așezat. SEVASTOS, N. 114.

BALAOACHEȘ, -Ă, balaoacheși, -e, adj. (În glumă sau în ironie; despre culoarea feței la oameni) Negricios, oacheș. Era lume amestecată în curtea caretașului Ferenț... Vreo doi erau balaoacheși la față. PAS, L. I 75. Mergem la Peșteră? – Da, și s-a mai mărit caravana, merge și d-l Dan. – N-am onoarea [să-l cunosc]. O fi tînărul balaoacheș de azi-dimineață... VLAHUȚĂ, O. AL. II 41.

BORDEIAȘ, bordeiașe, s. n. Diminutiv al lui bordei. Și-i năvăleau în minte amintirile... corturile șatrei la umbra nucilor... mai apoi bordeiașul lipit cu humă. CAMILAR, N. II 138. [Văzu] bordeiașul cel sărac, în locul curților de azi-dimineață. RETEGANUL, P. V 13.

AZI adv. 1. În ziua aceasta, care e în curs; astăzi. Ieri ca azi și azi ca ieri, Frig și vînt și ploaie. IOSIF, V. 74. Întregul cer azi poartă iar cămașă Cu tivituri de fer. COȘBUC, P. II 185. Azi un stejar, mini altul, pe rînd se prăbușește, Și largi poiene triste rămîn în locul lor. ALECSANDRI, O. 250. ◊ Loc. adj. De azi = din ziua în curs, de astăzi. Ziarul de azi. ▭ Cu mîne zilele-ți adaugi, Cu ieri viața ta o scazi, Și ai cu toate astea-n față De-a pururi ziua cea de azi. EMINESCU, O. I 204. ◊ Expr. De azi în (atîtea) zile = peste (atîtea) zile. De azi în trei zile plecăm.- Să trăiești, stăpîne, sînt gata chiar azi, de poruncești. ISPIRESCU, L. 4. ◊ Compuse: azi-dimineață = în dimineața acestei zile. L-am întîlnit azi-dimineață; azi-noapte = în noaptea care tocmai a trecut. Plouase binișor azi-noapte, dar în cursul zilei a fost puțin soare. REBREANU, R. I 92. Cîți feciori cu pălării, Toți cat fost azi-noapte-n vii. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 464. ◊ (Substantivat) Sădesc în azi un tainic mîine, Alt azi va fi din el poimîine. BENIUC, V. 56. Din sînul vecinicului ieri Trăiește azi ce moare. EMINESCU, O. I 178. 2. În epoca prezentă, în timpul sau în vremea de acum. Azi nu mai vezi, în pernele caleștii, Conițe lustruite de huzururi. CASSIAN, H. 75. Ah! E mult de-atunci! Cărarea Netedă pe deal urca... Azi poteca e urîtă, Face cotituri în drum. COȘBUC, P. I 259. (Precedat de prepoziții, cu sensul determinat de acestea) Pînă azi = pînă (în clipa de) acum. Să știi că pînă azi nici un muritor n-a cutezat să calce hotarele mele. ISPIRESCU, L. 5. De azi (înainte sau încolo) = de acum, de aci înainte. De azi înainte, eu să fiu în locul tău nepotul împăratului. CREANGĂ, P. 206. Și de-aceea de-azi-nainte poți să nu mă mai întrebi... EMINESCU, O. I 141. Zina mea, ursita mea! De azi calea-mi părăsesc, Murgușoru-mi priponesc Și la tine mă opresc. ALECSANDRI, P. I 100. (Rar) De cu azi = din bună vreme, din timp. Pentru drumul cel de mine De cu azi te pregătește! EMINESCU, O. I 102. ◊ Expr. Ziua de azi = timpul de față. În ziua de azi = în zilele noastre, în timpul nostru; astăzi. ◊ (în corelație cu mîine, exprimă o continuitate sau o repetare neîntreruptă în cursul timpului) Îl vede azi, îl vede mini, Astfel dorința-i gata. EMINESCU, O. I 167. ◊ (Exprimă opoziția între prezent și viitor) Azi aici, mîine-n Focșani, ce-am avut și ce-am pierdut. CARAGIALE, O. I 91. ◊ Expr. Ba azi, ba mîine, exprimă ideea de amînare continuă.; Cu azi, cu mîine = încet-încet. Cu azi, cu mîine, a făcut cunoștință Kir Ianulea cu fel de fel de negustori, ba și de boieri. CARAGIALE, O. III 32. De azi pînă (sau pe) mîine, exprimă un timp scurt. A trăi (sau a o duce) de azi pe mîine = a-și tîrî viața abia-abia; a trăi necăjit, fără aspirații la ceva mai bun. [Calul] a îmbătrînit și el... abia: își tîrîie și el viața de azi pe mîine. ISPIRESCU, L. 12. ♦ (Exprimă un viitor foarte apropiat) Azi-mîine = curînd, în scurt timp. Azi-mîine chiotind... și eu Încep culesul mare al vieții. BENIUC, V. 45. Nu mi-i rău, dar mă topesc Cînd în mine mă gîndesc Că azi-mîne voi muri Și nime nu m-a jeli! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 206. ♦ Chiar acum, momentan. Ce iubesc, mamei nu-i place... De-ar plăcea mamei ca mie, Azi m-aș duce-n cununie! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 61.

DEZVELI, dezvelesc, vb. IV. (Atestat și în forma dezvăli) (Uneori în concurență cu dezvălui) 1. Tranz. A da la o parte, a îndepărta (din jurul cuiva sau de pe cineva sau ceva) o învelitoare; a descoperi. Omul se mișcă și închise ochii, desfăcîndu-și brațele și dezvelindu-și-le, apoi îi deschise clipind. PREDA, Î. 164. Copila cu fața coperită Ce-l făcusă de jele să cînte... Dezvălindu-și obrazul s-arată. BUDAI-DELEANU, Ț. 142. Un caș dulce dezvălea, Optzeci de fălii tăia. ALECSANDRI, P. P. 55. ◊ (Poetic) Văd pe sfînta Marți cum rîde și descîntă de noroc Și-alungînd pe baba Dochie, dezvelește primăvara. COȘBUC, P. II 137. ♦ A despacheta. Calul de lemn era măreț și depășise toate visurile lui... cînd a apărut în prima zi, dezvelit din ambalajul de hîrtie, geluitură și scîndurele. C. PETRESCU, A. 309. ♦ A da jos (în parte sau în întregime) acoperișul unei case, a descoperi o casă. Azi dimineață am dezvălit bordeiu ca să-i dau [vacii] o mînă de ogrinji. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ Refl. (Neobișnuit, despre morminte) A se deschide. Este ceasul nălucirii: un mormînt se dezvelește. ALEXANDRESCU, P. 132. ♦ (Cu privire la cuptorul de ars cărămizi) A dezlipi, a îndepărta lutul sau pămîntul cu care e acoperit cuptorul, după ce s-au ars cărămizile. Cînd, după cîteva zile, cuptorul [pentru arderea cărămizilor] s-a răcit, oamenii încep să-l dezvelească. BOGZA, C. O. 225. 2. Tranz. Fig. A face să apară, a lăsa să se vadă, a arăta. Dantelele îi dezveliră brațul gros și alb. DUMITRIU, N. 41. Pîlpîiala ei însuflețea straniu vechile pînze de pe pereți, dezvelind într-însele... priveliști dintr-o lume de mucenicii și de patimi. M. I. CARAGIALE, C. 101. ♦ Refl. A apărea în fața cuiva, a se înfățișa. Cu cîtă strălucire, ce adînc și albastru se dezvelea cerul! GÎRLEANU, L. 22. Deschizînd fereastra care dădea în grădină, începu să privească cum se dezvelesc încet din umbră și parcă cresc în desișuri negre de copaci vilele cochete. VLAHUȚĂ, O. AL. II 34. ♦ (Rar) A afla, a descoperi. Dimpotrivă, stăpîne, trebuie să-l aperi și să-l păzești cel puțin pînă ce vei ispiti toate și vei dezvăli adevărul. SADOVEANU, D. P. 48. 3. Tranz. Fig. A destăinui, a da în vileag, a da pe față, a trăda. Acest secretar al lui Mihai dezvelise mai întîi prințului Andrei proiectul stăpînului său d-a năvăli în Ardeal. BĂLCESCU, O. II 265. ◊ Refl. pas. Cum mi s-a dezvelit taina, greu să vă spun. MACEDONSKI, O. II 317. ◊ Refl. În atenția și interesul pe care ni-l arată un nou cunoscut, sufletul nostru găsește o plăcere, o sete irezistibilă de a se dezvăli. VLAHUȚĂ, O. AL. II 38. ♦ (Învechit) A expune, a dezvolta. Dă-mi voie, prietine, a-mi dezvăli ideea. NEGRUZZI, S. I 270. 4. Refl. (Despre mugurii și bobocii plantelor, p. ext. despre plante) A se deschide. Pe sub zăplaz, boboci sfioși de toporași se dezvăleau. SADOVEANU, O. IV 41. Pornea înflorirea de primăvară. Se dezvăleau liliecii și în tufișuri de mesteceni își începeau viersul încă sfios niște păsărele cîntărețe. id. M. C. 120. ◊ Fig. Mai să nu-l cunoască, așa crescuse și se dezvelise ca un măr rotat care înflorește întîia oară într-o primăvară. SADOVEANU, M. C. 32. 5. Refl. (Neobișnuit, despre un fir depănat) A se desface, a se desfășura. Vîrtelnița se mișcă alene scîrțîind îndelungat și lasă firul a se dezvăli. SLAVICI, N. I 33. – Variantă: (Mold., Transilv.) dezvăli vb. IV.

DIMINEAȚĂ, dimineți, s. f. Partea de la început a zilei (din zori pînă la prînz). Dimineața ardea sub răsăritul roșu și plin al soarelui. PREDA, Î. 143. Un soare superb anunță dimineața. SAHIA, N. 27. Mi se înfățișează, fîlfîind în văzduhul senin al unei dimineți de primăvară, zboruri albe de porumbei. M. I. CARAGIALE, C. 72. Căci era boboc de trandafir din luna lui mai scăldat în roua dimineții. CREANGĂ, P. 276. ◊ Fig. Cred în dimineața acestui început Și-n flamura întinsă spre luminosul mîine. TULBURE, V. R. 26. Se stinge-n mine A iubirii dimineață. ISAC, O. 31. Mă-ntunec și îngheț Cînd tu te pierzi în zarea eternei dimineți. EMINESCU, O. I 114. ◊ Loc. adj. De dimineață = care se petrece în partea de la început a zilei. Însuratul de tînăr și mîncarea de dimineață n-au greș. NEGRUZZI, S. I 251. ◊ Loc. adv. De dimineață = a) (uneori precedat de adverbele «foarte», «tare», «cît»,«cît mai», «așa» etc.) în momentul cînd începe ziua, cînd se face ziuă, în zori, dis-de-dimineață, (foarte) devreme. Mîine de dimineață slobod cireada în luncă. GALACTION, O. I 46. Eu m-am deprins să mă scol de dimineață. CAMIL PETRESCU, U. N. 199. La drum e bine să pornești cît de demineață, iar sara să poposești devreme. CREANGĂ, P. 115. Cine te-au trezit așa de dimineață? NEGRUZZI, S. I 146; b) din momentul cînd începe ziua, de cînd se face ziuă. Ziua bună se cunoaște de dimineață. Spre dimineață = aproape de dimineață. Cam de obicei, spre dimineață, se lăsa cu bătaie. M. I. CARAGIALE, C. 61. (Rar) De cu dimineață = de cînd se face ziuă, dis-de-dimineață. Am trecut de cu dimineață pe la dînsul. C. PETRESCU, R. DR. 129. În faptul dimineții = în zori de zi. În faptul dimineții ciocîrlia începu să cînte. ISAC, O. 222. Mergi, dragă, cîntînd vesel ca paserea ușoară Ce-n faptul dimineții din cuib la ceruri zboară. ALECSANDRI, P. I 139. ◊ Expr. Bună dimineața! sau (popular) dimineața bună! formulă de salut. A umbla cu bună-dimineața = a) a umbla cu moș-ajunul; b) (glumeț și ironic) a umbla fără treabă de la un vecin la altul. ◊ Compus: (Bot.) bună-dimineața = zorea. ♦ (Adverbial) a) (în forma dimineața) În timpul dimineții. Dacă plecăm la miezul nopții, tocmai bine ajungem dimineața în oraș. DAVIDOGLU, O. 51. Dimineața, pînă-n zori, Va pleca cel mai viteaz dintre feciori. BENIUC, V. 142. Vîrgolici trebuia să sosească de la Neamț cu diligența de 8 dimineața. HOGAȘ, DR. II 131. ◊ (Urmat de adjective demonstrative) Știam c-ai să vii dimineața asta la mine! IBRĂILEANU, A. 93. ◊ (În forma dimineață, după adverbele de timp «azi» sau «astăzi», «mîine», «poimîine», «ieri», «alaltăieri») Noi stăm cu zăvoarele trase de azi dimineață. CAMILAR, N. I 72. Sufletul mi-a ieșit ieri dimineață alergînd după el. SEBASTIAN, T. 24. b) (În forma dimineața) În fiecare dimineață. Bietul doctor mi-a recomandat un litru de lapte de capră dimineața. CAMIL PETRESCU, B. 195. c) (În forma dimineață, precedat de adverbele «mai» sau «foarte», «tare») Mai (sau foarte) devreme. Se socotea cum ar face să scape a doua zi mai dimineață cătră Păuna Mare. SADOVEANU, P. M. 142. ◊ (Urmat de «tare») Cînd ieșise din ogradă, dimineață tare, pusese în portiță un băț, semn că nu-i nimeni acasă. CAMILAR, TEM. 130.

CIRCUMSTANȚIAL s. n. (< adj. circumstanțial, -ă, cf. fr. circonstanciel): complement care arată împrejurarea în care se desfășoară acțiunea exprimată de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerată de o interjecție predicativă precum și circumstanța în care există o însușire exprimată de un adjectiv sau o caracteristică exprimată de un adverb. ◊ ~ de loc: c. care arată locul de desfășurare a unei acțiuni (cu diversele lui nuanțe: punctul de plecare în spațiu, limita în spațiu, direcția în spațiu, spațiul străbătut etc.) exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerate de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive, prin pronume sau prin numerale (de obicei cu prepoziții sau cu locuțiuni prepoziționale) în cazurile genitiv, dativ și mai ales acuzativ, prin adverbe de loc cu sau fără prepoziții și prin locuțiuni adverbiale de loc. Răspunde la întrebările unde?, de unde?, până unde?, încotro? și pe unde?: „Grigorescu umbla vara prin munți” (A. Vlahuță); „...o veste învechită... ne-a întors gândurile îndărăt” (Cezar Petrescu); „Ies din scorburi jderii și mâțele sălbatice” (M. Sadoveanu); „Mircea s-a grăbit spre Argeș!” (E. Camilar); „Nu-i mai mult decât de-o fugă / Până-n deal” (G. Coșbuc); „...și l-am privit până s-au aprins deasupra lui stelele” (Z. Stancu); „La noi sunt codri verzi de brad” (O. Goga): „Călătorul străin se așază jos lângă cei doi” (Ion Creangă); „Undeva, în urmă, în zare, se vedeau dealurile ondulate” (Z. Stancu); „Înspre apus, cătră munții cei mari, dincolo de păduri de fag și brad, înalbăstreau pâcle” (M. Sadoveanu); „Așterne-te drumului / Ca și floarea câmpului” (Folclor). ◊ ~ de timp (temporal): c. care arată timpul de desfășurare a unei acțiuni (cu diversele lui nuanțe: momentul, epoca, punctul de plecare în timp, limita în timp, răstimpul, durata, frecvența etc.) exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerate de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive, prin pronume sau prin numerale (de obicei cu prepoziții sau cu locuțiuni prepoziționale) în cazurile genitiv și acuzativ (mai ales), prin adverbe de timp cu sau fără prepoziții, prin locuțiuni adverbiale de timp și prin verbe la infinitiv (precedate de prepoziția până sau de locuțiunea prepozițională înainte de) și la gerunziu. Răspunde la întrebările când?, de când?, până când?, pe când?, pentru când? și cât timp?: „Spre miezul nopții se-ntoarce acasă” (M. Eminescu); „Când mă deșteptai, soarele pășise de mult peste meridiană...” (C. Hogaș); „Pe ulița pustie sună când și când... călcâile vreunui trecător grăbit” (Em. Gârleanu); „Azi-dimineață, neavând treabă, mă scobor la gârlă” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...dacă deci nici de astă dată Moromete nu va sta cinstit de vorbă, niciodată nu-i va mai da bună ziua” (M. Preda); „Tămădăienii... au dat roată... zile și luni întregi, împrejurul falnicilor dropioi” (Al. Odobescu); „Tu ai venit înaintea noastră, iar el a venit după noi”; „Ca s-arăt la bătrânețe / Ce-am putut la tinerețe” (Folclor); „Ichim șovăi îndelung înainte de a spune” (Camil Petrescu); „Că doar nu samăn eu grâu de ieri, de alaltăieri” (Ion Creangă); „...până a nu se revărsa bine de zori, el era purces la vânătoare” (Al. Odobescu); „Vorbind, trecu lângă stâlpul de brad” (L. Rebreanu). ◊ ~ de mod (modal): c. care arată modul de desfășurare a unei acțiuni (cu diversele lui nuanțe: modalitatea propriu-zisă, comparația, măsura sau cantitatea, progresia etc.) exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerate de o interjecție predicativă, modul de prezentare al unei însușiri exprimate de adjectivul determinat sau al unei caracteristici exprimate de adverbul determinat. Este exprimat prin substantive, prin pronume sau prin numerale (cu prepoziții sau cu locuțiuni prepoziționale) în cazurile dativ și acuzativ (mai ales), prin adverbe și locuțiuni adverbiale de mod, prin verbe la modurile infinitiv (precedate de prepoziția fără) și gerunziu și prin interjecții. Răspunde la întrebările cum?, în ce fel?, în ce chip?, în ce mod? și cât?: „Nori atârnați ca niște perdele de cer, își târau capetele pe pământ, împrăștiindu-se... într-o bură de ploaie măruntă” (Em. Gârleanu); „Cântau un cântec simplu ca pământul” (N. Labiș); „Ei nu vor mai ieși cu drag / Să-i iau cu mine-n șa pe rând” (G. Coșbuc); „Și punând mâna pe condei, scrie bățos și apăsat” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...omul, mirosind a ploaie ș-a paie umede, le mărturisi îngrijorările lui” (M. Sadoveanu); „Visul său se-nfiripează și se-ntinde vulturește” (M. Eminescu); „Ciobanul intră cu sfială. Abia călca...” (P. Ispirescu); „În dosul șurii era o livadă mărișoară... tăiată în două de o cărare” (L. Rebreanu); „Uneori făcea fi, fi, fi, tiha! tiha! tiha! chiau! chiau! chiau! clings!” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...și începu să sune dintr-însa ca prepelițele” (D. Zamfirescu); „Se așezară fără a mai întreba ceva” (E. Barbu); „Și începe să-nsemne cu ghiotura greșelile pe o draniță” (Ion Creangă); „Singure vrăbiile, care zboară puțin, s-au vârât printre grinzi și țigle” (T. Arghezi); „Te iubesc atât de mult” (M. Eminescu); „...de urgență să satisfaceți, conform legii, justele reclamațiuni ale doamnei directoare” (I. L. Caragiale); „Trebuie să te faci om al nevoii, ca noi” (D. Zamfirescu). ◊ ~ de cauză (cauzal): c. care arată cauza desfășurării unei acțiuni (exprimată de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerată de o interjecție predicativă) sau cauza existenței unei însușiri exprimate de un adjectiv. Este exprimat prin substantive, adjective, pronume sau numerale (cu prepoziție sau cu locuțiune prepozițională) în cazurile genitiv, dativ și acuzativ, prin locuțiuni adverbiale de cauză și prin verbe la modul gerunziu. Răspunde la întrebările din ce cauză?, din ce pricină?: „Freamătă codrii de vuietul apelor” (A. Vlahuță); „Din pricina dogoarei, mlaștinile sunt uscate peste tot” (Em. Gârleanu); „Sângeră boturile vitelor căutând rădăcini” (Z. Stancu); „... la Vadu-Vechi, oamenii... din prostie... s-au unit în jurul lui Iosub Prisăcarul” (V. Em. Galan); „Datorită ploii, n-am putut ieși din casă”; „Lupului îl scăpărau ochii de flămând.” (Ion Creangă); „Alții spuneau că din pricina ei se fac atâtea jertfe” (idem); „N-a putut vorbi din cauza celor trei”; „De-aceea, doamnă, te-am ruga / Să nu mai plângi” (G. Coșbuc). ◊ ~ de scop (final): c. care arată scopul desfășurării unei acțiuni exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerată de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive (cu prepoziții sau cu locuțiuni prepoziționale) în cazurile genitiv și acuzativ, prin locuțiuni adverbiale de scop și prin verbe la modurile infinitiv (precedat de prepozițiile pentru și spre) sau supin. Răspunde la întrebările cu ce scop? și în ce scop?: „Se pregătea în vederea obținerii diplomei”; „... și porni în călătorie spre a-și găsi bărbatul” (P. Ispirescu); „La curte se făcuse mare pregătire pentru ospățul acesta” (C. Negruzzi); „Tocmai atunci veneau după apă... fetele lui Keleu” (Al. Odobescu); „De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu?” (M. Eminescu); „Când punea mama oalele la prins, eu... și începeam a linchi groșciorul...” (Ion Creangă); „Pentru aceea s-au deplasat acolo”. ◊ ~ de consecință (consecutiv): c. care arată consecința unei acțiuni exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau a intensificării unei însușiri exprimate de un adjectiv. Este exprimat printr-un substantiv în acuzativ, cu prepozițiile de sau la sau printr-un verb la modul supin. Răspunde la întrebarea care e consecința faptului că?: „Tânărul cânta de minune”; „Omul ăsta mânca de speriat”; „Studentul o iubea la nebunie”; „Era frumoasă de invidiat”. ◊ ~ de condiție (condițional): c. care arată condiția de care depinde realizarea unei acțiuni exprimate printr-un verb sau printr-o locuțiune verbală. Este exprimat printr-un substantiv, pronume sau numeral în cazurile genitiv și acuzativ, precedat de locuțiuni prepoziționale, printr-un verb la gerunziu sau printr-un adverb de mod cu sens condițional. Răspunde la întrebările cu ce condiție? și în ce situație?: „Domnule, în caz de mobilizare vă rugăm a vă prezenta în termen de 48 de ore” (Cezar Petrescu); „În locul spătarului Ghica, eu nu-ți trăgeam palme” (Camil Petrescu); „Dar trăind și nemurind, te-oi sluji eu, măi badeo!” (Ion Creangă); „Altul, în locul lui, ar fi murit” (Folclor); „Imediat să părăsești primăria, altfel te arestez” (L. Rebreanu). ◊ ~ de concesie (concesiv): c. care arată împrejurarea care ar fi putut împiedica realizarea unei acțiuni exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau existența unei însușiri exprimate de un adjectiv, dar care nu a împiedicat-o. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv și acuzativ, cu prepoziții sau cu locuțiuni prepoziționale, sau prin verbe la modurile gerunziu (precedat uneori de adverbele chiar și nici) și infinitiv (precedat de prepoziția fără). Răspunde la întrebarea în ciuda cărui fapt?: „Împotriva obiceiului său, Lăpușneanul... era îmbrăcat cu toată pompa domnească” (C. Negruzzi); „...cu toată sărăcia, Humă nu muncea la nimeni cu ziua” (M. Preda); „...în ciuda mâniei, ochii ei rămâneau mari și curați” (idem); „...îi sărută și le dă ghes, în pofida mamei” (G. Călinescu); „...cu toate astea, el era Budulea Taichii” (I. Slavici); „...acest chip, fără a fi frumos, are un farmec deosebit” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...țăranii noștri, robotind mai rău ca robii, nu ajung să-și câștige nici măcar mâncarea omenească” (L. Rebreanu). ◊ ~ instrumental: c. care arată instrumentul sau mijlocul prin care se realizează acțiunea exprimată de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerată de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv, dativ și acuzativ (precedate de prepoziții sau de locuțiuni prepoziționale) sau prin verbe la gerunziu. Răspunde la întrebările cu ce?, prin cine? și prin intermediul cui?: „Prin intermediul colegilor am ajuns până la el.”; „Datorită unor foi de învelit marfa... am descoperit versiunea cea bună” (M. Sadoveanu); „Iar el zvrr! cu o scurtătură în urma noastră” (Ion Creangă); „Grație ei i-a revenit inspirația poetică” (L. Rebreanu); „Iradiind asupra lumii valuri neîntrerupte de poezie și mister, ea (luna) îi schimbă fundamental înfățișarea” (Geo Bogza). ◊ ~ sociativ: c. care arată cine sau ce însoțește subiectul în realizarea acțiunii exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerate de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazul acuzativ, precedate de prepoziții și locuțiuni prepoziționale. Răspunde la întrebările cu cine?, cu ce?, împreună cu cine?, împreună cu ce?: „Ba și pe la scăldat am tras o raită cu prietenul meu Chiriac” (Ion Creangă); „Poftim, om bun, de-i ospăta împreună cu noi” (idem); „A intrat în războiul de front... dimpreună cu ceilalți” (T. Arghezi); „...el a trecut cu plugul pe la noi” (G. Coșbuc). ◊ ~ opozițional: c. care arată obiectul sau acțiunea ce se opune conținutului exprimat de subiect, de complement sau de predicat. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv și acuzativ, precedate de locuțiunile prepoziționale în locul și în loc de sau printr-un verb la infinitiv precedat de locuțiunea prepozițională în loc de. Răspunde la întrebările în loc de cine?, în locul cui?, în loc de ce?. „Pe pieptul tânăr el și-a pus /Altiță-n loc de-aramă” (G. Coșbuc); „În locul lui se trimise un alt sergent” (T. Arghezi); „...mi-e teamă că, în loc de a avea un sprijin, aș avea o piedică” (L. Rebreanu). ◊ ~ cumulativ: c. care arată cui i se adaugă cele exprimate de subiect, de complement sau de predicat. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv și acuzativ, precedate de prepozițiile decât și pe lângă, de locuțiunile prepoziționale în afara și (în) afară de sau prin locuțiunile adverbiale de cumul pe lângă asta, (în) afară de asta și plus de asta. Răspunde la întrebările pe lângă cine?, pe lângă ce?, în afara cui? și în afară de ce?: „...pe lângă celelalte, mai dăruiai arșice și condeie de fier noi” (B. Șt. Delavrancea); „Citeam și alte cărți decât acestea”; „În afara priceperii, mai trebuie și putere de muncă”; „În afară de Pascalopol și Otilia, pe bancheta din fața lor ședea ghemuit și moș Costache” (G. Călinescu); „E bună și harnică; afară de asta, îi place să citească”. ◊ ~ de relație: c. care arată obiectul sau faptul la care se limitează acțiunea exprimată de un verb sau de o locuțiune verbală sau calitatea exprimată de un adjectiv. Este exprimat prin substantive sau pronume în cazurile genitiv și acuzativ (precedate de prepoziții sau de locuțiuni prepoziționale) sau prin verbe la supin. Răspunde la întrebările în legătură cu ce?, în ce privință?, în privința cui?, relativ la ce?: „...întrecea mai pe toți băieții și din carte, dar și din nebunii” (Ion Creangă); „Cântecelul dascălului... este în privința regulelor prozodice, cu mult mai prejos” (Al. Odobescu); „Despre mine cu atât mai bine, măi Chirică” (Ion Creangă); „Și după dumneavoastră, ce e libertatea?” (Titus Popovici); „Nu fi zgârcit... dar nici scump la târâțe și ieftin la făină” (C. Negruzzi); „Cu privire la întrebuințarea banilor, oamenii se împărțeau în tabere” (M. Sadoveanu); „De citit a citit, dar n-a reținut mare lucru”. ◊ ~ de excepție: c. care arată obiectul sau faptul ce reprezintă o excepție față de subiect, de complement, de atribut sau de numele predicativ. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv și acuzativ, precedate de prepoziția decât sau de locuțiunile prepoziționale în afara, (în) afară de și cu excepția, sau prin adverbe precedate de locuțiunea prepozițională în afară de. Răspunde la întrebările cu exepția cui?, în afara cui? și în afară de ce?: „Ținea mânele tinerei dame strânse întru ale sale cu o familiaritate neiertată altui decât unui bărbat” (C. Negruzzi); „Altcineva decât mine ar fi găsit tovărășia veselă” (G. Galaction); „Adusese aproape toate lucrurile, cu excepția tablourilor”; „În afară de aceștia, eu n-am mai văzut pe nimeni”; „Te aștept oricând în afară de mâine”.

INFAM, -Ă, infami, -e, adj. 1. Josnic, nedemn. Taci... taci... cu prostiile tale infame. CAMIL PETRESCU, T. II 151. Puneți ordin lucrurilor voastre, spre a nu se vătăma sacra libertate de către dușmanii patriei prin intrigile lor cele infame. BOLINTINEANU, O. 248. ♦ (Substantivat) Om care se comportă în chip nedemn; canalie. Spre răsplata tuturor acestor jertfe, o azvîrliți cu dispreț, zicînd: atita e tot! cruzi, nesimțitori, infami, nelegiuiți. NEGRUZZI, S. I 48. 2. Fig. Oribil, de nesuferit. După o vreme infamă, trei nopți și trei zile de furtună și întuneric, de azi dimineață norii se risipesc. CARAGIALE, O. VII 19.

MINISTER, ministere, s. n. 1. Sector al administrației de stat condus de un ministru; instituția respectivă; p. ext. clădirea în care își are sediul această instituție. Și tu de unde știai de ședința de azi dimineață? – Mi s-a telefonat de la minister. BARANGA, I. 187. Aici îi Ministerul de Finanțe, moș Gheorghe – spune Ion oprindu-l în loc. SP. POPESCU, M. G. 65. 2. (Învechit) Funcție de ministru. Am căutat să te dau peste cap din minister. ALECSANDRI, T. I 427. 3. (În expr.) Minister public (în trecut) = procuror.

ÎNTINDE, întind, vb. III. I. (Predomină ideea unei mișcări liniare în spațiu, pornind de la un punct spre altul) 1. Tranz. A trage de unul sau de amîndouă capetele sau de toate părțile unui corp (mărindu-l) A întinde un elastic. ▭ Merge binișor cu arcul gata către locul bănuit... se oprește și-ntinde arcul. CARAGIALE, P. 111. ◊ Expr. A întinde (cuiva) cursa sau o cursă, lațul, un laț) = a așeza cursa pentru a prinde un animal; fig. a se folosi de mijloace viclene față de cineva. O cursă pe care i-o întindea tată-său. ISPIRESCU, L. 18. Vînătoru-ntinde-n crîng La păsărele lațul. EMINESCU, O. I 174. ◊ Intranz. Pescarii întind veseli de căpătîiul funiilor. DELAVRANCEA, S. 64. ◊ Refl. Parcă pielea mi se întinde pe oase, de le simt contururile. CAMIL PETRESCU, U. N. 340. ◊ Refl. pas. Arcuri se întind în vînt. EMINESCU, O. I 148. ♦ Refl. A se încorda. Mușchii i se întinseseră ca coarda unui arc. NEGRUZZI, S. I 42. ♦ Refl. (Mai ales despre obiecte de îmbrăcăminte) A se lărgi sau a se lungi prin deformare permanentă, a se lăbărța. Flanela s-a întins la gît. ♦ Refl. (Despre unele lichide) A curge în formă de dîre băloase. Borșul trezit se întinde. 2. Tranz. (Cu privire la părți ale corpului) A mișca lungind într-o direcție oarecare, a desfășura în toată lungimea. Cîte un bătrîn care stătea la fereastră întindea gîtul și îl urmărea cu ochii. DUMITRIU, N. 152. Puternicile brațe spre dînsa întindea. EMINESCU, O. I 95. Nu e nevoie, cînd zîmbiți, să întindeți buzele pîn’ la ceafă. ALECSANDRI, T. I 295. ◊ Fig. Întinde cu mîndrie aripele-ți ușoare, O! sufletul meu vesel, o! suflet fericit. ALECSANDRI, P. I 124. ◊ Expr. A întinde mîna (sau o mînă) = a face un gest cu brațul: a) pentru a indica ceva; b) pentru a cere de pomană. Chiar cerșetorul din colț a uitat să întindă mîna. C. PETRESCU, C. V. 290. A întinde (cuiva) mîna (sau mîinile) = a) a înainta brațul către o persoană pentru a da mîna cu ea (în semn de salut; fig. a-și manifesta dragostea sau prietenia pentru cineva. Fata zîmbi, întinse mîna: Dumneata ești domnu Macovei? SADOVEANU, M. 113. Vartolomeu Diaconu întinse mîna prietenos. C. PETRESCU, A. 280. A plecat fără să-mi întindă mîna. VLAHUȚĂ, O. A. 471. Trebuie să le întindem mînile cu dragoste. ALECSANDRI, T. I 361; b) (fig.) a veni în ajutorul cuiva, a salva pe cineva dintr-un impas. Noi vă întindem mîna – continuă brigadierul – să vă ridicăm pe un drum mai neted ce duce la fericire și la belșug. MIHALE, O. 44. 3. Refl. (Despre ființe) A-și destinde corpul (din cauza oboselii, a plictiselii etc.). [Bardac] dormea cît e ziua de mare, se întindea, căsca. SADOVEANU, O. VII 357. Se întindea și mai căsca. ȘEZ. II 35. Dar podarul se gîndea Și cu lene se-ntindea. ALECSANDRI, P. P. 159. ♦ A se înălța ridicîndu-se în vîrful picioarelor. Dragă mi-i lelița-naltă, Că-mi dă gură peste poartă; Dar lelița mititea Se-ntindea și n-ajungea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 430. ♦ Fig. A se încumeta, a cuteza, a îndrăzni, a se obrăznici. Nu te-ntinde! ◊ Expr. Nu te-întinde mai mult decît ți-e plapuma (sau, regional, oghialul) = nu pretinde mai mult decît poți avea, fii modest. Nu mai lungi vorba... Nu te-ntinde mai mult decît ți-i oghialul! ALECSANDRI, T. 464. 4. Refl. (Despre ființe) A se culca (pentru a dormi sau a se odihni). Se întinse la umbra tufanului. PREDA, Î. 153. Și cînd în pat se-ntinde drept Copila să se culce, I-atinge mînile pe piept, I-nchide geana dulce. EMINESCU, O. I 168. Ne întindem pe mușchi, sub un măslin. ALECSANDRI, O. P. 350. ♦ Tranz. A doborî la pămînt printr-o lovitură. La pămînt îl întindea, De falangă mi-l lega Și-l bătea și tot striga. ALECSANDRI, P. P. 130. 5. Tranz. A înmîna, a prezenta, a oferi, a da. Fata a întins unchieșului niște hîrtii, pe urmă... s-a întors în loc. GALAN, Z. R. 32. Răsturnă mămăliga pe măsuța joasă și rotundă, tăie jumătate și o întinse pe un fundișor lui Mitrea. SADOVEANU, B. 28. Îi întinse un bănuț de aur. DELAVRANCEA, H. T. 36. Și, întorcîndu-mi fața, eu spada ți-am întins. EMINESCU, O. I 91. 6. Tranz. (Cu privire la o armă de foc) A îndrepta spre...; a ochi. Stăi, stăi, nu-ntinde flinta, că plumbul e fierbinte. COȘBUC, P. II 96. Se întîlnește cu necuratu; cînd întinde pușca să deie, el îi zice: stăi, nu da, că-ți voi fi de folos. ȘEZ. II 40. 7. Tranz. (În expr.) A (o) întinde (la drum) = a pleca repede, a grăbi mersul, a fugi, a o șterge. De la Brăila înainte, lui Moș Gheorghe i se pare că trenul o întinde la drum, cu tot dinadinsul. SP. POPESCU, M. G. 39. Întinse unchiașul la drum. ISPIRESCU, L. 96. O întinse cu grabă spre București. BĂLCESCU, O. II 110. (Rar, cu altă construcție) Întinseră piciorul la drum. ISPIRESCU, L. 322. (Intranz., despre vite) A întinde la jug = a trage (din greu). Boii se spetesc întinzînd la jug. ALECSANDRI, T. 970. (Refl., rar, despre cai) A se întinde galopului = a o lua, a merge în galop mare. Într-un mers obișnuit, iepușoara... ar fi părut o mîrțoagă...; acum, abia se zărea prin fulgi, întinsă galopului. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 162, 6/1. 8. Tranz. (Rar, cu privire la ființe, în special la oameni) A chinui, a tortura. De te-aș prinde, Ca p-un cîine te-aș întinde Că la toți le-ai dat noroc, Pe mine mă arzi în foc. TEODORESCU, P. P. 278. ♦ Fig. A trage de cineva, a hărțui. Bietu popa... e și el întins în toate părțile. STĂNOIU, C. I. 30. II. (Predomină ideea de răspîndire sau așternere în lungime și lățime pe o suprafață) 1. Tranz. (Cu privire la obiecte strînse, îndoite, împăturite) A desface, a desfășura (în lung și în lat), a așeza în toată întinderea, pentru a forma un așternut, pentru a expune la aer etc. Muierea... întinse hainele să se usuce. RETEGANUL, P. III 4. El întinse pe pajiște niște scoarțe scumpe. ISPIRESCU, L. 109. Aceste două vase, după ordinul colonelului, întinseră pînzele în vînt. BOLINTINEANU, O. 264. [Rufele] să le anin în cuiul meu și să le întind în odaie. ALECSANDRI, T. I 322. ◊ Fig. Neguri albe, strălucite, naște luna argintie, Ea le scoate peste ape, Le întinde pe cîmpie. EMINESCU, O. I 72. Azi dimineață ne-am trezit cu iarna în țară. Ea și-a întins cojoacele albe pe vîrfurile munților. ALECSANDRI, S. 308. ◊ (Cu privire la obiecte care – după ce au fost desfășurate – trebuie fixate, susținute, sprijinite) Ienicerii... Răspîndindu-se în roiuri, întind corturile mari. EMINESCU, O. I 146. (Refl. pas.) S-a întins puntea de legătură cu uscatul. BART, E. 317. Între cei patru stîlpi de la intrare se-ntindea ziua, peste șanț, un pod de piele de bivol. VLAHUȚĂ, O. AL. I 160. ◊ (Cu privire la obiecte care trebuie expuse vederii) Oamenii și-au întins marfa pe mesele din piață. A întinde masa (sau masă) = a așterne masa pentru mîncare, a pune masa; a da o masă (cu oaspeți mulți). Cînd boierul întindea masă mare... chema tacîmul curții ca să desfăteze pe mosafiri. GALACTION, O. I 69. Vreo zece fete... ajutau Gherghinei să întindă niște mese în ogradă. BUJOR, S. 95. Mîndră masă-și întindea Și tot bea și veselea Și din gură-așa zicea... ALECSANDRI, P. P. 72. (Refl. pas.) Într-o mînăstire din trecut rămasă, În domneasca sală se întinde masă. BOLINTINEANU, O. 54. ♦ (Cu privire la substanțe moi sau plastice) A așeza pe o suprafață mai mare, subțiind, netezind; a răspîndi. Au întins hoștinile fierbincioare pe o pînzătură. CREANGĂ, A. 15. ◊ Expr. A întinde o foaie (de aluat) = a subția o foaie de aluat (de obicei apăsînd-o de repetate ori cu o vergea de lemn), a-i mări suprafața. 2. Refl. A ocupa un spațiu (mai) mare, (mai) întins, a acoperi o suprafață mare. Dincolo de marginile pădurii se întind ogoarele de porumb. BOGZA, C. O. 246. Satul se-ntinde la poalele celui din urmă șir de dealuri. SLAVICI, O. I 214. Ograda... se-ntindea gălbuie în lună. EMINESCU, N. 51. ◊ Fig. Freamătul de sară conteni, pacea începea a se întinde iar pe iaz. SADOVEANU, O. I 410. Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare. EMINESCU, O. I 148. ◊ (Urmat de determinări introduse prin «pînă la», arată limitele unui ținut, ale unei țări etc.) Dobrogea se întinde pînă la mare. ♦ (Despre grupuri de oameni) A se prelungi (într-o direcție), a acoperi o suprafață mare. Din marginea poienii Se-ntinseră-n coloane de luptă moldovenii. COȘBUC, P. II 78. Parada se întindea ca un șerpe pe șovoita uliță. NEGRUZZI, S. I 29. ◊ Expr. A întinde hora = a forma o horă. Nu-s crunt, nici hapsîn, Puternic și bun, Pe toți îi cuprind și horele-ntind. Aduc sărbătoare la mic și la mare. BANUȘ, B. 102. Hori de-mi întindea, Hori de-mi învîrtea. TEODORESCU, P. P. 647. ♦ (Despre plante, buruieni etc.) A se lăți, a se răspîndi (orizontal pe pămînt). Troscotul s-a întins peste toată curtea. 3. Tranz. Fig. (Cu privire la putere, stăpînire etc.) A mări, a lăți, a spori. Domnii și boierii neamurilor ziseră între dînșii... să împingem neamurile unele asupra altora, ca astfel să întindem domnirea și puterea noastră. RUSSO, O. 30. ◊ Refl. Puterea mea se-ntinde Preste cer, preste văzduhuri. CONACHI, P. 87. ♦ (Despre idei, zvonuri) A se răspîndi, a se extinde. Vestea... s-a întins vertiginos în uzină. SAHIA, N. 35. ♦ (Despre acțiuni, mișcări sociale) A se dezvolta, a lua proporții. Din Zarand, răscoala se întinde și cuprinde și Hunedoara. IST. R.P.R. 281. Visul său se-nfiripează și se-ntinde vulturește. EMINESCU, O. I 144. ♦ (Despre boli, epidemii) A cuprinde o suprafață din ce în ce mai mare, a se lăți. Începuse cangrena să se întindă ca o pată de păcură pe umărul lui Bernaru. MIRONESCU, S. A. 121. 4. Refl. A se prelungi în timp; a dura, a dăinui, a ține. Festivitatea a luat sfîrșit. Masa care a urmat... s-a întins pînă dimineața. STANCU, U.R.S.S. 94. Veseliile se întinseră pînă noaptea tîrziu. ISPIRESCU, L. 376. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «asupra») A insista, a stărui. Ar fi fastidios a mă întinde mai mult asupra acestui subiect. GHICA, S. 212. ◊ Expr. A se întinde la vorbă (lungă) sau cu vorba sau (tranz.) a o întinde la vorbă sau a întinde vorba (sau vorbe) = a lungi vorba, a vorbi mai mult decît trebuie, a tărăgăna sau a face să tărăgăneze o discuție. Cu răbdarea păianjenului ce-și țese pînza, în mod voit întindea vorba. V. ROM. septembrie 1952, 175. Se bucura mama că-i veneau neamurile, s-o mai întindă cu ele la vorbă. STANCU, D. 5. Își ceru iertare și plecă mînat de treburi urgente, care nu-i dădeau răgaz să se întindă la vorbă lungă. C. PETRESCU, A. 469. Le-a îngăduit să se întindă la vorbă. REBREANU, R. I 145. Ce să mai întind vorbe? RETEGANUL, P. I 55. Ne-am prea întins cu vorba și luminarea-sa nu știe cum să ne mai intre în voie. CREANGĂ, P. 258. – Forme gramaticale: perf. s. întinsei, part. întins. – Prez. ind. și: (regional) întinz (DELAVRANCEA, A. 129, CARAGIALE, O. I 56). – Variantă: (învechit) tinde (BUDAI-DELEANU, Ț. 178) vb. III.

OGRINJI s. m. pl. Resturi de paie, de fîn etc. nemîncate de vite; cotoare, tulpini ale plantelor de nutreț. Turiște la oi, ogrinji în ieslea vitelor nu se pomeneau nici de leac. AGÎRBICEANU, S. P. 28. Biata Dumana a stîrpit de slabă, îi ies ciolanele prin piele; azi dimineață am dezvălit bordeiu, ca să-i dau o mînă de ogrinji. VLAHUȚĂ, CL. 64 Vaca, ca vaca; îmi irosea ogrinjii din căruță. CREANGĂ, P. 115.

PAPĂ¹ s. f. 1. (În graiul copiilor și, prin imitație, în cel al adulților) Mîncare. Ce faci tu acolo de azi dimineață, ca un lăstun? – Așez fînu în podu șurii... Cobori iute, că ți-am adus papă. ALECSANDRI, T. 896. 2. (Regional) Papară (2), scrob. Șede curca și se ouă, Și se ouă două ouă, Să vă facă papă vouă. MARIAN, NU. 363.

PRESIMȚIRE, presimțiri, s. f. Faptul de a presimți; sentiment vag și instinctiv pe care îl are cineva și care îl face să creadă că urmează să se întîmple ceva; presentiment. Am avut eu azi dimineață o presimțire bună. CAMIL PETRESCU, U. N. 136. Am presimțirea c-o să-mi sfîrșesc zilele în vro prăpastie. HOGAȘ, M. N. 103. O presimțire amară îmi zicea că omul acesta... este un trădător. NEGRUZZI, S. I 51. ◊ (Poetic) în văzduh plutește greu presimțirea unei furtuni. C. PETRESCU, Î. II 251. Plictiseala lui Grigore creștea cu cît se apropiau de Amara, parcă atmosfera s-ar fi încărcat mereu de mai multe presimțiri rele. REBREANU, R. II 10.

PRETEXT, pretexte, s. n. (Adesea în construcție cu verbele «a căuta»,«a găsi»,«a invoca») 1. Motiv aparent pe care îl invocă cineva pentru a ascunde adevăratul motiv al unei acțiuni sau pentru a justifica o acțiune nepotrivită. Aș fi încîntat să găsesc un pretext și să ne apropiem din nou. C. PETRESCU, C. V. 335. Tînărul Herdelea mai făcu puțină politică cu Grigore... Pe urmă găsi un pretext să se retragă în compartimentul său. REBREANU, R. I 213. Și de cumva, ar vre să te facă să scrii ceva... află vrun pretext și nu scrie! NEGRUZZI, S. III 476. ◊ (Precedat de prep. «sub») Dacă poporul vede jandarmi, totul e pierdut. – Adu-i sub pretextul evacuării acuzaților. CAMIL PETRESCU, T. II 608. Sub pretext că privește hora, ascultă ce vorbesc țăranii. REBREANU, R. I 136. Ca să se sece influința boierilor și să stîrpească cuiburile feudalității, [Lăpușneanu] îi despoiă de averi subt feluri de pretexte, lipsindu-i cu chipul acesta de singurul mijloc cu care puteau ademeni și corumpe pre norod. NEGRUZZI, S. I 143. 2. Motivare, justificare aparentă a unei acțiuni. Cei doi frați... sînt agenții de legătură care de azi dimineață au făcut de trei ori drumul la cazinou, întorcîndu-se mereu cu alt pretext. CAMIL PETRESCU, O. II 248. Ea-și pusese ceva în cap azi: o idee... și acesta era modul cu care căuta pretext de ceartă. EMINESCU, N. 91. [Polonii] nu căutau decît pretexte spre a intra în Moldavia. NEGRUZZI, S. I 158. ♦ Impuls, stimulent. La un artist opera citită va fi mai mult un pretext de a crea. GHEREA, ST. CR. II 134. – Pl. și: (învechit) pretexturi (NEGRUZZI, S. I 19).

PROSLĂVI, proslăvesc, vb. IV. 1. Tranz. A slăvi; a ridica în slavă, a preamări, a glorifica. Societatea capitalistă... proslăvește libertatea individului de a oprima și exploata pe semenul său. SADOVEANU, E. 194. Fiindcă nu proslăvise vinul, găsi cuvinte de laudă pentru băutura din izvor. STĂNOIU, C. I. 90. 2. Refl. (Astăzi rar) A se odihni în voie, a se simți bine, a fi mulțumit, satisfăcut; a se răsfăța. Cînd mă gîndesc că azi dimineață nici gînd n-aveam unde are să mi se proslăvească trupușorul la noapte. La TDRG. Gazda, robotind zi și noapte, se proslăvea pe cuptori. CREANGĂ, A. 81. ◊ Expr. Cum te mai proslăvești? = cum îți mai merge? Cucoana Tarsița-i sănătoasă? – Noi sîntem bine; dar d-ta cum te mai proslăvești cu slujba? ALECSANDRI, T. 1089.

SCUTURA, scutur, vb. I. I. 1. Tranz. A clătina, a agita sau (mai rar) a bate un obiect, pentru a face să cadă ceva din sau de pe el. Azi dimineață scutura niște cuverturi. IBRĂILEANU, A. 78. Mi-ai scris că ai să-mi spui un lucru mare... spune, că n-am cînd zăbovi, adăogă tînărul, scuturînd ciubucul. NEGRUZZI, S. I 18. L-al nostru măr mă voi duce, Și încet l-oi scutura, Mere din el vor cădea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 82. ◊ Expr. A scutura buzunarele (sau punga) cuiva sau a scutura (pe cineva) de bani = a lua cuiva toți banii, a stoarce pe cineva de bani. ♦ A îndepărta, a înlătura, a face să cadă. Fug pe dealuri, scuturînd Roua din cosițe. COȘBUC, P. I 262. Iar pădurea lin suspină și prin frunzele uscate Rînduri, rînduri trece-un freamăt, ce le scutură pe toate. EMINESCU, O. I 83. În zădar copacii crengile-și plecau Și zăpada-n cale-mi pe rînd scuturau. ALECSANDRI, P. I 221. ◊ (Metaforic) Gore clipise repede, să scuture din gene toată lumina rămasă din soarele orbitor de afară. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 180. ♦ Intranz. A face curățenie, a șterge praful de pe obiectele din casă; a deretica. Trecu în camera ei să măture, să scuture și să schimbe apa. C. PETRESCU, C. V. 211. Biata fata unchiașului torcea... mătura și scutura, fără să zică nici pis. ISPIRESCU, L. 347. Iar trecui pe la fereastră Și tu scuturai prin casă. ȘEZ. I 139. 2. Tranz. A arunca, a lepăda ceva de la sine. Fac tot ce pot ca să scutur de pe mine principiile pe care mi le-a lăsat educația. DEMETRIUS, C. 9. Nu va putea scutura greutatea acestui amor. EMINESCU, N. 71. Cînd Petru Rareș se pregătea a scutura jugul otoman, grecii îi serveau în toate modurile cu cel mai curagios devotament. HASDEU, I. V. 127. ♦ Refl. A scăpa, a se debarasa de ceva. Într-un tîrziu femeia se scutură de omăt pe prispă și intră cu ulciorașul. SADOVEANU, O. VIII 193. Dacă vrei să te speli și să te scuturi oleacă de colb. C. PETRESCU, Î. II 202. Mă cheamă între brazi, Și-mi mai spune și cu haz Să mă scutur de năcaz. BELDICEANU, P. 96. Ah! ce plăcere de-a giuca Și de grijia se scutura. ALECSANDRI, T. I 226. ◊ Fig. Își deschise ochii. El se scutură oarecum din somn. EMINESCU, N. 70. 3. Refl. (Despre plante) A se despuia de frunze, de petale, de rod; (despre rodul plantelor) a cădea (necules), a se împrăștia. Copacii se scutură de floare. VLAHUȚĂ, O. A. 343. Tată-tău e dus la coasă, căci se scutură ovăzul cela pe jos. CREANGĂ, A. 62. Se scutură salcîmii de toamnă și de vînt. EMINESCU, O. I 129. Ce-a fost verde s-a uscat, Ce-a-nflorit s-a scuturat. ALECSANDRI, P. P. 346. ◊ Tranz. Flori peste flori au scuturat zarzării, vișinii și piersicii. ANGHEL, PR. 24. Spre codru mi se întorc ochii și zăresc umbra codrului copilăriei mele, care își întinde ramurile ca niște brațe și își scutură florile pe inima mea ca o ploiță răcoroasă. RUSSO, O. 119. ♦ (Subiectul e partea plantei care cade) A se desprinde și a cădea. Se scuturau frunzele în vîntul toamnei. SADOVEANU, O. VII 103. Sub flori de măr Ce mi se scutură în păr Se umple sufletul de soare. MACEDONSKI, O. I 78. Pomul înmugurește, înflorește, se scutură florile și roadele se arată. ISPIRESCU, L. 72. ◊ (Metaforic) În toate livezile anilor mei, fructele coapte se scutură. TULBURE, V. R. 45. ◊ Fig. Că nourii îi sparge-o armonioasă lună, Că stelele din ceruri se scutură și ning. EMINESCU, O. IV 83. II. Tranz. 1. A mișca (cu putere) într-o parte și în alta; a zgîlțîi. Peste cîtăva vreme îmi venea să-mi scutur prietenul, să-l trezesc și să-i strig. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 12. Un vînt rece venea dinspre iaz, scutura sălciile cu putere, apele se zbăteau și se grămădeau la stăvilare. ANGHEL-IOSIF, C. L. 29. C-o mînă El scutură din visu-i moșneagu-ncremenit. EMINESCU, O. I 93. Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe, Răpind sania ușoară care lasă urme albe. ALECSANDRI, O. 169. ◊ (Metaforic) Vînturile nopții scutură afară Arborii tăcerii. ISAC, O. 64. ◊ Expr. A scutura mîna cuiva = a da mîna călduros cu cineva, a strînge mîna cuiva. Scutură călduros mîna mosafirului. REBREANU, R. I 163. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» sau «de» și indicînd obiectul în discuție) Cînd oi scutura... de lanț, să știți că-s viu. SBIERA, P. 91. Cucoșul... scutură puternic din aripi. CREANGĂ, P. 68. ♦ A zdruncina. Zice că-i e teamă să nu-l scuture trăsura. VORNIC, P. 225. ♦ Refl. A se cutremura din tot corpul. Copilul gemea, se scutura, tremurînd. DUMITRIU, N. 156. Și cum plîngea se scutura parcă de frică. AGÎRBICEANU, S. P. 25. Calul se și scutură de trei ori și îndată rămîne cu părul lins-prelins și tînăr ca un tretin. CREANGĂ, O. A. 225. ◊ Expr. A i se scutura cuiva carnea (sau oasele, inima) = a se înfiora, a se cutremura, a se zgudui (de frică, de scîrbă etc.). Se făcu un noroi cleios și puturos de ți se scutura carnea de pe tine. ISPIRESCU, L. 129. ◊ (Tranz., în expr.) A-l scutura pe cineva frigurile = a avea un acces de friguri, a tremura din tot corpul. 2. (Familiar) A critica aspru. Se pune pe el însuși mai presus de interesul obștesc, și la mîndrie și la cruțare. Toate-i vin din prea multă dragoste ce are pentru el. Trebuie scuturat, dar nu lepădat. TEATRU, II 135.

SENZAȚIONAL, -Ă, senzaționali, -e, adj. Care impresionează puternic, emoționează, uimește, interesează în cel mai înalt grad; care face senzație (prin caracterul său neprevăzut sau excepțional). Sînt amîndoi o pereche senzațională. CĂLINESCU, E. O. I 89. Publică în revista sa un document senzațional. SADOVEANU, E. 156. Titu Herdelea coborî scara ca și cînd ar fi aflat știrea cea mai senzațională. REBREANU, R. II 81. Azi dimineață întreagă strada Fidelității a fost viu emoționată de o senzațională dramă pasională. CARAGIALE, O. II 88.

itros, s.m. – (bis.) Utrenie, mânecare, care premerg liturghiei (Bud, 1908). Slujba care se face dimineața: „Să fii gazdă veselos, / Să poți merge la itros” (Bârlea, 1924, I: 132). „Slujbe sfinte și itroase, / La zile mari și frumoase” (Bilțiu, 1996: 146). – Et. nec. (MDA); din gr. órthros „auroră, utrenie”, probabil contaminat cu sl. (j)utros „azi-dimineață” (Scriban; Tiktin, DA, cf. DER).

SLĂBICIUNE, slăbiciuni, s. f. 1. Faptul de a fi slab (1), lipsit de grăsime. ♦ Stare (temporară sau permanentă) de debilitate, istovire, sfîrșeală (cauzată de boală, de bătrînețe etc.); lipsă de forță fizică. Bolnava spune că i-a venit o slăbiciune și a căzut jos fără să-și fi pierdut cunoștința. PARHON, O. A. I 270. Da’ cum muri frate-tu, mă, că ieri era mai bine? – L-a apucat o slăbiciune azi dimineață, răspunse băiețandrul. DUMITRIU, N. 90. Radu avea o slăbiciune simțită în tot corpul. VLAHUȚĂ, O. AL. 104. ♦ (La pl., rar) Infirmități, suferințe fizice. Rămaseră numai acești doi copii mai mici... credeam baremi că de acești doi voi avea parte la slăbiciunile și bătrînețele mele. RETEGANUL, P. IV 65. 2. Lipsă de energie, de fermitate. Supremul înțeles al acestui ceas din urmă îi năvăli în creier și ceea ce se nărui din el fură păcatul și slăbiciunea. GALACTION, O. I 202. Orice clipă de slăbiciune, orice ezitare, orice lipsă de energie n-ar face decît să încurajeze în rele. REBREANU, R. II 14. Se desprețuiesc, pentru că în slăbiciunea lor tac și nu cutează a protesta. NEGRUZZI, S. I 243. 3. (Mai ales la pl., determinat prin «omenești») Defect, scădere. Își netezi barba cu un surîs indulgent față de toate slăbiciunile omenești. C. PETRESCU, A. 447. Slăbiciunile omenești fiind aceleași peste tot locul, izbînda acestor șarlatani întîmpină mult mai puține greutăți. VLAHUȚĂ, O. A. 210. Domnitorii au slăbiciunile lor, ca și ceilalți oameni. NEGRUZZI, S. I 185. 4. Pornire, înclinație (pentru cineva sau ceva), afecțiune; pasiune. Mirel Pascu n-a avut niciodată o slăbiciune deosebită, pentru amintirile din copilărie. GALAN, Z. R. 9. Pentru Stroe Vardaru avea o veche și inexplicabilă slăbiciune. C. PETRESCU, A. R. 25. Viața și slăbiciunea lui, unica odraslă – băiatul – vorbă înaintea căreia amuțea dus pe gînduri, de-ți făcea milă. BASSARABESCU, V. 37. 5. (Rar) Lipsă de valoare, de talent, de capacitate, de pregătire. Cu toată slăbiciunea actorilor de strînsură. NEGRUZZI, S. I 341. – Variantă: (regional) slăbăciune (CREANGĂ, A. 12, RUSSO, S. 7) s. f.

STA, stau, vb. I. Intranz. I. 1. A se opri din mers. Ajunge înaintea căsuței lui mohorîte, stă în drum și se uită mult la dînsa. SADOVEANU, O. II 150. Plec și fluier, stau și tac. COȘBUC, P. I 106. Îndemn calul cît pot; el se-ntoarce-n loc și pornește-napoi. Cîțiva pași... și iar stă sforăind. CARAGIALE, O. I 334. Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire Stă, aude-n cîmp lătrare și zărește cu uimire O căsuță drăgălașă. ALECSANDRI, P. A. 114. ◊ (Prin analogie) Am să-l dau [pe cocoș] în haznaua cu bani; poate va înghiți la galbeni, i-a sta vreunul în gît, s-a îneca ș-oi scăpa de dînsul. CREANGĂ, P. 67. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Au stat un timp ca să vadă cum se înalță o măreție de nouri asupra soarelui. SADOVEANU, F. J. 533. Așa, călare cum mă găseam, stătui un moment să privesc cu de-amănuntul la toate acestea. HOGAȘ, DR. 79. Copiliță, stăi să beu, Răcorite-ar dumnezeu! ALECSANDRI, P. P. 5. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») Stă pe loc și-i pare bine, Bate-n palme: Te știu eu: Nu mai viu! COȘBUC, P. I 117. Cînd vru să iasă, simți că i se taie picioarele subt dînsa, stătu în loc și privi dureros și aiurit în juru-i. VLAHUȚĂ, O. AL. 141. La apa Cernei însă voinicul a stat locului, fermecat de cîntecul unei zîne. id. ib. II 129. Ursan le-aține calea, și caii stau în loc. ALECSANDRI, P. A. 165. ◊ Fig. Soarele surîse și el în înfocata lui împărăție, chiar stătu pe loc, încît trei zile n-a fost noapte. EMINESCU, N. 4. ◊ Expr. Minte de stă soarele în loc = minte cu nerușinare. A sta țintuit (sau nemișcat) pe loc = a se opri brusc, a nu mai face nici o mișcare. Coboară iar îndărăt și stă țintuit pe loc. CARAGIALE, O. I 319. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarele v. picior (1). Stai că trag, formulă prin care cineva (de obicei o santinelă) somează pe altul să nu se apropie de un loc păzit. La spate auzea răsuflarea de taur a lui Duma și ca un geamăt: Stai... stai... că trag. CAMILAR, N. I 189. Fără să fi băgat el de samă, scoasei revolverul și-l întinsei spre locul cu pricina: Stăi că trag! strigai eu. HOGAȘ, DR. 75. ♦ A se opri într-un loc, a nu merge, a nu călători mai departe; a poposi. Am aflat că a stat în popas o jupîneasă de la Moldova, cu slujitori și roabe. SADOVEANU, F. J. 199. Stăturăm, deci, la umbra unui mesteacăn spre a ne odihni. HOGAȘ, DR. 36. Stați pe loc de ospătați Și la umbră vă culcați. ALECSANDRI, P. P. 21. ♦ (Despre ape; poetic) A nu mai curge. Ș-așa cîntă de cu jele De stă Oltul și nu mere, Ș-așa cîntă cu căldură De stă Oltul și nu cură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 106. 2. A se întrerupe dintr-o acțiune, dintr-o mișcare începută, a nu mai face nimic, a nu se mai mișca. Să stea gîdea și să nu-și ascută sabia. SADOVEANU, D. P. 113. Stăi, să mai bem apă – zise mama pădurilor ostenită. Stătură și se răsuflară. EMINESCU, N. 10. Iată-n codru, iată, Că Ianuș deodată Cum benchetuiește Și se veselește, Stă, încreminește, Pe gînduri pornește. ALECSANDRI, P. P. 64. ◊ Expr. A nu-i mai sta (cuiva) gura = a vorbi într-una, a nu mai tăcea. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc») Drag mi-i doamne, cel frumos, Și călare și pe jos, Și la lucru și la joc; Te face să stai pe loc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» și arătînd acțiunea întreruptă) Caii au păscut o toană și stau din ronțăit. Atunci e vremea să încălecăm iar. SADOVEANU, N. P. 127. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A se opri din funcționare. A stat ceasornicul. ▭ Dar morile își țin neclintite aripile, pînă ce una din margine prinde a se mișca; apoi stă și aceea. SADOVEANU, F. J. 183. 3. (Despre fenomene atmosferice dezlănțuite) A conteni, a înceta. Acuma vîntul curge într-acolo, cătinel; dar cum va sta, prinde-va a suna mai tare căutîndu-și urma. SADOVEANU, N. P. 128. A-nceput de ieri să cadă Cîte-un fulg, acum a stat. COȘBUC, P. I 223. Poftiți ceva? o întrebă Ana, după ce ea se așeză. – Să stea ploaia, ca să pot pleca mai departe, îi răspunse asta cam peste umăr. SLAVICI, O. I 146. 4. (La imperativ, avînd și valoare de interjecție) Oprește, așteaptă. Stăi, întîi să te-ntreb. CARAGIALE, O. I 324. ◊ (În corelație cu alt verb, de care se leagă prin copula «și») Stai, comise, și lasă-mă să vorbesc, că atîta mi-a mai rămas pe lumea asta. SADOVEANU, F. J. 492. ◊ (Întărit prin repetiție) Stai, stai, nu te tulbura! zise, cu liniștea-i cumplită, Radianu. SADOVEANU, O. II 376. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Stai să ne înțelegem, grăi Pintea mîhnit. SLAVICI, O. I 144. ◊ Expr. Apoi (ian) stai oleacă (sau puțin, un pic) sau (familiar) stai, frate. Apoi stai, frățioare dragă, a răsărit zbîrlindu-și ariciul bărbii Savu Frăsinel. Ce zvonuri am auzit eu în iarmaroc la Tuchilați? SADOVEANU, N. P. 14. Ian stăi oleacă, să te duc eu la tată-tău și să văd, el te-a trimis cu pupăza de vînzare, să spurci iarmarocul? CREANGĂ, A. 58. Stai să-ți spun (sau să vezi) = lasă-mă să-ți spun, ai răbdare, așteaptă. Da tu, Lizico, tu ce-ai vrea? – Eu?... Stai să-ți spui. VLAHUȚĂ, O. AL. I 92. Întîi numai bănuiam – acu mi-aș pune capul... Stai să vezi. CARAGIALE, O. I 311. Stai cu binișorul = nu te grăbi, fii cu răbdare. Dacă nu știi, ți-aș arăta Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mînia, Ci stai cu binișorul. EMINESCU, O. I 174. II. 1. A rămîne nemișcat într-un loc, a nu se mișca, a nu se îndepărta de undeva. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec, Dar stau acolo și-o petrec Cu ochii cît e zarea. COȘBUC, P. I 118. Nu te pîndesc eu? De azi dimineață de cînd îmi stai în prispă ș-aștepți să-ți vie craiul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 50. Chiar pe mine, unchieșul Statu-Palmă-Barbă-Cot m-a osîndit să stau în tufarul ista. ALECSANDRI, T. I 421. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») De-abia te-i mai încălzi mergînd la drum, căci nu e bine cînd stai locului. CREANGĂ, P. 241. Mergeau așa de iute, încît i se părea că pustiul și valurile mării fug, iar ei stau pe loc. EMINESCU, N. 26. Dorul, mîndră, de la tine, Peste multe dealuri vine, Ș-așa vine de fierbinte, Să stau în loc m-aș aprinde. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ Expr. A nu (putea) sta locului (sau pe loc) = a alerga încolo și încoace, a se ocupa tot timpul cu ceva, a fi neliniștit, a nu avea astîmpăr. Nu putuse sta locului; ieșise să se plimbe. CARAGIALE, O. I 328. Nu pot sta pe loc... mi s-au aprins călcăiele. ALECSANDRI, T. I 393. ♦ A rămîne pe loc, în inactivitate (și așteptînd parcă ceva). Oamenii trec mereu spre comitet, murmură Ioana... și noi stăm, așteptăm c-o să ne pice mana din cer! MIHALE, O. 58. Parcă i-i silă să mai întrebe de ceva. Stă așa, la doi pași de căruță. SADOVEANU, O. II 167. Stă pe loc de mult între două căi, fără să poată intra nici pe una. CARAGIALE, O. I 319. ◊ Expr. A sta pe loc = a nu înainta, a nu progresa, a stagna. Volumul de lucrări nu era prea mult mărit. Își notă observația: «stăm pe loc». MIHALE, O. 499. Ce (mai) stai? = ce mai aștepți? Ce mai stai? Ziceai că te duci. SLAVICI, O. I 200. Cînd simți (Potcoavă) că gîdele nu se mișcă, se întoarse cătră el cu întrebarea: «Ce mai stai?». HASDEU, la TDRG. Ce stai, bade, cît colea, Cu-atîta inimă rea?... Da-ndrăznește de grăiește C-a mea inimă voiește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 46. Stă ce stă și... = așteaptă o vreme și, așteaptă cît așteaptă și... Fata suspina, Mama sta ce sta Și iar cuvînta. COȘBUC, P. II 144. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Omul zdravăn pune umărul și scoate carul din șanț, nu stă să i-l scoată alții. REBREANU, R. I 238. ♦ A rămîne într-un loc, a nu pleca de undeva. Unde te duci? Ce-ai să faci noaptea, pe drumuri? Stai aici. SADOVEANU, O. II 388. Tremuri și vorbind te-neci, Parcă stai de silă! Vrei să pleci! De ce să pleci? Cît ești de copilă! COȘBUC, P. I 179. Niță a fost îndemnat de camarazi și de părintele-directorul să iasă la plimbare; el a preferat să stea la școală. CARAGIALE, O. I 298. Ar fi stat Făt-Frumos locului, dar scumpă-i era frăția de cruce... mai scumpă decît mireasa. EMINESCU, N. 13. ◊ Expr. A sta (pe) locul său = a nu pleca din locul unde are obiceiul să stea sau unde trebuie să stea, a nu-și părăsi, a nu-și lăsa locul. Cînd a căzut la hotar trăsnetul și a prins a bate viforul, castelanii de margine au stat fiecare la locurile lor, ținînd lîngă sine oștile ce aveau. SADOVEANU, F. J. 182 ♦ (Despre vehicule) A aștepta într-un loc; a staționa. Pe urmă se tîngui că stă căruța la celălalt mal, pînă ce trec, pe pod, și caii. SADOVEANU, F. J. 73. Dar nu e vreme de discuții filologice: sosește trenul – și nu stă mult. CARAGIALE, O. II 160. 2. A rămîne într-o slujbă, într-o ocupație. Era funcționar. Casă, leafă, ocupație plăcută. Ai fi zis că-i cel mai fericit om. Într-o zi vine la mine și-mi spune că nu mai stă, că el mănîncă pîinea degeaba și-l mustră cugetul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 292. Am fugit de la jupînul. – De ce? a-ntrebat bunica încruntată de cine știe ce urît gînd i-o fi fulgerat prin mintea ei veche. – Pentru că... nu mai vreau să stau. CARAGIALE, O. I 327. ◊ (Determinat prin «la stăpîn») Dacă n-a vrut să-nvețe carte și nici la stăpîn nu vrea să stea, atunci ce-o să se facă el? CARAGIALE, O. I 327. III. 1. A avea o anumită poziție sau atitudine, a se ține, a se așeza sau a fi așezat într-un anumit fel. Părul îi sta în cap de parcă ar fi fost pus cu furca. ISPIRESCU, L. 206. Acesta și-acoperi ochii să nu mai vază spăimîntătoarea icoană. O clipă stete așa, apoi bătu hotărît la ușă, intră desfigurat. CARAGIALE, O. I 317. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «pe», arătînd locul de sprijin) Iată-i iepurii, nebunii, Coarne-n cap își pun, Stau în două labe unii, Alții peste cap s-aruncă. COȘBUC, P. II 19. Se suia pe o mulțime de scaune, puse unul peste altul, pînă deasupra, acolo sta pe cap și cu picioarele în sus. SBIERA, P. 262. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică poziția luată) Stătea răzămată de balustrada cafenie a cerdacului și, nemișcată, privea în zarea depărtată a drumului. HOGAȘ, DR. 94. Oare ce gîndește hîtrul de stă ghem și toarce-ntr-una? EMINESCU, O. I 48. Luau sama însă că... patru tunuri sta îndreptate spre poartă. NEGRUZZI, S. I 150. Tot corăbii ferecate Ce pe mare stau plecate Și-s cu tunuri încărcate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică o atitudine, o stare sufletească etc.) O clipă, stăpînul locului stătu încordat, simțind în tălpile picioarelor cutremurul și auzind răcnetele de război. SADOVEANU, F. J. 253. Un basm cu pajuri și cu zmei Începe-acum o fată, Tu taci ș-asculți povestea ei Și stai îngîndurată. COȘBUC, P. I 192. Stăteau toate uimite pe cînd trecea păstorașul împărat, doinind și horind. EMINESCU, N. 5. Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cîntic fără nume... Macul singur, roș la față, doarme dus pe ceea lume! ALECSANDRI, P. A. 126. ◊ Expr. A sta ca o stană (ca un stîlp) de piatră (sau ca o statuie) = a se ține mereu în aceeași poziție fixă, neclintită, fără a face nici o mișcare. La uși în cerdac stăteau ca stane de piatră oștenii cu platoșe făcînd straja cuvenită. SADOVEANU, F. J. 29. Împrejurul lui, curtenii, îmbrăcați în purpură de aur, stau ca niște statui nemișcate. VISSARION, B. 67. Ana stetea ca un stîlp de piatră înaintea lui și asculta cu încordată luare-aminte. SLAVICI, O. I 163. A sta ca vițelul la poarta nouă v. poartă. A sta ca o găină (sau ca o curcă) plouată, a arăta supărat, necăjit, fără vlagă, fără chef. Parcă nu te-aș fi crezut așa slab de înger, dar după cît văd, ești mai fricos decît o femeie. Hai, nu mai sta ca o găină plouată. CREANGĂ, P. 222. A sta drept ca lumînarea = a sta foarte drept. A sta poponeț v. poponeț. Să stăm strîmb și să judecăm drept v. strîmb¹ (1). (Popular) Pînă-i stă cuiva capul sus = cît timp trăiește cineva, pînă la moarte. Dar, dragă, nu te-ntrista, Că la turc eu nu te-oi da, Pînă capul sus mi-o sta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 492. A sta piatră (țeapăn sau înfipt în pămînt) = a se ține nemișcat. Străinul parcă n-auzea Cuvintele; pe gînduri dus, Sta piatră și tăcea. COȘBUC, P. I 230. Înalt, cu mustața lungă, alb ca varul la fața neted rasă... Lică stetea înfipt în pămînt înaintea ei. SLAVICI, O. I 200. A sta smirnă sau smirna v. smirnă. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», indicînd o parte a trupului) Se ridicase pe jumătate în pat și acum stătea cu ochii mari, largi, uimiți. REBREANU, N. 28. Vechilul lui Leonida stă cu mîinile în buzunar și e încredințat că, dacă n-ar fi el acolo, ar încremeni toate pe loc. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Tu, cu ochiul plutitor și-ntunecos, Stai cu buze discleștate de un tremur dureros. EMINESCU, O. I 82. ◊ Expr. A sta cu degetul la gură = a ține degetul la gură, pentru a-și impune (sau a impune altora) tăcere. Moșule, tu știi pesemne, Stai cu degetul la gură, Și zîmbind șiret, ce dulce Amintirile te fură. IOSIF, V. 47. A sta cu degetul în gură v. deget. A sta cu nasul în pămînt = a sta cu capul plecat, în semn de căință, sfială etc. Sta cu nasul în pămînt și tăcea chitic. GALAN, Z. R. 244. A sta cu mîinile în sîn sau cu brațele încrucișate, cu brațele (cruciș) la piept = a sta în inactivitate, p. ext. a nu lua nici o măsură, a nu întreprinde nimic. Și ea să stea cu brațele cruciș la piept, să se uite și să n-aibă nici o putere... nici o putere... VLAHUȚĂ, O. AL. 134. Consiliul de familie nu stetea cu mîinile-n sîn. CARAGIALE, O. I 301. A sta cu dinții la stele = a răbda de foame. Mai bine se duce acasă, că-i plouă caii în spate și-i stau vitele cu dinții la stele din pricina slugilor. CREANGĂ, A. 154. A sta cu ochii pe cineva = a nu-și mai lua ochii de la cineva, a-l supraveghea. Mă tem de Alexe și de Lică... parcă stau numai cu ochii pe mine. MIHALE, O. 140. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A nu funcționa. În ziua aceea de sărbătoare, moara sta cu roțile neclintite. SADOVEANU, F. J. 104. 2. (De obicei determinat prin «în picioare» sau «pe picioare») A se afla în poziție verticală, a se ține drept (în picioare), a nu fi așezat sau culcat. Cum stăteau cu toții în picioare, în cămăși, păreau niște umbre albe, desprinse cu greu din întuneric. MIHALE, O. 20. Unul dintre porcarii unsuroși mîna caii stînd în picioare. SLAVICI, O. I 118. Sacul gol nu poate sta-n picioare. ◊ Expr. De-abia stă de somn = nu mai poate de somn, pică de somn. Strada... șapte zile din săptămînă o ducea... într-un fel de moleșeală, ca un om care de-abia stă de somn. SADOVEANU, la TDRG. A nu mai putea sta pe picioare v. picior (1). Abia mai stă pe picioare = abia se mai ține pe picioare, e gata să cadă de oboseală. Acum începu să-l treacă sudorile și tremura, încît abia mai stetea pe picioare. SLAVICI, O. I 207. A sta în picioare = a rezista, a nu se da bătut. Toți ceilalți răzăși ipătești fiind împresurați și călcați de cneazul Bîrlădeanu, vornicul lui Petru-vodă, numai eu am stat în picioare. SADOVEANU, N. P. 7. ♦ Fig. (Învechit) A se ține tare pe poziție, a nu da înapoi. Asediații nu stătură mai puțin vitejește decît asediatorii. BĂLCESCU, O. II 46. ◊ Expr. A sta tare pentru ceva (sau cineva) = a apăra, a sprijini cu îndîrjire ceva (sau pe cineva). Tari au stat străbunii pentru acest pămînt. BOLINTINEANU, la TDRG. A sta (cuiva) împotrivă (sau a sta împotriva cuiva) = a se împotrivi, a se opune (cuiva). Eu nu pot pune în casa asta o vorbă înainte fără să stai împotrivă. SADOVEANU, F. J. 492. Nici valurile mării nu putură să le stea împotrivă. ISPIRESCU, L. 24. Dar cine poate sta împotriva lui Dănilă Prepeleac? CREANGĂ, O. A. 147. Văzînd eu că nu-i chip de stat împotriva părinților, începui a mă gîndi la pornire. id. A. 120. A sta pavăză = a apăra pe cineva. N-am a mă îngrijora de nimic, deoarece prietinii noștri care ne priveghează de trei zile stau pavăză. SADOVEANU, N. P. 193. 3. (Urmat de determinări modale) A fi, a se afla. David stătea în vremea aceasta întins în pat cu ochii la becul electric. REBREANU, N. 26. Ia, colea, zisei eu arătînd spre stînga locul unde, în adevăr, stătusem lungit. HOGAȘ, DR. 286. Lăpușneanul sta întins cu fața în sus, liniștit, dar foarte slab. NEGRUZZI, S. I 163. ◊ Expr. A sta în pat = a zăcea (de boală). Știi una, mamă?... Cîte zile sînt de cînd stau în pat? VLAHUȚĂ, O. AL. 135. 4. A ședea. În jurul său, așezați pe mesele de lucru, pe un butoi răsturnat și pe o bancă cu lemnul îmbîcsit de unsori, stăteau tractoriștii. MIHALE, O. 30. Întorcîndu-și privirea în locul unde stătuse mezinul, prezvitera a aflat scaunul gol. SADOVEANU, N. P. 51. Pe pat a șezut cineva de curînd, cineva care e învățat să stea numai în locul acela. BASSARABESCU, V. 171. ◊ (Întărit prin adv. «jos») La licărirea unui opaiț tustrei stau jos, în jurul unei mese mici, rotunde, cu picioarele scurte. VLAHUȚĂ, O. AL. I 56. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» sau «în», arătînd obiectul pe care se șade) Stăteau pe niște scăunașe cu trei picioare împrejurul vetrei. SADOVEANU, N. P. 132. Am stat pe scaun, am luat dulceața. GALACTION, O. I 98. Capul mi-l proptesc pe coate, Stau pe prag, pe gînduri iar. COȘBUC, P. I 117. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») Stau la birou. ▭ Dacă poftești asta, dă-i mîna lui Ionuț Păr-Negru și stați alături la această masă. SADOVEANU, F. J. 28. ◊ (Urmat de o propoziție finală introdusă prin conj. «ca») Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. EMINESCU, O. I 76. ◊ Expr. A sta (ca) pe spini v. spin (I 1). Stai jos! formulă prin care cineva e invitat să se așeze, să ia loc. A sta la masă = a lua masa, a mînca. Încep a spune împrejurarea din capăt... cum a venit întîmplarea de au călătorit împreună, de au stat la masă împreună. CREANGĂ, A. 146. A sta în capul oaselor v. cap¹ (III 2). A sta grecește (sau turcește) = a ședea cu picioarele încrucișate sub trup. Mătușa Uțupăr stă în pat, grecește. STANCU, D. 14. Sta grecește pe tron cît e ziulica și nopticica de mare. ISPIRESCU, L. 205. A sta pe vine = a se lăsa jos, cu genunchii aduși înainte, sprijinindu-se pe vîrful picioarelor. O droaie de copii stau jos pe vine împrejurul unei străchini mari. VLAHUȚĂ, O. AL. I 90. A sta binișor = a ședea liniștit, fără să se agite. Și alăturea de mine Sta-vei oare binișor? EMINESCU, O. IV 369. 5. A lucra la... Mi-a ieșit gheb în spate stînd la stative. La TDRG. Eu stau la covată și cînt, Dar singură nu știu ce cînt. Și-n ochii mei lacrimi s-adună. COȘBUC, P. I 64. ♦ (Determinat prin «călare», «pe cal» etc.) A fi călare, a călări. Alți slujitori stăteau pe cămile. SADOVEANU, D. P. 81. Vede-un tînăr ce alături Pe-un cal negru stă călare. EMINESCU, O. I 66. Iar sultanul stînd pe cal, Sub un verde cort de șal, Barbă neagră-și netezea. ALECSANDRI, P. P. 107. 6. (Despre păsări) A fi în poziție de repaus. Numai colo-ntr-un frunzar Galben în lumină, Stă pe-o creangă de arțar Pasăre străină. TOPÎRCEANU, B. 10. Parcă mi te văd, drăguță, Că îmi zbori și că te scap. Stînd pe gard, privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. (Despre păsări) A sta pe ouă = a cloci. IV. 1. (În expr.) A-i sta cuiva bine (sau rău, mai rar frumos) = a-i ședea, a-i veni cuiva bine (sau rău). Cît de frumos îți va sta țărancă. GALACTION, O. I 464. Uite zău, acum iau seama Că-mi stă bine-n cap năframa, Și ce fată frumușică Are mama! COȘBUC, P. I 103. Braț de braț pășesc alături... le stă bine laolaltă, Ea frumoasă și el tînăr, el înalt și ea înaltă. EMINESCU, O. I 154. Rău îi stă muntelui, rău, Fără piatră, fără brazi, Ca și mie fără frați. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 319. Cum stă lucrul, treaba? = cum se prezintă, cum se desfășoară, cum merg lucrurile, treburile? Poftește înlăuntru și ne spune cum stau treburile prin acea parte de lume. SADOVEANU, F. J. 767. E, cum stau hotarele, pîrcălabi, Că după cum închideți ochii, așa doarme și țara. DELAVRANCEA, A. 21. M-am dus fără de veste, așa-zicînd, și nu ți-am spus, precum ar fi trebuit, cum stau lucrurile. SLAVICI, O. I 162. A ști cum stai = a ști în ce situație te afli, la ce te poți aștepta. Să se hotărască odată; să știu cum stau, căci viața mea tot e pierdută, dacă nu reușesc acum. SLAVICI, O. I 198. Cum stai (stă etc.)? = cum merge? care e situația? Andrei continuă cu tonul schimbat: Cum stați? – Mai bine. Dar trebui să zorim mereu. MIHALE, O. 147. A sta bine (sau rău) cu cineva = a fi în relații bune (sau rele) cu cineva. El ar voi să stea bine cu toată lumea și să nu supere pe nime. La TDRG. 2. (Rar) A fi posibil, a fi cu putință. Nu știu, zău, cum a sta și asta, îmi plesnește obrazul de rușine, cînd gîndesc cum am să mă înfățoșez înaintea femeii celeia, cu vorbe de acestea. CREANGĂ, O. A. 200. V. 1. (Cu determinări locale) A se afla, a se găsi, a fi într-un anumit loc. Dar ești departe, dragă, hai! – Ba bine, Atunci rămîi pe unde stai! COȘBUC, P. I 171. Unii cară clăile de pe cîmp, alții adună paiele în șiră, alții stau sus pe batoze și hrănesc mașina. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Stau în fața unui local de noapte, o mică berărie. CARAGIALE, O. II 176. La castel în poartă calul Stă a doua zi în spume. EMINESCU, O. I 68. Mulți tătari stau împregiur Cu ochi mici ca ochi de ciur. ALECSANDRI, P. P. 77. ◊ Fig. Mă tem, căci grija și întristarea stau în sufletul nostru și rod ca un vierme neadormit. SADOVEANU, F. J. 508. ◊ Expr. A-i sta cuiva în cale (sau în drum) sau a sta în calea (sau în drumul) cuiva = a împiedica drumul cuiva, a nu lăsa pe cineva să treacă; fig. a împiedica pe cineva să facă ceea ce voiește, a-l încurca în socotelile lui, a-l deranja, a i se opune, a i se împotrivi. Dintr-o dată în calea lor, în acea zi de 20 august, rămasă de pomenire, au stătut călărimile în leafă ale măriei-sale Ștefan-vodă. SADOVEANU, F. J. 192. Nu zic că te duc [la furci]... Zic numai că te pot duce, dacă-mi stai în cale. SLAVICI, O. I 181. Cine ești tu de-mi stai în cale? – întrebă zmeul. RETEGANUL, P. IV 39. Căuta în tot chipul cum s-ar putea curăți de împărăteasa, ca să nu-i mai steie în drum. SBIERA, P. 108. A sta înaintea (cuiva) sau a-i sta (cuiva) înainte (sau în față) = a) a se ține, a se găsi la mică distanță în fața cuiva (privindu-l, vorbindu-i, așteptînd porunci). Mă duc la Timiș, stau înaintea domniilor-lor și le spun așa: solie de la Ionuț Păr-Negru. SADOVEANU, F. J. 138. Și noaptea, de zare deșteaptă... S-apropie de flacări și-aproape-n urmă stînd Viteazului în față, ea lung la el privește. COȘBUC, P. I 134. [Femeia din portret] zîmbea cu același zîmbet neuitat... Bătrînul stete mult... mult înaintea ei. CARAGIALE, O. I 315. Nici visezi că înainte-ți stă un stîlp de cafenele. EMINESCU, O. I 150; b) a servi pe cineva cu ceva, a-i oferi cuiva ceva. Muierea i-a ieșit întru întîmpinare... și i-a stat înainte cu dulcețuri și răcoritoare. SADOVEANU, D. P. 38; c) a se opune, a rezista cuiva, a sta în calea cuiva. La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strîns Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins? EMINESCU, O. I 147. Că băieții, făr’ de minte, Risipesc La gloanțe multe, Nu le stă nimeni-nainte. TEODORESCU, P. P. 291. (Despre sarcini, greutăți etc.) A sta în fața (cuiva) = a trebui, a urma să fie realizate, rezolvate. A sta de față = a fi de față, a asista. La această judecată stătuseră de față și mahalagii. SADOVEANU, D. P. 146. A sta față v. față (I 2). A sta la baza unui lucru = a constitui temelia unui lucru. Cunoașterea vieții stă la baza măiestriei artistului realist. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 98. A sta în umbră = a fi modest, retras. Voi toți care ați stat pînă acum în umbră timizi... scuturați-vă, recăpătați încredere în voi. ANGHEL, PR. 186. Pe cînd alții, stînd în umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. A sta deoparte = a) a se ține la oarecare distanță (de...). Toți bărbații stau doparte, Iar la mijloc stau fecioare Și neveste-n largă horă. COȘBUC, P. I 72. Ia în duminica viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. Eu oi sta deoparte cu băieții. CREANGĂ, O. A. 195; b) a fi rezervat, a se ține în rezervă, a nu se amesteca într-o chestiune, într-o discuție. A sta în mîna (cuiva) = a depinde de cineva, a fi în puterea cuiva. În mîna omului aceluia stetea liniștea călătorului. CARAGIALE, O. I 313. A-i sta (cuiva) ca un ghimpe în coaste (sau în inimă) = a constitui o stingherire sau o amenințare permanentă pentru cineva. (Familiar) A-i sta (cuiva) sub nas = a fi la îndemîna cuiva, în imediata sa apropiere. Niciodată, în clipe așa de înalte, inspirația nu trebuie căutată la un kilometru; ea ne stă sub nas. CARAGIALE, O. I 307. A-i sta (cuiva) pe limbă, se zice cînd cineva este gata să spună un lucru pe care n-ar trebui să-l spună sau cînd nu găsește termenul, cuvîntul pe care îl caută. (Despre gînduri, preocupări) A-i sta (cuiva) pe inimă = a preocupa pe cineva, a produce neliniște. A-i sta capul la... v. cap¹ (I 4). A sta (piatră) pe capul cuiva sau a-i sta cuiva pe cap = a împovăra, a incomoda pe cineva prin prezența sau purtarea sa. Ce poți să faci, bre? răspunse Leahu mai mult din buze. Nu vezi cum îmi stau pe cap? MIHALE, O. 139. De ce i-a murit bărbatul? – Nu l-am omorît eu, mamă. – Nu l-ai omorît tu! Caută-ți altul! Ce stai piatră pe capul nostru... STANCU, D. 15. (Mai ales în basme) A-i sta (cuiva) capul unde-i stau picioarele (sau tălpile) = a i se tăia cuiva capul. Dacă în șase luni măria-sa Ferid nu va ști tot ce se cuvine să știe ca să fii mulțămit luminăția-ta, atunci primesc să stea acest cap unde îmi stau acuma picioarele. SADOVEANU, D. P. 18. Împăratul... i-au poroncit ca să-i aducă calul zmeului numaidecît, că de nu i l-a aduce, apoi i-a sta capul unde-i stau acum tălpile. SBIERA, P. 74. ♦ A ocupa locul de la... O babă stă la fereastră și se uită cu drag la noi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 84. În tot timpul ospățului, să steie numai la spatele stăpînu-său și nici măcar să-și rîdice ochii la ceilalți meseni. CREANGĂ, P. 231. ◊ Expr. A sta la poartă sau la ușă (sau la poarta, la ușa cuiva sau a ceva) = a păzi, a străjui la ușa cuiva sau a ceva. La ușă stătea un căpitan cu pistolul în mînă. CAMILAR, N. I 186. Acesta-i un alvanit, care stă de obicei la ușa măriei-sale, lămuri Alexăndrel-vodă. SADOVEANU, F. J. 31. A sta la căpătîiul cuiva v. căpătîi (1). ♦ A fi, a se găsi scris sau însemnat. Iar Negruzzi șterge colbul de pe cronice bătrîne, Căci pe mucedele pagini stau domniile romîne. EMINESCU, O. I 32. ◊ Fig. În mintea lui, ca pe un răboj, stau însemnate zilele de muncă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 54. 2. A fi așezat, a fi pus, a se afla. Cinci cruci stau înaintea morii, două de piatră și trei altele cioplite din lemn de stejar. SLAVICI, O. I 115. Sala era naltă... iar în mijlocul ei stătea o mîndră masă, acoperită cu alb. EMINESCU, N. 6. Pită albă stă pe masă, Cum îi pita mai frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 119. ◊ Expr. (Rar) A sta în iveală = a fi așezat la vedere. În mijloc stă-n iveală un cerb de patru ani, Încins pe-a sale laturi cu șiruri de fazani. ALECSANDRI, P. A. 140. A-i sta (cuiva) capul în par = a i se tăia cuiva capul. Ce să facă el acuma? Începe a plînge și a se văieta, că știa că desară i-a sta capul în par. SBIERA, P. 58. ◊ (Despre clădiri care domină locul unde se găsesc, exprimînd uneori și ideea de durabilitate, de soliditate) În țărmul celălalt, întăi stătea Cetatea stăpînind intrările. SADOVEANU, F. J. 240. E Ostrovul San-Giorgio, pe care-a stat odinioară un falnic castel zidit de genovezi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 116. Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. EMINESCU, O. I 152. ♦ A-și avea locul undeva. Toporul și mătura tot după ușă stau. SADOVEANU, O. II 181. ◊ (Urmat de determinări care arată felul cum sînt orînduite unele lîngă altele persoanele sau lucrurile) De jur împrejur lumea pestriță, de toate treptele, stă în semicerc. CARAGIALE, O. I 301. Iar de fagii-mbătrîniți Stau rînd caii priponiți. HODOȘ, P. P. 201. Toți copiii stau roată de jur împrejurul mesei cu gurile căscate. ȘEZ. I 91. ◊ Expr. A sta cot la cot cu... = a se găsi în imediata apropiere, strîns alăturat de..., a sta unul lîngă altul. Înaintea bătăliei de la Cahul, vodă chemase la sfat de război căpeteniile și au stat alături față de măria-sa «neamurile» cot la cot cu vatamanii țărănimii. SADOVEANU, N. P. 12. A sta grămadă = a fi îngrămădiți, înghesuiți. Norii s-au mai răzbunat Spre apus, dar stau grămadă Peste sat. COȘBUC, P. I 223. Convoiu-ntreg, nedezlipit, Îngenunchind se lasă Pe cîmpul alb și troienit, Sub negura geroasă, Și stă grămadă la un loc Făradăpost, nici foc. ALECSANDRI, P. A. 159. A sta roi = a se îmbulzi, a se îngrămădi. Cît ai bate în palme, stau toți acei slujitori roi împrejurul nostru. SADOVEANU, F. J. 169. 3. A fi fixat sau prins în ceva, a atîrna de ceva. Poarta este bine închisă cu o bîrnă grea d-a curmezișul, ale cărei căpătîie stau în cîte-o bortă în ziduri. CARAGIALE, O. I 290. Pînă-s mere mititele, Stau în creangă făloșele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. Cucuiata, vai de ea, Stă-ntr-un vîrf de nuia (Aluna). ◊ Expr. A-i sta (cuiva) viața numai într-un fir de ață v. fir (1). Nu știu la cît mi-a sta capul cu... v. cap¹ (I 1). A-i sta (cuiva) în cap = a preocupa pe cineva. Aș vrea să-ncep cu fapte bune, Dar n-am făcut, ori le-am uitat Și raiu-n cap puțin mi-a stat. Și-am fost și prost la numărat – Și n-am ce spune. COȘBUC, P. I 198. A-i sta (cuiva) în minte = a fi clar pentru cineva. Bine zici, dar nu-mi stă-n minte cum l-așa frumoasă fată Buturuga Statu-Palmă a putut să fie tată! ALECSANDRI, P. A. 150. ♦ Fig. A fi cuprins în..., a se găsi în..., a consta în... «Soacra cu trei nurori» plăcu, fără ca totuși junimiștii să-și fi dat seama în ce stă meritul. CĂLINESCU, I. C. 192. Dacă fiecare și-ar zice că suprema fericire stă în odihna eternă, în nirvana budistă, am ajunge desigur la desființarea oricărei idei de bine, de muncă și de progres. VLAHUȚĂ, O. AL. I 103. Și așa... se făcură toate bune. Procesul-verbal nici nu trebuia schimbat: totul sta în încheiere. CARAGIALE, O. I 307. ◊ Expr. A-i sta (cuiva) în (sau, rar, prin) putință = a-i fi cuiva posibil. (Sînt gata) a te sluji cu ce-mi va sta prin putință. FILIMON, la TDRG. A sta în firea (cuiva) = a fi în firea cuiva, a ține de caracterul cuiva. O, aș putea Să-ți fac aluzie... dar nu stă În firea mea. TOPÎRCEANU, P. 260. ♦ A se limita, a se mărgini la..., a se reduce la... Ce spui, cîrpaciule, zise văru-mieu... D-apoi numa-n ciubotele tale am stat eu, bicisnicule? CREANGĂ, A. 106. Frunză verde ș-un bănuț, Nu stă lumea-ntr-un drăguț... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruț! Frunză verde ș-o frăguță, Nu stă lumea-ntr-o drăguță... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruță! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 405. ♦ (Învechit) A fi format din... În timp de pace, oștirea sta din: darabanii cu căpitănia lor... simenii, a cărora căpitănie era aga. ISPIRESCU, la TDRG. 4. (Determinat prin «pe apă» sau «deasupra apei») A pluti. Untdelemnul stă deasupra apei. ▭ Și mi-l leagă, mîndră, leagă Într-un corn de cîrpă neagră, Și mi-l țipă pe Tîrnavă. De-i vedea că stă pe apă, Fie-ți inimioara-ntreagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 111. VI. 1. (Cu determinări temporale sau locale) A petrece un timp oarecare într-un loc. Încă aproape un deceniu mai stă Eminovici la moșie, după căsătorie. CĂLINESCU, E. 15. M-am dus apoi cu comisul și am stat un timp la cetatea Dîmboviței. SADOVEANU, F. J. 75. Hei, domnule, cît ai stat d-ta aici? Două zile. Patruzeci să stai și n-ai să afli cîte știu eu. VLAHUȚĂ, O. AL. I 98. Oricum, Zibal mai stă la Podeni doar pîn’ la cîștiul viitor. CARAGIALE, O. I 285. ♦ A întîrzia într-un loc, a zăbovi. Mai stau puțin, ca să-mi iau bun rămas de la toate. SADOVEANU, D. P. 84. Mama nu stă... acum se întoarce. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, la TDRG. El vine-așa de dragul lui, Cînd vine. Eu nu pot ușa să i-o-ncui. De stă prea mult, eu cum să-i spui? COȘBUC, P. I 129. ♦ A fi, a rămîne un timp oarecare împreună cu cineva, a-și petrece timpul cu cineva. Ori m-ai zărit vreodată stînd Cu muza altuia? Se poate. TOPÎRCEANU, M. 5. Comisarul află... că luni, ca ieri, Lică a stat cu Răuț, cu Buză Ruptă, cu Săilă Boarul și cu Ghiță la cîrciumă, că ei au vorbit cam în taină despre arendașul. SLAVICI, O. I 152. Ori mai știi păcatul? poate că nici crîșmăriței nu-i era tocmai urît a sta între noi, de ne cerca așa des. CREANGĂ, A. 98. 2. A trăi, a viețui. Eu stau aicea ca într-o sălbătăcie, tac și nu știu, nici nu spun nimic, iar domniile voastre bărbații știți și vorbiți toate. SADOVEANU, F. J. 495. Pentru ce stai sfinția-ta în asemenea pustietate, îl întrebai eu, dacă mai ales, după cum spui, hoții te calcă și te pradă? HOGAȘ, DR. 48. 3. A locui. Stăteam intr-o odăiță îngustă, rece, umedă, în strada Justinian. SADOVEANU, O. II 276. Aici nu mai stă nimeni De douăzeci de ani. ARGHEZI, V. 141. Am stat la un unchi, pe Romană, Țiu minte... dar unde n-am stat? TOPÎRCEANU, B. 63. Nu-i casa lor în care stau Și-n casă nici cenușă n-au! COȘBUC, P. I 127. 4. A fi, a exista. Puțin mai este și ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe fața pămîntului, așa de iubit, de slăvit și de puternic. CREANGĂ, P. 191. El singur zeu stătut-a nainte de-a fi zeii. EMINESCU, O. I 115. ♦ (Învechit) A avea loc, a se petrece. [Mohamed] a pus piatră săpată unde a stat bătălia. DELAVRANCEA, A. 10. 5. A continua să fie, a dăinui. Munte cu capul de piatră, de furtune detunată, Stă și azi în fața lumii. EMINESCU, O. I 31. Eu iubesc, baba iubește, Casa ni se pustiește; Dar de-aș iubi numai eu Casa noastr-ar sta mereu! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 414. ♦ A rămîne în ființă, a nu trece, a dura. Prea mult un înger mi-ai părut Și prea puțin femeie, Ca fericirea ce-am avut Să fi putut să steie. EMINESCU, O. I 185. ◊ (Intensificat prin «pe loc») La ce simțirea crudă a stinsului noroc Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc? EMINESCU, O. I 127. VII. 1. (În locuțiuni verbale sau în legătură cu alt verb dă acestora un aspect de durată) a) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «și») Unii oameni au asemenea noroc în viață, încît stai și te minunezi. SADOVEANU, F. J. 76. Prin atîtea schimbări a trecut sufletul meu, că uneori stau așa și mă-ntreb: oare cîte vieți am trăit? VLAHUȚĂ, O. AL. I 69. Stau cîteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre pe cînd începusem și eu... a mă rădica băiețaș la casa părinților mei. CREANGĂ, A. 1. b) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «de») Și în buimăceala ceea, trezîndu-se cu Ion față-n față, unde nu se încinge între dînșii o bătaie crîncenă; ș-apoi stă de-i privește, dacă te rabdă inima... CREANGĂ, A. 112. (Expr.) Ce stai de vorbești? (sau spui?), întrebare prin care cineva își exprimă surprinderea pe care i-au produs-o cele spuse de altul. Fugi d-acolo, nevastă, ii răspunse el, ce stai tu de vorbești? ISPIRESCU, L. 66. c) (Urmat de un verb la gerunziu) Și eu am stat privindu-i, pînă ce și-au isprăvit jocul. VLAHUȚĂ, O. AL. 144. Și mi-i ciudă cum de vremea Să mai treacă se îndură, Cînd eu stau șoptind cu draga Mînă-n mînă, gură-n gură. EMINESCU, O. I 106. Amîndoi pe-o vale verde, la picioarele-unui munte Lungiți unul lîngă altul, stau grăind în limba lor. ALECSANDRI, P. A. 150. d) (Urmat de un verb la conjunctiv) Sus o dată-l răsucește Și-l azvîrlă peste gard. – O să stau acum cu tine Să mă lupt... Mai vrei ceva? COȘBUC, P. I 145. Nu știu dac-ai stat vreodată să-ți dai seama de ce fel de viață trăim noi aici. VLAHUȚĂ, O. AL. I 63. Multe trec pe dinainte, În auz ne sună multe. Cine ține toate minte Și ar sta să le asculte? EMINESCU, O. I 194. (În propoziții condiționale) De-aș sta să-i dau și eu răspuns, La cîte legi am fi ajuns! COȘBUC, P. I 127. Dac-ai sta să te potrivești lor. CREANGĂ, A. 39. e) (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» și indicînd instrumentul) Dracilor, sînteți păgîni? Maica mea! Să stai cu bățul Ca la cîni! COȘBUC, P. I 226. f) (În expr.) A sta de (rar, la) vorbă (cu cineva) = a vorbi cu cineva; p. ext. a petrece un timp (oarecare) vorbind cu cineva despre unele și altele. De multe ori moșnegii stăteau de vorbă, povestind cu glasuri încete din necazurile vieții și din durerile prin care au trecut. DUNĂREANU, N. 17. L-am trimis la popa din Fundureni ca să-i spună că stau de vorbă cu voi. SLAVICI, O. I 132. Cocoană, dumneavoastră stați de vorbă aici... nu știți ce-i afară. CARAGIALE, O. I 333. Hai, dă răspuns cucoanei, ori așa, ori așa; că n-are vreme de stat la vorbă cu noi. CREANGĂ, P. 331. A sta la sfat (sau la sfaturi) cu cineva = a) a se sfătui cu cineva. Badea Ghiță s-a tras la o parte, lăcrămînd singur și stînd la sfat șoptit cu sufletul său. SADOVEANU, N. P. 55. Și pe teiul nostru-ntreabă: Cine sîntem, stau la sfaturi, Iară gazda noastră zice, Dîndu-și ramurile-n laturi... EMINESCU, O. I 101; b) a sta de vorbă. Intră-n casă? O, ba bine, Și-a găsit niște vecine, Stă la sfat... COȘBUC, P. I 106. A sta la taifas (la taclale sau la povești) = a pierde vremea vorbind fleacuri. Neguțătorul s-a supărat, dar n-avea cînd sta la taclale... SADOVEANU, D. P. 151. Au găsit pe primar și pe notar fumînd și stînd la taifas cu gospodarii cei doi. id. B. 194. A sta de fleacuri = a-și trece timpul cu lucruri lipsite de importanță. În vremea cînd toți cu care ai plecat într-un pas ți-au luat-o înainte, tu stai de fleacuri, de nuvele, ca un băietan de optsprezece ani. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 9. A sta (dus sau pierdut) pe (la sau, rar, în) gînduri = a) a fi preocupat, absorbit de gînduri. La fereastra solitară, Stă pe gînduri o femeie. COȘBUC, P. I 119. Ana stetea dusă în gînduri cînd auziră zuruitul unei trăsuri boierești cu trei cai și cu fecior pe capră. SLAVICI, O. I 146. Da... visam odinioară pe acea ce m-ar iubi, Cînd aș sta pierdut pe gînduri, peste umăr mi-ar privi. EMINESCU, O. I 157; b) a șovăi, a ezita, a se frămînta cu gîndul, neștiind ce hotărîre să ia; a sta la îndoială. Mai multă vreme am stat pe gînduri să-ți răspund ori să te las în plata domnului. VLAHUȚĂ, O. AL. I 14. Hai, nu mai sta la gînduri [zise calul]; încalecă pe mine. CREANGĂ, P. 220. Nu-i vreme de stat în gînduri, doamnă, adăogi Spancioc. NEGRUZZI, S. I 162. A sta la îndoială = a) a șovăi, a ezita înainte de a lua o hotărîre; a sta pe gînduri. Comisul cel bătrîn stătu puțin la îndoială, furat într-o parte de dragostea lui de părinte și țintuit în același timp de îndărătnicie. SADOVEANU, F. J. 98. Hai, nu mai sta la îndoială și dă-mi-le, căci atunci are să fie bine și de stăpînu-meu și de stăpîna-ta. CREANGĂ, P. 273; b) a se îndoi de ceva, a nu crede cu ușurință. Dac-ar fi găsit la Moara cu noroc, fie chiar în lada lui Ghiță, ceva din lucrurile furate de la arendașul, el tot ar mai fi stat la îndoială și ar fi zis că Ghiță poate să fie năpăstuit. SLAVICI, O. I 165. A sta în cumpănă (sau în cumpene) = a șovăi, a ezita. Omul stătu o clipă scurtă în cumpănă, apoi se întoarse și plecă repede. DUMITRIU, N. 252. Stătu puțin în cumpănă, plimbîndu-și ochii asupra mobilelor orășenești din juru-i, dar fără să le vadă. SADOVEANU, B. 38. Se pune ea pe gînduri și stă în cumpene cum să dreagă și ce să-i facă? CREANGĂ, P. 29. A sta de pază (sau de strajă) sau a sta strajă = a păzi, a străjui. Lae, pe care-l lăsase singur, nu era omul pe care-l poți pune să stea peste noapte de strajă la un mort. SLAVICI, O. I 166. De-atunci el stă de pază în mijlocul cîmpiei, Și nime nu s-atinge de zmeii hergheliei. ALECSANDRI, P. A. 164. A sta la (sau de) pîndă = a pîndi. A stat un timp la pîndă în desiș. SADOVEANU, D. P. 172. S-a întîlnit cu Lică și cu Răuț, care l-au luat între bîte și i-au zis că-i sfărîmă oasele dacă va mai îndrăzni să stea de pîndă. SLAVICI, O. I 151. A sta la tocmeală = a se tocmi, a se tîrgui. Cît umblă el întrebînd, noi dăm de dînsul și, dacă trebuie să-l răscumpărăm, stăm la tocmeală, îl tîrguim și-l răscumpărăm. SADOVEANU, F. J. 236. A-i sta (cuiva) într-ajutor (sau în ajutor) = a ajuta pe cineva, a-i veni cuiva în ajutor. Monahul i-a stat într-ajutor la cîntare încălărat, scoțîndu-și din cap numai comanacul. SADOVEANU, F. J. 620. Alexandru Vardaru se ținuse de făgăduială; Maria era numită de trei luni: – dar de ce era nevoie să-i amintească așa, că i-a stat într-ajutor? C. PETRESCU, Î. I 19. 2. (Exprimînd ideea de durată, de continuitate) A rămîne, a se afla, a fi. a) (Construit cu un nume predicativ care indică o stare, o însușire) Ar fi stat și-acuma tot nemăritată, Dacă din păcate nu s-ar fi găsit Un neghiob ca Mișu, un îmbrobodit. TOPÎRCEANU, P. 235. Chipul lui stă alb, rece și liniștit. VLAHUȚĂ, O. AL. 159. Acela care ține cu mine, nu are să se teamă de nimic, iară acela care vrea să mă doboare, trebuie să stea mereu cuprins de îngrijire. SLAVICI, O. I 181. ◊ A sta singur = a) a nu avea pe nimeni lîngă sine. Și-avînd inel, ea se juca Stînd singură-ntr-o vale. COȘBUC, P. I 67; b) a fi lipsit de societatea cuiva; a petrece în singurătate. Știu, cît ai stat singur, cinstite comise, ai oftat că ai scăpat de mine. SADOVEANU, F. J. 56. A sta ascuns = a se ascunde. Care va să zică, grăi Răuț, în cele din urmă, cînd se înserează, noi îi lăsăm pe dînșii acolo, ne întoarcem, stăm ascunși și nu ieșim decît la semnalul dat de tine. SLAVICI, O. I 198. Umblu rătăcind noaptea și stau ascunsă cît e ziua. ALECSANDRI, T. I 435. A sta închis = a) a fi închis, lipsit de libertate. Nu-i așa... că tu ești nevinovat și stai închis pe nedrept. VLAHUȚĂ, la TDRG. Am stat închis multă vreme. CARAGIALE, O. I 312. În pădurea fărmecată Stăm închiși, vai, fără vină. ALECSANDRI, T. I 421; b) a se retrage undeva, a se izola. Numai un om al cărților își poate da seama de bucuria libertății de a putea sta închis între infolii. CĂLINESCU, E. 246. (Fig.) Jder îl lăsă să-și topească patima și el sta închis în sine însuși ca în scoică, pîndind pentru dînsul fărîmăturile cele mai dulci. SADOVEANU, F. J. 125. A sta nedumerit = a fi uimit, mirat, a nu ști ce să creadă. Pe cînd musafirii steteau nedomiriți, uitîndu-se cînd la unul, cînd la altul, cînd la omul ghemuit, acesta începu să horcăie tare și să geamă. CARAGIALE, O. I 365. A sta nehotărît = a nu se putea hotărî, a nu putea lua nici o hotărîre. Ghiță stete cîtva timp nehotărît. – Eu nu mă duc, zise el apoi. SLAVICI, O. I 161. A sta mut (tăcut sau fără grai) = a tăcea mai multă vreme, a nu vorbi un timp. A stat tăcut un răstimp. SADOVEANU, D. P. 135. Și ochii pașei mari s-aprind; Cărunta-i barbă netezind, Stă mut, de suflet gol. COȘBUC, P. I 109. A sta treaz (sau deștept, neadormit) = a nu dormi (noaptea), a veghea. Nu te așteptam, dar mă gîndeam la tine și stăteam trează. SADOVEANU, F. J. 157. Întins pe-o rogojină, cu ochii țintiți în podele, sub lampa ce-aruncă pe pereții goi o lumină somnoroasă, în sforăitul tovarășilor adormiți, stă treaz, cu pumnul sub ceafă. VLAHUȚĂ, O. AL. 146. Și cum ajunge la poarta raiului din afară, se și pune acolo de strajă și stă neadormit zi și noapte. CREANGĂ, P. 311. A sta pierdut = a) a fi absorbit în gînduri, în visare. Într-o seară, stînd așa pierdut, a băgat de seamă, fără să vrea, că tovarășii lui sînt mai aprinși ca de obicei. REBREANU, N. 27; b) a fi cuprins de emoție, a pierde stăpînirea de sine. Ea stă la pieptul lui pierdută, Dintîi cu ochii la pămînt. COȘBUC, P. I 88. A sta mărturie = a servi de martor, a mărturisi ceva. Ostași, boieri, curteni, v-am adunat aci Să stați mărturie după ce n-oi mai fi. DELAVRANCEA, A. 119. A sta gata de... = a fi gata, a se ține pregătit pentru... Sta cu pieptul deschis și gata de luptă. ISPIRESCU, U. 118. A sta fără de țintă = a privi în gol, nefăcînd nimic. Înainte-mi – cîmp deschis... Stau fără de țintă. Totu-i adîncit în vis, Prins de vrajă sfîntă. IOSIF, V. 44. b) (Urmat de determinări modale exprimînd o anumită stare sau situație) Da ce-ți veni să stai pe întuneric, bre? MIHALE, O. 142. Șase zile și șase nopți a stătut oștirea creștinilor fără pită și mai ales fără apă. SADOVEANU, N. P. 13. ◊ A sta în (sau la) soare sau (neobișnuit) în lună = a sta în bătaia soarelui, (neobișnuit) în lumina lunii. Beduini ce stau în lună, o minune o privesc, Povestindu-și basme mîndre îmbrăcate-n flori și stele. EMINESCU, O. I 45. ◊ Expr. A sta sub ascultarea (sau la porunca) cuiva sau a-i sta cuiva la poruncă = a fi supus cuiva, a se afla la ordinele cuiva. Vra să zică, stați subt ascultarea lui Ionuț Păr-Negru? SADOVEANU, F. J. 278. (Rar) A sta ca-n cămașă de gheață = a rămîne țeapăn, a nu face nici o mișcare. Curtenii stăteau ca-n cămăși de gheață. Nimene n-avea putere să înainteze spre cocon. SADOVEANU, D. P. 32. ◊ (Determinat prin locuțiuni adverbiale) Într-un medean nu prea departe de han, în vederea mării, stăteau oameni în petrecere. SADOVEANU, D. P. 151. Pe cînd stăteau în tăcere, cu bucatele încă neisprăvite, în lumina asfințitului de început de toamnă, sunară copite de cal. id. F. J. 198. (Expr., rar) A sta în priveală v. priveală. ◊ (Urmat de un complement circumstanțial de mod) Dacă s-a mai pomenit iarnă ca asta să stai cu ferestrele deschise... DAVIDOGLU, M. 16. Și dacă stau cu ușa încuiată E că nici eu de nime n-am nevoie. TOPÎRCEANU, P. 211. Toți stau cu capul gol. CARAGIALE, O. I 321. VIII. (Urmat de o propoziție secundară predicativă construită cu conjunctivul) A fi pe punctul de a..., a fi gata să..., a fi cît pe ce să... Afară sta să plouă: s-a întunecat; toate în casă tac de frica furtunii. BASSARABESCU, V. 169. Cerul și-a schimbat veșmîntul, Ploaia parcă stă să-nceapă. TOPÎRCEANU, S. A. 19. Stînca stă să se prăvale În prăpastia măreață. EMINESCU, O. I 54. Pentr-o fată cît o ceapă Stau feciorii să se bată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. ◊ Expr. A sta gata sî... = a fi gata să... La fiecare suspin al copilului tresare spăimîntat, arcurile minții lui stau gata să se sfarme. VLAHUȚĂ, O. AL. I 30. La orice întîmplare, doamne ferește, stau gata să-și verse sîngele pentru noi... CREANGĂ, A. 166. IX. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau, mai rar, «cu») A se îndeletnici, a se ocupa cu... Ferid, în odaia cea albă, stătea cu zugrăvelile, cu numerele și cu semnele gîndului, adîncindu-le și pătrunzîndu-se de ele. SADOVEANU, D. P. 22. Cu ce spor era ș-acasă (fata): Nu știai cînd... stă la pusul pînzei, La muls oi, la storsul brînzei. La TDRG. ◊ Expr. A sta la luptă cu sine (însuși) = a se lupta cu gîndul, neputîndu-se hotărî. Și acum Ghiță alegea în el vorbele cu care să-i facă lui Pintea împărtășire despre cele petrecute între el și Lică, și stetea la luptă cu sine dacă nu ar fi, poate, mai bine să tacă. SLAVICI, O. I 144. A sta de cineva = a se ocupa de cineva, a avea grijă de cineva. Trebuie să stai numai de ele, să le îngrijești, să le curăți, să le dai apă, mîncare și cîte alte. La TDRG. A sta (de cineva) să... = a nu-i da pace cuiva pînă ce nu..., a-i bate cuiva capul să... [Muierea] tot sta de mine să merg și să merg la împăratul să cer slujba. RETEGANUL, P. V 81. A sta de capul cuiva v. cap¹ (I 1). – Forme gramaticale: prez. ind. stau, stai, stă, stăm, stați, stau, imperf. stăteam (regional steteam și stam,) perf. s. stătui (regional stetei), prez. conj. pers. 3 să stea (regional să steie), imper. stai (regional. stăi), part. stat (învechit stătut), gerunziu stînd și, învechit, stătînd (EMINESCU, O. I 91).

SURPRINDERE, surprinderi, s. f. 1. (Rar) Faptul de a surprinde (sau de a fi surprins), de a prinde (sau de a fi prins) fără veste, pe neașteptate; surpriză. A fost o surprindere ce ne pregătea Leuștean. GANE, N. III 172. ◊ Loc. adj. și adv. Prin surprindere = (în mod) neașteptat, neprevăzut; fără veste. Ne așteptăm la un atac scurt, prin surprindere. CAMIL PETRESCU, U. N. 264. ◊ Expr. A lua pe cineva prin surprindere = a lua, a ataca pe cineva pe neașteptate, a nu-i da cuiva timp să se dezmeticească. ♦ Observare, descoperire (a unui aspect momentan). În această direcție a surprinderii particularităților vîrstei tinere, Ionuț Păr-Negru, ucenicul starostelui Nichifor Căliman... ne poate da un bun ajutor. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 373, 4/1. 2. Sentiment, stare de uimire, de uluire produsă de un fapt neprevăzut; surpriză. Surprinderea mea e la fel de mare ca azi dimineață. DUMITRIU, N. 35. Focul dușmanului, oprit parcă o clipă ca după o surprindere, deodată se înteți Într-o izbucnire repede, într-o furtună nebună. SADOVEANU, O. VI 34. Îi răspunse, spre surprinderea și fericirea ei... chiar directorul ziarului. CAMIL PETRESCU, N. 100. ◊ Loc. adv. Cu surprindere = cu mirare, cu uimire. M-am întors cu surprindere spre băietan. SADOVEANU, N. F. 166. Toți îl examinară cu oarecare surprindere. C. PETRESCU, C. V. 184. ◊ Expr. (Rar) A avea o surprindere = a încerca un sentiment de uimire, a fi surprins. Domnul abate de Marenne avu într-adevăr o surprindere. SADOVEANU, Z. C. 72.

astămâneață av [At: CANDREA, Ț. O., ap. DA ms / E: astă + *mâneață] (Pop) Azi-dimineață.

MĂRFAR s. m., s. n. I. S. m. (Regional) Negustor ambulant de pînzeturi și stofe ; (învechit, rar) mărfaș. Cf. com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI, ALR II 6 481/791, com. din ȚEPEȘ VODĂ-CERNAVODĂ. II. S. n. Tren de marfă. I-a tăiat azi dimineață marfarul un picior, dar a scăpat cu viață. BENIUC, M. C. I, 41. Trebuia acum să-nconjoare mult, tocmai pe la rampa mărfarelor. CAMILAR, N. II, 211, cf. 214. Dimineața a fost liniște ca-n toate zilele: două mărfare, expresul de la Lemberg. GALAN, Z. R. 164. - Pl.: (I) mărfari, (II) mărfare. – Și: marfár s. n. – Marfă + suf. -ar.

azi-dimineață (în dimineața asta) adv.

MINISTÉR s. m., s. n. 1. S. n. (Învechit) Guvern. Ministeriul devletului cu ienicerii chemară pe Selim. VĂCĂRESCUL, IST. 259. Au și urmat note diplomatice între deiul de Algir și între ministeria Franței. AR (1829), 46²/30, cf. 38¹/5. Încă nici pănă acum n-are Franța ministeriu. Greutăți peste greutăți întâmpină la alegerea și întocmirea lui. GT. (1839), 57¹/55. Aici văd iscăliți pe noii miniștri și aceasta a fost marea surprindere a mea și a multora din cei ce nu cunosc misterele fabricărilor de ministere. MAIORESCU, D. II, 332. Vă poftesc să țineți sfat și să constituiți întîiul minister constituțional al Țării Românești. CAMIL PETRESCU, O. II, 177. 2. S. m. (Ban., Transilv.; Olt;) Ministru (1). Crai[i] ăștia care sînt ministeri„. ALR II, 2 861/2, cf. ALR SN III h 890. 3. S. n. Funcție, titlu de ministru (1). Cf. VALIAN, v. Am căutat să te dau peste cap din minister. ALECSANDRI, T. I, 427. Intelectualii ridicați din mijlocul burgheziei aspirau la posturile înalte și bine plătite (ambasade, secretariate și ministere). OȚETEA, R. 313. 4. S. n. (Rar) Ministeriat. A primit prefectura pe timpul ministeriului de interne al lui Kogălniceanu. MAIORESCU, CR. II, 332. 5. S.n. Sector al administrației de stat condus de un ministru (1); instituția respectivă; p. e x t. clădirea în care își are sediul această instituție. Ieri ar fi sosit de la Varșovia cătră ministeria noastră a interesurilor din afară, tractatul de pace încheait între Rössia și Turchia. AR (1829), 158²/6, cf. VALIAN, V. NEGULICI, STAMATI, D., POLIZU. La 1841 ministeriul trebilor dinnăuntru făcu o legiuire. NEGRUZZI, S. I, 279, cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU, LM. A mai rămas încă un minister, tocmai acela unde se cere cu dinadinsul caligrafie pentru acte și documente; trebuie să se ivească acolo vreun loc. CARAGIALE, O. II 70. Aici îi Ministerul de Finanțe, Moș Gheorghe, spune Ion, opriridu-l în loc. SP. POPESCU, M. G. 65. De unde știau de ședința de azi dimineață?” – Mi s-a telefonat de. la minister. BARANGA, I. 187. A venit la București o țărancă . . . Au venit și în trecut . . . Au urcat treptele ministerelor sute și mii. VINTILĂ, O. 42. Numărul formularelor, tabelelor, situațiilor și rapoartelor care se cer de ministere și comisiuni. V. ROM. ianuane 1 954, 77. Ministerele . sînt organe centrale de resort, a câror activitate privește o singura ramură administrativă. PR. DREPT, 53. 6. s. m. (Învechit, în sintagma) Minister public = procuror. Depunerile martorilor se vor primi de față cu ministeriul public. HAMANGIU, C. 64. – Pl.: (1, 3, 4, 5) ministere și (2, 6) ministeri. – Și: (învechit și regional) ministériu s.n., (învechit) minIsterie s. f. - Din fr. ministère. – Ministeriu, ministerie, din lat. ministerium.

❍BALAOACHEȘ I. adj. iron. Oacheș: o fi tînărul ~ de azi dimineață (VLAH.). II. sm. iron. Olten. Mold. Poreclă dată Țiganului: Mă, balaoacheșe, dar foaia ta vorbește? (ȘEZ.) [balaur + oacheș].

ítros, -oasă, itroși, -e, adj., s.m. 1. Matinal. 2. Slujba religioasă care se face dimineața: „Să fii gazdă veselos, / Să poți merge la itros” (Bârlea, 1924, I: 132). 3. Utrenie, mânecare, care premerg liturghiei. – Et. nec. (MDA); din gr. órthros „auroră, utrenie”, probabil contaminat cu sl. (j)utros „azi-dimineață” (Scriban).

NATURAL, -Ă adj., adv., s. n. I. adj. 1. Care este conform cu natura (3) cuiva, înnăscut, nativ (2), (învechit) naturalnic (1), (învechit, rar) naturelnic; propriu, specific. Faptele acelea la care ne duc îndemnerile nepercepute, sau instincturii naturalii. iorgovici, o. 3/4. Agerimea lui naturală și nevoia, în curînd, îl deprinsără cu toate. asachi, s. l. ii, 36. Uite și acuma ești turmentat, ești băut... miroși cale d-o poștă... – Ăsta este mirosul meu naturel. caragiale, o. vi, 124. lată însușirile pe care Tudor le putea pune în serviciul misiunii ce avea să-i fie încredințată: un spirit natural care-l ridica mult peste gradul său de cultură. oȚetea, t. v. 90. Nordicii ar fi... romantici în chip natural, născuți astfel, după cum, tot în chip natural, latinii erau clasici. oprescu, i. a. iii, 15. 2. (În opoziție cu artificial) Care este generat, produs, creat de natură (1), fără intervenția omului, (învechit) naturalnic (2); p. ext. veritabil, curat, pur, nealterat. Mi se pare că mirosul acestu se cade a se deschilini în naturale și artificiale (cu meșteșug). înv. vin. 34/7. Un vin poate ajunge pe cale de fermentare naturală pînă la 16-18° alcool. bnc. agr. v, 846. Capacitatea crescîndă a mătăsei artificiale, de a înlocui mătasea naturală, a redus treptat rentabilitatea culturii viermelui de mătase. ionescu-muscel, Fil. 14. Sînt peste treizeci de coroane, unele de flori naturale, altele de flori artificiale. stancu, u.r.s.s. 166. Ca productivitate piscicolă, cele mai interesante bazine naturale sînt, fără îndoială, bălțile dunărene. c. antonescu, p. 97. Lumina artificială... rămîne inferioară intensității luminii naturale. agrotehnica, i, 78. Folosirea îngrășămintelor naturale... reprezintă... un mijloc important de a mări fertilitatea. id. ib. 299. Pămîntul are un singur satelit natural, Luna. geologia, 6. ◊ Gaz natural = gaz format în natură (1), fără intervenția omului, folosit adesea drept combustibil; spec. gaz metan. În 1948 s-a întreprins o exploatare sistematică pentru căutarea zăcămintelor de gaze naturale. oncescu, g. 34. Sere... folosind ca sursă de căldură gazele naturale. agrotehnica, i, 66. La noi în țară în multe orașe este folosit gazul natural. Chim. an. călit. 286. ♦ Primitiv, rudimentar; simplu, necultivat. Te rog să iai în samă a fi obiectul aceștii cărți omul, în starea sa cea naturală. antrop. xv/v. Un buchet ieșit din mâinile ei e pururea un cap d-operă a bunului și naturalului gust. f (1897), 9. Ea se ridică în lumina pală, violetă... o frumusețe de linii arăta o cumințenie naturală. bacovia, o. 208. Boccaccio zugrăvește, din punctul de vedere laic, moravurile din timpul său și proclamă idealul unei societăți naturale și libere, în care femeile triumfă prin istețimea lor, iar bărbații prin voința și energia lor. oțetea, r. 205. ♦ Economie naturală = formă de economie în care bunurile materiale se produc pentru satisfacerea nevoilor proprii, fiind consumate în cadrul gospodăriei producătoare. Cf. der. ♦ (Rar, despre rudenii) De sînge, adevărat. Norocul meu a făcut Ca pe un fiu natural să mă aibi în iubire. pann, e. v, 20/2. Cînd un vasal murea fără moștenitori naturali, feudul lui revenea regelui. oțetea, r. 75. ♦ (Muz.; despre tonuri, game) Care nu a suferit nici o alterare. cf. tim. popovici, d. m. ♦ (Mat.) Număr natural = fiecare dintre numerele întregi pozitive. cf. ltr², der. 3. Care este lipsit de artificiu, de rafinament, de afectare, simplu, (neobișnuit) nedresuit; care este realizat spontan, fără efort sau constrîngere, degajat. Stilul fabulei se cuvine a fi natural, familiar, ...grațios, naiv. heliade, o. ii, 75. Naivitatea lui ajunge pînă a te face a zice că el credea singur cîte spunea, atît e de natural. id. ib. 80. Traduse apoi Țiganii de Pușchin, poem atât de frumos și de natural. negruzzi, s. i, 333. Mi-au plăcut poeziile lui, fiind foarte simple și naturale. bolintineanu, o. 327. Tonul Laurei... nu mi se păru sincer; tristețea ce vibra în dînsul era mai mult forțată decît naturală. f (1903), 17. În rolul Paraschivei făcea impresiune foarte naturală și încîntătoare în costumu-i românesc. ib. (1906), 34. Ținuta trăgătorului trebuie să nu fie forțată, ci naturală. stoica, vîn. 43. ◊ (Adverbial) Dl învățător, costumat prea potrivit, a jucat natural. f (1906), 34. Măicuța nu e acasă? întrebă foarte natural Mimi. REBREANU, R. I, 184. 4. Care se potrivește cu faptele din realitatea obiectivă, cu ordinea firească a lucrurilor; normal (1), firesc. v. explicabil. Pentru dînsul era un lucru foarte natural și foarte lesne. gtn (1836), 1/23. Să căutăm a trage din acea revoluție tot folosul putincios și să-i dăm aliați naturali, adecă pe popoare, iar nu pe guvernuri. bălcescu, ap. ghica, a. 571, cf. negulici. E lege naturală cînd mori să fii uitat. macedonski, o. i, 52. Ceea ce i se pare curios lui Lange, nouă ni se arată ca un lucru foarte natural și de înțeles. gherea, st. cr. ii, 128. Aceste dregătorii erau consecința necesară, naturală, a însuși faptului întemeierii statelor românești. bul. com. Ist. v, 29. Concluzia la care ajungem în mod natural, după această sumară caracterizare a celor două atitudini, este că nu există decît un singur fel de a fi clasic. oprescu, i. a. iii, 12. Vom da aici cîteva aplicații ale acestei idei care ne va duce, după cum vom vedea, în mod natural... la unele clase de funcții deja întîlnite. stoilov, t. f. 285. Gradația care există între proprietățile elementelor și înlănțuirea lor naturală. Chim. an. călit. 16. ◊ Moarte naturală = moarte survenită în chip firesc, moarte bună. (fig.) Ne urmam drumul... trecînd pe sub gigantici brazi răsturnați de vijelie, ori de moarte naturală. hogaș, dr. i, 8. Mărime naturală = (reproducere în) mărime reală a modelului, în artele plastice și în fotografie. Acesta este cadrul testamentului politicesc al lui Ștefan cel Mare, ideat de d. aga G. Asachi și adus întru împlinire în olei și în mărime naturală de d. Miler, artista de la Viena. ar (1834), 285¹/18. Bustul în mărime naturală a unui copil ca de vro optsprezece ani. eminescu, n. 38. S-a apucat să facă o statuă peste mărimea naturală. caragiale, o. vii, 433. [Tabloul] este în mărime naturală. f (1897), 50. (Gram.) Gen natural = gen al substantivelor care corespunde repartiției pe sexe a ființelor sau distincției dintre ființe și lucruri. Pe măsură ce neutrul se dezvolta, se păstra și se întărea și ideea genului natural. ll i, 106. A existat o perioadă cînd genul gramatical corespundea genului natural. graur, i. l. 149, cf. 148. Alăptare naturală = hrănire a unui sugaci la sînul mamei (sau al unei doici). Alăptarea naturală (cu laptele din sînul mamei sau al unei doici) este alăptarea ideală. ygrec, m. n. 8. ◊ (Adverbial) Mulțimea obiectelor antice din țara noastră a fost natural să mă atragă din ce în ce spre un studiu serios în materie arheologică. bolliac, o. 265. Tipurile cele mai vii se găsesc – și aceasta e foarte natural – la scriitori eminamente creatori. ibrăileanu, s. l. 37. Nașterea arendașului a împiedicat trecerea pămîntului în mîinile țăranilor, cum ar fi fost natural și sănătos. rebreanu, r. i, 39. La ședințele Academiei de artă se discutau, după cum era natural, chestiuni estetice. oprescu, i. a. iii, 20. Activitatea scriitoricească rămîne, cum e și natural, închinată colectivului. sadoveanu, e. 186. Dacă este vorba apoi să investigăm originile, nu este natural să le căutăm în acele societăți moderne care mențin alături de noi formele cele mai vechi ale civilizației omenești? vianu, m. 14. ♦ (Despre copii) Născut în afara căsătoriei, nelegitim, bastard; (rar, despre nașteri) care a avut loc în afara căsătoriei legale a femeii. O lungă tragedie de lupte între feluriți copii naturali. hasdeu, i. v. 3. De la raporturile nașterilor legitime și naturali se capătă indicațiuni foarte importante pentru acei ce se ocupă cu moralitatea publică. i. ionescu, d. 83. Ceea ce mai ales încurca urcarea la tron era împrejurarea că fiii naturali erau puși pe aceeași linie cu acei legiuiți. xenopol, i. r. iii, 162. Afară de acești patru fii legiuiți din care numai Bogdan a supraviețuit tatălui său, mai rămase după moartea lui Ștefan și un fiu natural, Petru Rareș. id. ib. iv, 116, cf. 217. Despre legitimarea copiilor naturali. hamangiu, c. c. 80. Adoptase în secolul trecut o fată naturală. călinescu, s. 12. 5. Care aparține naturii (1), care se referă la natură, care se găsește în natură; (neobișnuit) naturesc. cf. costinescu, lm, barcianu. Condițiile de ordin natural și material, economic și social, au exercitat și aici o influență covîrșitoare. oțetea, r. 35. Odobescu... uită rareori să noteze temperatura mediului natural pe care-l descrie. vianu, m. 200. Printre factorii naturali care influențează direct germinația..., umiditatea și căldura sînt esențiali. săvulescu, m. u. i, 65. Cînd sînt pășuni naturale, se poate renunța la pășunatul pe pîrloagă. agrotehnica, ii, 969. Nu se mai supune condițiilor naturale atît de capricioase..., ci reglează după voie nivelul apelor. contemp. 1962, nr. 796, 2/4. ◊ Bogăție naturală = bogăție (necultivată) a solului sau a subsolului. Am dori să descriem frumusețile și bogățiile naturale ale țării noastre. stoica, vîn. xi. Graniță naturală sau hotar natural, limită naturală = graniță, limită marcată de elemente ale naturii fizice (ape, munți, văi etc.). Hotarele sînt determinate prin limite naturale și anume, în cea mai mare parte prin pîraie. p. antonescu, a. 8. Pornind de la poziția pe care o are Țara Bîrsei în configurația geografică a țării noastre, cu hotare naturale aproape de jur-împrejur..., ne-am aștepta ca graiul populației române de aici să ofere un mai pronunțat caracter dialectal. l. rom. 1959, nr. 5, 79. (În concepția unor filozofi idealiști) Drept natural = drept considerat ca imuabil și universal, care ar exista în afara orînduirilor sociale, decurgînd fie din natura sau rațiunea umană, fie din voința sau rațiunea divină. Cf. der. (Ieșit din uz) Științe naturale sau (învechit) istorie naturală = științele naturii, v. natură (1). Vezi... încă și Istoria naturală a lui Pavel Chenghelaț. teodorovici, i. 37/16. Arătare a vro cîteva ființe din istoria naturală. pleșoianu, ab. 37/2. Cabinet de istorie naturală. heliade, o. ii, 108. Însercinase întru aceasta pe D. Sibott, profesorul istoriei naturale. ar (1830), 2572 /3. Face din porunca lui Ludovic, riga Franței, o călătorie înconjurînd globul..., aducînd descrieri foarte interesante pentru științele naturale. genilie, g. 60/8. Istoria naturală [Titlu], barasch, i. n. Cu istoria naturală în mînă... nici este permis cuiva de a urmări în Europa pe grifoni. hasdeu, i. c. i, 209. Se numește profesoru de științele naturale la școala de agricultură. f (1880), 214. Este și o colecțiune de istorie naturală. ib. (1897), 70. Așa mi-a spus azi dimineață, la școală, în cancelarie, m-me Voinea de științe naturale. sebastian, t. 203. Istoria naturală, care descrie animalele de vînat, cuprinde toate momentele care interesează pe vînător. STOica, vîn. 61. II. adv. (Adesea ca întărire a unei afirmații) Desigur, firește, bineînțeles. Natural că se constată și alte abateri de la normele arătate mai sus. iordan, g. 188. Destul te-am ținut eu pe tine, a zis oftînd pisica. E rîndul tău să umbli și să aduci. – Natural! au adăugat copiii. ARGHEZl, c. j. 9. III. s. n. 1. (Învechit și regional; în forma naturel) Fire, temperament, natură (3). Fără să iei sama plecărei naturelului său. vîrnav, f. m. i, 77^r/8. Un naturel bun, gustul și citirea cea mare a autorilor celor vestiți sînt singure în stare a da învățăturile pentru cum trebuie a păzi cineva măsura. heliade, o. ii, 20. O să fie un urîcios actor daca neîngrijind naturelul său va voi să se facă copia altuia. gtn (1836), 2/44. Naturelul lor era astfel, sau toată purtarea asta fu numai o fățărie? f (1870), 75. El era nobil, de un naturel vesel. ib. (1897), 9, cf. barcianu. Omu mieu are naturel bun, că nu să mînie. MAT. DIALECT. I, 82. 2. (Astăzi rar) Naturalețe (2). Picturele... lasă să se vază lipsa de natural și inspirațiune poetică. filimon, o. ii, 154. În artele frumoase... le lipsește poezia și naturalul meridionalilor. id. ib. 163. Actorii, dupe gesticularea lor plină de naturel... îmi părură foarte buni. id. ib. 173, cf. 302. Vorbește cu o remarcabilă volubilitate, dar comod și cu mult natural. caragiale, o. vi, 511. Suavitatea și grația cu care se exprimă, cugetările în care și-o încadrează, armonia versurilor, naturalul acțiunii... formează un tot. macedónski, o. iv, 74. Toată scena respiră adevăr și natural. gherea, st. cr. ii, 160, cf. iii, 295. Cred că pricina hotărîtoare a succesului dlui Istrate e naturalul operei sale. ibrăileanu, s. l.134. – pl.: naturali, -e. – Și: (învechit și regional) naturel, -ă adj., s. n., (regional) nătural, -ă (alr ii/836), (învechit, rar) naturaliu adj., naturale (iorgovici, o. 54/10) adj. invar. – Din lat. naturalis, it. naturale, fr. naturel. Pentru sensul III 1, cf. și germ. Naturell.

MÂINE adv. În ziua care urmează celei de azi. ◊ Mâine-dimineață = în dimineața zilei de mâine. Mâine-după-amiază (sau -după-masă) = în după-amiaza zilei de mâine. Mâine-seară = în seara zilei de mâine. ◊ Loc. adj. De mâine = a) din ziua următoare celei de azi; b) din viitorul apropiat. ◊ Expr. Pe mâine, formulă de salut la despărțire, indicând o reîntâlnire în ziua următoare. ♦ În viitorul apropiat; în viitor, cândva. ◊ Expr. Ca mâine(-poimâine) sau mâine-poimâine = într-un viitor apropiat, (în) curând. De mâine în... zile (sau săptămâni, luni) = peste... zile (sau săptămâni, luni). – Lat. mane.

DECLINA, declin, vb. I. 1. Tranz. (Gram.) A trece un substantiv, un adjectiv, un pronume, un numeral sau un articol prin toate cazurile gramaticale. 2. Tranz. (Învechit, în expr.) A (-și) declina numele, calitatea etc. = a arăta cine este, a se prezenta. După ce îmi zice acestea, își declină numele: oficerul Zalic, fiul Doamnei Eliad. GHICA, A. 644. 3. Tranz. (În opoziție cu a-și asuma) A refuza o sarcină, o răspundere, a respinge, a nu lua asupră-și. Își declină orice răspundere. C. PETRESCU, C. V. 229. ◊ Expr. A-și declina competința v. competință. 4. Intranz. (Rar, despre aștri) A coborî spre asfințit, a apune, a scăpăta. Un soare ce declină, din nou renaște soare. ALECSANDRI, P. III 496. ◊ (Poetic) Azi de dimineață, am privit pe sora ta, Selene, plutind și declinînd spre același rece occident. GALACTION, O. I 427.

TRANSMITE, transmit, vb. III. Tranz. 1. A trimite ceva prin intermediul unei persoane, unei scrisori etc. Grigore îi mulțumi, transmițînd mulțumiri și Nadinei. REBREANU, R. I 250. ♦ A aduce la cunoștință, a comunica ceva. Știrea trecu din ureche în ureche, transmisă la toți membrii familiei. C. V. 9. Transmise bătrînului complimente prietenești de la Gavrilaș. REBREANU, R. I 206. 2. A comunica cu ajutorul unui post emițător de radio sau de telegraf; a emite. Radiojurnalul de duminecă transmite știrile cele mai importante ale săptămînii. BARANGA, I. 167. Postul de radio transmite... muzică simfonică. STANCU, U.R.S.S. 153. Am primit depeșa ta din Ploiești, azi, marți dimineață, aici la Lipsca, transmisă din Berlin, de unde îți telegrafiasem ieri. CARAGIALE, O. VII 260. 3. A face să treacă, să ajungă la altul, a comunica, a propaga, a împărtăși. Veacul trecut și generația care ne-a precedat ne-au transmis o icoană măreață a lui Alecsandri. SADOVEANU, E. 59. Îmi vei spune negreșit dacă novela mea merită să fie transmisă posterității. GANE, N. III 143. ◊ Refl. pas. Bătrînul vorbește încet, cu emoție și această emoție ni se transmite. STANCU, U.R.S.S. 87. Prin poezie s-au transmis generațiilor posterioare toate experiențele ce nația omenească și-a tras din întîmplările și din cercetarea naturii lucrurilor. BOLLIAC, O. 34. 4. A trece un bun, un drept etc. de la o persoană la alta. 5. A comunica o mișcare de la o mașină la alta sau de la un organ al unei mașini la altul. – Forme gramaticale: perf. s. transmisei, part. transmis.

MAIMUȚĂ s. f. 1. Animal tropical cvadruman, cu conformația exterioară foarte asemănătoare cu a omului și cu un spirit de imitație foarte dezvoltat. Maimuțile... sînt acolo făr-de samă de multe. HERODOT (1645), 269. Viu îl băga într-un sac, și într-acel sac bagă și un dulău și un cucoș și o năpârcă și o moimă (maimuță MUNT.). PRAV. 91. Venea împăratului corabie de la Tarsis de aur și de argint și de dinți de elifand și de maimuțe și pietri cioplite și necioplite. BIBLIA (1688), 252¹/5. Iară maimuța au sărit de au apucat fărîma de carne (cca 1705). GCR I, 354/4, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., DDRF. Fiecare turc avînd pe umeri sau pe cealma cîte o pisică, o maimuță sau un coroi. GHICA, S. 323. Trimise la maimuță, vestită vrăjitoare... ALEXANDRESCU, M. 328. Maimuța, agățată c-o labă de balustradă, făcea acrobații. BART, E. 85, cf. 347. Stihia nu te cruță, Ca-n vremea cînd, lipsindu-i și luntre și lopeți, Omul era bolnava și palida maimuță. ARGHEZI, VERS. 48. Tremur aici ca maimuța de azi de dimineață din cușcă, stingheră și tristă. DEMETRIUS, A. 352, cf. 176. Veni înaintea Ziditoriului și măiemuța, și Făcâtoriul zisă cătră dînsa: tu să aibi numai chip ca omul, dară să nu fii om. POP., ap. GCR II, 358, cf. ALR SN III h 686. Omul ca o maimuță, ce vede la altul, aceea și el face. ZANNE, P. II, 376, cf. 79. La beție omul este pisică, maimuță și la urmă porc. id. ib. III, 469. Frumusețe de maimuță, se zice în bătaie de joc unei femei urîte. id. ib. II, 568. ◊ Expr. (Regional) A fi în anii maimuței = a fi bătrîn, ajuns în mintea copiilor. ZANNE, P. IX, 655. 2. (Familiar) Epitet depreciativ pentru o persoană urîtă sau care obișnuiește să imite gesturile altora. Cf. COSTINESCU, ȘĂINEANU, D. U., PAMFILE, J. II, 152.3. (Argotic, mai ales Ia pl.) Femeie de moravuri ușoare; prostituată. Cf. BUL. FIL. II, 206, VII-VIII, 255, GR. S. VII, 118. 4. (Regional) Numele unui joc de copii în care jucătorii trebuie să reproducă gesturile conducătorului lor. Cf. PAMFILE, J. II, 72. 5. (Regional) Momîie (pentru holde) (Ghilad-Timișoara). ALRM SN I h 33. – Pl.: maimuțe. – Și: (regional) măimúță (ALR SN M B 686), măiemúță (ib.), mămuíță (ib.) s. f. – Probabil din m-gr. μαïμοῦ, tc. maymun.

ASDIMINEAȚĂ adv. 1 Azi de dimineață ¶ 2 De ~, loc. adv. de azi de dimineață: au plecat de ~ și trebue să sosească acum [astă + dimineață].

DIMINEAȚĂ, dimineți, s. f., adv. 1. S. f. Partea de la început a zilei (din zori până la prânz). ◊ Loc. adj. și adv. De dimineață = a) (care are loc) în partea de la început a zilei, în zori, (foarte) devreme; b) (care are loc) din momentul când începe ziua, de când se face ziuă. Ziua bună se cunoaște de dimineață. ◊ Loc. adv. (Pop.) În faptul dimineții = în zori de zi. ◊ Expr. Bună dimineața! sau (pop.) dimineața bună! formulă de salut, la întâlnire, în timpul dimineții. A umbla cu bună dimineața = a) a umbla cu colindul în dimineața (sau în ajunul) Crăciunului; b) (glumeț și ir.) a umbla fără treabă (pe la vecini). 2. Adv. (În forma dimineața) În timpul dimineții (1). ◊ (În forma dimineață, după adverbele de timp „azi”, „mâine”, „poimâine”, „ieri”, „alaltăieri”) Plouă de ieri dimineață. ♦ În fiecare dimineață (1). ♦ (În forma dimineață precedat de adverbele „mai”, „foarte”, „tare” și uneori de prep. „de”) Mai (sau foarte) devreme. – Din loc. adv. de⁴ *mâneață (< lat. *manitia). Cf. (pentru formă) deseară.

DIMINEAȚĂ, dimineți, s. f., adv. 1. S. f. Partea de la început a zilei (din zori până la prânz). ◊ Loc. adj. și adv. De dimineață = a) (care are loc) în partea de la început a zilei, în zori, (foarte) devreme; b) (care are loc) din momentul când începe ziua, de când se face ziuă. Ziua bună se cunoaște de dimineață. ◊ Loc. adv. (Pop.) În faptul dimineții = în zori de zi. ◊ Expr. Bună dimineața! sau (pop.) dimineața bună! formulă de salut, la întâlnire, în timpul dimineții. A umbla cu bună dimineața = a) a umbla cu colindul în dimineața (sau în ajunul) Crăciunului; b) (glumeț și ir.) a umbla fără treabă (pe la vecini). 2. Adv. (În forma dimineața) În timpul dimineții (1). ◊ (În forma dimineață, după adverbele de timp „azi”, „mâine”, „poimâine”, „ieri”, „alaltăieri”) Plouă de ieri-dimineață. ♦ În fiecare dimineață (1). ♦ (În forma dimineață precedat de adverbele „mai”, „foarte”, „tare” și uneori de prep. „de”) Mai (sau foarte) devreme. – Lat. *demanitia.

dimineața [At: PSALT. HUR. 46^r/13 / V: (rar) mân~, mneață, neața, (îrg) demen~, dem~, (înv) demăin~, demăînreață,^[1] demănreață, demăreață, demân~, dimen~, dămin~, dăminiață, deasneață, demeniată, demneață, dieminiață^[2], dieiniață, dâminiață, dminiață, dumineață, mineață, (îvr) demăn~, domin~, măneață / Pl: ~ți, (rar) ~țe / E: ml de + manitia] 1 sf Partea de început a zilei, din zori până la prânz. 2-3 sf (Îljv) De ~ (Care are loc) în partea de la început a zilei. 4-5 sf (Îal) (Foarte) devreme. 6-7 sf (Îal) (Care are loc) din momentul începerii zilei. 8 sf (Îlav) În (sau din) faptul dimineții În zori de zi. 9 sf (Îlav) În (sau pe) toată ~ța (sau diminețile) În fiecare zi. 10 sf / (Îlav) În (sau de) bună ~ sau ~ bună Dis-de-dimineață. 11 sf (Îlav) Cu (sau de cu) ~ De când se face ziuă. 12 sf (Îe) A umbla cu bună ~ța A umbla cu colindul în dimineața (1) sau ajunul Crăciunului. 13 sf (Gmț; îae) A umbla fără treabă pe la vecini. 14 sf (Arg; îae) A intra pe fereastră devreme cu intenția de a fura ceva. 15 sf (Mun; îe) A fi (sau a umbla) cu două dimineți A fi prefăcut. 16 sf (Bot; îc) Bună-~ Zorea (Convolvus tricolor). 17 sf (Bot; îac) Volbură (Convolvus arvensis). 18 sf (Bot; îac) Zorele (Ipomoea purpurea). 19 sf (Bot; îac) Zorele (Pharbitis hederacea). 20 sf (Fig) Trezire la o viață nouă. 21 sf (Fig) Schimbare în bine. 22 sf (Fig) Reviriment. 23 sf (Fig) Perioada tinereții. 24 av (Îf dimineața) În timpul dimineții (1). 25 av În fiecare dimineață (24). 26 av (Precedat de adverbele „mai”, „foarte”, „tare”, „prea” și uneori de prepoziția „de”) Mai (sau foarte) devreme. 27 av (Precedat de adverbele de timp „azi”, „astăzi”, „mâine” etc.) În timpul dimineții (1) fiecărei unități temporale exprimate de adverbele respective. corectat(ă)

IERI adv. 1. În ziua precedentă (față de cea în curs); în ajun. ◊ Ieri-noapte (sau -dimineață, -seară etc.) = în noaptea (sau dimineața, seara etc.) premergătoare celei de astăzi. De azi, de ieri sau de ieri, de alaltăieri = de curând, de puțină vreme. Mai (sau ca) ieri-alaltăieri sau mai (ori ca) ieri = de curând, zilele trecute. ◊ Expr. A căuta ziua de ieri = a căuta ceva ce nu mai există, ce nu mai poate fi găsit. 2. În trecut (de obicei în trecutul apropiat). – Lat. heri.

IERI adv. 1. În ziua precedentă (față de cea în curs); în ajun. ◊ Ieri-noapte (sau -dimineață, -seară etc.) = în noaptea (sau dimineața, seara etc.) premergătoare celei de astăzi. De azi, de ieri sau de ieri, de alaltăieri = de curând, de puțină vreme. (Mai sau ca) ieri-alaltăieri sau mai (ori ca) ieri = de curând, zilele trecute. ◊ Expr. A căuta ziua de ieri = a căuta ceva ce nu mai există, ce nu mai poate fi găsit. 2. În trecut (de obicei în trecutul apropiat). – Lat. heri.

MIERCURI s. f., adv. I. S. f. Ziua a treia a săptămînii, care urmează după marți. Urii din iudei. . . se giurară. . . nece se mărînce, nece ce se bea pănră cându sfîrșilulu mierrcurii. COD. VOR. 50/16, cf. 110/6. Iară celoralalți preuți tuturora depreună le poruncim, lîngă duminecă, miercuri și vineri . . . să facă slujbă în toate zilele (a. 1 675). GCR I, 220/1. Și era într-o miercuri în post. NECULCE, L. 232, cf. MAN. GÖTT. Toma Gulai va avea cinste în miercurea viitoare la 21 martie a da o mare reprezentație. CR (1833), 8²/39. Muzeul național. . . va coprinde articole literale și industriale și va ieși o dată pe săptămână, în toate miercurile. ib. (1836), 1¹/20. Ieri am împlinit treizăci și cinci de ani. . . – Treizăci și cinci fără miercuri, fără vineri și fără sîmbete. ALECSANDRI, T. I, 191, cf. PAMFILE, CER. 14. Era, în miercurea aceea de cireșar, o căldură mângîioasă de soare. SADOVEANU, O. I, 51. Era într-o miercuri, în opt zile ale lunii lui martie. id. ib. X, 282. Damian își juca și el zmeul lui. . . nu duminica, ci într-o miercure dimineață. CAMIL PETRESCU, O. II, 667. Frunză verde barlaboi, Azi e miercuri și mîine e joi. MAT. FOLK. 806. Marți vom mîneca, Marți pe la amiazi, în păduri cu brazi, Miercurea să vie Tot cu veselie. ib. 1079. ◊ (Popular) Miercurea strîmbă (sau frumoasă) = prima miercuri din postul mare. Cf. CANDREA, F. 214, MUSCEL, 30, ALR Il/l MN 113, 2850/791, 876. II. Adv. 1. În miercurea (I) imediat precedentă sau următoare. 2. (Și în forma miercurea) într-o zi de miercuri (I), în timpul zilei de miercuri. Carii nu vor să-și îngroape morții lune sau miercure, la aceia popii să nu meargă (a. 1 675). GCR I, 218/29. Miercuri de să va întâmpla naștere lui H[risto]s, iarna va fi mare și bună (cca 1750). id. ib. II, 59/16. Astăzi miercuri te înștiințez că în patru zile, adecă duminică, mă pornesc negreșit din Paris. KOGĂLNiCEANU, S. 230. Într-o dimineață, miercuri înainte de dumineca mare, moș Nichifor deciocălase căruța și-o ungea. CREANGĂ, P. 112. Mă dusei miercurea-n tîrg Să văz boii cum se vînd. JARNOK-BÎRSEANU, D. 97. M-a văst miercuri seara Prin grădină cu mîndra. id. ib. 398. Miercuri m-am dus la tîrg. ȘEZ. III, 201. Sărac bade de departe, Trimite-mi un rînd de carte. Și mi-o scrie miercurea, Tocmai cum ți-i inima. mat. folk. 751. Harnică-i mândruța mea. . . Lunea caieru-și făcea, Marțea-n furcă ni-l punea, Miercuri fusul ni-l prindea. ib. 896, cf. 1413,1521. (În superstiții) Cine m-au făcut luni, îm disfac marți; cine m-au făcut miercuri, îm desfac gioi (a. 1 784). GVR II, 137/7. Orice lucru să-l începi lunea, miercurea, joia și vinerea. ȘEZ. I, 126, cf. 154, MAT. FOLK. 643, PAMFILE, B. 44. 3. (Numai în forma miercurea) în fiecare miercuri (I). Cela ce priimeaște gîndurile omenești . . . datoriu iaste a posti miercurea și vinerea (a. 1640). GCR I, 88/24. Divanul g[os]p[o]d să se facă de trei ori pe s&pt&mînă, adecă lunea, miercurea și sîmbăta (a. 1 780). id. ib. II, 125/7. Lunea, marțea n-am lucrat, A ținea m-am apucat; Miercurea e sărbătoare, Că scapă de multe boale. JARNIK-BÎRSEANU, D. 426, cf. ȘEZ. III, 201. Că eu lunea nu lucrez; Marția țiu de sărbătoare, Miercurea de fată mare. MAT. FOLK. 484. La vatra cu trei tăciuni, Fac fetele rugăciuni Vinerea și miercurea, Că doară s-or mărita. ib. 1412. Parcă mănîncă numai miercurea și vinerea, se spune despre un om foarte slab. Cf. ZANNE, P. III, 634, MAT. FOLK. 1179. – Pl.: (I) miercuri. – Și: (I) miércure s. f. – Lat. mercuris [dies].

AZI adv. 1) În ziua în care ne aflăm. ~ noaptea în noaptea precedentă. ~-dimineața în dimineața acestei zile. În ziua de ~ în prezent. ~-mâine în zilele apropiate. Ba ~, ba mâine se zice când vrem să exprimăm ideea de amânare la nesfârșit. A trăi de ~pe mâine a trăi în lipsuri, în sărăcie. 2) În timpul sau în vremea de acum; în prezent. /<lat. hac die

plecà v. 1. a păși dela un loc, a înnainta în cale: cine pleacă de dimineață, departe ajunge; 2. se zice despre animale și chiar despre lucruri: scrisoarea mea pleacă azi; 3. a-și trage origina, a-și lua începutul: arterele pleacă dela inimă. [Lat. SE PLICARE, a se îndoi (vulgar: a se îndrepta către, a se apropia de), de unde noțiunea de «a porni»].

ieri¹ [At: BIBLIA (1688), 129/1 / V: eri / E: ml heri] 1 av În ziua precedentă celei în curs. 2 av (Îs) ~ noapte În noaptea precedentă celei de astăzi. 3 av (Îs) ~ dimineață În dimineața precedentă celei de astăzi. 4 av (Îs) ~ seară În seara precedentă celei de astăzi. 5 av (Îlav) De azi, de ~ sau de ~, de alaltăieri ori mai ~ De curând. 6 sn (Liv) Trecut. 7 (Fam; îe) A căuta ziua de ~ A căuta ceva ce nu mai există. corectat(ă)

SIMION, Eugen (n. 1933, Chiojdeanca, jud. Prahova), critic istoric literar și eseist român. Acad. (1991), vicepreședinte (1994-1996) și președinte (1998-2006) al Academiei Române. Rubrici permanente la „Contemporanul”, „România literară”. Fondator (1983) și director al revistei „Caiete critice”. Vaste panorame critice animate de idealul „plenitudinii și totalității” și al „rezistenței prin cultură” („Scriitori români azi”, „Fragmente critice”); monografii de mari scriitori (E. Lovinescu, M. Eliade) sau despre vârsta „aurorală” a literaturii române („Dimineața poeților”). Lucrări teoretice și aplicative privind relația operă-autor („Întoarcerea autorului”) și literatura subiectivă („Ficțiunea jurnalului intim”, „Genurile biograficului”). Jurnale intelectuale relevând un talent evocator și portretistic („Timpul trăirii, timpul mărturisirii”, „Sfidarea retoricii”). Discurs critic limpede, de o dezinvoltură și eleganță naturală, stil polemic urban, ironie fină. Susține pledoarii pentru recuperarea și apărarea valorilor naționale. Coordonează colecția „Opere fundamentale” a Editurii Univers Enciclopedic. Membru al mai multor asociații și academii străine.

azi [At: I. IONESCU, C. 126/41 / V: az / E: ml *hadie] 1-2 av, sm (În) ziua în curs. 3 av (Îlav) ~-dimineață În dimineața zilei în curs. 4 av (Îlav) ~-noapte În noaptea precedentă. 5 av (Îlav) De ~ Din ziua prezentă. 6 av (Îal) Începând din ziua prezentă. 7 av (Îlav) De ~ în... zile Peste... zile. 8 av Acum. 9 av Momentan. 10 av (Îlav) Până ~ Până acum. 11 av (Îlav) ~-mâine Zi de zi. 12 av (Îal) În mod repetat. 13 av (Îal) În curând. 14 av (Îal) Când și când. 15 av (Îlav) De ieri până ~ într-un timp scurt. 16 av (Îal) În mod neașteptat. 17 av (Îlav) De ~ pe mâine Amânat la nesfârșit. 18 av (Îal) Provizoriu. 19 av (Îlv) A trăi de ~ pe mâine A trăi în mare lipsă materială. 20 av (Îal) A trăi fără speranțe de viitor. 21 av (Îal) A fi gata să moară. 22 av (Îlav) Cu ~ cu mâine Încet-încet. 23 av (Îlav) De cu ~ Din vreme. 24 av (Îlav) În ziua de ~ În zilele noastre. 25 av (Îlav) Ba ~, ba mâine Nesigur. 26-27 av, sm (În) timpul prezent. 28-29 av, sm (În) epoca contemporană.

IERI adv. În ziua precedentă (față de cea în curs sau față de cea de azi); în ajun. Andrei a trecut ieri mult peste normă. DAVIDOGLU, M. 18. Ieri ca azi și azi ca ieri: Frig și vînt și ploaie. IOSIF, P. 53. Ieri numai am venit și mîine mă duc. NEGRUZZI, S. I 39. ◊ Ieri-noapte (-dimineață, -seară etc.) = în noaptea (dimineața, seara) premergătoare celei de acum. I-a dat în gînd ieri-noapte de una ca asta. CREANGĂ, P. 75. Astă-noapte și ieri-noapte Mă strigă cu blînde șoapte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 152. ◊ Loc. adv. (În construcții negative, cu accentul pe primul element) De azi, de ieri (sau de ieri, de alaltăieri) = de curînd, de puțină vreme. Doar nu-s harabagiu de ieri, de-alaltaieri. CREANGĂ, P. 115. Mai ieri, (alaltăieri) = de curînd, de puțină vreme, zilele trecute. A trăit pînă mai ieri, aci, cu noi. CARAGIALE, O. III 238. (Prin exagerare) Era nepoțelul ei pe care ea însăși îl legănase mai ieri. La TDRG. Ca ieri v. ca (I 3). ◊ Expr. A căuta ziua de ieri = a căuta ceva ce nu există, ce nu se poate găsi. ◊ (Substantivat) Din sînul vecinicului ieri Trăiește azi ce moare. EMINESCU, O. I 178. Cu mîne zilele-ți adaogi, Cu ieri viața ta o scazi Și ai cu toate astea-n față De-a pururi ziua cea de azi. id. ib. 204. ♦ În trecut. Cîntecul ce-ades ți-l cînt Cînd te-adorm în fapt de seară, Puiule, e-un cîntec sfînt Vechi și simplu de la țară... Azi te-adorm cu dînsul eu, Ieri – el m-adormea pe mine. IOSIF, V. 139. ◊ Loc. adj. De ieri = dintr-o epocă trecută, din trecut. Roade coapte Musti-vor de lumină ca stelele în noapte Și doar în cărți vor plînge durerile de ieri. FRUNZĂ, S. 4. Ce să vă spun vouă, oameni de ieri, eu, omul veacului? NEGRUZZI, S. I 245. Oameni... mîndri de vechimea lor de ieri. ALEXANDRESCU, M. 22.

MÎINE adv. (Și în formele mîne, mîni, mîini) în ziua care urmează după cea de azi, în ziua următoare. Am să cuget la noapte și voi vedea mîni ce am de făcut. SADOVEANU, D. P. 52. Dacă pînă mîne dimineață n-a fi podul gata, moșnege, are să-ți steie capul unde-ți stau talpele. CREANGĂ, P. 83. Vai de mine, bine mi-i, Nu știu mîne cum mi-a fi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 382. ◊ (În corelație cu azi sau astăzi) Azi așa, mîine așa, el făcu cunoștință cu toți fiii de domnitori. ISPIRESCU, L. 192. Îl vede azi, îl vede mîni, Astfel dorința-i gata. EMINESCU, O. I 167. ◊ Loc. adj. De mîine = din ziua următoare celei de azi; din viitorul apropiat. Veniți, dacă inima voastră Vrea zarea de mîni mai albastră. DEȘLIU, G. 28. Pentru drumul cel de mîne De cu azi te pregătește! EMINESCU, O. I 102. ◊ (În construcția ziua de mîine) Nu cumva... să intrați înaintea mea unde ne-a duce omul țapului celui roș, că nu mai ajungeți să vedeți ziua de mîne. CREANGĂ, P. 250. ♦ În viitor, într-o bună zi, cîndva. Dar așa, mîine ai să-mi pui mîna-n beregată, că ți-e foame. REBREANU, R. I 235. ◊ Loc. adv. Azi-mîine v. azi. Ca mîine (poimîine) sau mîine, poimîine = (în) curînd, într-un viitor apropiat. De-acum cred că n-ai ce mai zice: ca mîne-poimîne ni se împlinesc anii și rămîi făr’ de mine. CREANGĂ, P. 161. Mîine, poimîine poate, soarele fericirii Se va arăta vesel pe orizon senin. ALEXANDRESCU, P. 77. Eu mă duc, mîndră, ca mîne, Inima la tin’rămîne. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 338. ◊ Expr. Ba azi, ba mîine v. azi. De azi pînă (sau pe) mîine v. azi. De mîine în... zile (sau săptamîni, luni etc.) = peste... zile (sau luni etc.). Pe mîine! = la revedere! ◊ (Substantivat) Glorie celor ce merg către mîine. TULBURE, V. R. 28. Cu mîne zilele-ți adaugi, Cu ieri viața ta o scazi. EMINESCU, O. I 204. – Variante: (regional) mîne, mîni, mîini adv.

MĂRI¹ vb. IV. (De obicei în opoziție cu a (se) micșora) I. R e f l. și t r a n z. (Cu sens dimensional, uneori cumulînd și ideea de cantitate) A deveni sau a face (mai) mare¹ (I). S-au apucat a tocmi cetatea ș-a o mări ș-a o lărgi. Neculce, L. 158. Este o apă mică curgătoare, pe care cu meșteșug prin închidere de porți, ca cu o stavilă, o măresc și o micșoresc. GOLESCU, Î. 96. Părule,. . . te-ai înălțat, te-ai mărit Mai presus de-ai tăi tovarăși. CONACHI, R. 204. Luna tremură pe codri, se aprinde, se mărește. EMINESCU, O. I, 152, cf. id. N. 25. El vedea că fiecare strop de apă, cînd pică înapoi la matcă. . ., de ce merge se mărește. ISPIRESCU, L. 34. Își mărea ochii, de parcă ar fi vrut să vadă mai bine. ARDELEANU, U. D. 75. Apele i se vor mări prin simpla lor depărtare de la locul de origine, înmulțindu-se parcă din ele însele. BOGZA, C. O. 89. Dar dealul se tot mărește. JARNIK-BÎRSEANU, D. 164. Groapă în pămînt care se tot măre. ALR II 4 381/362. ◊ Refl. F i g. Cînta-voi ție în limbi, că se mări pînră la ceriu domniia ta. PSALT. HUR. 48^r/9. Mări-se pără în ceriu meserearea ta. PSALT. 109. II. R e f l. (Despre ființe) A se face (mai) mare¹ (II); a crește. Fetele s-au mărit. LM. Iară dacă se mai mări copilul, pustnicul se apucă și-l învăță să citească. ISPIRESCU, L. 147, cf. 122, id. M,. V. 4. Bietele fete mai nu ieșeau din casă singure, după ce se mai măreau. MOROIANU, S. 37. De cînd, maică, m-am mărit, Nimica nu ți-a lipsit. TEODORESCU, P. P. 576, cf. 418. S-a mărit măgarul, s-a micșorat samarul, se spune despre un copil care a crescut și i-au rămas hainele mici. Cf. ZANNE, P. I, 536. III. R e f l. și t r a n z. (Cu sens durativ) A (se) prelungi, a crește sau a face să crească (în timp). Durata zilei este mărită prin fenomenul crepusculei. DRĂGHICEANU, C. 91. Du-mâ, Doamne, de pe-aici, Unde sînt zilele mici, Că pe-aicea s-au mărit. JARNIK-BÎRSEANU, D. 213. 1V. T r a n z. și r e f l. (Cu sens cantitativ) A (se) face (mai) mare¹ (IV), a crește, a spori; s p e c. a crește ca număr, ca plafon, a (se) înmulți. Omul ce se însoară numai pentru ca să-și mărească starea niciodată nu ia soție bună. FILIMON, O. I, 97. Între timp i se mări leafa cu cinci lei pe zi. SAHIA, N. 109. Aideți, mîndro, să fugim. . ., Că satul ni s-a mărit Și nu mai e de trăit. ALECSANDRI, P. P. 269. ♦ T r a n z. (în opoziție cu a scădea) A ridica. A mărit prețul. DDRF. V. T r a n z. și r e f l. (Cu sens intensiv) A (se) intensifica, a spori, a (se) dezvolta. Den întrebarea lui încredințară-se că, să iaste o credință, ea se și măreaște și micșureazâ, den vedeare și den nevedeare. CORESI, EV. 252. Pre orice meșteșug și pre orice știință vreamea le creaște și le măreaște, cînd necurmat să pun în lucrare (a. 1826). GCR II, 253/5, cf. ASACHI, S. L. I, 131. P-atuncea înflorea Vitejiile, știința și virtutea să mărea. PANN, E. I, 1/12, cf. HOGAȘ, DR. II, 16, CONTEMP. 1948, nr. 108, 5/1. Aceasta va da posibilitatea să se mărească productivitatea muncii. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2 393. [Vîntul] s-a mărit. ALR SN III h 793/414. VI. (Cu sens calitativ) 1. T r a n z. A da cinstea, considerația cuvenită ; a stima, a prețui, a preamări, a glorifica, a proslăvi (pe cineva sau ceva). Atunce în limbi mărit-au Domnul. PSALT. HUR. 111^v/17. Laudu numele Dzeului mieu cu cîntare, mârescu elu în laudă. PSALT. 134, cf. 64, 136, 213, CORESI, EV. 24, 63, 87, 150, 180, CUV. D. BĂTR. II, 356/18. Tot ce suflă și toată lumea cu frică te măreaște (cca 1 633). GCR I, 80/18, cf. 83/30, 86/31. Te vor cinsti arhanghelii, te vor mări oamenii. VARLAAM, C. 384. Atuncea, zise Maria, măreaște sufletul mieu pre Domnul. N. TEST. (1 648), 66^v/19, cf. GCR I, 164/25, 165/4. Tu l-ai măritu-l pre-mpăratul. DOSOFTEI, PS. 56/11. Zise Saul: greșit-am, ce măreaște-mă dară înaintea bâtrînilor lui Israil. BIBLIA (1 688), 206²/27. Să mărești pre Dumnezău pururea. FL. D. (1693), 48^v/ll, cf. GCR II, 15/19, 17/9, 56/1. Eretici spurcați. . . îl măriia pre Cain de patriiarh lor. N. COSTIN, L. 54. Pre prea curata de D[u]mnezeu născătoarea,. . . o mărim. MINEIUL (1776), 188^r1/5. Rumânce, fiți mărite voi în bărbații voștri. I. VĂCĂRESCUL, P. 141/4. Azi te poartă pă sus, te mărește, mîine. . . te-ncarcă dă Doamne ajută. JIPESCU, O. 97. Te-nalță, te mărește, Pănă ce te chicuiește. CONTEMPORANUL, I, 235. Mărită fie dimineața Ce-a săvîrșit a noastră nuntă. GOGA, P. 15. Pre alt Dumnezeu nu știm, Pre tine toți te mărim. POP., ap. GCR II, 324, cf. 342. Așteptăm pe Dumnezeu Să-l mărim, să-l ospătăm. BUD, P. P. 72, cf. ZANNE, P. I, 671. ◊ A b s o l. Să slăvim și să mărim și să ne închinăm voiei lui ceaia sfînta. CORESI, EV. 19. ◊ R e f l. p a s. Mâriia-se numele D[om]nului Ii]sus]. COD. VOR. 6/21. El nu lipsea a ridica și un monument în care să se mărească Dumnezeul războaielor. NEGRUZZI, S. I, 196. 2. R e f l. (Învechit și popular) A se îngîmfa, a se făli, a se mîndri. Lepădatu-i-ai, căndu măriră-se. PSALT. 145. Să nu vă măriți și întru voi să nu fie sfadă. CORESI, L. 385/1. Să nu ne mărim în deșert cu strînsura de avuție. id. EV. 52, cf. 14, 63, 94, 146. Acest craiu. . . s-au fost mărit și s-au fost sumețit. AXINTE URICARIUL, LET. II, 183/14. Să nu se adaugă dup-aceea omului a se mări pre pămînt (a. 1 710). GCR I, 365/17. Vlădicul acesta atîta s-au mărit după acestea de, de la boierii cu moșii încă poftea să-i zică măria ta. ȘINCAI, HR. III, 199/35, cf. I, 37/13, II, 61/9. Asinul mârindu-se întru sine, au întrebat pre leu. ȚICHINDEAL, F. 16/12, cf. BUD, P. P. 27, 56, BÎRLEA, C. P. 73, ALR II 3 702/353, 3 723/250, 353, 362, 928. – Prez. ind.: măresc. – V. mare¹.

mezonoptică, mezonoptici s. f. Prima slujbă de dimineață, dinaintea utreniei, care reprezintă una dintre cele șapte laude bisericești și care și-a luat numele după timpul când se oficia în vechime și după cum se obișnuiește și azi în unele m-ri; polunoșniță. [Var.: miezonoptică s. f.] – Din miezul nopții (< gr. mesoniktikon).

GEANĂ, gene, s. f. 1. (Mai ales la pl., la sg. cu aceeași valoare) Totalitatea firișoarelor de păr de pe marginea unei pleoape. Era încă fraged, cu fața netedă și cu genele ca de fată mare, lungi și întoarse sus la capete. DUMITRIU, N. 94. La lumina fulgerelor zări pe geana lui stufoasă și neagră ca noaptea o lacrimă sclipind ca o stea. BUJOR, S. 64. Din cînd în cînd fetița își ridica genele. VLAHUȚĂ, O. A. 138. Sub genele-i umbroase doi ochi lucesc ca mura. ALECSANDRI, O. 211. ◊ (Poetic) Își strînge noaptea genele-i bogate... E ceru-ntunecat ca o pădure. D. BOTEZ, P. O. 29. Noaptea se întinde și, din geana sa, Argintoase lacrimi peste flori vărsa. BOLINTINEANU, O. 35. ◊ Expr. A(-i) da (cuiva) ochii (sau pleoapele) în gene sau a da geană-n geană = a i se închide (cuiva) ochii de somn; a ațipi. Cînd să deie geană-n geană, furat de dulceața somnului, Jder a auzit glasul lui Onofrei. SADOVEANU, F. J. 539. Dinspre ziuă... am mai dat nițel ochii-n gene. SANDU-ALDEA, U. P. 222. Numai pleoapele fetei de împărat nu putură da în gene. ISPIRESCU, L. 377. A privi printre gene = a privi cu ochii pe jumătate închiși. ♦ (La sg.) Fiecare din firișoarele de păr de pe marginea pleoapelor. 2. (Învechit și, azi, mai ales poetic) Pleoapă. Le tremurau ușor genele și peste față li se întinsese paloarea fricii. SAHIA, N. 77. Nu mai dete nici pic de somn în genele ei pînă dimineață. ISPIRESCU, L. 65. Cînd cu gene ostenite sara suflu-n lumînare, Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare. EMINESCU, O. I 130. 3. Fig. (Urmat de determinări) Dungă de lumină, fîșie luminoasă; muchie luminată a unui deal, a unui nor, a unui cîmp etc., văzut în zare. Cătră răsărit, se lămurea o geană îngustă de foc; încolo, văzduhul era liniștit și umed, iar stelele străluceau vioaie. SADOVEANU, O. I 57. Peste adîncurile oarbe ale nopții, geana lunii înflăcărate trimetea lungi raze de lumină mută și rece. HOGAȘ, M. N. 135. Pe geana cîmpului albiu Se vede-un codru mare. ALECSANDRI, P. III 138.

MÎINE adv. 1. În ziua care urmează după cea de azi; a doua zi; (regional) mînezi. Se fimu gata că doară pănră mănre vremu treace de lume (a. 1 619). CUV. D. BĂTR. II, 124/2. Păsați acasă că eu mîine oi mîna de-i voi lua sf[î]ntul și-l voiu da la muncă. DOSOFTEI, V. S. septembrie 30^r/26. Vornice, dzi celui om, mîine să mai iasă la divan. M. COSTIN, ap. GCR I,198/23. Vie împăratul și Amman a doua zi mîine la ospățul carele voiu face lor. BIBLIA (1 688), 359²/12, cf. ANON. CAR. Faraon a zăs: „Mîni să fii gata, să începim a zidi la cetati” (a. 1 784), GCR II, 136/14. Mîine vom hotărî amîndoi în carea parte de loc să îndreptăm pașii noștri. BELDIMAN, N. P. II, 63/11. Dac-a veni mine, l-oi iubi. EMINESCU, N. 114. În clipa asta este cu copiii ei, dar mîine. . . o s-o-ntîlnim venind să te prăpădească. ISPIRESCU,Ll. 4. I-oi spune mîini. . . halal voinic. PĂUN-PINCIO, P. 41. Mîne dacă n-oi veni, Păru-n apă ți-l privește, Dor de mine de-ți va fi! COȘBUC, P. I, 157. Dacă te ostenești mîni pe la mine, nu uita să-ți iei desaga. SADOVEANU, B. 49, cf. id. D. P. 42. Azi e miercuri, mîni e gioi, Mîni ies turcii la halca, Sus în Haidar-Pașa. ALECSANDRI, P. P. 106. Da și mîne mi-a fi bine C-a fi mîndră lîngă mine! JARNIK-BÎRSEANU, D. 382, cf. 476. Nu le mai cota, că le găsim mire. ALR II 3 023/95. ◊ (Regional, întărit prin „zi”) Mîne-zi a da Dumnezeu vreme frumoasă. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, ap. TDRG. ◊ (Urmat de determinări care indică momentul din ziua următoare) Dacă pînă mîne demineață n-a fi podul gata, moșnege, are să-ți steie capul unde-ți stau talpele. CREANGĂ, P. 83, cf. id. A. 119. Să ne odihnim puțin, stăpîne, și mîine dis-de-dimineață să fim gata. ISPIRESCU, L. 6. Mîne divreme. ALR I 194/61. Mîne pînă-n ziuă. ib. 194/63. Spune-i că-l aștept mîni demineață. ALR II 3 033/334. ◊ (În corelație sau în opoziție cu „azi”, „astăzi”, sugerînd un interval de timp foarte scurt) Astăzi ești, iară mîine nu ești, și astăzi ești bogat, iară mîine ești sărac (a. 1 642). GCR I, 96/27. Astăzi mare și puternic . . ., Mîine treci și te petreci, cu mare mîhnire. M. COSTIN, ap. GCR I, 205/23. ◊ (În corelație cu „azi”, „astăzi”, „poimîine”, indică repetarea și continuitatea acțiunii) Voi striga: dragă Zulnie, Azi și mîni, și-n vecinicie ! CONACHI, P. 211. Îl vede azi, îl vede mîni, Astfel dorința-i gata. EMINESCU, O. I, 167. Azi așa, mîine așa, el făcu cunoștință cu toți fiii de domn. ISPIRESCU, L. 192. Trăiam astăzi, trăiam mîne, Ș-am văzut că era bine. BIBICESCU, P. P. 96. Azi o ceapă, mîne o iapă, poimîne herghelia toată, ZANNE, P. III, 518. ◊ L o c. a d j. De mîine = (mai ales precedat de „ziua”) care urmează zilei de azi. Nu știți ceaia de mînre (a d o u a z i N. TEST. 1 648) ce va fi viața noastră. COD. VOR. 130/25. Zioa de mîine era pentru mine un viitor foarte depărtat. MARCOVICI, C. 15/20. Vezi pe-un rege ce-mpînzește globu-n planuri pe un veac, Cînd la ziua cea de mîne abia cuget-un sărac. EMINESCU, O. I, 130. Nu cumva . . . să intrați înaintea mea, unde ne-a duce omul țapului celui roș, că nu mai ajungeți să vedeți ziua de mîne. CREANGĂ, P. 250. ◊ E x p r. Pe mîine, formulă de salut la despărțire, indicînd o reîntîlnire în ziua următoare. Ș-apoi ne vom cununa, nu este așa, Duducuțo dragă?. . . – Pe mîne! FILIMON. O. I, 144. Ca mîine (poimîine) = în curînd, peste puțin timp. Ca mîne voi avea și eu case mari. id. ib. 102. De ce nu te însori? Ca mîne, poimîne te-i trezi că ai îmbătrînit. CREANGĂ, P. 154, cf. 161. Ca mîine, parcă-l văd ministru. VLAHUȚĂ, ap. CADE. Eu mă duc, mîndră, ca mine, Inima la tin' rămîne. JARNIK-BÎRSEANU, D. 338. De azi pe (sau pînă) mîine v. a z i. De astăzi, de mîine v. a s t ă z i. Ba azi, ba mîine v. a z i. ◊ (Substantivat) Nu vă grijireți amu de mîine, că demăneața cine-și va câștiga. TETRAEV. (1 574), 209. Cu mine zilele-ți adaogi, Cu ieri viața ta o scazi. EMINESCU, O. I, 204, cf. 212. 2. (Adesea în corelație cu „poimîine”) în viitorul apropiat, c u r î n d; în viitor, c î n d v a. Agoniseaște s-aibă și pe mîine. DOSOFTEI, ap. GCR I, 211/35. Mîine, poimâine, poate soarele fericirei Se va arăta vesel pe orizon senin. ALEXANDRESCU, M. 3. Fiul meu. . . îl trămit la domnia ta, ca să se mai roadă, să poată ieși și el mîne, poimîne, la obraze. FILIMON, O. I, 101.Tot umblînd noi din școală în școală. . . mîne, poimîne, avem să ne trezim niște babalîci gubavi și oftigoși. CREANGĂ, A. 124. Poate mîine-poimîine va închide ochii pentru totdeauna. REBREANU, I. 177. Dacă întîrzii pe aici, mîni-poimîni ajung și eu ca dînsul. SADOVEANU, F. J. 473. Să recapitulăm numele arendașilor și al proprietarilor nestatornici, boiernași mărunți, care mîni n-au să mai fie. id. O. XIV, 13. ◊ (Regional) Mîine-alaltă = nu peste mult timp. O trecut multe răgute Ș-o trecut ș-on frate-al meu, Mîine-alaltâ-oi tre' și eu. ȘEZ. XXI, 85. ◊ L o c. a d j. De mîine = (din) viitor. A ta-i cîștiga de mînre (a. 1 619). GCR I, 55/22. Faptele de azi îndrumează istoria de mâine. CAMIL PETRESCU, O. III, 145. Veniți, dacă inima voastră Vrea zarea de mîni mai albastră. DEȘLIU, G. 28. ◊ (Substantivat) Visez necontenit un Mîne. BENIUC, V. 16. Glorie celor ce merg către mîine. TULBURE, V. R. 28. – Și: (rar) mîini, (învechit și regional) mîne, mîni adv. – Lat. mane.

MULT, -Ă adj., adv. 1. Adj. Care se află în număr mare (v. numeros), în cantitate mare sau în sorturi, locuri etc. diferite (v. v a r i a t, d i v e r s); care are proporții mari, durată lungă, forță sau intensitate deosebită. Nece stealele se iviră în multe dzile. COD. VOR. 88/21. Cu multe cinsti cinstiră noi. ib. 98/25. Îmblîndu întru . . . pohtiri, întru beții. . . , întru multă beutură. ib. 158/20. Aceaste cuvinte să ții domniia ta la tine, să nu știe umin[i] mulți (a. 1521). HURMUZAKI, XI, 843. In multe părți am întrebat ș-am căutat pînă o am aflat. CORESI, EV. 5, cf. 20. Prinseră peaște mult. id. ib. 329. Nîrod multu, bărbați și muieri (cca 1580). CUV. D. BĂTR. II, 318/17. Se vărsa sînge mult. MOXA, 402/32. Iarna va fi mare și grîu multu. PARACLIS (1639), 258. Ne-au așteptat în multă vreame ca să ne pocăim. VARLAAM, C. 20. Cînd vor fi nește soții multe de vor ținea drumul de vor tălhui sau vor fura, pre toți să-i spîndzure. PRAV. 35, cf. 61,192. Să nu să cearte cu moarte, . . . [ci] cu multă. milă. ib. 219. Pre pizmași goni-i va cu fulgere multe. DOSOFTEI, PS. 51/7. Limbi. . . de multe fealuri de noroade. BIBLIA (1688), [prefață] 8/26. L-au făcut surgun la Cavăla, unde era multă ciumă. NECULCE, L. 167, cf. 99. Tăcerea acea multă a istoricilor. CANTEMIR, HR. 185, cf. id. IST. 42. Nu se îndura de craiul, căci le da mult bacșiș. AXINTE URICARIUL, LET. II, 164/20. De am viclenit pre măria-ta . . . după petrecania a mulți ani ai măriei tale, să fiu eu sub legătura cea grea a afurisaniii. ANTIM, P. XXIV. Aș pohti să stau de față cu dînșii. . . înaintea a mult norod. id. ib. XXVI. Nu trebuie sămănat curînd la loc gras orz mult (a. 1733). GCR II, 26/24. Bătîndu-l multe ceasuri. MINEIUL (1776), 186^v2/4. Turcii. . . în multe locuri dînd focul, tîrgușorul au ars. BELDIMAN, ap. GCR I, 245/35. Norodul nu va răsplăti numai multa știință. GOLESCU, Î. 66. Temerea cea cu prisos a viitorului la mulți oameni este numai un obicei rău. MARCOVICI, D. 13/4. Sîntem hotărîți. . . a lucra cu mai multă înțelepciune. id. ib. 17/19, cf. id. C. 19/17. Bine încalțe că de acești nesocotiți tineri. . . nu să află mulți în lume. DRĂGHICI, R. 6/31, cf. 156/26. Avea oaste multă. GORJAN, H. I, 1/17. Bogatul din comori multe își încheie fericire. CONACHI, P. 287. [Goții] lăsară multe urme și obiceiuri între români. BĂLCESCU, M. V. 9. Pusese. . . multă grabă spre a cîștiga această pradă. id. ib. 392, cf. 413. Acolo au odihna, locaș adînc, tăcut, Eroi ce mai nainte mult zgomot au făcut. ALEXANDRESCU, M. 9. Ca ambițios, căta să învețe carte multă. FILIMON, O. I, 123. Trecătorii. . . beau multă apă. ALECSANDRI, P. I, 20, cf. 158. Veacuri multe de durere au trecut cu vijelie. id. ib. 200. Anii trecuseră mulți, dar amicia nu se șterse din inima lui. BOLINTINEANU, O. 277. Și de cînd m-am depărtat, Multă lume am îmbiat. EMINESCU, O. I, 123. Colo-n palate de mărgean Te-oi duce veacuri multe. id. ib. 170, cf. 134, id. N. 30. Mulți crai și împărați ieșeau înaintea lui Harap Alb. CREANGĂ, P. 228, cf. 183, 192. Știu cît de mult preț punea pe plăcerile materiale ale vieții. CARAGIALE, O. III, 8. Mulți cuminți trec pe drum și, dacă nu sînt și puternici, din cîți îi cunosc, d-abia unii le scot căciula. id. ib. 9. Multe izbînzi am mai făcut noi amîndoi. ISPIRESCU, L. 15, cf. 14, 22. Acesta primi cu multă cinste pe Ileana Simziana. id. ib. 26. Cînd la adunare multă Spui ceva și nu te-ascultă, Dă-le pace tutulora. ZANNE, P. IV, 198. Mult timp în mînă l-a-nvîrtit. COȘBUC, P. I, 231. La ce amarul deznădejdei multe ? IOSIF, PATR. 81. Se aflau acolo două scrinuri conținînd multa, meticuloasa rufărie mirosind a sulfină și a levănțică. CĂLINESCU, E. 50. Va merge pe jos și mult popor. CAMIL PETRESCU, O. III, 147. Trecură nenumărate căruțe și călești, cum și multe sute de oameni pe jos. id. ib. 176. Badeo, de dușmane multe Eu nu pot ieși din curte. JARNIK-BÎRSEANU, 66, cf. 67, 93. Rînduiala ț-am lăsat, Să nu faci mult sărutat. id. ib. 378. Și erau șoareci și cloțani (șobolani) grozăvenie, mulți cîtă frunză și iarbă. RETEGANUL, P. V, 6. Muierea mea cheltuit bani mulț pentru hainele ei. ALR II 4 406/172, cf. ALR I 1 590/5. Vorbă multă e sărăcie omului. NEGRUZZI, S. I, 247. În urma războiului, mulți voinici se arată. id. ib. 250, cf. 248, 251. Mai multe zile decît cîrnați ( = nu totdeauna e belșug). ZANNE, P. III, 505, cf. 128, IV, 69. ◊ (În corelație cu „puțin”, „puținel”) Cît va fi dzeastria mult, au puțin (multă a(u) puțină MUNT.). PRAV. 204, cf. 37. Expozițiunea universală. . . în care fiece țară, fiește națiune se va înfățișa cu averea sa, mult-puțină, dată de Dumnezeu. ODOBESCU, S. II, 93. Consum am avut noi, mai mult ori mai puțin, și altădată. DAVIDOGLU, M. 18. (Substantivat) Bugare-aș D[um]n[e]dzeu și în puținelu și întru multu. COD. VOR. 81/12. Cela ce va găsi. . . pre un drum, fie ce va fi, veri mult, veri puțin. PRAV. 39. ◊ (În corelație cu „mare”) Mult și mare rău aduce păcatul. CORESI, EV. 57. Multe și mari minuni fapt-au făcătoriul. id. ib. 64. Ești vreadnic de multe și mari laude. BIBLIA (1688), [prefață] 8/37. ◊ (La f. pl.; în corelație cu „mărunt”) Dar mai dragi copilele . . . Cînd sînt multe Și mărunte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 77. (E x p r.) Multe și mărunte = a) de tot felul, felurit. Daraverile multe și mărunte ale unei asemenea călătorii. VORNIC, P. 125; b) (substantivat) fleacuri, nimicuri, mărunțișuri. Încep a se chicoti și a spune.de la nuntă multe și mărunte. CREANGĂ, P. 173. Multe și mărunte am să-ți spun, stimate d-le doctor. CARAGIALE, O. VII, 63, cf. I, 303. ◊ (În urări, determinînd de obicei pe „ani'') Cu dar și cu bucurii, Întru mulți ani să vă fie (a. 1784). GCR II, 144/9. Optîsprezece ani. . . Mulți înainte ! MIRONESCU, S. A. 89. Anu nou fericitu. ALR II/I b 198/310. ◊ (Determină un pronume nehotărît) La vînăioríe, ca și la multe altele eu mă pricep cam tot atîta pre cît se pricepea vestitul ageamiu. ODOBESCU, S. III, 9. ◊ E x p r. A nu mai avea zile multe = a fi aproape de moarte. Găinile nu mai cîntau cucoșește . . . c-apoi atunci nici zile multe nu mai aveau. CREANGĂ, P. 294. (Popular) (A fi) de zile multe = (a fi) bătrîn. Muiarea mea-i de zile multe. N. TEST. (1648), 65^v/28. De (mai) multe (sau mai de multe) ori sau în (mai) multe rînduri = în mod repetat, (destul de) des. De multe ori muncindu ei. COD. VOR. 76/17. De multe ori izbăvi ei. PSALT. 227, cf. 118, 275. S-au și jeluit de multe ori. PRAV. 139. De multe ori să opre de lucru ca să-i privească. DRĂGHICI, R. 100/15, cf. 57/27. Scumpetea în multe rînduri. . . S-au văzut oprind pornirea fierbințelilor aprinse. CONACHI, P. 283, Zamfira în multe rînduri Videa o umbră zburînd pin nori. ALECSANDRI, P. I, 21. De multe ori zicea în sine. CREANGĂ, P. 4. Am fost de multe ori confidentul lui. CARAGIALE, O. III, 4. Ulciorul nu merge de multe ori la apă. NEGRUZZI, S. I, 251. Cine mănîncă puțin mănîncă mai de multe ori, se zice despre cel cumpătat și prevăzător. cf. ZANNE, P. III, 619.* (Substantivat) Împrotiva numelui lui Is [us]. Nazareaninul, multe într-aleanu se facu. COD. VOR, 76/10, cf. 6/23. Domnulu. . . frînge capetele pre pămîntu a mulți. PSALT. 239. Numără multul stealelor. ib. 303. Cîndu va vrea cineva ciudesă să facă, nu în mijlocul de mulți cade-i-se lui să facă. CORESI, EV. 385, cf. 79, 263. Această scîndarea mulți cetiia. id., ap. GCR I, 21/27, cf. 52/15. Curățește multul păcatelor noastre (cca 1600). CUV. D. BĂTR. II, 216/2. Au fost mulți făcuți preuți. N. TEST. (1648), 296^r/5. Mulți giuruiesc daruri bune, Binele cine le-ar spune. DOSOFTEI, PS. 19/1, cf. 16/6. Păcătosul cu mult se făleaște. id. ib. 32/9. Te-ai arătat. . . întru multe ajutoriu. BIBLIA (1688), [prefață] 7/49, cf. 6/35. Am multe. . . carele nu sînt făr' de cale, numai le las. ANTIM, P. XXVIII. Mulți din cei ce au vrut să scrie istorii după vremi. . . și-au împodobit condeiul cu înfrumuseațate alcătuiri. VĂCĂRESCUL, IST. 245. Fieștece cuvînt al lui lega inimile a multora. MOLNAR, RET. 6/19. Avem trebuință de multe. DRĂGHICI, R. 50/8. Cereasca bunătate . . . peste cîte multe ț-au dat mila cea bogată. CONACHI, P. 264. Nu te certa cu cei ce știu mai multe decît tine. NEGRUZZI, S. I, 250. De multe ce dăduse peste dînsul, se făcuse cam ursuz. CREANGĂ, P. 111, cf. 116, 154, 240. Din multe și multe adunate, am căzut într-o stare de nervi cum rar mi s-a-ntîmplat. CARAGIALE, O. VII, 131, cf. 326, 453. [Zicea] și alte multe d-al de astea. ISPIRESCU, L. 2. Multe, Doamne, l-au bătut. COȘBUC, F. 71. E drept că văzuse multe, multe petrecuse și de multe suferise. D. ZAMFIRESCU, Î. 22. Multora le-au făcut bine, și uite răsplata ! REBREANU, R. II, 201, cf. 239, id. I. 200. Noi, Mulților ce nu ne-au înțeles, Le vom ierta. MINULESCU, V. 13. Multe văzuse, despre multe se întrebase în sine și la multe aflase răspuns. C. PETRESCU, A. 396. Constantinopolul este socotit de mulți ca cel mai frumos oraș din lume. CAMIL PETRESCU, O. III, 106. Aș avea și eu multe de spus. DEMETRIUS, C. 28. Sînt un inamic, unul din mulții pe care el îi urăște. T. POPOVICI, SE. 312. Place multora și mie. TEODORESCU, P. P. 314. Multe dau cu lemne-n mine, Multe dau și mulți mâ-nfruntă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 69, cf. 26. Pepelea n-au așteptat multe. SBIERA, P. 2, cf. T. PAPAHAGI, M. 139. (L o c. a d v.; învechit) Cu multul = în cantitate mare. Da milostenie cu multul la săraci. DOSOFTEI, V. S. februarie 51^r/34. Luă mai cu asuprâ cu multul de la-mpăratul. id. ib. decembrie 216^r/12. (E x p r.) Multe toate sau multe (și) de toate, (rar) de multe de toate, (învechit și popular) multe cele = lucruri de tot felul; probleme diverse, variate. Cf. ȘINCAI, HR. I, 147/30. Nu vreau să li m-ai port grija-n spate: ba fîn, ba ocol. . . ,ba de multe de toate. CREANGĂ, P. 40. Gîndindu-se mereu la multe de toate. id. ib. 141, cf. 38. Nebun, din ce ? Din multe toate. COȘBUC, F. 72. Nu știe multe, se spune despre cel care ia hotărîri energice, fără să șovăie, sau care trece repede la fapte, fără a cîntări urmările acțiunilor sale. (Popular) Multul cu mult, ori multul cu pămîntul sau mult cu multul = oricît de mult, foarte mult. S-aibă chiar multul cu pămîntul, tot nu i-ar fi destul. F (1886), 250. Făgădui multul cu mult voinicului. ISPIRESCU, U. 122, cf. 13. Mergi mult cu multul și dai oricît, pînă întîlnești o făptură de om. PAS, L. I, 131. Să dai mult cu multul ! CIAUȘANU, GL. (Regional) Mai mulți cu multul = cu mult mai mulți. Au și dat preste nemici; ci n-au cutezat a se bate cu ei, fiindcă era mai mulți cu multul decît ai săi. ȘINCAI, HR. I, 218/7. (Regional) A spune multe pe cineva = a mustra, a dojeni, a certa. CIAUȘANU, GL. Și mai multe (sau, rar, mult) nu = nimic altceva decît. . .; cu orice chip, în orice caz, fără discuție, neapărat. Asta o amărî pe copilă pînă-n fundul sufletului; să moară de mîhniciune și mai multe nu ! CARAGIALE, ap. CADE. Voia. . . să aibă pentru dînsul inelul lui Fât-Frumos și mai multe nu. ISPIRESCU, L. 109. Ei, cum căzui eu, neiculiță !. . . Să-mi rup nasul și mai mult nu. DELAVRANCEA, O. II, 114. ♦ (Substantivat; f. pl. art.; în credințele populare) Ielele. Cf. MARIAN, D. 336. 2. Adv. În cantitate însemnată; cu valoare mare; în mod intens; în mod deosebit; în mare măsură; stăruitor; (într-un timp) îndelungat; pe o distanță lungă; de repetate ori. Multu greșimu toți. COD. VOR.122/26. Miluiaște noi, că multu umplumu-nă de ocărire. PSALT. 271. Neguțâtoriul. . . mult se și împrumutează. CORESI, EV. 78. În zilele lui, multu se cutremură pămîntul. MOXA, 361/11. Cela ce. . . va fura, iară nu mult, ce numai cît va mînca. . ., să să iarte. PRAV. 51, cf. 48. Nu grăireți mult. N. TEST. (1648), 8^r/24. Mult s-au rugat domnului pentru frate-său. IST. Ț. R. 50. Din tinereațele meale multu mă luptară chinurile,. MOLITVENIC (sec. XVII), 302. Au șădzut mult închiși și i-au bătut. NECULCE, L. 112. Adevărul mă chinuiește mai mult decît înșălăciunea. MARCOVICI, C. 7/16, cf. id. D. 7/17. Ieri am săpat mult la flori. DRĂGHICI, R. 83/20, cf. 3/17. Fratele lui încă mai mult îl silea, jurîndu-l. . . să nu-i ascunzâ nimic. GORJAN, H. I, 6/13. Dintre toți pătimașii, cel mai mult în osândire Este omul care-ți scrie. CONACHI, P. 99, cf. 221. [Mintea] poate mult, căci cunoaște cît poate. BĂLCESCU, M. V. 5. Zbucnind apa-n nalte valuri, Mult în urmă clocoti. ALECSANDRI, P. I, 13, cf. 22, 23. Măgulit e fiecare Că n-ai fost mai mult ca dînsul. EMINESCU, O. I, 134. Trebuie să fi citit mult și cu folos în viața d-tale. CARAGIALE, O. IV, 179. Înșelă și înfrînă calul, și chinga o strînse mai mult decît altă dată. ISPIRESCU, L. 4, cf. 17, 41. [Formula] e impresionantă. Spune mult despre arta acestui poet. IBRĂILEANU, S. L. 21. Mult îmi place s-aud toaca și clopotele. SADOVEANU, O. IX, 50. Cînd are de lucru mult. . . Magheru doarme și el în tabără. CAMIL PETRESCU, O. III, 182. Nu-l interesau prea mult amănuntele. VORNIC, P. 188. Turcii mult nu așteptau, Ci îndată răspundeau. JARNIK-BÎRSEANU, D. 493, cf. 191. Mult mai seamănă cu tas-su. ALR II 3 154/987. Sîntem soli-mpărătești, Mul' să nu ne zăbăẑești. ALRT II 99. Mai mult ață decît față, se spune despre o îmbrăcăminte sărăcăcioasă. Cf. ZANNE, P. III, 11. Gardul cu proptele ține mai mult. id. ib. 158. ◊ (Cu topică învechită sau populară) Constantin II s-au mult înșelat de unii episcopi, carii ținea dogmele cele rele ale lui Arie. ȘINCAI, HR. I, 49/11. [Apa] în mari cercuri se-nvîrti și de trestii și de maluri mult cu vuiet se izbi. ALECSANDRI, P. I, 13. ◊ De mult = a) dintr-o vreme îndepărtată, din vechime; într-o epocă trecută, altădată; de vreme (relativ) îndelungată. V. d e m u l t. Hrănilnițele lor împlute, de multu ura într-alaltă. PSALT. 298, cf. 187. Io sînt mesererile tale de mult. CORESI, PS. 248/7. Fie-ți milă de noroade Ce de mult rabdă dosade (a. 1802). GCR II, 194/40. Gătiți-vă, fiilor, ca să facem mîni o de mult dorită călătorie. DRĂGHICI, R. 107/16. De mult ești însurat, moșule ? NEGRUZZI, S. I, 58, cf. 39. Ziua de mult trecuse; Natura obosită. . . Se odihnea. ALEXANDRESCU, M. 25. Cuibu-mi jos cade, Că de mult îl roade Un șerpe cumplit. ALECSANDRI, P. I, 197, cf. III, 151. Două strofe de o formă simplă și grațioasă, și apoi și duioasa elegie ”Amărîta turturea„ pe care poezia poporană de mult a coprins-o în întinsul său domen, destăinuiesc simțimintele de adîncă durere. ODOBESCU, S. I, 293. Și ți-aș spune-a mea iubită, Că de mult eu le-am cătat. EMINESCU, O. IV, 52. Un dușman de lup . . . de mult pîndea vreme cu prilej ca să pape iezii. CREANGĂ, P. 21. Nu te-am știut eu că-mi ești de aceștia, că de mult îți făceam feliul. id. ib. 236, cf. 144. De mult, de mult cunosc doi plopi Ce-mi stau și azi în cale. BACOVIA, O. 151. Ruxanda aducea în tinerețea și sănătatea ei o mireasmă de mult. . . acoperită cu duhoare grea. POPA, V. 50. Îl cunoști de mult ? SADOVEANU, P. M. 193; b) (regional) de timpuriu, devreme. Dimineața de mult, cînd se deschid măcelăriile, se tîra și el afară. GALACTION, O. 311. L o c. c o n j. De mult ce = din cauza cantității mari, a duratei îndelungate, a intensității vii etc. [Un limbaj] care, de mult ce se abate de la natură și de mult ce s-a uzat, devine nesuferit. BOLINTINEANU, O, 428. Moșneagul a rămas pleșuv și spetit, de mult ce-l netezise baba pe cap. CREANGĂ, P. 294. Au bătut părinții din palme de mult ce le-a plăcut cîntecul. CARAGIALE, O. II, 295. ◊ E x p r. E mult de cînd . . . (sau de-atunci) = a trecut vreme îndelungată de cînd. . . (sau de-atunci). A murit pe luncă macul, A murit și-i mult de-atunci. COȘBUC, P. II, 276, cf. I, 259. E mult de cînd nu ne-am văzut. IOSIF, PATR. 14. E foarte mult de-atunci. SADOVEANU, E. 114. (Rar, cú repetarea prep. ”de„) E de mult de cînd n-am stat. Ulmule, sub tine. COȘBUC, P. I, 260. E mult pînă să. . . (sau a . . . ) = trebuie să treacă o vreme îndelungată pînă să. . . , trebuie să depui eforturi ca să. . . Ușor e a zice: plăcinte, dar e mult pînă a se face. ZANNE, P. IV, 86. Nu mai e mult pînă departe, se spune pentru a arăta că un lucru care părea foarte îndepărtat, greu realizabil, urmează a se produce, a se realiza curînd. Nu mult după. . . = după scurt timp; curînd. Nu mult după aceasta, numai iată ce vine și moartea și vrea numaidecît să intre. CREANGĂ, P. 311. A nu mai avea mult = a fi aproape de moarte. Astă-noapte am crezut că mor. . . Știu că nu mai am mult: de-aceea te-am chemat. SADOVEANU, O. I, 83. Mai mult decît probabil sau (familiar) mai mult ca sigur, exprimă o probabilitate foarte mare, o certitudine aproape totală. Mai mult decît probabil cum că o parte ocupa înălțimea. HASDEU, I. V. 142. Cu atît (sau atîta) mai mult = într-o măsură și mai mare, mai intensă (determinată de împrejurarea respectivă). Întimpinînd altă tîmplare mai înfricoșată, cu atîta mai mult au sporit spaima lui. DRĂGHICI, R. 158/4. Mintea cu cîtu-i mai tare, cu atîta mai mult lucrează, Căci lenevindu-se moare. CONACHI, P. 278. Cît de mult = a) (cu valoare de superlativ) în foarte mare măsură; nespus. De ai ști, palide înger, Cît de mult te iubesc eu. EMINESCU, O. IV, 51; b) în oricît de mare măsură; oricît. Să vă deprindeți a vă lipsi de lucrul ce aț iubi cît de mult. DRĂGHICI, R. 157/2. (Învechit, cu intercalarea altor cuvinte) Cît amu avea de mult tînărul, atîta se mai cîștiga, că adaugerea bogăției adaugere face iubiriei de argintu. CORESI, EV. 293. Cel mult = numai, doar, abia, în cel mai bun caz. Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici. Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici. EMINESCU, O. I, 151. Atît (și) nimic mai mult = numai atît; nimic în plus. Te-ai deprins a socoti amorul o zabavă, nimic mai mult. NEGRUZZI, S. I, 45. (Familiar) Asta-i prea mult = asta întrece măsura, e peste ceea ce se poate admite, suporta. Mult și bine = (pentru) o perioadă foarte lungă sau (pentru) totdeauna. Dacă te-ai potrivi tu acestora, îi ținea mult și bine pe mâmuca afară. CREANGĂ, P. 23. Dormeai tu mult și bine, Harap Alb, de nu eram eu. id. ib. 279. Dacă în piață va fi mai. multă ofertă decît cerere. . . poate să moară de foame mult și bine. GHEREA, ST. CR. II, 308. Du-te mult și bine. PAMFILE, J. II, 155. (Rar) Din mult în mai mult = într-o măsură tot mai accentuată, mai mare, mai intensă. Defăimau din mult în mai mult petrecerile holteiei. NEGRUZZI, S. I, 75. (Învechit) Nu mai în mult să. . . = de aici înainte să nu mai. . . Nu mai în mult voroava Lupului să se trăgăneze. CANTEMIR, IST. 54. A na fi mult să... = a lipsi puțin ca să. . . , a fi pe punctul de a.. . , gata să. . . Nu era mult de răul lajilor să se prăpădească și legea. LET. III, 179/33. (Învechit) A nu-i sta cuiva în mult = a nu reprezenta nimic pentru cineva, a nu deștepta interesul cuiva. Dăruia ținuturile care el nu le putea ținea, ca cu o facere de bine ca aceea carea lui nu în mult îi sta, cu atîta mai tare să tragă inimile leșilor și a craiului spre sine. ȘINCAI, HR. II, 107/38. Mult-puțin sau mai mult sau (sau ori) mai puțin = în oarecare măsură, nu prea mult; întrucîtva, cam. Din anii în cari se începuse mai întîi în Ungaria propaganda mult-puțin violentă pentru limba maghiară, au început și croații a se interesa de cultivarea limbii lor.BARIȚIU, P. A. II, 28. Cîți au scris pînă acum mult-puțin asupra istoriei literaturii noastre. HASDEU, I. V. 255. Tot ce este frumos în natură place mai mult sau mai puțin fiecărui om. FILIMON, O. I, 114. Eram un om care,. mai mult sau mai puțin, treceam în fața publicului de autor dramatic. CARAGIALE, O. V, 282. Toate îl iubeau mai mult sau mai puțin. REBREANU, 103. Tot ce dorești dumneata se poate realiza mîine, poimîine, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat. C. PETRESCU, A, 289. Două cuvinte, cu înțeles mai mult sau mai puțin asemănător. IORDAN, STIL. 205. Nici mai mult, nici mai puțin, formulă exclamativă care arată mirarea față de ceva cu totul neașteptat, nepotrivit sau de o pretenție exagerată. ◊ (În legătură cu numerale cardinale; astăzi mai ales precedat de ”cel„; exprimă o durată sau o cantitate dincolo de care nu se poate trece) Alți domni, cînd vinie un agă pre mari, di-i da un povodnic și o pungă de bani, mult doă. NECULCE, L. 324. Gîndesc să plec de aice peste patru sau mult cinci zile. ALECSANDRI, S. 167. Roșiile mai au, pînă să dea în pîrgă, mult șapte-opt zile. SADOVEANU, P. M. 283. De cîte ori mă ieu zînele acolo . . . mă țin o zi, două, mult trei zile. ȘEZ. V, 8. O capră trăiește pînă la vîrsta de 12-15 ani mult. H III 14. ♦ (La comparativ, al doilea termen al comparației fiind neexprimat) În (mai) mare măsură; în plus, în primul rînd, în special, mai ales. Ei au scris mai mult den basne. URECHE, ap. GCR I, 69/18. Nuci de cocos, cartofle și carne crudă era mîncarea lui, dar ce era să facă mai mult ? DRĂGHICI, R. 140/29. Eu o iubesc acum mai mult de milă. NEGRUZZI, S. I, 47, cf. 248. Mă rog, claca dracului era; ce să spun mai mult ? CREANGĂ, P. 158, cf. 240. Mai mult de bucurie că au venit, îi scăpă. . . , căci nu mai văzuse pînă atunci suflet de om pe la dînsa. ISPIRESCU, L. 7. Mai mult ghiciseră că soarele a scăpătat. CAMIL PETRESCU, O. III, 168. ♦ (La comparativ, izolat în frază) Nu numai atît, ci în plus. Leningradul și-a vindecat rănile. Mai mult: e în plină creștere, în plină înflorire. STANCU, U.R.S.S. 136. ♦ (Învechit și popular; la comparativ, al doilea termen al comparației fiind neexprimat; cu sens temporal; mai ales în construcții negative) De aici înainte, în continuare. Eu știu că mai multu nu vreți vedea fața mea. COD. VOR. 20/28. Mai mult de acmu să nu însetoșăm. CORESI, EV. 66. Neputînd mai mult răbda dorul. N. TEST. (1648), 274^v/8. Să mergem să ne batem și să-l scoatem din țara lui, că de va fi el mai mult, noi nu vom pute să mai trăim. ALEXANDRIA (1784), 2^r/12. Pre Joldea l-au însemnat la nas, ca să nu poată fi mai mult domn Moldovei. ȘINCAI, HR. II, 196/14. Pe Zeid mai mult nu plînge. HELIADE, O. I, 458. Copiii mei nu s-or juca Mai mult cu frunze-n coama ta. COȘBUC, P. I, 111. Și va fi rîsu-mprumut Și nu vi-ți iubi mai mult I JARNIK-BÎRSEANU, D. 231. i-am spus cîteva și mai mult nu mi-a călcat în casă. MAT. DIALECT, I, 285. ♦ (Învechit și popular; înaintea unui adjectiv sau adverb, formează superlativul acestora) Foarte, tare. [Domnul] multu m[i]l[o]stiv. PSALT. HUR. 122^r/11. Și multu nemîncați fumu. COD. VOR. 88/25. Oile lor multu plodite. PSALT. 299, cf. 300. Iaste alt rai, mult înflurit și cu bună mirosenie. CORESI, EV. 352, cf. 50. Berbecii trebuie se fie bine crescuți, înalți, groși. . . și cozile mult lînoase. ECONOMIA, 86/22. Vederea voastră mă-nsuflețește, Umbre mult scumpe. HELIADE, O. I, 150, cf. MARCOVICI, D. 161/8. Dealurile și toate locurile era îmbrăcate cu vii mult roditoare. DRĂGHICI, R. 28/16, cf. 47/11, 111/10. Dragă, ah ! dragă și mult iubită ! CONACHI, P. 101. Dincoace de sat se întindea o holdă. . . țărmurită printr-un pîrîu mult adînc. BĂLCESCU, M. V. 492. Cu atîta durere cel mult pătimaș cînta. PANN, E. I, 26/18. Era mult departe de cel ce noaptea cînta. id. ib.34/4. Mult bine s-au mai bătut românii. GHICA, S. 24. Tînărul meu iubea o damă. . . cu mult urît bărbat. ALECSANDRI, O. P. 75, cf. id. P. I, 119, 204. Mult bogat ai fost odată, mult rămas-ai tu sărac. EMINESCU, O. I, 417, cf. 413. Dă-mi drumul, . . . că mult bine ți-oi prinde. ISPIRESCU, L. 43. Avem o dovadă cît de adînc vede uneori în inima omenească mult talentosul nostru scriitor dramatic. GHEREA, ST. CR. I, 350. S-o pus la masî. . . mult supărat. GRAIUL, I, 515, cf. 516. (Glumeț) Și a luat un ciocănaș Mult mititel, De 12 ocă de fer. POP., ap. GCR II, 334. ◊ (Rar, urmînd adjectivul) Eram ostenit mult. PANN, Ș. I, 10/11. ◊ (Popular; despărțit de determinat prin verbul ”a fi„) Mult ești frumos și mi-e milă de tine. EMINESCU, N. 15. Vorbele ei. . . mult erau cu lipici. ISPIRESCU, L. 39. Mult e nurliu și drăgălaș. id. ib. 45. Săracă străinătate, Mult ești plină de păcate. JARNIK-BÎRSENU, D. 173. Pribegia mult e rea. id. ib. 198. ◊ (Învechit și regional; legat de adverb prin prep. ”de„) Să-i vorbesc însă într-atît mult de înțelepțește, Incît să nu simță de loc dorul ce mă muncește. PANN, E. III, 3/20. Mult ne-ar sta nouă de bine ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 247. ◊ (Învechit și regional; determinat prin adverbul ”mare„ sau determinînd pe ”mare„) Tune, fulgere, trăsnească, ca potopul și pojarul ! Mult-mare mi-este mînia ! Mi-este mare-mult amarul. HASDEU, R. V. 46. Toderică, Toderel, Mare mult mi-e dor de el ! ALECSANDRI, T. I, 243. Mare mult s-a bucurat împăratul. I. CR. I, 72. ◊ (Înaintea unei construcții comparative, căreia îi intensifică sensul) Mult mai vîrtos 0crezură derept cuvîntul lui. CORESI, EV. 154. Cu mult mai puțină datorie avu. VARLAAM, C. 214. O grădină foarte frumoasă și o casă mare, o ! mult mai mare decît a noastră. DRĂGHICI, R. 8/15. Niște griji mult mai cu cale Se cuvine să cuprindă minutele vieții tale. CONACHI, P. 258. Cînticel care, fără îndoială, este . . . cu mult mai prejos de ingenioasa improvizațiune a vînătorului. ODOBESCU, S. III, 10. Toate micile mizerii. . . Mult mai mult îi vor atrage decît tot ce ai gîndit. EMINESCU, O. I, 136, cf. 132. Bordeiul moșneagului se prefăcuse într-un palat mult mai strălucitoriu decît al împăratului. CREANGĂ, P. 85, cf. 210, 217. El este mult mai tînăr decît mine. ISPIRESCU, L. 21. Vinul pritocit, cu mult mai bun. ZANNE, P. IV, 187. ◊ (Înaintea unui adjectiv construit cu ”prea", îi intensifică sensul) Paguba. . . era mult prea însemnată spre a nu îngrija pe Poartă. BĂLCESCU, M. V. 58. Concepția sa este mult prea complexă. ALAS 27 IV, 1935, 3/1. O ramă mult prea somptuoasă. ap. IORDAN, L. R. A. 298. ◊ (Scris într-un singur cuvînt cu determinatul, formează compuse ocazionale) Multpățîtul. . . Theodor. DOSOFTEI, V. S. februarie 53^r/25, cf. 72^T/10. Se pomeni cu multpătimitorul Anichit că intră pe ușă. STĂNOIU, C. I. 188. – Pl.: mulți, -te. – Gen.-dat. art.: sg. m. (rar) multului, f. multei; pl. multor, multora și (rar) m. mulților, f. multelor. – Lat. multus, -a, -um.

FÎȚĂ, fîțe, s. f. (Regional) Orice pește mic (care înoată repede). Dimineața plecăm spre conac cu căruța cu pește, – baboi cît degetul, fîțe cît unghia. STANCU, D. 510. Ia și tu halăul ăla și vezi de-i putea să prinzi vro fîță de pește, ca să avem de legumă pentru azi și mîine. ISPIRESCU, L. 280.

ARĂTA (arăt) I. vb. tr. 1 A face semn sau a spune unde se află un lucru, în ce parte este ceea ce caută cineva, a face să se vadă ceva: i-am arătat drumul cel mai sigur ¶ 2 A scoate la lumină; a pune în evidență: Dumnezeu pururea ne arată ceea ce ne duce spre pierzare (COR.) ¶ 3 A face cunoscut, a spune: trămise pe Stoica... ca să arate plîngerile sale împotriva boierilor (ODOB.) ¶ 4 A expune, a istorisi: în partea dintîi va arăta viața împăratului Romei (N.-COST.) ¶ 5 A da la iveală pe cineva, a-l face să fie cunoscut așa cum e: l-ai arătat ce fel de om este ¶ 6 A da dovezi de ceva: nu prea arată multă tragere de inimă la lucru ¶ 7 A pîrî: am să te arăt la minister ¶ 8 A face să pară, a da cuiva înfățișare: haina aceasta mă arată prea bătrîn ¶ 9 ~ cuiva ușa, a-i face semn, a-i spune să plece ¶ 10 Fig. Toată lumea (sau toți) îl arată cu degetul, se zice despre cineva prea cunoscut prin defectele sale, care a făcut ceva nepotrivit, rău ¶ 11 ‡~ pricină, a învinovăți ¶ 12 ‡~ cuvînt, a atrage luarea aminte (asupra unui lucru). II. vb. intr. 1 A face cunoscut ¶ 2 A pune în lumină, a proba: vremea are să arate cine a avut dreptate ¶ 3 A dovedi cuiva că poate să se răzbune, a întoarce cuiva un rău: lasă, că i-oiu arăta eu ¶ 4 A părea, a avea înfățișare: arăți mult mai tînăr; arată rău sau bine (la față). III. vb. refl. 1 A ieși la lumină, a apărea: soarele aci se arată, aci se ascunde după nori ¶ 2 A se vedea într’un loc, a se ivi: se arătase pe cer o stea cu coadă (I.-GH.) ¶ 3 A se vedea așa cum e, a se cunoaște; proverb: ziua bună se arată de dimineață; – arama omului la beție se arată ¶ 4 A voi să pară: își smolesc feațele sale, ca să se arate oamenilor postindu-se (GAST.) ¶ 5 A veni cuiva în chip de vedenie: mi s’a arătat ceva grozav în vis azi noapte ¶ 6 A părea: se feri cît putu a nu se ~ tristă (ISP.); acesta e un om bun, pe cît s’arată (VLAH.) ¶ 7 A se purta, a avea o anumită fire: mai mare va fi vaza lui în lume, de s’ar arăta milostiv către popor (ISP.) ¶ 8 A avea un anumit aspect (vorb. de cer, etc.): s’arăta de ploaie în ziua de Pălii (GR.-N.) [lat. ad-reiterare].

FOARTE adv. 1. (Ca determinativ pe lângă un adjectiv sau un adverb; ajută la formarea superlativului absolut) Foarte frumos. Foarte bine. ◊ (Așezat după adjectiv, înv. și arh.) Supărat foarte. ◊ (Ca determinativ pe lângă o locuțiune adjectivală sau adverbială) Foarte de dimineață. ◊ (Ca determinativ pe lângă un substantiv care exprimă o însușire) E foarte copil pentru vârsta lui. 2. (Pop.; ca determinativ pe lângă un verb și așezat înaintea lui) Mult, tare. Prăjiturile foarte îi plăceau. ◊ (În legătură cu „a mulțumi”, azi mai ales ir.) Îți foarte mulțumesc de așa serviciu. ◊ (Pop.; așezat după verb) Se mânie foarte. ◊ (Pop.; așezat între auxiliar și participiu) Băile de nămol mi-au foarte priit. – Lat. forte.

FOARTE adv. 1. (Ca determinativ pe lângă un adjectiv sau un adverb; ajută la formarea superlativului absolut) Foarte frumos. Foarte bine. ◊ (Așezat după adjectiv, înv.) Supărat foarte. ◊ (Ca determinativ pe lângă o locuțiune adjectivală sau adverbială) Foarte de dimineață. ◊ (Ca determinativ pe lângă un substantiv care exprimă o însușire) E foarte copil pentru vârsta lui. 2. (Pop.; ca determinativ pe lângă un verb și așezat înaintea lui) Mult, tare. Prăjiturile foarte îi plăceau. ◊ (În legătură cu „a mulțumi”, azi mai ales ir.) Îți foarte mulțumesc de așa serviciu. ◊ (Pop.; așezat după verb) Se mânie foarte. ◊ (Pop.; așezat între auxiliar și participiu) Băile de nămol mi-au foarte priit. – Lat. forte.

până¹ [At: PSALT. HUR. 48^r/10 / V: (îrg) pănă, pără, păr, pân, (înv) pană, păn, (reg) par, pânî, pâră, pene, pună / E: ml paene-ad] 1 pp Exprimă delimitarea unei întinderi sau a unei deplasări în funcție de un reper spațial mai mult sau mai puțin precis Hai până afară să discutăm. 2 pp (Îlpp) De sus ~ jos, de jos ~ sus Arată extinderea completă pe verticală a unei arii spațiale. 3 pp Planul spațial delimitativ este asociat cu punctul de localizare a unei circumstanțe Du-te până afară, unde te așteaptă el. 4 pp (Îlpp) ~ unde Exprimă un punct de localizare foarte îndepărtat al reperului de atins Mergi ~ până unde vezi cu ochii. 5 pp (Îc) ~ de Arată că delimitarea reperului final al acțiunii coincide cu punctul inițial al unei alte extinderi spațiale Mirosul se simțea ~ de unde veneam. 6 pp (Îc) ~ pe Arată că delimitarea extinderii acțiunii se face în funcție de atingerea unui plan luat ca reper Curge până pe podea. 7 pp (Îc) ~ de pe Exprimă depărtarea reperului spațial ales, care este și punctul inițial al unei extinderi Mirosul se simțea până de pe deal. 8 pp (Îc) ~ la Arată că reperul final este o destinație precisă sau un nivel atins, privit ca posibilitate maximă Au ajuns până la hotare. 9-10 pp (Îlpp; îlav) ~ la sfârșit, ~ la capăt (Exprimă faptul că reperul acțiunii sau stării este precizat) de către limita finală. Am stat până la sfârșit. 11 pp (Îcr de, din) Arată că starea, acțiunea este cuprinsă complet între limitele extreme ale unei arii E ud de la cap până la picioare. 12 pp (Îc) ~ de la, ~ de pe la, ~ din Delimitează depărtarea dintre o poziție oarecare și un reper spațial al limitei inițiale a unei extinderi Vin nuntași până de (pe) la Zalău. 13 pp (Îc) ~ pe la Arată că delimitarea întinderii, deplasării este aproximată în funcție de atingerea unui nivel de extindere sau destinație A plouat până pe la Bran. 14 pp (Îc) ~ în, ~ întru Exprimă faptul că delimitarea deplasării este precizată după situarea în cuprinsul unui plan spațial, al unui interior Urcară până în turn. 15 pp (Îlpp) ~ peste, ~ dincolo de Arată că delimitarea deplasării este precizată prin depășirea unui reper spațial Du-te până dincolo de drum. 16 pp (Îlpp) ~ de peste, ~ de dincolo de Exprimă depărtarea dintre o poziție și un plan spațial plasat înaintea începutului unei distanțe precizate Au venit până de dincolo de Olt. 17 pp (Îc) ~ spre, ~ înspre, ~ către Arată că delimitarea întinderii este precizată prin perspectiva unui reper spațial Curtea se întindea până spre marginea pădurii. 18 pp (Îc) ~ dinspre, ~ despre Exprimă depărtarea dintre o poziție și un reper spațial în perspectiva căruia este plasat punctul inițial al unei extinderi Ploaia a înaintat până dinspre Cluj. 19 pp (Îc) ~ prin Arată că delimitarea deplasării se face prin intrarea în cuprinsul unui reper spațial A ajuns până prin părțile noastre. 20 (Îc) ~ de prin Arată că delimitarea se face luând ca repere spațiale mai multe puncte de demarcare a unei extinderi Vin oameni până de prin toate colțurile țării. 21 pp (Îc) ~ după, ~ pe după, ~ deasupra, ~ sub Exprimă faptul că delimitarea este precizată după diferite planuri de orientare la un reper spațial S-a ridicat până deasupra norilor. 22 pp (Îlpp) ~ aproape de, ~ alături de, ~ lângă Exprimă faptul că delimitarea se precizează față de învecinarea cu un reper spațial Veni până lângă el. 23 c (Îcr de, de la, din) Arată că delimitarea întinderii sau deplasării se face prin prezența unei circumstanțiale spațiale De la noi și până se termină lotul experimental. 24 pp (Îcr de, de la, din) Exprimă încetarea duratei acțiunii după un reper temporal de simultaneitate, posterioritate sau anterioritate la un moment oarecare al vorbirii De azi până mâine să termini. 25 pp (Îcr de, de la, din) Arată că delimitarea temporală este un reper final ce indică o zi, o parte a ei, o săptămână, un anotimp Pleacă din oraș de vineri seara și până duminică dimineața. 26 c Exprimă faptul că planul temporal delimitativ este asociat momentului desfășurării unei circumstanțiale A muncit până am venit eu. 27 c (Îlc) ~ când, ~ ce, (înv) ~ unde, (îvr) ~ când ce Exprimă faptul că momentul împlinirii unui fapt este luat ca reper final Așteaptă-mă până când mă întorc. 28 pp (Îc) ~ de Delimitează durata unei stări de fapt gândită prin raportare la contrariul ei, în intervalul dintre un anumit moment și determinarea temporală anterioară Până de curând, trăia. 29 pp (Îc) ~ pe Exprimă momentul încetării acțiunii, stării după un termen care indică o zi, o parte a ei, o săptămână, un anotimp etc. Să lăsăm până la iarnă. 30 pp (Îc) ~ la Exprimă momentul încetării acțiunii după un reper temporal care reprezintă aspectul maxim al delimitării ei A stat la oraș până la 10 ani. 31 pp (Îac) Exprimă reperul temporal al expirării duratei ca punct de orientare pentru desfășurarea unei acțiuni Sunt trei ore până la masă. 32 pp (Îac) Arată că demarcarea temporală a expirării duratei este un termen în care se crede că ar fi posibilă efectuarea unui fapt Așteaptă până la calendele grecești. 33-34 pp (Îlpp; îlav) ~ la (Arată ideea de expirare a unui interval de timp, indicată de o limită neexprimată, dar subînțeleasă ca sigură) Cât se poate de repede Până una alta, pleacă. 35-36 pp (Îlpp; îlav) ~ la sfârșit, ~ la urmă, ~ la capăt, ~ la căpătâi, (înv) ~ la cumplit (Exprimă limita absolută de demarcare a expirării duratei acțiunii, stării) În cele din urmă Am stat până la sfârșit. 37 pp (Înv; îlpp) ~ la curând Arată ideea de rapiditate prin indicarea unei limite de expirare într-un viitor apropiat. 38 (Înv; îc) ~ de la Exprimă incidența cu o demarcare temporală anterioară după care se apreciază trecerea la o stare de fapt, prin raportare la contrariul ei Până de la o vreme, văzând că plouă, nu mai așteptă. 39 pp (Îc) ~ pe la Precizează momentul încetării acțiunii sau stării prin aproximarea apropierii de un reper temporal ca ultim termen al expirării Până pe la toamnă se va rezolva. 40 pp (Îc) ~ de pe la Exprimă un reper temporal față de imediata depășire a căruia este aproximată durata petrecerii unei stări de fapt, prin raportare la contrariul ei Până de pe la Crăciun a nins. 41 pp (Îc) ~ în, ~ întru Arată că momentul încetării acțiunii, stării este precizat de o demarcare temporală prin împlinirea unei durate maxime Mă judec până în pânzele albe. 42 pp (Îac) Arată că demarcarea temporală a împlinirii unei durate este privită ca reper de orientare pentru o acțiune, o stare Evoluția omenirii până în viitorul ei cel mai îndepărtat. 43 pp (Îac) Exprimă faptul că demarcarea temporală a duratei este prezentată ca termen în care are loc sau ar fi posibilă efectuarea a ceva E gata până într-o lună. 44 pp (Îlpp) ~ peste, ~ dincolo de Exprimă momentul încetării acțiunii, precizat prin depășirea unei durate Până peste o oră vin. 45 pp (Îlpp) ~ de peste, ~ de dincolo de Delimitează intervalul dintre un moment oarecare și un plan temporal de dinaintea începutului duratei precizate Aducea argumente până de dincolo de anii revoluției. 46 pp (Îc) ~ din Delimitează intervalul dintre un moment și unitatea temporală în care se încadrează momentul sau datarea inițială a ceva Până din cele mai vechi timpuri a fost ocupația lor de bază. 47 pp (Îae) Arată că momentul de datare inițială a unui fapt coincide cu momentul încetării altuia Până din anul începerii războiului, nu cunoscuse foamea. 48 pp (Îc) ~ prin, ~ spre, ~ înspre, ~ către Arată că momentul încetării acțiunii, stării, este aproximat din perspectiva unui reper de orientare temporală Te aștept până spre ora zece. 49 pp (Înv; îc) ~ despre, ~ de către Arată că momentul încetării acțiunii, stării, este delimitat de acela al demarării inițiale a unui reper de orientare temporală Acolo au stat până despre toamnă. 50 pp (Îc) ~ după Arată că momentul încetării acțiunii, stării, este delimitat prin posterioritate față de o unitate temporală Am așteptat până după ora trei. 51 pp (Îlpp) ~ aproape de Exprimă faptul că momentul încetării acțiunii, stării este delimitat prin anterioritate față de o unitate temporală Timp urât până aproape de Paști. 52 pp (Îc) ~ între Arată că momentul încetării acțiunii, stării, este delimitat prin intercalarea într-o perioadă demarcată de două unități temporale Activitatea sa s-a extins până între cele două războaie. 53 pp (Îc) ~ a Arată că momentul încetării acțiunii, stării, este delimitat de durata unui fapt a cărui încheiere este limita temporală finală Plecăm până a nu răsări soarele. 54 c Arată că încetarea duratei acțiunii, stării, coincide cu momentul încetării unei alte acțiuni, stări, corelate direct Dormi până mai ai timp. 55 c Exprimă faptul că încetarea unui interval inițiat din momentul vorbirii este delimitată în funcție de durata a ceva petrecut în acest răstimp Stai un minut, până îmi iau cartea. 56 c Exprimă faptul că încetarea acțiunii, stării, este raportată la manifestarea reală sau potențială a ceva care o succede A dispărut până să mă uit la el. 57 c Arată că încetarea acțiunii, stării, este marcată prin trecerea la un stadiu, un fapt care justifică întreruperea acestora Au mers împreună până au ajuns acasă. 58 c Arată că încetarea intervalului de timp scurs din momentul vorbirii este delimitată de producerea a ceva Va trece timp până ne vom reîntâlni. 59 c (Îcn) Exprimă faptul că încetarea unei restricții, a lipsei manifestării unui fapt este condiționată de împlinirea altuia, care îl anticipează Până nu faci foc, nu iese fum. 60 pp Arată că evaluarea maximă a intensității unei stări, unei situații, fixează cu o limită locală sau temporală punctul de unde nu mai este posibilă admiterea acesteia Până aici ți-a fost! 61 pp (Îlpp) ~ unde, ~ când Evaluează în interogații retorice, momentul de încheiere a ceva ca pe o limită exagerată, abuzivă Până când te joci așa cu mine? 62 pp (Îlpp) ~ și, ~ chiar așa Evaluarea maximă a aprecierii este făcută prin evidențierea voită a caracterului aparte Până și vara ți-e frig. 63 pp (Îc) ~ de Arată că evaluarea maximă a intensității unui fapt, unei situații reiese din considerarea globală a numărului de repetări la un moment dat Poți repeta până de trei ori. 64 pp (Îc) ~ pe Exprimă faptul că evaluarea maximă a intensității unui fapt, unei stări reiese din tangența cu limita de declanșare a consecinței Iți iert multe, dar nici până pe acolo încât să minți. 65 pp (Îc) ~ la Arată că evaluarea maximă a intensității unui fapt, a unei situații reiese din considerarea modului de actualizare în corelație cu posibilitatea absolută de atins la un moment dat Crește până la cer puterea sa. 66-67 pp (Îlpp; îlav) ~ la sfârșit, ~ la urmă, ~ la urma urmelor (Exprimă atingerea limitei decisive, ce permite trecerea de la o stare la alta) în cele din urmă Vei accepta până la sfârșit. 68 pp (Îc) ~ la Exprimă atingerea sau intenția de a atinge limita de epuizare a modului de manifestare sau săvârșire a ceva A plătit până la ultimul ban. 69 pp (Îlpp) ~ la un punct Arată evaluarea valabilității criteriului pentru aprecierea a ceva Are dreptate până la un anumit punct. 70 pp (Îc) ~ la Evaluează atingerea limitei infime în însușirea unor cunoștințe A învățat carte până la glezne. 71 pp (Îlav) De la mână ~ la gură Într-un timp neobișnuit de scurt. 72 pp (Îcr de la) Exprimă unanimitatea unor elemente dispuse progresiv sau regresiv într-o ierarhie sau între limite antagonice Toți s-au bucurat de la mic până la mare. 73 pp (Îc) ~ la Evaluează, prin generalizare numerică, plafonul maxim până la care se poate aproxima mărimea unei cantități Au fost până la 50 de persoane. 74 pp (Îac) Evaluează nivelul ultim în considerarea progresivă a elementelor de același fel Până la șase rude. 75 pp (Îac) Evaluează nivelul ultim atins în dispunerea prin ordonare a elementelor de același fel A încercat să intre la facultate până la a patra oară. 76 pp (Îc) ~ de Evaluează, prin măsurare, gradația maximă, în sens pozitiv sau negativ, atinsă la un moment dat A accelerat până la 150 km pe oră. 77 pp (Îc) ~ în, ~ întru Evaluează valoarea maximă a intensității de manifestare a unui fapt, a unei situații, prin îndeplinirea lor integrală Sătul până în gât. 78 pp (Îcr din) Exprimă încadrarea totală a elementelor dispuse între limite antinomice, în săvârșirea sau suportarea a ceva I-a spus totul, din fir până în păr. 79 pp (Îlav) ~ într-atât(a), ~ în așa măsură, (înv) ~ cât(ă), ~ în atât(a) (Evaluează gradul ultim al cantității, în corelație cu o consecință reală sau posibilă) În cel mai înalt grad Se enervase până în așa măsură, că nu putea vorbi. 80 pp (Îc) ~ peste Evaluează maximumul intensității unei stări, situații prin depășirea unei limite de suportabilitate sau toleranță L-am suportat până peste orice limită. 81 c Evaluează intensificarea maximă în efectuarea a ceva, prin atigerea unei limite ce nu poate fi depășită Dansează până transpiră. 82 c Evaluează imposibilitatea înfăptuirii unui lucru, prin extinderea locală sau temporală infinită Proști vor fi până e lumea.

vesel, -ă adj. 1 (despre ființe) Care este plin de voie bună, bine dispus, voios; bucuros. O fetiță veselă trecea fredonînd un cîntecel. ◊ (despre suflet sau despre inimă) Sînt cu inima veselă, deși m-a spăriat ursul (SADOV.). ◊ Fig. Frunzele tremurau vesele în lumină (SADOV.). ♦ (despre fizionomia, privirea, glasul etc. ale oamenilor sau despre manifestările, acțiunile lor) Care exprimă voie bună, bună dispoziție, voioșie, veselie. îmi doream să văd o față prietenoasă și veselă. ◊ (adv.) Rîdea vesel de toate întîmplările prin care trecuse. ♦ (despre oameni) Care face glume, farse etc. Discuta cu un prieten foarte vesel și se amuza de minune. ♦ (despre manifestări, creații etc. ale oamenilor) Care provoacă hazul, care amuză; care este hazliu, glumeț, poznaș. 2 (despre oameni) Care este înclinat spre distracții; care este petrecăreț. ♦ (despre modul de viață al cuiva) Care este specific omului petrecăreț. Puhoiul de viață veselă (SADOV.). ♦ (fam., iron.) Care este (ușor) amețit de băutură. Venise de la petrecere cam vesel. 3 Ext. Care produce veselie, care înveselește; care este desfătător, plăcut. O grădină veselă îi bucura privirea în fiecare dimineață. Culorile lor sînt mult mai vesele (SIMION.). ◊ (adv.) Focurile vioaie prindeau a luci vesel (SADOV.). 4 Care are loc, care se petrece cu voie bună, în bună dispoziție, într-o atmosferă de veselie; care este plin de voie bună, de voioșie. Azi vă dau o veselă agapă (TOPÎR.). ◊ (adv.) Agripina începuse ziua nici mai vesel, nici mai trist ca alte zile (GAL.). • pl. -i, -e. /<sl. veche веселъ.

ZI zile f. 1) Interval de timp dintre răsăritul și apusul soarelui. ◊ La ~ la ziua fixată. Pe ~, peste ~ în cursul zilei. ~ de ~, ~ cu ~ a) în fiecare zi; b) necontenit; mereu; c) din ce în ce; treptat. Din ~ în ~ a) de azi pe mâine; b) din ce în ce. De la o ~ la alta a) zilnic; b) în scurt timp; repede. De cu ~ încă din timpul zilei. Despre (sau către) ziuă puțin înainte de a se lumina. În faptul (sau zorii) zilei, în zori de ~ dis-de-dimineață. În toiul zilei, în plină ~ în amiaza zilei. De toate zilele, de toată ziua a) de fiecare zi; b) obișnuit. ~ și noapte în permanență; necontenit. Cât toate zilele foarte mare. Cale de o ~ distanță care poate fi parcursă pe jos în timp de o zi. Cu ziua cu plata pentru fiecare zi muncită. ~ liberă zi când cineva se odihnește drept recompensă pentru o muncă prestată suplimentar. A se crăpa (sau a se miji) de ziuă, a se face ziuă a se lumina. A se face (sau a fi) ziuă albă a se lumina complet. Clar ca bună ziua, limpede ca lumina zilei foarte clar. A face din noapte ~, a schimba ziua cu noaptea a lucra noaptea și a dormi ziua. Bună ziua formulă de salut folosită de la sfârșitul dimineții până la începutul serii. A da bună ziua a saluta pe cineva. A-și lua ziua bună a) a se despărți de cineva sau de ceva; b) a saluta la despărțire de cei rămași. 2) Perioadă corespunzătoare unei rotații a Pământului în jurul axei sale; intervalul de timp egal cu 24 de ore. * ~ solară interval de timp dintre două treceri consecutive ale Soarelui la meridian. ~ muncă a) număr de ore de muncă în timp de 24 de ore; b) unitate de măsură a muncii prestată de membrii unei colectivități. Zile numărate timp puțin. 3) Dată în care a avut loc sau urmează să aibă loc ceva. Ziua de naștere. Ziua victoriei. ◊ La zile mari a) în zile de sărbătoare; la ocazii deosebite; b) foarte rar. 4) la pl. Existență a unei ființe; viață; trai. * A avea zile a mai avea de trăit. A avea zile bune cu cineva a se împăca cu cineva; a trăi bine cu cineva. A fi cu zilele în mână (sau în mâini) a se afla într-o mare primejdie; a fi aproape de moarte. A rămâne (sau a scăpa) cu zile a rămâne în viață. A lăsa pe cineva cu zile a cruța cuiva viața. A curma (sau a lua) cuiva zilele a omorî pe cineva. A muri cu zile a muri în urma unei boli ce putea fi tratată sau în împrejurări neprevăzute. A-i mânca cuiva zilele, a face cuiva zile fripte (sau negre, amare) a chinui tare pe cineva. 5) mai ales la pl. Interval de timp caracterizat prin anumite evenimente; perioadă. ◊ În ziua (sau zilele) de azi în vremea în care trăim; în prezent. Din zilele noastre din vremea în care trăim. Ziua de ieri trecutul. Ziua de mâine viitorul. [Art. ziua; G.-D. zilei] /<lat. dies

NOAPTE, nopți, s. f., adv. I. S. f. 1. Interval de timp cuprins între apusul soarelui și răsăritul lui, când este întuneric. ◊ Loc. adj. De noapte = a) care lucrează, e de serviciu în timpul nopții; b) (despre păsări, insecte, animale etc.) care își desfășoară activitatea în timpul nopții și doarme ziua. ◊ Loc. adv. Azi- (sau astă-)noapte = noaptea trecută. La noapte = în timpul nopții următoare. Peste (sau pe) noapte = în timpul nopții. Noapte de noapte = în fiecare noapte; mereu. Zi(ua) și noapte(a) sau zi, noapte, zile, nopți, toată ziua (și) toată noaptea, din zori până-n noapte, nopți și zile etc. = tot timpul, neîntrerupt, continuu. Cu noaptea în cap = dis-de-dimineață, în zori. De (cu) noapte(a) = foarte devreme, dis-de-dimineață. ◊ Expr. Noapte bună! = urare făcută cuiva înainte de culcare. 2. Fig. Lipsă de lumină; întuneric, întunecime. În pivniță era noapte. ♦ Lipsă de cultură, de civilizație, stare de înapoiere. ◊ Expr. Prost ca noaptea = foarte prost. 3. Stare de tristețe, de suferință morală, de apăsare. II. Adv. (în forma noaptea sau nopțile) În (tot) timpul nopții (I 1); în fiecare noapte. – Lat. nox, noctis.

NOAPTE, nopți, s. f., adv. I. S. f. 1. Interval de timp cuprins între apusul Soarelui și răsăritul lui, când este întuneric. ◊ Loc. adj. De noapte = a) care lucrează, e de serviciu în timpul nopții; b) (despre păsări, insecte, animale etc.) care își desfășoară activitatea în timpul nopții și doarme ziua. ◊ Loc. adv. Azi- (sau astă-)noapte = noaptea trecută. La noapte = în timpul nopții următoare. Peste (sau pe) noapte = în timpul nopții. Noapte de noapte = în fiecare noapte; mereu. Zi(ua) și noapte(a) sau zi, noapte, zile, nopți, toată ziua (și) toată noaptea, din zori până-n noapte, nopți și zile etc. = tot timpul, neîntrerupt, continuu. Cu noaptea în cap = dis-de-dimineață, în zori. De (cu) noapte(a) = foarte devreme, dis-de-dimineață. ◊ Expr. Noapte bună! = urare făcută cuiva înainte de culcare. 2. Fig. Lipsă de lumină; întuneric, întunecime. În pivniță era noapte. ♦ Lipsă de cultură, de civilizație, stare de înapoiere. ◊ Expr. Prost ca noaptea = foarte prost. 3. Stare de tristețe, de suferință morală, de apăsare. II. Adv. (în forma noaptea sau nopțile) În (tot) timpul nopții (I 1); în fiecare noapte. – Lat. nox, noctis.

ZI, zile, s. f. 1. Interval de timp cuprins între răsăritul și apusul Soarelui; timpul cât Soarele rămâne deasupra orizontului; p. ext. lumină solară; interval de timp de 24 de ore, corespunzător unei rotații a Pământului în jurul axei sale; (Astron.) interval de timp între două culminații succesive ale unui astru. ◊ (Determinând noțiunile „an”, „lună”, pentru a le sublinia durata, lungimea) Trei luni de zile. ◊ Loc. adj. De toate zilele sau (rar) de toată ziua = de fiecare zi; p. ext. obișnuit, comun. De zi cu zi = zilnic. ◊ Loc. adv. La zi = a) în fiecare zi, zilnic; b) la ziua, la data cerută; fără întârziere. Zi de (sau cu) zi sau (rar) cu zi de zi = a) zilnic; p. ext. necontenit, perpetuu; b) din ce în ce; progresiv, treptat. Din zi în zi = a) de azi pe mâine; fără termen precis, la infinit. Amâna plecarea din zi în zi; b) pe fiecare zi; p. ext. din ce în ce. De la o zi la alta = zilnic; p. ext. repede, văzând cu ochii. În toate zilele = în fiecare zi, oricând. (Reg.) Pe toată ziua = în fiecare zi; zilnic. De (sau despre, către) ziuă = puțin înainte de a se lumina; spre dimineață. Până în (sau la) ziuă sau de cu ziuă = până a nu se lumina; foarte devreme; dis-de-dimineață. Cu ziua-n cap = foarte devreme. La ziuă = în zori. Peste zi = în cursul zilei, ziua. Zi și noapte sau (adverbial) ziua și noaptea = tot timpul, fără încetare; fără odihnă. Nici zi, nici noapte sau (adverbial) nici ziua, nici noaptea = niciodată. Toată ziua sau ziua toată = de dimineață până seara; p. ext. mereu, continuu. ◊ Expr. A se face ziuă albă = a se lumina complet, a fi plină zi. A face noaptea zi și ziua noapte sau a face din noapte zi = a lucra sau a petrece noaptea și a dormi ziua; p. ext. a duce o viață dezordonată. Bună ziua, formulă de salut, la întâlnire sau la despărțire, în timpul zilei. A da (sau a dori, a pofti cuiva) bună ziua (sau ziua bună) = a saluta pe cineva. (Pop.) A-și lua ziua bună = a-și lua rămas bun. Ca lumina zilei sau ca ziua = (pe lângă adjective ca „limpede”, „clar”) foarte clar, foarte limpede. Într-o (bună) zi sau într-una din zile = odată, cândva. Cât toate zilele (de mare) = foarte mare. A avea (sau a duce) zi bună (sau, rar, albă) cu cineva = a trăi în bune relații cu cineva. A da zi după zi = a lăsa de azi pe mâine; a amâna. La zile mari = la ocazii deosebite; p. ext. rar de tot, în mod excepțional. ◊ (Compus) Zi-lumină = perioadă a zilei (1) cuprinsă între răsăritul și apusul Soarelui. Zi-muncă = unitate de măsură convențională care servește drept etalon pentru stabilirea salariului. ♦ (Adverbial, în formele ziua, zilele, zile) în timpul zilei, în fiecare zi. Ziua umbla, noaptea se odihnea. ◊ (În sintagme și loc., ca unitate de măsură sau de calcul) Zi de muncă = durata timpului în cursul căruia lucrătorul prestează zilnic muncă. Cu ziua = cu plata socotită după zilele muncite; fără angajament permanent. Zi de cale (sau de drum) = distanță care se poate străbate într-o zi cu piciorul. ♦ (Articulat; urmat de o determinare în genitiv sau introdusă prin prep. „de”) Data, momentul în care s-a întâmplat sau urmează să se întâmple ceva; termen, soroc. ◊ Ziua de astăzi = perioada de timp, epoca în care trăim, prezentul. Ziua de mâine = viitorul. Ziua de ieri = trecutul. (În unele credințe religioase) Ziua de apoi = momentul în care viii și morții vor fi chemați la judecata lui Dumnezeu. ◊ (Ca termen calendaristic) Ziua de 1 Mai. (Pop.) Zi-ntâi = prima zi a fiecărei luni. ◊ (În titulatura sărbătorilor sau a anumitor date fixe) Ziua femeii. ◊ Zi aniversară sau ziua nașterii (sau de naștere) = aniversare (a zilei de naștere a cuiva). Ziua (numelui) cuiva = onomastica cuiva. 2. (La pl.) Viață, existență, trai. ◊ Expr. A avea zile = a mai avea de trăit, a-i fi dat să (mai) trăiască. Câte zile voi (sau vei, va etc.) avea = cât voi (sau vei, va etc.) trăi, tot timpul vieții. Abia își ține zilele, se spune despre cineva care trăiește prost, greu, foarte modest. (Pop.) Cu zilele în mână = a) într-o primejdie de moarte, la un pas de moarte; b) înfricoșat, înspăimântat. A ridica (sau a răpune, a curma, a lua) cuiva zilele = a omorî pe cineva. A i se isprăvi cuiva zilele = a muri. A-și urî zilele sau a i se urî cuiva cu zilele = a se sătura de viață, a nu mai voi să trăiască. Vai de zilele mele (sau tale etc.) = vai de capul meu (sau al tău etc.), vai de mine (sau de tine etc.). De (sau în) zilele mele (sau ale tale etc.) = în timpul vieții mele (sau tale etc.). 3. (La pl.; cu determinări care precizează o perioadă de timp) Vreme, epocă. Zilele tinereții. ◊ Expr. Mic de zile = tânăr. Vechi (sau înaintat) în (sau de) zile = înaintat în vârstă, bătrân. (Rar) Veșnic de zile = nemuritor. (A fi) învechit în zile rele = (a fi) înrăit. [Var.: ziuă s. f.] – Lat. dies.

ZI, zile, s. f. 1. Interval de timp cuprins între răsăritul și apusul Soarelui; timpul cât Soarele rămâne deasupra orizontului; p. ext. lumină solară; interval de timp de 24 de ore, corespunzător unei rotații a Pământului în jurul axei sale; (Astron.) interval de timp între două culminații succesive ale unui astru. ◊ (Determinând noțiunile „an”, „lună”, pentru a le sublinia durata, lungimea) Trei luni de zile. ◊ Loc. adj. De toate zilele sau (rar) de toată ziua = de fiecare zi; p. ext. obișnuit, comun. De zi cu zi = zilnic. ◊ Loc. adv. La zi = a) în fiecare zi, zilnic; b) la ziua, la data cerută; fără întârziere. Zi de (sau cu) zi sau (rar) cu zi de zi = a) zilnic; p. ext. necontenit, perpetuu; b) din ce în ce; progresiv, treptat. Din zi în zi = a) de azi pe mâine; fără termen precis, la infinit. Amâna plecarea din zi în zi; b) pe fiecare zi; p. ext. din ce în ce. De la o zi la alta = zilnic; p. ext. repede, văzând cu ochii. În toate zilele = în fiecare zi, oricând. (Reg.) Pe toată ziua = în fiecare zi; zilnic. De (sau despre, către) ziuă = puțin înainte de a se lumina; spre dimineață. Până în (sau la) ziuă sau de cu ziuă = până a nu se lumina; foarte devreme; dis-de-dimineață. Cu ziua-n cap = foarte devreme. La ziuă = în zori. Peste zi = în cursul zilei, ziua. Zi și noapte sau (adverbial) ziua și noaptea = tot timpul, fără încetare; fără odihnă. Nici zi, nici noapte sau (adverbial) nici ziua, nici noaptea = niciodată. Toată ziua sau ziua toată = de dimineață până seara; p. ext. mereu, continuu. ◊ Expr. A se face ziuă albă = a se lumina complet, a fi plină zi. A face noaptea zi și ziua noapte sau a face din noapte zi = a lucra sau a petrece noaptea și a dormi ziua; p. ext. a duce o viață dezordonată. Bună ziua, formulă de salut, la întâlnire sau la despărțire, în timpul zilei. A da (sau a dori, a pofti cuiva) bună ziua (sau ziua bună) = a saluta pe cineva. (Pop.) A-și lua ziua bună = a-și lua rămas bun. Ca lumina zilei sau ca ziua = (pe lângă adjective ca „limpede”, „clar”) foarte clar, foarte limpede. Într-o (bună) zi sau într-una din zile = odată, cândva. Cât toate zilele (de mare) = foarte mare. A avea (sau a duce) zi bună (sau, rar, albă) cu cineva = a trăi în bune relații cu cineva. A da zi după zi = a lăsa de azi pe mâine; a amâna. La zile mari = la ocazii deosebite; p. ext. rar de tot, în mod excepțional. ◊ (Compus) Zi-lumină = perioadă a zilei (1) cuprinsă între răsăritul și apusul Soarelui. Zi-muncă = unitate de măsură convențională care servește drept etalon pentru stabilirea salariului. ♦ (Adverbial, în formele ziua, zilele, zile) în timpul zilei, în fiecare zi. Ziua umbla, noaptea se odihnea. ◊ (În sintagme și loc., ca unitate de măsură sau de calcul) Zi de muncă = numărul de ore în care salariații își desfășoară activitatea în cursul unei zile la locul de muncă. Cu ziua = cu plata socotită după zilele muncite; fără angajament permanent. Zi de cale (sau de drum) = distanță care se poate străbate într-o zi cu piciorul. ♦ (Articulat; urmat de o determinare în genitiv sau introdusă prin prep. „de”) Dată la care s-a petrecut sau urmează să se petreacă ceva; termen, soroc. ◊ Ziua de astăzi = perioada de timp, epoca în care trăim, prezentul. Ziua de mâine = viitorul. Ziua de ieri = trecutul. (În religia creștină) Ziua de apoi = momentul în care viii și morții vor fi chemați la judecata lui Dumnezeu. ◊ (Ca termen calendaristic) Ziua de 1 Mai. (Pop.) Zi-ntâi = prima zi a fiecărei luni. ◊ (În titulatura sărbătorilor sau a anumitor date fixe) Ziua femeii. ◊ Zi aniversară sau ziua nașterii (sau de naștere) = aniversare (a zilei de naștere a cuiva). Ziua (numelui) cuiva = onomastica cuiva. 2. (La pl.) Viață, existență, trai. ◊ Expr. A avea zile = a mai avea de trăit, a-i fi dat să (mai) trăiască. Câte zile voi (sau vei, va etc.) avea = cât voi (sau vei, va etc.) trăi, tot timpul vieții. Abia își ține zilele, se spune despre cineva care trăiește prost, greu, foarte modest. (Pop.) Cu zilele în mână = a) într-o primejdie de moarte, la un pas de moarte; b) înfricoșat, înspăimântat. A ridica (sau a răpune, a curma, a lua) cuiva zilele = a omorî pe cineva. A i se isprăvi cuiva zilele = a muri. A-și urî zilele sau a i se urî cuiva cu zilele = a se sătura de viață, a nu mai voi să trăiască. Vai de zilele mele (sau tale etc.) = vai de capul meu (sau al tău etc.), vai de mine (sau de tine etc.). De (sau în) zilele mele (sau ale tale etc.) = în timpul vieții mele (sau tale etc.). 3. (La pl.; cu determinări care precizează o perioadă de timp) Vreme, epocă. Zilele tinereții. ◊ Expr. Mic de zile = tânăr. Vechi (sau înaintat) în (sau de) zile = înaintat în vârstă, bătrân. (Rar) Veșnic de zile = nemuritor. (A fi) învechit în zile rele = (a fi) înrăit. [Var.: ziuă s. f.] – Lat. dies.

ZI, zile, s. f. 1. Interval de timp cuprins între răsăritul și apusul soarelui; timpul cît soarele rămîne deasupra orizontului; p. ext. lumina solară; interval de timp de 24 de ore, dintre două miezuri de noapte consecutive; (Astron.) interval de timp între două culminații succesive ale unui astru. ◊ (Determinînd noțiunile „an”, „lună”, pentru a le sublinia durata, lungimea) Trei luni de zile trec ca o părere (SADOVEANU). ◊ Loc. adj. De toate zilele sau (rar) de toată ziua = de fiecare zi; p. ext. obișnuit. De zi cu zi = zilnic. ◊ Loc. adv. La zi = a) în fiecare zi, zilnic; b) la ziua, la data cerută; fără întîrziere. Zi de (sau cu) zi sau (rar) cu zi de zi = a) zilnic; p. ext. necontenit, perpetuu; b) din ce în ce; progresiv, treptat. Cresc zi cu zi plictiseala și urîtul (SADOVEANU). Din zi în zi = a) de azi pe mîine; fig. la infinit. Amîna din zi în zi (CREANGĂ); b) pe fiecare zi; p. ext. din ce în ce. Observa din zi în zi surprins deosebirea dintre vacanțele de pînă atunci (VORNIC). De la o zi la alta = zilnic; p. ext. repede, văzînd cu ochii. În toate zilele = în fiecare zi, oricînd. (Reg.) Pe toată ziua = în fiecare zi; zilnic. De (sau despre, către) ziuă = puțin înainte de a se lumina; spre dimineață. Pînă în (sau la) ziuă = pînă a nu se lumina; dis-de-dimineață. De cu ziuă (sau, rar, ziua) = foarte devreme, dis-de-dimineață. Cu ziua-n cap = foarte devreme. La ziuă = în zori. Peste zi = în cursul zilei, ziua. Zi (și) noapte (sau ziua și noaptea) = tot timpul, fără încetare; fig. fără preget, fără odihnă. Nici zi, nici noapte sau nici ziua, nici noaptea = niciodată. Toată ziua sau ziua toată = de dimineață pînă seara; p. ext. mereu, continuu. ◊ Expr. A se face ziuă albă = a se lumina complet, a fi plină zi. A face noaptea zi și ziua noapte sau a face din noapte zi = a lucra sau a petrece noaptea și a dormi ziua; p. ext. a duce o viață dezordonată. Bună ziua = formulă de salut. A da (sau a dori, a pofti cuiva) bună ziua (sau ziua bună) = a saluta pe cineva. A-și lua ziua bună = a-și lua rămas bun. Ca lumina zilei sau ca ziua = (pe lîngă adjective ca „limpede”, „clar”) desăvîrșit, perfect. Într-o (bună) zi sau într-una din zile = odată. Pe zi ce trece (sau merge) = cu cît trece timpul, din ce în ce mai mult, progresiv. Cît toate zilele (de mare) = foarte mare. A avea (sau a duce) zi bună (sau, rar, albă) cu cineva = a trăi în bune relații cu cineva. A da zi după zi = a lăsa de azi pe mîine; a amîna. La zile mari = la ocazii deosebite; p. ext. rar de tot. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. „de”) Zi de lucru (sau lucrătoare) = a) zi în care se execută programul de lucru obișnuit; b) (înv.) zi de corvadă obligatorie în folosul boierului sau al statului. Zi de repaus (sau de odihnă) = zi în care nu se lucrează, care este destinată odihnei. ♦ (Adverbial, în formele ziua, zilele, zile) În timpul zilei, în fiecare zi. Ziua umbla, noaptea se odihnea (CARAGIALE). ♦ (În expr., ca unitate de măsură sau de calcul) Zi de muncă = numărul ceasurilor de muncă efectuate în interval de 24 de ore. Zi-muncă = unitate de măsură a muncii celor care lucrează în gospodării agricole colective, pe baza căreia se stabilește plata cuvenită. Cu ziua = cu plata socotită după zilele muncite; fără angajament durabil. Zi de cale (sau de drum) = distanță care se poate străbate într-o zi cu piciorul. ♦ (Articulat, urmat de o determinare în genitiv sau introdusă prin prep. „de”) Data, momentul la care s-a întîmplat sau urmează să se întîmple ceva; termen, soroc. ◊ Expr. Ziua de astăzi = timpul, vremea în care trăim. Ziua de mîine = viitorul. Ziua de ieri = trecutul. (În credința creștină) Ziua de apoi = momentul în care viii și morții vor fi chemați la judecata lui dumnezeu. ◊ (Ca termen calendaristic) Ziua de 1 Mai. (Expr.) Zi-ntîi = prima zi a fiecărei luni. Ne dusese... la un zi-ntîi mai, tocmai la Socola (HOGAȘ). ◊ (În titulatura sărbătorilor sau a anumitor date fixe) Ziua femeii. ♦ Zi aniversară sau ziua nașterii (sau de naștere) = aniversare. Ziua (numelui) cuiva = onomastica cuiva. 2. (La pl.) Viață, existență, trai. ◊ Expr. A avea zile = a mai avea de trăit, a-i fi dat să (mai) trăiască. Cîte zile va avea = cît va trăi. A-și ține zilele = a se hrăni, a-și întreține viața. Cu zilele în mînă = a) într-o primejdie de moarte, la un pas de moarte; b) înfricoșat, înspăimîntat. A ridica (sau a răpune, a curma, a lua) cuiva zilele = a omorî pe cineva. A i se isprăvi cuiva zilele = a muri. A-și urî zilele sau a i se urî cuiva cu zilele = a se sătura de viață, a nu mai voi să trăiască. Vai de zilele mele (sau tale etc.) = vai de capul meu (sau al tău etc.), vai de mine (sau de tine etc.). De (sau în) zilele mele (sau ale tale etc.) = în toată viața mea (sau a ta etc.). 3. (La pl., cu determinări care precizează o perioadă de timp) Vreme. Și-o adus aminte de zilele tinereții (GALACTION). ◊ Expr. Mic de zile = tînăr. Vechi (sau înaintat) în (sau de) zile = înaintat în vîrstă, bătrîn. (Rar) Veșnic de zile = nemuritor. O, mag de zile veșnic, la tine am venit (EMINESCU). (A fi) învechit în zile rele = (a fi) înrăit. [Var.: ziuă s. f.] – Lat. dies.

ZI (pl. zile) sf. 1 Spațiul de timp de cînd răsare soarele pînă apune (în opoziție cu „noaptea”): și zise Dumnezeu: fie făpturi luminoase în tăria ceriului, și desparță dzua și noaptea (PAL.); Ziua scade, noaptea crește Și frunzișul mi-l rărește (EMIN.); zilele de vară sînt mai lungi decît cele de iarnă; a ținut veselia trei zile și trei nopți și mai ține și astăzi, dacă nu cumva s’a fi sfîrșit (CRG.); ~ și noapte nu înceta tunurile Turcului cum și a Neamțului din cetate (MUST.); a face noaptea ~ și ziua noapte 👉 NOAPTE1; toată ziua, cît ține ziua, de dimineață pînă seara; 👉 TOT¹ I. 2; în toate zilele; în fie-care ~; nu era ~ de la Dumnezeu, nu trecea o zi: nu era zi de la Dumnezeu fără d’a înregistra evenimente de acelea care emoționau (I.-GH.); (haină) de toate zilele, care se poartă în fiecare zi; cît toate zilele (de mare), foarte mare: biata femeie făcu niște ochi mari cît toate zilele (DLVR.); minciună cît toate zilele de mare (PANN) ¶ 2 Acest spațiu de timp cu privire la starea atmosferei, la temperatură: ~ senină, noroasă, ploioasă, frumoasă, urîtă, caldă, rece ¶ 3 Spațiul de timp cît ține ziua și noaptea și în care interval pămîntul își îndeplinește rotațiunea în jurul său: anul are 365 de zile; unele luni au cîte 31 de zile; cheile acestea sînt de la palatele noastre care sînt atît de multe, cîte zile-s într’un an (RET.); un an de zile, un an deplin, încheiat, întreg, zi cu zi, fără întrerupere: drumeața, pornind, a mers iar un an de zile tot prin locuri sălbatice și necunoscute (CRG.); ani de zile, ani mulți: au trecut ani de zile pe cari i-am trăit căutîndu-mi prin Moldova de treburi (SLV.) ¶ 4 💫 Zi solară, spațiul de timp între două treceri consecutive ale soarelui la meridian, variabilă în cursul anului; zi astronomică, zi solară mijlocie, măsurată cu începere de la amiazi; zi civilă, zi solară mijlocie, măsurată de la miezul nopții; ~ siderală 👉 SIDERAL ¶ 5 Însoțit de un adjectiv calificativ: zile amare, negre, fripte, traiu nesuferit, plin de necazuri, viață amară; (P): a strînge bani albi pentru zile negre 👉 BAN¹7; ~ albă, bună, zi fericită, liniștită: copiii... nu mai aveau ~ albă, căci ea se ținea mereu de cîra lor (ISP.); pl. tot zile albe duc (DLVR.); De cînd maica m’a făcut, Zile bune n’am avut (IK.-BRS.); 👉 DIMINEAȚĂ I.; bună ziua! formulă de salutare, întrebuințată de cel ce vine într’un loc sau se întîlnește cu cineva; ziua bună! formulă de salutare la plecare; a-și lua ziua bună, a-și lua rămas bun: își luară ziua bună unul de la altul cu lacrimile în ochi și se despărțiră (ISP.); ~ mare, zi însemnată, memorabilă: niște zile mari ca aceste le așteaptă și ei cu mare bucurie tot anul (CRG.) ¶ 6 Însoțit de un alt determinativ care precizează mai de aproape situația, destinația sau însemnătatea zilei; ziua de astăzi, a) azi, ziua în care ne aflăm, ziua de față; b) timpul de față, vremea în care trăim: într’această ~ de astăzi, fiind supărați și usteniți de truda postului, aflăm sfînta și cinstita cruce la mijlocul sfîntului post (VARL.); au rămas izbînda la Turci, luînd Țarigradul... de-l stăpînesc Turcii pînă în zioa de astăzi (GR.-UR.); n’am să uit ziua de ieri; F: a căuta ziua de ieri 👉 IERI; cine știe ce ne mai aduce ziua de mîine; nu mai ajungeți să vedeți ziua de mine (CRG.); ziua de apoi 👉 APOI I. 3; – ~ de tîrg; ~ de judecată; ~ de lucru; ~ de sărbătoare; – ~ de post; ~ de sec; ~ de dulce; în spec. la designarea unor zile din calendar sau de sărbătoare: ziua de 24 Ianuarie e o zi însemnată în istoria noastră; zilele Babei 👉 BABĂ8; l-au îmbrăcat cu căftan de domnie în ziua de Crăciun (MUST.); dacă ninge ori e moleșiniță în ziua de sf. Vasile, va fi îmbelșugat tot anul (GOR.); cum va fi în ziua de Florii, așa va fi în ziua de Paști (GOR.); 👉 CRUCE5, LUP2, URS2; – zi aniversară: a-și serba ziua nașterii, nunții; ziua numelui, mai adesea, fără atribut, ziua: m’a felicitat de ziua mea ¶ 7 În legătură cu un numeral: Căci Dumnezeu poruncește șase zile să muncești Ș’a șaptea zi, Dumineca, din lucru să contenești (PANN); în spec. pentru a indica o dată: Constantin Beizadea... au intrat în Iași în anul 7248, Septemvrie în două zile, într’o Duminecă (NEC.); zi ’ntîiu, †zi întîiu, ‡zi deutîiu, prima zi a lunii: la zi ’ntîiu de Aprilie este un fel de datorie, pentru cine ține la tradițiuni, să mință și să mistifice (CAR.); Constantin-Vodă... purces-au în zi întîiu a lui August și au mers la Țarigrad cu cinste (NEC.); apărînd cetatea de năvala Turcului din 5 zile a lui Iulie pînă în zi întîiu a lui Septemvrie (MUST.); în zi dentîiu al zece luniei iviră-se vîrhurele munților (PAL.) ¶ 8 După prepoziții. Zi cu zi, o zi după alta, în fie-care zi: văzînd-o ~ cu ~, a ajuns s’o placă... și a cerut-o în căsătorie (CAR.); Turcul, dibaciu, putea ști... ~ cu ~ starea în care se aflau negocierile dintre trimisul rus și ministrul Porții (I.-GH.); ‡cu ~ cu noapte, zi și noapte: zis-au Domnul Tătarilor... să stee cu ~ cu noapte cu ai săi slujitori să iee mănăstirea (LET.); (lucrător) cu ziua, plătit pentru fie-care zi de lucru, pentru zilele în care lucrează; cu zilele, trec multe zile la mijloc: începu a săgeta la căprioare și... de multe ori nu venea cu zilele p’acasă (ISP.); nu vine pe la noi cu zilele (PAMF.); – ‡de ~ de noapte, zi și noapte: un patriarh... venise cu Grigorie-Vodă aice în Iași și au stătut de ~ de noapte cu rugăminte (NEC.); – din ~ în zi, cu timpul, din ce în ce mai mult: așa și cinstea, den ~ în zi micșurîndu-i-se, de inimă rea puțin de n’au murit (GR.-UR.); din ~ în ~ ieșeau tot mai învederat la iveală deosebirile de temperament dintre noi (SLV.); – într’ o ~, într’una din zile, într’o bună zi, odată, la un moment dat; i-am tras într’ o ~ o bleandă, pentru că nu-mi da pace să prind muște (CRG.); într’una din zile... toți zeii... fură poftiți la nunta unui zeu mai mic (ISP.); – la ~, la curent: fără dînsul, lucrările cancelariei n’ar fi putut fi la ~ (BR.-VN.); – pe ~, pentru o zi; în cursul unei zile: e plătit cu două sute de lei pe ~; au pus Domn pre un om prost, anume Antoni, și-i da nafaca pe ~ cîte zece costande (MUST.); fac drumul acesta de patru ori pe ~; pe ~ ce merge, cu cît trec zilele, cu cît trece vremea, din ce în ce: pe ~ ce merge se face mai voinic; – peste ~, în timpul zilei ¶ 9 Sumă ce se plătește pentru o zi (de lucru, ca leafă, ca dobîndă, etc.): îmi datorește încă 15 zile ¶ 10 Drumul cît se poate face într’o zi cu picioarele: răcni leul, nenișorule, de se cutremurară toate prejmetele... și de se auzi cale de nu știu cîte zile (ISP.) ¶ 11 Dată: scrisoarea e fără ~ ¶ 12 Termen, soroc: a fixa o ~; îți dau banii, dar să mi-i plătești la ~ ¶ 13 Moda zilei, moda de acum, moda curentă; oamenii zilei, oamenii de care se ocupă, de care vorbește, pe care-i cinstește lumea în timpul de față; ordinea zilei 👉 ORDINE8 ¶ 14 A ținea zile, a-și impune anumite zile de post: Măicuță... Să ții zile pentru mine, Ca să fiu în sat cu tine (IK.-BRS.) ¶ 15 A vedea ziua (după fr. voir le jour), a se naște: iacă epoca în care Ioan Cîmpineanu a văzut ziua (I.-GH.) ¶ 16 Lumina zilei (după fr. le jour): Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorîtă, Unde pătrunde ziua printre ferești murdare (EMIN.) ¶ 17 pl. Viață: merg eu să cerc a face pace cu el, că, de ne spune la înălțatul împărat, e vai și amar de zilele noastre (RET.); cine dă acul cu ața într’însul își dă zilele (GOR.); cît de frumoasă e lumea, și ce bine e să-ți trâești zilele în mijlocul ei! (SLV.); el nu-și primejduește zilele, pînă cînd nu vede cîtuși de puțină nădejde de izbîndă (ODOB.); acești oameni, mulțămiți că și-au scăpat zilele, se deprinseseră cu ideea că n’o să mai găsească în urmă decît cenușă (NEGR.); a avea zile, a-i fi scris să mai trăească, a nu-i fi dat să moară: leatopisețul întreg să aștepți de la noi, de vom avea zile (M.-COST.); am avut zile și am scăpat (GN.); n’am omorît eu pe tata și pe mama, ci au murit că n’au avut zile (PANN); a-și ținea zilele, a-și întreține viața, a se hrăni: munca lui d’abia aducea cu ce bruma să-și ție zilele (ISP.); numai cu aceste alunele și bubuiețe și-a ținut ea zilele (SB.); a-și urî zilele, a nu mai vrea să trăească, a i se urî cu viața, a se sătura de viață: multă minte îți mai trebue, zise un străjeriu bătrîn; se vede că ți-ai urît zilele! (CRG.); – Ⓟ n’ar mai ajunge cu zile! întrebuințat ca blestem: mai anțărț mi-au venit, n’ar mai ajunge cu zile, niște tîlhari de Lipoveni (GRIG.); a muri cu zile, a muri din vina celor ce l-au îngrijit la boală, a muri înainte de vreme; a scăpa cu zile, a scăpa cu viață: de bună samă că dacă s’a duce acolo, nu scapă cu zile (VAS.); ‡a se ținea cu zile, a socoti că va mai trăi: toți se spăimîntară, că-i duc să-i omoare, și nici unul nu se mai ținea cu zile, ce toți aștepta din ceas în ceas ce urgie le-ar veni asupră (MUST.); a i se urî cu zilele, a se sătura de viață, a nu mai vrea să trăească: lasă-ne în pace, dacă nu ți s’a urît cu zilele (VLAH.); ‡cu zilele amînă 👉 AMÎNĂ1 ¶ 18 pl. Vremuri: Duca-Vodă... slujind și în zilele altor Domni la curte, l-au boierit (MUST.); le au spart de atunce cuibul lor de la praguri, unde le era lăcașul lor din zile bătîtne (N.-COST.) ¶ 19 pl. Ani: Iară noi? noi epigonii? Simțiri reci, bârfe sdrobite. Mici de zile, mari de patimi... (EMIN.); și fură zilele lu Adam deacă născu Sit 8 sute de ani (PAL.), moșul, încărcat de zile cum era, ...îmi arătă drumul pe unde să ies acasă (ISP.) ¶ 20 ZIUĂ, timpul cît luminează soarele: și despărți Domnedzeu lumina de la întunerec, și chemă lumina dzio și întunerecul noapte (PAL.); a se face, a se lumina de ziuă, a începe să se lumineze, a se ivi zorile: nu se luminase bine de ziuă și împăratul era în grădină ca să vază merele cele aurite (ISP.); cum se făcu ziuă, culese cîteva mere, le puse pe o tipsie de aur și le duse de le înfățișă tatălui său (ISP.); 👉 ORB l. 1; a se crăpa de ziuă 👉 CRĂPA3; a se omizi de ziuă 👉 OMIZI; în faptul zilei 👉 FAPT² I. 6; zori de ziuă 👉 ZORI³1; despre ziuă, spre ziuă, aproape de a se lumina de zi; șezi aici pînă despre ziuă, că am să vin atunci tot eu să te ieu (CRG.); despre ziuă cînd somnul e mai dulce auzi un fîlfîit ca un stol de păsări că se apropia (ISP.): fata Împăratului... s’a sculat peste noapte, cam spre ziuă, cînd somnul este mai dulce (ISP.); pînă în ziuă, a) pînă a se lumina de zi; era încă mult pînă în ziuă, cînd ajunseră la curtea împăratului (RET.); b) dis-de-dimineață: cînd au ieșit din Botoșeni, pînă în ziuă, fiind negură, s’au rătăcit un cămăraș a lui (MUST.); pînă la ziuă, pînă a se lumina de zi: a dormit tun pînă la ziuă, parcă ar fi făcut un ziafet (CAR.); au dat în trîmbiță și în dobe sămn oștilor sale, cînd era trei ceasuri pînă la ziuă (MUST.); e ziua albă, s’a luminat bine de zi: era ziua albă, cînd ajunse la ei, dar ei dormeau încă, că vara-s nopțile scurte (RET.); e ziua mare, e în plină zi, e lumină de-a binele: și cum n’aveau să vadă, dacă era ziua mare și vreme de primăvară (VAS.) ¶ 21 De ună zi(le) 👉 DEUNĂZI. II. ZIUA adv. În timpul zilei: petrece cu porțile și cu ușile deschise ziua și noaptea fără zăvoare la uși și la ferestre (I.-GH.); ziua ca ziua, mă mai iau cu caprele, dar noaptea toate stihiile năpădesc pe mine (ALECS.); ziua mare, ziua nămiaza mare, ❍ziua miază mare, ‡ziua amiazăzi mare, în toiul zilei, în plină zi: începuse ziua mare pe uliță a prăda (LET.); da bine, boierule, în cuprinsul dumitale se poate ca ziua nămiaza mare să ne calce hoții (ISP.); mă furișez din casă și mă duc, ziua miaza mare, la moș Vasile (CRG.); o trimetea cu careta domnească... ziua amiazăzi mare pe uliță, Ia feredeu (NEC.) [lat. dīes].