BIBLIE, biblii, s. f. Carte sacră a mozaismului și a creștinismului, alcătuită din Vechiul Testament și din Noul Testament, acesta din urmă fiind recunoscut numai de creștini. ♦ Fig. Carte voluminoasă. ♦ Fig. Carte fundamentală a unei literaturi, a unei științe. – Din lat. biblia.

CABALĂ, (2) cabale, s. f. 1. Interpretare ebraică ezoterică și simbolică a Vechiului testament; doctrină bazată pe această interpretare. 2. Fig. Uneltire, intrigă. – Din fr. cabale, germ. Kabale.

MOZAISM s. n. Religie monoteistă (practicată de evrei), ale cărei principii sunt cuprinse în Vechiul Testament; religie mozaică; iudaism. – Din fr. mosaïsme, it. mosaismo.

TALMUD, talmuduri, s. n. Carte religioasă la evrei, care conține un comentariu și o dezvoltare dogmatică a Vechiului testament sub raport religios, legislativ, literar și istoric. – Din fr. Talmud.

PSALM, psalmi, s. m. 1. Imn religios biblic; (la pl.) culegere formată din 151 de astfel de imnuri, cuprinsă în Vechiul Testament și care alcătuiește Psaltirea. 2. Imn, cântec (de factură religioasă); poezie (lirică). – Din sl. psalmŭ.

PSALTIRE, psaltiri, s. f. Carte bisericească de ritual care cuprinde cei 151 de psalmi atribuiți regelui David și care face parte din Vechiul Testament. [Var.: saltire s. f.] – Din sl. psaltyrĩ.

PALIE, palii, s. f. (Înv.) Carte care conține Vechiul Testament [Acc. și: palie] – Din ngr. paleá.

PARIMIAR, parimiare, s. n. Carte bisericească în care sunt cuprinse (fragmente din) proverbele lui Solomon și alte fragmente din Vechiul Testament; parimie (2). [Pr.: -mi-ar. – Var.: paremiar s. n.] – Parimie + suf. -ar.

PATRIARH, patriarhi, s. m. 1. Cel mai înalt rang în ierarhia unora dintre Bisericile ortodoxe autocefale; persoană care deține acest rang. 2. (În Vechiul Testament) Fiecare dintre capii de familie conducători (spirituali și politici) ai poporului evreu, predecesori ai lui Moise; p. ext. nume dat unor personaje venerabile din Biblie. 3. Bărbat în vârstă, cu rol de șef al familiei în comunitatea gentilică. ♦ Fig. Bătrân venerabil, cu numeroși descendenți. [Pr.: -tri-arh] – Din sl. patrijarhŭ, ngr. patriárhis.

PENTATEUH, pentateuhuri, s. n. Parte a Bibliei care cuprinde primele cinci cărți ale Vechiului Testament. – Din lat. Pentateuchus, fr. pentateuque.

FACERE, faceri, s. f. Acțiunea de a (se) face și rezultatul ei. ◊ Facere de bine = binefacere. ♦ (În credințele religioase) Creare a lumii de către Dumnezeu. ◊ Facerea sau Cartea facerii = cartea întâi din Vechiul Testament; geneza. ♦ Construire, zidire. ♦ Naștere. – V. face.

DECALOG s. n. Cele zece porunci religioase și morale din Vechiul Testament, revelate de Dumnezeu lui Moise, pe muntele Sinai. – Din fr. décalogue.

TESTAMENT, testamente, s. n. 1. Act juridic unilateral, revocabil cât timp testatorul este în viață, prin care cineva își exprimă dorințele ce urmează a-i fi împlinite după moarte, mai cu seamă în legătură cu transmiterea averii sale. ◊ Testament olograf = testament scris în întregime, datat și semnat de testator. Testament autentic = testament întocmit de către un funcționar de stat, cu formalitățile cerute de lege. 2. (În sintagmele) Vechiul Testament = parte a Bibliei cuprinzând textele referitoare la credințele religioase și la viața poporului evreu (până la nașterea lui Cristos). Noul Testament = parte a Bibliei cuprinzând Evangheliile și alte scrieri religioase (de după nașterea lui Cristos). – Din lat. testamentum, fr. testament.

PALIE s. v. vechiul testament.

VECHIUL TESTAMENT s. (BIS.) (înv.) palie.

Vechiul Testament s. pr. n.

CABALĂ ~e f. 1) (în evul mediu) Doctrină iudaică constând în interpretarea mistico-alegorică a Vechiului Testament. 2) fig. Acțiune reprobabilă uneltită pentru a stârni vrajbă sau a zădărnici ceva; intrigă; uneltire. /<fr. cabale, germ. Kabale

DECALOG n. rel. Serie de zece porunci morale cuprinse în Vechiul Testament. /<fr. décalogue

MOZAISM n. Religie monoteistă răspândită la evrei și legată de numele lui Moise, ale cărei baze sunt cuprinse și în Vechiul Testament; iudaism. /<fr. mosaïsme, it. mosaismo

PALIE ~i f. înv. Carte care conține Vechiul Testament. /<ngr. palaiá

PENTATEUH ~uri n. Parte componentă a Bibliei, cuprinzând primele cinci cărți ale Vechiului Testament. /<lat. Pentateuchus, fr. pentateuque

TALMUD ~uri n. (în religia mozaică) Carte care conține interpretarea dogmatică a Vechiului Testament. /<fr. Talmud

TESTAMENT testamente n. 1) Act juridic unilateral, personal, revocabil până la moartea autorului, în care o persoană își formulează dispozițiile (cu privire la avere) care urmează a fi îndeplinite după moartea sa. ◊ Vechiul Testament prima parte a Bibliei care cuprinde textele religioase de până la nașterea lui Isus Hristos. Noul Testament a doua parte a Bibliei care conține textele religioase de după nașterea lui Isus Hristos. 2) fig. Operă a unui artist, care constituie expresia supremă a mentalității și artei sale. /

DECALOG s.n. Cele zece porunci religioase și morale din Vechiul testament, transmise, potrivit legendei, lui Moise, pe muntele Sinai. [Cf. fr. décalogue, it. decalogo < gr. deka – zece, logos – vorbire].

MOZAISM s.n. Cult religios monoteist practicat de evrei, ale cărui principii sunt cuprinse în Vechiul testament; religie mozaică. [Pron. -za-ism. / < fr. mosaïsme, it. mosaismo].

TALMUD s.n. Carte care conține interpretarea scolastică a Vechiului Testament, sub raport religios, legislativ, literar și istoric, în spiritul preceptelor religiei mozaice. [Cf. fr. Talmud, ebr. talmud – învățătură].

albigenzi s. m. pl. (< lat. [civitas] Albigensium, germ. Albigenser) Sectă creștină rigoristă și antiecleziastică, apărută în S Franței, în orașul Albi (lat. Albigenses), datând din sec. 12. Inspirată de maniheism, doctrina albigenzilor respingea tot ce este pământesc (ca fiind creație a răului), nega pe Iisus Hristos ca întrupare, Vechiul Testament, icoanele, clerul etc. Papa Inocențiu III a inițiat o cruciadă împotriva lor (1213 și 1218) în urma căreia secta a fost înfrântă.

CABALĂ s. f. 1. doctrină teozofică iudaică, care, recurgând la o interpretare mistică a Vechiului Testament, și la practici oculte, pretindea a comunica cu spiritele. 2. (fig.) uneltire, intrigă; conspirație. (< fr. cabale, germ. Kabale)

DECALOG s. n. cele zece porunci religioase și morale din Vechiul Testament. (< fr. décalogue, lat. decalogus, gr. dekalogos)

MARCIONISM s. n. doctrină a ereticului Marcion, care propovăduia dualismul gnostic și respingea Vechiul Testament. (< fr. marcionisme)

MOZAISM s. n. religie monoteistă în rândurile evreilor, având principii în Vechiul Testament și Talmud; iudaism. (< fr. mosaïsme)

SEPTUAGINTĂ s. f. versiunea alexandrină a Vechiului Testament tradusă în limba greacă. (< lat. septuaginta)

TALMUD s. n. carte care conține interpretarea scolastică a Vechiului Testament sub raport religios, legislativ, literar și istoric, în spiritul preceptelor religiei mozaice. (< fr. Talmud)

jid (jizi), s. m. – Evreu. Sl. židŭ, cf. rut., pol. žyd, bg. žid „gigant” (DAR). Cu această formă este cuvînt rar, în Trans. de Nord și Mold. – Der. jitcă, s. f. (evreu), cu suf. -că; jidău, s. m. (Trans., evreu), prin intermediul mag. zsidó; jidaucă, s. f. (Mold., evreică); jidan, s. m. (evreu), din sl. cu suf. -an, cf. sl. židinŭ, židomŭ, židochŭ (Miklosich, Fremdw., 137; Cihac, II, 158; Tagliavini, Arch. Rom., XVI, 365; DAR); jidancă, s. f. (evreică); jidănesc, adj. (evreiesc); jidănește, adv. (în felul evreilor); jidănime, s. f. (mulțime de evrei); jidov, s. n. (evreu; uriaș; Bucov., Meloe proscarabaeus, insectă), din sl. židovinŭ (pentru al doilea sens, cf. bg. žid; se explică prin ideea că cei dîntîi oameni au fost giganții, îmbinată cu ideea că evreii au fost primii oameni); jidoavcă (var. jidoafcă), s. f. (evreică); jidoveancă, s. f. (dans popular); jidovesc, adj. (evreiesc); jidovetic, adj. (fricos, laș); jidovește, adv. (în felul evreilor); jidovi, vb. (a se converti la iudaism); jidovime, s. f. (adunare de evrei); jidovină, s. f. (prăpastie, abis), considerîndu-se la origine că sînt resturi ale unei locuințe de giganți (după Scriban, din bg. *duždovnica „apă de ploaie”; în dicționare glosările acestui cuvînt diferă considerabil, după aspectul particular al locului astfel numit). Jidov se folosește mai ales cu sensul de „evreu, evreu din Vechiul Testament”; jidan a ajuns să fie considerat în epoca modernă drept termen ofensiv.

AARON (în „Vechiul Testament”), fratele mai mare a lui Moise. Lui. A. și urmașilor săi le-a fost încredințată preoția în Iudeea.

ABEL (în „Vechiul Testament”), al doilea fiu al lui Adam și al Evei. Ucis cu invidie de fratele său mai mare, Cain.

ADAM (în „Vechiul Testament”), primul om; creat de Dumnezeu din lut, după chipul și asemănarea lui, în a șasea zi a Creației. Tatăl lui Cain, Abel și Set. Perechea lui este Eva.

ADONAI (în „Vechiul Testament”), nume dat lui Dumnezeu, a cărui pronunțare, considerată sacrilegiu, este interzisă în religia mozaică.

AGAR (în „Vechiul Testament”), sclavă egipteană, concubina legală a lui Avraam. Din legătura lor, s-a născut Ismail, considerat de tradiție strămoșul arabilor.

AHAȘVER (AHASVERUS) 1. Personaj legendar, cunoscut și sub numele de Jidovul rătăcitor. 2. Nume dat în „Vechiul Testament” regelui persan Xerxe I.

IERIHON (JERICHO, ARῙHᾹ), localitate situată pe dr. văii Iordanului (la 7 km V de aceasta), la 10 km de țărmul NV al Mării Moarte, la 250 m sub nivelul mării și la 23 km NE de Ierusalim; aflat sub autoritatea palestiniană (din 1994); c. 13 mii loc. Aici au fost descoperite vestigiile uneia dintre cele mai vechi așezări urbane din lume, datând din Neoliticul preceramic (milen. 7 î. Hr.). Potrivit „Vechiului Testament”, zidurile lui s-ar fi surpat la sunetul trâmbițelor războinicilor evrei, conduși de Iosua, care asediau orașul. Ruinele palatului arab construit de califul omeiad Hisham (724).

ASMODEU (în „Vechiul Testament”), căpetenia demonilor. Întruchipează iubirea impură, instinctul carnal.

BABEL, Turnul ~ (în „Vechiul Testament”), turn gigantic pe care urmașii lui Noe au vrut să-l înalțe pînă la cer. Construcția s-a oprit pentru că Dumnezeu a încurcat limbile constructorilor, făcîndu-i să nu se mai poată înțelege între ei. Simbolul confuziei.

BEL (în mitologia feniciană), zeu solar, creatorul universului și judecător suprem. În „Vechiul Testament”, apare sub numele Bel-Marduk.

BELFEGOR (în „Vechiul Testament”), divinitate moabită a Soarelui.

BELIAL, divinitate feniciană, echivalentă, în „Vechiul Testament”, Satanei; spirit rău, demon.

BIBLIA, colecție a cărților sfinte de la „Cartea Facerii” pînă la „Apocalipsă”. Carte sacră a creștinismului, B. are două părți: „Vechiul Testament” (redactat între sec. 13-2 î. Hr., acceptat și de mozaici) și „Noul Testament” (sec. 1-4 d. Hr.). Conținutul, eterogen, cuprinde mituri, doctrină religioasă, texte ritualice și magice, rugăciuni, adevărul lui Dumnezeu despre creație și mîntuire, eseuri filozofice, meditații și coduri de morală practică, folclor. literatură în proză și versuri, coduri juridice, sfaturi medicale, agricole și gospodărești etc., aparținînd unui număr mare de autori. B. este cea mai răspîndită carte din lume, fiind tradusă acum în c. 1.800 de limbi. V. Septuaginta, Vulgata, Biblia de la București, Palia de la Orăștie.

CABBALA (sau KABBALA) 1. Ansamblu de tradiții iudaice relative la interpretarea ezoterică a Vechiului Testament. 2. Știință secretă despre modul în care, cu ajutorul simbolurilor (litere, cifre), se poate intra în relație cu lumea spiritelor.

CAIN (în „Vechiul Testament”), fiul cel mai mare a lui Adam și al Evei. L-a ucis din invidie pe fratele său Abel.

Vechiul Testament (parte a Bibliei) s. propriu n.

CABALĂ, (2) cabale, s. f. 1. Doctrină mistico-religioasă ebraică, bazată pe interpretarea Vechiului Testament. 2. Fig. Uneltire, intrigă. – Fr. cabale.

Aaron (sec. 13 î. Hr.), (în Vechiul Testament) patriarh biblic din seminția lui Levi, fratele cel mai mare al lui Moise, primul arhiereu instituit la evrei după porunca lui Dumnezeu, prefigurând pe arhiereul Noului Testament, Iisus Hristos.

Agheu (c. 520 î. Hr.), al zecelea dintre profeții mici ai Vechiului Testament, care a trăit pe timpul lui Zorobabel, cu care s-a întors din exil în Palestina (538 î. Hr.). Biserica îl serbează la 16 decembrie. ♦ Carte a Vechiului Testament (2 cap.), în care profetul Agheu înseamnă pe evrei să reconstruiască templul lui Solomon, distrus de asirieni, profețind că măreția templului lui Zorobabel va fi mai mare decât a templului distrus.

Ahașver (Ahasverus) 1. Personaj legendar, cunoscut și sub numele de Evreul rătăcitor, dintr-un mit de origine incertă. 2. Nume dat în Vechiul Testament regelui persan Xerxe I.

Amos (sec. 7 î. Hr.), profet pe timpul domniei lui Ozia, regele Iudeii, și a lui Ieroboam, regele Israelului. ♦ Carte a Vechiului Testament, scrisă de Amos (cap. 9), ale cărui profeții sunt îndreptate împotriva popoarelor vecine și împotriva poporului ales, terminându-se prin diferite simboluri care reprezintă pedepsele anunțate. Este sărbătorit la 15 iunie.

ardere, arderi s. f. Faptul de a (se) arde. ♦ Ardere-de-tot = jertfă care, spre deosebire de cele obișnuite (de împăcare, pentru păcat, de curățire, de mulțumire etc.), era adusă prin arderea integrală a animalului și era considerată în Vechiul Testament ca „o mireasmă bună înaintea Domnului”. – Din arde.

Avacum, al optulea dintre prorocii mici ai Vechiului Testament, contemporan cu Ieremia și Iezechiel, sub regii Iehojakim și Sedecia. Biserica îl serbează la 2 decembrie. ♦ Carte a Vechiului Testament, alcătuită din 3 capitole și scrisă de profetul Avacum în anii 609-608 î. Hr., în care se prezice dărâmarea Ierusalimului și luarea în robie a iudeilor de către Nabucodonosor, precum și căderea imperiului caldeenilor. Imnul care încheie cartea sa este una dintre cele mai frumoase poezii sacre.

Avdie (Obadia), al patrulea dintre profeții mici, menționat adesea în cărțile sfinte, dar mai puțin cunoscut ca identitate (după unii autori ar fi prorocit prin anul 601 î. Hr., iar după alții chiar prin anii 800 î. Hr.). Biserica îl serbează la 19 noiembrie. ♦ Carte a Vechiului Testament intitulată Vedenia lui Avdie, care conține un singur capitol (21 de versete), fiind cea mai scurtă profeție, și care vestește pedepsirea edomiților și izbăvirea lui Israel.

Baal, divinitate păgână a naturii și a fecundității la unele dintre vechile popoare din părțile Mediteranei. Împotriva cultului acestuia, care pătrunsese și la evrei, au luptat profeții Vechiului Testament, îndeosebi prorocul Ilie.

Baruh (sec. 5 î. Hr.), profet al Vechiului Testament, discipol al lui Ieremia, care îi dicta profețiile sale. În cartea sa, care cuprinde 5 cap. și pe care a citit-o înaintea evreilor captivi în Babilon, el prorocește despre Mesia și despre mântuire, îndemnându-i la răbdare și dându-le speranța reîntoarcerii în patrie.

biblie s. f. 1. (Art. sg.: Sfânta Scriptură) Denumire dată „sfintelor scripturi”, adică colecției de scrieri religioase ale Vechiului și Noului Testament, pe care Biserica le-a adunat și le-a declarat ca fiind scrise sub inspirația Duhului Sfânt. Vechiul Testament cuprinde revelația lui Dumnezeu, făcută prin Moise și profeți, iar Noul Testament revelația făcută prin însuși Fiul Său întrupat, Iisus Hristos, și transmisă prin apostoli. Vechiul Testament cuprinde 39 de cărți (după Septuaginta încă 14 cărți deuterocanonice), iar Noul Testament 27: cele 4 evanghelii, o carte istorică (Faptele apostolilor), cărțile cu conținut didactic (epistolele) și o carte profetică (Apocalipsa). ♦ Biblia de la București (1688) = prima traducere integrală a Bibliei apărută în limba română, datorată fraților Radu și Șerban Greceanu și tipărită din inițiativa lui Șerban Cantacuzino, domnul Țării Românești; reprezintă un monument al limbii române vechi și a avut un rol deosebit în dezvoltarea limbii române literare. ♦ Biblia de la Blaj (1795) = a doua traducere integrală a Bibliei în limba română, datorată lui Samuil Micu; marchează un progres în evoluția limbii române literare în raport cu versiunea fraților Greceanu. 2. Fig. Carte voluminoasă. ♦ Fig. Carte fundamentală a unei literaturi, a unei științe etc. – Din lat. biblia (< gr. biblia, pl lui biblion).

carte, cărți s. f. Scriere cu un anumit subiect, tipărită și legată sau broșată în volum. ♦ Cum scrie la carte = așa cum scrie în carte. ♦ Diviziune mai mare decât un capitol a unei scrieri de mari proporții. ♦ Cartea sfântă = Biblia, Sfânta Scriptură; (la pl.) fiecare dintre cele 53 de scrieri ale Vechiului Testament și cele 27 de scrieri istorice, didactice și profetice ale Noului Testament, începând cu evangheliile și terminând cu Apocalipsa. – Din lat. charta. ◊ Cartea lui Baruh, carte profetică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (5 cap.), atribuită lui Baruh, ucenicul și secretarul profetului Ieremia. A fost scrisă de un iudeu elenist din Alexandria, cu scopul de a îmbărbăta pe evrei în suportarea stăpânirii străine din timpul exilului. ◊ Cartea întâi și a doua a Cronicilor v. Cartea întâia și a doua Paralipomena. ◊ Cartea lui Enoh, titlu generic sub care sunt cunoscute două cărți biblice necanonice, dintre care una, scrisă între anii 200 și 50 î. Hr., s-a păstrat în cadrul Bis. creștine din Etiopia, iar alta (Cartea tainelor lui Enoh) reprezintă un apocrif slavon, ajungâng până azi sub forma unui text fragmentar. ◊ Cartea Esterei, carte canonică istorică a Vechiului Testament (10 cap.), în care se intorisește un episod din viața evreilor care nu s-au întors în patrie, ci au rămas mai departe în Imperiul persan, salvați de la exterminare prin vigilența iudeului Mardoheu și a nepoatei acestuia Estera. Scopul cărții este de a se arăta grija proniei divine pentru poporul evreu și motivele pentru instituirea sărbătorii Purim. ◊ Cartea întâi a lui Ezdra, carte canonică istorică a Vechiului Testament (10 cap.), în care sunt prezentate evenimentele legate de întoarcerea evreilor din robia babiloniană în Iudeea. Scopul cărții este să se arate poporului evreu că Dumnezeu și-a ținut promisiunea Sa dată prin profeți, prin eliberarea lui din exil și prin rezidirea templului și a Ierusalimului. ◊ Cartea a doua a lui Ezdra v. Cartea lui Neemia. ◊ Cartea a treia a lui Ezdra = carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (9 cap.), numită astfel fiindcă în traducerea sa greacă și latină este socotită a doua Ezdra, în timp ce Vulgata o socotește apocrifă. Scopul cărții a fost de a face pe guvernatorii străini care administrau pe evrei în Palestina să se poarte mai blând cu poporul, aducând ca exmple pe regii Persiei: Cirus și Darius. ◊ Cartea lui Iosua Navi, carte canonică istorică a Vechiului Testament (24 cap.), numită după persoana principală din istoria cuprinsă în ea, Iosua fiind urmașul lui Moise. Cartea relatează evenimentele în legătură cu cucerirea și împărțirea Canaanului între cele 12 seminții ale lui Israel. Scopul cărții este de a dovedi că făgăduințele făcute de Dumnezeu lui Avraam și urmașilor săi s-au împlinit prin ocuparea pământului făgăduit și așezarea poporului evreu în acesta. Autorul nu este cunoscut. ◊ Cartea lui Iov, carte canonică istorică a Vechiului Testament (42 cap.), al cărei autor nu este cunoscut, în care se descrie fericirea și evlavia lui Iov, supus unui test de fidelitate cu îngăduința lui Iahve la propunerea lui Satan. Scopul cărții este dezlegarea problemei suferinței, numele lui Iov rămânând modelul de îndelungă răbdare în orice suferință fără pierderea credinței. ◊ Cartea Iuditei, carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (16 cap.), care relatează o istorisire referitoare la atacul lui Olofern, generalul lui Nabucodonosor, asupra cetății Betulia din Palestina de nord, cetate salvată de Iudit, o femeie văduvă și pioasă, care-l ucide pe Olofern. Scopul cărții este de a întări credința poporului în Dumnezeu și de a arăta că El îl ajută în vremuri de primejdie. ◊ Cărțile împăraților v. Cărțile Regilor. ◊ Cartea înțelepciunii lui Solomon, carte poetică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (19 cap.), în care se vorbește despre înțelepciune și foloasele ei, precum și despre roadele ei în istoria poporului evreu. Cartea se recomandă tuturor pentru păzirea credinței și a poruncilor lui Dumnezeu, precum și pentru fericirea de idolatrie. ◊ Cartea înțelepciunii lui Iisus, fiul lui Sirah (Ecleziasticul), carte poetică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (51 cap.), care se aseamănă cu Pildele (Proverbele) lui Solomon, dar are un cuprins mult mai variat și mai bogat. Cuprinde o serie de sentințe sau maxime privitoare la natura și la folosul înțelepciunii. Autorul cărții este Iisus, fiul lui Sirah, un cărturar din Ierusalim, iar nepotul său este traducătorul ei în grecește. ◊ Cartea Judecătorilor, carte canonică istorică a Vechiului Testament (24 cap.), în care este expusă activitatea judecătorilor, bărbați chemați de Dumnezeu la anumite intervale de timp și înzestrați cu puteri deosebite pentru a conduce poporul în vremuri grele. Cuprinde istoria unei perioade de c. 400 ani, de la moartea lui Iosua, cuceritorul Canaanului, până la introducerea monarhiei teocratice prin Samuel. Scopul cărții este, în general, de a arăta lupta monoteismului contra idolatriei popoarelor canaanene. ◊ Cartea întâi a Macabeilor, carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (16 cap.), care istorisește lupta evreilor, sub conducerea Macabeilor, împotriva sirienilor pentru credința strămoșească și independența politică, începând cu Alexandru cel Mare și până la Hircan (175-135 î. Hr.). Cartea a fost scrisă în limba ebraică și autorul este necunoscut. ◊ Cartea a doua a Macabeilor, carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (15 cap.), care nu este o continuare a primei cărți, relatând aceeași epocă, dar mai pe scurt. Autorul, un iudeu elenist din Egipt, nu este cunoscut. ◊ Cartea a treia a Macabeilor, carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (7 cap.), care conține descrierea unei persecuții a regelui Ptolemeu Filopator (221-224 î. Hr.) împotriva evreilor din Egipt. Cartea a fost scrisă, probabil, în Alexandria, de un iudeu din Egipt în limba greacă. ◊ Cartea lui Neemia (Cartea a doua a lui Ezdra), cartea canonică a Vechiului Testament (13 cap.), care istorisește restaurarea zidurilor cetății Ierusalimului și reînnoirea legământului încheiat cu Dumnezeu. Autorul acestei scrieri este Ezdra, contemporan cu Neemia, care s-a ocupat îndeosebi cu scrisul, fiind cărturar și preot. ◊ Cartea întâi și a doua a Paralipomena (Cartea întâi și a doua a Cronicilor), cărți canonice istorice ale Vechilui Testament (29 și, respectiv, 36 cap.), numite Cronici de fericitul Ieronim și Paralipomena în traducerea Septuagintei. Scopul cărților a fost să arate că soarta poporului evreu, fericită sau nefericită, depinde de credința în Dumnezeu, de exercitarea cultului și de păzirea Legii date prin Moise. ◊ Cartea Psalmilor (Psaltirea) v. psalm. ◊ Cartea întâi și a doua a Regilor (Cartea întâi și a doua a lui Samuel), cărți canonice ale Vechiului Testament (31 și, respectiv, 24 cap.) care continuă istoria judecătorilor. Se numesc și cărți ale lui Samuel, fiindcă acesta este bărbatul care a condus poporul Israel, ca profet și judecător, și a pus baza monarhiei teocratice, ungând ca regi pe Saul și pe David din porunca lui Dumnezeu. ◊ Cartea a treia și a patra a Regilor, cărți canonice istorice ale Vechiului Testament (22 și, respectiv, 25 cap.), cunoscute în vechile traduceri românești și sub numele de Cărțile Împăraților, care continuă istoria revelației divine de la moartea lui David până la exilul babilonian. După tradiția rabinică, autorul ar fi fost profetul Ieremia sau un contemporan al său. ◊ Cartea Rut, carte canonică istorică a Vechiului Testament (4 cap.), în care se aduc noi elemente privind genealogia lui David și, prin aceasta, genealogia lui Iisus Hristos, În plus, cartea arată că și păgânii vor ajunge la cunoașterea adevăratului Dumnezeu, moabiteanca Rut, de alt neam decât cel ales, ajungând prin providența divină în sânul poporului evreu. ◊ Cartea întâi și a doua a lui Samuel v. Cartea întâi și a doua a Regilor. ◊ Cartea tainelor lui Enoh v. Cartea lui Enoh. ◊ Cartea lui Tobit, carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (14 cap.), care reprezintă o prelucrare poetică a unei istorisiri păstrate în tradiție despre Tobit și fiul său Tobie de pe timpul exilului asirian. Cartea a fost scrisă la sfârșitul sec. 3 și începutul sec. 2 î. Hr.

cântare, cântări s. f. Acțiunea de a cânta și rezultatul ei; cântec, muzică. ♦ (În cultul creștin) Rugăciune de laudă și de slăvire, având în general forma de poezie sau de imn religios (de origine biblică sau nescripturistă). ♦ Cântarea cântărilor = carte a Vechiului Testament, alcătuită din poeme nupțiale de o neasemuită frumușețe și scrisă în sec. 5 î. Hr., atribuită regelui Solomon, al cărei text trebuie interpretat simbolic. ◊ Cântarea celor trei tineri = carte anaghinoscomena (necanonică) a Vechiului Testament, cu conținut poetic. Cuprinde un capitol (67 de versete), în care se istorisește aruncarea într-un cuptor de foc a trei tineri: Șadrac, Meșac și Abed-Nego, pentru că n-au vrut să se închine idolilor, fiind salvați în mod miraculos după o rugăciune fierbinte către Dumnezeu. – Din cânta.

cârjă, cârje s. f. Baston din lemn, servind de sprijin în timpul mersului; spec. baston care servește ca simbol al unei demnități. ◊ Cârjă arhierească = baston arhieresc înalt de c. 2 m, care are în partea de sus două capete de șerpi cu gurile deschise și cu privirea unul spre celălalt, având între ei un glob sau o cruce; simbolizează toiagul lui Aaron din Vechiul Testament și reprezintă autoritatea arhiereului asupra turmei sale; toiag, pateriță. – Din sl. kryžĭ „cruce”.

MAHOMED (în arabă Mohammed „cel lăudat”) (c. 570-632), reformator religios arab. Fondatorul islamismului (mahomedanismului). Propagator și autor parțial al textelor coranice; considerat ultimul dintre profeții care încheie revelația inițiată de „Vechiul Testament” și completată de Evanghelii. Probabil, personaj istoric, n. la Mecca (Arabia), predicator din 610 la Mecca, refugiat (hegira) la Medina 622, dată considerată ca începutul erei musulmane; a provocat un „război sfânt” (jihad) de convertire a întregii Arabii, neapucând să vadă însă izbânda totală. Potrivit tradiției, M. ar fi scris „Coranul” dictat de Allah sau l-ar fi primit gata scris pentru el și transmis prin îngerul Gabriel, originalul păstrându-se în cer. Mormântul lui M. de la Medina este loc de pelerinaj pentru musulmanii din întreaga lume.

Dalila (În Vechiul Testament), curtezană filisteană, care, trădându-l pe Samson, i-a pus să-i taie părul în timp ce dormea, în care stătea puterea sa herculeană, și l-a predat dușmanilor filisteni. Este simbol al perfidiei și al trădării.

Daniel (sec. 7 î. Hr.), unul dintre prorocii mari ai Vechiului Testament. Captiv în Babilon în tinerețe, a devenit favorit al regelui Nabucodonosor și al fiului acestuia, Baltazar (Belșațar). ♦ Carte a Vechiului Testament (12 cap.), în care Daniel arată cum i-a tălmăcit lui Nabucodonosor diferite vise. După cucerirea Ierusalimului, în timpul ospățului pentru sărbătorirea victoriei, Daniel explică cele trei cuvinte magice scrise pe zid: Mene, mene techel, ufarsin, anunțând prăbușirea și împărțirea Babilonului între mezi și perși, precum și timpul venirii lui Mesia prin cele 70 de săptămâni de ani. Este sărbătorit la 17 decembrie.

David (1013-973 î. Hr.), rege al evreilor după Saul, psalmist și proroc, al șaptelea fiu al lui Iesei; a purtat războaie cu filistenii (potrivit Bibliei, l-a învins în luptă pe uriașul Goliat), cu moabiții și cu amoriții și a stabilit capitala statului la Ierusalim; autor al psalmilor din Vechiul Testament.

decalog s. n. Cele „Zece porunci” religioase și etice care au fost revelate din Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai, gravate pe două table de piatră; textul lor se află în Sf. Scriptură a Vechiului Testament (Exod, 20, 2-17; Deut. 5, 6-21).

Deuteronomul (A doua lege), a cincea carte a Pentateuhului din Vechiul Testament, numită astfel pentru că ea cuprinde o repetare sumară a evenimentelor istorisite în cărțile anterioare. Are 34 cap. și conține: o introducere, în care se arată data și locul cuvântării lui Moise după victoria asupra amoreilor, și trei cuvântări ale lui Moise, în care se reamintesc binefacerile lui Dumnezeu, fie primite, fie promise în viitor. Ultimele patru cap. (31-34) sunt scrise și adăugate de un alt autor, după moartea lui Moise.

NIMROD (În „Vechiul Testament”), urmașul lui Noe (după Potop). Considerat întemeietor de orașe și vânător iscusit.

Ecleziastul, carte didactică a Vechiului Testament, atribuită regelui Solomon, în care se arată că toate lucrurile pământești și plăcerile lumii sunt nestatornice și deșertăciune. Cartea cuprinde 12 cap. și are drept scop să învețe pe om cum trebuie să-și orânduiască viața ca să ajungă să se bucure de fericirea trecătoare de pe acest pământ.

Egipt, partea de nord-est a Africii până la Marea Roșie, încorporată Imperiului roman după moartea Cleopatrei (anul 30 î. Hr.) și cunoscută iudeilor pentru că strămoșii lor fuseseră robi în vremea faraonilor. În Alexandria se afla o colonie puternică de iudei, ca și în tot Egiptul după dărâmarea Ierusalimului în anul 522 î. Hr., în folosul cărora 70 de învățați din Alexandria au tradus din ebraică în limba greacă Vechiul Testament, iudeii de aici nemaivorbind decât greaca. După numărul traducătorilor, această traducere s-a numit Septuaginta. Tot în egipt a fugit și Sfânta Familie cu pruncul Iisus.

Septuaginta, cea mai veche traducere grecească a Vechiului Testament, făcută în insula Pharos din îndemnul regelui Egiptului Ptolemeu Filadelful (284-247 î. Hr.). Traducerea a fost făcută de către 72 de învățați evrei (câte 6 din fiecare seminție) și așezată în Biblioteca regelui din Alexandria, după care evreii din diaspora au obținut un exemplar. Septuaginta a devenit versiunea oficială a Sfintei Scripturi (privind Vechiul Testament) în Bis. ortodoxă. O ediție a ei a fost făcută de Origen, cunoscută sub numele de Exalpa. – Din lat. Septuaginta „șaptezeci”.

Elohim (Eloah) (ebr. „Domnul Puterilor”), nume dat în Vechiul Testament lui Dumnezeu și folosit în locul celui de Iahve, a cărui pronunțare este interzisă de religia mozaică.

epistolă, epistole s. f. 1. (Înv.) Scrisoare. 2. Gen literar în versuri, aparținând poeziei didactice. 3. Scriere în gen epistolar, cu o introducere și încheiere, în care apostolii prezintă unele învățături religioase și moral-sociale sau pastorale etc. și care sunt cuprinse în Noul Testament. ◊ Epistola lui Ieremia = carte apocrifă a Vechiului Testament, atribuită prorocului Ieremia. Conține 72 de versete și reprezintă o copie a scrisorii sale către iudeii care urmau să fie trimiși în captivitate în Babilon, pentru a le face cunoscute sfaturile pe care Dumnezeu i le-a încredințat lui. Epistolele sobornicești = șapte epistole cu conținut general din Noul Testament, și anume: Iacov, I și II Petru, I, II și III Ioan și Iuda, adresate bisericilor în ansamblul lor. Epistolele pauline = cele 14 epistole scrise de sf. apostol Pavel. Epistolele captivității = epistolele sf. Pavel scrise între anii 61 și 63 d. Hr., din captivitatea de la Roma, unor bis. particulare: efeseni, filipeni, coloseni și lui Filimon. Epistolele pastorale = cele trei epistole ale lui Pavel adresate episcopilor Timotei și Tit (I și II Timotei și Tit), care cuprind sfaturi și îndemnuri pastorale. – Din lat. epistola. ◊ Epistola către romani a sf. apostol Pavel, carte a Noului Testament, reprezentând scrisoarea pe care Pavel o trimite din Corint locuitorilor Romei în anul 58 d. Hr. Cuprinde 16 cap., în care se vorbește de calea unică a dobândirii dreptății lui Dumnezeu cu roadele ei, de raportul dintre lege și har, de vina îndepărtării iudeilor de la mântuire, precum și de îndemnuri la ascultare față de păstori etc. ◊ Epistola întâi către corinteni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă de autor din Efes în anul 56 d. Hr., cuprinzând 16 cap., în care se vorbește de răscumpărarea prin Hristos și crucea Lui, de feciorie și căsătorii mixte, de bis. și sf. euharistie, de bogăția harismelor, de învierea lui Hristos și cea de obște. ◊ Epistola a doua către corinteni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Macedonia în anul 57 d. Hr. și având 13 cap. Cuprinde învățături dogmatice despre Sfânta Treime, judecata obștească a tuturor oamenilor la a doua venire a lui Hristos, taina mirungerii, precum și învățături morale, ca: adevărata libertate există numai în credința creștină, despre post și milostenie. ◊ Epistola către galateni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă locuitorilor provinciei Galatia în anul 54-55 d. Hr. din Efes în semn de dragoste pentru ei, care la început îi erau foarte atașați. În cele 6 cap. el combate activitatea iudaizanților, care încercau să întoarcă de la credință pe galateni și și căutau să șubrezească activitatea și demnitatea lui, numindu-i „apostoli mincinoși”. Se dau totodată sfaturi pentru colecte. ◊ Epistola către efeseni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma, în prima sa captivitate, în anul 62-63 d. Hr. Cuprinde 6 cap. și este adresată locuitorilor orașului Efes din Asia Mică. Conține învățături dogmatice, ca: existența cetelor îngerești, cele trei condiții ale mântuirii (harul, credința și faptele bune), împăcarea omului cu Dumnezeu prin jertfa Sa pe cruce, unirea și pacea între oameni, unitatea întregii Bis., taina nunții creștine ca analogie a unității dintre Hristos și Bis. etc., precum și învățături morale, prezentând convertirea neamurilor ca o „înviere din morți”. ◊ Epistola către filipeni a sf. apostol Pavel, epistolă (4 cap.) scrisă din Roma în anul 62-63 d. Hr. Bis. din Filipi, prima bis. înființată de Pavel în Europa. Este o epistolă personală, cu multe date biografice, în care arată speranțele, dar și deziluziile sale. Învățăturile morale privesc adevărata viață creștină, reprezentată prin blândețe, rugăciune și fapte bune, iar cele dogmatice se referă la existența ierarhiei bisericești cu cele trei trepte (episcop, preot și diacon), la întruparea Mântuitorului și la calea mântuirii. ◊ Epistola către coloseni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 62-63 d. Hr. și adresată Bis. din Colose din Asia (oraș azi dispărut). Cuprinde 4 cap., în care Hristos este înfățișat ca icoană a dumnezeirii, centrul universului, creatorul lumii și mântuitorul ei, cap al Bis., iar aceasta trupul Lui. Pavel combate totodată erezia iudeo-gnostică privind cultul îngerilor, considerați mai presus de Hristos, și încheie cu sfaturi morale și de viețuire în Hristos. ◊ Epistola întâi către tesaloniceni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Corint în anul 52 d. Hr. locuitorilor din Tesalonic, care începuseră să se divizeze. În cele 8 cap. el își exprimă bucuria și speranța pentru statornicia lor în credință și îi îndeamnă la o viață creștină demnă de chemarea lor și la ascultarea de păstorii lor sufletești. ◊ Epistola a doua către tesaloniceni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Corint în anul 52 d. Hr. acelorași locuitori din Tesalonic (3 cap.), îndemnându-i să nu se lase amăgiți de ereticii care-i tulbură în legătură cu a doua venire a Domnului, eveniment care va avea loc după venirea lui Antihrist, punându-i totodată în gardă împotriva celor care pretindeau că au „duh prorocesc” și care scriau epistole false în numele lui. ◊ Epistola întâi către Timotei a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Macedonia în anul 65 d. Hr. episcopului Efesului Timotei, în care, în cele 6 cap., îi dă îndemnuri și sfaturi pastorale privind: apărarea dreptei credințe față de eretici și învățătorii mincinoși, grija pentru cult și pentru buna păstorire a Bis. lui Hristos etc. ◊ Epistola a doua către Timotei a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 66 d. Hr. (4 cap.), care este ultima scriere a lui Pavel și care reprezintă testamentul său spiritual. În ea îl îndeamnă pe episcop să fie ferm față de învățătorii mincinoși, fără să intre cu ei în discuții zadarnice, și-l sfătuiește să aprindă și mai mult harul primit de la el prin hirotonie, păstrându-și neclintit credința. ◊ Epistola către Tit a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Ahaia (sau, după alții, din Filipi) în anul 65 d. Hr. către episcopul Tit din Creta. În cele 3 cap. apostolul îi scrie că l-a rânduit episcop ca să sfințească preoți în fiecare cetate, cărora el să le fie pildă. Îl îndeamnă apoi la o viață curat creștină, întărind și apărând credința și evitând disputele zadarnice cu ereticii. ◊ Epistola către Filimon a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 62-63 d. Hr. și trimisă lui Filimon, persoană apropiată apostolului. Epistola conține numai 25 de versete și este prilejuită de fuga sclavului său Onisim, cuprinzând idei moral-sociale privind felul cum vede creștinismul pe sclavi, ca oameni liberi și frați în Hristos. De aceea îi cere lui Filimon să-l ierte pe Onisim și să-l primească înapoi ca pe un frate. ◊ Epistola către evrei a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 63 d. Hr., în care, în cele 13 cap. ale sale, Hristos este înfățișat ca Fiul lui Dumnezeu și creator, ca „apostolul și arhiereul mărturiei noastre”. Pavel arată în continuare superioritatea descoperirii Noului Testament față de cel vechi, a legii celei noi față de legea lui Moise, a preoției lui Hristos, care e arhiereu și preot în veac. Îndeamnă la tărie în credință și la ascultare față de păstori. ◊ Epistola sobornicească a sf. apostol Iacov, epistolă scrisă din Ierusalim în anul 61 d. Hr. de către Iacov, primul episcop al Ierusalimului și rudă (văr) cu Iisus. În cele 5 cap. ni se arată că faptele bune ale omului sunt absolut necesare pentru mântuirea sa, nefiind suficientă numai credința. Tot în această epistolă găsim instituită taina sfântului maslu (slujbă pentru iertarea păcatelor și vindecarea celor bolnavi), precum și învățături morale. Autenticitatea epistolei, deși tăgăduită de Luther și de toți protestanții și neoprotestanții pentru că le infirmă ereziile, este confirmată chiar de întâia epistolă sobornicească a sf. apostol Petru. ◊ Întâia epistolă sobornicească a sf. apostol Petru, epistolă scrisă din Babilon în anul 63-64 d. Hr., care conține, în cele 5 cap. ale sale, sfaturi pastorale date păstorilor bisericilor și o seamă de învățături dogmatice de prim ordin, constituind puternice argumente în luptele hristologice, antitrinitare, soteriologice și eshatologice. Ea mai cuprinde: conlucrarea Sfintei Treimi în opera de mântuire, jertfa de răscumpărare a lui Iisus, edificiul spiritual al Bisericii, preoția împărătească, judecata viitoare, păstorii și turma. ◊ A doua epistolă sobornicească a sf. apostol Petru, epistolă scrisă din Roma în anul 67 d. Hr. Conține 3 cap., în care se vorbește despre scara virtuților creștine, a doua venire a Domnului, schimbarea lumii actuale prin foc și apariția de „ceruri noi și pământ nou în care locuiește dreptatea” (3, 7-13) etc. ◊ Întâia epistolă sobornicească a sf. apostol Ioan, epistolă de o deosebită frumusețe, scrisă de sf. apostol și evanghelist Ioan, în care, în cele 5 cap. ale sale ni se înfățișează Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu, care a luat parte, preexistând fiind, la facerea lumii, s-a întrupat și a scos pe oameni din întunericul păcatului. Dumnezeu este lumină, fiind adevărul și sfințenia absolute și în același timp este dragoste, pentru că din iubire pentru neamul omenesc s-a jertfit pe cruce, răscumpărându-ne păcatele. ◊ A doua epistolă sobornicească a sf. apostol Ioan, epistolă (13 versete) în care sf. apostol și evanghelist Ioan ne arată că iubirea către Dumnezeu stă în păzirea poruncilor lui; totodată îi îndeamnă pe creștini să se ferească de așa-zișii amăgitori, care nu credeau în întruparea lui Iisus Hristos. ◊ A treia epistolă sobornicească a sf. apostol Ioan, epistolă (15 versete) în care sf. apostol și evanghelist Ioan afirmă dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos, păstrarea adevăratei credințe, ferirea de eretici și importanța predicii orale. ◊ Epistola sobornicească a sf. apostol Iuda, epistolă scrisă din Palestina aproximativ în anii 64-66 d. Hr. de către Iuda, „ruda Domnului”, numit și „fratele lui Iisus”, care era frate cu Iacov, autorul primei epistole sobornicești, și care nu trebuie confundat cu Iuda Iscariotul, care L-a vândut pe Mântuitor și apoi s-a spânzurat. Este alcătuită dintr-un singur cap. (25 versete) și conține învățături despre judecata obștească la a doua venire a Domnului și îndemnuri pentru a ne feri de eretici și a ne păstra dreapta credință.

Estera, eroină celebră din Vechiul Testament, nepoata lui Mardoheu, unul dintre evreii luați captivi de Nabucodonosor, regele Babilonului, după cucerirea Ierusalimului. Devenind soția lui Artaxerxe (Xerxe I), ea a scăpat pe evrei de Aman, sfetnicul regelui, care voia să-i nimicească. Este sărbătorită de evrei la sărbătoarea Purim.

evanghelie, evanghelii s. f. 1. „Vestea cea bună” sau revelația lui Dumnezeu în persoana și în lucrarea lui Iisus Hristos, precum și mesajul sau conținutul acestei descoperiri cuprins în predica și în învățătura Sa. ♦ (La începutul creștinismului) Tradiția orală a predicii lui Iisus Hristos. 2. Parte a Noului Testament (cele patru evanghelii) care cuprinde viața și învățătura lui IIsus Hristos. ♦ Evangheliar. ◊ Literă sau cuvânt) de evanghelie = lucru absolut sigur, mai presus de orice îndoială. ♦ Fiecare pasaj dintr-o evanghelie care se citește în cadrul slujbelor religioase creștine. ◊ Evanghelii sinoptice v. sinoptic [Var.: (pop.) vanghelie, ivanghelie s. f.] – Din sl. evanghelije. ◊ Evanghelia după Matei, evanghelie scrisă de apostolul Matei în anii 43-44 (28 cap.). În partea întâi (cap. 1-4) sunt descrise evenimentele anterioare activității publice a lui Iisus, spița neamului Său, nașterea Sa din Fecioara Maria, botezul și ispitirea din pustie, în partea a doua (cap. 5-18) activitatea lui Iisus în Galileea, iar în al treilea (cap. 19-28) activitatea Sa în drum spre Ierusalim, întrarea triumfală în cetate, patimile, moartea, învierea și înălțarea Sa la cer. Scrisă inițial în limba aramaică pentru compatrioții săi iudei, evanghelia sa a avut menirea de a dovedi că în Iisus Hristos, Mesia, se împlinesc prorociile Vechiului Testament și că El este Mesia care a venit pentru mântuirea lumii. ◊ Evanghelia după Marcu, evanghelie scrisă de Marcu în anii 63-64 (16 cap.). Are o introducere, în care Mântuitorul este arătat ca fiu al lui Dumnezeu, apoi descrie activitatea Sa în Galileea (cap. 1-9) și faptele Sale spre Ierusalim și Iudeea (cap. 10-14), încheindu-se cu patimile, moartea, învierea și înălțarea Sa la cer (cap. 15-16). Evanghelia ni-L arată pe Iisus ca fiind recunoscut ca fiu al lui Dumnezeu de către Tatăl ceresc la botez și cuprinde multe învățături morale. ◊ Evanghelia după Luca, evanghelie scrisă din Roma de medicul Luca în anii 62-63 d. Hr., cuprinzând 24 cap. Partea întâi (cap. 1-2), proprie numai sf. apostol Luca, cuprinde Buna-Vestire și nașterea sf. Ioan Botezătorul și a lui Iisus, precum și date privind copilăria Domnului, partea a doua (cap 3-9, 50) activitatea Domnului în Galileea, partea a treia (cap. 19, 24-28) activitatea Sa la Ierusalim, patimile, moartea, învierea și înălțarea Sa la cer. Evanghelia după Luca este foarte sintetică, dându-ne în plus față de celelalte evanghelii și multe învățături dogmatice, căutând să dovedească dumnezeirea lui Hristos și universalitatea creștinismului. ◊ Evanghelia după Ioan, evanghelie scrisă de sfântul apostol Ioan între 96 și 98 d. Hr. în Efes, cuprinzând 21 cap. Dacă primele trei evanghelii, numite și evanghelii sinoptice, ne redau în esență aceleași întâmplări și învățături ale lui Iisus Hristos, această evanghelie le completează în mod fericit, fiind scrisă cea din urmă. Ea accentuează dumnezeirea lui Iisus, fiind numită și evanghelia dragostei.

Ezdra, profet al Vechiului Testament care s-a întors din robia babiloniană în Iudeea în anul 458 î. Hr. (al șaptelea an al domniei lui Artaxerxes), aducând cu sine un decret al regelui care asigura iudeilor multe favoruri și daruri din visteria publică pentru „Casa Domnului”. ◊ Cartea întâi a lui Ezdra v. carte. Cartea a doua a lui Ezdra (Cartea lui Neemia) v. carte.

facere, faceri s. f. 1. Acțiunea de a face și rezultatul ei; activitate, creație sau rezultatul unei activități; săvârșire. ◊ Facere de bine = binefacere. ◊ Facerea lumii = creare a lumii de către Dumnezeu; cosmogonie. ♦ (Art.) Facerea (Geneza) = prima carte a Pentateuhului din Vechiul Testament, care cuprinde 50 de cap. și are două părți: în prima parte se arată cum Dumnezeu a pregătit întreaga omenire pentru mântuire, iar în a doua se istorisește cum Dumnezeu, în opera de mântuire a omenirii, alege o familie și o face un popor mare, în care aveau să se binecuvânteze toate neamurile. Se mai numește Geneza pentru că arată originea tuturor, a cerului și a pământului, a oamenilor și a tuturor lucrurilor. ♦ Zidire, construire. 2. Naștere. – Din face.

hagiograf, hagiografi și (2) hagiografe s. m. și n. 1. S. m. Autor de vieți ale sfinților. 2. S. n. pl. Carte bisericească cuprinzând întreg Vechiul Testament, cu excepția Pentateuhului și a cărților prorocilor. – Din fr. hagiographe.

iconomie, iconomii s. f. (Bis.) Planul lui Dumnezeu cu privire la destinul creației și al omului, în special pregătirea mântuirii în Vechiul Testament și realizarea acesteia în Noul Testament. ♦ Planul lui Dumnezeu de mântuire a omului, realizat de Iisus Hristos. ♦ Una dintre modalitățile principale pe care Bis. le folosește în aplicarea normelor canonice. – Din gr. oikonomia.

Iehova, transcriere de largă circulație, dar greșită, a numelui Iahve, dat lui Dumnezeu în Vechiul Testament. V. și Iahve, Adonai, Elohim.

Ieremia, unul dintre cei patru mari profeți ai Vechiului Testament. A trăit în sec. 7-6 î. Hr. și a fost martor al distrugerii Ierusalimului și al ducerii poporului Israel în robia babiloniană. (587 î. Hr.). ♦ Carte a Vechiului Testament (52 cap.), care cuprinde cuvântări și profeții rostite în curs de 40 de ani (626-586 î. Hr.), pericope istorice și multe amănunte biografice. ◊ Plângerile lui Ieremia v. plângere. Este sărbătorit la 1 mai.

Ieșirea (Exodul), carte a Vechiului Testament (a doua carte a Pentateuhului), scrisă de Moise care, în cele 40 cap. ale sale, cuprinde evenimentul istoric al ieșirii poporului evreu din robia egipteană spre Canaan. Cartea cuprinde legile și rânduielile care stau la baza vieții religioase a poporului evreu: instituirea sărbătorii Paștilor, încheierea Legământului și promulgarea Decalogului, construirea Cortului sfânt și a veșmintelor preoțești ș.a. Este numită și Exodul.

Iezechiel, al treilea profet dintre cei patru profeți mari ai Vechiului Testament, contemporan cu Ieremia. Cu 11 luni înainte de căderea Ierusalimului în mâinile lui Nabucodonosor, a fost dus în captivitate la Babilon împreună cu regele Iehonia și cu cei mai de frunte fii ai poporului evreu (596 î. Hr.). Bis. îl prăznuiește la 21 iulie. ♦ Carte a Vechiului Testament (48 cap.), care cuprinde preziceri, viziuni și acte simbolice.

Ioil (sec. 5 î. Hr.), unul dintre cei 12 proroci mici ai poporului evreu. ♦ Carte a Vechiului Testament, scrisă de profetul Ioil (4 cap.), în care se prezice pustiirea lui Iuda, se fac îndemnuri la pocăință și se prevede judecata neamurilor și mântuirea lui Iuda. Este sărbătorit la 19 octombrie.

Iona, unul dintre cei 12 proroci mici ai Vechiului Testament. A trăit în sec. 8 î. Hr. și și-a desfășurat activitatea profetică în regatul din nord. ♦ Carte a Vechiului Testament, scrisă de Iona (4 cap.), care, deși nu este o profeție în sensul propriu al cuvântului, figurează totuși printre cărțile profetice. Înghițit de un pește (chit, cașalot) în care a stat trei zile și rămânând nevătămat, a fost aruncat de valuri pe țărm. Prin aceasta este simbolizată șederea Domnului în mormânt și învierea Sa a treia zi. Scopul cărții este de a arăta universalitatea mântuirii, care nu aparține numai lui Israel, ci tuturor neamurilor. Este sărbătorit la 21 septembrie.

Iov, sfânt, personajul principal al cărții cu același nume, din Vechiul Testament, om drept din ținutul Uz și foarte bogat, asupra căruia se abat un șir de nenorociri pricinuite de Satan. Numele său a intrat în paginile Vechiului Testament pentru îndelunga sa răbdare în toate încercările suferite, fără a se clătina în credință. Este sărbătorit la 6 mai. ♦ Cartea lui Iov v. carte.

Isaia (sec. 8 î. Hr.), primul dintre cei patru mari profeți ai lui Israel, apărător fervent al monoteismului și inițiator al profețiilor despre venirea lui Mesia. Este numit și Evanghelistul Vechiului Testament. Bis. îl prăznuiește la 9 mai. ♦ Carte a Vechiului Testament (66 cap.), care cuprinde în partea întâi profeții și cuvântări rostite în diferite împrejurări, iar în partea a doua profeții despre mângâiere și îndemnuri profetice. Scopul cărții este consolator, pentru care Isaia se numește și profetul „îndurării divine”.

istorie, istorii s. f. 1. Proces de dezvoltare a fenomenelor din natură și din societate. 2. Știință care studiază dezvoltarea societății omenești în întreaga ei complexitate ca un proces unitar, desfășurat pe baza unor legi obiective. ♦ Scriere conținând evenimente și fapte care se încadrează în această știință; p. ext. obiectul de învățământ respectiv. ♦ Istoria Susanei = carte anaghinoscomena (necanonică) a Vechiului Testament, care formează cap. 13 (64 de versete) ca adaos la cartea canonică a lui Daniel. Cartea are un caracter instructiv și moral, punând în lumină credința neclintită a omului în Dumnezeu. ♦ Istoria omorârii balaururlui și a sfărâmării lui Bel = carte anaghinoscomena (necanonică) a Vechiului Testament care, în traducerea grecească a Septuagintei, formează cap. 14 al cărții canonice a lui Daniel. Este alcătuită dintr-un singur cap. (50 de versete), în care se arată, printre altele, cum Daniel a omorât un balaur considerat sacru în Babilon, fapt pentru care a fost aruncat într-o groapă cu lei flămânzi, de unde a ieșit nevătămat după șapte zile. ♦ Istoria bisericii universale = știință care expune dezvoltarea Bisericii de la întemeierea ei și până astăzi pe tot globul pământesc și în toate direcțiile vieții sale. ♦ Istoria Bisericii Ortodoxe Române = disciplină teologică și istorică în același timp, care cercetează critic viața creștină la români și dezvoltarea Bis. române în decursul veacurilor în toate locurile patriei noastre, precum și raporturile ei cu celelalte confesiuni creștine. – Din lat. historia.

Iudita, (în Vechiul Testament) eroină evreică, salvatoare a orașului Betulia din Palestina, asediată de generalul Olofern al regelui Nabucodonosor. Seducându-l prin frumusețea sa pe generalul Olofern, la ospățul care a urmat Iudita i-a tăiat capul, ceea ce a determinat pe asirieni să părăsească asediul. ♦ Cartea Iuditei v. carte.

lege, legi s. f. 1. Categorie filozofică exprimând raporturi esențiale ale aceluiași fenomen sau obiect, între fenomene sau obiecte diferite ori între stadiile succesive ale unui proces. 2. Act normativ emanând de la organul legislativ al statului. ◊ „Îndreptarul legii” („Pravila cea mare”) v. îndreptare. 3. Obligație impusă oamenilor de divinitate și adusă la cunoștința lor prin revelație; legământ. ◊ Călcător de lege = care nu ascultă preceptele divine; păcătos, nelegiuit. ◊ În (după) legea Domnului = potrivit rânduielilor dumnezeiești; creștinește. ◊ Legea (cea) veche = lege dată, prin Moise, poporului evreu și înscrisă în Thora; p. ext. Vechiul Testament. ◊ Legea talionului = v. talion. ◊ Legea (cea) nouă = (în opoziție cu Legea veche) Noul Testament. ◊ Loc. adj. Fără (de) lege = păcătos, mișel. 4. Concepție asupra divinității, convingere religioasă, credință. ♦ Datină, obicei în conformitate cu poruncile divine. 5. Religie, cult, confesiune; p. ext. națiune, popor. 6. Fel de a fi și de a se purta, impus omului de conștiința și de rațiunea sa. ◊ Lege naturală = pornirea firească a a omului de a se deosebi, cu ajutorul conștiinței, binele de rău; principiul de dreptate sădit în inima omului. – Din lat. lex, legis.

Levi 1. Strănepot al lui Avraam și unul dintre fiii patriarhului Iacov. A fost ales prin Aaron, pentru rânduiala preoției Vechiului Testament (Evrei, 7, 5 și 9). 2. V. Matei.

Leviathan, animal monstruos amintit în Vechiul Testament, simbol al colosalului și al Infernului, în a cărui gură se rostogolesc păcătoșii târâți de râul de foc. Este nelipsit în reprezentările „Judecății de Apoi” din pictura religioasă (Voroneț, Horez etc.).

levit, -ă, leviți, -te s. m. și f. Descendent al lui Levi, unul dintre cei 12 fii ai patriarhului Iacov, a cărui seminției a fost destinată preoției Vechiului Testament. ♦ Fig. Cărturari care învățau și propovăduiau Legea la evrei. – Din Levi (n. pr.).

Leviticul, carte a Vechiului Testament, a treia a Pentateuhului, numită și „Legea jertfelor”, fiindcă cuprinde dispozițiile referitoare la rânduiala serviciului levitic, a serviciului preoției, la ținerea sărbătorilor și la jertfele Legii vechi. Cartea are 27 cap. și se împarte în două părți: prima parte de referă la jertfe și la preoți (cap. 1-10), iar a doua are în vedere curățirile levitice (cap. 11-27).

logos, logosuri s. n. 1. Termen folosit în filozofia antică pentru a denumi ordinea cosmică, rațiunea cosmică sau destinul, o ipostază a divinității. 2. (În teologia creștină) Rațiunea sau sensul divin care subzistă în creaturi ca suport al existenței lor. ♦ Cuvântul lui Dumnezeu (Dumnezeu-Fiul), a doua persoană a Sfintei Treimi, care a venit în lume întrupându-se, așa cum au anunțat prorocii Vechiului Testament, Dumnezeul-Fiul întrupat fiind Iisus Hristos. 3. (Ir. și fam.) Cuvântare, discurs. – Din fr. logos, gr. logos.

GOG și MAGOG (în mitologia creștină), dublă forță ostilă. În „Vechiul Testament”, G. este menționat în trei ipostaze: localitate în Armenia; țara de origine a lui M.; rege din țara lui M., ostil poporului lui Israel și învins, în cele din urmă, din voia lui Dumnezeu (Ezechiel). În „Noul Testament” (Apocalipsa) G. și M. sunt două popoare, simboluri ale puterii lui Dumnezeu, instigate de Satana la război împotriva domniei de 1000 de ani a lui Iisus Hristos.

Maleahi (sec. 4 îHr.), profet evreu din seminția lui Levi, n. în localitatea Sofes după înapoierea din robia babiloneană. A profețit în timpul lui Ezdra. ♦ Carte a Vechiului Testament a profetului cu același nume, conținând trei cap., în care sunt redate mustrările adresate de Dumnezeu lui Israel prin profetul Maleahi și profeția despre Mesia, îndemnând poporul la pocăință. Este prăznuit la 3 ianuarie.

Manase 1. Fiu al lui Iosif din Egipt. 2. Rege al Iudeei (687-642 î. Hr.), luat prizonier în captivitatea babilonică. Căindu-se de faptele sale, s-a rugat lui Dumnezeu să-l ierte și astfel și-a recapătat mai târziu tronul. ◊ Rugăciunea lui Manase = supliment anaghinoscomena (necanonic) la Cartea II Cronici (Paralipomena) a Vechiului Testament. Rugăciunea este reprodusă în Constituțiile apostolice și folosită în Bis. ortodoxă la serviciul divin din postul mare, citindu-se la pavecernița mare.

marcionism s. n. Erezie gnostică elaborată de Marcion, originar din Asia Mică și stabilit la Roma în anul 144 d. Hr., potrivit căreia există doi dumnezei: unul inferior, imperfect, răzbunător, al Vechiului Testament, care a creat lumea, a dat Legea și a inspirat pe profeți, și altul al Noului Testament, tatăl lui Iisus Hristos, Dumnezeul iubirii, milei și iertării. Erezia a durat până în sec. 7 d. Hr. – Din Marcion (n. pr.).

Marea Moartă (Lacul Asfaltat), lac în Orientul Apropiat, între Israel și Iordania, în care se varsă râul Iordan. Este lacul cu cea mai joasă altitudine de pe pământ (392 m sub nivelul mării) și cu o salinitate de 7,5 ori mai mare decât cea a oceanului planetar. Potrivit Vechiului Testament, aici s-au aflat orașele Sodoma, Gomora și altele, distruse de Dumnezeu pentru nelegiuirile locuitorilor lor.

marți, marți și marțe s. f. Ziua a doua a săptămânii. ♦ (Bis.) Zi închinată, în cadrul săptămânii liturgice, amintirii celor mai vechi sfinți din calendarul creștin în ordine cronologică, adică prorocilor în general și lui Ioan Botezătorul în special, el fiind considerat ultimul și cel mai mare dintre prorocii Vechiului Testament. ◊ (Pop., în sintagme care denumesc diferite sărbători legate de superstiții) Marțea vaselor sau a viermilor, de trăsnet) = ziua de marți din prima săptămână a postului Paștilor. ◊ Marțea încuiată = ziua de marți din a doua săptămână a postului Paștilor. ◊ Marțea ciorilor = marțea din săptămâna brânzei. ◊ Marțea morților (sau a rusitorilor) = sărbătoare care cade în marțea din a doua săptămână după duminica mare; rusitori. – Din lat. martis (dies).

Matusalem, personaj biblic, fiul lui Enoh și bunic al lui Noe. Potrivit Vechiului Testament a trăit 969 ani, devenind astfel simbolul longevității.

Miheia (sec. 7 î. Hr.), profet evreu, fiul lui Ioram din localitatea Moreșet și din seminția lui Efraim. ♦ Carte a Vechiului Testament a profetului cu același nume, cuprinzând 7 cap., în care acesta vestește pedepsele lui Dumnezeu asupra Samariei și Iudeii, precum și speranța restaurării mesianice: pedepsirea mai-marilor poporului și falșilor profeți, distrugerea Ierusalimului și a templului, nașterea lui Mesia în Betleemul Iudeii.

Moise (sec. 13 î. Hr.), conducător al poporului evreu, proroc și legiuitor, cea mai impunătoare persoană a Vechiului Testament. A primit de la Dumnezeu, pe muntele Sinai, Decalogul, a eliberat poporul evreu din robia egipteană și l-a călăuzit spre Canaan. Este autorul Pentateuhului.

mozaism s. n. Religie monoteistă practicată de evrei și întemeiată de Moise la sfârșitul sec. 13 î. Hr., ale cărei principii sunt cuprinse în Vechiul Testament; iudaism, religie mozaică. – Din fr. mosaïsme, it. mosaismo.

Naum (sec. 5 î. Hr.), profet evreu. A profețit, ca și Iona, distrugerea cetății Ninive și a săvârșit multe minuni. ♦ Carte a Vechiului Testament a profetului cu același nume, având 3 cap., care cuprinde o singură profeție: căderea Ninivei, a cărei pedepsire va cuprinde de bucurie toate popoarele. Este sărbătorit la 1 decembrie.

necanonic, -ă, necanonici, -ce adj., s. f. pl. 1. Care nu este canonic, care nu este conform cu canoanele. 2. S. f. pl. Cărți ale Vechiului Testament (sau adaosuri la unele cărți canonice) cu conținut religios și moral, acceptate în traducerea greacă a Septuagintei pe lângă cărțile canonice, din dorința evreilor alexandrini și a celor din diaspora de a avea într-o singură colecție cărțile lor sfinte. Sunt folosite ca paremii în cultul Bis. creștine, iar tradiția patristică le-a considerat „bune de citit”, sau anaghinoscomena. Se împart în istorice (Cartea lui Tobit, Cartea Iuditei, Cartea a treia a lui Ezra și cărțile Macabeilor), profetice (Cartea lui Baruh și Epistola lui Ieremia) și poetice (Înțelepciunea lui Solomon și Înțelepciunea lui Iisus, fiul lui Sirah). – Din ne- + canonic.

CÎNTAREA CÎNTĂRILOR, carte a „Vechiului Testament”. Alcătuită din poemele nupțiale de o rară frumusețe, scrise în sec. 5 î. Hr. și atribuite regelui Solomon, care a trăit însă în sec. 10 î. Hr. Exegeții îi conferă un sens alegoric.

Osea, primul dintre profeții mici ai Vechiului Testament, își începe activitatea profetică pe la sfârșitul domniei lui Ieroboam II (750 î. Hr.), prorocul având misiunea să arate poporului că pedeapsa lui Dumnezeu pentru idolatrie care-i va lovi este dreaptă. ♦ Carte canonică-profetică a Vechiului Testament, scrisă de profetul cu același nume. Cuprinde 14 cap. și are drept scop să convertească pe Israel cel idolatru la Dumnezeul cel adevărat, care l-a scos din Egipt. Este sărbătorit la 17 octombrie.

palie, palii s. f. (Înv.) Nume dat scrierilor biblice ale Vechiului Testament sau uneori numai primelor cinci cărți (Pentateuhul). ◊ Palia de la Orăștie = carte tipărită la Orăștie în 1582 de diaconul Șerban, fiul lui Coresi. Traducătorii (Mihail Tordași, Ștefan Herce, Efrem Zacan, Moise Peștișel și Archirie) au folosit Pentateuhul maghiar al lui Heltai Gaspar (Cluj, 1551), o versiune latină și una slavonă a Bibliei. [Acc. și: palie] – Din gr. palea.

patriarh, patriarhi și (înv.) patrierhi s. m. 1. Cel mai înalt grad în ierarhia unora dintre Bisericile ortodoxe (sau eterodoxe) autocefale; persoană care deține acest rang. ◊ Patriarh ecumenic = titlul patriarhului de la Constantinopol. ◊ Patriarhul Bis. Ortodoxe Române = întâiul-stătător între ierarhii Bis. Ortodoxe Române. Poartă ca semn distinctiv două engolpioane și o cruce, culion și camilafcă albă cu cruce. 2. (În Vechiul Testament) Titlu dat lui Avraam, Isac și Iacov, precum și celor 12 fii ai lui Iacov, ca părinți ai semințiilor descendente din aceștia, conducători spirituali și politici, predecesori ai lui Moise; p. ext. nume dat unor personaje venerabile din Biblie. ♦ Bătrân venerabil, cu numeroși descendenți. [Var.: patriarc s. m.] – Din sl. patrijarhŭ, gr. patriarhis.

pentateuh, pentateuhuri s. n. Parte a Bibliei care cuprinde primele cinci cărți ale Vechiului Testament, scrise de Moise: Facerea (Geneza), Ieșirea (Exodul), Levitivul, Numerii și Deuteronomul. [Var.: pentateuc s. n.] – Din lat. Pentateuchus, gr. pentatevkos, fr. pentateuque.

plângere, plângeri s. f. Acțiunea de a (se) plânge și rezultatul ei; plâns, jeluire, tânguire. ◊ Valea plângerii (sau a lacrimilor) = (în limbajul biblic) pământ (considerat loc al suferințelor și al durerii). ◊ „Plângerea lui Iisus” = temă iconografică de origine bizantină, reprezentând punerea în mormânt a lui Iisus și jeluirea Lui. Apare frecvent în pictura și broderia medievală în țările române, în special în decorarea epitafurilor (de ex. Cozia, 1394; Neamț, 1437, etc.). În pictura occidentală a fost înlocuită treptat cu Pietà. ◊ Plângerile lui Ieremia = carte canonică a Vechiului Testament (5 cap.), atribuită profetului Ieremia, în care acesta deplânge decăderea regatului Iuda, pustiirea țării, suferințele poporului și ducerea lui în captivitate babilonică. A fost compusă îndată după dărâmarea Ierusalimului (c. 588 sau 585 î. Hr.). – Din plânge.

EVA (în „Vechiul Testament”), nume dat primei femei în virtutea menirii ei de a fi „mamă a tuturor celor vii”; soția lui Adam, creată de Dumnezeu din coasta acestuia. Ispitită de șarpe (diavol), E., și, la îndemnul ei, Adam încalcă porunca divină, mâncând din pomul cunoașterii binelui și a răului (păcatul originar), ambii fiind alungați din Rai. Cu Adam a avut trei fii (Cain, Abel și Seth) și mai multe fiice. ◊ Expr. Fiică a Evei = femeie; în sens peiorativ, femeie frivolă.

potop, potopuri s. n. 1. Ploaie mare, torențială; inundație mare. 2. (În vechiul Testament) Ploaie mare și revărsare de ape, care a ținut 150 de zile, înecând toți oamenii și toate viețuitoarele de pe pământ, cu excepția celor din corabia lui Noe. Este prefigurarea mântuirii prin taina botezului. – Din sl. potopŭ.

proroc, proroci s. m. 1. Profet; cel ce spune dinainte cele ce au să se întâmple în viitor.2. Trimis sau uns al lui Dumnezeu, care vorbește în numele Lui sau scrie despre voia și planul Lui sub inspirația Duhului Sfânt. În Vechiul Testament se cunosc numai cei ce au scris prorociile lor: Moise, David, cei patru proroci mari: Isaia, Ieremia, Iezechiel și Daniel, precum și cei 12 proroci mai mici, ale căror cărți fac parte din Biblie. În Noul Testament sunt bărbații harismatici care apar după Cincizecime și au de la Duhul Sfânt darul prorociei (I Cor. 12, 10 și 28). ◊ Proroc mincinos = cel care pretinde că este proroc; p. ext. persoană care prevestește lucruri ce nu se realizează. 3. Persoană care intuiește apariția unor evenimente în viitor; profet. 4. (Reg.) Ajunul sărbătorii sf. Gheorghe; mânecătoare. [Var.: prooroc s. m.] – Din sl. prorokŭ.

protomonoteism s. n. Teorie a unui presupus monoteism universal în societatea arhaică primitivă, inspirată de Vechiul Testament și avându-l ca precursor pe filozoful rus Vladimir Soloviov (1873). – Din proto- + monoteism.

psalm, psalmi s. m. 1. Imn biblic. ♦ (La pl., art.) Carte canonică a Vechiului Testament, alcătuită din 151 de psalmi (ultimul fiind considerat necanonic), care cuprinde năzuințele și eforturile sufletului omenesc de a se ridica de la cele pământești către sferele cele mai înalte ale cerului prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Cei mai mulți psalmi au fost scriși de regele David; Cartea Psalmilor, Psaltirea. 2. Imn religios; poezie lirică. [Var.: psalom s. m.] – Din sl. psalmŭ, gr. psalmos.

revelație, revelații s. f. 1. Lucrarea prin care Dumnezeu se face cunoscut pe Sine lumii create, mai întâi prin prorocii Vechiului Testament, apoi prin Fiul Său, pentru a-și dezvălui în mod supranatural natura și voința Sa; descoperire. Bis. creștină păstrează și transmite revelația dumnezeiască în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție, prin supravegherea și călăuzirea Duhului Sfânt. 2. Dezvăluire, descoperire a unui adevăr ascuns, a unui talent etc.; p. ext. lucru revelat. [Var.: revelațiune s. f.] – Din fr. révélation, lat. revelatio, -onis.

Samson, (în Vechiul Testament) judecător israelian (sec. 12 î. Hr.), înzestrat cu o forță herculeană. Trădat de Dalila, care era filisteană, i s-a tăiat părul, sursa forței sale, și a fost predat filistinilor, care l-au orbit. Revenindu-i puterile, el se răzbună, dărâmând pilaștrii templului filistean pe acoperișul căruia petreceau 3.000 de oameni, omorându-i pe toți, dar pierind și el sub dărâmături.

Savaot, (la creștini) unul dintre numele liturgice ale lui Dumnezeu; (la evrei, în forma Sabaot) atribut al lui Iahve, ca divinitate războinică, exprimând suveranitatea sa asupra universului, inclusiv calitatea sa de căpetenie divină a oștilor lui Israel, cărora le garantează victoria. În Vechiul Testament este adorat ca stăpân al oștirilor îngerești, al aștrilor și al tuturor forțelor cosmice.

scară, scări s. f. 1. Obiect alcătuit din două părți laterale lungi și paralele, unite prin piese paralele așezate transversal la distanțe egale și servind la urcarea și la coborârea spre un alt nivel. ◊ Scara lui Iacov = temă iconografică ilustrând două episoade: din Vechiul Testament: „Visul lui Iacov” și „Lupta lui Iacov cu îngerul”, având semnificația purității și tăriei credinței; este frecventă mai ales în pictura murală din Transilvania în sec. 18. 2. Succesiune, șir, serie ordonată de elemente diferite, servind la stabilirea valorii a ceva. ◊ Scara cerului, se spune în glumă despre un om foarte înalt. ◊ Scara muzicală = succesiunea celor șapte sunete muzicale, (reprezentate în muzica bisericească psaltică prin cele șapte denumiri: „pa”, „vu”, „ga”, „di”, „ke”, „zo” și „ni”), fie ascendentă, fie descendentă, urmată de repetarea sunetului de la început; gamă. 3. Fig. Denumire dată exercițiilor treptate de perfecționare spirituală atribuite sfântului Ioan Scărarul († c. 580 d. Hr.), stareț al m-rii Sinai. ♦ Ierarhia manifestărilor și a valorilor morale și spirituale. – Din lat. scala.

Sinai, munte în peninsula cu același nume din Egipt, situată între golfurile Suez și Akaba, pe care, potrivit, Vechiului Testament, Dumnezeu a dat, prin Moise, cele zece porunci (Decalogul) poporului evreu după scoaterea acestuia din robia egipteană.

Sofonie († c. 610 î. Hr.), sfânt, unul dintre profeții mici ai Vechiului Testament, descendent al lui Iezechiel, rege din Iuda. ♦ Carte canonică-profetică a Vechiului Testament, scrisă de profetul cu același nume (3 cap.), în care se descrie „ziua Domnului”, când va avea loc judecata înfricoșătoare a lui Dumnezeu, și făgăduința izbăvirii iudeilor din captivitate și a vremurilor mesianice. Bis. îl sărbătorește la 3 decembrie.

Solomon, rege al statului Israel (c. 973-933 î. Hr.), fiul și succesorul lui David, a cărui înțelepciune a rămas proverbială. A construit vestitul templu care-i poartă numele și care face parte dintr-un mare complex arhitectural din Ierusalim. Este autorul Cântării cântărilor, al Ecleziastului și al Proverbelor lui Solomon (cea mai mare parte), cărți ale Vechiului Testament.

Talmud, culegere de comentarii rabinice ale Torei, întocmite între sec. 6 î. Hr. și 5 d. Hr., cuprinzând normele religioase și social-juridice ale mozaismului și având două părți: Mișna (Repetarea legii), care explică Tora (Vechiul Testament), și Ghemara (Completarea legii), care interpretează Mișna. – Din fr. Talmud.

terafim, terafimi s. m. Zeu al familiei sau zeu particular la asiro-babilonieni, invocat de preotul ghicitor în arta divinatorie (mantica), specialitatea prin excelență a babilonenilor. Este amintit și în Vechiul Testament. – Din sl. terafimŭ.

Vechiul Testament v. testament.

Veniamin Costache (1768-1846), mitropolit al Moldovei (1812-1842). Călugărit la m-rea Neamț (1784), ajunge în 1788 ieromonah, în 1789 egumen la Sf. Spiridon din Iași, în 1792-1796 episcop de Huși, în 1796-1803 episcop de Roman, iar în 1803 mitropolit al Moldovei, cu două întreruperi (1808-1812 și 1821-1823). În 1804 înființează Seminarul de la Socola din Iași, aducând profesori din Ardeal. În 1842 se retrage la m-rea Slatina, unde a și murit. A avut o viață de sfânt fiind în același timp ctitor de biserici și autor a numeroase lucrări, printre care: Noul Testament (1931), Învățătura dogmaticească (1831), Tratatul despre existența lui Dumnezeu (1831), Istoria Vechiului Testament (1824), Didahii (1837), Pidalion (1844) și altele. Este înmormântat în catedrala mitropolitană din Iași.

Vulgata, traducerea latină a Bibliei (Vechiul Testament din ebraică, iar Noul Testament din greacă), făcută de Ieronim între anii 390 și 405 și recunoscută oficial de Bis. romano-catolică.

Zaharia, unul dintre cei 12 profeți mici ai Vechiului Testament. A profețit pe timpul lui Darius (522-486 î. Hr.), iar după întoarcerea din exilul babilonean a participat la opera de zidire a templului din Ierusalim. ♦ Carte canonică-profetică a Vechiului Testament, scrisă de profetul cu același nume (14 cap.), cuprinzând opt viziuni nocturne, un adaos istoric și profeții împotriva păgânilor și despre timpul mesianic. Bis. ortodoxă îl sărbătorește la 8 februarie.

ORIGENE (c. 185 – c. 253), filozof, teolog creștin și scriitor grec născut în Egipt, la Alexandria. Celebru datorită vastei sale culturi filozofice, a fost comparat cu Socrate. Conducător al Școlii catihetice din Alexandria. A realizat prima ediție critică a „Vechiului Testament”, conținând șase versiuni (de unde titlul lucrării Hexapia) însoțite de comentarii. O. a reformulat învățătura creștină în sens platonizant și gnosticizant, folosind în special metoda alegorică; a apărat doctrina preexistenței sufletelor și a propovăduit apocatastaza, mântuirea tuturor lucrurilor, inclusiv a diavolului; pentru astfel de idei, a fost nevoit să renunțe la activitatea didactică și să se stabilească în Cezarea, unde, în timpul prigonirii creștinilor (250) sub Decius, a fost prins și torturat. Controversele stârnite în secolele următoare de doctrinele sale au dus la condamnarea lor ca eretice la Conciliul de la Constantinopol (553); aceasta a dus la dispariția unei mari părți a numeroase scrieri, din care s-au păstrat doar fragmente traduse în latină în sec. 4. Op. pr.: „De principiis”, „Contra Celsus”.

IEHOVA, transcriere de largă circulație, dar greșită, a numelui Iahve, dat lui Dumnezeu în „Vechiul Testament”. ◊ Martorii lui I., sectă neoprotestantă fondată, în 1872, în Pennsylvania, ai cărei membri așteaptă venirea lui Hristos și sfârșitul domniei actuale a lui Satan; au prezis de mai multe ori sfârșitul lumii, fără ca acesta să fi avut loc. Are adepți și în România.

IOV (în „Vechiul Testament”), personaj biblic („Cartea lui Iov”). Simbol al tăriei credinței și al resemnării în fața celor mai grele încercări. Prăznuit la 6 mai.

NOE (în „Vechiul Testament”), patriarh, considerat reîntemeietorul neamului omenesc în urma potopului. Fiul lui Lameh. La îndemnul lui Dumnezeu, a construit o arcă, în care a urcat familia sa și perechi ale tuturor viețuitoarelor de pe Pământ, precum și hrană pentru toți, pentru a fi salvate de la potop. După încetarea ploii, care a durat 150 zile, arca lui s-a oprit pe muntele Ararat. N. este considerat garantul înțelegerii dintre Dumnezeu și omenirea reînnoită prin fiii săi, Sem, Ham și Iafet, strămoșii semiților, hamiților și iafetizilor. Pentru creștini, N. este o prefigurare a lui Iisus Hristos, care va învinge apele morții, mântuindu-i pe oameni.

RAFAEL (RAFAIL) (ebr. „Dumnezeu vindecă”), arhanghel. În „Vechiul Testament” însoțitorul lui Tobit în călătorie. Patronul pelerinilor, al călătorilor și, în general, simbolul îngerului păzitor. Unul dintre cei 4 (sau 7) arhangheli antemergători lui Dumnezeu.

IONA (sec. 8 î. Hr.), profet evreu. A predicat la Ninive. Potrivit „Vechiului Testament” a fost înghițit de un chit (balenă), din pântecele căruia a ieșit teafăr după trei zile. Prăznuit la 21 sept. ♦ Carte a „Vechiului Testament” (4 cap.), care figurează printre cărțile profetice.

CRONICI, cărți din „Vechiul Testament”, scrise în ebraică, în jurul anului 300 î. Hr. Împreună cu Ezdra și Nehemia, de către același autor numit Cronist. Ele descriu istoria poporului evreu de la începuturi pînă la cucerirea Ierusalimului în anul 587 î. Hr.

REBECA (în „Vechiul Testament”), soția patriarhului evreu Isaac și mama lui Esau și Iacov.

LABAN (în ebr. „cel alb”) (în Vechiul Testament), fiul lui Batuel și fratele Rebecăi. Bogat crescător de vite la Harar. Fiicele sale, Lia și Rahila, au fost cele două soții ale lui Iacov. În tradiția iudaică este considerat un om viclean și rău. Numele lui înseamnă „alb”, deoarece „strălucește de răutate”.

REGI, două cărți canonice din „Vechiul Testament”, tratând istoria regilor de la sfârșitul domniei lui David (965 î. Hr.) și urcarea pe tron a lui Solomon (c. 965 î. Hr.) până la decăderea statului Iudeu (586 î. Hr.).

SOFONIE (SOFONIA, TEFANIA), profet evreu al „Vechiului Testament” din timpul regelui Iudeei Iosia (640-609 î. Hr.). Cartea, cu același nume, care-i conține mesajul, vestește ziua lui Iahve, o catastrofă ce va lovi toate neamurile, inclusiv pe iudei, vinovați de orgoliu și revoltă.

SAVAOT, în expr. „Domnul Savaot” (ebr. „yhwh Sabaot”) = „Domnul oștirilor (cerești)”; atribut al lui Dumnezeu, care apare mai ales în „Vechiul Testament” și în Psalmi.

SARA (SARAï) (< în ebr. sārâ „prințesă”), (în „Vechiul Testament”), sora vitregă și soția lui Avraam, care la vârsta de 90 de ani (până atunci nu a putut să aibă copii), a născut un fiu, pe care l-a botezat cu numele Isaac. A murit la vârsta de 127 de ani.

SAMUEL (sec. 11 î.Hr), profet și ultimul „judecător” al Israelului. Fiu al lui Elcana și al Anei, născut la rugăciunea mamei sale. Potrivit „Vechiului Testament”, a avut un rol determinant în instituirea Regatului iudeo-israelit. L-a uns rege întâi pe Saul, apoi pe David. Cărțile lui S.; v. Regi.

PALEOCREȘTÍN, -Ă (< paleo- + creștin) adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Creștin) de la începuturile creștinismului. 2. Adj. Arta p. = denumire dată artei vechi creștine, dezvoltată pe terit. Imp. Roman până în sec. 4 (când, după edictul din 313 de la Milano, creștinismul a fost declarat religie de stat). Dezvoltată atât în Europa – mai ales în Italia – cât și în Egipt, Asia Mică și în Siria, a.p. s-a caracterizat la început prin amenajarea de catacombe (al căror tip a fost preluat de la păgâni) și prin cioplirea în piatră a sarcofagelor, de obicei decorate cu simboluri și inscripții creștine (ex. sarcofagul de la Lateran, care combină teme din „Vechiul” și „Noul Testament”, cu detalii bucolice de viață zilnică). O dată cu oficializarea creștinismului s-au construit biserici de tip bazilical, cristalizându-se tipul arhitectonic al bazilicilor creștine. Specifice a.p. sunt și creațiile din domeniul frescei și mozaicului. Picturile murale, cu o iconografie prelucrată inițial din alte religii, au fost adaptate nevoilor creștinismului; de obicei ele sunt compoziții simple, figurative, reprezentând peisaje sau animale și având un sens simbolic (ex. porumbelul, păunul, Phoenix-ul, peștele, mielul) ori obiecte ca farul, corabia, crucea ansată. La sfârșitul sec. 2 apar și scene inopinate din „Vechiul Testament” (ex. „Jertfa lui Avraam” și „Povestea lui Iona”, din cimitirul San Callistro).

PARADÍS (< fr., lat., germ.; {s} gr. parádeisos „grădină”) s. n. 1. (În „Vechiul Testament”) Edenul, grădina fermecătoare unde a început existența umanității, o dată cu Adam și Eva, locul de supremă fericire umană, pierdut, prin izgonirea perechii primordiale, dar promis, ca răsplată, celor fără de păcat. În budism, ideea de p. este dezvoltată pornind de la reprezentarea Nirvanei ca stare finală de liniște eternă și totală. Pentru vechii greci și romani, p. se găsește în Insulele Fericiților, locuite de oameni vii învestiți cu nemurire, și în Câmpiile Elisee. În Islam, Firdaws este un p. postum de răsplată concretă, o grădină a plăcerilor strict concrete (munți de pilaf, hurii tinere și binevoitoare). În creștinismul primar, p. este văzut ca o contopire a omului cu Dumnezeu, istoria omenirii, în această concepție, fiind o nostalgie a paradisului pierdut și efort de recuperare. Sin: rai. 2. Peisaj minunat; loc plăcut, încântător care oferă condiții extraordinare de viață și de dezvoltare (spirituală) etc. ♦ Ceea ce încântă privirea și sufletul. 3. S. f. (FILOZ.) Termen introdus în filozofia științei de Th. Kuhn pentru a defini ansamblul regulilor, modelelor și criteriilor care caracterizează o comunitate științifică (eră istorică, loc geografic etc.).

SORIA, oraș în N Spaniei (Castilia-León), pe râul Duero, la 120 km SE de Burgos; 35,1 mii loc. (2001). Centru agricol și comercial. Industria cimentului și lemnului. Muzeul Numanciei. Biserica Santo Domingo (sec. 13), cu o fațadă decorată cu 250 statuete ale unor personaje din „Noul” și „Vechiul Testament”, biserica San Juan de Rabanere, conventul San Juan de Duero (sec. 12), palatul conților Gómora (sec. 14). Recucerit de spanioli în timpul Reconquistei (1122) și cedat Castiliei.

MADIANÍȚI (< n. pr. Madian) s. m. pl. Populație antică nomadă din regiunea Madian, la SE de Palestina, descinzând, potrivit „Vechiului Testament” din Median, al patrulea fiu al lui Avraam.

MACABEI (MACCABEI), familie de sacerdoți iudei, a Asmoneilor, formată din șapte frați, cei mai importanți fiind: Matalia, Iuda, Ionatan și Simon. Au luptat împotriva dominației Seleucizilor. După obținerea independenței, au întemeiat o dinastie de regi (167-37 î. Hr.). În „Vechiul Testament” există trei cărți ale M: Cartea întâi, scriere cu caracter istoric, necanonic, care relatează lupta evreilor, conduși de M., împotriva sirienilor, pentru apărarea credinței și a independenței în perioada de început a domniei lui Alexandru cel Mare până la Hircan I (134-104 î. Hr.); Cartea a doua, scriere cu caracter istoric, prezentând aceleași evenimente ca și prima, dar relatate pe scurt; Cartea a treia, scriere necanonică. prezintă persecuția evreilor din Egipt în timpul lui Ptolemeu Philopator (221-204 î. Hr.). A fost întocmită de un iudeu din Egipt în limba greacă.

LOT (în „Vechiul Testament”), fiul lui Haran și unul dintre nepoții lui Avraam, care își alege ca loc de pășune câmpia mănoasă a Iordanului, lângă Sodoma. Dumnezeu, care vrea să nimicească acest loc al desfrânării, și trimișii lui îl scot pe L. din cetate, împreună cu soția și fiicele sale. Deși este prevenită să nu privească înapoi, soția se întoarce și este prefăcută într-un stâlp de sare. L. va trăi cu fiicele sale într-o peșteră; aceastea, fiindu-le teamă că seminția lor va pieri își îmbată tatăl; fiecare va avea câte un copil, cea mare pe Moab, strămoșul moabiților, iar cea mică pe Ben-Ammi, strămoșul amoniților.

SAIDA (în arabă: ȘAYDᾹ) 1. Oraș în SV Libanului, port la M. Mediterană, situat la 40 km SSV de Beirut, centrul ad-tiv al Libanului de Sud; 150 mii loc. (1994). Piață agricolă și comercială. Pescuit. Rafinărie de petrol. Exportă petrol și produse petroliere. Punct terminus al unei conducte ce vine din Arabia Saudită (1.720 km). Sediul comunității maronite din Liban. Fundat în milen. 3 î. Hr., a devenit la jumătatea milen. 2 î. Hr. un oraș prosper al Feniciei. Menționat de Homer în scrierile sale și în „Vechiul Testament”, cu numele Sidon. Ocupat de asirieni (sec. 9-7 î. Hr.), babilonieni (sec. 6 î. Hr.) și perși (sec. 6-4 î. Hr.). Răscoala antipersană a lui Tennes, regele S. (354-350 î. Hr.), se încheie cu distrugerea orașului printr-un incendiu în care pier c. 4.000 de locuitori. Ocupat fără luptă de Alexandru Macedon (în 332 î. Hr.), inclus apoi în Regatul Seleucid, S. își redobândește autonomia (în 111 î. Hr.), recunoscută și de către Pompei (în 63 î. Hr.). În cadrul Imp. Roman S. cunoaște un lent declin. Cucerit de arabi (în 637/638), a fost obiect al luptelor dintre cruciați și musulmani (în sec. 12-13), iar în 1260 a fost devastat de către mongoli. Refăcut, a fost ocupat de musulmani în 1291, de Imp. Otoman (1517-sec. 17) și de francezi (din sec. 18). Distrus de cutremurul din 1837 și refăcut ulterior. Aici a fost descoperită o necropolă în care s-au găsit numeroase sarcofage ale regilor sidonieni. Templul fenician „Eachmoun” și ruinele unui castel din vremea Cruciadelor. 2. Oraș în N Algeriei, la poalele m-ților Atlas, la 120 km SE de Oman, capitala vilayetului omonim; 111 mii loc. (1987). Centru comercial și industrial (apă minerală, hârtie, ciment). Piață principală pentru comerțul cu oi, lemn și cereale. Nod feroviar. Fundat de francezi ca un avanpost militar (1854).

MALEAHI (ebr. „trimisul meu”) (sec. 4 î. Hr.), ultimul dintre „micii profeți”, din seminția lui Levi. A profețit în timpul lui Ezdra. Preocupat de conflictele din interiorul comunității, în special de problema căsătoriilor mixte. Este prăznuit pe 3 ian. ◊ Cartea lui M. = (în „Vechiul Testament”), carte a profetului cu același nume (trei capitole), care relatează mustrările pe care Dumnezeu le adresează lui Israel, prin intermediul lui M., îndemnându-l la pocăință.

MANASE (în „Vechiul Testament”), rege al Iudeii (687-642 î. Hr.), fiul lui Ezechiel; vasal asirienilor, a favorizat introducerea riturilor politeiste ale acestora. Luat prizonier de asirieni și dus în Babilon, s-a căit de faptele sale, cerându-și iertare de la Dumnezeu (rugăciunea lui M.) și astfel și-a recăpătat tronul.

ENOH (ENOCH) (în „Vechiul Testament”), patriarh, tatăl lui Matusalem. Datorită credinței, a fost ridicat la cer înainte de a muri. Îi sunt atribuite „Cartea lui Enoh” și „Cartea tainelor lui Enoh”, apocrife păstrate doar în tradițiile etiopiană și slavonă.

ESTERA (în „Vechiul Testament”), femeie de o rară frumusețe calitate grație căreia a devenit soția regelui persan Xerxe I (Ahașver). A împiedicat masacrarea compatrioților săi evrei, eveniment considerat sursa sărbătorii iudaice a Purimului. ◊ Cartea Esterei = carte din „Vechiul Testament” relatând întâmplări din viața E.

EXODUL (IEȘIREA), carte a „Vechiul Testament” (a doua din „Pentateuh”), relatând ieșirea (în jurul anului 1250 î. Hr.) din Egipt a evreilor conduși de Moise către „pământul făgăduinței”, primirea „Legii”, construirea cortului sfânt.

EZECHIEL (IEZECHIEL) (sec. 6 î. Hr.), unul dintre cei patru mari profeți evrei, care în timpul captivității babiloneene a insuflat curaj și speranță compatrioților săi pentru a le întări credința. ◊ Cartea lui E. = carte din „Vechiul Testament”, care conține profețiile lui E. despre distrugerea Ierusalimului, pedepsirea neamurilor străine, reînvierea morților și viziunea unei teocrații ideale.

FACEREA (CARTEA FACERII sau GENEZA), prima carte a „Vechiului Testament” și prima dintre cele cinci cărți ale lui Moise care alcătuiesc Biblia ebraică (Tora). Considerată de specialiștii epocii moderne ca aparținând mai multor tradiții, F. povestește despre originea lumii și a omului, despre începutul istoriei omenirii, despre relația lui Dumnezeu cu poporul lui Israel, începând cu strămoșul Avraam și terminând cu fiii lui Iacov.

FETI (FETTI), Domenico (1589-1623), pictor italian. Emul al lui Caravaggio. Tablouri de gen, de mici dimensiuni într-o cromatică bogată, reprezentând Parabolele din „Vechiul Testament” („Înmulțirea pâinilor”, „Oaia rătăcită”, „Fuga în Egipt”, „Fiul risipitor”).

FILON din Alexandria (FILON IUDEUL) (c. 490-566), filozof mistic grec. Șeful școlii iudeo-alexandrine. A interpretat alegoric „Vechiul Testament” prin prisma filozofiei grecești și a influențat neoplatonismul și creștinismul prin doctrina sa despre „Logos”, conceput ca mediator între Dumnezeu și lume.

GAVRIIL (ebr. „omul lui Dumnezeu”), unul dintre cei șapte arhangheli. G. este venerat de mozaici, creștini și musulmani. În „Vechiul Testament” îl ajută pe Daniil, să înțeleagă viziunile avute. În „Noul Testament” este purtătorul Bunei Vestiri. În Islam se presupune că ar fi dictat „Coranul” Profetului Mahomed.

GOLIAT (în „Vechiul Testament”), războinic filistean uriaș care a provocat la luptă individuală pe cei mai viteji evrei. Păstorul David, devenit rege al evreilor, singurul care a primit provocarea, l-a ucis cu o piatră aruncată din praștie.

ECCLESIASTICUL, text apocrif al „Vechiului Testament” scris între anii 190 și 180 î. Hr. I se mai spunea „Cartea înțelepciunii lui Iisus, fiul lui Sirah”.

ECCLESIASTUL, carte a „Vechiului Testament”, atribuită prin tradiție lui Solomon, tratând despre netemeinicia și deșertăciunea vieții umane. Critica biblică modernă plasează data scrierii acestei cărți în sec. 3 î. Hr.

ELOHIM (ebr. „cei puternici”) (în mitologia ebraică timpurie), divinitate plurală consacrată construcției și reconstrucției Universului, premergătoare divinității unice Iahve; ulterior, a desemnat unul dintre atributele lui Iahve, apoi pe Dumnezeu în general, fiind frecvent menționat în „Vechiul Testament”.

LEVI (în „Vechiul Testament”), al treilea fiu al patriarhului Iacov. Urmașii săi formau tribul omonim, păstrător, prin excelență, al obiectelor și scrierilor de cult.

LEVIATAN (LEVIATHAN) (în „Vechiul Testament”), monstru marin fabulos, stăpân al oceanului, simbol al colosalului și al puterii răului. Cu o constituție complexă și cu o forță extraordinară. Era căptușit cu zale, avea spinarea din scuturi solzoase și scotea flăcări pe gură și fum pe nări. Nici o armă nu-l putea atinge, fiind impenetrabil. Mișcările lui provocau clocotul mării și lăsau urme adânci. În epoca creștină este considerat una dintre ipostazele diavolului.

LEVÍT (< fr.; cuv. ebr.) s. m. (În „Vechiul Testament”) Membru al tribului lui Levi, din care recrutau, la vechii evrei, preoții, având funcții administrative, juridice și muzicale.

LEVITICUL (în „Vechiul Testament”), a treia carte din Pentateuh. Atribuită lui Moise, conține legi rituale și continuă nararea întâmplărilor prin care a trecut poporul lui Israel în Sinai. O atenție deosebită este acordată căsătoriei și castității, sfințeniei în viața de fiecare zi și atitudinii poporului lui Israel față de poruncile lui Dumnezeu.

MASORA (MASSORAH) (cuv. ebr. „tradiție”), denumirea dată studiilor filologice și critice a textelor „Vechiului Testament”, efectuate de exegeții iudei și babilonieni (masoreți), în sec. 6-10.

MATUSALEM (în „Vechiul Testament”), patriarh. Bunic al lui Noe; a trăit 969 ani. Simbol al longevității.

MELCHIOR (în „Vechiul Testament”), unul dintre cei trei magi.

MESIA (în ebr. Mashiah „Unsul lui Iahve”) 1. (în „Vechiul Testament”) Denumire pentru regii Israelului aflați la putere sau pentru marii profeți. 2. (În Cărțile profeților) Nume rezervat trimisului lui Dumnezeu ca mântuitor, mesager divin esențial, esențial, așteptat într-un viitor nedefinit, apariția sa pe Pământ marcând triumful poporului evreu (al lui Iahve) asupra inamicilor și începutul unei ere pașnice de prosperitate. 3. (În sens curent, în creștinism) „Mântuitorul” omenirii, salvatorul de esență divină al obștei, „Unsul Domnului”, adică Iisus Hristos.

MILESCU, Nicolae Spătarul (1639-1708), boier și cărturar umanist din Moldova. Participând la un complot eșuat împotriva domnului Ștefăniță Lupu (1659-1661), a fost silit să ia drumul pribegiei. A peregrinat în Germania, Franța (unde a îndeplinit o misiune diplomatică), Suedia (de unde a trimis janseniștilor un tratat teologic în latinește, care reprezintă prima lucrarea a unui român tipărită la Paris, 1669) și s-a stabilit în Rusia (1671), devenind șef al corpului de tălmaci de pe lângă consiliul diplomatic din Moscova. A tradus și compilat în limba română lucrări cu caracter istoric, religios, educativ și filologic („Catehismul ortodox” al patriarhului Atanasie al Alexandriei, „Vechiul Testament” în 1667 și o primă istorie a Imp. Otoman), în latină și rusă. Între 1675 și 1678, a îndeplinit, din însărcinarea țarului Aleksei Mihailovici, o misiune diplomatică la Beijing, în urma căreia a scris un „Jurnal de călătorie în China” și „Descrierea Chinei”, lucrări valoroase sub raport literar și, mai ales, documentar.

MOISE (sec. 13 î. Hr.), conducător și legislator mitic la poporului evreu. A călăuzit ieșirea poporului lui Israel din Egipt și l-a condus, în timpul peregrinării prin pustiu, până la sosirea pe pământul făgăduinței (Canaan) lui Dumnezeu. Fondatorul mozaismului, figura cea mai impunătoare a „Vechiului Testament”; potrivit acestuia, Dumnezeu i-a relevat pe muntele Sinai decalogul („cele zece porunci”). Prin tradiție, considerat autor al „Pentateuhului”.

MOLOH (în religia fenicienilor), divinitate sângeroasă, care personifica Soarele și focul. I se aduceau jertfe umane, mai ales copii. Menționat în „Vechiul Testament”. Prin extensie, semnifică o forță crudă, care cere mereu sacrificii.

MUNTEANU, Liviu Galaction (1898-1961, n. Cristian, jud. Brașov), teolog român. Prof. la Academia Teologică din Cluj, al cărei rector a fost (1940-1945). Lucrări asupra Vechiului și Noului Testament și a vieților sfinților („Istoria creațiunii în lumina cercetărilor științifice”, „Vechiul Testament și creștinismul”, „Viața Mântuitorului nostru Iisus Hristos”, „Viața Sfântului Apostol Pavel”, „Viața Sfinților Apostoli”). Închis de autoritățile comuniste și deținut la Aiud (din 1959), a murit în închisoare.

NAHUM (sec. 7 î. Hr.), profet iudeu. A vestit căderea cetății Ninive, capitala Imp. Asirian. Profeția sa este pomenită în „Vechiul Testament”, în cartea cu același nume.

NATAN (NATHAN) (în „Vechiul Testament”), profet contemporan cu David. Adept al simplității cultice, îl sfătuiește pe David să nu construiască Templul. N. apare și ca apărător al moralității, mustrându-l pe David pentru adulterul său cu Batșeba.

NEEMIA (NEHEMIAH) (sec. 5 î. Hr.), paharnic evreu al Curtea regelui Artaxerxe. Împreună cu preotul Ezdra, a restaurat Ierusalimul și a reformat iudaismul, după întoarcerea din exilul babilonean. A avut un rol fundamental în restabilirea vechilor rânduieli ale legii mozaice. Reformele sale sunt relatate în cartea cu același nume a „Vechiului Testament”.

NEGOIȚĂ, Atanasie (1903-1994, n. Seaca, jud. Teleorman), teolog și orientalist român; preot. Prof. la institutul Teologic Universitar din București. Lucrări despre Biblie, de filologie și orientalistică („Limba arameică în Noul Testament”, „Psaltirea în cultul Bisericii Ortodoxe”, „Elemente de gramatică ebraică”, „Gândirea feniciană în texte”, „Gândirea hitită în texte”, „Teologia biblică a Vechiului Testament”, în colab.).

OLARIU, Iosif (numele de botez Iuliu) (1859-1920, n. Maidan, azi Brădișoru de Jos, jud. Caraș-Severin), teolog român. Prof. la Facultatea de Teologie din Cernăuți; prof. și director (1885-1920) al Institutului Teologic-Pedagogic din Caransebeș. Preot, apoi protosinghel. Primul mare exeget român ortodox care a comentat „Vechiul Testament” („Introducere în Sfintele cărți ale Vechiului și Noului Testament”, „Evanghelia după Ioan. Introducere și comentarii”). Autor de manuale pentru învățământul teologic.

PALEOCREȘTÍN, -Ă (< paleo- + creștin) adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Creștin) de la începuturile creștinismului. 2. Adj. Arta p. = denumire dată artei vechi creștine, dezvoltată pe terit. Imp. Roman până în sec. 4 (când, după edictul din 313 de la Milano, creștinismul a fost declarat religie de stat). Dezvoltată atât în Europa – mai ales în Italia – cât și în Egipt, Asia Mică și în Siria, a.p. s-a caracterizat la început prin amenajarea de catacombe (al căror tip a fost preluat de la păgâni) și prin cioplirea în piatră a sarcofagelor, de obicei decorate cu simboluri și inscripții creștine (ex. sarcofagul de la Lateran, care combină teme din „Vechiul” și „Noul Testament”, cu detalii bucolice de viață zilnică). O dată cu oficializarea creștinismului s-au construit biserici de tip bazilical, cristalizându-se tipul arhitectonic al bazilicilor creștine. Specifice a.p. sunt și creațiile din domeniul frescei și mozaicului. Picturile murale, cu o iconografie prelucrată inițial din alte religii, au fost adaptate nevoilor creștinismului; de obicei ele sunt compoziții simple, figurative reprezentând peisaje sau animale și având un sens simbolic (ex. porumbelul, păunul, Phoenix-ul, peștele, mielul) ori obiecte ca farul, corabia, crucea ansată. La sfârșitul sec. 2 apar și scene inopinate din „Vechiul Testament” (ex. „Jertfa lui Avraam” și „Povestea lui Iona” din cimitirul San Callistro).

PALIA DE LA ORĂȘTIE, prima traducere (aparținând lui Ștefan Herce și Efrem Zăcan) în limba română a „Vechiului Testament”, cuprinzând primele două cărți: „Bitia” (Geneza) și „Ishodul” (Exodul); tipărită la Orăștie, în 1582, de către meșterii tipografi Șerban, fiul diaconului Coresi, și Marian. Monument de limbă veche românească, care a contribuit la formarea și afirmarea limbii naționale literare.

PARÁBOLĂ¹ (< fr.; lat. parabola, gr. parabole „comparație”) s. f. 1. Povestire scurtă menită să pună în lumină, nu prin detaliile sale, precum alegoria, ci prin întregul ei, o învățătură morală; este una din modalitățile fundamentale de exprimare a învățăturilor și literaturii religioase de pretutindeni, întâlnită în „Vechiul Testament”, „Noul Testament”, „Coran”, literatura vedică, budistă, jainistă etc. „Noul Testament” cuprinde 28 de p. rostite de Iisus Hristos. ♦ Scriere cu caracter alegoric, asemănătoare prin structură fabulei. 2. P. ext. Alegorie.

PATRIÁRH (< ngr., sl.; {s} gr. patriarkhes „șef de familie”) s. m. 1. Șef de familie în faza superioară a comunității gentilice (patriarhatul). ♦ Fig. Bătrân, venerabil. ♦ Fig. Persoană în vârstă, cu multă experiență într-un domeniu spiritual. ◊ Patriarhii biblici = (în „Vechiul Testament”) Șefi ai unor mari familii gentilice și conducători ereditari ai poporului evreu înainte de Moise (Avraam, Isac și Iacov, precum și cei 12 fii ai lui Iacov). 2. Cel mai mare rang în ierarhia unora dintre bisericile ortodoxe autocefale. ◊ P. ecumenic = titlul patriarhului de la Constantinopol. ♦ Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române = întâiul stătător între ierarhii Bisericii Ortodoxe Române, având ca semn distinctiv două engolpioane, o cruce, culion, camilafcă cu cruce și veșminte albe. Patriarhii Bisericii Ortodoxe Române: Miron Cristea (1925-1939), Nicodim Munteanu (1939-1948), Iustinian Marina (1948-1977), Iustin Moisescu (1977-1986), Teoctist Arăpașu (1986-2007), Daniel Ciobotea (din 2007). ♦ Titlu onorific al unor episcopi catolici (ex. din Lisabona, Roma, Veneția, Ierusalim) și al conducătorilor Bisericilor Coptă, Ethiopiană, Armeană etc.

PENTATEÚH, parte a Bibliei cuprinzând primele cinci cărți ale „Vechiului Testament”: „Facerea”, „Ieșirea”, „Leviticul”, „Numerii” și „Deuterenomul”; întocmite prin sec. 6 î. Hr. și unificate în sec. 5 î. Hr. Atribuite, de tradiție, lui Moise. Denumirea ebraică: Tora (Thora).

PSALTÍRE (< sl.) s. f. Carte din „Vechiul Testament”, care cuprinde o culegere de 151 de psalmi, atribuiți regelui David, și care a servit multă vreme în Țările Românești drept manual școlar pentru catiheți sau în seminariile teologice.

HELTAI [hæltoi], Gaspár (c. 1510-1575), cărturar umanist și tipograf maghiar din Transilvania. Pastor luteran. A întemeiat o tipografie la Cluj. Este autorul unei cronici despre istoria Ungariei; a tipărit fabule (după Esop) și a tradus câteva capitole din „Vechiul Testament”.

HOLOFERN, general al regelui babilonian Nabucodonosor. Potrivit „Vechiului Testament”, a fost omorât în somn de Iudita, în timpul asediului cetății Bethulia.

IACOV (în „Vechiul Testament”), patriarh evreu. Fiul lui Isaac și al Rebecăi; frate geamăn cu Isav, răscumpără, prin vicleșug, de la fratele său, dreptul de prim-născut, cu toate că fusese născut al doilea. A primit, după lupta cu îngerul, numele de Israel. Părinte a 12 fii (Ruben, Simeon, Levi, Iuda, Zebulon, Isahar, Dan, Gad, Așer, Neftali, Iosif, Veniamin), strămoși și căpetenii ale celor 12 seminții ale israeliților.

IAFET (în „Vechiul Testament”), al treilea fiu al lui Noe. Alături de frații săi Sem și Ham, reîntemeietor al seminției omenești după potop. Considerat strămoșul iafetizilor.

IAHVE (IEHOVA, SAVAOT) („Eu sunt cel ce sunt”) (în „Vechiul Testament”), numele sacrosant al lui Dumnezeu, a cărui pronunțare este interzisă în religia mozaică. Se scrie sub forma tetragramei YHVH, care nu se citește niciodată, fiind înlocuită cu Adonai („Domnul meu”). Cea mai veche consemnare datează din sec. 9 î. Hr. și se află pe Stela Moabită. Introducerea cultului lui I. îi este atribuită lui Moise.

IEREMIA (c. 650-c. 580 sau 570 î. Hr.) (în „Vechiul Testament”), unul dintre cei patru mari profeți. Martor al distrugerii Ierusalimului și al căderii poporului lui Israel în robia babiloniană. Prăznuit la 1 mai. ♦ Carte a „Vechiul Testament” (52 capitole), care cuprinde cuvântări și profeții rostite într-o perioadă de 40 de ani, pericope istorice și date biografice. ◊ Plângerile lui I. = carte a „Vechiului Testament” (5 capitole), atribuită profetului I., în care acesta deplânge decăderea regatului Iudeii, pustiirea țării și căderea în captivitatea babiloniană.

ILIE (sec. 9 î. Hr.), profet evreu. Adversar al cultului lui Baal, introdus de regele Ahab. Potrivit „Vechiului Testament”, a făcut multe minuni și s-a înălțat la cer într-un car de foc, lăsând ucenicului său Elisei mantaua sa. Prăznuit la 20 iulie.

IOSIF (în „Vechiul Testament”), patriarh evreu. Fiu al lui Iacov și al Rahilei. Vândut de frații săi ca sclav unei caravane care mergea de la Madian spre Egipt, unde a fost revândut lui Putifar, comandantul gărzii faraonului. A devenit, datorită înțelepciunii sale, sfetnic al faraonului.