MAHDIU s. m. Conducător și profet la musulmani. – Din fr. mahdī.

PROFET, profeți, s. m. Predicator religios considerat drept trimis al lui Dumnezeu pe Pământ și capabil să prezică viitorul; proroc. ♦ (Art.) Epitet dat de musulmani lui Mahomed. ♦ Persoană care intuiește apariția sau desfășurarea unor evenimente în viitor. – Din fr. prophète.

ORACOL, oracole, s. n. (În antichitate) Răspuns profetic pe care, potrivit unor credințe, anumite divinități îl dădeau celor veniți să le consulte pentru a cunoaște viitorul; prevestire, prezicere, profeție; lăcașul unde se făceau aceste profeții. ♦ Hotărâre dată de o persoană cu autoritate; sentință cu caracter infailibil; p. ext. persoană care dă această hotărâre. ◊ Expr. A vorbi ca un oracol = a se exprima sentențios și enigmatic. [Var.: oracul s. n.] – Din lat. oraculum, it. oracolo, fr. oracle.

HADITH s. n. 1. Ansamblu de tradiții privind faptele și învățăturile profetului Mahomed (și ale însoțitorilor lui). 2. Povestiri care relatează cugetările și practicile lui Mahomed și ale însoțitorilor lui. (cf. fr. hadith < cuv. ar. discurs, comunicare) [def. 2. și etim. MW]

SÚNNA s. f. 1. Una dintre cărțile sfinte ale mahomedanilor. 2. Transmiterea conversațiilor, comportării, faptelor și explicațiilor profetului Mahomed Coranului așa cum au fost ele redactate în cele șase culegeri hadith (2.) canonice. (cf. fr. sunna < ar. sunnah) [def. 1. MDN, 2. Brockhaus]

SUNNA s. f. Tradiție sfântă a islamismului ortodox, care explică și completează Coranul și care se compune din povestiri și aforisme atribuite profetului Mahomed. – Din fr. sunna.

FALS adj., s., adv. 1. adj. contrafăcut, falsificat, imitat, neautentic, plăsmuit, (înv.) mincinos. (Document ~.) 2. s. v. falsificare. 3. adj. artificial, (livr.) postiș, (reg.) prepus. (Păr ~; dinți ~și.) 4. adj. falsificat, (pop.) rău, (înv.) calp. (Bani ~și.) 5. adj. contrafăcut, (înv.) strâmb. (Aur ~.) 6. adj. v. artificial. 7. adj. v. greșit. 8. adj. eronat, greșit, inexact, neexact, nefondat, neîntemeiat, (înv. fig.) rătăcit. (O știre ~.) 9. adj. v. mincinos. 10. adj. v. denaturat. 11. adj. (PSIH.) falsă recunoaștere v. paramnezie. 12. adv. (pop. fig.) strâmb. (Jură ~.) 13. adj. (înv.) mincinos. (Un profet ~.) 14. adj. pretins. (Un ~ inspector.) 15. adj. v. ipocrit. 16. adj. v. afectat. 17. adj. afectat, artificial, bombastic, căutat, convențional, declamator, emfatic, făcut, grandilocvent, manierat, nefiresc, nenatural, pompos, pretențios, retoric, (fig.) prețios, sunător, umflat. (Stil, limbaj ~.) 18. adj. nearmonios. (Note ~.)

MENI vb. v. consacra, dărui, dedica, destina, devota, hărăzi, invoca, închina, prevesti, prezice, profetiza, profeți, proroci, vesti.

PLĂZUI vb. v. prevesti, prezice, profetiza, profeți, proroci, vesti.

POHIBI vb. v. descânta, face, fermeca, meni, prevesti, prezice, profetiza, profeți, proroci, ursi, vesti, vrăji.

PREPUNE vb. v. bănui, îndoi, presupune, prevesti, prezice, profetiza, profeți, propune, proroci, recomanda, suspecta, tălmăci, traduce, transpune, vesti.

PREZICĂTOR s. 1. v. ghicitor. 2. v. profet.

PREZICE vb. 1. a prevesti, a profetiza, a profeți, a proroci, a vesti, (înv. și reg.) a plăzui, a prepune, (prin Transilv.) a pohibi, (înv.) a meni, a prorocestvui. (Ce a ~ sfântul?) 2. v. ghici.

PROFET s. prezicător, proroc, vestitor, (înv.) prorocitor. (Un ~ mincinos.)

PROFEȚI vb. v. prezice.

PROROC s. v. profet.

PROROCESTVUI vb. v. prevesti, prezice, profetiza, profeți, proroci, vesti.

PROROCITOR s. v. prezicător, profet, proroc, vestitor.

VESTITOR s. 1. v. crainic. 2. v. profet. 3. anunțător, prevestitor. (Rândunelele sunt ~oare ale primăverii.)

profet s. m., pl. profeți

profeți vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. profețesc, imperf. 3 sg. profețea; conj. prez. 3 sg. și pl. profețească

profeție s. f., art. profeția, g.-d. art. profeției; pl. profeții, art. profețiile

ISLAMISM n. Religie monoteistă, răspândită în Asia și Africa, întemeiată de profetul Mahomed și bazată pe preceptele Coranului; mahomedanism. /<fr. islamisme

ORACOL ~e n. 1) (în lumea antică) Voință a divinității exprimată prin profeți și apostoli. 2) Răspuns al divinității la întrebările adresate de oameni în locurile sfinte. 3) Loc (templu, sanctuar etc.) unde, potrivit unor credințe religioase, se consulta o divinitate. 4) fig. Sentință care pretinde a fi infailibilă. /<lat. oraculum, it. oracolo, fr. oracle

PROFET ~ți m. 1) rel. Persoană, cu inspirație divină, care prezice viitorul; proroc. 2) fig. Persoană care, pătrunzând în esența lucrurilor, prevede desfășurarea evenimentelor ulterioare; proroc; vizionar. /<fr. prophéte

PROFETIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care ține de profet; propriu pentru profeți. 2) Care conține o profeție; cu caracter de profeție. /<fr. prophétique

A PROFETIZA ~ez tranz. 1) A intui ceea ce se va întâmpla. 2) A prezice ca profet; a proroci. /<fr. prophétiser

A PROFEȚI ~esc tranz. v. A PROFETIZA. /Din profet

PROFEȚIE ~i f. rel. Fapt prezis de un profet; prorocire. /<fr. prophétie

PROROC ~ci m. 1) rel. Persoană cu inspirație divină care prezice viitorul; profet. 2) fig. Persoană care, pătrunzând în esența lucrurilor, prevede desfășurarea evenimentelor ulterioare; profet; vizionar. /<sl. proroku

CORAN s.n. Cartea care conține învățăturile profetului Mahomed, socotită drept carte sfîntă la musulmani. [Cf. fr. Coran, it. corano, germ. Koran < ar. qur’an – carte].

MAHOMEDANISM s.n. Cult religios monoteist întemeiat în sec. VII de Mahomed, considerat ca profetul divinității supreme, Alah; mahometism, islamism. [Cf. it. maomettismo, fr. mahométisme].

-MANȚIE Element secund de compunere savantă cu semnificația „devinație”, „ghicit”, „prezicere”. [< fr. -mantie, it. -manzia, cf. gr. manteia < mantis – ghicitor, profet].

NABIȘTI s.m.pl. Grup de pictori francezi de la sfîrșitul sec. XIX, ale căror opere aveau un caracter decorativ, tinzînd spre o exprimare sintetică și simbolistă. [< fr. nabi, cf. ebr. Nabi – numele unui profet].

VATES s.m. (Ant.) Profet, ghicitor la romani. ♦ (Astăzi; rar) Poet inspirat, cîntăreț. [< lat. vates].

păscăli, păscălesc, vb. IV (înv.) a prezice viitorul din pascalie; a profeți.

păscălier, păscălieri, s.m. (reg.) prezicător, profet, păscălitor, zodier, astrolog.

păscălitor, păscălitoare, s.m. și f. (înv. și pop.) persoană care prezice viitorul din pascalie; zodier, astrolog, profet, prezicător.

PROFET s.m. Proroc, prezicător. ♦ Titlu dat lui Mahomed de către credincioșii musulmani. [Cf. fr. prophète, lat., gr. prophetes].

PROFETIC, -Ă adj. De profet; prezicător. [Cf. fr. prophétique].

CORAN s. n. cartea sfântă la musulmani, care conține învățăturile profetului Mahomed. (< fr. Coran, germ. Koran)

MAHDIU s. m. conducător și profet la musulmani. (< fr. mahdi)

PROFET s. m. 1. cel care ghicește evenimentele din viitor; proroc, prezicător. 2. titlu dat lui Mahomed de către credincioșii musulmani. (< fr. prophète, lat. propheta, gr. prophetes)

PROFETIC, -Ă adj. (ca) de profet; prezicător. (< fr. prophétique)

PROFETISM s. n. 1. sistem religios fondat pe învățătura profeților. 2. caracter profetic; profeție. (< fr. prophétisme)

VATES s. m. 1. profet, ghicitor la romani. 2. (astăzi) poet inspirat, cântăreț. (< lat. vates)

prooroc (prooroci), s. m. – Profet. – Var. proroc și der. Mr. pruuroc. Sl. prorokŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 40; Cihac, II, 295). Rezultatul oo < o a fost explicat de Graur, BL, III, 50, drept „brisure” a vocalei între doi r; dar situațiile invocate nu sînt convingătoare, cf. creer, greer, proor. Pentru ca „brisure” să fie efectivă, ca în cazul de față, ar trebui să se adauge condiția unui o posterior; astfel ar fi vorba mai curînd de o disimilare vocalică, cf. prolog, care se pronunță vulgar proolog. – Der. prooroci, vb. (a profetiza, a prezice); proorocie, s. f. (profețire); proorociță, s. f. (profetesă), din sl. proročica; proorocesc, adj. (profetic); proorocea, s. f. (Olt., ultima recitare pe care o fac colindătorii de la Crăciun după ce au colindat); prorocestvui, vb. (înv., a prezice), din sl. proročistovovati.

trage (-g, -as), vb. – A deplasa ceva spre sine. – 2. A atrage, a tîrîi, a tîrî. – 3. A extrage, a smulge, a scoate. – 4. A obține, a procura. – 5. A suporta, a pătimi, a suferi. – 6. A întinde, a lungi. – 7. A fugi, a aluneca. – 8. A arunca, a azvîrli, a lansa. – 9. A lovi, a descărca. – 10. A repeta cu zel o acțiune. – 11. În general, a executa acțiunea proprie a unui obiect de terminat; a trage cismele; a trage clopotele; a-și trage sufletul; a trage ușa; a trage cu buretele; a trage cu urechia; a trage din fluier; trage în țeapă; a trage un somn etc. – 12. A aspira, a înghiți. – 13. A sorbi, a absorbi. – 14. A bea, a trage la măsea. – 15. (Înv.) A retrage. – 16. A face masaj. – 17. (Arg.) A împerechea. – 18. A scoate un tiraj. – 19. A face o fotografie. – 20. A emite o trată. – 21. A deveni țeapăn. – 22. A descărca o armă de foc. – 23. A se îndrepta către, a merge în direcția. – 24. A aspira, a pretinde. – 25. A avea simpatie, a avea înclinație către. – 26. A descinde, a se instala, a rămîne. – 27. A semăna, a aduce cu. – 28. A prezice, a profeți, a da semne. – 29. (Refl.) A ieși, a scăpa. – 30. (Refl.) A se prelungi, a dura. – 31. (Refl.) A descinde din, a proveni, a avea originea. – 32. (Refl.) A purcede, a rezulta. – 33. (Refl.) A se retrage, a retroceda. – Mr. trag, trașu, traptu, tradzire; megl. trag, tradziri; istr. trǫgu, trǫs. Lat. *tragere, var. vulgară de la trahĕre (Pușcariu 1752; REW 8841), cf. vegl. truar, it. trarre, prov., fr. traire, cat. traure, sp. traer, port. trazer. – Der. trăgaci, adj. (bun de tras; s. m., trăgător; s. n., cocoș de armă; s. n., Arg., pistol); trăgător, s. m. (persoană care trage; animal de tracțiune; eliberator de polițe; s. n., cocoș de armă; instrument de tras linii); trăgătoare, s. f. (curea de șa; bici, cravașă; mariță, scăunel de descălțat cizmele; ureche de gheată; cocoș de pușcă; vas de cereale); trăgulă, s. f. (Olt., Banat, pîlnie); trăsătură, s. f. (faptul de a trage linie, contur; urmă); trăsură, s. f. (trăsătură; urmă; liniuță de unire; vehicul). Der. neol. contrage, vb., după lat. contrahere, formă rară, substituită de contracta; retrage, vb., după fr. retirer; sustrage, vb., după fr. soustraire.

BLAGA, Lucian (1895-1961, n. sat Lăncram, jud. Alba), poet, dramaturg, filozof și eseist român. Acad. (1936), prof. univ. de filozofia culturii la Cluj. Inițial expresionistă, cultivînd vitalismul dionisiac, de esență nietzscheană („Poemele luminii”, „Pașii profetului”), lirica sa, deschisă miracolelor lumii, este străbătută de năzuința și deznădejdea cunoașterii, de setea de transcendent, de sentimentul dorului și obsesia morții („În marea trecere”, „Lauda somnului”, „La curțile dorului”). Poeziile sale postume celebrează simbolurile germinației, devenirea cosmică, dragostea. Ca dramaturg, de formulă expresionistă, interpretează original fondul mitic („Zamolxe”, „Tulburarea apelor”, „Meșterul Manole”) și istoric național („Avram Iancu”, „Anton Pann”) sau valorifică sugestiile psihanalizei („Daria”, „Fapta”). Autobiografia „Hronicul și cîntecul vîrstelor” urmărește formarea personalității sale intelectuale. Romanul autobiografic „Luntrea lui Caron” (publicat postum, 1990), este o cronică a destinului dramatic al autorului și al poporului român după al doilea război mondial. Aforisme și cugetări („Pietre pentru templul meu”, „Discobolul”). Traduceri din literatura universală (Goethe, Lessing, Hölderlin). Este autorul unui sistem filozofic original, organizat trilogial, care cuprinde cele cinci orientări ale filozofiei în tradiția kantiană: cunoaștere („Trilogia cunoașterii”), valori („Trilogia valorilor”), cosmologie și antropologie („Trilogia cosmologică”), și are în centru ideea de mister. A criticat pozitivismul și scientismul, susținînd ideea autonomiei filozofiei și a celorlalte forme de creație. În teoria cunoașterii a pledat pentru un raționalism extatic, completînd mijloacele logice de cunoaștere (plus-cunoaștea) cu mijloacele de natură supralogică (minus-cunoașterea); a teoretizat dogma ca metodă imprimîndu-i un sens epistemologic și metafizic. În explicarea creației culturale a apelat la categoriile inconștientului și a considerat stilul drept factorul definitoriu al culturii.

profetă, profete s. f. (șc.) profesoară.

recitativ (< it. recitativo, de la lat. recitare, „a citi, a declama”; fr. récitatif; germ. Rezitativ), formă a expresiei muzicale proprie genurilor vocal și vocal-instrumental, rezultând din interferența declamației* și a melodiei* și caracterizată printr-o strânsă dependență intonațională, ritmică și formală față de textul literar. ♦ R. existent în muzica folc. se încadrează, din punct de vedere melodic, în două tipuri: r. recto-tono* (intonare pe un singur sunet) și r. melodic (intonare pe un sunet principal, cu includerea treptelor* alăturate sau a unor formule melismatice*), iar din punct de vedere ritmic se încadrează în sistemele (II, 6) parlando giusto („măsurat”, în care proporția dintre duratele (1) constitutive rămâne constantă) și parlando rubato („liber”, în care duratele prezintă o mare libertate). În folc. rom., r. este caracteristic pentru doină* și baladă (IV). ♦ În cultura europ. r. joacă un rol important în a) muzica bis. (bizantină* și gregoriană*) și b) în speciile genului vocal și instr.: opera*, cantata*, oratoriul*. a) R. muzicii biz. poate fi apropiat de psalmodie*. Cântul greg. cunoaște mai multe forme structurate pe r.: recitări, profeții, psalmodii și antiene [v. antifon (II)], répons-uri. Conform textului lat., r. este secționat în fraze și perioade*, care debutează și cadențează prin formule (1, 3) melismatice tipice. b) În sec. 17, are loc procesul de cristalizare a operei* cu cele două elemente constitutive: aria* și r. Cel din urmă îndeplinește următoarele funcții: realizează conexiunea ariilor, conduce firul dramatic – fiind de obicei purtător de text epic – subliniază, prin contrast, caracterul cantabil al ariilor. R. secco desemnează r. acompaniat* de un instr. cu claviatură* (orgă*, clavecin*, pian*). R. accompagnato/strumentato este un r. mai melodizat, acomp. inițial de un instr. grav cu coarde și arcuș (v. camerata florentină). Această ultimă variantă de r. poartă denumirea de arioso*. R. generalizat al operelor lui Wagner provine din arioso. Unele lucrări instr. (la Bach, Beethoven, Listz) și simf. (Beethoven) au momente de r. În sec. 20, Schönberg introduce maniera Sprechgesang*-ului, iar Bartók preia r. recto-tono din folc. românesc.

Agheu (c. 520 î. Hr.), al zecelea dintre profeții mici ai Vechiului Testament, care a trăit pe timpul lui Zorobabel, cu care s-a întors din exil în Palestina (538 î. Hr.). Biserica îl serbează la 16 decembrie. ♦ Carte a Vechiului Testament (2 cap.), în care profetul Agheu înseamnă pe evrei să reconstruiască templul lui Solomon, distrus de asirieni, profețind că măreția templului lui Zorobabel va fi mai mare decât a templului distrus.

Amos (sec. 7 î. Hr.), profet pe timpul domniei lui Ozia, regele Iudeii, și a lui Ieroboam, regele Israelului. ♦ Carte a Vechiului Testament, scrisă de Amos (cap. 9), ale cărui profeții sunt îndreptate împotriva popoarelor vecine și împotriva poporului ales, terminându-se prin diferite simboluri care reprezintă pedepsele anunțate. Este sărbătorit la 15 iunie.

Avacum, al optulea dintre prorocii mici ai Vechiului Testament, contemporan cu Ieremia și Iezechiel, sub regii Iehojakim și Sedecia. Biserica îl serbează la 2 decembrie. ♦ Carte a Vechiului Testament, alcătuită din 3 capitole și scrisă de profetul Avacum în anii 609-608 î. Hr., în care se prezice dărâmarea Ierusalimului și luarea în robie a iudeilor de către Nabucodonosor, precum și căderea imperiului caldeenilor. Imnul care încheie cartea sa este una dintre cele mai frumoase poezii sacre.

Avdie (Obadia), al patrulea dintre profeții mici, menționat adesea în cărțile sfinte, dar mai puțin cunoscut ca identitate (după unii autori ar fi prorocit prin anul 601 î. Hr., iar după alții chiar prin anii 800 î. Hr.). Biserica îl serbează la 19 noiembrie. ♦ Carte a Vechiului Testament intitulată Vedenia lui Avdie, care conține un singur capitol (21 de versete), fiind cea mai scurtă profeție, și care vestește pedepsirea edomiților și izbăvirea lui Israel.

Baal, divinitate păgână a naturii și a fecundității la unele dintre vechile popoare din părțile Mediteranei. Împotriva cultului acestuia, care pătrunsese și la evrei, au luptat profeții Vechiului Testament, îndeosebi prorocul Ilie.

Baruh (sec. 5 î. Hr.), profet al Vechiului Testament, discipol al lui Ieremia, care îi dicta profețiile sale. În cartea sa, care cuprinde 5 cap. și pe care a citit-o înaintea evreilor captivi în Babilon, el prorocește despre Mesia și despre mântuire, îndemnându-i la răbdare și dându-le speranța reîntoarcerii în patrie.

biblie s. f. 1. (Art. sg.: Sfânta Scriptură) Denumire dată „sfintelor scripturi”, adică colecției de scrieri religioase ale Vechiului și Noului Testament, pe care Biserica le-a adunat și le-a declarat ca fiind scrise sub inspirația Duhului Sfânt. Vechiul Testament cuprinde revelația lui Dumnezeu, făcută prin Moise și profeți, iar Noul Testament revelația făcută prin însuși Fiul Său întrupat, Iisus Hristos, și transmisă prin apostoli. Vechiul Testament cuprinde 39 de cărți (după Septuaginta încă 14 cărți deuterocanonice), iar Noul Testament 27: cele 4 evanghelii, o carte istorică (Faptele apostolilor), cărțile cu conținut didactic (epistolele) și o carte profetică (Apocalipsa). ♦ Biblia de la București (1688) = prima traducere integrală a Bibliei apărută în limba română, datorată fraților Radu și Șerban Greceanu și tipărită din inițiativa lui Șerban Cantacuzino, domnul Țării Românești; reprezintă un monument al limbii române vechi și a avut un rol deosebit în dezvoltarea limbii române literare. ♦ Biblia de la Blaj (1795) = a doua traducere integrală a Bibliei în limba română, datorată lui Samuil Micu; marchează un progres în evoluția limbii române literare în raport cu versiunea fraților Greceanu. 2. Fig. Carte voluminoasă. ♦ Fig. Carte fundamentală a unei literaturi, a unei științe etc. – Din lat. biblia (< gr. biblia, pl lui biblion).

carte, cărți s. f. Scriere cu un anumit subiect, tipărită și legată sau broșată în volum. ♦ Cum scrie la carte = așa cum scrie în carte. ♦ Diviziune mai mare decât un capitol a unei scrieri de mari proporții. ♦ Cartea sfântă = Biblia, Sfânta Scriptură; (la pl.) fiecare dintre cele 53 de scrieri ale Vechiului Testament și cele 27 de scrieri istorice, didactice și profetice ale Noului Testament, începând cu evangheliile și terminând cu Apocalipsa. – Din lat. charta. ◊ Cartea lui Baruh, carte profetică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (5 cap.), atribuită lui Baruh, ucenicul și secretarul profetului Ieremia. A fost scrisă de un iudeu elenist din Alexandria, cu scopul de a îmbărbăta pe evrei în suportarea stăpânirii străine din timpul exilului. ◊ Cartea întâi și a doua a Cronicilor v. Cartea întâia și a doua Paralipomena. ◊ Cartea lui Enoh, titlu generic sub care sunt cunoscute două cărți biblice necanonice, dintre care una, scrisă între anii 200 și 50 î. Hr., s-a păstrat în cadrul Bis. creștine din Etiopia, iar alta (Cartea tainelor lui Enoh) reprezintă un apocrif slavon, ajungâng până azi sub forma unui text fragmentar. ◊ Cartea Esterei, carte canonică istorică a Vechiului Testament (10 cap.), în care se intorisește un episod din viața evreilor care nu s-au întors în patrie, ci au rămas mai departe în Imperiul persan, salvați de la exterminare prin vigilența iudeului Mardoheu și a nepoatei acestuia Estera. Scopul cărții este de a se arăta grija proniei divine pentru poporul evreu și motivele pentru instituirea sărbătorii Purim. ◊ Cartea întâi a lui Ezdra, carte canonică istorică a Vechiului Testament (10 cap.), în care sunt prezentate evenimentele legate de întoarcerea evreilor din robia babiloniană în Iudeea. Scopul cărții este să se arate poporului evreu că Dumnezeu și-a ținut promisiunea Sa dată prin profeți, prin eliberarea lui din exil și prin rezidirea templului și a Ierusalimului. ◊ Cartea a doua a lui Ezdra v. Cartea lui Neemia. ◊ Cartea a treia a lui Ezdra = carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (9 cap.), numită astfel fiindcă în traducerea sa greacă și latină este socotită a doua Ezdra, în timp ce Vulgata o socotește apocrifă. Scopul cărții a fost de a face pe guvernatorii străini care administrau pe evrei în Palestina să se poarte mai blând cu poporul, aducând ca exmple pe regii Persiei: Cirus și Darius. ◊ Cartea lui Iosua Navi, carte canonică istorică a Vechiului Testament (24 cap.), numită după persoana principală din istoria cuprinsă în ea, Iosua fiind urmașul lui Moise. Cartea relatează evenimentele în legătură cu cucerirea și împărțirea Canaanului între cele 12 seminții ale lui Israel. Scopul cărții este de a dovedi că făgăduințele făcute de Dumnezeu lui Avraam și urmașilor săi s-au împlinit prin ocuparea pământului făgăduit și așezarea poporului evreu în acesta. Autorul nu este cunoscut. ◊ Cartea lui Iov, carte canonică istorică a Vechiului Testament (42 cap.), al cărei autor nu este cunoscut, în care se descrie fericirea și evlavia lui Iov, supus unui test de fidelitate cu îngăduința lui Iahve la propunerea lui Satan. Scopul cărții este dezlegarea problemei suferinței, numele lui Iov rămânând modelul de îndelungă răbdare în orice suferință fără pierderea credinței. ◊ Cartea Iuditei, carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (16 cap.), care relatează o istorisire referitoare la atacul lui Olofern, generalul lui Nabucodonosor, asupra cetății Betulia din Palestina de nord, cetate salvată de Iudit, o femeie văduvă și pioasă, care-l ucide pe Olofern. Scopul cărții este de a întări credința poporului în Dumnezeu și de a arăta că El îl ajută în vremuri de primejdie. ◊ Cărțile împăraților v. Cărțile Regilor. ◊ Cartea înțelepciunii lui Solomon, carte poetică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (19 cap.), în care se vorbește despre înțelepciune și foloasele ei, precum și despre roadele ei în istoria poporului evreu. Cartea se recomandă tuturor pentru păzirea credinței și a poruncilor lui Dumnezeu, precum și pentru fericirea de idolatrie. ◊ Cartea înțelepciunii lui Iisus, fiul lui Sirah (Ecleziasticul), carte poetică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (51 cap.), care se aseamănă cu Pildele (Proverbele) lui Solomon, dar are un cuprins mult mai variat și mai bogat. Cuprinde o serie de sentințe sau maxime privitoare la natura și la folosul înțelepciunii. Autorul cărții este Iisus, fiul lui Sirah, un cărturar din Ierusalim, iar nepotul său este traducătorul ei în grecește. ◊ Cartea Judecătorilor, carte canonică istorică a Vechiului Testament (24 cap.), în care este expusă activitatea judecătorilor, bărbați chemați de Dumnezeu la anumite intervale de timp și înzestrați cu puteri deosebite pentru a conduce poporul în vremuri grele. Cuprinde istoria unei perioade de c. 400 ani, de la moartea lui Iosua, cuceritorul Canaanului, până la introducerea monarhiei teocratice prin Samuel. Scopul cărții este, în general, de a arăta lupta monoteismului contra idolatriei popoarelor canaanene. ◊ Cartea întâi a Macabeilor, carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (16 cap.), care istorisește lupta evreilor, sub conducerea Macabeilor, împotriva sirienilor pentru credința strămoșească și independența politică, începând cu Alexandru cel Mare și până la Hircan (175-135 î. Hr.). Cartea a fost scrisă în limba ebraică și autorul este necunoscut. ◊ Cartea a doua a Macabeilor, carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (15 cap.), care nu este o continuare a primei cărți, relatând aceeași epocă, dar mai pe scurt. Autorul, un iudeu elenist din Egipt, nu este cunoscut. ◊ Cartea a treia a Macabeilor, carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (7 cap.), care conține descrierea unei persecuții a regelui Ptolemeu Filopator (221-224 î. Hr.) împotriva evreilor din Egipt. Cartea a fost scrisă, probabil, în Alexandria, de un iudeu din Egipt în limba greacă. ◊ Cartea lui Neemia (Cartea a doua a lui Ezdra), cartea canonică a Vechiului Testament (13 cap.), care istorisește restaurarea zidurilor cetății Ierusalimului și reînnoirea legământului încheiat cu Dumnezeu. Autorul acestei scrieri este Ezdra, contemporan cu Neemia, care s-a ocupat îndeosebi cu scrisul, fiind cărturar și preot. ◊ Cartea întâi și a doua a Paralipomena (Cartea întâi și a doua a Cronicilor), cărți canonice istorice ale Vechilui Testament (29 și, respectiv, 36 cap.), numite Cronici de fericitul Ieronim și Paralipomena în traducerea Septuagintei. Scopul cărților a fost să arate că soarta poporului evreu, fericită sau nefericită, depinde de credința în Dumnezeu, de exercitarea cultului și de păzirea Legii date prin Moise. ◊ Cartea Psalmilor (Psaltirea) v. psalm. ◊ Cartea întâi și a doua a Regilor (Cartea întâi și a doua a lui Samuel), cărți canonice ale Vechiului Testament (31 și, respectiv, 24 cap.) care continuă istoria judecătorilor. Se numesc și cărți ale lui Samuel, fiindcă acesta este bărbatul care a condus poporul Israel, ca profet și judecător, și a pus baza monarhiei teocratice, ungând ca regi pe Saul și pe David din porunca lui Dumnezeu. ◊ Cartea a treia și a patra a Regilor, cărți canonice istorice ale Vechiului Testament (22 și, respectiv, 25 cap.), cunoscute în vechile traduceri românești și sub numele de Cărțile Împăraților, care continuă istoria revelației divine de la moartea lui David până la exilul babilonian. După tradiția rabinică, autorul ar fi fost profetul Ieremia sau un contemporan al său. ◊ Cartea Rut, carte canonică istorică a Vechiului Testament (4 cap.), în care se aduc noi elemente privind genealogia lui David și, prin aceasta, genealogia lui Iisus Hristos, În plus, cartea arată că și păgânii vor ajunge la cunoașterea adevăratului Dumnezeu, moabiteanca Rut, de alt neam decât cel ales, ajungând prin providența divină în sânul poporului evreu. ◊ Cartea întâi și a doua a lui Samuel v. Cartea întâi și a doua a Regilor. ◊ Cartea tainelor lui Enoh v. Cartea lui Enoh. ◊ Cartea lui Tobit, carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (14 cap.), care reprezintă o prelucrare poetică a unei istorisiri păstrate în tradiție despre Tobit și fiul său Tobie de pe timpul exilului asirian. Cartea a fost scrisă la sfârșitul sec. 3 și începutul sec. 2 î. Hr.

SUNNA (cuv. arab „cutumă”) subst. Tradiția sacră a Islamului „ortodox” (sunnit) care desemnează faptele și cuvintele atribuite Profetului Mahomed.

SUNNISM (< sunna) s. n. Curent „ortodox”, majoritar, al Islamului (c. 90% din credincioși), bazat pe recunoașterea „Sunnei”. Consideră izvor al credinței nu numai „Coranul”, dar și „Sunna” ‒ culegere de povestiri, conținând fapte și cuvinte atribuite Profetului Mahomed. Adepții s. constituie majoritatea credincioșilor musulmani din Orientul Apropiat, Africa de N, Pakistan și Indonezia.

CORAN, cartea sacră a religiei islamice cuprinzînd cuvîntul lui Allah transmis, prin revelație și numai în limba arabă, lui Mahomed. Fixat în scris între anii 632 (moartea Profetului) și 655 (moartea califului Usman), C. este alcătuit din 114 diviziuni, numite sure, dispuse de la cele mai lungi către cele mai scurte. Surele conțin norme morale și juridice, concepții metafizice, o cosmologie, o escatologie etc. C. este baza întregii civilizații islamice.

MAHOMED (în arabă Mohammed „cel lăudat”) (c. 570-632), reformator religios arab. Fondatorul islamismului (mahomedanismului). Propagator și autor parțial al textelor coranice; considerat ultimul dintre profeții care încheie revelația inițiată de „Vechiul Testament” și completată de Evanghelii. Probabil, personaj istoric, n. la Mecca (Arabia), predicator din 610 la Mecca, refugiat (hegira) la Medina 622, dată considerată ca începutul erei musulmane; a provocat un „război sfânt” (jihad) de convertire a întregii Arabii, neapucând să vadă însă izbânda totală. Potrivit tradiției, M. ar fi scris „Coranul” dictat de Allah sau l-ar fi primit gata scris pentru el și transmis prin îngerul Gabriel, originalul păstrându-se în cer. Mormântul lui M. de la Medina este loc de pelerinaj pentru musulmanii din întreaga lume.

IISUS HRISTOS (Iisus reprezintă forma gr. a numelui ebraic Ioshua „Mântuitorul”, iar Hristos, forma gr. a numelui ebraic Messiah, „unsul lui Dumnezeu”), întemeietorul creștinismului. Potrivit Evangheliei, s-a născut în Bethlehem, în anul 4, înainte de era creștină. Ca urmare a poruncii lui Irod (care se temea că-și va pierde tronul din cauza nașterii lui Mesia, „Regele Iudeilor”) de a fi uciși toți pruncii mai mici de doi ani, Iosif și Maria s-au refugiat cu el în Egipt, revenind după trei ani, în Nazaret, unde Iisus Hristos și-a petrecut copilăria și tinerețea până la vârsta de 30 de ani. Înainte de a-și începe misiunea de predicator, a fost botezat de profetul Ioan în râul Iordan. Înconjurat de 12 ucenici, Iisus Hristos a propovăduit o nouă învățătură despre Împărăția lui Dumnezeu, rezumată în „Predica de pe munte” (susținând că Dumnezeu este Tatăl lui, că El este fiul lui Dumnezeu, că are Duhul Sfânt, că domnește asupra Legii). Din această cauză a fost urmărit și prigonit de autoritățile religioase, fiind acuzat de blasfemie. A făcut numeroase minuni (vindecări de bolnavi, învieri de morți). În ultima săptămână a vieții sale pământești, după ce a celebrat, împreună cu cei 12 ucenici, Cina cea de Taină și a instituit sfânta euharistie, a fost prins, prin trădarea lui Iuda Escarioteanul, în grădina Ghetsimani (de pe Muntele Măslinilor), unde se retrăsese pentru a se ruga împreună cu apostolii. Dus în fața sinedriului, Iisus Hristos a fost condamnat la moarte, sentință acceptată și de Pilat, care, deși l-a găsit nevinovat, a cedat în fața mulțimii fanatizate. Iisus Hristos a fost răstignit pe Golgota, între doi tâlhari. După moartea sa, apostolii au plecat în N Galileii, dar s-au întors la vestea că Iisus Hristos a înviat după trei zile (în dimineața celei dintâi zile a săptămânii). Iisus Hristos a stat de vorbă cu apostolii, pe care i-a trimis să propovăduiască Evanghelia la toate semințiile lumii și să le boteze în numele Sfintei Treimi, spre iertarea păcatelor, dându-le pentru aceasta puterea Duhului Sfânt. La 40 de zile după Înviere, Iisus Hristos s-a înălțat la cer, de unde va reveni pe pământ pentru Judecata de Apoi. Potrivit învățăturii creștine, face parte din Sfânta Treime, fiind Fiul lui Dumnezeu (alături de care este coetern), Logosul întruchipat de Duhul Sfânt și al Fecioarei Maria, Dumnezeu și om în același timp, cele două firi, divină și umană, neamestecându-se. Biserica i-a închinat opt praznice, unele cu dată fixă (Nașterea Domnului – 25 dec.; Tăierea împrejur – 1 ian.; Botezul Domnului – 6 ian.; Întâmpinarea Domnului – 2 febr.; Schimbarea la Față – 6 aug.) și altele cu dată variabilă (Intrarea în Ierusalim – Duminica Floriilor, Învierea Domnului și Înălțarea Domnului).

Elisei (sec. 9 î. Hr.), proroc, ucenic și urmaș al profetului Ilie, care l-a luat de la coarnele plugului, l-a uns proroc și i-a lăsat mantia sa când a fost răpit la cer. Evanghelia după Luca vorbește despre el (4, 27) și despre una dintre minunile lui. Este prăznuit la 14 iunie.

Ezdra, profet al Vechiului Testament care s-a întors din robia babiloniană în Iudeea în anul 458 î. Hr. (al șaptelea an al domniei lui Artaxerxes), aducând cu sine un decret al regelui care asigura iudeilor multe favoruri și daruri din visteria publică pentru „Casa Domnului”. ◊ Cartea întâi a lui Ezdra v. carte. Cartea a doua a lui Ezdra (Cartea lui Neemia) v. carte.

fiu, fii s. m. Persoană de sex bărbătesc, considerată în raport cu părinții săi; copil, băiat, fecior. ◊ Fiul lui David = titlu mesianic dat lui Iisus, David fiind unul dintre strămoșii săi. ◊ Fiul lui Dumnezeu = nume dat lui Iisus de Dumnezeu însuși prin prorocul David. ◊ Fiul omului = una dintre denumirile atribuite lui Hristos de către profeți, ca organe ale descoperii lui Dumnezeu, precum și lui Iisus de către profetul David. ◊ Fiul pierzării = nume dat în Biblie lui Iuda Iscariotul, care a vândut pe Iisus, și lui Antihrist, care s-a dat pe sine drept Dumnezeu. ♦ (La voc.) Termen de afecțiune cu care cineva mai în vârstă se adresează unei persoane de sex bărbătesc mai tinere. – Din lat. filius.

Gavriil, arhanghel, unul dintre căpeteniile îngerilor, cinstit deopotrivă de creștini, mozaici și mahomedani. El prevestește nașterea lui Ioan Botezătorul (Luca, 1, 9-20) și este purtătorul Bunei-Vestiri, anunțând pe Fecioara Maria că va naște pe Iisus Hristos. Musulmanii cred că el ar fi dictat profetului Mahomed Coranul. În apocriful etiopian Cartea lui Enoh, Gavriil este supraveghetorul Paradisului. Este sărbătorit, împreună cu Mihail, la 8 noiembrie.

Ieremia, unul dintre cei patru mari profeți ai Vechiului Testament. A trăit în sec. 7-6 î. Hr. și a fost martor al distrugerii Ierusalimului și al ducerii poporului Israel în robia babiloniană. (587 î. Hr.). ♦ Carte a Vechiului Testament (52 cap.), care cuprinde cuvântări și profeții rostite în curs de 40 de ani (626-586 î. Hr.), pericope istorice și multe amănunte biografice. ◊ Plângerile lui Ieremia v. plângere. Este sărbătorit la 1 mai.

Iezechiel, al treilea profet dintre cei patru profeți mari ai Vechiului Testament, contemporan cu Ieremia. Cu 11 luni înainte de căderea Ierusalimului în mâinile lui Nabucodonosor, a fost dus în captivitate la Babilon împreună cu regele Iehonia și cu cei mai de frunte fii ai poporului evreu (596 î. Hr.). Bis. îl prăznuiește la 21 iulie. ♦ Carte a Vechiului Testament (48 cap.), care cuprinde preziceri, viziuni și acte simbolice.

Ilie (sec. 9 î. Hr.), profet evreu, adversar al cultului lui Baal, introdus de regele Ahab. A făcut multe minuni și s-a ridicat la cer într-un car de foc, lăsând ucenicului său Elisei mantia sa. Este sărbătorit la 20 iulie. ◊ Ilie-pălie = sărbătoare populară la români, ținută la 21 iulie, ca sf. Ilie să nu pălească holdele țăranilor.

Ioil (sec. 5 î. Hr.), unul dintre cei 12 proroci mici ai poporului evreu. ♦ Carte a Vechiului Testament, scrisă de profetul Ioil (4 cap.), în care se prezice pustiirea lui Iuda, se fac îndemnuri la pocăință și se prevede judecata neamurilor și mântuirea lui Iuda. Este sărbătorit la 19 octombrie.

Isaia (sec. 8 î. Hr.), primul dintre cei patru mari profeți ai lui Israel, apărător fervent al monoteismului și inițiator al profețiilor despre venirea lui Mesia. Este numit și Evanghelistul Vechiului Testament. Bis. îl prăznuiește la 9 mai. ♦ Carte a Vechiului Testament (66 cap.), care cuprinde în partea întâi profeții și cuvântări rostite în diferite împrejurări, iar în partea a doua profeții despre mângâiere și îndemnuri profetice. Scopul cărții este consolator, pentru care Isaia se numește și profetul „îndurării divine”.

islam s. n. Religie Monoteistă, influențată de mozaism și creștinism, întemeiată în sec. 7 d. Hr. în Arabia de către Mahomed, profetul unic al unui Dumnezeu unic (Allah). Se bazează pe Coran, care reglementează toată viața religioasă și politică a musulmanilor. În secolele următoare s-a răspândit prin războaiele sfinte de cucerire în Africa mediteraneană, Spania și Asia mică, apoi în Asia orientală și Africa neagră, iar prin convertirea turcilor și cucerirea Constantinopolului (1453 d. Hr.), în Europa de sud-est. Caracteristica doctrinară a islamului este mistica fatalistă. Ziua de odihnă este vinerea. Se împarte în două mari ramuri: șiiți și sunniți. În prezent numără peste 700.000.000 de credincioși. Se mai numește mahomedanism, islamism; p. ext. majoritatea mahomedanilor, musulmanilor, totalitatea țărilor sau popoarelor de religie mahomedană. – Din fr. islam.

Lainici, m-re în satul Sâmbotin, com. Schela, jud. Gorj, înființată de călugări la începutul sec. 15. Bis. actuală, clădită de mai mulți boieri în timpul lui Ioan Gheorghe Caragea (1812-1818), reprezintă un remarcabil ansamblu de pictură murală, cu rămășițe ale tradițiilor postbrâncovenești. Fațadele sunt decorate cu o friză de panouri pictate, reprezentând figuri de sfinți și de profeți.

Mahomed (c. 570-632), întemeietorul tradițional al religiei mahomedane (islam), venerat de credincioșii musulmani drept profetul unic și împuternicit al divinității unice, care este Allah. Începând să predice ideile unei reforme politico-religioase a arabilor, capătă numeroși adepți, dar și adversari, care îl gonesc din Mecca. Se refugiază la Iathreb (Medina) în anul 622, eveniment care capătă numele de Hegira și care marchează începutul erei islamice. În anul 630, după mai multe lupte cu foștii săi adversari, revine victorios la Mecca, face un pelerinaj la Kaaba, unde distruge idolii și unde orânduiește ritualul cultului în forma în care fusese așezat de Avraam, părintele arabilor, cucerește întreaga Arabie și își alege ca reședință Medina. După moartea sa a început procesul de glorificare a profetului, mormântul său devenind un al doilea loc sfânt după Mecca.

Maleahi (sec. 4 îHr.), profet evreu din seminția lui Levi, n. în localitatea Sofes după înapoierea din robia babiloneană. A profețit în timpul lui Ezdra. ♦ Carte a Vechiului Testament a profetului cu același nume, conținând trei cap., în care sunt redate mustrările adresate de Dumnezeu lui Israel prin profetul Maleahi și profeția despre Mesia, îndemnând poporul la pocăință. Este prăznuit la 3 ianuarie.

marcionism s. n. Erezie gnostică elaborată de Marcion, originar din Asia Mică și stabilit la Roma în anul 144 d. Hr., potrivit căreia există doi dumnezei: unul inferior, imperfect, răzbunător, al Vechiului Testament, care a creat lumea, a dat Legea și a inspirat pe profeți, și altul al Noului Testament, tatăl lui Iisus Hristos, Dumnezeul iubirii, milei și iertării. Erezia a durat până în sec. 7 d. Hr. – Din Marcion (n. pr.).

Miheia (sec. 7 î. Hr.), profet evreu, fiul lui Ioram din localitatea Moreșet și din seminția lui Efraim. ♦ Carte a Vechiului Testament a profetului cu același nume, cuprinzând 7 cap., în care acesta vestește pedepsele lui Dumnezeu asupra Samariei și Iudeii, precum și speranța restaurării mesianice: pedepsirea mai-marilor poporului și falșilor profeți, distrugerea Ierusalimului și a templului, nașterea lui Mesia în Betleemul Iudeii.

Naum (sec. 5 î. Hr.), profet evreu. A profețit, ca și Iona, distrugerea cetății Ninive și a săvârșit multe minuni. ♦ Carte a Vechiului Testament a profetului cu același nume, având 3 cap., care cuprinde o singură profeție: căderea Ninivei, a cărei pedepsire va cuprinde de bucurie toate popoarele. Este sărbătorit la 1 decembrie.

Osea, primul dintre profeții mici ai Vechiului Testament, își începe activitatea profetică pe la sfârșitul domniei lui Ieroboam II (750 î. Hr.), prorocul având misiunea să arate poporului că pedeapsa lui Dumnezeu pentru idolatrie care-i va lovi este dreaptă. ♦ Carte canonică-profetică a Vechiului Testament, scrisă de profetul cu același nume. Cuprinde 14 cap. și are drept scop să convertească pe Israel cel idolatru la Dumnezeul cel adevărat, care l-a scos din Egipt. Este sărbătorit la 17 octombrie.

plângere, plângeri s. f. Acțiunea de a (se) plânge și rezultatul ei; plâns, jeluire, tânguire. ◊ Valea plângerii (sau a lacrimilor) = (în limbajul biblic) pământ (considerat loc al suferințelor și al durerii). ◊ „Plângerea lui Iisus” = temă iconografică de origine bizantină, reprezentând punerea în mormânt a lui Iisus și jeluirea Lui. Apare frecvent în pictura și broderia medievală în țările române, în special în decorarea epitafurilor (de ex. Cozia, 1394; Neamț, 1437, etc.). În pictura occidentală a fost înlocuită treptat cu Pietà. ◊ Plângerile lui Ieremia = carte canonică a Vechiului Testament (5 cap.), atribuită profetului Ieremia, în care acesta deplânge decăderea regatului Iuda, pustiirea țării, suferințele poporului și ducerea lui în captivitate babilonică. A fost compusă îndată după dărâmarea Ierusalimului (c. 588 sau 585 î. Hr.). – Din plânge.

proroc, proroci s. m. 1. Profet; cel ce spune dinainte cele ce au să se întâmple în viitor.2. Trimis sau uns al lui Dumnezeu, care vorbește în numele Lui sau scrie despre voia și planul Lui sub inspirația Duhului Sfânt. În Vechiul Testament se cunosc numai cei ce au scris prorociile lor: Moise, David, cei patru proroci mari: Isaia, Ieremia, Iezechiel și Daniel, precum și cei 12 proroci mai mici, ale căror cărți fac parte din Biblie. În Noul Testament sunt bărbații harismatici care apar după Cincizecime și au de la Duhul Sfânt darul prorociei (I Cor. 12, 10 și 28). ◊ Proroc mincinos = cel care pretinde că este proroc; p. ext. persoană care prevestește lucruri ce nu se realizează. 3. Persoană care intuiește apariția unor evenimente în viitor; profet. 4. (Reg.) Ajunul sărbătorii sf. Gheorghe; mânecătoare. [Var.: prooroc s. m.] – Din sl. prorokŭ.

Protocanon, totalitarea cărților pe care evreii le-au menținut în Thora în sec. 1 î. Hr., ca fiind necanonice, și anume: Pentateuhul (cele cinci cărți ale lui Moise), Iosua, Judecători, Rut, Regi (patru), Parapolimene (două), Ezdra, Neemia, Estera, Iov, Psalmii, Proverbele lui Solomon, Ecleziasticul, Cântarea cântărilor și profeții, celelalte fiind considerate necanonice (deuterocanonice).

Sofonie († c. 610 î. Hr.), sfânt, unul dintre profeții mici ai Vechiului Testament, descendent al lui Iezechiel, rege din Iuda. ♦ Carte canonică-profetică a Vechiului Testament, scrisă de profetul cu același nume (3 cap.), în care se descrie „ziua Domnului”, când va avea loc judecata înfricoșătoare a lui Dumnezeu, și făgăduința izbăvirii iudeilor din captivitate și a vremurilor mesianice. Bis. îl sărbătorește la 3 decembrie.

Sunna, tradiție sfântă a islamismului ortodox, sistematizată în sec. 9 d. Hr., care explică și completează Coranul, cuprinde norme de comportare pentru toate împrejurările (religioase, sociale, juridice etc.). Se compune din povestiri și aforisme atribuite profetului Mahomed.

ISLÁM (< fr.; din arabă „supunere față de Dumnezeu”) s. n. 1. Religie monoteistă fondată în V Arabiei, la începutul sec. 7 (anul 622 fiind considerat începutul erei musulmane). I. se bazează pe Coran, ale cărui capitole (sure) au fost revelate Profetului Mahomed, prin mijlocirea arhanghelului. Coranul și tradiția alcătuită din spusele și faptele Profetului (hadit) prescriu credincioșilor cinci obligații rituale fundamentale (așa-zișii „stâlpi ai islamului”): „mărturia de credință” („Nu există al Dumnezeu decât Allah, Mahomed este trimisul lui Dumnezeu”); rugăciunea (făcută de cinci ori pe zi); dania; postul (cel mai de seamă este al Ramadanului); și pelerinajul la Mecca (cel puțin o dată în viață). Cele două curente principale ale i. sunt: sunnismul și șiismul. Cei peste 1 miliard de musulmani, înregistrați în toată lumea la mijlocul anilor ’90, se împart în sunniți (85%), șiiți, kharigiți și alte secte minoritare. Sin. islamism, mahomedanism. 2. Totalitatea popoarelor care practică religia islamică.

Zaharia, unul dintre cei 12 profeți mici ai Vechiului Testament. A profețit pe timpul lui Darius (522-486 î. Hr.), iar după întoarcerea din exilul babilonean a participat la opera de zidire a templului din Ierusalim. ♦ Carte canonică-profetică a Vechiului Testament, scrisă de profetul cu același nume (14 cap.), cuprinzând opt viziuni nocturne, un adaos istoric și profeții împotriva păgânilor și despre timpul mesianic. Bis. ortodoxă îl sărbătorește la 8 februarie.

Zoroastru (c. 599 – c. 522 î. Hr.), numele grecesc al profetului Zarathustra, reformatorul vechii religii iraniene, pe care a căutat s-o spiritualizeze folosind elemente ale religiei tradiționale și s-o transpună pe un plan umanitar și social.

scientologic, -ă adj. Care aparține scientologiei ◊ „În realitate – scrie Stern – falșii profeți ai sectelor lumii de azi se aseamănă mai degrabă cu managerii unor concerne riguros administrate. Ei se pricep nu numai la treburile supranaturale, ci și la contabilitate și finanțe. Organizațiile lor storc milioane din «consultații spirituale» («Biserica scientologică»).” Sc. 23 IX 79 p. 6. ◊ „«Biserica Scientologică» este o sectă «sinistră și periculoasă», «imorală și nocivă» sub raport social [...]” R.l. 25 VII 84 p. 6 (din scientolog + -ic; DN – alt sens, DEX-S)

IDRIS I, imam (788-791), întemeietorul dinastiei Idrisizilor. A construit orașul Fés. Aparținea unei familii de șerifi (descendenți din Profetul Mahomed) care, spre a scăpa de urgia Abasizilor, s-a refugiat în Maghreb, unde a fost recunoscut imam de numeroase triburi berbere din regiunea antică Volubilis.

KHARIGÍSM (< fr.) s. n. (REL.) Cel mai vechi curent schismatic al Islamului, apărut în 657, care își are originea în controversa politico-religioasă privind desemnarea califului. Kharagiții au alcătuit aripa dură a armatei lui Ali, ginerele și vărul Profetului, pe care l-au părăsit, refuzând pacea cu Muawiyya, s-au dizolvat în trei secte: azragită, ibadită și sufrită, dintre care astăzi mai supraviețuiește doar cea ibadită (3-4% dintre musulmani).

JESTERS DO OFT PROVE PROPHETS (engl.) măscăricii se dovedesc adeseori profeți – Shakespeare, „Regele Lear”, act V, scena 3.

KARBALĂ sau KERBELA, oraș în partea centrală a Iraqului, la 90 km SV de Bagdad; 296,7 mii loc. (1987). Nod de comunicații. Important centru comercial. Ind. textilă și alim. (conserve). Piață agricolă. Oraș sfânt pentru musulmanii șiiți, care vin în pelerinaj la mormântul lui al-Husayn, fiul califului Ali și nepotul profetului Mahomed, înfrânt și ucis în lupta de la K. de Omeiazi (10 oct. 680). Moscheea ’Abbās.

NEMO PROPHETA IN PATRIA SUA (lat.) nimeni nu este profet în țara sa – Luca, 4, 24.

TABARῙ AT (pe numele complet ABŪ JA’FAR MUHAMMAD IBN JARIR ~) (c. 839-923). jurist, istoric și cleric musulman. A trăit mai ales la Baghdad. Contribuții privind istoria Islamului („Istoria profeților și a regilor”, „Comentarii asupra Coranului”).

IONA (sec. 8 î. Hr.), profet evreu. A predicat la Ninive. Potrivit „Vechiului Testament” a fost înghițit de un chit (balenă), din pântecele căruia a ieșit teafăr după trei zile. Prăznuit la 21 sept. ♦ Carte a „Vechiului Testament” (4 cap.), care figurează printre cărțile profetice.

Aius Locutius (sau Loquens), divinitate misterioasă al cărei glas s-a făcut auzit în preajma templului Vestei în anul 390 î.e.n., prevestind invazia galilor. Romanii n-au ținut seama de această prevestire, care ulterior s-a dovedit adevărată. Pentru a le răscumpăra nesocotința, dictatorul Camillus a înălțat mai tîrziu un templu în cinstea misteriosului profet.

Anius, profet care a domnit în insula Delos pe vremea războiului troian. Era fiul lui Apollo, iar prin mama sa, Rhoeo, se trăgea din Dionysus. Anius s-a căsătorit cu Dryope, cu care a avut trei fete: pe Oeno, Spermo și Elais. Ele primiseră în dar de la strămoșul lor, Dionysus, puterea de a transforma orice obiect ar fi dorit în vin, grîu sau untdelemn. Cînd Agamemnon a trecut prin Delos în drum spre cetatea Troiei, Anius, care știa că războiul avea să se prelungească zece ani, i-a oferit serviciile fetelor sale, pentru a asigura hrana necesară soldaților. Ele l-au însoțit un timp pe Agamemnon dar, de la o vreme urîndu-li-se, au fugit. Urmărite de greci au implorat sprijinul lui Dionysus, care le-a metamorfozat în porumbei. Se spunea că în amintirea lor ar fi fost oprită, în insula Delos, uciderea porumbeilor.

SOFONIE (SOFONIA, TEFANIA), profet evreu al „Vechiului Testament” din timpul regelui Iudeei Iosia (640-609 î. Hr.). Cartea, cu același nume, care-i conține mesajul, vestește ziua lui Iahve, o catastrofă ce va lovi toate neamurile, inclusiv pe iudei, vinovați de orgoliu și revoltă.

SAMUEL (sec. 11 î.Hr), profet și ultimul „judecător” al Israelului. Fiu al lui Elcana și al Anei, născut la rugăciunea mamei sale. Potrivit „Vechiului Testament”, a avut un rol determinant în instituirea Regatului iudeo-israelit. L-a uns rege întâi pe Saul, apoi pe David. Cărțile lui S.; v. Regi.

OSEA (în ebraică hoshe’a „salvare”) (sec. 8 î. Hr.), unul dintre cei 12 profeți minori ai Bibliei. Cartea sa este compusă dintr-o parte autobiografică, una simbolică și o serie de oracole.

OSMAN, casa lui Osman, Casa Otomană (Osman-oğullari, Âl-i Osman) – dinastie turcă ce a domnit între anii 1299 (data tradițională) și 1922 în Statul otoman (Devlet-i Osmaniye), căruia i-a dat și denumirea, derivată de la numele întemeietorului familiei, Osman I, din tribul turco-oğuz Kayi, venit în sec. 13 din Asia Centrală, sub presiunea mongolilor. Suveranii otomani, 36 la număr, au purtat cu toții titlul de han, moștenit din tradiția central-asiatică, iar cei de până la 1453 (cucerirea Constantinopolului), și pe cel de beğ (turc.) sau emir (arab) = „principe”. Primul suveran otoman căruia i s-a atribuit, de către califul abbasid de la Cairo, titlul de sultan („deținător de putere”) a fost Baiazid I, după victoria asupra cruciaților de la Nicopole (1396). Tot el a fost primul căruia europenii i-au spus Imperator Turcarum („împărat al turcilor”), după ce acesta a anexat minusculele „împărății” (țarate) bulgare de Târnovo (1393) și de Vidin (1396). Tentativa imperială a lui Baiazid I, anihilată în 1402, de către Timur Lenk, a fost reluată, treptat, după 1413 și a fost încununată cu succes sub Mehmed II, „adevăratul fondator al Imperiului otoman”, căruia după 1453 i se spune padișah („împărat”). Din 1517, o dată cu Selim I, care a cucerit Egiptul, a pus capăt Califatului abbasid și a luat sub protecție centrele sfinte ale Islamului, Mecca și Medina, suveranul otoman devine și calif (halife = „locțiitor” al Profetului Mahomed), adică liderul comunității islamice (sunnite). În acest fel, sultanul otoman se transformă într-un triplu suveran: han turco-mongol; Caesar romano-bizantin și calif arabo-musulman, deși de acest ultim titlu s-a făcut uz mai ales în perioada decăderii puterii otomane. Un specific al acestei dinastii a constat în practica legală a suprimării tuturor fraților și rudelor considerate ca reprezentând un pericol potențial pentru unitatea statului. Sultanatul, ca instituție, a fost desființat în 1922, dată ce semnifică și sfârșitul Imperiului Otoman, iar califatul în 1924, după proclamarea Republicii Turcia (1923). Ultimul sultan otoman, al 36-lea, care a deținut și titlul de calif, a fost Mehmed VI (Vahideddin), iar ultimul Osmannoğlu, Abdul-Medjid II, a deținut doar calitatea de calif (1920-1924). Unii suverani otomani, mai ales cei din perioada viguroasei expansiuni otomane, au purtat și titlul de Gazi („luptător în războiul sfânt” = gaza = cihad). Cei mai mari suverani din Casa lui Osman au fost cei din perioada expansiunii și a apogeului: Baiazid I, Mehmed II, Selim I, Sűleiman I Magnificul (pentru turci: Kanunî = Legiuitorul). În perioada declinului s-au distins reformatorii Selim III, Mahmud II, precum și Abdul-Hamid II, acesta din urmă fiind însă cunoscut și ca „sultanul roșu” pentru absolutismul său.

SALMᾹN al-FᾹRISῙ (sec. 7), erou național persan. Activitate misionară alături de Profetul Mahomed.

MALEAHI (ebr. „trimisul meu”) (sec. 4 î. Hr.), ultimul dintre „micii profeți”, din seminția lui Levi. A profețit în timpul lui Ezdra. Preocupat de conflictele din interiorul comunității, în special de problema căsătoriilor mixte. Este prăznuit pe 3 ian. ◊ Cartea lui M. = (în „Vechiul Testament”), carte a profetului cu același nume (trei capitole), care relatează mustrările pe care Dumnezeu le adresează lui Israel, prin intermediul lui M., îndemnându-l la pocăință.

MALHERBE [malérb], Daniel François (1881-1969), scriitor sud-african de limbă afrikaans. Lirică simbolistă („Flori de buruiană”, „Campanule”); epopeea patriotică „Pentru libertate”. Romanele sale istorice, de inspirație biblică (trilogia „Inima lui Moab”, „Saul, eroul luptător”, „Profetul”), marchează o etapă importantă în evoluția prozei akrikaans. Drame neoromantice cu tematică rurală („Oameni din Groenkloof”, „Meester”, „Pe cărare”).

Ilíe m. (vsl. Iliĭ, Ilia, d. mgr. Ilias, vgr. Elias, cuv. ebr.). Numele unuĭ sfînt profet căruĭa poporu îĭ atribuĭe stăpînirea tunetelor și fulgerelor. (Sărbătoarea luĭ, la 20 Ĭulie, de cînd încep a fi mîncate merele și perele). Ilie Pălie (din po-Ilie?), o sărbătoare băbească a doŭa zi de Sfîntu Ilie (cînd, dacă lucrezĭ, ți se pălesc holdele, și de aceĭa ĭ-ar și zice Pălie!).

EZECHIEL (IEZECHIEL) (sec. 6 î. Hr.), unul dintre cei patru mari profeți evrei, care în timpul captivității babiloneene a insuflat curaj și speranță compatrioților săi pentru a le întări credința. ◊ Cartea lui E. = carte din „Vechiul Testament”, care conține profețiile lui E. despre distrugerea Ierusalimului, pedepsirea neamurilor străine, reînvierea morților și viziunea unei teocrații ideale.

FATIMA (c. 605-633), fata cea mai mică a profetului Mahomed; căsătorită cu Ali, al patrulea calif și văr al Profetului. Descendenții lor au format dinastia Fatimizilor. Venerată de șiiți.

*inspirát, -ă adj. și s. Care a primit o inspirațiune: poet, profet inspirat. Rezultat din inspirațiune: versurĭ inspirate.

GAVRIIL (ebr. „omul lui Dumnezeu”), unul dintre cei șapte arhangheli. G. este venerat de mozaici, creștini și musulmani. În „Vechiul Testament” îl ajută pe Daniil, să înțeleagă viziunile avute. În „Noul Testament” este purtătorul Bunei Vestiri. În Islam se presupune că ar fi dictat „Coranul” Profetului Mahomed.

GIBRAN, Gibran Khalil (1883-1931), poet și pictor libanez. Stabilit în S.U.A. (1910). Pictură în stilul lui W. Blake. Opera poetică, de o mare simplitate stilistică, evocă aspecte ale realităților din țara sa („Nebunul”, „Profetul”, „Grădina Profetului”).

DUHUL SFÂNT (SFÂNTUL DUH), al treilea ipostas al Sfintei Treimi, alături de Tatăl și Fiul. Doctrina despre D. S. a fost fixată de cel de-al doilea sinod ecumenic (Constantinopol, 381). D. S. poartă diferite denumiri: D. Tatălui, D. lui Hristos, D. Domnului, D. adevărului, Mângâietorul. Potrivit învățăturii creștine, i-a inspirat pe profeți, apostoli și pe scriitorii cărților „Noului Testament” și lucrează asupra Bisericii. În iconografie, D. S. este reprezentat ca un porumbel pogorându-se peste Iisus botezat, ca nor luminos când are loc Schimbarea la față a Domnului, în chip de limbi de foc la Cincizecime.

EMANUEL (ebr. Immanu’el „Dumnezeu este cu noi”), nume simbolic dat de Dumnezeu, prin profetul Isaia, unui descendent din seminția lui David, pe care avea să-l nască Sf. Fecioară Maria, întrunind în făptura Sa natura dumnezeiască și cea omenească.

LEVINȚA, Doina (n. 1939, București), scenograf și designer român. A creat costumele și scenografia unor spectacole de varietăți realizate la Televiziunea român de soțul său Al. Bocăneț. Scenografie de film („Profetul, aurul și ardelenii”, „Ultima noapte de dragoste”) și teatru. Creatoare de modă, cu numeroase prezentări de colecții în țară și străinătate.

MECCA (MEKKA, MAKKAH), oraș în V Arabiei Saudite, în reg. Hijaz, la 72 km E de țărmul Mării Roșii; 630 mii loc. (1991). Nod rutier. Aeroport. Centru comercial (animale, piei, cafea). Cel mai important centru religios și oraș sfânt al Islamului; pelerinajul anual (peste 2,5 mil. de pelerini la Kaaba); considerat ca loc de naștere al Profetului Mahomed. Locuit de tribul kureișiților. O dată cu apariția religiei islamice, a devenit principalul centru al cultului musulman. După dezmembrarea Califatului de Bagdad, M. a intrat în stăpânirea dinastiilor Fatimizilor, Aiubizilor și apoi a mamelucilor, iar între 1517 și 1916, a Imp. Otoman. În 1916, devine capitala regatului Hijaz. Cucerit în 1924 de armatele lui Ibn Saud, a fost inclus, în 1932, în Arabia Saudită.

MEDINA (AL-MADῙNAH an-NABῙ = Orașul Profetului), oraș în V Arabiei Saudite, în reg. Hijāz, la 800 m alt.; 400 mii loc. (1991). Nod de comunicații. Aeroport. Ind. alim. și chimică; Piață agricolă (fructe, cereale). Universitate (1962). Al doilea oraș sfânt al Islamului, cu numeroase moschei, între care se remarcă Marea moschee fundată în sec. 7, reconstruită succesiv și extinsă în sec. 20; adăpostește mormântul profetului Mahomed, care, potrivit hegirei, s-a adăpostit aici, fiind alungat din Mecca (622), precum și mormântul Fatimei, fiica sa. Centru turistic și de pelerinaj.

MERLIN [mə:lin], personaj din ciclul breton al „Cavalerilor mesei rotunde”. Este magul și profetul regelui Arthur.

MESIA (în ebr. Mashiah „Unsul lui Iahve”) 1. (în „Vechiul Testament”) Denumire pentru regii Israelului aflați la putere sau pentru marii profeți. 2. (În Cărțile profeților) Nume rezervat trimisului lui Dumnezeu ca mântuitor, mesager divin esențial, esențial, așteptat într-un viitor nedefinit, apariția sa pe Pământ marcând triumful poporului evreu (al lui Iahve) asupra inamicilor și începutul unei ere pașnice de prosperitate. 3. (În sens curent, în creștinism) „Mântuitorul” omenirii, salvatorul de esență divină al obștei, „Unsul Domnului”, adică Iisus Hristos.

MORMÓNI (< fr. {i}; {s} n. pr. Mormon) s. m. pl. (REL.) Membrii unei secte creștine întemeiate (1830) în S.U.A. de Joseph Smith (1805-1844), care, potrivit „Cărții lui Mormon”, profet biblic imaginar, propovăduiau întoarcerea apropiată a lui Hristos. În 1847, au întemeiat orașul Salt Lake City, care a devenit sediul sectei. Au practicat inițial poligamia, abolită în 1890. Azi în lume există c. 4.500.000 de m.

NABI(S) (< fr.; {s} ebr. nabi „profet”) s. m. pl. Denumire dată unui grup de artiști plastici francezi postimpresioniști (P. Sérurier, M. Denis, P. Bonnard, Ed. Vuillard, G. Lacombe, P. Ranson, K.X. Roussel ș.a.), care, în perioada 1888-1899, au cultivat simbolismul, exprimarea sintetică, decorativismul și au practicat, un colorit intens, încercând să valorifice bidimesionalitatea și simplificarea formelor.

NAHUM (sec. 7 î. Hr.), profet iudeu. A vestit căderea cetății Ninive, capitala Imp. Asirian. Profeția sa este pomenită în „Vechiul Testament”, în cartea cu același nume.

NATAN (NATHAN) (în „Vechiul Testament”), profet contemporan cu David. Adept al simplității cultice, îl sfătuiește pe David să nu construiască Templul. N. apare și ca apărător al moralității, mustrându-l pe David pentru adulterul său cu Batșeba.

NOSTRADAMUS (pe numele adevărat Michel de Nostre-Dame) (1503-1566), astrolog și medic francez. Autor al unei culegeri de profeții celebre exprimate în catrene („Centuries”).

OMAR I (’Umar al-Farūk ibn al-Hattāb), al doilea calif arab (634-644). Succesor al lui Abu Bakr. Unul dintre discipolii profetului Mahomed. Învingător al persanilor la Kadisiya (637) și Nehavend (642), a cucerit Siria și Palestina (635-640), punând bazele politice și instituționale ale noului stat arab. A stabilit data Hegirei (16 iul. 622) ca început a calendarului musulman. Asasinat de un sclav în moscheea de la Medina.

OMOFÓR (< gr.) s. n. Veșmânt bisericesc ortodox de forma unei eșarfe, purtat de arhiereu pe umeri, peste sacos, în timpul serviciului religios, ca simbol al rangului său. Deseori brodat și ornamentat, constituie o adevărată piesă de muzeu (ex. o. de la Putna, sec. 15, decorat cu scene biblice, cruci și figuri de sfinți și profeți; o. de la Secu, sec. 17).

ORÁCOL (< fr., it.; lat. oraculum „profeție”) s. n. Răspuns profetic pe care, potrivit credinței vechilor greci, zeii îl dădeau celor veniți să-i consulte cu privire la viitor; prezicere, profeție; lăcașul sacru unde se culegeau și se interpretau aceste profeții (ex. o. lui Apolo din Delfi, unde oficia preoteasa Pitia; o. lui Zeus din Dodona, unde preoții care oficiau spuneau că aud voința zeilor din foșnetul frunzelor unui stejar bătrân; la romani o. de la Cumae și Praeneste); p. ext. persoană care face aceste profeții. ◊ Expr. A vorbi ca un oracol = a vorbi sentențios și enigmatic. ♦ (În Biblie) Voință a lui Dumnezeu anunțată de profeți.

PARIS (în mitologia greacă), fiul cel mai mic al regelui troian Priam și al Hecubei. Abandonat după naștere pe muntele Ida din ins. Creta, din cauza unei profeții care anunța că Troia va pieri din cauza sa. Crescut de păstori, se întoarce adult în cetate. La nunta lui Peleus cu Thetis, a oferit Afroditei, mărul de aur (al discordiei), hărăzit de zeița Eris „celei mai frumoase” („Judecata lui P.”). Drept recunoștință, aceasta l-a răsplătit cu frumoase Elena, soția regelui Menelau. Fiind nevoit să o răpească, a provocat Războiul troian. Lovit în luptă de o săgeată otrăvită, cere ajutorul fostei sale soții, nimfa Oinone, sar aceasta îl refuză.

PIȚA, Dan (n. 1938, Dorohoi), regizor român de film. Abordează genuri variate, de la filmul de actualitate, unoeri cu substrat politic („Filip cel Bun”, „Concurs”, „Pas în doi”, „Hotel de lux”), la ecranizări („Tănase Scatiu”, „Bietul Ioanide”) și de western („Profetul, aurul și ardelenii”, „Pruncul, petrolul și ardelenii”), la filmul de evocare istorică („Dreptate în lanțuri”).

*profesór m. (lat. proféssor, -óris, d. profitéri, a declara [a vorbi] în public. V. confesor, faĭmă, fatal, feeric, profet). Acela care predă o știință saŭ o artă: profesor de chimie, muzică, dans. Fem. profesoară, pl. e. (Cp. cu învățătoare). – Oficial profesor se zice numaĭ celor universitarĭ și secundarĭ care predaŭ o știință. Celor care predaŭ o artă orĭ o dexteritate li se zice maeștri la școale secundare orĭ primare, și profesorĭ numaĭ la conservator și școală specială de pictură orĭ sculptură. Celor de la școala primară urbană li se zice institutorĭ, celor de la școale primare rurale învățătorĭ. Lumea le zice tuturor profesorĭ. – Și profésor (după germ. și rus.). V. belfer.

*profét m. (lat. prophéta, d. vgr. prophétes, rudă cu lat. pro-fitéri, fatéri, a mărturisi. V. pro-fesor). Proroc, prezicător. Titlu dat de musulmanĭ luĭ Mohamet: a desfășura steagu profetuluĭ. – Fem. profeteasă, pl. ese. – După Scriptură, primiĭ profețĭ aŭ fost Moĭse, Samuil, Ilie și Eliseŭ și David. Pe urmă veniră alțĭ profețĭ, împărțițĭ în doŭă clase: Isaia, Ieremia, Daniil și Ezechiíl (mariĭ profețĭ) și apoĭ alțiĭ, doĭ-spre-zece, maĭ micĭ. Aŭ fost și profetese: Maria (sora luĭ Moĭse), Debora și Ana (care între cele dintîĭ l-a recunoscut pe Isus drept Mesia).

*profétic, -ă adj. (vgr. prophetikós; lat. prophéticus). De profet: vorbă profetică. Adv. Ca profetu: a vorbi profetic.

proróc m. (vsl. pro-rokŭ, profet, d. prorešti, -rekon, a preciza. V. no-roc, so-roc, pre-recuĭesc). Profet, prezicător. – Și prooroc, după prooratic. Fem. -roacă, pl. e.

PROFÉT (< lat., fr.) s. m. Persoană socotită ca fiind înzestrată cu însușirea de a prezice, fie prin revelație, fie prin interpretarea vedeniilor și oracolelor, de obicei aleasă pentru a îndeplini această misiune. În „Biblie”, p. (prorocul) este purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu, ales de acesta ca să perceapă cuvântul divin și să primească viziuni pe care le va interpreta. „Biblia” distinge patru mari p., Isaia, Ieremia, Ezechiel și Daniel, la care se adaugă 12 p. mai mici (Zaharia, Amos ș.a.); fiecare dintre ei a dat numele unei cărți a „Bibliei”. Moise este considerat cel mai mare dintre p., singurul care a vorbit cu Dumnezeu față-n față. În Islam, este acceptat titlul de p. pentru marile figuri biblice, dar ca p. absolut nu este recunoscut decât Mahomed, interpretul direct și mijlocitorul între Allah și oameni. ♦ Prin extrapolare, în limbaj modern, este numit p. orice vizionar ale cărui presupuneri sunt susceptibile de a se împlini ori s-au împlinit deja.

*rége m. (lat. rex, regis, rege, régere, a conduce, a dirija. Fr. roi, it. re. V. rector, regent, rigă). Suveranu unuĭ regat: regele Româniiĭ. Fig. Cel dintîĭ, cel maĭ bun, cel maĭ mare, cel maĭ puternic orĭ cel maĭ prețios în felu luĭ: Omer e regele poeților, omu e regele naturiĭ, leu e regele animalelor, vulturu e regele păsărilor, auru e regele metalelor. Cel maĭ mare producător saŭ fabricant în Statele Unite: regele oțeluluĭ, al bumbaculuĭ, al petroluluĭ. Pĭesă principală în jocu de șah. Pl. Numele a patru cărțĭ din Vechĭu Testament care conțin istoria Jidanilor de la profetu Samuil pînă la captivitatea babilonică. Marele rege, Regele Perșilor (în scrierile vechilor Grecĭ), Regele Foarte Creștin (fr. Tres Chretien), regele Franciiĭ odinioară. Regele Catolic, regele Spaniiĭ. V. craĭ, principe, împărat.

salavát n., pl. urĭ (turc. [d. ar.] salavat, pl. d. salát, rugăciune). Vechĭ. Rugăcĭunea musulmanilor, compusă din formula „Nu e nicĭ un Dumnezeŭ afară de Dumnezeŭ și Mohamet e profetu luĭ”. Azĭ. P.P. (Teod. 621): un inel de salavat, un inel pe care era scrisă această rugăcĭune.

IEREMIA (c. 650-c. 580 sau 570 î. Hr.) (în „Vechiul Testament”), unul dintre cei patru mari profeți. Martor al distrugerii Ierusalimului și al căderii poporului lui Israel în robia babiloniană. Prăznuit la 1 mai. ♦ Carte a „Vechiul Testament” (52 capitole), care cuprinde cuvântări și profeții rostite într-o perioadă de 40 de ani, pericope istorice și date biografice. ◊ Plângerile lui I. = carte a „Vechiului Testament” (5 capitole), atribuită profetului I., în care acesta deplânge decăderea regatului Iudeii, pustiirea țării și căderea în captivitatea babiloniană.

ILIE (sec. 9 î. Hr.), profet evreu. Adversar al cultului lui Baal, introdus de regele Ahab. Potrivit „Vechiului Testament”, a făcut multe minuni și s-a înălțat la cer într-un car de foc, lăsând ucenicului său Elisei mantaua sa. Prăznuit la 20 iulie.

ISAIA (sec. 8 î. Hr.), primul dintre cei patru mari profeți. Apărător frecvent al monoteismului. A fost primul care a făcut prorocirile despre venirea unui mântuitor (Mesia). Numit și Evanghelistul Vechiului Testament. Prăznuit la 9 mai. ◊ Cartea lui I. = carte a „Vechiului Testament” (66 cap.) care cuprinde în prima parte profeții și cuvântări rostite în diverse împrejurări, iar în cea de-a doua parte, profeții de mângâiere și îndemnuri profetice.

profet s. m., pl. profeți

profeți (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. profețesc, imperf. 3 sg. profețea; conj. prez. 3 să profețească

profeție s. f., art. profeția, g.-d. art. profeției; pl. profeții, art. profețiile

KHADῙDJA [hadídʒa] (?-619), prima soție a lui Mahomed și mamă a Fatimei. Protectoarea misiunii Profetului la Mecca. Considerată de musulmani una dintre cele patru mame ale credincioșilor.

*viziúne f. (lat. visio. -ónis, d. vidére, visum, a vedea. V. pre-, pro- și re-viziune). Aparițiune supranaturală, revelațiune: viziunile profeților. Vedenie, nălucă. Himeră.

apocaliptic a. 1. care seamănă apocalipsului; literatură apocaliptică, complexul cărților ebraico-creștine, numite apocalipsuri și conținând viziuni, simboale și profeții; 2. fig. obscur, misterios.

ROMÁNIC, -Ă (< germ., it.; {s} lat. romanice loqui „a vorbi într-o limbă romanică”) adj. 1. De la romani² (3), privitor la romani. ◊ Limbi romanice = grup de limbi care au la bază limba latină, continuată prin latina populară și diversificată mai accentuat în sec. 7-9. L.r. sunt în număr de zece: catalana, dalmata (dispărută la sfârșitul sec. 19), franceza, italiana, portugheza, provensala, româna, retoromana, sarda, spaniola, majoritatea dintre ele fiind limbi naționale (franceza, spaniola, portugheza, italiana și româna). Vorbite de c. 740 mil. (2005) de vorbitori nativi; dintre ele, limba spaniolă are cei mai mulți vorbitori (425 mil. în 2005). Se numesc și limbi neolatine. ♦ Care aparține limbilor romanice, care le este caracteristic. Care studiază, care se ocupă de limbile ce au la bază limba latină. 2. Artă r. = denumirea convențională adoptată de istoriografi în sec. 19, prin care se înțelege în general arta care s-a dezvoltat în țările europene supuse influenței catolice în sec. 10-13. A.r. a preluat unele trăsături ale artei bizantine și în special elemente din arta carolingiană. Dezvoltând vechi tradiții ale artei antice romane, stimulată de frecvente schimburi cu arta orientală, cunoscută fie prin intermediul navigatorilor și al pelerinilor, fie prin intermediul armatelor de cruciați, a.r. a îmbrăcat variate aspecte, arhitectura fiind modul ei principal de manifestare. În perioada de înflorire a stilului romanic, principalele edificii au fost bisericile și mănăstirile. Dispunând de imense averi funciare și tezaurizate, mănăstirile și catedralele romanice au fost, în general, construite potrivit unor programe monumentale, amploarea lor fiind justificată și de faptul că trebuiau să găzduiască un uriaș număr de pelerini atrași de cultul relicvelor sfinte. Asupra dezvoltării a.r., îndeosebi a arhitecturii r., un rol important l-a avut marea expansiune a monahismului. Principalele tipuri de plan ale arhitecturii religioase romanice sunt: a) biserica-sală (o navă prevăzută cu o absidă pe latura E și, eventual, cu un turn-clopotniță), b) bazilica, cu trei sau mai multe nave, c) biserica de plan central (circular sau polilobat). Mănăstirile erau prevăzute cu clădiri anexe, dezvoltate, de regulă, pe plan dreptunghiular în jurul unei curți interioare, către care se deschidea o galerie cu arcade pe coloane, cu deambulatoriu. Construite în general din piatră, (cărămida a fost utilizată numai în anumite zone nordice), edificiile romanice sunt caracterizate prin grosimea masivă a zidurilor și prin folosirea plafoanelor (mai ales în Italia) sau a bolților semicilindrice, uneori întărite cu arcuri-dublou. Mai rar, sub influență orientală, a fost întrebuințată, pentru boltiri, cupola. Deschiderile, în general mici, practicate în ziduri (arcade, portaluri, ferestre) sunt totdeauna în plin cintru și trebuie subliniat că un principiu definitoriu pentru arhitectura romanică este predominanța plinurilor asupra golurilor. Deseori ferestrele sunt compartimentate în două sau în trei deschideri (bifore, trifore) cu ajutorul unor colonete. În interior, deschiderile sunt sprijinite pe coloane masive sau pe stâlpi articulați. Este de observat că, în cadrul a.r., sculptura și pictura au fost subordonate arhitecturii. Decorul sculptat al edificiilor romanice se plasează în jurul portalurilor, în jurul capitelurilor, de asemenea pe fețele unor obiecte de cult. Inspirată mai ales de creștinism, dar utilizând și elemente fantastice, multe de origine orientală, sculptura r. are în primul rând un caracter decorativ, hieratizant. Considerată și ea ca un motiv decorativ, figura umană este turtită, alungită, contorsionată, după caz, pentru a răspunde nevoilor compoziționale. Tratarea schematizată, deseori rusticizată, a figurilor este compensată de simțul decorativ și de inventivitatea fabuloasă a meșterilor. Picturile r., de asemenea cu un pronunțat caracter hieratic, sunt la origine o ramură a picturii bizantine, pe care s-a dezvoltat în condiții specifice, caracterizată fiind prin schematism, dar și prin spiritul narativ-popular. Ca monumente reprezentative de arhitectură r. cităm: biserica abațială din Saint-Benoît-sur-Loire, catedrala din Toulouse, biserica din Marmoutier (Franța), domul din Modena, domul din Pisa (Italia), biserica Sfinții Apostoli din Köln, palatul conților de Thuringia din Wartburg (Germania), biserica din Cisnădioara (România). Pentru sculptura r. sunt de amintit timpanul portalului bisericii La Madeleine din Vézelay, portalul bisericii din Autun (Franța), profeții din corul catedralei din Bamberg (Germania), reliefurile catedralei Sf. Mihail din Alba Iulia (România). Pentru picturi sunt reprezentative decorațiile murale ale bisericilor din valea Tahull-Catalonia (Spania), ansamblul mural al bisericii Saint-Savin (Franța). În cadrul artei r. trebuie considerate și piesele de artă decorativă: tapiserii, emailuri în champ-levé, practicate în special la Limoges (Franța), manuscrise caligrafiate pe pergament și ornamentate cu miniaturi, feronerie, argintărie, obiecte din bronz, mobilier etc. În general, stilul artei r. se caracterizează prin măreția și severitatea construcțiilor, prin hieratismul și decorativismul artelor figurative. A.r. i-a urmat arta gotică.

Ilie (St.) m. profet, răpit (zice se) la cer într’un car de foc; serbat de țăranii noștri la 20 Iulie, zi de fulgere, trăsnete, vifore. Poporul crede, când bubue tunetul, că sfântul Ilie se preumblă cu caru-i pe bolta de aramă a cerului, alergând după diaci ca să-i trăsnească cu fulgerele sale. V. Pălie.

inspirat a. care a primit inspirațiune: poet, profet inspirat.

muftiu m. interpretul legii, cea mai înaltă autoritate religioasă la Mahomedani, numit și Șeik-ul-Islam sau Capul adevăratei religiuni, reprezentantul religios al Profetului: Vizirul și Muftiul, topuzul și Coranul AL. [Turc. MUFTI].

preot m. 1. cel ce prezidă ceremoniile cultului; 2. în biserica creștină, cel consacrat serviciului divin; 3. fig. profet: preot deșteptării noastre EM. [Vechiu-rom. preut = lat. vulg. PREBITER (clasic PRESBYTER), lit. bătrân (= venerabil), numire onorifică ca călugăr și stareț].

profet m. 1. cel ce prezice viitorul prin inspirațiune divină sau descopere vr’un adevăr ascuns oamenilor; 2. titlul dat de muzulmani lui Mahomed; 3. fig. cel ce anunță un eveniment viitor: semnelor vremii profet EM.

profetic a. 1. ce ține de profet; 2. care anunță viitorul.

proroc m. profet: Daniil prorocul. [Slav. PROROKŬ]. ║ a. profetic: cum la vorbă mii de valuri stau cu stelele proroace EM.

Agatanghel m. numele unui profet popular, pretins călugăr grec care ar fi trăit în sec. XIII: d-ta ești un ori citit... ca proorocul Agatanghel AL.

Apolloniu m. 1. (din Rhodos), poet grec, autorul Argonauticelor (276-186 a. Cr.); 2. (din Tyana), filozof grec a cărui vieață e învăluită cu fabule, considerat de contemporanii săi ca vrăjitor și profet (mort 100 d. Cr.).

viziune f. 1. lucru supranatural ce apare cu permisiunea divină; viziunile profeților; 2. fig. idee nebună, extravagantă.

Arimatia f. vechiu oraș în Palestina, azi Ramleh, patria profetului Samuil.

Balaam m. profet mincinos care, trimis de regele Moabului spre a blestema pe Izraeliți, îi binecuvântă, speriat de un înger și de cuvintele măgarului său năsdrăvan (sec. XV a. Cr.).

Baltazar m. 1. ultimul rege al Babilonului; împresurat de Ciru, făcu un ospăț, la care profană vasele sfinte ale Templului lui Solomon și văzu scris pe zid cuvintele: mene, thekel, phares («cântărit, numărat, împărțit»). Profetul Daniil le tălmăci vestindu-i ruina; în aceeaș noapte Ciru pătrunse în oraș și Baltazar fu ucis (554-538 a. Cr.); 2. fig. ospățul lui Baltazar, masă copioasă, sgomotoasă și prelungită.

Daniel m. unul din cei patru mari profeți, captiv în Babilon, el tălmăci visele lui Nabucodonosor și, la ospățul lui Baltazar, cele trei semne tainice; scăpat printr’o minune din groapa leilor, el obținu dela Ciru întoarcerea Evreilor în Palestina și restabilirea Templului (sec. VI a. Cr).

Deceneu m. preot mare sau profet dac, contemporan cu Burebista, care moraliza poporul geto-dac (50 a. Cr.).

rege m. 1. suveranul unui regat; 2. fig. cel dintâiu, cel mai bun în felul său: acel rege al poeziei EM.; 3. se zice de unele animale considerate ca cele mai nobile dintre toate: leul e regele animalelor; 4. piesa principală în jocul de șah; 5. pl. nume a 4 cărți din vechiul Testament, ce conțin istoria Evreilor dela profetul Samuel până la captivitatea babilonică.

Eliseu m. profet evreu, discipolul și urmașul lui Ilie.

Ezechiel m. unul din cei patru mari profeți evrei (sec. VI a. Cr.).

Ieremia m. unul din cei patru mari profeți, autorul Plângerilor (sec. VII a. Cr.).

Ioil m. unul din micii profeți evrei, contemporan cu Ieremia (sec. VII a. Cr.).

Iona m. unul din micii profeți evrei: aruncat de corăbieri în mare, fu înghitit (zice-se) de un chit care, după trei zile, îl scuipă pe uscat viu si nevătămat (sec. IX a. Cr.).

Isaia m. primul dintre marii profeți (700 a.Cr.).

Meyerbeer m. celebru compozitor german, născut la Berlin și mort la Paris: Hughenoții, Profetul, Africana (1794-1864).

DANIEL (sec. 6 î. Hr.), unul dintre cei patru mari profeți ai „Vechiului Testament”. În Babilon, a devenit favorit al regelui Nabucodonosor și al fiului său. A profețit despre timpul și venirea lui Mesia. Prăznuit de Biserica ortodoxă la 17 dec. ◊ Cartea lui Daniel = carte a „Vechiului Testament” scrisă către anul 165 î. Hr. în ebraică și arameică; autor necunoscut. Conține relatări despre faptele și profețiile lui D., precum și despre poporul evreu în timpul exilului din Babilon.

Natan m. 1. profet trimis de D-zeu lui David spre a-i imputa omorul lui Uria; 2. (înțeleptul), titlul unei tragedii celebre de Lessing.

Nostradamus m. faimos astrolog francez, medicul lui Carol IX, autorul unor profeții în versuri (1503-1566).

Zaharia m. 1. unul din cei 12 profeți mici; 2. tatăl sfântului Ioan Botezătorul; 3. rege din Izrael (767 a. Cr.).

Zalmoxe m. profet dac care intemeiă cultul zeului Gebeleizis, cu care se confundă mai târziu.

CALIF, califi, s. m. Titlu purtat de monarhii din unele state musulmane, care dețineau puterea politică și religioasă, fiind considerat locțiitor al profetului Mahomed pe Pământ; persoană având acest titlu. – Din fr. calife.

SUNNA s. f. Tradiție sacră a islamului ortodox, care consemnează faptele și cuvintele atribuite profetului Mahomed. – Din fr. sunna.

PROFET, profeți, s. m. Predicator religios, trimis al lui Dumnezeu pe Pământ și ales de acesta să perceapă cuvântul divin și să primească viziuni pe care le va interpreta; proroc. ♦ (Art.) Nume dat de musulmani lui Mahomed. ♦ Vizionar ale cărui presupuneri sunt susceptibile de a se împlini ori s-au împlinit deja. – Din fr. prophète.

MESIA n. pr. m. 1. (În Vechiul Testament) Denumire dată regilor Israelului sau marilor profeți. 2. (În Cărțile profeților) Nume rezervat trimisului lui Dumnezeu ca mântuitor, mesager divin esențial, așteptat într-un viitor nedefinit, apariția sa pe Pământ marcând triumful poporului evreu (al lui Iahve) asupra inamicilor și începutul unei ere pașnice de prosperitate. 3. (În creștinism) Mântuitorul lumii, salvatorul de esență divină al obștei, Unsul Domnului; spec. Isus Hristos. [Acc. și: Mesia] – Din sl. mesiia, ngr. Messías, lat. messias.

ORACOL, oracole, s. n. (În Antichitate) Răspuns profetic pe care, potrivit credinței anticilor, zeii îl dădeau celor veniți să-i consulte cu privire la viitor; prevestire, prezicere, profeție; lăcașul sacru unde se făceau și se interpretau aceste profeții; p. ext. persoană care făcea aceste profeții. ♦ Hotărâre sau sentință cu caracter infailibil dată de o persoană cu autoritate; p. ext. persoană care dă această hotărâre sau sentință. ◊ Expr. A vorbi ca un oracol = a se exprima sentențios și enigmatic. [Var.: oracul s. n.] – Din lat. oraculum, it. oracolo, fr. oracle.

HULI, hulesc, vb. IV. Tranz. A spune vorbe de ocară sau de batjocură la adresa cuiva, a ocărî (pe cineva); p. ext. a vorbi de rău, a bîrfi, a calomnia, a defăima. Îi place lui s-audă cum îl cinstesc oamenii și-i doresc zile multe... Pentru asta, ce să spun, eu nu l-oi huli. GALAN, Z. R. 284. Mișeii-au îndrăznit a mă huli. COȘBUC, P. II 284. Toată lumea mă hulește, numai puica mă iubește. TEODORESCU, P. P. 314. ◊ Absol. De te-ating, să feri în laturi, De hulesc să taci din gură; Ce mai vrei cu-a tale sfaturi, Dacă știi a lor măsură. EMINESCU, O. I 198. De vor huli, ce-ți pasă? Ești bun? Poporul știe Și cade sub disprețu-i acel ce calomnie. BOLINTINEANU, O. 135. ◊ (Rar, complementul indică un lucru) Eu știu că e vinul oprit de profet! – «Oprit e, creștine! Dar nu e mirare că eu îl iubesc, Mirare-i că unii de-ai voștri-l hulesc, Și-aceasta-i rușine!» COȘBUC, P. I 210.

RAI s. n. 1. Loc unde, potrivit credințelor religioase, ajung după moarte sufletele celor care respectă preceptele religiei; paradis, eden. Și atunci ca prin minune se și trezește Ivan la poarta raiului. CREANGĂ, P. 308. Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet, Că pe-o clipă se-nălțase chiar în rai la Mahomet. EMINESCU, O. I 144. Sufletul să-mi meargă în rai! Și din rai să te privească În căldarea cea drăcească Cum îți plîngi păcatele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 260. Dar din dar se face rai, se zice cînd cineva dă și altuia din ceea ce capătă în dar. 2. Fig. Loc frumos și încîntător din natură. Era un farmec nesfîrșit dragostea lor și era un rai colțul de pămînt pe care viețuiau. SADOVEANU, O. IV 81. La cîteva minute de aici, pe valea Lotrului, într-un adevărat colț de rai, e așezat satul Brezoiu. VLAHUȚĂ, O. AL. I 141. Și-a dat drumul cu dînsa pe-o altă lume, unde era un rai și nu altăceva. CREANGĂ, P. 95. Prin bolta ferestrei înguste Mă uit într-al văilor rai. EMINESCU, O. IV 98. ♦ Loc în care cineva se simte foarte fericit; fericire mare. Casa nașilor era raiul copiilor. GALACTION, O. I 10. Las’ să-ți înlănțui gîtul cu părul meu bălai, Viața, tinerețea mi-ai prefăcut-o-n rai. EMINESCU, O. I 95. Orișiunde-oi fi cu tine Va fi raiul pentru mine. ALECSANDRI, T. I 452. ◊ Expr. Gură de rai = loc frumos din natură. Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai, Iată vin în cale, Se cobor la vale Trei turme de miei Cu trei ciobănei. ALECSANDRI, P. P. 1.

ZENDĂ (AVESTICĂ) s. f. (< fr. zend): limbă iraniană a vechilor perși, în care au fost scrise textele sacre mazeice (reunite în cartea denumită Avesta – de aici și numele de avestică dat limbii zende), atribuite, după legendă, profetului și reformatorului persan Zarathrustra (numit de greci Zoroastru) și diferite ca structură și întindere.

PREOT, preoți, s. m. Persoană care săvîrșește ritualurile unui cult religios; (în biserica creștină) persoană din cler care oficiază serviciile religioase și îndeplinește toate formele cultului creștin; (popular) popă. Titu Herdelea se pomeni într-o bună zi cu preotul Belciug din Pripas. REBREANU, R. I 282. Clopotele grele Răsunau cu jele Și preoți cîntau, Oameni s-adunau, Pe-Ana o-ngropau. COȘBUC, P. II 162. Așteptă un ceas să vie preotul. NEGRUZZI, S. I 91. ◊ Fig. Cel ce slujește un ideal, cel ce propovăduiește un crez, o învățătură; apostol. Și bogat în sărăcia-i, ca un astru el apune, Preot deșteptării noastre, semnelor vremii profet. EMINESCU, O. I 32.

TRIMITE, trimit, vb. III. Tranz. 1. (Și în forma trimete) A dispune (printr-un ordin sau printr-o rugăminte) ca cineva să se ducă undeva. Talpa-iadului, cum aude despre această minunăție, trimite slujnica degrabă să-i cheme femeia. CREANGĂ, P. 96. În zadar ca s-o mai cate tu trimiți în lume crainic. EMINESCU, O. I 83. Obștea ne-a trimis pre noi să-ți spunem că norodul nu te vrea. NEGRUZZI, S. I 139. Am vorbit cu doi feciori Să-mi trimită pețitori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 447. (Absol.) Auzind împăratul că este la un sat aproape un unchiaș dibaci, a trimis să-l cheme. ISPIRESCU, L. 1. Am trimis după doctor. NEGRUZZI, S. I 62. ◊ Expr. (Familiar) A trimite (pe cineva) pe cealaltă lume (sau în rai) = a ucide. Oricum a fi, sînt sigur că te trimit în rai cu cerga-n cap. ALECSANDRI, T. I 206. A trimite (pe cineva) la plimbare = a nu sta de vorbă cu cineva, a refuza o convorbire cu cineva; a da pe ușă afară, p. ext. a concedia din slujbă. A fost prins și trimis la plimbare. PAS, Z. I 286. A trimite (pe cineva) la dracul (sau de la dracul la tată-său) v. drac (1). A trimite (pe cineva) în gura tunului v. gură (II 2). A trimite (pe cineva) la urmă = a trimite pe cineva (escortat de forța publică) la locul de unde este originar. Guvernul găsise mijlocul să scape de unii dintre muncitorii care se bucurau de încrederea tovarășilor lor și erau mai hotărîți în luptă: îi trimetea la «urmă». PAS, Z. IV 216. A trimite (pe cineva) în judecată = a intenta (cuiva) proces. A trimite (pe cineva) la închisoare (la temniță, la ocnă sau la sare) = a pedepsi (pe cineva) cu închisoarea. Tîlharii au fost trimiși la sare. PAS, Z. I 162. Nu era vorbă de nimic altă decît de a trimite la ocnă pe șese beceri. NEGRUZZI, S. I 287. ♦ A dispune ca un vehicul să plece cu o destinație precisă. Dacă vrea boierul să mergem la dînsul, apoi să trimeată căruța după noi. SBIERA, P. 264. Îndată le-au trimes un caic spre ajutor. DRĂGHICI, R. 11. 2. A delega, a alege (într-un organ reprezentativ sau de conducere). Alegerile vor da putința maselor să trimită în fruntea organelor locale ale puterii de stat zeci și zeci de mii de gospodari pricepuți. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2797. 3. A îndrepta (pe cineva) să consulte un text în legătură cu o anumită problemă. Mi-aș permite asemenea să trimit pe d. Panu la articolul meu «Mișcarea literară și științifică». GHEREA, ST. CR. III 152. 4. (În credințele mistice, despre divinități sau alte forțe supranaturale) A face să vie, să se arate, să se manifeste. El pricepe visul că-i trimis de la profet. EMINESCU, O. I 144. Dumnezeu... a trimis ploaie și vînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 186. 5. A dispune ca un obiect să fie dus, transportat, predat la o destinație anumită. V. expedia. Trimit banii, cu care n-am ce face, pe două adrese cunoscute. CAMIL PETRESCU, U. N. 380. Plecă și-mi trimise o cafea cu lapte și două cornuri. DELAVRANCEA, H. T. 67. Îmi trimisese drăguța doi cozonaci calzi de paști. ALECSANDRI, T. I 382. Măi bădiță, de departe, Mai trimite-mi cîte-o carte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 117. ◊ Fig. Ea-i trimite un zîmbet discret de prietenie și de încurajare. VLAHUȚĂ, O. AL. II 65. Cucule, pasere sură, Să nu-mi cînți pe arătură, Ci să-i cînți mîndrei pe șură, Să-mi trimit-un pic de gură. HODOȘ, P. P. 41. Măi bădiță, bădișor, Nu-mi trimite-atîta dor Pe gurile tuturor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 116. 6. Fig. A transmite prin cineva vești, porunci; a face cuiva o comunicare prin cineva. Vorbă mi-a trimis mîndra Să mă mai duc pe la ea. ANT. LIT. POP. I 148. ◊ Expr. A trimite (cuiva) sănătate = a ura (cuiva) sănătate prin intermediul altuia. – Prez. ind. și: (regional) trimiț (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 405). – Forme gramaticale: perf. s. trimisei, part. trimis. - Variante: trimete, trămite (ODOBESCU, S. II 511) vb. III.