boare s. f. – 1. Exalare, duhoare. – 2. Zăpușeală, căldură. – 3. Adiere de vînt. – Mr. boră, megl. boari. Lat. văpōrem, pronunțat normal *baporem. Trebuie să se presupună o fază intermediară asimilată *baborem, al cărei rezultat normal este *băoare › boare, cf. subala › (sub)suară. Semantismul este de asemenea perfect normal, cel puțin pentru primele două accepții; cea de „adiere de vînt” este numai secundară și pînă la un anume punct incertă (în ex. pe care le menționează DAR s-ar putea interpreta adesea în sens etimologic; frecvența cu care se întrebuințează expresia o boare de vînt arată că nu este posibil să se caute un etimon care să însemne de la sine „vînt”). Etimonul pe care îl propunem a fost întrevăzut de Koerting 9995, care a propus lat. vaporeus, dificil sub aspect fonetic și ca atare abandonat în general. Densusianu, Rom., XXXIII, 275, a propus lat. Bŏreās, ipoteză care, adoptată de Pascu, Beiträge, 7; Candrea; Graur, BL, V, 90 și Scriban, prezintă mari dificultăți semantice (cum am arătat, boare nu înseamnă „vînt” ci „duhoare”; pe de altă parte, implică noțiunea de „fierbinte”, cf. Dosoftei; nu-i nime să-i scape de boare, să se-ascunză de dîns la răcoare; în timp ce, dimpotrivă, Boreas este vîntul rece din nord). În fața ipotezei, lui Densusianu se ridică cea a lui Pușcariu 5 (cf. REW 1219; DAR; Pușcariu, ZRPh., XXXVII, 112; Skok 195), care derivă pe boare de la abur, ceea ce nu este posibil din punct de vedere fonetic. Odinioară, Cipariu, Arhiv., 70, se gîndea la bg. burja, cf. bură.