SEFÁRZI (< ebr. medievală Sefard, „Peninsula Iberică”) s. m. și f. pl. Membrii ai populației evreiești și a descendenților, care au trăit în pen. Iberică până la expulzarea lor, începând din 1492, în urma unui edict al regilor catolici Ferdinand de Aragón și Isabela de Castilia (rămas în vigoare până în 1968). Potrivit acestui act, acei evrei mozaici care nu-și abandonau credința străbună și nu îmbrățișau creștinismul ca religie, erau obligați să părăsească pen. Iberică. Cei care au plecat, s-au stabilit în Maghreb și în alte părți ale Imp. Otoman (îndeosebi în pen. Balcanică), dar și în diferite reg. din Franța, Țările de Jos, Italia, Anglia, chiar și în „Lumea Nouă”. Spre deosebire de Așkenazi, S. păstrează riturile tradiționale și vorbesc iudeo-spaniola (sau ladino). Se estimează că S. constituie 30% din populația evreiască mondială (15,1 mil. 2004).