a arunca prosopul expr. 1. (în box – d. un antrenor) a solicita oprirea meciului, recunoscînd superioritatea netă a adversarului. – 2. (fig.) a abandona o competiție; a-și recunoaște înfrîngerea

ABANDON ~uri n. 1) v. A ABANDONA. 2) Renunțare a unui concurent de a continua o probă în care este angajat. ◊ ~ de familie părăsirea familiei, a copiilor de către persoana care are obligația legală de a-i întreține. /<fr. abandon

abandon, abandonuri, s.n. Faptul de a abandona, părăsire; renunțare.

ABANDON s. n. (Jur.; franțuzism) Renunțare la un bun sau la un drept. Abandonul mărfurilor asigurate. ♦ Părăsire, abandonare de către cineva a copiilor sau a familiei care cădeau în sarcina sa. ♦ Părăsirea unei competiții sportive de către un concurent.

ABANDON s. abandonare, părăsire. (~ familiei.)

ABANDON s. abandonare, părăsire. (~ul familiei.)

abandoná vb. I. 1 tr. A părăsi pe cineva sau ceva. ♦ (jur.; compl. indică copii, persoane asistate etc.) A părăsi pe cineva, lăsîndu-l fără sprijin sau ajutor. Legea (penală) pedepsește pe cel care își abandonează copiii (sau membrii familiei față de care are obligații de întreținere). 2 tr. A renunța la ceva. Nemulțumit de desfășurarea lucrărilor, a abandonat proiectul. 3 tr., intr. A renunța la participarea sau la continuarea participării la o probă sportivă. 4 tr. A părăsi ceva în situații de forță majoră; a pleca, a se îndepărta, a părăsi ceva care este sau poate fi considerat periculos. Echipajul a abandonat nava. 5 refl. fig. A se lăsa pradă unui sentiment, unei emoții, a se adînci în anumite preocupări. S-a abandonat în vîltoarea plăcerilor. • prez.ind. -ez. / <fr. abandonner <à bandon „în puterea cuiva”.

abandona, abandonez vb. I. 1. Tr. A părăsi pe cineva (familia, copiii) lăsîndu-l fără sprijin. 2. Tr. și intr. A renunța la ceva; a se retrage dintr-o întrecere sportivă.

A ABANDONA ~ez tranz. 1) (părinți, copii etc.) A lăsa la voia întâmplării; a părăsi, lăsând fără nici un sprijin. ~ familia. 2) (locuri sau persoane) A lăsa, plecând în altă parte; a părăsi. 3) (probe sportive) A lăsa renunțând la participarea în continuare. /<fr. abandonner

ABANDONA vb. I. tr. A părăsi, a renunța definitiv la ceva. ♦ A neglija, a lăsa în voia, în puterea... ♦ refl. A se lăsa pradă (bucuriei etc.) ♦ intr. A se retrage, a părăsi (o competiție sportivă, o întrecere etc.). [< fr. abandonner].

ABANDONA, abandonez, vb. I. 1. Tranz. A părăsi pe cineva (lăsându-l fără sprijin sau ajutor); a renunța la ceva. 2. Tranz. și intranz. A renunța la continuarea participării la o întrecere sportivă. – Din fr. abandonner.

abandona vb., ind. prez. 1 sg. abandonez, 3 sg. și pl. abandonează

ABANDONA, abandonez, vb. I. 1. Tranz. A părăsi pe cineva (lăsându-l fără sprijin sau ajutor); a renunța la ceva. ♦ Refl. Fig. A se lăsa cuprins, în mod exagerat, de un sentiment, de o emoție, de anumite preocupări. 2. Tranz. și intranz. A renunța la continuarea participării la o întrecere sportivă. – Din fr. abandonner.

ABANDONA, abandonez, vb. I. Tranz. (Cu privire la persoane) A părăsi, a lăsa în voia soartei, a lăsa fără sprijin sau ajutor. Legea pedepsește pe cel care-și abandonează familia. ♦ (Cu privire la acțiuni, la planuri, etc.) A înceta să se ocupe de..., a renunța la..., a părăsi. Pictorul a abandonat lucrarea concepută pe un plan prea vast. ♦ Intranz. A se retrage dintr-o competiție sportivă înainte de terminarea ei.

ABANDONA, abandonez, vb. I. Tranz. A părăsi pe cineva (lăsîndu-l fără sprijin sau ajutor); a renunța la ceva. ♦ Intranz. A renunța la continuarea probei, într-o întrecere sportivă. – Fr. abandonner.

ABANDONA vb. 1. a lăsa, a părăsi, (franțuzism rar) a placa, (înv. și pop.) a oropsi, a pustii, (înv. și reg.) a năpusti. (Și-a ~ copiii.) 2. a renunța. (A ~ o dispută.) 3. v. ceda.

abandona (a ~) vb., ind. prez. 3 abandonează

abandona vb. I. tr. a părăsi, a renunța definitiv la ceva. ♦ a neglija, a lăsa în voia... II. refl. a se lăsa pradă unui sentiment, unei emoții. III. intr. a se retrage dintr-o competiție. (< fr. abandonner)

A abandona ≠ a adopta, a relua, a reveni

abandona [At: I. PANȚU, C. 287 / Pzi: ~nez / E: fr abandonner, it abbandonare] 1 vi A renunța la ceva. 2 vi (D. sportivi) A renunța la continuarea probei în care este angajat. 3 vt (C.i. persoane față de care cineva are obligația legală de a le întreține) A părăsi.

ABANDONA vb. 1. a lăsa, a părăsi, (franțuzism rar) a placa, (înv. și pop.) a oropsi, a pustii, (înv. și reg.) a năpusti. (Și-a ~ copiii, familia.) 2. a renunța. (A ~ o dispută.)

ABANDONARE, abandonări, s. f. Acțiunea de a abandona; părăsire, renunțare.

ABANDONARE s. v. abandon.

ABANDONARE s. abandon, părăsire. (~ familiei.)

ABANDONARE s.f. Acțiunea de a abandona; părăsire, renunțare. [< abandona].

abandonare s. f., g.-d. art. abandonării; pl. abandonări

abandonáre s.f. 1 Părăsire. Abandonarea familiei. ♦ spec. Părăsire a unei nave aflate în pericol de scufundare. Echipajul a hotărît abandonarea navei. 2 Renunțare. Abandonarea unui proiect. 3 (filos.) Idee centrală în filosofia existențialiștilor atei, prin care se susține că omul este aruncat în lume. • pl. -ări. /v. abandona.

ABANDONARE, abandonări, s. f. Acțiunea de a abandona; părăsire.

abandonare sf [At: COD. PEN. R. P. R. 479 / Pl: ~nări / E: abandona] 1-4 Abandon (1-4).

abandonare s. f., g.-d. art. abandonării; pl. abandonări

abandonat adj. m., pl. abandonați; f. sg. abandonată, pl. abandonate

ABANDONAT adj. părăsit, (înv. și pop.) oropsit, (înv. și reg.) năpustit. (Copil ~.)

abandonat¹ sn [At: MDA ms / Pl: ~uri / E: abandona] 1 Renunțare. 2 Abandon. 3-4 Abandon (3-4).

abandonat², ~ă a [At: DICȚ. / Pl: ~ați, ~e / E: abandona] 1-2 Părăsit (1-2).

ABANDONAT, -Ă, abandonați, -te, adj. Care a fost părăsit. ♦ Spec. (Despre copii nou-născuți) Care a fost părăsit de către mamă. – V. abandona.

ABANDONAT adj. părăsit, (înv. și pop.) oropsit, (înv. și reg.) năpustit. (Copil ~.)

ABANDONAT, -Ă, abandonați, -te, adj. Care a fost părăsit. ♦ Spec. (Despre copii nou-născuți) Lepădat². – V. abandona.

*abandonéz v. tr. (fr. abandonner). Barb. Părăsesc. Cedez un lucru. erată corectat(ă)

abandonic, -ă adj., s. m. f. (cel) care trăiește teama patologică de a fi abandonat. (< fr. abandonnique)

abnegație sf [At: NEGRUZZI, S. I, 289 / P: ~ți-e / Pl: ~ii / V: ~țiune / E: lat abnegatio, fr abnégation] 1 Devotament (dus până la sacrificiu). 2 Sacrificiu voluntar Vz abandonare, renunțare.

Ach(a)emenides, unul dintre însoțitorii lui Odysseus, abandonat de către erou, cînd acesta a părăsit în grabă Insula Ciclopilor. Trăind ascuns, Achaemenides a reușit să scape teafăr pînă cînd, mai tîrziu, a fost salvat de către Aeneas.

acompaniament (< fr. accompagner „a întovărăși”), ansamblul elementelor care, în țesătura muzicală, au rol expresiv subordonat melodiei* (sau melodiilor) principale. Procedeul acompanierii vocii de către un instr. a fost cunoscut din cele mai vechi timpuri (antic., ev. med.) și a câștigat în importanță o dată cu dezvoltarea linbajului muzical. Forma cea mai rudimentară de a. constă în dublarea vocii (2) (vocilor) principale și a fost practicată pe vremea trubadurilor* (sec. 12-13) dar mai ales în Renaștere* când orch. se adăuga corului (4) pentru a-i spori sonoritatea. Ulterior, procedeul a fost folosit sporadic dar nu e abandonat cu totul nici astăzi (cântecul de mase). Acest a. se numește și a. ad libitum*. A. independent de melodie (numit și a. obligat* e propriu stilului omofon (v. omofonie). Apare foarte rar în ev. med. (mai ales sub forma unui fundal ritmic suținut de instr. de percuție), ceva mai mult în Renaștere (în corurile cu scriitură acordică: madrigale*, villanelle*, chansonuri* etc., unde, în unele cazuri, interesul muzical e concentrat la vocea superioară). A. se constituie deplin în a doua jumătate a sec. 16 când apare procedeul monodiei* acompaniate (opera în Italia, song-ul în Anglia, l’air de cour în Franța etc.). Forma de a. instr. elaborată acum în Italia și apoi generalizată în toată Europa este basul continuu*. Totuși, predilecția pentru scriitura polif. face ca, în genere, de-a lungul barocului*, gradul de subordonare al a. față de melodie să nu fie prea accentuat. Această subordonare se accentuează mult în clasicism*, odată cu trimful stilului omofon, epocă în care nu numai abandonarea polif. ci chiar și a basului continuu permite crearea unui a. mai suplu și mai variat. Ulterior, a. se dezvoltă, câștigă în pondere (altfel spus, își reduce însuși caracterul „acompaniator”) pentru ca, în muzica sec. 19-20, să întâlnim adesea suprapuneri de planuri sonore egale ca importanță. În sensul strict al cuvântului, a. se mai întâlnește astăzi mai ales în muzica de divertisment.

A adopta ≠ a abandona, a respinge

aflat², ~ă a [At: BIBLIA (1688) / Pl: ~ați, ~te / E: afla] 1 Găsit. 2 (Iuz; îs) Copil ~ Copil abandonat. 3 (Îuz; îe) A fi ~ de nevoie A fi bolnav de epilepsie.

AFRICA DE SUD, Republica ~, stat în S Africii; 1,22 mil. km²; 33,75 mil. loc. (1988; 68,2 la sută negri; 18 la sută albi; 10,5 la sută metiși și 3,3 la sută asiatici). Limbi de stat: afrikaans și engleza. Cap.: Pretoria (reșed. guvernului) și Cape Town (reșed. parlamentului). Orașe pr.: Johannesburg, Soweto/Southwest Town, Durban, East London, Port Elizabeth. Este împărțit în patru prov. (Cape, Natal, Orange, Transvaal) și nouă teritorii autonome indigene. Relief predominant de podișuri străbătute de lanțuri muntoase nu prea înalte; excepție M-ții Scorpiei (Drakensberg) cu alt. max.: 3.657 m; în lungul țărmului înguste cîmpii litorale. Climat tropical în N și subtropical în restul terit., moderat de alt.; în NV (deșertul Kalahari) și pe litoralul vestic (deșertul Namib) ariditate accentuată. Mari expl. de aur (664,6 t. 1985, locul I pe glob), diamante (10,2 mil. carate, 1985), min. de fier (29,84 mil. t. 1989), mangan (1,5 mil. t. 1989, locul 2 pe glob), nichel, crom (1,05 mil. t., 1985, locul 1 pe glob), bauxită, cupru, uraniu, metale rare (antimoniu, platină, titan). Expl. carbonifere (173,6 mil. t., 1989) și forestiere (4,5 mil. ha de pădure). Ind. A. de S., diversificată, produce energie electrică (156,74 miliarde kWh, 1989), fontă, oțel (9,1 mil. t., 1989), material rulant, autovehicule (montaj, 368,4 mii buc., 1988), tractoare, echipament pentru centrale electrice, mașini agricole, nave maritime, aparataj electrotehnic, utilaj minier, ciment (6,94 mil. t., 1989), țesături de lînă și bumbac, produse chimice, alim. (conserve de carne și de pește, lactate), zahăr (2,26 mil. t., 1988), hîrtie și celuloză etc. Predomină creșterea ovinelor (29,8 mil. capete, 1988), bovinelor (11,8 mil. capete, 1988), caprinelor (5,84 mil. capete, 1988), porcinelor (1,5 mil. capete, 1988), realizîndu-se o producție ridicată de carne, lînă (92,4 mil. t., 1988) și produse lactate. Pescuit intens (628,7 mii t. pește, 1986). Pe 10,8 la sută din terit. se cultivă porumb (6,9 mil. t., 1988), grîu (3,4 mil. t. 1988) cartofi (956 mii t. 1988), viță de vie (1,4 mil. t. struguri, 1988), tutun, citrice (620 mii t. 1988), arahide (231 mii t. 1988), banane, ananas ș.a. C. f.: 23,4 mii km² (c. 5,5 mii km electrificați). Căi rutiere: 184.520 km. Moneda 1 rand = 100 cents. Exportă aur, cărbune, produse siderurgice, diamante, metale neferoase, utilaje și mijloace de transport ș.a. și importă utilaje industriale și mijloace de transport, produse chimice, bunuri de larg consum, prod. alim. ș.a. – Istoric. Înainte de colonizarea europeană, terit. A. de S. a fost populat de boșimani, de hotentoți, iar apoi de polulația bantu. Colonizarea a fost începută de olandezi: în 1652 s-a întemeiat Colonia Capului (din 1806 în stăpînirea Angliei). Prin războaie împotriva cafrilor, purtate în sec. 18-19 de buri și de englezi, aceștia și-au lărgit considerabil posesiunile. În deceniul 4 al sec. 19 burii întemeiază republica Natal (proclamată colonie engleză în 1843), iar în deceniul 6 al sec. 19 republicile Transvaal și Orange, ocupate de Anglia în urma războiului anglo-bur (1899-1902). În 1910 se creează Uniunea Sud-Africană, ca dominion britanic, prin unirea Coloniei Capului, republicilor Orange, Natal și Transvaal, care participă la primul război mondial, de partea Aliaților. În 1949, guvernul Uniunii Sud-Africane a anexat Africa de Sud-Vest, pe care o administrase pînă atunci sub un mandat instituit de Liga Națiunilor și mai tîrziu de O.N.U. În anii postbelici, autoritățile sud-africane au înăsprit regimul de asuprire rasială, legiferînd apartheid-ul. La 31 mai 1961 Uniunea Sud-Africană s-a proclamat republică sub denumirea actuală și s-a retras din Commonwealth. Ca urmare a politicii de apartheid și a ignorării rezoluțiilor O.N.U., Adunarea Generală a hotărît în nov. 1974 să suspende participarea delegației autorităților sud-africane la lucrările sale. Izolarea republicii A. de S. s-a accentuat după destrămarea sistemului colonial portughez (1975) și a proclamării independenței Republicii Zimbabwe (1980). Guvernul de la Pretoria a lansat atacuri împotriva Angolei și a Mozambicului (1981), apoi împotriva republicilor Zimbabwe, Botswana și Zambia (1986), pe ca le-a acuzat că sprijină mișcarea SWAPO (Angola) și Congresul Național African. Amploarea mișcărilor de protest ale populației de culoare a determinat introducerea stării de urgență pe întreg teritoriul (12 iun. 1986). Sprijinul larg acordat de opinia publică internațională luptei împotriva apartheid-ului a constrîns guvernul să facă un șir de concesii, între care eliberarea din închisoare a lui Nelson Mandela, lider al Congresului Național African. În 1991 s-a adoptat o legislație prin care apartheid-ul a fost abandonat. A. de S. este republică prezidențială. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral ales exclusiv de populația albă, iar cea executivă de președinte și de un cabinet condus de liderul partidului majoritar în Camera Adunării.

a lăsa (ceva) baltă expr. a abandona (ceva), a renunța (la ceva).

a lăsa mortul expr. (intl.) 1. a renunța la intenția de a fura sau de a escroca pe cineva. 2. a abandona obiectele furate.

arăta (-t, -at), vb. – 1. A indica, a semnala. – 2. A prezenta, a înfățișa. – 3. A părea, a avea aspectul. – 4. A da de înțeles. – 5. (Refl.) A avea viziuni, a crede cineva că vede ceva (se construiește cu dat.). – 6. A expune, a explica. – 7. A explica, a face lecții, a ajuta la pregătirea temelor școlare. – 8. A corecta, a îndrepta; a învăța minte. – Var. (Trans. de S.) areta. Mr. arăt, istr. arǪtu. Lat. rătāre „a fixa, a determina”. Semantismul se explică în lumina unor expresii ca fr. je suis bien fixé sur son compte, care înseamnă je suis bien renseigné. Și a- poate fi lat. sau rom. Etimonul rătus, în forma *arrătāre, fusese indicat de Candrea, Rom., XXXI, 301, și Éléments, 72 și 91, respins de Pușcariu 108, și abandonat de Candrea, în GS, III, 423, care a sugerat lat. *ad reiterāre, redus la *arretrāre și disimilat; dar problema semantică pare insolubilă. Celelalte explicații sînt insuficiente: lat. *arrectāre, de la rectus (Cihac, I, 82; Weigand, Jb, II, 221-3; DAR); se lovește de dificultăți fonetice; lat. *elatāre (Meyer-Lübke, ZRPh., XIX, 574; REW 2837; Pușcariu, Lat. ti, 10), după Pușcariu 108, „wohl am besten passt, obwohl die Sinnesübergang nich ganz klar ist”. Hasdeu 1557 indica lat. *ad reputare, care nu pare posibil. Pascu, Beiträge, 9, presupune un *erettare, de la erectus, care este fără sens; iar Giuglea, Dacor., IV, 379, pleacă de la gr. ρέυος „membru, aspect”, într-o explicație prea forțată. Der. arătanie, s. f. (monstru, stafie); arătare, s. f. (demonstrație; dovadă, probă; stafie); arătător, adj. (indicator); arătător, s. n. (deget cu care se arată; ac de ceas); arătătură, s. f. (indicație; semnal, semn; monstru, stafie); arătos, adj.; arătoșenie, s. f. (frumusețe).

are balta pește expr. folosită ca formulă de consolare a unui îndrăgostit abandonat de partener

a se lega de gard expr. a abandona, a renunța (la ceva).

automobil-capcană s. n. Automobil abandonat în locuri publice pentru a declanșa explozii datorită bombelor plasate la bord ◊ „În semn de protest împotriva exploziei de luni dimineața a unui automobil-capcană care a provocat moartea a 16 persoane și rănirea altor 100, în sectorul de vest al Beirutului a avut loc marți o grevă generală.” Sc. 7 XII 83 p. 7. ◊ „Un automobil-capcană a explodat în apropierea clădirii consulatului Turciei din Melbourne [...]” I.B. 24 XI 86 p. 8. ◊ „Automobil-capcană la Beirut” R.l. 28 I 90 p. 4; v. și Pri. 22/96 p. 47 (din automobil + capcană; cf. fr. automobile-piegée)

beci (beciuri), s. m. – Berbec tînăr, de doi ani. – Mr. beci. Bg., sb. biče „taur tînăr”, sb. bičij „taurin”. Schimbarea semantică, deși curioasă, este aceeași ca în cazul lui buhai, care înseamnă totodată și „taur” și „berbec”. Diculescu, Elemente, 444, crede că este reprezentant al gr. βηϰίον „oaie tînără” și legat de it. becco. Pușcariu 198 de asemenea îl lega de it., dar îl considera rezultat al lui (ber)beculus, care ar fi trebuit să dea *bechi; însuși autorul și-a abandonat ipoteza în DAR; cf. REW 9270 și 1020a. Capidan, Dacor., IV, 444, se referă la sl. belče, de la bĕlŭ „alb”, ipoteză puțin verosimilă. Cf. bic.

biet (biată), adj. – Sărman, nenorocit, nefericit. Cuvîntul are un sens și o întrebuințare particulară, întrucît reprezintă o calitate pur afectivă, atribuită de vorbitor și în nici un caz intrinsecă obiectului (ca în cazul sp. el pobre hombre, față de el hombre pobre). Din această rațiune, nu este posibilă întrebuințarea sa postpusă (*omul biet), decît în apoziție (omul, biet, nu știa... ) caz în care este de preferat uzul invariabil (femeia, biet, nu știa). Nuanța afectivă puternică este evidentă în întrebuințarea curentă a cuvîntului, cînd este vorba de membrii familiei decedați: bietul tata, bietul frate-meu (cf. sp. mi pobre padre). Presupunem că acest caz indică adevărata semnificație a cuvîntului, caz în care se poate recunoaște în el lat. vĕtus „vechi”, care s-a întrebuințat de asemenea din epoca clasică desemnînd „strămoșii, cei morți”. În acest caz, bietul Petre a început prin a însemna „răposatul Petre” și apoi, printr-o asociație de idei firească, „bietul Petre” (cf. și săracul Petre). Fonetismul lui vetus › biet este normal; cf. și it. vieto „trecut, vechi”. Ex. it. arată că acuz. lui vĕtĕrem fusese abandonat încă din lat. vulg., și cuvîntul a fost redus la tipul. decl. a doua. Celelalte explicații încercate pînă acum par destul de improbabile. S-a presupus că este vorba de sl. bĕdĭnŭ (Cihac, II, 13; Pușcariu 201; DAR), în ciuda imposibilității fonetice; de la lat. vietus „ofilit, slab” (Diez; Densusianu, Hlr., 90; cf. REW 9325), în ciuda dificultăților semantice; sau de la lat. biliatus (Giuglea, Dacor., III, 765-7; cf. REW 9645). Din rom. provine săs. bdjetisch.

boare s. f. – 1. Exalare, duhoare. – 2. Zăpușeală, căldură. – 3. Adiere de vînt. – Mr. boră, megl. boari. Lat. văpōrem, pronunțat normal *baporem. Trebuie să se presupună o fază intermediară asimilată *baborem, al cărei rezultat normal este *băoare › boare, cf. subala › (sub)suară. Semantismul este de asemenea perfect normal, cel puțin pentru primele două accepții; cea de „adiere de vînt” este numai secundară și pînă la un anume punct incertă (în ex. pe care le menționează DAR s-ar putea interpreta adesea în sens etimologic; frecvența cu care se întrebuințează expresia o boare de vînt arată că nu este posibil să se caute un etimon care să însemne de la sine „vînt”). Etimonul pe care îl propunem a fost întrevăzut de Koerting 9995, care a propus lat. vaporeus, dificil sub aspect fonetic și ca atare abandonat în general. Densusianu, Rom., XXXIII, 275, a propus lat. Bŏreās, ipoteză care, adoptată de Pascu, Beiträge, 7; Candrea; Graur, BL, V, 90 și Scriban, prezintă mari dificultăți semantice (cum am arătat, boare nu înseamnă „vînt” ci „duhoare”; pe de altă parte, implică noțiunea de „fierbinte”, cf. Dosoftei; nu-i nime să-i scape de boare, să se-ascunză de dîns la răcoare; în timp ce, dimpotrivă, Boreas este vîntul rece din nord). În fața ipotezei, lui Densusianu se ridică cea a lui Pușcariu 5 (cf. REW 1219; DAR; Pușcariu, ZRPh., XXXVII, 112; Skok 195), care derivă pe boare de la abur, ceea ce nu este posibil din punct de vedere fonetic. Odinioară, Cipariu, Arhiv., 70, se gîndea la bg. burja, cf. bură.

CAPITULA vb. v. abandona, ceda, renunța.

CEDA vb. I. tr. a abandona cuiva un bun, renunțând la dreptul de posesiune. ◊ a face o cesiune. II. intr. 1. a da cuiva dreptate; a-i recunoaște superioritatea. ◊ (sport) a se recunoaște învins, a înceta întrecerea. 2. (despre boli, dureri) a se ameliora, a scădea în intensitate. 3. (despre lucruri, elemente de construcție) a nu rezista la apăsare, a se rupe. 4. (despre corpuri, medii) a transfera căldura unui alt corp sau mediu. (< fr. céder, lat. cedere)

CEDA vb. 1. a da, a lăsa. (Îi ~ întregul apartament.) 2. a se îndupleca, a se lăsa, (fig.) a se muia. (Să nu ~ cu nici un preț.) 3. a abandona, renunța, (fig.) a capitula. (A ~, n-a mai continuat discuția.) 4. a se pleca, a se supune. (~ în fața dușmanulul.) 5. v. capitula. 6. v. atenua. 7. v. rupe. 8. v. deforma.

CEDA vb. I. 1. tr. A lăsa, a abandona cuiva un bun, renunțînd la dreptul de posesiune. 2. intr. A da cuiva dreptate; a se supune. ♦ (Sport) A se recunoaște învins, a înceta întrecerea, lupta. 3. intr. (Despre boli, dureri etc.) A se ameliora, a descrește, a scădea. 4. intr. (Despre lucruri) A se încovoia, a nu rezista la apăsare, a se rupe. [< fr. céder].

A CEDA ~ez 1. tranz. 1) (bunuri aflate în proprietatea cuiva) A da (benevol) din propria posesiune. ~ un teritoriu. ◊ ~ poziția (sau pozițiile) a se retrage. 2) (mărfuri, mai ales deficitare) A trece prin vânzare în posesia altei persoane; a abandona în schimbul unei despăgubiri. 2. intranz. 1) A înceta de a mai opune rezistență (fizică sau morală); a se recunoaște învins. ~ într-o luptă. 2) (despre lucruri, construcții, piese etc.) A nu mai rezista la acțiunea unor factori externi. Podul ~at. 3) (despre boli, dureri etc.) A scădea în intensitate. /<fr. céder

cehoviza vb. I ◊ „Trebuie să subliniez încă o dată că în «adaptarea» lui Osip, traducătoarea-adaptoare afirmă, față de celelalte versiuni, un merit cehovian, de reală adâncime: mujicul rudimentar, bruta primară, pe care ceilalți adaptatori au adoptat-o tale quale din proiectul abandonat de Cehov, a fost cehovizat în sensul unei complexiuni nobile.” R.l. 16 II 67 p. 2 (din numele scriitorului [A.P.] Cehov + -iza)

CHICHÉN ITZÁ, oraș precolumbian în S Mexicului, în Pen. Yucatán. Întemeiat în sec. 6, a devenit cap. Statului Maya și apoi a noului Imp. Maya-Toltec (sec. 10), fiind abandonat în sec. 15. Săpăturile arheologice au scos la lumină grandioase vestigii constînd din edificii de caracter civil, piețe publice, o piramidă monumentală („El Castillo”) dedicată cultului solar, un templu al „războinicilor” cu bogate picturi murale ș.a.

COMTE [cõt], Auguste (1798-1857), filozof și sociolog francez. Întemeietorul pozitivismului. Unul dintre fondatorii sociologiei. Delimitînd în istoria intelectuală a omemirii trei stadii: teologic, metafizic și pozitiv, a preconizat o „filozofie pozitivă”, care abandonează explicarea naturii ascunse a lucrurilor și pornește de la studiul datelor experienței („Curs de filozofie pozitivă”). Aceasta face posibilă o „politică pozitivă” sau o sociologie, numită și „fizica socială”, concepută ca știință despre legile sociale, opusă teoriei contractului social („Sistem de politică pozitivă sau tratat de sociologie ce instituie religia umanității”).

COPAN, oraș precolumbian, centru religios al Imperiului Maya, întemeiat potrivit tradiției la c. 469, în NE Hondurasului de astăzi. Cercetările arheologice au degajat monumentale construcții destinate observațiilor astronomice, înconjurate de construcții civile. Abandonat în sec. 9.

CUM¹ adv. I. (Interogativ) 1. În ce mod? în ce fel? în care chip? Cum ai făcut de ai venit după noi, de nici una dintre surori nu te-a văzut? ISPIRESCU, L. 239. Cum oare din noianul de neguri să te rump, Să te ridic la pieptu-mi, iubite înger scump? EMINESCU, O.I 213. Foaie verde de trifoi, Cum să vorbim amîndoi? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 68. ◊ Expr. Cum și în ce chip sau cum și ce fel = în ce fel. Nu știu însă cum și ce fel ne aduse vorba a pomeni despre grauri. ODOBESCU, S.III 23. ◊ (Eliptic, urmat de un conjunctiv sau, mai rar, de un infinitiv) A nu avea (sau a nu ști) cum = a nu avea modalitatea, posibilitatea, mijloacele de a... Pentru atîta încredere, nu am cum să-ți mulțumesc. ODOBESCU, S. III 9. Dulce ți-i gurița, lele, Mai dulce n-are cum fi, Că-i ca strugurul din vii. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 25. ◊ (Interogativ-exclamativ, urmat de cuvinte ca «focul», «naiba», «dracul», «dumnezeu») Dar oare pe acesta cum mama dracului l-a mai fi chemînd? CREANGĂ, P. 245. ♦ (Repetat, în propoziții enunțiative) Într-un fel oarecare (pe care vorbitorul nu ține să-l precizeze). În cele din urmă, cum, cum, băgă de seamă că o broască țestoasă se ține după vîrful nuielei lui. ISPIRESCU, L. 34. ◊ (Însoțit de un verb, de asemenea repetat) Trecurăm cum trecurăm pînă aci, stăpîne. ISPIRESCU, L. 6. Era bucuroasă să-l vadă cum l-a vedea urnit de-acasă. CREANGĂ, P. 111. ◊ (Cînd verbul repetat este la forma negativă, arată că nu interesează felul cum se face o acțiune, ci numai faptul că se face) Cum îl prinse, cum nu-l prinse Aripă-Frumoasă pe zmeu, destul că îl trînti. RETEGANUL, P. III 70. ♦ (În întrebări retorice, uneori cu nuanță optativă) De ce? Cum nu vii tu, Țepeș, doamne...? EMINESCU, O.I151. Cuculețule năuc, Cum n-am pușcă să țepușe?. ȘEZ. I 46. ◊ (Întrebarea este legată de o motivare, o justificare, o explicație a unei acțiuni) Cum era să se întindă mai mult, că de-abia acum se prinsese și el cu mîinile de vatră. CREANGĂ, P. 140. Cum nu-i dorul mare cine, Că de la Oșorhei vine? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 305. Ba zău, cum s-o părăsesc, Cînd ca ea nu mai găsesc? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 32. ◊ (Motivarea este subînțeleasă) Mai țin minte... – cum să uit? CASSIAN, în POEZ. N. 101. Nu mai chiui. – Ba nu!... tu cum ai chiuit de trei ori? CREANGĂ, P. 55. ◊ Expr. Cum de... = cum se face că..., cum se poate, cum e posibil că... Plesni de necaz cum de să fie el ocărit. ISPIRESCU, L. 48. Bunele bătrîne nu se puteau dumiri cum de sînt atît de învățați drăguții lor. NEGRUZZI, S. I 6. Trandafir ș-un fir subțire, Rău m-ai scos, dragă, din fire; Trandafir ș-un fir mai gros, Mult mă mir cum de m-ai scos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 29. (Cu o nuanță de regret) Cum de să se prăpădească o așa bunătate de june? ISPIRESCU, L. 102. (Retoric) Cum de nu cade trăsnetul, să ardă pe niște asemenea necredincioși! NEGRUZZI, S. I 49. (Urmat de «așa», se așteaptă o explicație) Cum așa, de nu știi nici de unde vii, nici încotro te duci? CREANGĂ, A. 141. (Da) cum (să sau de) nu! = a) desigur! firește! mai încape vorbă? se poate altfel? vezi bine! Tu, ciocîrlane, nu cumva știi unde se află Mănăstirea de Tămîie? – Da cum să nu știu, stăpînă? CREANGĂ, P. 93. Mîndrulică, ochii tăi Bine seamănă cu-ai mei! – Da cum, foc, n-or sămăna, Că-s făcuți pe seama ta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 402; b) vorbă să fie! da de unde?! Acum cred că... mi-i da drumul să intru la dumnezeu, că tare mare treabă mai am. – Da, cum nu; ia mai pune-ți pofta la o parte, că doar nu piere lumea. CREANGĂ, P. 314. Apoi (sau, popular, păi) cum! = desigur! se înțelege! 2. (Exprimînd o părere de rău, o contrarietate) Se poate? adevărat să fie? Mămuca ne vede. – Cum? Eu o văd că doarme. CREANGĂ, P. 8. Cum? Ai abandonat pe Sînziana? ALECSANDRI, T. I 458. Eu nu pot ceti romînește.- Cum! Apoi dar ce înveți tu? NEGRUZZI, S. I 4. 3. (Cu intonație ascendentă, întrebuințat pentru a face pe cineva să repete cele spuse și neauzite sau neînțelese bine) Ce? poftim? Cum? mai spune, te rog, o dată! 4. (În legătură cu verbul «a da», întrebuințat pentru a se informa despre prețul unui lucru) Cu cît? cu ce preț! Cum dai roșiile? II. (Exclamativ) Cît de (mare, mult, tare etc.)! Cum cîntă toate luncile în floare! CERNA, P. 160. Dragii mămucuței, dragi! Cum așteaptă ei cu bucurie! CREANGĂ, P. 25. Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare! EMINESCU, O. I 136. ◊ (Urmat de un adverb introdus prin prep. «de») O, cum fulgeră de strașnic! NEGRUZZI, S. I 58.

DAGHEREOTIPÍE (DAGHEROTIPÍE) (< fr. {i}) s. f. Cel mai vechi procedeu de fotografiere, astăzi abandonat, care fixa imaginile pe plăci de cupru argintate, sensibilizate cu vapori de iod. V. și Daguerre.

DAGHEREOTIPIE, daghereotipii, s. f. Vechi procedeu de fotografiere, astăzi abandonat, care fixa imaginile cu ajutorul unei camere obscure pe o placă de cupru argintată, sensibilizată cu vapori de iod și de brom. [Pr.: -re-o-. – Var.: dagherotipie s. f.] – Din fr. daguerréotypie.

Danaë, fiica lui Acrisius, regele din Argos, și a Eurydicei. Temîndu-se de împlinirea unui oracol care-i prezisese că va muri de mîna fiului lui Danaë, Acrisius își închide fata într-un turn înalt. Nici un muritor nu poate ajunge pînă acolo. Transformat în ploaie de aur, Zeus reușește însă să se strecoare pînă-n iatacul fetei. Din dragostea lui cu Danaë se naște Perseus. Ca s-o piardă pe ea și pe fiul ei, Acrisius îi închide într-un cufăr și-i abandonează pe apă, pradă valurilor. Danaë, ocrotită de Zeus, reușește însă să scape cu viață și să ajungă în insula Seriphus. Acolo e primită la curtea regelui Polydectes, care se îndrăgostește de ea. După trecerea anilor regele vede însă în fiu o piedică în cucerirea inimii mamei. De aceea el îl trimite pe Perseus departe, cu gîndul ascuns că-și va găsi moartea în lupta cu Meduza. Perseus se înapoiază însă victorios (v. și Perseus). Împreună cu mama sa el se întoarce în Argos unde, fără voia lui – ca o împlinire a oracolului – își ucide bunicul (v. și Acrisius).

DEFECȚIUNE s.f. 1. Neîndeplinire a unei sarcini; abandonare a unei cauze etc.; dezertare. 2. (Impr.) Deranjament, defect (care împiedică buna funcționare a unei mașini, a unui aparat etc.) [Var. defecție s.f. / cf. fr.défection, lat. defectio].

DESISTA vb. refl. 1. (jur.) a renunța la o acțiune, la urmărirea în justiție. ◊ a abandona săvârșirea unei infracțiuni. 2. a-și retrage candidatura înainte de alegeri. (< fr. désister)

Deus otiosus („zeu care se odihnește”), tip de zeu creator în unele mituri, care și-a abandonat opera și s-a retras în cer, nemaipăstrând vreo legătură cu lumea creată; zeu neutral, care nu mai participă la treburile lumii. – Expr. latină.

DEZAMPARA vb. I. intr. (Franțuzism) A părăsi, a abandona locul în care te afli. [< fr. désemparer].

A DEZERTA ~ez intranz. 1) A părăsi serviciul militar fără permisiune (uneori trecând de partea inamicului). 2) A adera la adversarul politic, ideologic sau de clasă. 3) fig. A abandona în mod nejustificat locul sau obligațiile. /<fr. déserter

dirijat, conducere tehnico-interpretativă a unui ansamblu* muzical orchestral, vocal sau combinat ce transpune în act sonor o partitură* simfonică, de operă, concertantă, corală etc. Coordonarea unor formații* camerale de mare cuprindere și complexitate (d. ex. Simfonia de cameră de Enescu) necesită, de asemenea, exercitarea unei funcții dirijorale. La repetițiile pregătitoare precumpănesc atribuțiile tehnice de îndeplinire a indicațiilor textului muzical, dirijorul putând da explicații verbale, să reia, să exemplifice uneori el însuși; în concert (spectacol) atribuțiile artistice, exercitate prin mijlocirea tactării*, mimicii, gestului și atitudinii evocatoare, sugestive. D. atribuie mâinii drepte, folosind de obicei bagheta*, rolul indicării măsurilor* și tempoului (2); stânga figurează expresivitatea, frazarea*, nuanțele*, accentele*. Mișcările dirijorale au o funcție convențională în scheme metro-ritmice și una de esență emoțională figurând sensurile, dramaturgia specifică a compoziției (1), raporturile dintre sunete, grupe și familii instr. din ansamblu, dinamica*, agogica*, (V. tactare). Necesitatea unui coordonator și conducător s-a născut deîndată ce oamenii au început să cânte ori să vorbească în grup. În tragedia* vechilor greci, „corul” era sincronizat prin bătăi din picioare: producând un zgomot neplăcut, acestea au fost înlocuite apoi prin cheironomie* – indicarea unduirilor glasurilor prin mișcările brațului și degetelor. Practica a fost moștenită și în cântarea gregoriană*. Diferențierea și complexitatea împletirii de voci (2) (polifonia), introducerea măsurării exacte a duratelor (I, 1) fiecărui sunet dintr-un ansamblu a impus și permis pe urmă ca șeful acestuia să „bată măsura” – reperul general. O dată cu începuturile operei* se ivește dirijorul clavecinist care conducea cântând el însuși, susținând recitativele*, întregind armonic ansamblul prin realizarea basului cifrat*. Uneori intervenea, ajutând primul violonist (concertmaestrul*) pentru a restabili un tempo, imprima corectitudinea în ritm. Până în sec. 18, compozitorii își dirijau ei înșiși lucrările participând de la clavecin, orgă sau vl. la executarea lor. Ansamblul muzical, limbajul simfonic se complică necontenit în sec. 19, interpretarea devenind astfel o chestiune de specialitate. Nemaiputându-i face față, și absorbiți de grijile creației, compozitorii abandonează în general d. ca o artă aparte. Berlioz, Wagner, Weingartner etc. s-au produs și ca teoreticieni ai conducerii măiestrite, fundamentând o știință dirijorală. În sec. 20 a apărut o strălucită pleiadă de dirijori ale căror nume s-au impus pe măsura internaționalizării vieții artistice: Toscanini, Furtwängler, Krajan etc. Dintre români cităm pe George Georgescu, Ionel Perlea, Constantin Silvestri, Sergiu Celibidache. Interpretarea dirijorală e un act complex de „recreare” ce tinde să egaleze virtuțile compoziției înseși.

DISPARIȚIE. Subst. Dispariție, evanescență (rar), pierdere, evaporare (fig., fam.), volatilizare (fig.), dezagregare, dezintegrare, dematerializare; descompunere, dezmembrare, desființare, distrugere, nimicire. Pieire, stingere, moarte; răposare, deces. Risipire, irosire, împrăștiere, răspîndire, spulberare, irosire. Inexistență, neexistență, neființă (poetic), absență, lipsă. Plecare, părăsire, abandonare, dezertare, sustragere, evitare, fugă. Adj. Dispărut, pierdut; volatilizat (fig.), dezintegrat, dezagregat, dematerializat, descompus, distrus, nimicit, desființat. Risipit, împrăștiat, spulberat; stins, pierit (pop.), mort. Absent, inexistent, nul, invizibil, nevăzut, imperceptibil. Disparent (rar), evanescent (rar). Vb. A dispărea, a dispărea fără urme, a se volatiliza (fig.), a se evapora (fig., fam.), a-și pierde urma (urmele), a se pierde, a se face nevăzut, a se duce ca pe gura lupului, a se face teacă de pămînt, a nu se mai vedea. A se evapora, a se vaporiza, a se volatiliza. A se descompune, a se dezagrega, a se dezintegra, a se dematerializa, a se dezmembra (fig.). A se risipi, a se împrăștia, a se răspîndi, a se spulbera, a se irosi, a se face praf, a se alege praf și pulbere. A reduce la zero. A pieri, a se stinge, a muri. A nu mai exista, a fi absent, a absenta, a lipsi, a nu fi de față. A face să dispară, a pierde. A descompune, dezintegra, a dematerializa, a distruge, a nimici, a face praf, a nărui; a lăsa pustiu, a pustii, a spulbera. A se duce pe apa sîmbetei. V. anulare, descompunere, dispersare, distrugere, fugă, inexistență, moarte.

DIVORȚ. Subst. Divorț, despărțire, despărțenie (înv.), desfacerea căsătoriei, anularea căsătoriei. Abandonarea familiei, abandon familial. Proces de divorț. Adj. Divorțat, despărțit. Vb. A divorța, a da divorț, a se despărți, a se separa, a desface (a anula) căsătoria. A obține divorțul, a-și recăpăta libertatea (fig.). A părăsi familia, a abandona familia. V. văduvie.

DRAC, draci, s. m. 1. Ființă imaginară, de sex masculin, întruchipare a spiritului rău; diavol, demon, satana, necuratul, aghiuță. ◊ Expr. A fi dracul gol (sau împielițat) sau a fi drac împielițat = a) a fi rău, afurisit; b) a fi isteț, poznaș. Omul (sau salba, poama) dracului sau om al dracului = a) om rău, ticălos; b) om întreprinzător, descurcăreț. A se teme de ceva ca de dracul (sau ca dracul de tămâie) = a se teme foarte tare de ceva. A se uita la cineva ca la dracul = a se uita la cineva cu dușmănie sau cu frică. E tot un drac = e totuna, e același lucru. A avea (sau a fi cu) draci sau a avea pe dracul în el = a) a fi rău dispus, enervat; b) a fi energic, plin de viață, neastâmpărat. Parcă a intrat dracul în el, se zice despre cineva mânios, agitat sau cu o energie inepuizabilă. A băga (pe cineva) în draci (sau în toți dracii) = a intimida, a înfricoșa (pe cineva); a face (pe cineva) să depună toate eforturile (de frică). Trebuie să fie un drac la mijloc, se spune când nu poate fi găsită o explicație logică a unei situații încurcate sau când se bănuiește o cauză ascunsă, greu de găsit. Și-a băgat (sau și-a amestecat) dracul coada, se zice când o situație care părea clară se complică dintr-o dată, capătă o evoluție neașteptată. A trage pe dracul de coadă = a fi foarte sărac, a o duce greu. A căuta pe dracul = a intra singur într-o încurcătură, a-și provoca singur neplăceri. A da de (sau peste) dracul sau a vedea (sau a-și găsi) pe dracul = a o păți. A căuta pe dracul și a găsi pe tată-său = a ajunge într-o situație și mai rea decât aceea anterioară. A trimite (pe cineva) la dracul sau a da dracului = a înjura, a blestema (pe cineva), pomenind de diavol. A trimite (pe cineva) de la dracul la tată-său = a purta (pe cineva) de colo până colo. A cere pe dracul și pe tată-său (sau cât dracul pe tată-său) = a cere (pe ceva) un preț exorbitant. A face pe dracu-n patru sau a face și pe dracul = a face tot posibilul, a încerca toate mijloacele. A da (sau a lăsa) dracului (pe cineva sau ceva) = a abandona, a părăsi (pe cineva sau ceva), a renunța definitiv (la cineva sau la ceva). A se duce dracului = (despre persoane dezagreabile; adesea în imprecații) a se duce fără să se mai întoarcă (și într-un loc neștiut); (despre bunuri materiale) a se pierde, a se irosi. A se duce la dracul = a pleca unde vrea (fără să-i mai știe nimeni de urmă și fără să-i mai dorească revederea). A-l lua dracul (sau dracii, mama dracului) = a muri; a o păți. La dracul! formulă exclamativă de dispreț prin care se exprimă dorința de a renunța la ceva, de a se lepăda de ceva. Pe dracul! = (formulă exclamativă de negație) nimic! Al dracului! sau ptiu, drace! exclamații exprimând uimire, enervare, admirație. A nu avea nici pe dracul = a fi perfect sănătos. Lucrul dracului = lucru dificil, dubios, care creează neplăceri. (Glumeț și ir.) Buruiana (sau iarba, tămâia) dracului = tutun. ♦ (În formule de generalizare extremă, cu sensul de „orice”, „oriunde”, „fie cine-o fi”) Face și pe dracul. ◊ Expr. La dracu-n praznic sau la mama dracului, unde și-a înțărcat dracul copiii, unde și-a spart dracul opincile = într-un loc (neprecizat) foarte îndepărtat. ♦ (În expr.) Al dracului (de...) = a) foarte rău, păcătos; b) incomod, dificil; c) foarte, peste măsură de..., grozav; d) energic, descurcăreț, răzbătător. (Așa) de-al dracului! = fără nici un motiv, fiindcă așa vreau! 2. Fig. Om plin de păcate, rău, crud; om poznaș, isteț, vioi. 3. Compus: drac-de-mare = pește marin de culoare cenușie-roșiatică, cu corpul și capul comprimate lateral, a cărui primă aripioară dorsală este formată din țepi veninoși (Trachinus draco). – Lat. draco, „șarpe, balaur”.

DRAC, draci, s. m. 1. Ființă imaginară, de sex masculin, întruchipare a spiritului rău; diavol, demon, satana, necuratul, aghiuță. ◊ Expr. A fi dracul gol (sau împielițat) sau a fi drac împielițat = a) a fi rău, afurisit; b) a fi isteț, poznaș. Omul (sau salba, poama) dracului sau om al dracului = a) om rău, ticălos; b) om întreprinzător, descurcăreț. A se teme de ceva ca de dracul (sau ca dracul de tămâie) = a se teme foarte tare de ceva. A se uita la cineva ca la dracul = a se uita la cineva cu dușmănie sau cu frică. E tot un drac = e totuna, e același lucru. A avea (sau a fi cu) draci sau a avea pe dracul în el = a) a fi rău dispus, enervat; b) a fi energic, plin de viață, neastâmpărat. Parcă a intrat dracul în el, se zice despre cineva mânios, agitat sau cu o energie inepuizabilă. A băga (pe cineva) în draci (sau în toți dracii) = a intimida, a înfricoșa (pe cineva); a face (pe cineva) să depună toate eforturile (de frică). Trebuie să fie un drac la mijloc, se spune când nu poate fi găsită o explicație logică a unei situații încurcate sau când se bănuiește o cauză ascunsă, greu de găsit. Și-a băgat (sau și-a amestecat) dracul coada, se zice când o situație care părea clară se complică dintr-odată, capătă o evoluție neașteptată. A trage pe dracul de coadă = a fi foarte sărac, a o duce greu. A căuta pe dracul = a intra singur într-o încurcătură, a-și provoca singur neplăceri. A da de (sau peste) dracul ori a vedea (sau a-și găsi) pe dracul = a o păți. A căuta pe dracul și a găsi pe tată-său = a ajunge într-o situație și mai rea decât aceea anterioară. A trimite (pe cineva) la dracul sau a da dracului = a înjura, a blestema (pe cineva), pomenind de diavol. A trimite (pe cineva) de la dracul la tată-său = a purta (pe cineva) de colo până colo. A cere pe dracul și pe tată-său (sau cât dracul pe tată-său) = a cere (pe ceva) un preț exorbitant. A face pe dracu-n patru sau a face și pe dracul = a face tot posibilul, a încerca toate mijloacele. A da (sau a lăsa) dracului (pe cineva sau ceva) = a abandona, a părăsi (pe cineva sau ceva), a renunța definitiv (la cineva sau la ceva). A se duce dracului = (despre persoane dezagreabile; adesea în imprecații) a se duce fără să se mai întoarcă (și într-un loc neștiut); (despre bunuri materiale) a se pierde, a se irosi. A se duce la dracul = a pleca unde vrea (fără să-i mai știe nimeni de urmă și fără să-i mai dorească revederea). A-l lua dracul (sau dracii, mama dracului) = a muri; a o păți. La dracul! formulă exclamativă de dispreț prin care se exprimă dorința de a renunța la ceva, de a se lepăda de ceva. Pe dracul! = (formulă exclamativă de negație) nimic! Al dracului! sau ptiu, drace! exclamații exprimând uimire, enervare, admirație. A nu avea nici pe dracul = a fi perfect sănătos. Lucrul dracului = lucru dificil, dubios, care creează neplăceri. (Glumeț și ir.) Buruiana (sau iarba, tămâia) dracului = tutun. ♦ (În formule de generalizare extremă, cu sensul de „orice”, „oriunde”, „fie cine-o fi”) Face și pe dracul. ◊ Expr. La dracu-n praznic sau la mama dracului, unde și-a înțărcat dracul copiii, unde și-a spart dracul opincile = într-un loc (neprecizat) foarte îndepărtat. ♦ (În expr.) Al dracului (de...) = a) foarte rău, păcătos; b) incomod, dificil; c) foarte, peste măsură de..., grozav; d) energic, descurcăreț, răzbătător. (Așa) de-al dracului! = fără niciun motiv, fiindcă așa vreau! 2. Fig. Om plin de păcate, rău, crud; om poznaș, isteț, vioi. 3. Compus: drac-de-mare = pește marin de culoare cenușie-roșiatică, cu corpul și capul comprimate lateral, a cărui primă aripioară dorsală este formată din țepi veninoși (Trachinus draco). – Lat. draco, „șarpe, balaur”.

DRAC, draci, s. m. 1. (În concepțiile religioase și în superstiții; familiar, mai ales în zicători, proverbe, expresii, de obicei nearticulat) Ființă imaginară considerată ca spirit al răului, al întunericului; diavol, necuratul. Eu nu m-am închinat nici domnului, nici dracului. BENIUC, V. 13. Stai, nu fugi; nu e drac; e un biet om ca toți oamenii. SADOVEANU, D. P. 101. Tremurau, într-un fluid luminos și vioriu, draci mici, spînzurați de coarne, care zupăiau din piciorușe. EMINESCU, N. 56. Rîde dracu de porumbe negre și pe sine nu se vede, se zice cînd cineva critică pe altul, fără să-și vadă propriile greșeli. Nu-i chiar atît de negru dracu după cum se spune (= lucrurile nu se prezintă atît de rău pe cît arată aparențele). ◊ Expr. A fi dracul gol (sau împielițat, în picioare) = a întrupa toate însușirile negative ale dracului, a fi rău, cîinos, afurisit. Slujitorul domnului este dracul împelițat. NEGRUZZI, S. I 235. Ești dracul împelițat. Dar și Copiii oamenilor sînt draci goi. PANN, P. V. II 122. Omul (sau salba, poama) dracului = om rău, ticălos, afurisit. De omul dracului să dai și să scapi. ISPIRESCU, L. 43. Nu știți d-voastră ce poam-a dracului e Harap-Alb. CREANGĂ, P. 230. Deși sîngele apă nu se face și cămeșa e mai aproape decît anteriul, dar nepotul e salba dracului. NEGRUZZI, S. I 249. A se teme (de ceva) ca de dracul (sau ca dracul de tămîie) = a se teme foarte tare, a-i fi foarte frică (de ceva). A se uita (la cineva) ca la dracul = a se uita (la cineva) urît, cu dușmănie. E tot un drac = e totuna. A avea draci, a fi cu draci sau a avea pe dracu! în el = a) a fi energic, plin de viață, zvăpăiat, neastîmpărat. Sora asta a noastră are glas blînd, dar știe să poruncească. Are în ea draci. Îmi place. SADOVEANU, P. M. 240. Da știi c-ai chitit-o bine, măi Chirică? Tot cu draci ești tu, bine zic eu. CREANGĂ, P. 163; b) a avea toane rele, a fi rău dispus. Are draci astăzi. A băga pe cineva în draci (sau în toți dracii) = a intimida pe cineva, a vîrî frica în cineva. Trebuie să fie un drac la mijloc, se spune cînd nu se poate găsi o explicație logică unei situații încurcate sau cînd se bănuiește o urzeală, ceva ascuns. Aici tot trebuie să fie un drac la mijloc! SADOVEANU, Z. C. 292. Și-a băgat (sau și-a amestecat) dracul coada, se spune cînd o situație care părea clară se complică dintr-o dată, cînd doi prieteni se învrăjbesc pe neașteptate etc. (Cu o construcție mai puțin obișnuită) Aici și-a amestecat coada un drac. C. PETRESCU, R. DR. 127. A trage pe dracul de coadă = a fi foarte sărac, a trăi în mizerie, de azi pe mîine; a trage mîța de coadă. A căuta pe dracul, se spune despre cel care lucrează fără prevedere, care își produce singur încurcături și neplăceri. Cînd i-i bine, caută pe dracu. SEVASTOS, la TDRG. A da de (sau peste) dracul sau a vedea (sau a-și găsi) pe dracul = a-și găsi beleaua, a o păți. Să ne apropiem... poate e cu cineva, să nu dăm de dracu! PREDA, Î. 146. Să nu te mai aud vorbind de asta, că dai de dracu. SADOVEANU, P. M. 108. Să se ieie amîndoi la harță, să se taie în vorbe ca-n săbii: ș-apoi a vedea franțuzul pe dracu! id. Z. C. 49. A să treacă prin strîmtori, prin păduri, unde ș-ar putea găsi pe dracul. ALECSANDRI, la TDRG. A căuta pe dracul și a găsi pe tată-său sau a ajunge de la dracul la tată-său = a ajunge din rău în mai rău, a cădea din lac în puț. A trimite (pe cineva) la dracul = a-l da (pe cineva) încolo, a-l da dracului. A trimite (pe cineva) de la dracul la tată-său = a face (pe cineva) să alerge mult încoace și încolo, a purta (pe cineva) de ici-colo. A cere (pentru un obiect oferit spre vînzare) pe dracul și pe tată-său (sau cît dracul pe tată-său) = a cere un preț exagerat. A face pe dracu-n patru = a face tot posibilul, a depune toate eforturile, a încerca toate mijloacele (pentru a aduce ceva la îndeplinire). Domnul Mihalache... aștepta cu catastiful deschis pe geantă, să facă datornicul pe dracu în patru și s-aducă de prin vecini cîțiva lei. PAS, Z. I 153. Făcu pe dracul în patru și se urcă deasupra muntelui. ISPIRESCU, L. 195. Măcar fă pe dracul în patru... dar numaidecît să-mi aduci pielea cerbului. CREANGĂ, P. 218. Fă-te frate cu dracul pînă treci puntea = aliază-te cu oricine, chiar cu un dușman, pînă trece primejdia. A da sau a lăsa (pe cineva sau ceva) dracului = a părăsi (pe cineva) în voia întîmplării, a nu se mai interesa (de cineva sau de ceva), a abandona. Să dau dracului treaba? PORUMBACU, A. 39. Dă-l dracului de tutun. C. PETRESCU, C. V. 54. A da (pe cineva) dracului (sau la toți dracii) = a înjura, a blestema; a drăcui. Călcînd pe bătăturile moșnegilor care mă da la toți dracii... am alergat la celalalt capăt a galeriei. NEGRUZZI, S. I. 38. A se duce dracului = (se spune în legătură cu persoane dezagreabile) a se duce fără să se mai întoarcă; (despre lucruri, stări etc.) a se prăpădi, a se irosi fără rost. Tinereță, studii, se duseseră toate dracului. CAMILAR, N. I 32. (În imprecații) Du-te dracului! A se duce la dracul = a pleca în treaba lui (fără să-i mai știe cineva de urmă). Acum vino... la masă cu noi, ș-apoi te poți duce la dracu cu toate gebelele tale. HOGAȘ, M. N. 9. (În imprecații) Du-te la dracu! A lua (pe cineva sau, mai rar, ceva) dracul (sau dracii sau mama dracului) = a se prăpădi; a o păți rău. Nu l-au mîncat nici lupii, nu l-au luat nici dracii. VISSARION, B. 56. (În amenințări) Nu blestema, babo, că te ia mama dracului. PAS, Z. I 51. (În imprecații) Să-l ia dracu de bagaj! GALAN, Z. R. 132. Bată-te dumnezeu să te bată și te-ar lua dracu, și n-ai mai ajunge. SADOVEANU, Z. C. 291. Lua-i-ar dracu pe ciocoi, Căci ei au stîrnit război. ANT. LIT. POP. I 21. Parcă a intrat dracul (în cineva), se spune despre cel aprig la mînie (sau la treabă). Într-un nor de colb ce zbura pe fața pămîntului, caii alerga ca și cînd ar fi intrat dracul într-înșii. ALECSANDRI, C. 112. La dracul (cu ceva), formulă de dispreț prin care se exprimă dorința de a renunța la ceva, de a se lepăda de ceva. La dracu măriile, cnutul, zăbrelele... La dracu pungașii, călăii, lichelele! DEȘLIU, G. 54. Al dracului! sau ptiu, drace! exclamații exprimînd uimire sau enervare. Ptiu, drace! minunați-vă, creștinilor. SADOVEANU, P. M. 46. Ptiu! drace, iaca în ce încurcătură am intrat. CREANGĂ, P. 201. N-am (sau n-ai etc.) nici pe dracul = n-am (sau n-ai etc.) suferit nici o vătămare, nici o durere; nu sînt (sau ești etc.) atins de nici o infirmitate, de nici o boală; sînt (sau ești etc.) sănătos. Nu ești lovit pe dinăuntru?... – N-am nici pe dracu. DAVIDOGLU, M. 25. Pe dracul, formulă de negație; nimic. N-ai bani, creștine?... – Am pe dracu. La TDRG. Bagă bine de seamă, să poți scăpa, că de nu – mîne mîncăm pe dracul, vezi că sîntem hămesite de foame? RETEGANUL, P. III 51. ◊ (În imprecații; uneori cu sens atenuat) Să fiu al dracului dacă înțeleg. SADOVEANU, P. M. 65. Dă-te jos de-acolo, măi băiete, că-mi dărîmi portița, fire-ai al dracului! REBREANU, R. I 146. (În formule impersonale) Ei, să fie al dracului, pe ce stradă, nene? C. PETRESCU, Î. II 171. ◊ (În formule de generalizare extremă, cu sensul de «orice», «oriunde», «fie cine-o fi») Face și pe dracul. Se duce și la dracul. ▭ Cînd își pune în gînd să facă ceva, nici dracul nu i-o scoate din cap. ISPIRESCU, L. 102. De nime nu-mi pasă! Nici de vornic, nici de dracul. ALECSANDRI, P. A. 58. ◊ Expr. La dracu-n praznic sau la mama dracului, unde și-a înțărcat dracul copiii, unde și-a spart dracul opincile, sau unde și-a pierdut dracul potcoavele = foarte departe, într-un loc pe care nu-l cunoaște nimeni. Vă duc și pînă la măru-roș, dacă vreți și pînă la calea-ntoarsă... – Și pînă la dracu-n praznic. ALECSANDRI, T. I 398. ◊ (Ca atribut genitival imprimă substantivului pe care-l determină un sens peiorativ, injurios, disprețuitor) Hi, gloaba dracului! ◊ Loc. adj. și adv. Al dracului (de... ), formează expresii cu nuanțe superlative: a) foarte, tare, afară din cale, peste măsură de..., grozav. Primejdia are să fie... a dracului de grea. CAMILAR, N. I. 247. Drumul ăsta... e lung al dracului. CAMIL PETRESCU, U. N. 231. Cînd bate vîntul mai a dracului. La TDRG; b) care dă de furcă, afurisit, incomod. Poziția e cam a dracului. CAMIL PETRESCU, U. N. 281. (Cu sens atenuat) Fugea șchiopătînd după niște ale dracului de vaci. PREDA, Î. 16; c) energic, capabil. Mic și al dracului; d) (admirativ) strașnic, extraordinar. Mă! da al dracului cucoș i-aista! CREANGĂ, P. 65; e) foarte rău, păcătos. Sturza era cel mai al dracului [boier]. CAMILAR, T. 203. Ai să vezi și dumneata, al dracului ce e... De ce-i zice lui «Titircă Inimă-Rea»? CARAGIALE, O. I 80. Pentru boala urîtului, care-i boala cea mai a dracului din lume... ascultați. ALECSANDRI, T. I 107. ◊ Expr. (Așa,) de-al dracului = fără nici un motiv, fiindcă așa vreau! Lucrul dracului = poznă, pătăranie. Mai știi, lucru dracului, să nu se întîmple să ne ia nevestele noastre pe unul drept altul! MACEDONSKI, O. II 407. ◊ (Glumeț și ironic) Buruiana (sau iarba sau tămîia) dracului = tutun. ◊ (Ca element stilistic exprimînd nemulțumirea, reproșul, supărarea, indignarea) Dracul mă punea să-mi bat capul cu gramatica? CREANGĂ, A. 114. ◊ (Mai ales în propoziții interogative, exprimînd nedumerire, surpriză, mirare, uimire) Prefectul își drese glasul și zise: Ce dracu au oamenii azi, măi? DUMITRIU, N. 32. Unde dracul am mai auzit eu despre doi corbi? CAMILAR, N. I 126. Ce dracu cauți aice? NEGRUZZI, S. I 88. ◊ (În construcție cu verbele «a ști», «a asculta», «a face», «a înțelege» etc., exprimă nedumerire sau negație) Dracul știe ce are, cică a prins niște iepuroi. CREANGĂ, P. 304. Se uita, dracu știe, cu interes ori așa numai, la un portret. EMINESCU, N. 37. Măi bădiță, pentru tine Multe dau cu lemnu-n mine, Multe dau și mulți mă-nfruntă, Dar cine dracu-i ascultă? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 69. 2. Fig. Om plin de păcate, rău, crud; (cu sens atenuat și cu nuanță afectivă) nebunatic, șturlubatic. Nu era același drac zvăpăiat care își arunca cartea în pridvor cînd se întorcea de la școală și mă prindea de gît cu amîndouă mîinile pentru ca să o duc în cîrcă? DELAVRANCEA, la TDRG. E și drac, dar e și sfîntă. MACEDONSKI, O. I 57. Olio, tu leică, Ce mai drac frumos de noră! COȘBUC, P. I 97. ◊ (La vocativ, fără a se adresa cuiva anume) Haide, drace, haide! să intri tu pe strada lui Marcu Aoleriu ori Catilina, și lasă! CARAGIALE, O. I 47.

EDIP (OEDIPUS, OIDIPUS) (în mitologia greacă), erou din ciclul legendelor teban. Abandonat în munți îndată după naștere de către tatăl său, Laios, regele Tebei, căruia un oracol îi prezisese că va pieri de mâna propriului său fiu. E., care nu-și cunoștea părinții, și-a ucis mai târziu tatăl și s-a căsătorit ci mama sa, Iocasta. Aflând adevărul, E. și-a scos ochii. V. Sfinxul. ◊ (Psih.) Complexul lui E. = complex psihologic evidențiat de S. Freud pentru a descrie ura geloasă a fiului față de tată și dorința sexuală față de mamă, în perioada structurării psihismului infantil.

Edip (Oedip) (în mitologia greacă), erou din ciclul legendelor tebane, fiul lui Laios, regele Tebei, căruia un oracol îi prezisese că va fi ucis de propriul său fiu. Abandonat în munți de tatăl său, este salvat de niște sclavi și crescut la curtea regelui Polybos. Și-a ucis din impulsivitate tatăl, pe care nu-l cunoscuse, și s-a căsătorit cu Iocasta, mama sa. Aflând adevărul, Edip și-a scos ochii.

EFLUVIU, efluvii, s. n. Emanație gazoasă produsă de diferite corpuri, perceptibilă mai ales cu ajutorul mirosului. Flacoane de parfum, de mult golite și din care s-au volatilizat de mult și efluviile conținutului. V. ROM. noiembrie 1953, 334. ♦ Fig. Curent. Efluvii calde mi se-nalță-n vine. CAMIL PETRESCU, V. 90. În scaunul scund și incomod... se simțea abandonat, împresurat de efluvii glaciale și ostile, ca un bolnav care și-a pierdut curajul în ajunul operației decisive. C. PETRESCU, O. P. I 115.

EVITARE. Subst. Evitare, evaziune, eschivare, eschivă, sustragere, fofilare (fig.), furișare, ocolire, eludare. Precauție, prudență. Reținere, rezervă, reticență, abținere, neangajare, neamestec, neutralitate, neintervenție; dezangajare. Indiferență, pasivitate, apatie, dezinteres. Retragere, abandonare, abandon, părăsire, evadare, fugă, dezertare, dezerțiune (rar). Evazionism. Adj. Evitabil; evaziv, vag, ocolit. Precaut, prudent. Reținut, rezervat, reticent (rar), neutru, neutral (rar); indiferent, pasiv, apatic. Vb. A evita, a se eschiva, a se sustrage, a ocoli, a se feri, a se codi, a se fofila (fig.), a se furișa, a da dosul, a se da după perdea, a sta deoparte, a rămîne deoparte, a nu se amesteca, a se ține deoparte, a se ține departe, a sta în expectativă, a se feri (a se teme) ca de oala mălaiului, a se reține (fig,), a se abține, a nu se angaja, a fi neutru, a fi indiferent, a fi pasiv. A eluda, a ignora, a neglija, a nu lua în seamă, a trece cu vederea, a închide ochii. A abandona, a părăsi, a se lepăda (pop.). A fugi (de ceva), a se retrage, a bate în retragere, a se spăla pe mîini, a întoarce spatele. Adv. Evaziv. Pe ocolite, cu ocolișuri; pe furiș, pe furișate. V. fugă, inactivitate, indolență, lașitate, negare, precauție, renunțare.

FAȚĂ, fețe, s. f. I. 1. Partea anterioară a capului omului; chip, figură. Fața îi era deschisă, ochii mari, limpezi; fruntea largă îi era plină de zbîrcituri, pînă către creștetul gol al capului. CAMILAR, TEM. 15. Parcă te-ai cam aburit la față, nu știu cum. CREANGĂ, P. 163. Iar fața ei frumoasă ca varul este albă. EMINESCU, O. I 88. Cînd mă uit în fața lui, Parcă-i spuma laptelui! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 37. ◊ Loc. adv. În față = (uneori în opoziție cu în spate, în urmă, în dreapta, în stînga etc.) înainte. În zadar flamura verde o ridică înspre oaste, Căci cuprinsă-i de pieire și în față și în coaste. EMINESCU, O. I 148. Sfîrșind această deșănțată cuvîntare... se înturnă spre norod, în față, în dreapta și în stînga. NEGRUZZI, S. I 149. ◊ Loc. prep. În fața (cuiva sau a ceva) = înaintea (cuiva sau a ceva). Căruța era împodobită cu pietre nestemate de sclipeau în fața soarelui ca cine știe ce lucru mare. ISPIRESCU, L. 38. Ivan dezleagă turbinca în fața tuturor. CREANGĂ, P. 306. Și mii de suvenire mă-ncungiură-ntr-o clipă în fața unui tainic și drăgălaș portret. ALECSANDRI, P. A. 111. (Învechit) În față cu = de cealaltă parte (a unei despărțituri, a unui hotar, a unui obstacol etc.). Haidar-Pașa este numele unui cîmp lat și frumos ce se găsește în Asia... în față cu Stambulul. ALECSANDRI, P. P. 109. ◊ Din față = a) (loc. adv.) dinainte. (Expr.) A(-i) cînta (cuiva) cucul din față = a se lăsa cîștigat de mijloace necinstite; (în superstiții) a-i merge bine. Dac-ar fi pretutindene tot asemene judecători ce nu iubesc a li cînta cucul din față... cei ce n-au dreptate n-ar mai năzui în veci și în pururea la judecată. CREANGĂ, A. 150; b) (loc. adj.; uneori în opoziție cu din dos) de dinainte. Privirea lui căzu din întîmplare asupra ferestrei din față. NEGRUZZI, la TDRG. ◊ Loc. prep. Din fața = dinaintea (cuiva sau a ceva). Vartolomeu Diaconu înțelese din surîsul trist și absent că omul din fața lui este, din cine știe ce tăinuite pricini, un nefericit. C. PETRESCU, A. 283. ◊ De față = a) (loc. adv.; învechit) fără înconjur, sincer, fățiș. Mihai-vodă... le răspunse îndată de față «că el nu va lăsa Ardealul». BĂLCESCU, O. II 275; b) (loc. adv.; învechit) în prezența cuiva. Toată dorința me este... să mă întorc în Moldova și să-ți pot zice de față că sînt al d-tale pre plecat și supus fiu. KOGĂLNICEANU, S. 76; c) (loc. adv.; învechit; în legătură cu verbe ca «a se lupta», «a se bate», «a se lovi») în luptă dreaptă, piept la piept. Nemernicii nu se bat de față. ISPIRESCU, M. V. 50. Buzeștii, mai căpătînd ajutor de oaste de la Mihai, le ieșiră întru întîmpinare și se loviră de față. BĂLCESCU, O. II 49; d) (loc. adj.; cu sens temporal, în opoziție cu trecut sau viitor) prezent, actual. De la asta atîrnă soarta ta de față și viitoare. NEGRUZZI, S. I 230. Această ochire [asupra istoriei] ne va da înțelegerea revoluțiilor ei de față și a revoluțiilor ei viitoare. BĂLCESCU, O. II 11. (Expr.) A fi de față = a fi prezent, a asista. M-am rugat de vecinul meu, ăsta, care e de față. ISPIRESCU, L. 180. (Eliptic) Fetele împăratului, întîmplîndu-se de față... li s-au făcut milă. CREANGĂ, P. 208. ◊ Loc. prep. De față cu (cineva) = în prezența (cuiva). Poți să-mi vorbești de față cu prietenul meu. Față cu (sau față de) (cineva sau ceva) = a) în raport cu... în ceea ce privește... În toată purtarea ei față cu Radu punea un fel de căldură. VLAHUȚĂ, N. 15. State mai bătrîne și puternice nu-și stăpînesc expresia unei fățișe invidii față cu succesele noastre. CARAGIALE, N. F. 78. Veți plăti cu capul obrăznicia ce ați întrebuințat față cu mine. CREANGĂ, P. 263; b) pentru. Dragoste față de patrie; c) avînd în vedere. Față de concluziile trase, nu mai am nimic de adăugat. ◊ Expr. Față-n față = unul către altul, unul înaintea altuia (în imediata apropiere). Se așezară față-n față la masă; între ei, lampa scotea un fir de fum negru. CAMILAR, TEM. 10. Și în buimăceala ceea, trezîndu-se cu Ion față-n față, unde nu se încinge între dînșii o bătaie crîncenă. CREANGĂ, A. 112. Eu departe, el departe, Un deal mare ne desparte; Și nici apa nu mă lasă Să fiu cu el față-n față! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 128. A scăpa cu fața curată = a scăpa fără rușine, fără a o păți, dintr-o situație anevoioasă. Calul spuse fetei cu ce tertipuri îmblă tată-său să-i încerce bărbăția și o povățui ce să facă ca să scape cu fața curată. ISPIRESCU, L. 16. A da față (cu cineva) v. d a. A face față (cuiva sau la ceva) = a rezista, a ține piept. Dar nu știi cît ne costă seratele lor? Cu ce să mai fac față acestor risipe! DELAVRANCEA, S. 111. A pune (oameni sau lucruri) (de) față (sau față-n față) = a pune în prezență, a așeza alături pentru a stabili o comparație sau a trage o concluzie; a confrunta. A fost pus față cu pîrîtul. ▭ Punînd față în față nevinovăția copiilor și soarta lor tragică, autorii și regizorul au făcut din această tristă și dezolantă seară de Crăciun... un adevărat simbol al vieții... oamenilor simpli. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 384, 4/2. Mă rog ție, cine e măgarul ăsta, aș vrea să-l știu... De ce să nu mi-l spui, dacă zici că mi-ești amic sincer? – Ca să mă pui de față?... N-am poftă. CARAGIALE, O. II 127. A fi (sau a se întîmpla) față (la ceva sau undeva) = a fi prezent, a asista (la ceva), a fi martor. Față la nuntă au fost: fiarele pădurii, copacii cei măreți. ISPIRESCU, L. 388. Ce viclenie! Să mă uite pentru că nu mai sînt față! NEGRUZZI, S. I 66. A spune (cuiva) în față = a spune cuiva în mod direct, deschis, lucruri neplăcute. I-am spus în față tot ce gîndesc despre el. A spune pe față = a spune sincer, fără înconjur. Spune-mi lucrurile pe față. A (se) da pe față = a (se) descoperi, a (se) demasca. Spînul, văzînd că i s-a dat vicleșugul pe față, se răpede ca un cîne turbat la Harap-Alb. CREANGĂ, P. 278. A lucra pe față = a lucra fără ascunzișuri, deschis, cinstit. [Mihai] umbla cu inima deschisă, lucra pe față și fără vicleșug. ISPIRESCU, M. V. 56. A-și întoarce fața (de la cineva sau de către cineva) = a abandona (pe cineva), a nu mai vrea să știi de cineva. Nu vor să-și mai cunoască frații, își întoarce fața de cătră ei. SADOVEANU, E. 107. A privi (pe cineva) în față = a privi drept în ochi, deschis. Fără să-l privească în față, scoase cămașa împăturită a dosarului din buzunar. C. PETRESCU, A. 357. A privi (sau a vedea, a zări etc. pe cineva) din față = a privi, a vedea etc. în întregime figura cuiva. A-l prinde la față = a-i sta bine (cuiva) o haină, o rochie etc. ♦ Expresie a figurii; mină, fizionomie. V. mutră. Față acră. Față înviorată. ▭ Cosciugul era purtat de juni nobili și înconjurat de toți boierii romîni... Apoi venea Mihai însuși cu fața întristată. BĂLCESCU, O. II 260. ◊ Expr. A schimba fețe sau a face fețe-fețe = a te simți foarte încurcat la auzul sau la vederea unor lucruri care te pun într-o situație neplăcută. Se înfuriase de tot și schimba numai fețe. SBIERA, P. 114. Musafirii și mai ales musafirele făceau haz; iar bietul Kir Ianulea... făcea fețe-fețe. CARAGIALE, O. III 35. Ivan atunci lasă capul în jos și, tăcînd, începe a face fețe-fețe. CREANGĂ, P. 318. Ea îndată schimbă fețe, Țipă cu de spaimă glas. VĂCĂRESCU, P. 169. A prinde față = a se întrema după boală. ♦ Obraz. Gerul... pe fețe de copile înflorește trandafirii. ALECSANDRI, P. A. 113. Iară fața mi-o voi da La Turda la rumenele, Părul la făcut inele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 236. 2. Partea dinainte a corpului omenesc. Baba se culcă pe pat, cu fața la părete. CREANGĂ, P. 6. Între făclii de ceară, arzînd în sfeșnici mari, E-ntinsă-n haine albe, cu fața spre altar, Logodnica lui Arald. EMINESCU, O. I 88. Slăbindu-i puterile, au căzut cu fața la pămînt. DRĂGHICI, R. 42. A pus fața la pămînt Și n-a pus-o să-nflorească, Ci-a pus-o să veștejească. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 148. ◊ Expr. A da dos la față v. dos. A sta față = a se împotrivi, a rezista, a ține piept (unei primejdii). Iară Ercule se întorcea într-un călcîi și sta față totdauna unde era primejdia mai mare și războiul mai înverșunat. ISPIRESCU, U. 52. 3. (Adesea determinat prin «de om» sau «pămînteană») Om. Îndată vin vreo douăzeci de zîne... și încep a-l întreba: Cum ai cutezat tu, față pămînteană, să intri-n țara noastră? RETEGANUL, P. II 12. Șarpele, neputîndu-se sui iar în nouri, fuge prin munți și, îndată ce-l vede față de om, piere. ȘEZ. I 244. 4. (Învechit) Persoană, personaj. Față bisericească. ▭ În casa acestor nași regăseam... înalte fețe bucureștene. GALACTION, O. I 13. Am mai îmblat eu c-o mulțime de cucoane, cu maice boieroaice și cu alte fețe cinstite. CREANGĂ, P. 115. 7200 de galbini de la mai multe fețe, pentru deosebite posturi și cinuri. ALECSANDRI, T. 1354. II. 1. Partea suprafeței unui corp, mărginită de muchiile lui. Cubul are șase fețe. ◊ Expr. (Om sau taler) cu două fețe = (om) fățarnic, ipocrit. 2. (Mai ales despre ape și despre pămînt; uneori în opoziție cu fund) Suprafață. Rar un pescăruș vînăt fîlfîia pe deasupra: parcă pierduse ceva pe Moldova și acuma umbla, cercetînd cu luare-aminte fața undelor. SADOVEANU, O. V 61. Buzduganul... căzînd jos, cu mare strășnicie, s-a cufundat în fundul pămîntului... – Ia zvîrle-l și tu acum... – L-oi zvîrli eu, nu te îngriji; dar scoate-l mai întîi la fața pămîntului. CREANGĂ, P. 56. Apele-ncrețesc în tremur străveziile lor fețe. EMINESCU, O. I 142. Dar vîntul crunt deodată, suflînd cu vijelie, Schimbă a mării față în munți îngrozitori. ALECSANDRI, P. A. 71. ◊ Expr. Pe fața pămîntului v. pămînt. La fața locului = acolo unde s-a întîmplat ceva. Cocostîrci, pe catalige, Vin la fața locului. TOPÎRCEANU, S. A. 64. Prea luminatul Bogdan s-a făgăduit că va merge însuși la fața locului. DELAVRANCEA, A. 66. Li s-au zis să facă cercetare la fața locului. NEGRUZZI, S. I 226. 3. Înfățișare, aspect. Grădinile în mii de fețe În cinstea voastră înfloresc. CERNA, P. 14. Grîulețul lui de vară De departe că-nverzea, Iar d-aproape-ngălbenea, Față de copt își făcea. TEODORESCU, P. P. 142. ◊ Fig. Cărțile binefăcătoare ale culturii adevărate sînt... singurele care au schimbat fața lumii. SADOVEANU, E. 23. ♦ Partea de deasupra, exterioară, aleasă a articolelor alimentare, îndeosebi expuse spre vînzare. Fața mărfii. 4. Culoare. Suspinînd privea balconul Ce-ncărcat era de frunze de îi spînzur’ prin ostrețe Roze roșie de Șiras și liane-n fel de fețe. EMINESCU, O. I 152. Înlăuntru erau grămădite o mulțime de tinere... gătite și împodobite cu toate fețele curcubeului. ODOBESCU, S. I 384. Leac pentru închiderea feții părului. PISCUPESCU, O. 317. ◊ Expr. A ieși (unei pînze, unei stofe) fața (la soare, la spălat, la purtat etc.) = a se decolora. (Mai ales despre mătăsuri) A face (sau a juca) fețe-fețe = a schimba culorile (cînd mătăsurile sînt mișcate). 5. (În opoziție cu reversul, dosul) Partea lustruită, poleită etc. a unui obiect. Stofă cu două fețe. ◊ Față de plapumă = partea de deasupra a plăpumii (opusă celeilalte părți pe care se pune cearșaful). ◊ Expr. A juca (cu cărțile) pe față = a-și arăta deschis gîndurile și intențiile, a nu ascunde nimic. A da față unui lucru = a-l lustrui, a-l polei, a-l netezi. ♦ Partea din afară a unei haine îmblănite. Am cumpărat stofă pentru față. 6. (Adesea determinat prin «de masă» sau, mai rar, «mesei») Material anume țesut sau cusut, folosit spre a acoperi masa. Tovarășul meu îmi prinse mîna peste fața albă a mesei și mi-o strînse încet. C. PETRESCU, S. 152. Două fețe de masă bune, vrîstate. SEVASTOS, N. 46. Mesele însă erau goale-goluțe... nici furculițe, linguri, ba nici fețe nu erau pe mese. RETEGANUL, P. II 15. ♦ (Adesea determinat prin «de pernă») Învelitoare de pînză în care se îmbracă perna. 7. Fiecare dintre cele două părți ale unei foi de hîrtie; pagină. O hîrtie scrisă pe toate fețele. CREANGĂ, A. 157. Scriu franțuzește... fără a face mai mult decît șepte-opt greșale pe față. NEGRUZZI, S. I 9. 8. Fațadă. Acolo între petre se află o bortă mare, ca fața unei case. ȘEZ. V 8. 9. (Numai în expr.) Fața dealului, a muntelui etc. = partea dealului sau a muntelui întoarsă spre soare sau spre miazăzi. Fața soarelui (sau a lunii, a vîntului, a focului) = locul unde bate soarele (sau luna, vîntul, focul); bătaia soarelui (a lunii, a vîntului sau a focului). Să-i spulberăm dară precum se spulberă praful înaintea feței vîntului. ISPIRESCU, M. V. 22. Codrul... troienindu-și frunza toată, își deschide-a lui adîncuri, fața lunei să le bată. EMINESCU, O. I 83. Se topește ceara de fața focului. TEODORESCU, P. P. 360.

Faustulus, păstor care, găsindu-i pe Romulus și pe Remus abandonați, i-a luat cu sine și, ducîndu-i la el acasă, i-a dat în grija nevestei sale, Acca Laurentia, să-i crească.

GARBO, Greta (pseud. Gretei Lovisa Gustaffson) (1905-1990), actriță suedeză de cinema. Stabilită în S.U.A. Supranumită „Divina”, ca omagiu adus frumuseții ei stranii, fascinante. Tipul feminin – enigmatic, glacial și distant – întruchipat de ea, a creat în epocă un adevărat mit („Femeia divină”, „Orhideea sălbatică”, „Grand Hotel”, „Dama cu camelii”, „Contesa Walewska”, „Ninotchka”). Partenera lui J. Gilbert în „Carnea și diavolul”, „Anna Karenina”, „Regina Christina”. A abandonat cinematograful în 1941, în plină glorie și frumusețe, pentru a păstra aura magică a personalității ei.

GARD, garduri, s. n. 1. Construcție făcută din scînduri, oțel, nuiele împletite etc., cu care se împrejmuiește o curte, o grădină, se despart două proprietăți vecine, două terenuri cu destinații diferite etc. Stau la gard bătrînele în soare. D. BOTEZ, P. O. 163. Toți stăteau, care răzămați de gard, care pe jos, așteptînd să-i cheme. BUJOR, S. 145. Ba Peneș-Împărat, văzînd Pe Barbă-Cot, piticul, stînd Pe-un gard de-alături privitor, L-a pus la joc! COȘBUC, P. I. 58. Sărace dragostele, Ciripesc ca pasările Pe toate gardurile, Sub toate streșinile. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. ◊ Gard viu = împrejmuire făcută din plantații dese de arbuști, de obicei tunși în diferite forme. În dreapta și în stînga casele privesc sfioase din dosul gardurilor vii. REBREANU, I. 10. Gard de sîrmă ghimpată = împletitură de sîrmă ghimpată (servind la împrejmuirea unui teren de obicei cultivat sau, în război, ca obstacol contra infanteriei inamice). ◊ Expr. A-și pune gard la gură = a-și impune tăcere. Florico, pune-ți gard la gură, că... te-oi lua frumos de spate și te-oi da afară. ALECSANDRI, T. 915. A nimeri (mai rar a da, a vîrî ca Ieremia) cu oiștea-n gard = a spune un lucru nepotrivit cu situația sau cu logica, a face o prostie, a face una boacănă. Dacă mergem tot așa, hîța-hîța, o vîrîm cu oiștea-n gard. CARAGIALE, la TDRG. A lega (pe cineva) la gard = a prosti, a îmbrobodi (pe cineva). Nu mă legi la gard cu vorba. VISSARION, B. 142. A dezlega calul de la gard v. dezlega. A sări peste garduri = a fi destrăbălat, a umbla după aventuri. Apoi doar eu nu-s de-acelea de cari crede el: n-am sărit peste garduri niciodată de cînd sînt. CREANGĂ, P. 28. A lega (ceva) la (sau de) gard = a lăsa, a abandona, a părăsi, a renunța (la ceva). Credeam că am legat de mult la gard telegarii închipuirii tinerești. GALACTION, O. I 181. Bărbate, leagă vornicia de gard, că eu nu mai am parte de tine. ALECSANDRI, T. 695. A lega cartea (sau școala) de gard = a nu se mai ține de învățătură. Cu tata sînt prietin; școala o mai leg de gard. SADOVEANU, N. F. 70. (Mold., familiar) Din gardul Oancei, se spune ca răspuns negativ la o cerere care nu poate fi satisfăcută. Fata Împăratului-Roș nu se capătă așa de lesne cum crezi tu. Din gardul Oancei ți-a da-o împăratul, dacă n-oi fi și eu pe-acolo. CREANGĂ, P. 244. 2. (Popular) Împletitură de nuiele sau de trestie cu care se face un baraj de-a curmezișul unei ape, lăsîndu-se numai o trecătoare îngustă, în care se îngrămădesc peștii. 3. (Sport; mai ales la pl.) Obstacole folosite la cursele de alergări.

GARD ~uri n. 1) Construcție (de lemn, de piatră, de metal etc.) care înconjoară un teren, o curte sau o grădină. * ~ viu împrejmuire formată din plantații dese de arbuști. A nimeri (sau a da) (ca Eremia) cu oiștea în ~ a spune sau a face ceva nepotrivit într-o situație; a da greș. A lega ceva de ~ a abandona ceva; a se lăsa de ceva. A sări peste ~ a trece peste limitele admise. A dezlega calul de la ~ a găsi ieșire dintr-o încurcătură. 2) Baraj de nuiele sau de trestie făcut de-a curmezișul unei ape curgătoare pentru a opri peștele. 3) pl. sport Obstacole amplasate special pe o pistă de alergări. /<alb. gardh, sl. gradu

Hecuba (Hecube sau Hecabe), fiica frigianului Dymas (sau a lui Cisseus, regele tracilor) și cea de-a doua soție a lui Priamus, regele Troiei. A avut numeroși copii care, mai toți, au murit sub zidurile Troiei sau, după distrugerea cetății, au fost duși în captivitate. Printre ei se numărau: Hector, Paris supranumit și Alexander, Creusa, Laodice, Polyxena, Cassandra, Deiphobus, Helenus, Antiphus, Polydorus, Troilus etc. Înainte de nașterea lui Paris, Hecuba a avut un vis ciudat. Prezicătorii i l-au tălmăcit spunîndu-i că fiul pe care avea să-l nască va atrage ruina cetății sale. La nașterea lui Paris, Hecuba pregetă să-și ucidă însă copilul. Temîndu-se totuși de împlinirea destinului, îl abandonează pe muntele Ida. Mai tîrziu Paris vine însă la Troia și prezicerea se împlinește (v. și Paris). După distrugerea Troiei, Hecuba a revenit drept pradă de război lui Odysseus. Copleșită de durerea de a-și fi văzut rînd pe rînd copiii uciși, înainte de a pleca în captivitate, e nevoită să asiste neputincioasă la sacrificiul fiicei ei, Polyxena (v. și Polyxena). Urcîndu-se pe corabie, vede trupul neînsuflețit al fiului ei Polydorus, aruncat de valuri la țărm. Polydorus fusese ucis de către regele Polymnestor spre a fi jefuit. Înainte de plecare, împreună cu celelalte femei troiene, Hecuba găsește totuși răgazul și puterea necesară ca să răzbune moartea fiului ei (v. și Polymnestor). Îmbarcîndu-se apoi din nou, Hecuba scapă de urmărirea însoțitorilor lui Polymnestor care vor s-o pedepsească, și-și găsește refugiul și moartea în valurile mării. După o altă versiune, ea ar fi fost metamorfozată într-o cățea.

hojma adv. – În mod repetat, continuu. Rut. hožma (DAR; Candrea; Scriban). Hasdeu, Col. lui Traian, 1876, I, pleca de la un dacic *ghingama, iar Cihac, II, 139, de la sb. odma sau jed(a)nak. Candrea, Elementele, 408, considera rut. ca fiind de proveniență rom., idee pe care a abandonat-o mai tîrziu. În Mold.

IBN AL-FᾹRID (Sharaf ad-Dῑn Abū Hafs ’Umar ibn al-Fārid) (1182-1235), poet arab. Unul dintre reprezentanții importanți ai sufismului. Abandonând studiile de drept, s-a retras lângă Cairo pentru a duce o viață religioasă solitară și a se dedica literelor și filozofiei. Poezie bahică, erotică și de celebrare a lui Mahomed („Oda vinului”, „Poem cu rima în T”, „Compoziție cu privire la comportament”).

ierta (iertat, at), vb. – 1. (Înv.) A cruța. – 2. A absolvi, a scuti de pedeapsă. – 3. A scuza. – 4. A permite, a îngădui, a accepta. – 5. (Refl.) A se împăca, a face pace. – 6. (Refl., înv.) A-și lua rămas-bun creștinește. – 7. (Înv.) A abandona, a lăsa, a renunța. – Mr., megl. l’ert, l’irtare. Lat. lῑbertāre „a cruța” (Pușcariu 769; Candrea-Dens., 811; REW 5014; DAR; Densusianu, GS, II, 18; Rosetti, I, 167), păstrat numai în rom. – Der. iertăciune, s. f. (iertare; compoziție poetică ce se recită atunci cînd tînăra căsătorită se desparte de părinți; despărțire, rămas-bun, mai ales cînd este vorba de un muribund); iertător, adj. (indulgent, care iartă ușor); neiertat, adj. (care nu poate fi iertat; care nu este iertat); neiertător, adj. (care nu iartă).

ieși (ies, ieșit), vb. – 1. A părăsi un loc plecînd afară. – 2. A pleca de acasă, a se duce. – 3. A părăsi o poziție, o situație dificilă. – 4. A se elibera, a scăpa. – 5. A se distinge, a se evidenția. – 6. A defeca. – 7. A apărea, a se ivi, a se manifesta. – 8. A se naște, a răsări, a crește. – 9. A proveni, a rezulta. – 10. A se publica, a se face cunoscut. – 11. A părăsi, a abandona, a pune capăt. – 12. A avea o izbucnire neașteptată. – 13. A întrece măsura, a depăși limitele. – 14. (Despre pete) A se șterge, a dispărea. – 15. A ajunge la un rezultat, a obține, a cîștiga ceva. – 16. A se întîmpla, a avea loc, a se produce. – 17. A manifesta anumite calități. – 18. A juca la un joc de cărți cînd vine rîndul cuiva. – 19. A interveni cu o declarație. – 20. La unele jocuri, a cîștiga. – Var. (înv.) eși. Mr. es, ișii, ișită; megl. ies. Lat. exῑre (Diez, I, 164; Pușcariu 770; Candrea-Dens., 815; REW 3018; DAR), cf. it. escire (calabr. ssi, escere), prov., v. fr. eissir, cat., v. sp. exir. – Der. ieșire, s. f. (acțiunea de a ieși și rezultatul ei; încetare; părăsire; rezultat); ieșitură, s. f. (parte ieșită în afară, proeminență); ieșitoare, s. f. (înv., ieșire, poartă; privată).

INGRAM [iŋrəm], Rex (pe numele adevărat Reginald Ingram Montgomery Hitchcock) (1893-1950), cineast american. Maestru al superproducției exotice a cinematografului mut, a acordat o atenție deosebită plasticii cadrului („Cei patru cavaleri ai Apocalipsei”, „Prizonierul din Zenda”, „Scaramouche”, „Arabul”). A abandonat cinematograful o dată cu apariția filmului sonor.

IRAQ (IRAK), Republica ~ (al-Jumhūriyah al-’Irāqῑyah), stat în SV Asiei, în Orientul Mijlociu, suprapunându-se în mare parte Mesopotamiei antice; 434,1 mii km²; 19,9 mil. loc. (1994). Limba oficială: araba. Religia: islamică (șiiți – 62,5% și sunniți – 34,5%) c. 95%, catolică. Cap.: Bagdad (Baghdād). Or. pr.: Basra (Al-Bașrah), Mosul (Al-Mawșil), Kirkūh, Al-Hillah etc. Este împărțit în 15 guvernorate și 3 reg. autonome. Relieful prezintă 4 reg. naturale: în centru câmpia drenată de fl. Tigru și Eufrat, care se unesc și formează fl. Shatt al-Arab ce se varsă în G. Persic (câmpia concentrează 75% din terenurile cultivate ale țării); în N, o unitate colinară piemontană (vechea Asirie), cu precipitații mai bogate; în V, câmpii deșertice, sectoare ale deșertului sirian; în NE M-ții Kurdistanului, prelungire nord-vestică a M-ților Zagros din Iran. Climă subtropicală, cu ariditate accentuată, cu veri toride, fără precipitații și ierni mai blânde. Vegetație de stepă cu tufișuri (în N și E) și plante xerofite și halofite (în S și V). I. dispune de mari rezerve de petrol (13,4 miliarde t, locul 3 pe glob), atât în N, cât și în S țării. Expl. de petrol (36,7 mil. t, 1994), gaze naturale (124 miliarde m³), sulf, fosfați (1.000 mil. t), sare și zăcăminte de cupru, crom și gips. Ind. produce: energie electrică (27,1 miliarde kWh, 1994), gaze lichefiate, derivate petroliere, oțel, autovehicule, tractoare, aparate radio, televizoare, calculatoare, frigidere, acid sulfuric, îngrășăminte azotoase și fosfatice, ciment (2,5 mil. t, 1992), țesături de bumbac, lână, mătase, in, textile și conf., covoare, produse alim. (lactate, zahăr, carne, bere, țigarete etc.). Circa 75% din supr. țării este neproductivă. Terenurile agricole reprezintă 21,7% din terit. țării. Agricultura antrenează 40% din populația activă și asigură 15% din PIB. Se cultivă grâu, orz, porumb, mei, orez, bumbac, tutun, susan, in, sfeclă de zahăr, fasole, linte; plantații de curmali, citrice, viță de vie, măslini, trestie de zahăr. Mari cantități de legume (tomate 800 mii t, 1994, ceapă, cartofi, castraveți, vinete) și fructe (mere, piersici, prune). Se cresc ovine (6,3 mil. capete, 1994), caprine (1,1 mil. capete, 1994), asini, cămile, bovine și bubaline (1,2 mil. capete, 1994), cabaline. Pescuit de pește și perle în G. Persic. C. f.: 2,0 mii km. Căi rutiere: 25,5 mii km; pipe-line-uri: peste 3 mii km. Flota comercială: 1,6 mil. t. r. b. (tone-registru-brut) (1995). Moneda: 1 dinar = 1000 fils. Turism cu mari obiective antice: în N, vestigii ale civilizației asiriene (Ninive, Nimrud, Assour, Khorsābād), zona Babylon-Bagdad-Samarra (ultimele două capitale ale Califatului Arab) cu minaretul elicoidal Malwiya din Samarra (sec. 9), în SE ruinele orașelor-state antice Ur, Lagash, Eridu ș.a. Export: petrol și produse petroliere, curmale, ciment, țesături, îngrășăminte chimice, lână, piei, orz ș.a. Import: utilaje ind. și mijloace de transport, produse alim., textile, chimice, cherestea, hârtie, medicamente ș.a. – Istoric. Sub numele de Mesopotamia, regiunea dintre Tigru și Eufrat, teritoriul I. a fost leagănul unor mari civilizații ale Orientului Antic, precum cea akkadiană, asiriană, babiloniană și caldeeană. Cucerit succesiv de perși (539 î. Hr.), de Alexandru cel Mare (331 î. Hr.), parți (sec. 2 î. Hr.- 3 d. Hr.), Sasanizi (sec. 3-7) și arabi care, după victoria repurtată la al-Qadisiyya (637) asupra oștilor sasanide, au întemeiat aici importante orașe (Basra, 638 și al-Kŭfa, 639). În timpul Abbasizilor (750-1258), I. a devenit provincia centrală a Imperiului Arab, califul al-Mansur fundând, în 762, orașul Bagdad, devenit noua capitală (de aceea statul s-a numit și Califatul de Bagdad). În ciuda unei dezvoltări economice și intelectuale remarcabile, I. a avut de suferit din cauza numeroaselor tulburări și revolte, precum și a dominației străine care a urmat: a Buizilor (din 945), a turcilor selgiucizi (din 1056), a mongolilor (din 1258), a Sefevizilor (din 1508) și a turcilor otomani (din 1534). În sec. 16-17, în cadrul războaielor turco-persane, I. a fost obiect de dispută până în 1639, când Sefevizii au recunoscut adversarilor lor stăpânirea asupra I., care s-a menținut până în 1917. Descoperirea unor zăcăminte petrolifere (sf. sec. 19) la Mossul impulsionează dezvoltarea țării. Ocupat de trupe britanice în timpul primului război mondial, este încredințat (1920) de Societatea Națiunilor, sub mandat, Marii Britanii. În 1921, I. este proclamat regat, având ca suveran pe Faysāl ibn Hussain, din familia Hașemiților. Cu toate că își proclamă independența la 3 oct. 1932, I. rămâne sub o puternică influență politică britanică și semnează, în 1955, Pactul de la Bagdad (I., Arabia Saudită, Iordania) de orientare prooccidentală. În urma loviturii de stat din 14 iul. 1958 se instaurează un regim militar (condus până în 1963, de generalul Abd al-Karim Kassem), care abolește monarhia, scoate I. din Pactul de la Bagdad și, prin partidul Baas, aflat la putere, adoptă o linie politică radicală, panislamică. Are loc naționalizarea băncilor și a societăților de asigurare, precum și distanțarea de politica externă filooccidentală. Din 1979, puterea este preluată de vicepreședintele Consiliului Comandamentului Revoluției, Saddam Hussein. Disputa teritorială cu Iranul provoacă un îndelungat și costisitor război iraniano-irakian (1980-1988), soldat cu distrugeri și numeroase victime. La 2 aug. 1990, I. invadează emiratul Kuweit, pe care îl anexează (28 aug.), proclamându-l a 19-a provincie. Condamnat de O.N.U. (care-i cere printr-o rezoluție ultimativă retragerea trupelor din emirat până la 15 ian. 1991), I. este confruntat cu acțiunea forței multinaționale, condusă de S.U.A., operațiunea „Furtună în deșert” (16 ian.-28 febr. 1991), care se încheie cu totala înfrângere a I., obligat să abandoneze Kuweitul (28 febr. 1991). Sancțiunile impuse de O.N.U. I. au generat mari dificultăți economice, cărora Saddam Hussein le-a făcut față prin consolidarea controlului personal asupra regimului și prin hărțuielile asupra corpului de inspectori O.N.U., în încercarea de a obține ridicarea sancțiunilor (1997), Acțiunile separatiștilor kurzi au agravat tensiunile interne și au atras incursiuni ale trupelor turce și crearea unei zone de excludere aeriană a trupelor irakiene în nordul I., locuit de kurzi și în sud, unde populația șiită este majoritară. Anii 1997-1998 au dus la o creștere a tensiunilor și la repetarea unor momente de criză, capabile să ducă la declanșarea unui nou conflict militar în zonă provocat de refuzul autorităților irakiene de a accepta controlul neîngrădit al inspectorilor O.N.U. la toate obiectivele presupuse de aceștia a fi baze de fabricare a armelor de distrugere în masă (nucleare, bacteriologice etc.). Plecarea inspectorilor O.N.U., ca urmare a continuelor neînțelegeri, a determinat reacția forțelor militare anglo-americane, care, începând din noaptea de 16-17 dec. 1998, au bombardat, timp de patru nopți, anumite obiective din I. (operațiunea „Vulpea Deșertului”). Republică prezidențială, potrivit constituției din 22 sept. 1968. Activitatea legislativă este exercitată de președinte, de Consiliul Comandamentului Revoluției și de Adunarea Națională, iar cea executivă, de Consiliul Comandamentului Revoluției și un Consiliu de miniștri, care are doar funcții administrative.

KOESTLER [késtlər], Arthur (1905-1983), scriitor britanic de originar din Ungaria. Membru al Partidului Comunist. Corespondent în Războiul Civil din Spania. Și-a abandonat convingerile comuniste după ce a văzut ororile stalinismului, romanele sale constituind o amplă și terifiantă frescă a acestui regim și exprimând teama obsesivă a autorului în ceea ce privește soarta umanității („Zeroul și infinitul”, „Dialog cu moartea”, „Gladiatorii”, „Întuneric în plină zi”). Autor al unei istorii a khazarilor („Al treisprezecelea trib”). S-a sinucis.

LABIENUS, Titus (c. 98-45 î. Hr.), om politic roman. Locotenent al lui Cezar în Galia, l-a abandonat în 50 î. Hr. pentru a se ralia partidei lui Pompei. A luptat la Pharsalos și la Munda, unde a murit.

Laius, fiul și urmașul lui Labdacus la tronul cetății Thebae, căsătorit cu Iocasta, sora regelui Creon. Un oracol îi prezisese lui Laius că avea să moară ucis de propriul său fiu. Datorită acestui fapt, cînd Iocasta l-a născut pe Oedipus, Laius a poruncit ca el să fie abandonat pe muntele Cithaeron, pradă fiarelor sălbatice. Copilul a fost găsit însă de niște păstori, care l-au luat cu ei și l-au dus la curtea regelui Polybus (v. și Oedipus). După trecerea anilor, Laius își întîlnește pe drum fiul, care se dusese să consulte oracolul de la Delphi. Între cei doi are loc un incident și, fără să știe că se află în fața propriului său părinte, Oedipus îl ucide pe Laius. În felul acesta oracolul se împlinește.

LĂSA vb. 1. (pop.) a lepăda. (~ ceva din mînă.) 2. a depune, a preda. (A ~ geamantanul la gară.) 3. a uita. (Și-a ~ ochelarii acasă.) 4. a încredința, a preda, (franțuzism) a confia. (A ~ cuiva ceva.) 5. a (se) apleca, a atîrna, a cădea, a (se) coborî, a (se) culca, a (se) curba, a (se) înclina, a (se) încovoia, a (se) îndoi, a (se) pleca, (înv. și pop.) a (se) povedi, (reg.) a (se) poligni, (înv.) a (se) închina. (Crengile se ~ de rod.) 6. a (se) apleca, a (se) înclina, a (se) pleca, a (se) povîrni, a (se) prăvăli, (pop., fam.) a (se) hîi. (Casa s-a ~ pe o parte.) 7. a (se) apleca, a (se) înclina, a (se) strîmba, (pop. și fam.) a (se) hîi, (reg.) a (se) șoldi. (Stîlpul de telegraf s-a ~.) 8. a coborî, a trage. (A ~ perdelele.) 9. a se așeza, a se așterne, a cădea, a se depune, a pica. (S-a ~ bruma.) 10. a cădea, a coborî, a scoborî. (S-a ~ ceața.) 11. a se face, a se ivi, a sosi, a veni. (Cum s-a ~ seara, a plecat.) 12. a produce, a provoca. (I-a ~ o vie impresie.) 13. a hotărî, a orîndui, a rîndui, a statornici. (Așa a ~ destinul.) 14. (JUR.) a testa. (A ~ ceva unor succesori.) 15. a accepta, a admite, a aproba, a consimți, a încuviința, a se îndupleca, a îngădui, a se învoi, a permite, a primi, (livr.) a concede, (înv. și pop.) a se prinde, (înv. și reg.) a se pleca, (Mold. și Bucov.) a pozvoli, (înv.) a aprobălui, a mulțumi, a ogodi. (A ~ să se scoată la concurs postul vacant.) 16. a ceda, a da. (Îi ~ întregul apartament.) 17. a ceda, a se îndupleca, (fig.) a se muia. (Să nu te ~ cu nici un preț.) 18. a amîna. (Să ~ pe altădată discuția.) 19. a abandona, a părăsi, (franțuzism rar) a placa, (înv. și pop.) a oropsi, a pustii, (înv. și reg.) a năpusti. (Și-a ~ copiii, familia.) 20. a (se) debarasa, a (se) descotorosi, a (se) dezbăra, a (se) dezobișnui, a (se) dezvăța, a scăpa, (fig.) a (se) scutura, (fam. fig.) a înțărca. (S-a ~ de un viciu.) 21. a renunța, (pop.) a se lepăda. (S-a ~ de tutun.) 22. a micșora, a reduce, a scădea. (A mai ~ din preț.) 23. a respinge, (fig.) a trînti. (L-a ~ la examen.) 24. a se baza, a se bizui, a conta, a se încrede, a se sprijini. (Pot să mă ~ pe tine?)

A LĂSA las tranz. 1) A da drumul unui lucru sau unei ființe ținute strâns; a face să devină liber. ◊ ~ pasărea să zboare din colivie a elibera pe cineva prins. ~ (cuiva) sânge a face să curgă din corpul cuiva, printr-o incizie, sânge. 2) A pune ceva undeva. ~ haina în cui. 3) A da voie (să se înfăptuiască ori să aibă loc); a permite; a îngădui. 4) A face, a admite ca cineva sau ceva să ramână în starea în care se află. ◊ ~ (pe cineva) în pace a nu deranja pe cineva; a-l lăsa să facă ce vrea. ~ (pe cineva) în voie a da cuiva libertate deplină. 5) A face să nu se execute ceva la timp. ◊ ~ de azi pe mâine a amâna mereu ceva. 6) A face să rămână ceva în urma sa; a transmite prin moștenire. 7) A trece cu vederea; a nu lua în seamă; a nesocoti. ◊ ~ la o parte a nu ține cont. 8) A face să fie mai jos. ~ perdelele. 9) (locuri sau persoane) A părăsi plecând în altă parte; a abandona. 10) A uita ceva. ~ ușa deschisă. /<lat. laxare

lăsa (las, lăsat), vb. – 1. A părăsi, a da drumul unui lucru, a se îndepărta de ceva. – 2. A face să rămînă. – 3. A da din mînă, a da drumul, a pune în libertate. – 4. A permite, a consimți. – 5. A abandona, a renunța la ceva. – 6. A părăsi, a se despărți, a divorța. – 7. A omite, a exclude, a trece cu vederea. – 8. A reduce, a scădea (un preț sau o pretenție). – 9. (Înv.) A ierta, a scuti. – 10. A amîna (se construiește cu prep. pe). – 11. A părăsi, a abandona un loc. – 12. A trînti la examen, a declara căzut la examen pe cineva. – 13. A rămîne în urmă, a imprima dîre, urme. – 14. A dispune, a porunci cu limbă de moarte. – 15. (Despre Dumnezeu) A porunci, a ordona, a stabili. – 16. A însărcina, a încredința. – 17. A numi, a desemna. – 18. A slobozi, a produce, a emana. – 19. A produce, a renta. – 20. (Refl.) A se destinde, a se înmuia. – 21. (Refl.) A ceda, a renunța, a se da convins. – 22. (Refl.) A ceda, a admite, a consimți, a permite. – 23. (Refl.) A se înfrîna, a se abține (se construiește cu prep. de). – 24. (Refl.) A se încrede, a se sprijini, a avea încredere (se construiește cu prep. în sau pe). – 25. (Refl.) A ceda, a șovăi, a se mlădia, a se potoli, a se domoli. – 26. (Refl.) A cădea, a se culca. – 27. (Refl.) A coborî, a scădea. – 28. (Refl., Trans. de S.) A descăleca; a se face noapte. – 29. (Refl.) A surveni, a se apropia o intemperie. – 30. (Refl.) A amenința, a făgădui (Arg., se construiește cu prep. cu). – Mr. (a)las, megl. las, istr. lǫsu. Lat. laxāre (Diez, I, 243; Pușcariu 945; Candrea-Dens., 953; REW 4955; DAR), cf. it. lasciare, prov. laissar, fr. laisser, alb. lëšoń (Philippide, II, 646). – Der. lăsător, adj. (neglijent); lăsătoare, s. f. (cărare de oi); lăsiu, adj. (neglijent); lăsat, s. n. (abandon; părăsire; carnaval); lăsătură, s. f. (lăsare; omisiune; deprimare); lăsăciune, s. f. (iertare; separare; divorț, înv.); lăsămînt, s. n. (Trans., legat, testament, moștenire).

LĂSA vb. 1. (pop.) a lepăda. (~ ceva din mână.) 2. v. depune. 3. v. uita. 4. v. preda. 5. v. apleca. 6. v. povârni. 7. v. strâmba. 8. v. trage. 9. v. cădea. 10. a cădea, a coborî, a scoborî. (S-a ~ ceața.) 11. v. face. 12. v. produce. 13. v. orândui. 14. v. testa. 15. v. aproba. 16. v. ceda. 17. a ceda, a se îndupleca, (fig.) a se muia. (Să nu te ~ cu nici un preț.) 18. v. amâna. 19. v. abandona. 20. v. dezbăra. 21. v. renunța. 22. v. reduce. 23. v. respinge. 24. v. bizui.

A LEPĂDA lepăd 1. tranz. 1) (obiecte, mai ales nefolositoare) A înceta de a mai purta cu sine, aruncând sau părăsind. ◊ A nu fi de lepădat a fi demn de luat în seamă; a merita toată atenția. 2) (îmbrăcăminte, încălțăminte) A scoate de pe sine; a dezbrăca. ◊ A-și ~ masca a înceta de a se mai preface. A-și ~ potcoavele a muri; a deceda. 3) fig. A înceta de a mai practica; a lăsa; a părăsi. ~ fumatul. 4) A face să rămână singur (undeva); a lăsa; a părăsi; a abandona. 2. intranz. (despre femei sau femelele animalelor) A naște înainte de termen; a expulza fătul mort (prin avort). /<lat. lapidare

LEPĂDAT², -Ă, lepădați, -te, adj. (Pop.; despre copiii nou-născuți) Părăsit de mamă; abandonat. – V. lepăda.

LEPĂDAT², -Ă, lepădați, -te, adj. (Despre copii nou-născuți) Părăsit de mamă; abandonat. – V. lepăda.

Linus 1. Fiul lui Apollo și al Psamathei, fiica lui Crotopus, regele Argosului. Abandonat imediat după naștere de către mama sa, Linus e crescut de niște păstori. Aflînd însă de existența copilului, regele Crotopus își ucide fiica și asmute totodată niște cîini, care-l devorează pe Linus. În felul acesta mama și fiul își găsesc moartea în același timp. În amintirea acestei triste întîmplări s-a instituit o sărbătoare, în care se sacrificau cîini și se cîntau melodii triste. După o altă versiune, Linus ar fi fost un cîntăreț vestit, care l-ar fi provocat la întrecere pe însuși Apollo. Se spunea că ar fi fost ucis, din gelozie, de către zeu. 2. Dascălul lui Heracles, care l-a învățat în copilărie arta muzicii. A fost ucis de către discipolul său cu o piatră.

MACHU PICCHU [mátʃu píktʃu], străvechi oraș incaș, abandonat la sfârșitul sec. 16 (din cauza distrugerilor provocate de conchistadorii spanioli), situat în M-ții Anzi (Cordillera Oriental), la 2.045 m alt., la poalele vârfurilor Machu Picchu și Huayna Picchu, la 80 km NV de Cuzco (Perú), dominând dinspre V valea râului Urubamba. Descoperit în 1911 de arheologul american Hiram A. Bingham (cercetările au continuat în 1940-1941), orașul M.P., extins pe c. 13 km², este unul dintre puținele centru urbane incașe precolumbiene ale cărui ruine s-au păstrat intacte. Dintre cele c. 150 de edificii culturale, rezidențiale etc. se remarcă Intihuatana, templul Tres Ventanas, el Palacio de las Ñustas, Mausoleo Real, Observatorul astronomic, Piața Sagrada etc., precum și numeroase fortificații, sanctuare, fântâni, sisteme de canalizare, grădini terasate cultivate ș.a.

MARCOS, Ferdinando Edralin (1917-1989), jurist și om politic filipinez. Președinte (1965-1986) și șef al guvernului (1965-1981) Republicii Filipinelor. Președinte al partidului Mișcarea pentru Noua Societate (1978-1986). Politica sa dictatorială, valul de nemulțumire populară, precum și asasinarea liderului opoziției, B. Aquino, au precipitat criza sistemului. Tendințele separatiste ale populației din sud și războiul de gherilă declanșat în 1969 de o stângă extremistă comunistă l-au obligat să abandoneze puterea și să se exileze în Honolulu. În deciziile sale politice, a fost influențat de soția sa, Imelda Romualdez (n. 1929).

MEMFIS, oraș în Egiptul antic situat la 20 km S de Cairo, capitală în timpul Regatului Vechi (2686-2180 î. Hr.). Fundat, potrivit tradiției, de faraonul Menes, unificatorul statului. Inițial (sfârșitul milen. 4 î. Hr.) o fortăreață sub denumirea de „Zidul Alb”, devine reședință regală în timpul dinastiilor 3-6 și va avea un rol administrativ și religios până în sec. 4, când, după triumful creștinismului, ca începe să decadă, fiind complet abandonat după cucerirea arabă (640). Azi, Mit Ruhaynah, sit arheologic.

misă (< lat. missa, fr. messe; germ. Messe; engl. Mass; it. messa; sp. misa) (din lat. missio sau dimissio, „trimitere, încheiere”, expresia „Ite missa est”, rostită de preot la sfârșitul echivala inițial cu invitația adresată celor de altă credință de a părăsi biserica) 1. Secțiunea principală a ceremonialului liturgic creștin. După doctrina religioasă pe care o deservește, după lb. oficială de cult și modul de organizare a serviciului divin se disting: a) m. cat. (oficiată în lb. lat. – azi în lb. națională, în bis. cat. din V Europei); b) m. glagolitică și biz. (oficiate în lb. slav. și în lb. naționale în bis. ort. din N-E și respectiv S-E Europei și cunoscută sub denumirea de liturghie*) și c) m. coptă sau coptică (a egiptenilor creștinați, slujită în lb. coptă). M. cat. se compune din aprox. 15 episoade – recitate sau cântate (solistic sau în grup) – orânduite în trei momente: introductiv, central și final. În forma ei primitivă, m. nu avea structura de azi, unele părți adăugându-se pe parcurs. Textele pentru m., consideră exegeții, sunt antedatate anului 600 și este evident că multe din cântările acestei perioade au fost intonate de enoriași cu toate că unele erau susținute de Schola Cantorum* (corul pontifical). Către sec. 10 cântarea m. a fost abandonată de către congregație datorită, probabil, complexității muzicii care solicita interpretarea de către cântăreți profesioniști. După nașterea contrapunctului*, compozitorii au utilizat cânturi greg.* pentru cantus firmus*-ul m., acestea constituind tema* comună pentru întreaga lucrare, conferindu-i astfel un caracter ciclic*. Cinci dintre episoadele cântate ale ceremonialului se oficiază în mod obligatoriu, în tot timpul anului, și alcătuiesc ordinarium*-ul („obișnuit”) m. (Kyrie*, Gloria*, Credo*, Sanctus*, Benedictus*, Agnus Dei*); celelalte se execută numai în anumite circumstanțe și formează proprium*-ul („caracteristic”) m. (1) [Introit*, Gradual (1), Alleluia* – înlocuit în zilele de doliu de Offertorium și Communio etc.]. Conținutul secvențelor constitutive ale m. catolice (text și muzică) și ordinea succesiunii acestora se fixează în linii generale în sec. 8-10. După modul de celebrare, m. poate fi: m. cantata (preotul singur), m. lecta (preotul care doar citește textele), m. solemnis (bogată din punct de vedere muzical, preotul fiind secondat de diaconi și subdiaconi). M. oficiată cu prilejul unor funeralii poartă numele de Requiem*. 2. Lucrare vocală sau vocal-instr. bazată pe textul literar al celor cinci episoade ale ordinarium-ului m (1). M. începe să se constituie ca gen muzical specific în epoca polif. timpurii (sec. 9-12). Inițial, ea utilizează – în tratare contrapunctică* – melodiile greg.* consacrate ale m. (1). ♦ M. era cunoscută după numele cântului greg. utilizat. Cu timpul s-au folosit pentru cantus firmus* și melodii pop. (melodia L’homme armé, utilizată în creațiile lor de G. Dufay, J. des Prés și Palestrina). M. a parcurs mai multe etape (de evoluție sau involuție), începând cu sec. 14, când Guillaume de Machault a compus prima sa m. în patru părți. În această perioadă se stabilește baza științifică și practică a muzicii bis., între compozitorii reprezentativi numărându-se G. Dufay și G. Binchois. Urmează o epocă de înflorire (în sec. 15) care include pe J. Obrecht, Okeghem și alți membri ai așa-numitei școli neerlandeze*. Genialul elev al lui Okeghem, J. des Prés a îmbogățit, la sfârșitul sec. 15, patrimoniul muzical eclaziastic cu 32 m. care au devenit celebre fiind întrebuințate în mod curent în serviciul religios (datorită poate și faptului că lucrările au fost tipărite). Alături de el, creații de referință au realizat și A. Willaert, C. de Rore, C. Festa. Diverse abuzuri în privința apelului la melodii și texte neliturgice au întârziat evoluția genului, care cunoaște un nou punct culminant în a doua decadă a sec. 16, precedată de instituirea reformelor necesare și dominată de personalitatea lui Giovanni Pierluigi da Palestrina care a avut ca sarcină revizuirea regulilor de scriitură polif. Missa Papae Marcelli a fost privită ca un model în ceea ce privește perfecțiunea polif. (v. Romană, Școala). El a scris mai mult de 90 de m. și alte lucrări de factură bis. Exemplul lui Palestrina a fost urmat de L. di Vittoria și G. Fr. Anerio la Roma, G. Gabrieli și Giovanni Groce la Veneția, O. di Lasso în Țările de Jos și W. Byrd în Marea Britanie. În epoca post-renascentistă, m. se îndepărtează treptat de cântul liturgic tradițional, reținând numai textul lit. al acestuia. Dezvoltarea muzicii instr. și a muzicii laice, începuturile oratoriului* au marcat o nouă cotitură în evoluția genului. Cu Gregorio Allegri în 1652, școala lui Palestrina a trecut într-o nouă etapă, acomp. instr. a fost introdus în m. a cappella*. Al. Scarlatti și Fr. Durante au scris m. la sfârșitul sec. 17 și începutul sec. 18, dominat de personalitatea lui J.S. Bach, a cărui M. în si minor este probabil cea mai grandioasă creație corală scrisă vreodată pentru serviciul liturgic. Lucrări de referință au scris G.B. Pergolese, J. Haydn, W.A. Mozart, L. van Beethoven, L. Cherubini, Fr. Listz, A. Bruckner, Leos Janáček, I. Stravinski, A. Jolivet. Stilul acestor lucrări reflectă schimbările care au avut loc în creația muzicală. ♦ M. polifonică a cappella. Apogeul ei aparține Renașterii*, epoca de înflorire a polif. vocale. Primele începuturi ale m. polif. au constat în din fragmente izolate, la mai multe voci (2), pentru ca mai târziu ciclul (I, 1) să fie realizat prin alăturarea unor părți de proveniență diferită: M. de Tournai, Toulouse, Barcelona, Besançon (sec. 14). Prima lucrare omogenă, compusă în întregime de un singur autor, a fost în această perioadă M. Notre-Dame de Machault. În sec. 15, prin creația lui Dufay și apoi a celorlalți compozitori flamanzi, m. se constituie într-un ciclu unitar, având ca principiu unificator cantus-firmus*-ul, prezent în toate părțile sale. Acesta consta dintr-o melodie religioasă sau laică (ex. chanson*-ul fr. L’homme armé a servit drept. c. f. pentru numeroase m. ale epocii). C. f. repartizat de obicei la tenor (3) ieșea în evidență prin duratele* mari și egale din care era format, străbătând întreaga m. ca un fir conducător și servind în același timp ca suport al edificiului polif., bazat pe o tehnică imitativ-canonică de mare virtuozitate. În m. sec. 16, forma rigidă c. f. este abandonat treptat pentru a face loc unei melodii de bază cu un profil ritmic mai liber și variat, prezentă în toate părțile m. și subliniată prin tratare imitativă la toate vocile. Datorită acestei manevre caracteristică formei de motet*, m. sec. 16 devine un ciclu de motete construite pe aceeași melodie, promovând astfel principiul monotematismului* și al variației*. Alături de această formă, numită m. parafrază, bazată pe dezvoltarea unei melodii religioase, laice sau creată de compozitor, în sec. 16 apare din ce in ce mai des m. parodie, care utilizează ca element generator un fragment polif. dintr-o lucrare deja elaborată, motet sau madrigal* din creația proprie sau a altor autori. (Ex. m. Lauda Sion de Palestrina este construită pe începutul motetului său cu același nume, bazat la rândul lui pe melodia cunoscutei secvențe (I, 1)). M. polif. ajunge la cea mai mare desăvârșire în creația lui Palestrina, care însumează peste 100 de m., dintre care cea mai cunoscută este Missa Papae Marcelli, considerată, încă de la apariția ei, drept model de claritate pentru m. polif. M. palestriană în general reprezintă genul în care stilul* acestui autor se arată în întreaga sa perfecțiune.

MORT, MOARTĂ, morți, moarte, adj. 1. Care nu mai trăiește; decedat, defunct, răposat. O palmă îi trase... și căzu mort. ISPIRESCU, L. 10. Nu știți că mătușa-i moartă, de cînd lupii albi.? CREANGĂ, P. 23. Cînd a venit doctorul îl găsi mort. NEGRUZZI, S. I 62. ◊ Expr. A umbla după potcoave de cai morți v. potcoavă. A se face mort îu păpușoi sau (substantivat) a face pe mortul în păpușoi = a se face că nu știe nimic, a face pe nevinovatul. Să vă faceți moarte-n popușoi, să nu spuneți nici laie, nici bălaie. CREANGĂ, P. 13. A o lăsa moartă în păpușoi = a o lăsa încurcată, a o lăsa baltă; a abandona. S-a trece ea și asta; obraz de scoarță, și las-o moartă-n popușoi. CREANGĂ, A. 51. A fi mort fără (sau după) cineva sau ceva = a nu putea trăi fără cineva sau ceva; a fi doritor sau ahtiat de (sau după) ceva, a ține mult la cineva sau la ceva. E mort după căimăcămie. CAMIL PETRESCU, O. II 452. A fi mai mult mort (decît viu)... = a fi istovit, prăpădit (de oboseală, de boală, de frică etc.). Robinson... de frică era mai mult mort. DRĂGHICI, R. 10. Nici mort sau mort-tăiat = cu nici un chip, sub nici un motiv. N-ați vrea să plecați de aici? – Nici mort. SEBASTIAN, T. 123. Mi-e drag ca ochii mei din cap Și nu l-aș da nici mort. COȘBUC, P. I 109. Dar noi aveam poruncă de la Miloradovici, morți-tăiați să nu părăsim locul. GHICA, S. 18. Mort-copt = cu orice preț, necondiționat, neapărat. Împăratul.. dete poruncă ca, mort-copt, să facă ce-o ști el și să-i aducă mere de aur. ISPIRESCU, U. 59. N-am încotro; mort-copt trebuie să te ieu cu mine, dacă zici că știi bine locurile pe aici. CREANGĂ, P. 203. A cădea mort = a muri. ◊ (Prin exagerare, urmat de determinări exprimînd o senzație fizică sau o stare sufletească, arată că acestea sînt simțite foarte intens) Oamenii aceștia sînt morți de frică. REBREANU, R. II 20. Trecui valea mort de sete. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 384. ◊ (Pe lîngă un adjectiv, în comparații eliptice, cu valoare de superlativ) Eram ostenit mort, abia isprăvisem șira. PREDA, Î. 20. ◊ Expr. Beat-mort sau mort (de) beat v. beat. A umbla (sau a se ține) mort după cineva (sau ceva) = a umbla mult pentru a obține un lucru rîvnit, a persevera, a se zbate. ◊ (Substantivat) Ieșeam la pîrlaz cînd trecea cu mortul pe la poartă. CREANGĂ, A. 14. Din inimă-i pămîntul la morți să deie viață. EMINESCU, O. I 94. Ce aveți în car? – Un mort. NEGRUZZI, S. I 31. Morții cu morții și viii cu viii. ◊ Expr. Mortul de la groapă nu se mai întoarce, se zice cînd un lucru e pierdut definitiv, cînd nu mai e nădejde să-l recapeți. Ce-a făcut a făcut; mortul de la groapă nu se mai întoarce. VORNIC, P. 172. A umbla ca după mort = a umbla încet. ♦ Apa morților v. apă. ◊ Compus: (fluture) cap-de-mort = specie de fluture mare, care are pe spate o pată brună, asemănătoare cu un craniu; strigă. ♦ (Pe lîngă verbele «a dormi», «a adormi») Fără să-și dea scama de ce se întîmplă; dus. Dormea mort. îl zgudui, îl scutură. ISPIRESCU, L. 370. Am adormit mort și de-abia a doua zi pe la toacă m-am trezit sănătos. CREANGĂ, A. 16. 2. (Despre părți ale corpului) Paralizat, înțepenit. O mînă iese afară, degetele înțepenite, moarte, țin cu tărie pușca. GHEREA, ST. CR. II 88. ◊ Os mort = excrescență cartilaginoasă, nedureroasă, pe corp (mai ales la cai), provenită de obicei dintr-o lovitură. (Popular) Carne moartă = carne care se formează deasupra rănilor și prin care nu trec ramificații nervoase. 3. (Despre plante) Uscat, veșted. În frunzele moarte din marginea unei rîpi, Vitoria găsi clopoței albi. SADOVEANU, B. 222. 4. Fig. (Despre lucruri) Fără viață, neînsuflețit. Construite din materiale moarte, ele [satele] trăiesc totuși asemeni unor ființe vii, adevărate organisme biologice. BOGZA, C. O. 238. -4- (Despre lucruri aflate de obicei în mișcare) Nemișcat, încremenit. Aerul era tot acela, mort, nemișcat, fierbinte. DUMITRIU, V. L. 115. Pustiul tace, aerul e mort. EMINESCU, N. 46. ◊ (Mil.) Unghi mort = loc de pe distanța de tragere a unei arme de foc pe care nu-l poate atinge proiectilul. (În pictură) Natură moartă v. natură. ♦ Liniștit, lipsit de zgomot. Îl treziră bătăi în poartă în puterea nopții, în ceasurile tîrzii și moarte dinspre dimineață. DUMITRIU, V. L. 67. ♦ (Despre orașe, străzi etc.) Lipsit de viață, de activitate; în care nu se întîmplă nimic deosebit. 5. Fig. (Despre culori, nuanțe etc.) Fără strălucire, mohorît. În sat, pe ulițele viscolite, patrulau în lung și-n lat dorobanții din Șoimii, spintecind cu luciul mort al baionetelor suflarea aspră a crivățului. MIRONESCU, S. A. 23. 6. (În expr.) Limbă moartă = limbă care a încetat a mai fi mijloc de comunicare. Amețiți de limbe moarte, de planeți, de colbul școlii, Confundam pe bietul dascăl cu un crai mîncat de molii. EMINESCU, O. I 140. Timp mort (mai ales la pl.) = lipsă de activitate a forțelor de muncă sau a mașinilor în timpul cînd ar trebui să lucreze; întrerupere neprevăzută a muncii. Punct mort = poziție a unui mecanism bielă-manivelă care corespunde momentului cînd biela și manivela au axele în prelungire sau suprapuse. Inventar mort v. inventar. Linie moartă = linie de cale ferată care se înfundă, servind numai pentru garare. Literă moartă v. literă. A ajunge la un (sau într-un) punct mort = a ajunge într-un impas, în imposibilitate de a găsi o soluție. (Despre persoane) A fi (a se afla, a trece) pe linie moartă = a nu mai îndeplini sarcini de răspundere, a nu mai juca un rol de seamă.

mucli (-lesc, -it), vb. – 1. A abandona, a închina armele, a fi învins. – 2. A tăcea. Țig. muk-, part. muklo „a renunța” (Graur 171; Juilland 169). Cuvînt de arg., ca și der. mucles, interj. (tacă-ți gura!) din țig. muk les „las-o baltă”. Se conjugă cu pron. neutru, a o mucli.

NĂPUSTI vb. v. abandona, arunca, azvârli, lăsa, neglija, părăsi, repezi, zvârli.

NĂPUSTI, năpustesc, vb. IV. 1. Refl. A năvăli, a tăbărî, a se repezi cu furie, a da buzna, a se arunca. Izbit parcă și el, a deschis ușa, s-a năpustit în întuneric și s-a dus. SADOVEANU, O. VIII 194. Izbiți de neașteptata arătare a străinilor, [cîinii] se năpustiră în ei. GALACTION, O. I 282. Fata împăratului, îmbărbătată de cal, se năpusti odată într-însul cu sabia goală. ISPIRESCU, L. 17. ◊ Fig. Deodată vîntul începu să bată mai tare, năpustindu-se nebun în cărbunărie. DUNĂREANU, CH. 206. ♦ Tranz. (Rar) A arunca, a azvîrli violent. Un crivăț năpustește viscolirea lui brutală. MACEDONSKI, O. I 30. 2. Tranz. A năpădi, a inunda, a acoperi. Zidurile împrejmuitoare risipite și năpustite în risipa lor de plante grase, de furnici. EMINESCU, N. 94. 3. Tranz. (Învechit) A lăsa în părăsire, a abandona. Atunci pricepu dînsul că copila a fugit și în păduri l-a năpustit. ODOBESCU, S. III 206. Toporul l-ai năpustit, Sub lemne ai adormit! ALECSANDRI, P. P. 351. Mihai ocoli cetatea și începu a o bate cu tunurile; dar văzînd că nu o poate dobîndi... o năpusti deocamdată și se întoarse la scaun în București. BĂLCESCU, O. II 44.

năpusti vb. v. ABANDONA. ARUNCA. AZVÎRLI. LĂSA. NEGLIJA. PĂRĂSI. REPEZI. ZVÎRLI.

A NĂPUSTI ~esc intranz. înv. A lăsa plecând în altă parte; a părăsi; a abandona. /<sl. napustiti

năpusti (năpustesc, năpustit), vb. – 1. A părăsi, a lăsa, a abandona. – 2. (Refl.) A se repezi, a se arunca asupra. – 3. (Maram.) A slobozi, a lăsa liber. Sl. napustiti „a porunci” (Tiktin). – Der. năpust, s. n. (abandon; Trans., spiriduș, stafie).

NĂPUSTIT adj. v. abandonat, părăsit.

Neleus 1. Fiul zeului Poseidon și al lui Tyro și frate geamăn cu Pelias. Abandonați de mama lor imediat după naștere, cei doi copii au fost găsiți și crescuți de niște ciobani. Mai tîrziu ei și-au regăsit mama. Refuzînd să-l purifice însă pe Heracles după uciderea nedreaptă a lui Iphitus, Neleus a atras asupră-și mînia eroului. Heracles l-a ucis împreună cu cei unsprezece fii ai săi, cruțîndu-i viața unuia singur doar, lui Nestor. 2. Fiul lui Codrus și întemeietorul legendar al cetății Miletus.

Oedipus, fiul lui Laius, regele cetății Thebae, și al Iocastei. Un oracol îi prezisese lui Laius că va pieri ucis de mîna fiului său, așa încît, atunci cînd regina Iocasta l-a născut pe Oedipus, Laius s-a grăbit să îndepărteze copilul. El l-a încredințat unui slujitor, cu porunca să-l abandoneze undeva, cît mai departe. Oedipus e găsit însă de niște păstori corintieni, care-l duc la curtea regelui Polybus. Polybus îi va fi tată adoptiv pînă cînd copilul va atinge vîrsta bărbăției. Atunci Oedipus părăsește casa lui Polybus și merge la Delphi să consulte oracolul. Pe drum are loc un incident. Într-un loc strîmt și povîrnit, niște călători care vin din partea opusă îi poruncesc să se dea la o parte și să le lase drumul liber să treacă. Oedipus se împotrivește. Are loc o încăierare, în cursul căreia el omoară doi oameni: unul dintre aceștia este Laius, propriul său tată, pe care însă Oedipus nu-l cunoaște. În felul acesta oracolul s-a împlinit. Luînd calea cetății Thebae, unde după moartea lui Laius fusese ales rege Creon, Oedipus se măsoară cu Sfinxul (v. și Creon). Cu mintea sa ageră el izbutește să descifreze enigma pusă de Sfinx și obține răsplata făgăduită: tronul cetății Thebae și mîna reginei Iocasta, despre care nimeni – și cu atît mai puțin el – nu știe că e propria sa mamă. Din căsătoria lui Oedipus cu Iocasta se nasc patru copii: Eteocles, Polynices, Antigone și Ismene. Dar cetatea Thebae e bîntuită de o molimă cumplită, căreia nimeni nu-i știe leacul. Supușii săi mor secerați și regele Oedipus, îndurerat, îl trimite pe Creon să consulte oracolul pentru a afla care e motivul mîniei zeilor. Oracolul răspunde că trebuie răzbunată moartea lui Laius și Oedipus pornește pe dată cercetările pentru a-l descoperi pe vinovat. Se dovedește însă a fi el însuși ucigașul și, îngrozit de propria-i faptă precum și de căsătoria incestuoasă cu Iocasta, Oedipus se pedepsește singur: el își scoate ochii și, lipsit de vedere, pornește într-o tristă pribegie, în straie de cerșetor, călăuzit de fiica sa Antigone, spre alte meleaguri. Găsește ospitalitate în Attica și moare, bătrîn și îndurerat, la Colonus.

OROPSI vb. v. abandona, admonesta, afurisi, alunga, anatemiza, blestema, certa, dăscăli, depărta, dojeni, excomunica, goni, izgoni, îndepărta, lăsa, moraliza, mustra, părăsi.

OROPSIT adj. v. abandonat, alungat, gonit, izgonit, neglijat, părăsit.

Paris, cel mai mic dintre fiii lui Priamus și ai Hecubei. Înainte de nașterea sa, Hecuba visase că viitorul ei copil va atrage pieirea Troiei. Cînd Paris vine pe lume, Priamus dă poruncă să fie ucis dar, într-ascuns, Hecuba, făcîndu-i-se milă de el, îi cruță viața și-l abandonează pe muntele Ida. Crescut în sălbăticie de niște păstori, Paris, care între timp atinsese vîrsta bărbăției, revine în cele din urmă în cetatea Troiei, unde este recunoscut, cu multă bucurie, de către părinții săi. Un episod celebru este cel al judecății lui Paris, fapt care avea să ducă la izbucnirea războiului troian. La nunta lui Thetis cu Peleus au fost poftiți toți zeii Olympului, cu excepția unei singure zeițe, Eris – zeița vrajbei. Ca să se răzbune, cînd petrecerea era în toi, ea a aruncat în mijlocul nuntașilor un măr pe care stătea scris „celei mai frumoase”. Aceste cuvinte aveau să constituie un motiv de vrajbă între trei zeițe: Pallas Athena, Hera și Aphrodite. Cel sortit să le facă dreptate este Paris. El este muritorul ales de zei să hotărască. Zeițele se grăbesc fiecare în parte să-i făgăduiască un dar în schimbul mărului dorit, pe care Paris, în cele din urmă, îl dăruiește însă Aphroditei (v. și Aphrodite). Zeița la rîndul ei înțelege să-și țină făgăduiala făcută, anume să i-o dea de soție lui Paris pe cea mai frumoasă dintre femei. Or, cea care le întrecea în frumusețe pe toate celelalte muritoare este Helena, fiica lui Tyndareus și soția lui Menelaus, regele Spartei. Cu ajutorul Aphroditei, Paris reușește s-o răpească pe Helena în lipsa soțului ei și s-o ducă cu el la Troia. Răpirea Helenei de către Paris a constituit motivul izbucnirii războiului troian. În ajutorul soțului abandonat sar toate căpeteniile grecilor. Comanda tuturor o preia Agamemnon care, în fruntea unei flote puternice, se îndreaptă spre Troia. Războiul durează zece ani, în care timp sorții izbînzii sînt îndoielnici. În cursul luptelor Paris se bate la început singur cu Menelaus, dar e înfrînt și scapă numai datorită Aphroditei, care-i vine într-ajutor. Mai tîrziu el revine, la chemarea lui Hector, în primele rînduri și-i rănește pe rînd pe Diomedes, pe Machaon și pe Eurypylus. În sfîrșit, îl ucide pe Achilles, ochindu-l cu o săgeată în călcîi, singurul loc unde eroul era vulnerabil. În cele din urmă, Paris cade lovit însă și el de o săgeată înveninată a lui Philoctetes. Înainte de a muri, el o imploră pe fosta sa soție, nimfa Oenone (v. și Oenone), pe care o părăsise de dragul Helenei, să-i vindece rana. La început aceasta șovăie și cînd se hotărăște s-o facă, ajutorul ei vine prea tîrziu, căci Paris se stinge răpus de veninul ucigător.

PARIS (în mitologia greacă), fiul cel mai mic al regelui troian Priam și al Hecubei. Abandonat după naștere pe muntele Ida din ins. Creta, din cauza unei profeții care anunța că Troia va pieri din cauza sa. Crescut de păstori, se întoarce adult în cetate. La nunta lui Peleus cu Thetis, a oferit Afroditei, mărul de aur (al discordiei), hărăzit de zeița Eris „celei mai frumoase” („Judecata lui P.”). Drept recunoștință, aceasta l-a răsplătit cu frumoase Elena, soția regelui Menelau. Fiind nevoit să o răpească, a provocat Războiul troian. Lovit în luptă de o săgeată otrăvită, cere ajutorul fostei sale soții, nimfa Oinone, sar aceasta îl refuză.

PARTE părți f. 1) Element din care se compune sau în care se împarte un tot. O ~ din recoltă a fost strânsă. O ~ din deputați n-au susținut proiectul. ◊ Cea mai mare ~ marea majoritate; în mare măsură. În ~ a) într-o oarecare măsură; parțial; b) separat; pe rând; c) aparte. ~ de vorbire clasă de cuvinte grupate conform anumitor caracteristici morfologice. ~ de propoziție element constructiv al unei propoziții care îndeplinește o anumită funcție sintactică. 2) Cantitate care îi revine cuiva la o împărțeală. ◊ ~ea leului cantitate preponderentă pe care și-o ia cineva dintr-un câștig obținut în comun. A avea ~ de ceva a dispune, a se bucura de ceva. A face ~ dreaptă a împărți egal. 3) Contribuție la o activitate comună. ◊ A lua ~ a participa. 4) Porțiune dintr-un spațiu; loc. Din care ~ vine? ◊ Cele patru părți ale lumii cele patru puncte cardinale. Din ~ea (sau părțile) locului din ținutul (localitatea) despre care se vorbește; localnic. În toate părțile peste tot; pretutindeni. 5) Extremitate laterală a unui obiect; margine; latură. ◊ A se da la o (sau într-o, de-o) ~ a) a se feri; a se da în lături; b) a se eschiva; a se sustrage. A lăsa la o ~ a înceta de a mai îndeplini; a abandona. A pune la (sau de o) ~ a economisi; a lăsa în rezervă. A da (sau a face) într-o ~ a ocoli. Din ~ea cuiva (sau a ceva) în ceea ce privește pe cineva sau ceva; din punctul de vedere al cuiva. Pe de o ~ privind sub un aspect. Pe de altă ~ privind sub alt aspect. 6) Persoană (organizație sau stat) antrenată într-o anumită acțiune. 7) Totalitate de persoane care alcătuiesc aceeași categorie socială sau profesională. ◊ ~ bărbătească ființă de sex bărbătesc. ~ femeiască ființă de sex feminin. Din ~ea mamei (a tatălui etc.) din neamul mamei (al tatălui etc.). Din ~ea (cuiva) în numele cuiva; ca reprezentant al cuiva. A fi de ~ea cuiva a susține pe cineva. A-i lua (sau a-i ține) cuiva ~ a-i lua cuiva apărarea. 8) Porțiune dintr-o lucrare; compartiment. ~ea finală. ~ea practică. [G.-D. părții] /<lat. pars, ~tis

passus duriusculus (cuv. lat. „un mers mai aspru”), figură (2) retorică, proprie barocului* și descrisă de tratatele timpului (Ch. Bernhard, J. Burmeister), ca un mers „nenatural”, într-o singură voce (2) sau în două voci (caz în care dă naștere unei false relații*). Tipul cel mai frecvent de p. este pasul cromatic*, coborâtor sau suitor, în cuprinsul unei cvarte*. „Tipar idiomatic” (S. Toduță), p. are implicații mai ample decât numai cele conferite de concepția unei musica poetica, nu atât prin frecvența lui în arta lui J.S. Bach, cât mai ales prin „accepțiunea sa armonică – polifonică – modală” (S. Toduță), constituind un punct de convergență între tonal* și modal*, niciodată abandonat. De aceea cunoaște o reală valorificare în muzica modală a sec. 20, cu deosebire prin transformarea formulei într-un mers tipic de bas (III, 1). O variantă de p. este saltus duriusculus, un salt melodic „mare” de sextă, septimă* sau interval mărit* ori micșorat*.

PĂMÂNT, (3, 4, 5) pământuri, s. n. 1. Planetă a sistemului solar, locuită de oameni; p. ext. oamenii care locuiesc pe această planetă. ◊ Expr. La capătul (sau marginile) pământului = foarte departe. De când (e lumea și) pământul sau cât e lumea și pământul = a) (de) totdeauna; b) (în construcții negative) niciodată. Ca de la cer la pământ, se spune pentru a arăta marea deosebire dintre două lucruri. 2. Scoarța globului terestru, partea de uscat a globului terestru; suprafața lui (împreună cu atmosfera) pe care trăiesc oamenii și alte vietăți; sol. ◊ Loc. adv. Ca pământul = a) cu desăvârșire, de tot; b) profund, greu; c) (în construcții negative) deloc, în nici un fel. ◊ Loc. adj. și adv. În (sau la) pământ = (aplecat) în jos (de teamă, de emoție, din modestie etc.). La pământ = a) întins, culcat pe jos; p. ext. (despre oameni) deprimat, învins; b) (în formule de comandă) culcă-te! ◊ Expr. A lăsa toate la (sau în) pământ = a lăsa baltă, la voia întâmplării; a abandona. Parcă l-a înghițit pământul (sau a intrat în pământ) = a dispărut, s-a făcut nevăzut. A-i veni cuiva să intre în pământ, se spune când cineva se simte foarte rușinat și ar vrea să nu mai dea ochii cu oamenii. A ieși (sau a apărea) ca din pământ = a se ivi deodată, pe neașteptate, brusc. A (nu) fi (cu picioarele) pe pământ = a (nu) avea simțul realității. A nu-l mai ține (sau a nu-l mai încăpea) nici pământul (de...) = a simți o emoție puternică. A nu-l mai încăpea (pe cineva) pământul = a fi mândru, încrezut. A nu-l primi (pe cineva) nici pământul = a fi un ticălos. A nu-l (mai) răbda (sau ține pe cineva) pământul, se zice (mai ales în imprecații) despre un om rău. A șterge (sau a stinge, a face să piară) de pe fața pământului sau a (se) face una cu pământul (sau o apă și un pământ) = a (se) distruge, a (se) nimici. A scoate (sau a aduce) din pământ (sau din fundul pământului) = a procura ceva foarte greu de obținut, cu orice preț. Din pământ, din iarbă verde = cu orice preț, cu orice efort, neapărat. Doarme și pământul sub om = e liniște, tăcere desăvârșită. 3. Materie din care e alcătuită partea solidă a globului terestru și care este formată dintr-un amestec de granule minerale, provenite din dezagregarea rocilor, și din granule organice, provenite din descompunerea substanțelor organice vegetale sau animale. ◊ Pământ activ (sau decolorat) = material natural pământos, asemănător argilei, care are proprietatea de a absorbi și reține substanțe colorate din uleiuri animale, vegetale și minerale. ♦ (Și în sintagma pământ galben) Lut. ♦ Pământuri rare = grup de oxizi ai unor elemente chimice rare, asemănătoare din punctul de vedere al proprietăților lor chimice. 4. Întindere de uscat; continent. ♦ Întindere de teren (cultivabil). ◊ Expr. Sărac lipit pământului = foarte sărac. 5. Teritoriu, regiune, ținut; p. ext. țară, patrie. ◊ Obiceiul pământului = sumă de norme necodificate, stabilite de practica îndelungată a vieții, transmise urmașilor prin tradiție; p. ext. obicei păstrat din vechime, caracteristic unei țări, unei regiuni. – Lat. pavimentum.

PĂMÂNT, (3, 4, 5) pământuri, s. n. 1. Planetă a sistemului solar, locuită de oameni; p. ext. oamenii care locuiesc pe această planetă. ◊ Expr. La capătul (sau marginile) pământului = foarte departe. De când (e lumea și) pământul sau cât e lumea și pământul = a) (de) totdeauna; b) (în construcții negative) niciodată. Ca de la cer la pământ, se spune pentru a arăta marea deosebire dintre două lucruri. 2. Scoarța globului terestru, partea de uscat a globului terestru; suprafața lui (împreună cu atmosfera) pe care trăiesc oamenii și alte vietăți; sol. ◊ Loc. adv. Ca pământul = a) cu desăvârșire, de tot; b) profund, greu; c) (în construcții negative) deloc, în niciun fel. ◊ Loc. adj. și adv. În (sau la) pământ = (aplecat) în jos (de teamă, de emoție, din modestie etc.). La pământ = a) întins, culcat pe jos; p. ext. (despre oameni) deprimat, învins; b) (în formule de comandă) culcă-te! ◊ Expr. A lăsa toate la (sau în) pământ = a lăsa baltă, la voia întâmplării; a abandona. Parcă l-a înghițit pământul (sau a intrat în pământ) = a dispărut, s-a făcut nevăzut. A-i veni cuiva să intre în pământ, se spune când cineva se simte foarte rușinat și ar vrea să nu mai dea ochii cu oamenii. A ieși (sau a apărea) ca din pământ = a se ivi deodată, pe neașteptate, brusc. A (nu) fi (cu picioarele) pe pământ = a (nu) avea simțul realității. A nu-l mai ține (sau a nu-l mai încăpea) nici pământul (de...) = a simți o emoție puternică. A nu-l mai încăpea (pe cineva) pământul = a fi mândru, încrezut. A nu-l primi (pe cineva) nici pământul = a fi un ticălos. A nu-l (mai) răbda (sau ține pe cineva) pământul, se zice (mai ales în imprecații) despre un om rău. A șterge (sau a stinge, a face să piară) de pe fața pământului sau a (se) face una cu pământul (sau o apă și un pământ) = a (se) distruge, a (se) nimici. A scoate (sau a aduce) din pământ (sau din fundul pământului) = a procura ceva foarte greu de obținut, cu orice preț. Din pământ, din iarbă verde = cu orice preț, cu orice efort, neapărat. Doarme și pământul sub om = e liniște, tăcere desăvârșită. 3. Materie din care e alcătuită partea solidă a globului terestru și care este formată dintr-un amestec de granule minerale, provenite din dezagregarea rocilor, și din granule organice, provenite din descompunerea substanțelor organice vegetale sau animale. ◊ Pământ activ (sau decolorat) = material natural pământos, asemănător argilei, care are proprietatea de a absorbi și reține substanțe colorate din uleiuri animale, vegetale și minerale. ♦ (Și în sintagma pământ galben) Lut. ♦ Pământuri rare = grup de oxizi ai unor elemente chimice rare, asemănătoare din punctul de vedere al proprietăților lor chimice. 4. Întindere de uscat; continent. ♦ Întindere de teren (cultivabil). ◊ Expr. Sărac lipit pământului = foarte sărac. 5. Teritoriu, regiune, ținut; p. ext. țară, patrie. ◊ Obiceiul pământului = sumă de norme necodificate, stabilite de practica îndelungată a vieții, transmise urmașilor prin tradiție; p. ext. obicei păstrat din vechime, caracteristic unei țări, unei regiuni. – Lat. pavimentum.

PĂPUȘOI, (1, 2, 5) păpușoi, s. m., (4) păpușoaie, s. n. (Regional) 1. Porumb (1). Întru în ograda unui: megieș al nostru; și din ogradă, în ocol; și din ocol, în grădina cu păpușoi, cari erau chiar atunci prășiți de-al doilea; și băieții după mine! CREANGĂ, O. A. 35. 2. Porumb (2). Păpușoi copți. ▭ Păpușoii plouau sunînd în grămadă. SADOVEANU, O. II 66. Sîsîiac pentru păpușoi, hambare pentru grîu și cîte alte lucruri de gospodărie, făcute de mîna lui Chirică, cît ai bate din palme! CREANGĂ, P. 153. Măi sărace, sărăcilă... Nu-ți pune punga cu mine Că n-ai cămeșă pe tine, Nici nu ai turme de oi, Nici coșer cu păpușoi. ALECSANDRI, P. P. 41. 3. (La sg. cu sens colectiv) Porumb (3). De la cîmpii largi cu soare mult aduceau făină de păpușoi. SADOVEANU, B. 12. Era vară și mare lipsă de păpușoi în țara de jos. RUSSO, O. 146. 4. (Mai ales la pl.) Cîmp plantat cu porumb; semănătură de porumb; porumbiște, păpușoiște. În fund, o fîntînă își înălța de la marginea păpușoaielor cumpăna neagră, singuratică. SADOVEANU, O. III 387. ◊ Expr. (Familiar) A se face mort (sau a (o) face pe mortul) în păpușoi v. mort¹. A o lăsa moartă-n păpușoi = a abandona limpezirea unei probleme; a o lăsa baltă. Însă ce-i de făcut? S-a trece ea și asta; obraz de scoarță și las-o moartă-n păpușoi, ca multe altele ce mi s-au întîmplat în viață. CREANGĂ, O. A. 58. 5. (Regional) Con de brad. – Variantă: popușoi (IBRĂILEANU, A. 151, ȘEZ. VI. 48) s. m. și n.

păragină (păragini), s. f. – 1. Ruină, dărîmătură. – 2. Părăsire, abandonare. – 3. Țarină, ogor negru, țelină, pîrloagă. – 4. (Adj.) Viran, nepopulat. – Var. paragină. Origine îndoielnică. Poate în loc de *părajină < părădui. Se pune de obicei în legătură cu mag. parrag, parlag „pîrloagă”, cf. pîrlog (Cihac, II, 246; Tiktin; Candrea); dar der. este dificilă din punct de vedere fonetic (Tiktin presupune că finala o reproduce pe cea din țelină, compoziție care e puțin probabilă) și nu explică toate sensurile cuvîntului rom. Giuglea, Dacor., I, 495, prefera etimonul lat. *voraginem, încrucișat cu pîrlog sau părăsi și Conev 39 pornea de la sl. prazdĭnŭ, ambele improbabile. Pare bătătoare la ochi coincidența cu lucan. prasana, pe care Rohlfs, Ital., 359 îl explică printr-un lat. *piraginem. Der. părăgini, vb. (a părăsi; a lăsa ogorul pîrloagă; a (se) degrada, a (se) ruina); părăginos, adj. (ruinat, părăsit); parangină, s. f. (vițelar, Anthoxanthum odoratum).

părăsât, -ă, adj. – Văduv: „Treabă să fie o fămee părăsâtă, bătrână…” (Papahagi 1925: 319). – Din părăsi „a lăsa singur (pe cineva), a abandona” (< sl. parasiti).

părăsât, -ă, părăsâți, -te, adj. – (reg.) Văduv: „Treabă să fie o fămee părăsâtă, bătrână…” (Papahagi, 1925: 319). – Din părăsi „a lăsa singur (pe cineva), a abandona” (< sl. parasiti).

PĂRĂSI, părăsesc, vb. IV. Tranz. 1. A pleca de lîngă cineva, lăsîndu-l singur, a abandona (pe cineva); a se despărți de cineva. Bătu el multă cale De cînd te-a părăsit. IOSIF, PATR. 35. Cînd nu mai am ce le da, văd că toți mă părăsesc. CARAGIALE, O. III 61. Mă tem că mă-i iubi Ș-apoi mă vei părăsi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 53. ◊ (Rar, construit cu dativul) Mai bine fugi de aceste locuri și mă părăsește soartei mele nenorocite. ALECSANDRI, T. I 436. 2. (Cu privire la o localitate, țară etc.) A pleca de undeva, a se îndepărta de ceva, a nu mai sta într-un loc. Pînă a nu părăsi satul meu nu știam despre aceste flori. GALACTION, O. I 56. Cu cîtă părere de rău am părăsit lașul și m-am despărțit de voi, bunii mei amici. GHICA, S. A. 105. ◊ Expr. A părăsi terenul v. teren. 3. (Cu privire la îndeletniciri, la acțiuni) A înceta; a conteni; a întrerupe. Nu se aud decît glasurile oamenilor care părăsesc lucrul. SAHIA, N. 36. Toți părăseau lucrul de pe apă și coborau pe uscat. BART, E. 294. Toată lumea a părăsit jocul. CARAGIALE, O. III 14. Aceste ostenele Zadarnice și grele, Cum nu le părăsești? DONICI, F. 58. ♦ A lăsa la o parte; a neglija, a renunța. [Filimon] a părăsit flautul și a apucat condeiul, s-a făcut foiletonist la ziarul «Naționalul». GHICA, S. A. 79. 4. (Cu privire la deprinderi) A se dezbăra de..., a se lăsa de..., a se lepăda de... Puterile m-au părăsit și am căzut jos leșinat. GANE, la CADE. Mult mă mustră măicuța Să părăsesc ulița. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 59. ◊ Refl. Gîndindu-te la toate cîte ai îndurat și la toate cîte sînt legate de trecătoare măriri, de înfățișeri mincinoase și vorbe sterpe, te vei părăsi poate de ele, căutînd tihna înțelepciunii, adică libertatea. SADOVEANU, D. P. 135. Nu se părăsea de rele. PANN, P. V. II 32. În tot chipul s-a muncit sfătuindu-l să se părăsească de beție. ȚICHINDEAL, la CADE.

părăsi (părăsesc, părăsit), vb. – A abandona, a lăsa. Ngr. παρεάω, aorist παρεάασα (Tiktin; Candrea; Pușcariu, Lr., 261), cf. sb. parasiti „a lăsa” (după Candrea, Elemente, 408, sb. ar proveni din rom.). Uneori au fost date alte etimoane ngr.: παραιτῶ, aorist ἀπάρνησα, de unde și mr. părnăsire (Pascu; Scriban); sau πάρεμι, aorist πάρησα (Philippide, Principii, 17). – Der. părăsitură, s. f. (ou avortat); nepărăsit, adv. (fără odihnă, continuu), înv.

PĂRĂSI vb. 1. v. abandona. 2. v. evacua. 3. v. înceta.

A PĂRĂSI ~esc tranz. 1) (locuri sau persoane) A lăsa plecând în altă parte; a abandona. ~ satul. A-și ~ soția. ◊ A-l ~ puterile (pe cineva) a pierde din vigoare; a se simți slăbit de puteri. 2) A înceta de a mai practica; a lăsa. ~ gimnastica sportivă. /cf. sl. parasiti

PĂRĂSIRE s. f. 1. Acțiunea de a părăsi; lăsare, abandonare. Motivul l-a creat el: părăsirea domiciliului. REBREANU, R. I 232. Pe Abu-Hasan mai mult l-a mîhnit părăsirea din partea prietenilor decît îl încîntase mai înainte semnele lor de dragoste. CARAGIALE, P. 121. 2. Starea celui părăsit; p. ext. singurătate, izolare, pustiu. O mare părăsire bătea pe deasupra cîmpiei ca un vînt, și o mare tăcere. DUMITRIU, B. F. 15. ◊ Loc. adv. În părăsire = abandonat, părăsit. Voia să se ducă... la moșia din ținutul Tecuciului rămasă în părăsire. SADOVEANU, M. 178. Pe lîngă Neapol am de știre Că e un cuib între verdeață, Eu l-am văzut în părăsire. MACEDONSKI, O. I 67. De sus, din mănăstire, Unde zac în părăsire, Se văd cîrduri de copile. ALECSANDRI, P. P. 229.

PĂRĂSIT adj. 1. v. abandonat. 2. v. pustiu.

PĂRĂSIT, -Ă, părăsiți, -te, adj. 1. (Despre ființe, mai ales despre oameni) Lăsat singur, abandonat. Sînt paraponisit, Căci mă văd părăsit. ALECSANDRI, T. I 375. Ibovnică părăsită, Nu gîndi că-mi ești urîtă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 157. 2. (Despre o localitate, un ținut etc.) Din care a plecat cineva; nepopulat. V. gol. Sălașele rămăseseră în bună parte pustii, părăsite, cu vetrele reci. DUMITRIU, N. 199. Palatul acum e părăsit. Eu singură rămas-am cu-acest copil. ALECSANDRI, T. II 172. ♦ (Despre drum, cîmp, țarină etc.) Părăginit, pustiu; p. ext. neumblat, izolat, singuratic. Și tot horhăind el cînd pe o cărare, cînd pe un drum părăsit, numai iată ce iar îi iese spînul înainte. CREANGĂ, P. 202. Stelele dasupra pe lunca părăsită Luceau ca niște candeli aprinse p-un mormînt. ALEXANDRESCU, M. 125. Îmblu pe colnice părăsite. CONACHI, P. 103. 3. (Despre construcții, întreprinderi, unelte) Care a încetat de a mai fi întrebuințat, lăsat în părăsire; p. ext. dărăpănat, ruinat, stricat. Vede o fîntînă mîlită și părăsită. CREANGĂ, P. 287.

PERIMAT, -Ă, perimați, -te, adj. Învechit, demodat, ieșit din uz. Teorii perimate. ♦ (Jur.; despre un proces, un recurs etc.) Stins, anulat (prin faptul că a fost abandonat de partea interesată).

Philoctetes, fiul lui Pocas și al Demonassei, era un arcaș vestit care moștenise de la Heracles arcul și săgețile eroului. S-a numărat printre pretendenții la mîna Helenei și a pornit, datorită acestui fapt, și el, alături de ceilalți greci, în expediția organizată împotriva Troiei. Nu a apucat să ajungă însă la Troia. Pe drum, cu prilejul unui popas pe o insulă, a fost mușcat de picior de un șarpe. Rana sa răspîndea un miros atît de respingător încît, la îndemnul lui Odysseus, grecii l-au abandonat pe Philoctetes în insula Lemnos și și-au continuat călătoria. Zece ani – toată durata războiului – a zăcut acolo Philoctetes trăind în sălbăticie și în singurătate, pînă cînd, la îndemnul unui oracol care spusese că Troia nu va putea fi cucerită pînă nu vor fi aduse arcul și săgețile lui Heracles, grecii i-au trimis după el pe Odysseus și pe Diomedes, care l-au adus pe cîmpul de bătălie. Acolo Philoctetes, vindecat de Machaon, s-a aruncat vitejește în luptă. Printre cei uciși de el se număra și Paris. După terminarea războiului, Philoctetes s-a înapoiat acasă. Mai tîrziu el s-a stabilit în Italia, unde a întemeiat mai multe cetăți.

PLACA vb. v. abandona, lăsa, părăsi.

plantarisi, plantarisesc, vb. IV (înv.) a abandona, a părăsi brusc.

PLECARE. Subst. Plecare, pornire, urnire, purcedere (pop.), purces (înv. și pop.), deplasare; demaraj, demarare; decolare, lansare, start. Ieșire, ieșit. Depărtare, îndepărtare, retragere. Părăsire, abandonare, fugă, evadare, dezertare. Evacuare. Migrație. Exilare. Emigrare, emigrație (rar), expatriere; exod, băjenie, băjenărie (înv.), băjenărit (înv.). Fugar, fugit, dezertor, evadat, emigrant, emigrat; băjenar. Adj. Plecat, pornit. Părăsit, abandonat. Fugit, fugar, evadat, dezertor; expatriat, exilat; emigrat, emigrant. Vb. A pleca, a porni, a purcede (pop.), a porni la drum, a ridica ancora, a pleca din loc, a o lua din loc, a se pune în mișcare, a se urni, a se mișca, a se deplasa, a demara; a-și lua avînt, a se avînta. A se duce, a se depărta, a se îndepărta, a se retrage; a dispărea, a se face nevăzut, a se evapora (fig.); a fugi, a da bir cu fugiții, a spăla putina, a-și lua catrafusele, a o întinde, a evada, a dezerța. A ieși, a părăsi. A abandona. A (se) evacua. A migra. A emigra, a (se) expatria, a exila; a (se) băjeni, a băjenări (înv.). V. călătorie, fugă, început, mișcare.

PLONJA vb. intr. 1. a executa un plonjon. 2. a se scufunda. 3. (fig.) a face un salt (de sus în jos); a se abandona. (< fr. plonger)

POLISARIO, Frontul ~, front de Eliberare Națională a Saharei Occidentale, constituit în 1973, când Spania a abandonat acest protectorat. În 1976 a proclamat Republica Arabă Sahariană Democratică și a fost recunoscut în 1979 de Mauritania, apoi de mai multe state africane, iar în 1982 de Organizația pentru Unitatea Africană. A dus un îndelungat război de gherilă (1976-1988) împotriva Marocului (care anexase o parte a Saharei Occidentale), soldat cu un plan de pace susținut de O.N.U.

popă (popi), s. m. – 1. Preot. – 2. Rigă, la jocurile de cărți. – 3. Popicul mare. – 4. (Trans.) Snop care desăvîrșește stogul. – 5. (Bucov.) Post. – Megl. popă. Sl. popŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 38; Cihac, II, 277), din mgr. πάπας, cf. bg., sb., cr., slov., ceh., pol. pop. – Der. popă, s. f. (înv., călugăr); popesc, adj. (sacerdotal); popește, adv. (preoțește); popi, vb. (a se face preot, a intra în biserică, a se hirotonisi); popici, s. m. (Olt., preot tînăr); popie, s. f. (preoție); popime, s. f. (preoțime); popîrțac, s. m. (popoiac; par; stîrpitură); popoiac, s. m. (preot tînăr); protopop, s. m. (protoiereu), din mgr. πρωτοπαπᾶς, în parte prin intermediul sl. protopopŭ; protopopeasă, s. f. (nevastă de protopop); protopopie, s. f. (protoierie); răspopi, vb. (a părăsi preoția), cf. sb. raspopiti; răspopă, s. m. (preot dat afară din sau care a abandonat preoția).

POPOVICI, Aurel C. (1863-1917, n. Lugoj), publicist și om politic român. Unul dintre conducătorii Partidului Național Român și ai mișcării memorandiste (1892-1894). Inițial, adept al tezei federaliste („Statele unite ale Austriei Mari”), pe care, ulterior, o abandonează, susținând activ unirea Transilvaniei cu România.

pripas (pripasuri), s. n. – 1. (Rar) Pui de animal. – 2. (În expresia de pripas) Fără stăpîn, rătăcitor, se spune mai ales despre animale; abandonat, părăsit. – Var. Banat, Trans., pripaș. Sl. pripasŭ „făt” (Miklosich, Slaw. Elem., 39; Cihac, II, 211; Conev 68). – Der. pripăși, vb. (a adopta, a crește un copil abandonat; refl., a se adăposti, a se oploși; refl., a se stabili, a se fixa). Cf. Pintea, Cercetări istorice, XIII, 155.

PUSTII vb. v. abandona, asasina, lăsa, omorî, părăgini, părăsi, sălbătici, suprima, ucide.

A relua ≠ a abandona

RENUNȚA vb. 1. (JUR.) a desista. (A ~ la o pretenție.) 2. v. abandona. 3. v. ceda. 4. v. dispensa. 5. a se priva, a-și refuza. (Nu ~ la nimic.) 6. a se lăsa, (pop.) a se lepăda. (A ~ la fumat.)

RENUNȚARE. Subst. Renunțare, încetare, abandonare, abandon, retragere, părăsire; omitere, omisiune, neglijare. Resemnare, resignare (înv.), împăcare; cedare, concesie, compromis. Predare, capitulare; dezertare, fugă. Renegare, dezicere, retractare, lepădare (pop.). Dezbărare, dezvăț, dezobișnuire. Înapoiere, restituire, restituție, retrocedare; retrocesiune. Adj. Resemnat, resignat (rar), împăcat, concesiv. Părăsit, neglijat, omis. Retrocedant. Vb. A renunța, a înceta, a o lăsa baltă, a o lăsa moartă-n păpușoi, a se lăsa păgubaș, a-și lua gîndul (nădejdea) de la ceva, a-și pune pofta în cui, a abandona; a se retrage, a da înapoi, a bate în retragere, a se da deoparte, a se da în lături, a ieși din joc, a părăsi; a lăsa la o parte; a omite, a neglija. A se resemna, a se resigna (înv.), a se împăca (cu o situație). A ceda, a face concesii, a ajunge la un compromis. A renunța la luptă, a se preda, a depune armele, a capitula; a dezerta, a fugi, a da bir cu fugiții. A renega, a se dezice, a retracta, a se lepăda (pop.). A se dezbăra, a se dezvăța, a se dezobișnui. A înapoia, a restitui, a da înapoi (îndărăt), a retroceda. V. anulare, dispariție, fugă, negare.

RENUNȚARE s.f. Acțiunea de a renunța și rezultatul ei; părăsire, abandonare. [< renunța].

RETOROMANĂ (rar RETICĂ) s. f. (< fr. rhétoroman): limbă romanică din grupul central, vorbită de retoromani, populații diferite care trăiesc în sud-estul Elveției, în nord-estul Italiei (în Friul) și în unele zone ale Alpilor Dolomitici (în Tirolul italian), fără a constitui un popor, o unitate etnică. Prezintă mari deosebiri dialectale (cuprinde trei grupuri distincte: romanșa sau grupul occidental, în sud-estul Elveției; ladina dolomitică sau grupul central, în munții Tirolului italian, și friulana sau grupul oriental, în Friul din nord-estul Italiei). În evul mediu era vorbită pe un vast teritoriu, dar invaziile au obligat pe vorbitorii ei să-și restrângă spațiul. Primele documente de limbă r. datează din secolul al XII-lea. Cu caracter religios la început, literatura retică s-a laicizat încă din secolul al XIV-lea, proces accentuat în secolul al XIX-lea, odată cu mișcarea de renaștere a r., reprezentată prin organizația Società Retorumanscha. În anul 1938, ea a fost declarată a patra limbă națională a Elveției (alături de germană, franceză și italiană). În prezent, r. este vorbită de aproximativ 50.000 de locuitori din provinciile Graubünden și Engadin și se află în pericol de dispariție. Pentru a o revitaliza, autoritățile elvețiene au creat în 1982, cu ajutorul specialiștilor, pe baza celor cinci graiuri retoromane existente (sursilvan, sutsilvan, surmiran, ladinic puter și ladinic vallander), o limbă retoromană literară scrisă, denumită romantsh grischun, menită să stăvilească procesul de abandonare a r. în fața celorlalte trei limbi vorbite în Elveția (germana, franceza și italiana). Și în țara noastră există vorbitori de friulană; ei au venit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și s-au așezat inițial în localitățile Comarnic și Albești (Prahova), mutându-se apoi în Iacobdeal (Tulcea), în Iași (Moldova), în Greci și Craiova (Oltenia) și în Țara Hațegului (cam o sută de familii). Toți sunt bilingvi sau trilingvi. Cea mai importantă contribuție în studiul friulanei de la noi o are romanista Maria Iliescu.

RICHMOND [rítʃmənd], oraș în E S.U.A., centrul ad-tiv al statului Virginia, port pe James River; 197,7 mii loc. (2000). Nod de comunicații. Aeroport. Important centru financiar-bancar și comercial. Ind. metalurgică, chimico-farmaceutică, poligrafică, textilă, de prelucr. a lemnului și a tutunului, hârtiei și alim. Trei universități (1804, 1832, 1865). Muzeul Valentine (1812), cu exponate referitoare la istoria orașului și o vastă colecție de costume de epocă; Muzeul de Artă (1934); Muzeul „Edgar Allan Poe”, amenajat într-o casă care datează din 1737; Muzeul Confederației; Muzeul Științelor. Teatru; Orchestră simfonică. Festival anual de artă iun.-aug.); 25 de parcuri cu o supr. totală de 1.600 ha, din care James River Park are 1.200 ha. Arenă de tenis; stadion (21.000 locuri). Fortul Charles (1645); biserica St. John (1741, cea mai veche construcție din lemn din statul Virginia) și biserica episcopală St. Paul (1818); Capitoliu (1785-1792), în stil neoclasic, cu colonade asemănătoare templelor romane; statuile ecvestre ale liderilor Confederației, respectiv ale generalului-maior Jeb Stuart și generalului Robert E. Lee. Zona actuală a orașului a fost vizitată în 1607 de căpitanul englez Christopher Newport și John Smith, care s-au stabilit aici, întemeind așezarea Jamestown. În 1609, căpitanul Francis West a construit un fort care, după conflictele cu indienii, a fost abandonat. În 1637, Thomas Stegg a stabilit aici un punct comercial pentru tutun, iar după masacrarea indienilor (în 1644) a construit fortul Charles (1645). Numele de azi datează din 1733. Oraș din 1742, a devenit capitală de stat în 1779, iar în timpul Războiului civil american a fost proclamată capitală a Confederației Statelor Americane de Sud. Cucerit în 3 apr. 1865, de generalul U.S. Grant, a suferit importante distrugeri.

ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43°37′07″ și 48°15′06″ lat. N și între 20°15′44″ și 29°41′24″ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45° lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km² (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km². Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă „poartă” deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3°C între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11°C în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8°C în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8°C, iar în cele de munte oscilează între 6°C și -2°C pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23°C în S țării, 20°C în reg. de deal și mai puțin de 6°C pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5°C (în aug. 1951, la stația meteo „Ion Sion” din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3°C), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2°C. În NE țării valorile scad sub -4°C, iar pe culmile munților ajung la -10°C. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5°C s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în „umbră de precipitații” și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Română, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul de oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional „Henri Coandă”, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii ’80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii ’70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde $ fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți „Alpii Transilvaniei”), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distinct de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni („țări” precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, „mai mari ai pământului” (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea „Chestiunii orientale”, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, „regimul națiunilor” privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei „națiuni”. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al „cărvunarilor”, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a „crizei orientale”, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. „stat național unitar și indivizibil”, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic („libertatea muncii”, „libertatea de asociere”, „dreptul de vot” ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km², populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după „Războiul de șase zile” (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii „The Chase Manhattan”, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii ’70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă „de independență” a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se „mineriadele”. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant al legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum și integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.

ROMULUS (în mitologia romană), fondatorul legendar, alături de fratele său geamăn Remus, al Romei. Fiul Reei Silvia, o vestală, prințesă de Alba Longa, și al zeului Marte. Abandonați, dar cruțați de slujitorii unchiului lor Amulius, care primiseră poruncă de la acesta să-i ucidă, R. și Remus au fost crescuți de o lupoaică, iar apoi de păstorul Faustulus. Ajungând la vârsta bărbăției, cei doi frați au ucis pe Amulius și au reîntronat pe bunicul lor Numitor; după aceea s-au hotărât să întemeieze o nouă cetate. Revenit pe meleagurile natale, după ce a fixat hotarele orașului și și-a ucis fratele rival, R. a pus bazele organizării constituționale a cetății, a organizat cultele unor divinități, a fixat sărbătorile, devenind (c. 753 î. Hr.) primul rege al Romei. A pus la cale răpirea Sabinelor. După 30 de ani de domnie, potrivit legendei, a fost răpit de un nor în timp ce vorbea poporului. Identificat mai târziu cu zeul Quirinus.

Romulus, în mitologia romană, urmașul lui Aeneas și întemeietorul cetății Romei. Era fiul vestalei Rea Silvia și al zeului Mars și frate geamăn cu Remus. (Pentru împrejurările nașterii lor, v. Amulius). Cruțați de la moarte de către slujitorii unchiului lor, care primiseră porunca să-i ucidă, cei doi copii sînt abandonați într-un coș pe apa rîului Tiber. Purtați de valuri, ei sînt aruncați pe un mal, unde-i găsește o lupoaică. Ea îi hrănește cu laptele ei în sălbăticie, pînă în ziua cînd trece prin partea locului un păstor, pe nume Faustulus. Acesta, minunîndu-se de ciudata întîmplare, ia cu sine copiii și-i duce la el acasă, unde soția sa îi crește pînă se fac mari, alături de copiii ei (v. și Acca La(u)rentia). Cînd ajung la vîrsta bărbăției, Romulus și Remus în fruntea cetelor lor atacă și pradă împrejurimile. O dată, în timp ce prădau turmele regelui Amulius, Remus este prins și dus la palatul acestuia. Bătrînul Faustulus îi dezvăluie atunci lui Romulus taina nașterii lor minunate și-l trimite pe urmele fratelui său. Romulus atacă cetatea, îl eliberează pe Remus și, ucigîndu-l pe Amulius, îl întronează din nou pe bunicul său, Numitor. Cei doi frați hotărăsc după aceea să întemeieze o nouă cetate. Pentru a vedea cui îi este soarta mai favorabilă, ei se urcă pe două coline apropiate – Remus pe Aventinus și Romulus pe Palatinus – și de acolo scrutează zarea: lui Remus i se înfățișează șase vulturi, iar lui Romulus doisprezece, fapt care arată că lui au hotărît zeii să-i încredințeze soarta noii cetăți. În timp ce acesta din urmă trage cu plugul brazda care avea să delimiteze așezarea viitoarei Rome, Remus îl ia în derîdere. Acest fapt îi atrage moartea (v. și Remus). Rămas singur, Romulus domnește asupra noii cetăți. Un episod legat de domnia sa este răpirea sabinelor – dintr-un neam vecin Romei – cu care romanii se căsătoresc, sporindu-și neamul. Romulus a cîrmuit îndelung cetatea Romei – peste treizeci de ani – și a dispărut, se spunea, în mod misterios, în urma unei furtuni. Dispariția aceasta, precum și amintirea frumoasă lăsată de el supușilor săi i-a făcut pe aceștia să-l divinizeze după moarte, dîndu-i numele de Quirinus.

rupe (rup, rupt), vb. – 1. A despărți un obiect în mai multe părți, a face bucăți. – 2. A despica, a desface. – 3. A tăia, a smulge. – 4. A strica, a sfărîma. – 5. A suprima, a suspenda, a anula. – 6. A întrerupe, a curma. – 7. A da la o parte, a separa. – 8. A se despărți, a abandona. – 9. A vorbi stricat o limbă, a o stîlci. – 10. A cădea la învoială, a stabili prețul de vînzare. – Var. înv. rumpe. Mr. arup, arupșu, aruptă, megl. rup, rupș, rupt, istr. rupu, rupt. Lat. rumpĕre (Pușcariu 1485; REW 7442), cf. it. rompere, prov., fr., cat. rompre, sp., port. romper. – Der. rupt, adj. (despărțit; desfăcut; s. n., rupere, întrerupere); ruptă, s. f. (înv., impozit global, contribuție personală stabilită pentru prima dată în Mold. la începutul sec. XIX și plătibilă în patru rate anuale); ruptaș, s. m. (contribuabil care plătea impozitul după sistemul numit ruptă); raptoare (var. înv. ruptoare), s. f. (început, primul pas; învoială asupra prețului de vînzare-cumpărare; stabilire a contribuției individuale); ruptură (mr. aruptură), s. f. (rupere; distrugere; crăpătură, fisură; hernie; bucată ruptă, fragment; zdreanță, cîrpă), care ar putea proveni direct din lat. ruptŭra (Pușcariu 1486; REW 7455), cf. it. rottura, prov., cat., sp., port. rotura, fr. roture); ruptănos (var. rupticos), adj. (zdrențăros, rupt); rupturi, vb. (a rupe în bucăți); prerupe, vb. (înv. și Trans. de S., a întrerupe), care pare să provină direct din lat. praerumpere. Rus. ruptaš „contribuabil” provine din rom. (Vasmer, II, 549).

SALAMINA (SALAMIS)², oraș antic situat pe țărmul de E al ins. Cipru, la c. 5 km N de Famagusta. Potrivit tradiției a fost întemeiat de Teucer, erou din Războiul troian. A întreținut intense relații comerciale cu fenicienii, egiptenii și cilicienii. Rol important în timpul Războaielor medice; în fața orașului S. flota greacă a purtat o victorie decisivă în lupta cu cea persană (în 449 î. Hr.), iar mai târziu, în 306 î. Hr., generalul macedonean Demetrios I Poliorcetes îl înfrânge, într-o luptă navală, de diadohul Ptolemeu I Soter. Mai târziu, în timpul stăpânirii bizantine, el s-a numit Constantia, în onoarea împăratului Constanțiu II (337-361) care l-a reconstruit. Abandonat definitiv după ce a fost distrus de către arabi (647-648).

SALONIC (THESSALONÍKI), oraș în NE Greciei (Macedonia), port la G. Salonic (M. Egee); 363,9 mii loc. (2001). Aeroport. Nod feroviar și rutier. Șantier naval. Rafinărie de petrol. Ind. chimică, textilă, a constr. de mașini, de prelucr. a tutunului, pielăriei, mat. de constr. și alim. Producție de covoare. Exportă cereale, tutun, produse chimice, textile și cosmetice, articole din piele ș.a. Târg internațional de mostre. Universitate (1925). Muzeu de arheologie. Centru turistic. Monumente: ruinele unor fortificații din sec. 4 î. Hr., Arcul lui Galeriu (303 d. Hr.), care celebra victoria sa din 296 împotriva Sasanizilor, biserica Sf. Dumitru, ocrotitorul orașului (sec. 5, reconstruită după incendiul din 1917), bisericile bizantine Sf. Parascheva (sec. 5), Sf. Sofia (sec. 8), Sf. Fecioară (sec. 9), bisericile Sf. Apostoli (sec. 14) și Sf. Gheorghe (sec. 16), Turnul alb (sec. 15), Citadelă (sec. 15). Monumentele paleocreștine și bizantine au fost incluse (1988) în Patrimoniul cultural universal. Fundat în sec. 6 î. Hr. cu numele Therme, a fost reîntemeiat în anul 315 î. Hr. de Casandru (Kassandros), regele Macedoniei, atribuindu-i numele soției sale (sora lui Alexandru Macedon), Thessaloniki. În scurt timp orașul ajunge principalul port al Macedoniei elenistice. În 146 î. Hr. a devenit cap. prov. romane Macedonia. Locuitorii orașului au fost creștinați în anii 49-50 de Sf. Apostol Pavel, care a predicat aici și a adresat cetățenilor două epistole. Ridicat la rangul de colonia (în c. 250) de împăratul roman Decius, a devenit reședință imperială în timpul tetrarhiei, iar de la sfârșitul sec. 4 este centrul ad-tiv al Illyricum-ului, una dintre cele patru prefecturi ale Imp. În 390, o mare parte din loc. au fost masacrați de împăratul roman Theodosios la măartea căruia (395) S. revine Imp. Roman de Răsărit, apoi celui Bizantin. În sec. 5-7 orașul s-a apărat cu succes în fața repetatelor atacuri ale ostrogoților, avarilor și slavilor și în pofida întreruperii cvasitotale a legăturilor terestre cu Constantinopolul, S. a continuat să se dezvolte, devenind al doilea oraș ca importanță din Imp. Bizantin și capitala themei omonime (de la începutul sec. 9). Din S. erau originari și și-au pornit activitatea misionară, în 863, frații Chiril și Metodiu. De-a lungul vremii, S. a cunoscut momente foarte dificile: la 31 iul. 904 a fost cucerit și jefuit de pirații arabi conduși de Leon de Tripoli, iar la 24 aug. 1185 normanzii conduși de regele Guilaume II, după un atac combinat, terestru și naval, au cucerit S., pe care l-au jefuit cumplit, dar pe care au fost constrânși să-l abandoneze rapid. După 1204 și cucerirea Constantinopolului de către participanții la a patra Crudiadă, Bonifaciu de Montferrat a devenit rege al S., dar la puțină vreme orașul a fost recucerit în 1224 de despotul Teodor Anghelos Ducas al Epirului (care s-a încoronat împărat al S.), iar în 1246 de Ioan III Ducas Vatațes, împăratul de la Niceea, l-a dobândit fără luptă, orașul revenind în Imp. Bizantin restaurat în 1261. Aici a avut loc, între 1342 și 1349, puternica răscoală a zeloților. În sec. 14, S. a cunoscut o înflorire artistică și culturală remarcabile. Cucerit de Murad I în 1387, a fost redat bizantinilor în 1403, aceștia cedându-l Veneției în 1423. Recucerit de turci în 1430, a rămas sub stăpânirea lor până în 1912. în urma Războaielor Balcanice a revenit Greciei prin Tratatul de Pace de la Londra din 1913. În oct. 1915, la S. s-a deschis un nou front, prin debarcarea trupelor Antantei. Distrus în mare parte de incendiul din 1917. În timpul ocupației germane (apr. 1941-oct. 1944), începând din vara anului 1942 populația evreiască din oraș (c. 6-7.000 oameni) a fost trimisă în lagăre de muncă forțată, o parte dintre ei aflându-și acolo moartea.

SANTA FE [sæntəfei] 1. Oraș în ENE Argentinei, centrul ad-tiv al prov. Santa Fe, situat pe dr. lui Rio Salado del Norte, în apropiere de vărsarea acestuia în fl. Paraná, la 145 km N de Rosario și 480 km NV de Buenos Aires; 368,3 mii loc. (2001). Aeroport. Nod feroviar și rutier. Port fluvio-maritim pentru vase oceanice, situat la 300 km de estuarul La Plata, prin care se exportă cupru, zinc, cereale, piei, produse lactate ș.a. Constr. de automobile. Ind. metalurgiei neferoase, chimică, textilă, de prelucr. a lemnului (mobilă), hârtiei, a tananților, pielăriei și încălțămintei, alim. (zahăr, făină, bere, băuturi alcoolice, produse lactate ș.a.). Universitate (1919); Universitate catolică (1960). Bisericile San Francisco (1680) și La Merced (1660-1754); Catedrala Santa Fe (1685). Palatul guvernatorilor. Fundat în 1573 cu numele Santa Fe de Vera Cruz de către Juan de Garay – locotenent-guvernator de Asunción (Paraguay). Centru al iezuiților în perioada colonială. 2. Prov. în NE Argentinei, situată în pampas, pe fl. Paraná; 133 mii km²; 3,1 mil. loc. (2001). Centrul ad-tiv: Santa Fe. Culturi de grâu, porumb, soia, bumbac, sorg, trestie de zahăr ș.a. Creșterea bovinelor. 3. Oraș în SV S.U.A., centrul ad-tiv al statului New Mexico, situat în extremitatea SSV a m-ților Sangre de Cristo, la 2.118 m alt., pe râul Santa Fe; 62,2 mil. loc. (2000). Nod rutier. Expl. de aur, argint, plumb și zinc. Ind. de prelucrare a metalelor, aluminiului, electronică, textilă și alim. Centru comercial și turistic. Stațiune climaterică. Muzeu de artă indiană; Muzeu de artă folclorică internațională; Muzeu militar; Operă. Monumente: ruinele fortului Marcy (1846); catedrala Saint Francisc (1869-1886), construită de John B. Lamy, primul episcop de Santa Fe; biserica San Miguel (1620), reconstruită în 1710 și restaurată în 1955; palatul guvernatorilor (1610, restaurat în 1914 și transformat în muzeu de istorie); Capitoliu (1966). În iarna anilor 1609-1610, Don Pedro de Peralta, al treilea guvernator spaniol al provinciei New Mexico, a întemeiat așezarea Santa Fe pe ruinele unui sat indian, numind-o La Villa Real de Santa Fé de San Francisco de Assisi. După bătălia cu indienii în 1680, spaniolii au abandonat așezarea până în 1692, când au recucerit-o. În 1846, S.U.A. cuceresc această zonă de la mexicani, organizând statul New Mexico, iar în 1912, Santa Fe devine capitala statului.