ASCULTA, ascult, vb. I. Tranz. (Folosit și absolut) 1. (Complementul indică ceea ce se face auzit sau, p. ext., persoana sau instrumentul care emite sunetele) A se strădui să audă, a urmări cu atenție pentru a auzi (1). Ciobanul a oftat și a ascultat austrul în cercevelele ferestrelor. SADOVEANU, N. F. 19. Auzea din partea bolnavă un geamăt surd. Rîndunica-l asculta pătrunsă de amară durere. BASSARABESCU, V. 51. ♦ A auzi. În privighetori să-mi pară Glasul Linei că-l ascult. COȘBUC, P. I 49. Vino, bade, sările De-ascultă mustrările, Cum mă mustră măicuța, Bade, pentru dumneata! JARNÍK-BÎRSEANU, D., 269. 2. A-și încorda atenția, a fi atent la ceea ce se spune, se cîntă, se povestește. Uneori li se părea că e cineva care-i ascultă, îi spionează, ș-atunci își scoborau glasul. VLAHUȚĂ, O. AL. II 4. Fata asculta cu toate urechile și făcu precum o învăță calul. ISPIRESCU, L. 18. Eu sînt dator să spun povestea și vă rog să ascultați. CREANGĂ, P. 248. «Cobori în jos, luceafăr blînd, Alunecînd pe-o rază, Pătrunde-n casă și în gînd Și viața-mi luminează!» El asculta tremurător, Se aprindea mai tare. EMINESCU, O. I 168. ◊ (În corelație cu verbul «a sta», arată o acțiune de durată) Ele plîng, și mi se strînge Inima cum stau și-ascult. COȘBUC, P. I 263. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» și indicînd persoana sau instrumentul care se face auzit) Foicică mărăcine, Ascultați, boieri, la mine. TEODORESCU, P. P. 517. ♦ A controla dacă elevul și-a însușit cunoștințele predate, cerîndu-i să facă o expunere orală. Învăța împreună... eu la gramatică și tu ce-i vrea; apoi mi-i asculta. CREANGĂ, A. 87. ♦ (Cu privire la martori) A lua depoziții, a înregistra declarațiile făcute; a audia. ♦ A examina (un bolnav) aplicînd urechea pentru a urmări fenomenele respiratorii sau bătăile inimii; a ausculta. Doctorul l-a ascultat la piept. 3. A crede, a da crezare, a băga în seamă, a acorda importanță. Zici că-s mîndră și n-am vrut Ca s-ascult vorbele tale? COȘBUC, P. I 51. 4. (Cu privire la o dorință, o rugăminte etc. sau, p. ext., la cel care o rostește) A lua în considerare, a împlini, a satisface. Chemarea-mi asculta-vei? Din neguri reci plutind te vei desface? EMINESCU, O. I 120. ♦ (Cu privire la un sfat, un ordin etc. sau, p. ext., la cel care îl rostește) A se supune, a se conforma, a da urmare, a face întocmai. În sfîrșit te dai pe față!... Și nu m-ai chemat aicea sfatul spre-a mi-l asculta. DAVILA, V. V. 159. Dacă vei merge cu mine, îi zise calul, habar să n-ai... Pe voi sluji cum am slujit și pe tată-tău. Numai să m-asculți. ISPIRESCU, L. 16. ◊ Fig. Mi-am ascultat inima și-am venit să te îmbrățișez. GALACTION, O. I 225. ◊ Intranz. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. «de») Din copilăria mea sînt deprins a asculta de tată. CREANGĂ, P. 203. O oră să fi fost amici, Să ne iubim cu dor. S-ascult de glasul gurii mici O oră, și să mor. EMINESCU, O. I 191. Că bădița-i tinerel, N-ascultă boii de el. HODOȘ, P. P. 56. Las’să fie rău, nu bine, Că n-am ascultat de nime, Ci-am făcut de capul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 218.

avea [At: COD. VOR. 120/5 / Pzi: 1: am, (înv) aib, 2: ai, 3: are, 4: avem, 5: aveți, 6: au; cj: 3,6 să aibă, (înv) să aivă, (reg) să aibe; (înv) se avure; par: avut; grz: având, (înv) aibând / E: ml habere] 1 vt A poseda ceva. 2 vt A deține ceva. 3 vt A fi stăpân pe cineva sau ceva. 4 vt (Îe) Ce-am avut și ce-am pierdut N-am ce pierde. 5 vt (Îae) Sărac am fost, sărac am rămas. 6 vt (Îae) Puțin îmi pasă. 7 vt (Îe) A ~ ac de cojocul cuiva A ști cu ce arme să învingi pe cineva. 8 vt (Îae) A ști să înveți minte pe cineva. 9 vt (Îe) A nu ~ după ce bea apă A fi foarte sărac. 10 vt (Înv; îe) A nu ~ nici un sfânt A fi necredincios. 11 vt (Îae; fig) A nu avea nici o protecție. 12 vt (Îe) A nu ~ nici un chichirez A nu avea nici o logică. 13 vt (Îae) A nu avea nici un haz. 14 vt (Îe) A nu ~ ochi decât pentru... A fi îndrăgostit de... 15 vt (Îe) A (nu) ~ rost să... A (nu) fi potrivit să... 16 vt A purta cu sine. 17 vt A fi îmbrăcat cu... 18 vt A se folosi de serviciile cuiva. 19 vt A ține. 20 vt (D. femei; înv; îe) A ~ pre sine A avea menstruație. 21 vt (D. femei; înv; îe) A ~ în pântece A fi însărcinată. 22 vt (Îe) A ~ seu la rărunchi (sau a ~ cheag) A fi bogat. 23 vt (Îe) A nu ~ nici în clin, nici în mânecă (cu cineva) A nu cunoaște pe cineva. 24 vt (Îae) A nu avea nici o legătură cu... 25 vt A ~ ceva în gând (sau în cuget, în minte) A avea o anumită intenție. 26 vt (Îe) A ~ pe (sau, înv, la) capul său A avea o responsabilitate (nedorită). 27 vt (Îe) A ~ pe cineva la (sau în) inima sa A iubi pe cineva. 28 vt (Îe) A (nu) ~ pe cineva la stomac A (nu) putea suporta pe cineva. 29 vt (Îe) A ~ (ceva) pe suflet (sau pe conștiință, ori, înv, la sufletul său) A suferi mustrări de conștiință pentru ceva. 30 vt (Îe) A ~ (ceva) la îndemână (sau, înv, a ~ mână) A avea (ceva) în imediata sa apropiere. 31 vt (Îae) A se putea ușor folosi (de ceva). 32 vt (Îe) A ~ (ceva) pe mână A dispune de... 33 vt (Îe) A ~ la (sau în) degetul (cel) mic A domina clar. 34 vt (Îae) A cunoaște foarte bine. 35 vt (Îe) A ~ gărgăuni în cap A fi înfumurat. 36 vt (Îae) A avea pretenții nejustificate. 37 vt (Îae) A avea idei extravagante. 38 vt (Înv; îe) A ~ pe cineva în tașcă A avea pe cineva în puterea sa. 39 vt (Îe) Nici acasă n-am de coasă Nu mă grăbesc. 40 vt (Îae) Nu am nici o treabă. 41 vt A fi în relație de rudenie cu cineva. 42 vt A fi în relație de subordonare cu cineva. 43 vt A fi într-o relație afectivă cu cineva. 44 vt (Îe) A ~ pe cineva de aproape A avea simpatie sau dragoste pentru cineva. 45 vt (Îe) A ~ pe cineva drag A iubi pe cineva. 46 vr (Îe) A se ~ dragi A se iubi. 47 vr (Îe) A se ~ bine (cu cineva) A se înțelege bine. 48 vr (Îe) A se ~ rău (cu cineva) A se certa. 49 vi (Îae) A fi dușmani. 50 vr (Eliptic) A avea o anumită relație cu cineva. 51 vr (Eliptic) A fi îndrăgostiți. 52 vt (Îe) A ~ pe cineva cu bine (sau cu drag) A iubi pe cineva. 53 vt (Înv) A considera pe cineva drept... 54 vr (Înv; eliptic) A fi egoist. 55 vr (Înv; eliptic) A fi înfumurat. 56 vt A dispune de un interval de timp sau spațiu. 57 vt (Îe) A ~ vreme (sau timp) A dispune de timp pentru a face ceva. 58 vt (Îae) A fi liber. 59 vt (Îae) A dispune de timp pentru a se ocupa de cineva. 60 vt (Înv; îe) A-și ~ un loc A ocupa un loc. 61 vt (Îlv) A ~ loc A găsi un loc. 62 vt (Îae) A se întâmpla. 63 vt (Îe) A nu ~ margini A fi foarte întins. 64 vt (D. o însușire; îae) A fi într-un grad peste măsură de mare. 65 vt (Înv; îe) A ~ cale A se pregăti să parcurgă un drum lung. 66 vt A deține o capacitate abstractă. 67 vt (Îe) A ~ dreptate A fi îndreptățit. 68 vt (Îe) A ~ (de) gând să... A intenționa să... 69 vt (Îe) A ~ grijă A fi neliniștit pentru ceva. 70 vt (Îae) A nu uita să... 71 vt A se simți responsabil. 72 vt (Îe) A (nu) ~ greș (sau greșeală) A (nu) greși. 73 vt (Îe) A (nu) ~ habar A (nu) ști. 74 vt (Îe) A ~ treabă A fi ocupat. 75 vt (Îe) A ~ o (sau de) vorbă cu cineva A trebui să discute cu cineva. 76 vt (Îlv) A (nu) ~ asemănare A (nu) se asemăna. 77 vt (Îal; neg) A fi neasemuit. 78 vt (Îlv) A (nu) ~ deosebire A (nu) se deosebi. 79 vt A (nu) ~ ființă A (nu) exista. 80 vt (Îal) A (nu) se naște. 81 vt (Înv; îlv) A (nu) ~ întâmplare A (nu) i se întâmpla. 82 vt (Îlv) A (nu) ~ bănuială (sau, înv, prepus) A (nu) bănui. 83 vt (Îlv) A (nu) ~ spor A (nu) spori. 84 vt (Îlv) A (nu) ~ trai (sau viață) A nu trăi. 85 vt (Îal) A (nu mai) putea trăi (cu cineva). 86 vt (Îe) A (nu) ~ zile (sau zilișoare) A (nu) mai trăi. 87 vt (Îae) A (nu) se mai bucura de viață. 88 vt (Îe) A (nu) (mai) ~ zile bune (cu cineva) A (nu) (mai) trăi în pace (cu cineva). 89 vt (Îlv) A ~ (un) vis A visa. 90 vt (Fig; îal) A năzui spre ceva. 91 vt (Îlv) A nu ~ moarte A fi nemuritor. 92 vt (Îlv) A nu ~ număr A fi nenumărat. 93 vt (Îlv) A (nu) ~ nădejde A (nu mai) spera. 94 vt (Îlv) A ~ mare laudă A fi lăudat. 95 vt (Îlv) A ~ iertare A fi iertat. 96 vt (Îlv) A (nu) ~ scăpare A (nu) scăpa. 97 vt A primi (ceva) de la cineva. 98 vt A câștiga ceva. 99 vt A obține ceva. 100 vt A fi părtaș la ceva. 101 vt A se folosi de serviciile cuiva. 102 vt A dispune de ceva. 103 vt A fi alcătuit din... 104 vt A fi înzestrat cu... 105 vt A fi prevăzut cu... 106 vt A conține. 107 vt A cuprinde. 108 vt (Urmat de o unitate de măsură de lungime, greutate etc.) A fi de o anumită dimensiune. 109 vt (Îe) A ~... ani A fi în vârstă de... ani. 110 vt (Îe) A ~ ocazia (sau, înv, prilejul) A i se da posibilitatea. 111 vt (Îe) A ~ milă A stârni mila cuiva. 112 vt (Îae) A simți milă pentru cineva. 113 vt (Îe) A (nu) ~ odihnă A fi mereu activ. 114 vt (Îae; fig) A fi neliniștit. 115 vt (Îe) A ~ semne (sau presimțiri) A presimți ceva. 116 vt (D. o marfa; îe) A ~ căutare A fi cerut de clienți. 117 vt (Îe) A ~ trecere A fi cunoscut și respectat. 118 vt (Îae) A fi apreciat de superiorii săi. 119 vt (Îe) A ~ folos (sau câștig ori, înv, dobândă) A profita. 120 vt (Îe) Atâta bine (sau folos ori câștig) să am! Formulă prin care se garantează adevărul celor exprimate. 121 vt (Fam) A înșela pe cineva. 122 vt (Fam) A profita de cineva. 123 vt (Îe) A nu ~ chip să... A nu reuși să... 124 vt (Îe) A ~ parte (de ceva) A fi predestinat să... 125 vt (Îe) A ~ voie (sau permisiunea) să... A-i fi permis să... 126 vt A fi înzestrat cu o anumită însușire sau capacitate de a îndeplini ceva. 127 vt (Îe) A ~ gură rea A prevesti evenimente rele care se împlinesc. 128 vt (Îe) A ~ nas A avea miros fin. 129 vt (Îae) A fi (prea) îndrăzneț. 130 vt (Îe) A (nu) ~ obraz A fi nerușinat. 131 vt (Îe) A ~ ochi A vedea bine. 132 vt (Îae) A distinge esențialul. 133 vt (Îe) A ~ inimă A fi curajos. 134 vt (Îae) A fi milos. 135 vt (Îe) A ~ curaj (sau îndrăzneală) A fi curajos. 136 vt (Îe) A ~ putere A fi puternic. 137 vt (Îe) A ~ bunătate A fi bun. 138 vt (Îe) A ~ răutate A fi rău. 139 vt (Îe) A ~ darul să... A fi înzestrat cu puterea de a... 140 vt (Îe) A ~ dar (sau talent) A fi talentat. 141 vt A ~ haz A provoca râsul. 142 vt (Îe) A ~ cap (sau minte) A fi deștept. 143 vt (Îe) A ~ ținere-de-minte (sau memorie) A putea să-și amintească multe lucruri. 144 vt (Îe) A ~ noroc (sau șansă) A fi favorizat de întâmplări. 145 vt (Îe) A ~ socoteală (sau, înv, rânduială) A se desfășura potrivit unei ordini și rațiuni. 146 vt (Îe) A ~ gură (mare) A fi certăreț. 147 vt (Îe) A ~ (h)arțag A fi certăreț. 148 vt (Îe) A ~ (a)plecare (sau plecăciune) A avea înclinație spre... 149 vt (Îe) A ~ obicei (sau deprindere) A obișnui să... 150 vt (D. cai; îe) A ~ nărav A fi nărăvaș. 151 vt (D. oameni; îe) A avea un viciu. 152 vt (D. oameni; îe) A ~ beteșug A fi infirm. 153 vt (Îe) A ~ aerul A părea. 154 vt (Îe) A ~ pe vino-ncoace A fi atractiv. 155 vt A fi cuprins de o senzație. 156 vt A fi cuprins de un sentiment. 157 vt (Îe) A~ bucurie A se bucura. 158 vt (Îe) A ~ dor A-i fi dor. 159 vt (Îe) A ~ teamă (sau groază) A se înspăimânta. 160 vt (Îe) A ~ nevoie (sau, înv, lipsă ori trebuință) de... A-i fi necesar ceva. 161 vt A suferi de o boală. 162 vt (Îvp; îe) A ~ peri răi A avea o boală de ochi provocată de genele prea lungi, care irită globul ocular. 163 vt (Îe) A ~ un of A fi necăjit. 164 vt (Îe) A ~ pe dracul A avea un rău inexplicabil. 165 vt (Îae) A nu avea nimic. 166 vt (Îae) A fi foarte rău. 167 vt (Îe) A nu ~ nici pe dracul A fi sănătos. 168 vt (Îae) A nu avea nimic. 169 vt (Îe) N-are nimic! Nu are nici o importanță. 170 vt (Îae) Nu s-a întâmplat nici un rău. 171 vt (Îe) A nu ~ somn A nu putea dormi. 172 vt (Îe) A ~ orbul-găinilor A nu vedea lucruri evidente. 173 vt (Îe) A ~ dureri de cap A-l durea capul. 174 vt (Fig; îae) A fi îngrijorat pentru ceva. 175 vt (Îe) A ~ friguri A suferi de malarie. 176 vt (Fig; îae) A fi foarte nerăbdător și emoționat. 177 vt (Îe) A ~ iubire A iubi. 178 vt (Îe) A ~ ciudă (sau, înv, mânie) (pe cineva) A urî pe cineva. 179 vt (Jur; înv; îe) A ~ pâră (cu cineva) A fi în proces cu cineva. 180 vt (Îe) A ~ ceva (de împărțit) cu cineva A antipatiza pe cineva. 181 vi (Îe) A ~ de furcă cu cineva A avea dificultăți. 182 vt (Îae) A avea mult de luptat împotriva cuiva. 183 vi (Îe) A ~ de gând A se gândi. 184 vi A ~ de grijă A fi atent la ceva. 185 vi (Îe) A ~ de fală A se mândri cu ceva. 186 vi (Îe) A ~ în dragoste A iubi. 187 vi (Îe) A ~ de știre A ști. 188 vr (Înv; fig) A fi propriul său stăpân. 189 vr (Înv) A fi astfel. 190 vr (Înv) A se simți. 191 vt (Înv; urmat de un infinitiv) A fi menit să... 192 vt (Înv; urmat de un infinitiv, conjunctiv sau supin) A voi să... 193 vt (Înv; urmat de un infinitiv, conjunctiv sau supin) A trebui să... 194 vt (Înv; urmat de un infinitiv) Exprimă o acțiune desfășurată în viitor. 195 vt (Înv; urmat de un infinitiv, conjunctiv sau supin) A putea. 196 vi (Îe) A ~ de-a face cu... A avea ceva comun cu... 197 vt (Îae) A intra în relații cu... 198 vt (Îe) N-are a face Nu se potrivește. 199 vt (Îae) Nu are nimic comun cu... 200 vt (Înv; urmat de un verb la conjunctiv prezent) A fi destinat să... 201 vt (Înv; urmat de un verb la conjunctiv prezent) A avea scopul de a... 202 vt (Înv; urmat de un verb la conjunctiv prezent) Exprimă imperativul. 203 vt (Urmat de un verb la supin) A-i rămâne să îndeplinească. 204 vt (Urmat de un verb la supin) A ști. 205 vt (Urmat de un verb la supin) A găsi o soluție pentru a... 206 vt (Îe) A nu (mai) ~ ce zice A nu (mai) ști. 207 vt (Îae) A rămâne fără replică. 208 vt (Îe) A nu (mai) ~ ce face A nu (mai) putea... 209 vt (Îe) A nu ~ pentru ce (sau de ce) A nu avea nici un motiv. 210 vt (Îe) A nu ~ când A nu mai avea timpul necesar să... 211 vt (Îe) Ce ai? Ce simți? 212 vt (Îae) De ce te împotrivești? 213 vt (Îae) Ce-ți pasă? 214 vt (Îe; impersonal) N-are cum Nu este posibil. 215 vt (Îae) Nu există modalitatea de a... 216 vt (Îe) N-are cine să... Nu există cineva care să... 217 vt (Îe) A nu ~ unde A nu exista spațiu disponibil. 218 vi (Îe) N-are decât să... și... E suficient să... pentru a... 219 vi (Îe) N-ai ~ decât! Ești liber să... 220 vt (Îae) Încearcă numai, dacă îndrăznești! 221 vt (Îae) Nu-mi pasă. 222 va Servește la formarea indicativului perfect compus. 223 va Servește la formarea modului condițional optativ. 224 va (Reg) Servește la formarea unui indicativ mai mult ca perfect compus. 225 va Intră în componența imperfectului perifrastic indicativ. 226 va Intră în componența mai mult ca perfectului perifrastic indicativ. 227 va Servește, împreună cu prezentul conjunctivului, la formarea viitorului popular.

Calif de o zi – Expresia vine din basmele arabe, cuprinse în O mie și una de nopți (vezi „Lampa lui Aladin” și „Sesam, deschide-te!”). Se povestește acolo că un tînăr din Bagdad, pe nume Abu-Hassan, și-a destăinuit într-o zi unui oaspete necunoscut, visul lui de a fi calif (prinț domnitor mahomedan) măcar o singură zi. Habar n-avea că oaspetele misterios era însuși Harun al Rașid, sîngerosul și temutul calif din Bagdad, care într-adevăr a existat și a domnit în jurul anului 800. Pe Harun al Rașid l-a amuzat dorința tînărului. I-a turnat în vin un praf care să-l adoarmă; apoi a dat poruncă să fie transportat la palat și, cînd se va trezi, să i se dea toate onorurile, spre a-l face să creadă că realmente este calif. Timp de o zi, Abu-Hassan gustă din plăcerile califatului, dădu ordine și făcu pe califul în toată regula. Dar, seara, a fost din nou adormit și dus înapoi acasă. Basmul se sfîrșise. În schimb s-a născut expresia „Calif de o zi”, care desemnează un stăpînitor efemer, o persoană care numai pentru extrem de scurtă durată deține o anumită putere. În sensul acesta a folosit expresia și marele scriitor Tolstoi în romanul său Învierea la adresa unui vice-guvernator care, foarte puțină vreme, a ținut locul guvernatorului. Compozitorul francez Offenbach s-a inspirat din aceeași poveste și a compus o operetă. lar la noi, Caragiale a scris o povestire intitulată Abu Hassan, avînd subiectul basmului arab. LIT.

CATAGRAFIE, catagrafii, s. f. (Învechit) 1. Inventar. Astfel, zi cu zi, i-a luat diamanticalele și sculele și argintăria, și le-a pus la păstrare acasă la Hagi Cănuță; pe urmă a-nceput să vînză și de pin lucrurile de preț ale casei, despre care... habar n-avusese să facă și el... o catagrafie. CARAGIALE, O. III 37. Să-mi facă mie Catagrafie, Parc-aș fi marfă de băcălie. ALECSANDRI, T. I 111. Întîi și întîi, pînă a nu se arunca în bolboacele etimologiei și a purismului, făcut-am de-amăruntul catagrafia bogăției sau a sărăciei limbii? RUSSO, O. 81. 2. Recensămînt. Toate faptele cîte se raportă la populațiune se constată prin două operațiuni administrative: catagrafiile sau recensimentele și rezumatele stării civile. I. IONESCU, D. 66.

†CATAGRAFIE sf. 1 Recensămînt ¶ 2 ⚚ Inventar: habar n’avusese să facă și el, ca ori-ce negustor cuminte, o ~ CAR. [ngr.].

chinez², ~ă [At: NEGRUZZI, S. I, 10 / Pl: ~i, (Mol) ~eji / E: China + ez cf it chinese] 1-2 smf Persoană care face parte din populația de bază a Chinei sau este originară de acolo. 3 (Fig; dep) Necunoscător total al unei chestiuni Si: ignorant. 4 (Fam; îe) A se face ~ sau (mai adesea) a (o) face pe ~ul A se preface că nu înțelege, că nu știe nimic, că habar n-are despre ce e vorba. 5-6 a Care aparține Chinei sau chinezilor² (1-2) Si: chinezesc (1-2). 7-8 a Privitor la China sau la chinezi² (1-2) Si: chinezesc (3-4). 9 sn (Lpl) Popor care trăiește în China. 10 Limba vorbită de chinezi² (9).

cine [At: COD. VOR. 39/4 / V: (înv) cene, cire, cere / E: lat quene (=quem)] 1 pin Înlocuiește, în propoziții interogative, numele subiectului așteptat ca răspuns la întrebare. 2 pin (Fam; îe) ~ dracu (sau naiba, amar, păcatele etc.) Exprimă mirare. 3 pin (Îae) Exprimă ciudă. 4 pin (Îae) Exprimă necaz. 5 pin (Îae) Exprimă indignare. 6 pin (Îae) Exprimă nerăbdare. 7-9 pin (Îe) ~ (mai) știe când? (sau cum? unde?) Exprimă imposibilitatea precizării timpului, modului, locului de desfășurare a acțiunii Vz habar n-am. 10-11 pin (Îae) Ceva (cineva) deosebit. 12-13 pin (Îae) Ceva (cineva) neprevăzut. 14-15 pin (Fam; urmat de a fi) Ce fel de om. 16 prl Cel ce. 17 prl (Îe) Are (sau n-are) ~ ori este (sau nu este) ~ (nu) există persoană care... 18 prl (Cu valoare nehotărâtă) Indică ființele sau lucrurile luate în parte dintr-un grup sau dintr-o categorie Si: fiecare, oricine, oricare. 19 prl (Înv; îlav) ~ încotro Care încotro. 20 prl (Cu valoare nehotărâtă și în enumerări; îcs) ~ și ~ Unul și altul. 21 prl (Rar; îcs) ~ pe ~ Care pe care. 22 s (Nob) Cineva (fără importanță). corectat(ă)

CIOARĂ, ciori, s. f. 1. Pasăre neagră-cenușie, mai mică decît corbul, cu ciocul scurt (Corvus cornix). O cioară... Se lasă pe-o creangă uscată. BENIUC, V. 100. De pe miriști se ridicau, din cînd în cînd, stoluri de ciori, care-și amestecau țipetele și croncăniturile în văzduhul liniștit. SADOVEANU, O. I 442. Sus, pe-un stîlp de telegraf, S-a oprit din zbor o cioară. TOPÎRCEANU, M. 9. Pentru că era «fata mamei», se alinta, cum s-alintă cioara-n laț. CREANGĂ, P. 283. Să nu dai vrabia din mînă pe cioara din par. ◊ Expr. Cît (sau ca) cioara-n par = foarte puțin timp, aproape de loc, pe apucate. De-acum în dulce stabilitate Am s-o duc vesel, fără habar, Servindu-mi țara pe așezate, Iar nu din fugă, ca cioara-n par. ALECSANDRI, T. I 373. Ca ciorile = ca naiba, ca dracul. ◊ (Atestat în forma ca cioarele) M-ați tot rugat să vă spui și eu cîte vrun basm... și, ca cioarele, parcă era un făcut, de n-am putut să vă împlinesc cererea. ISPIRESCU, U. 1. Cum ciorile? = cum naiba? cum dracul? (Atestat în forma cum cioarele) Cum cioarele era să mă duc la Caterlez? CONTEMPORANUL, IV 136. Ce ciorile? = ce naiba? ce dracul? (Atestat în forma ce cioarele) Ce cioarele de nu dau peste păcatele de buruiene? CONTEMPORANUL, V_II 144. ◊ (În imprecații) Găsi-te-ar ciorile! DAVIDOGLU, O. 46. 2. (Articulat și în expr. de-a cioara) Numele unui joc de copii. – Pl. și: cioare (C. PETRESCU, S. 20, SADOVEANU, Z. C. 7).

CIOBAN, ciobani, s. m. 1. Îngrijitor, paznic de oi; păstor, păcurar. Tata i-a strîns ciobanului mîna și l-a bătut cu dragoste pe umăr. SADOVEANU, N. F. 13. Și să cînți un cîntec, Laie, Cum se cîntă-n sat la noi, Cînd se tînguie ciobanul După turma lui de oi. GOGA, P. 72. Umblam și eu, ca tot ciobanul, Cu fluierul pe lîngă oi, Cînd ne ochiră cu arcanul Pe mine și-ncă pe vreo doi. IOSIF, V. Îmi ardea sufletid în mine de sete și ciobanii și baciul habar n-aveau de asta. CREANGĂ, A. 15. ♦ Proprietar de oi; baci. 2. Compuse: ciobanul-cu-oile = numele unei constelații din emisfera boreală, lira; steaua-Ciobanului = a) luceafărul de seară; b) steaua polară.

CUNOAȘTE, cunosc, vb. III. 1. Tranz. A lua cunoștință în mod just de obiectele și fenomenele înconjurătoare, reflectate în conștiință; a stabili în chip obiectiv relațiile dintre fenomene, a le da o interpretare conformă cu adevărul. [Filozofia materialistă] arată că nu există decît lumea percepută prin simțuri, că lumea este materia în mișcare, că lumea exterioară pe care o cunoaștem cu toții și fiecare dintre noi, fizicul, e singura realitate obiectivă. LENIN, MAT. EMP. 244. Dacă lumea poate fi cunoscută și cunoștințele noastre despre legile dezvoltării staturii sînt cunoștințe autentice, care au însemnătatea unui adevăr obiectiv, urmează că viața socială, dezvoltarea societății, poate fi de asemenea cunoscută, iar datele științei asupra legilor de dezvoltare a societății sînt date autentice, care au însemnătatea unor adevăruri obiective. STALIN, PROBL. LEN. 561. 2. Tranz. A avea sau a dobîndi cunoștințe (temeinice) pe baza studiului, cercetării, experienței. Partidul proletariatului, dacă vrea să fie un adevărat partid, trebuie să cunoască, înainte de toate, legile de dezvoltare a producției, legile de dezvoltare economică a societății. STALIN, PROBL. LEN. 568. ◊ (Cu sens lipsit de adîncime filozofică) Dar dumneaei nu cunoaște că toate animalele... nu se ating de brîndușa de toamnă. SADOVEANU, N. F. 35. Se vede că ești străin și nu cunoști locurile pe aici. CREANGĂ, P. 202. De copil, Alexandrescu cunoștea poeții greci vechi și moderni. GHICA, S. A. 133. Cunosc urmările acestei grozave patimi. NEGRUZZI, S. I 45. ◊ Absol. Eu cunosc bine pe-aici și poate mai încolo să ai nevoie de unul ca mine. CREANGĂ, P. 199. 3. Tranz. (Cu privire la persoane) A ști cine este, a identifica, a recunoaște, a fi făcut cunoștință (personală). A cunoaște pe cineva din vedere. A cunoaște pe cineva personal. ▭ Toți vor să te cunoască, caută să vii pe la noi. DAVIDOGLU, M. 25. Nu-l cunoaște pe tata. Spune și el după noi, bătînd din palme: tata, vine tata – însă habar n-are cine-i... SAHIA, N. 48. Mă cunoșteau vecinii toți- Tu nu m-ai cunoscut. EMINESCU, O. I 191. Mă duc în țări străine, Unde nu cunosc pe nime. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 110. (Refl. reciproc) Umblînd el razna... se cunoscu cu Pan, un zeu pădurean. ISPIRESCU, U. 107. D-apoi chitești dumneata că nu ne cunoaștem noi cu Ștefan a Petrei? CREANGĂ, A. 58. ◊ (Urmat de o completivă directă) Cu toate că o cunoscuse că-i stăpîna lui... se repezi cel dinții cu bîta. CAMILAR, TEM. 63. ◊ (Cu privire la obiecte) Ești și d-ta ca Cresus, care nu-și cunoștea averile. ALECSANDRI, T. I 288. ◊ (Cu privire la stări, situații, împrejurări, sentimente) Nu cunoști ce va săi zică prietenii de petrecere. CARAGIALE, O. III 61. O simțire pe care n-o cunoscuse niciodată. EMINESCU, N. 71. Apoi, cumetre, dacă cunoști rău, de ce nu fugi de el? ALECSANDRI, T. 1539. ◊ Expr. A nu cunoaște moarte = (despre obiecte) a fi trainic, durabil; (despre persoane) a lăsa o amintire neștearsă. Noi nu avem nici timp, nici loc Și nu cunoaștem moarte. EMINESCU, O. I 177. A-și cunoaște (sau a nu-și cunoaște) lungul nasului = a-și da sau a nu-și da seama de ce i se cuvine. Vru... să-i arate că nu-și cunoaște lungul nasului. ISPIRESCU, U. 109. A face cunoscut cuiva (ceva) = a aduce la cunoștința cuiva, a da de știre, a avertiza, a preveni. Măria-sa regele Poloniei, mare ducă de Lituania... vă face cunoscut ca să vă închinați. NEGRUZZI, S. I 172. La acest sfat toți fură de părere și îndemnară pe Mihai ca să țină domnia acestei țări... Spre a face cunoscută împăratului această hotărîre a țării, Mihai îi trimise îndată doi soli. BĂLCESCU, O. II 270. ♦ A avea de a face cu ceva, a fi în deplină cunoștință de cauză. Poporului nostru, care de-a lungul istoriei sale a cunoscut asuprirea turcească, jugul imperialist, grozăviile războiului, îi sînt nespus de scumpe independența și pacea. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 473. 4. Tranz. A ști felul de a fi al cuiva, a avea cunoștință despre caracterul cuiva. Să încerce și, cît îl cunosc, va urca. DAVIDOGLU, M. 16. Nu te uita ca un motan blînd, că te cunosc eu cîte parale faci. SADOVEANU, N. F. 8. Eu nu ți-aș dori vrodată să ajungi să ne cunoști! EMINESCU, O. I 147. ◊ Expr. A cunoaște lumea = a avea experiența vieții. 5. Refl. (Uneori impersonal) A se băga de seamă, a se remarca, a se descoperi, a se distinge. Fiecare strop de apă, cînd pică înapoi la matcă, se face cîte un armean împrejurul lui, și de ce merge se mărește, pînă ce intră iarăși în sînul matcei de unde a ieșit, fără... să se cunoască nici locul unde a picat stropul. ISPIRESCU, L. 34. Casa cea de aramă... era acum toată numai un sloi de gheață și nu se mai cunoștea pe din afară nici ușă, nici ușori, nici gratii. CREANGĂ, P. 255. Nici nu se cunoștea de unde au mîncat și au băut, că doar mîncare și băutură era acolo, nu șagă. CREANGĂ, P. 260. Se părea neastîmpărat, vorbea singur și se cunoștea că meditează vreo nouă moarte. NEGRUZZI, S. I 143. ♦ A avea efect, a nu se întîmpla în zadar. Unde-o pune umărul se cunoaște. DEȘLIU, G. 25. ♦ Tranz. (în expr.) A cunoaște ceva (de pe urma unei împrejurări) = a se alege cu un profit. Nu-s deprins a îmbla cu croșna în spate, din stăpîn în stăpîn, și vreau să cunosc ceva, cînd voi ieși de la dumneata. CREANGĂ, P. 151. 6. Tranz. A recunoaște. [Rîndunica] zbura ca în vis, despicînd aerul în dungi mari, undulate. Din depărtare cunoscu locul. BASSARABESCU, V. 51. Ea i-au mulțumit cu gingășie, cunoscînd într-însul pe Petrea voinicul. SBIERA, P. 23. Dănilă însă a început a-i striga pe nume; și ei, cunoscînd glasul lui, s-au oprit. CREANGĂ, P. 59. N-ai văzut pe dragul meu?- Poate că l-oi fi văzut. Dară nu l-am cunoscut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23. (Cu arătarea mijlocului de recunoaștere, introdus prin prep. «după», «de pe», «pe») De pe bici l-am cunoscut. COȘBUC, P. I 93. După năframă și turtă, l-au putut cunoaște ca frate. SBIERA, P. 134. ◊ (Urmat de o completivă directă) A ajunge la concluzia că... Și-l cunosc pe fluierat Că e june ne-nsurat. HODOȘ, P. P. 62. ◊ Refl. pas. Te cunoști de pe cosiță Că ești de-a maică-ta viță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 249. ♦ A distinge, a deosebi, a recunoaște o persoană (mai rar un lucru) dintre mai multe de același fel. Puse mîna pe una și zise: tu ești! -Ai avut noroc că m-ai cunoscut, că de nu mă cunoșteai, mergeai precum ai venit. RETEGANUL, P. V. 66. Refl. pas. S-a gîndit mult cum să facă ca să se cunoască bine copilul ei din al bucătăresei. RETEGANUL, P. IV 37. Acum chiar nu se puteau cunoaște unul de celălalt. RETEGANUL, P. IV 37. 7. Tranz. (Adesea urmat de o completivă directă) A admite ca adevărat, a nu tăgădui, a recunoaște. Cunosc că ești mai tare decît mine. RETEGANUL, P. IV 16. Însuși învățații Ardealului sînt astăzi uimiți de rodurile și confuzia produsă... cunosc că sistemele [Școlii ardelene] au întrecut hotarul lucrurilor iertate. RUSSO, S. 80. Simt, cunosc, văd că sînt un vinovat nevrednic de iubirea ei. NEGRUZZI, S. I 47. Nu-mi cunosc nici o vină. SEVASTOS, C. 125. ◊ Refl. impers. Se cunoștea că de-abia se ținea să nu rîdă. SADOVEANU, O. VI 246. Nu-i așa că se cunoaște că n-am dormit? CARAGIALE, O. II 214. De pe barbetă și musteți, se cunoștea că era străin. NEGRUZZI, S. I 37. ◊ Refl. (în formă personală, cu sens impersonal) Mă cunosc că-s vinovat. ȘEZ. I 107. 8. Intranz. (Astăzi rar) A-și arăta recunoștința pentru ceva, a răsplăti. Scapă-mă de necaz, și pe urmă o să cunosc și eu. ◊ Tranz. (Complementul indică persoana răsplătită) Dacă mă vei cunoaște bine, apoi să știi că pînă mîne ți-a fi fiica sănătoasă. SBIERA, P. 302. (Complementul indică răsplata oferită) O să-ți cunoască vrun har pentru astea toate. GORJAN, H. I 16. (Complementul indică serviciul adus) Lasă-mă... să mulțămesc întîi ziditorului mieu și apoi mă voi întoarce a cunoaște și facerea ta de bine. DRĂGHICI, R. 21. 9. Tranz. (Cu acuzativ dublu; al doilea complement. se introduce prin prep. «ca», «de»,«drept») A admite calitatea sau titlul cuiva. Toate vietățile pămîntului se temea de dînsul și-l cunoștea ca stăpîn. SBIERA, P. 304. Mihai-vodă... nu voi în nici un chip să-l cunoască [pe Basta] de general-căpitan al țării. BĂLCESCU, O. II 269. 10. Tranz. A-și da seama (din anumite indicii) de ceva, a înțelege, a ști. Nimeni nu cunoaște Ce-i în sufletul femeii. COȘBUC, P. I 72. Fata... își aduse aminte de povețele calului, și cunoscînd viclenia, zise... ISPIRESCU, L. 20. Un bătrîn odinioară sfîrșitul său cunoscînd... Chemă la sine pe fiul său. PANN, P. V. III 112.

CUPRINDE, COPRINDE (-ind) vb. tr. 1 A prinde cu amîndouă brațele, a apuca: se alipi de bătrînă; o cuprinse pe după gît cu brațele (DLVR.) ¶ 2 A apuca, a prinde de jur împrejur, a învălui: au trimis ca să-i cuprinză pe toți, să-i prinză (N.-COST.); a-l ~ somnul, a fi prins de somn, a adormi: somnul o cuprinse îndată, și habar n’avea de ce face noră-sa (CRG.); ~ cu ochii, cu privirea, a vedea tot de jur împrejur: și atîtea erau încît nu le puteai coprinde cu ochii (ISP.) ¶ 3 Ⓕ A-l ~ mila, dorul, mirarea, frica, spaima, etc., a fi prins de un sentiment de milă, etc. ¶ 4 A umplea de tot, a nu lăsa nici un loc gol: turmele coprinseră casa, înfășurară curtea, încinseră satul (DLVR.) ¶ 5 A ocupa loc întinzîndu-se cît mai mult: Nu ’nceta în lături tot să se întinză, Să se mai lungească, loc să mai coprinză (PANN) ¶ 6 A pune stăpînire pe ceva, a ocupa cu puterea, a cuceri: în cetățile pe care ei le coprindeau, nu mai lăsau piatră peste piatră (ISP.) ¶ 7 A avea în sine, a conține: sub Ștefan cel Mare, Moldova coprindea și Bucovina și ’ntreagă Basarabia; scrisoarea lui coprinde mai multe neadevăruri [lat. comprehĕndĕre].

cur sn [At: ANON. CAR. / Pl: ~uri, (înv) ~i sm / E: ml culus] (Pop) 1 Șezut. 2 (Îlav) În ~ sau din ~ Șezând. 3 (Îe) Ce-mi ești bun, dacă dormi în ~! Se spune despre un om leneș. 4 (Îla) Cu ~ul în două luntre Nehotărât. 5 (Îal) Duplicitar. 6 (Irn; îe) Capul ți-a mai fost o dată la ~ Ți-e capul prost. 7 (Îe) Gura bate ~ul Vorba nesocotită se pedepsește 8 (Îe) A se da de-a ~u-n cap A se da de-a berbeleacul. 9 (Îe) A se da în ~ și-n cap A se da de-a berbeleacul. 10 (Îae) A face totul. 11 (Îe) A nu-i da ~ul de pământ (călcâie) A nu-și vedea capul de treburi Si: a nu mai prididi. 12 (D. femei; îla) Iute sau rea de ~ Desfrânată. 13 (Îe) A da averea pe ~ A cheltui banii cu desfrânatele. 14 (Îe) A se scula cu ~u-n sus A fi prost dispus. 15 (Îe) A se ține de ~ul cuiva (sau a i se băga cuiva în ~, a pune palma în ~ cuiva) A linguși pe cineva. 16 (Îe) A-și pune palma în ~ A fi nepăsător. 17 (Îe) A rămâne cu ~ul pe gheață A rămâne rușinat. 18 (Îe) Mă doare în ~ (de tine) Puțin îmi pasă (de tine)! 19 (Îe) Ce-i pasă ~ului lui? (sau ~ul lui și patru bani) Se spune despre cineva care nu se sinchisește de nimic. 20 (Îe) A pătrunde (sau a reteza) paiul cu ~ul de frică (sau a-i țâțâi ~ul de frică) A fi înspăimântat. 21 (Îe) A (se) râde lumea de cineva și cu ~ul A ajunge batjocura lumii Si: a ajunge de poveste. 22 (Îe) A-i ploua și a-i ninge în ~ A fi fără chef. 23 (Mol; îe) Din ~! Nici nu-mi pasă. 24 (Îe) În ~ după ureche Habar n-am. 25 (Îe) A întoarce (totul) cu ~u-n sus A răsturna totul. 26 (Îae) A cotrobăi. 27 (Îe) A gândi cu ~ul A judeca prost. 28 (Îe) A lucra cu ~ul (sau cu picioarele) A lucra (foarte) prost. 29 (Bot; îc) ~ul-boului Măceș (Rosacamina). 30 (Bot; îc) ~-cu-beșică Remf (Aristolochia clematitis). 31 (Bot; îc) ~ul-găinii (sau ~ul-puiului) Păpădie (Taraxacum officinale). 32 (Îae) Podbal (Tussilago farfara). 33 (Îae) Susai (Sonchus arvensis). 34 (Med; șîc) ~-de-găină Pecingine. 35 (Îc) ~-gol(ea) Om sărac. 36 (Dep; îs) ~ de muiere Femeie. 37 (Med; îc) ~-de-ou Urcior². 38 (Îs) ~ul popii Papiotă pe care se înfășoară bumbacul. 39 (Lpl îf curi) Bucă. 40 (Înv; îe) A-și bate ~rii A-și bate joc. 41 Anus. 42 (Îe) A se băga (sau vârî) ca rufa (sau cămașa) în ~ul săracului (sau ca musca în ~ul calului) A se băga nepoftit în vorbă. 43 (Îae) A se duce undeva neinvitat. 44 (D. haine, obiecte etc.; îe) A trage prin ~ A uza. 45 (Îae) A murdări. 46 (Îae) A șifona. 47 (Îe) Parcă e cu miere în ~ Se spune despre cineva extrem de atractiv. 48-49 (Îe) A avea ceva în ~ A fi preocupat (sau supărat) de ceva. 50 (Îe) A-și mânca din ~ (unul altuia sau unul de la altul) A fi nedespărțiți. 51 (Îe) A muri în ~ul cuiva A nu se despărți de cineva cu care este foarte apropiat. 52 (D. obiecte) Partea dinapoi a unui obiect. 53 (Îe) La ~ul pământului Foarte departe. 54 (Îs) ~ de stog Partea de jos a stogului. 55 (Îs) ~ de sac Sac umplut foarte puțin. 56 (Îs) ~ul lemnului Capătul gros al unui trunchi Vz buzer, butuc.

CUȘMĂ, cușme, s. f. 1. (Mold., Bucov., Transilv.) Căciulă. Luîndu-și cușma, a trecut puntea îngîndurat. GALAN, Z. R. 51. Se opri, își îndesă mai tare cușma, își strînse pumnii. CAMILAR, TEM. 167. S-ar duce la acel cneaz, i-ar smulge cușma din cap și ar trînti-o de pămînt. SADOVEANU, N. F. 63. El tuflește cușma pe cap, o îndeasă pe urechi și habar n-are. CREANGĂ, P. 145. ◊ Fig. Îmi amintesc... de munții noștri cu cușme de zăpezi veșnice. SADOVEANU, O. V 609. ◊ Expr. A umbla cu cușma-n mînă după cineva = a se umili, cerșind protecția sau favoarea cuiva. Cu cușma-n mînă iarna să îmbli după dînsul. NEGRUZZI, S. II 253. 2. (Ban.) Pătură groasă de lînă, care servește de așternut sau la învelit. Și-și șterse dinadins bocancii pe «cușmă», pe pătura de dimie albă. DUMITRIU, V. L. 26.

DAR⁴, daruri, s. n. I. 1. Obiect care se primește de la cineva sau se dă cuiva fără plată, la anumite ocazii, în semn de prietenie, ca ajutor etc.; cadou. Adevăru-i că toată lumea te răsfață... Mereu primești daruri. CAMIL PETRESCU, T. I 91. Vi le dăruiesc vouă, dar să nu credeți că sînt un dar de mic preț. MACEDONSKI, O. III 35. Nemulțumitului i se ia darul. ◊ Fig. Atît de-avar fu cerul cu pămîntul, Că luni de zile n-a bătut nici vîntul, Nici ploi n-au scurs din nori al verii dar. COȘBUC, P. II 280. ◊ Loc. adv. (Mai ales în construcție cu verbele «a da» și «a primi») În dar = fără plată, gratis; degeaba. Bătrînul tău mi-ar fi dat în dar un buduroi plin cu miere. DAVIDOGLU, O. 75. Acum te și răsplătesc... dîndu-ți în dar iapa. ISPIRESCU, L. 79. Dragostea de lăutar, Ca dulceața din zahar, Că-și dă inima în dar, De nevoi n-are habar. TEODORESCU, P. P. 338. ◊ Loc. adj. De dar = dăruit, primit gratis, fără plată. Calul de dar nu se caută în gură. NEGRUZZI, S. I 249. ◊ (Locuțiune verbală) A face dar = a dărui. I-am făcut ei dar un inel de preț. CAMIL PETRESCU, U. N. 239. Nu-i pretinsese... să-i facă dar casele din dosul spitalului. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 217. ♦ Plocon. La curtea sa cea nouă veneau darurile satrapilor. SADOVEANU, D. P. 8. 2. (Bis.) Prinos, ofrandă. Am adus un colac din darurile de la sfînta slujbă. SADOVEANU, P. M. 20. ◊ Sfintele daruri = pîinea și vinul sfințite pentru cuminecătură. II. 1. (De obicei urmat de determinări) Însușire (cu care se naște cineva); aptitudine, vocație, talent. Eu nu am darul versului decît în mică măsură. BENIUC, V. 29. O ființă cu totul excepțională se afla, înzestrată cu toate darurile minții și ale inimii. BOGZA, C. O. 5. Le arăta cît e de prețios darul de a observa, de a analiza și pricepe viața în toată însemnătatea și frumusețea ei. VLAHUȚĂ, O. AL. II 11. Tot omul are un dar și un amar; și unde prisosește darul, nu se mai bagă în samă amarul. CREANGĂ, P. 269. ◊ Expr. A avea darul să... (sau de a..., de...) = a avea puterea, posibilitatea..., a fi în stare să..., a fi de natură să... Primarul... are darul de a fi în tot locul. CAMIL PETRESCU, U. N. 421. Ca istoriile acestea nimic n-avea darul să mă încînte M. I. CARAGIALE, C. 79. Novacul avea darul de a culca la pămînt o oaste întreagă. ISPIRESCU, L. 193. Exercițiile vînătorești au darul de a dezvolta... imaginațiunea omenească. ODOBESCU, S. III 47. A avea darul vorbirii = a vorbi frumos, a fi bun orator. (Ironic) A avea (sau a lua) darul beției (sau al suptului) = a fi (sau a deveni) bețiv. Cînd am scăpat, nevasta mă lăsase, și eu, de necaz, am luat darul beției. DUNĂREANU, CH. 138. 2. Avantaj, binefacere, merit. Sînt darurile pămîntului și am pus în ele inima noastră. SADOVEANU, P. M. 78. Toate darurile tehnicii moderne IBRĂILEANU, SP. CR. 243. Acest oraș... este unul dintr-acele mai frumoase ce am văzut, pentru multe daruri ce are. GOLESCU, Î. 144. 3. (În credințele mistico-religioase) Ajutor pe care dumnezeu l-ar acorda omului; milă, îndurare, har. Cel de sus varsă darul său și peste cei neputincioși. CREANGĂ, P. 190. ◊ Darul preoției = dreptul de a exercita funcțiile preoțești, consacrare (ca preot).

FIRE, firi, s. f. 1. Natura înconjurătoare; lume. Peste firea mută doarme Cerul plin de stele. TOPÎRCEANU, S. A. 38. Firea toată părea cuprinsă de o solemnă încremenire. HOGAȘ, M. N. 156. Nu-i nimic, nimic în fire Mîngîios ca glasul lor! COȘBUC, P. I 263. Jos s-așterne covorul, văpsit cu mii de văpsele Ce singură firea-l țese din ierburi și floricele! HASDEU, R. V. 61. ◊ Loc. adv. Peste fire = extraordinar, în cel mai înalt grad. Amenințarea ei revolta peste fire pe doamna Herdelea. REBREANU, I. 95. 2. Factură psihică și morală; caracter, temperament. Toarce-n sat cu ziua fata, Dar e veselă din fire. COȘBUC, P. I 96. Simțea o depărtare enormă... altă fire, altă creștere, cu totul alte gînduri. VLAHUȚĂ, O. AL. II 75. Dar l-am prins într-o cercare Să vedem ce fire are. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 66. 3. Minte, cuget; cumpăt. Pacostea de zmeu băgă de seamă că voinicul se frămîntă cu firea pentru sănătatea mă-sii. ISPIRESCU, L. 128. ◊ Loc. adj. În toată firea = a) matur, ajuns la dezvoltare deplină. Iacă, sînt și eu om în toată firea, dar d-astea n-am pomenit. REBREANU, R. I 238. Cum de-o putut să se orbească așa de tare d-lui, care-i om în toată firea? ALECSANDRI, T. 586; b) în deplinătatea facultăților mintale, cu mintea întreagă, serios. Haidem cu toții în tîrg, să ne cumpărăm haine frumoase... și deseară să mergem la teatru... – Se vede că nu ești în toată firea. VLAHUȚĂ, O. AL. II 18. ◊ Expr. A-și veni în fire = a se reculege, a se dezmetici. Cei de față stăteau încremeniți, încă nu-și veniseră în fire. SADOVEANU, N. P. 386. Vino-ți în fire și nu mai face una ca asta! ISPIRESCU, L. 382. Îmbărbătîndu-se, și-a mai venit puțin în fire. CREANGĂ, P. 27. A-și ieși din fire v. ieși. A scoate (pe cineva) din fire = a scoate (pe cineva) din sărite, din răbdări, din minți. Trandafir ș-un fir supțire, Rău m-ai scos, dragă, din fire. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 29. (Popular) A-și face fire = a-și recîștiga sîngele rece, a prinde curaj. Cum l-au zărit, l-au și săgetat nu-ș’ ce pin inimă, dară, făcîndu-și fire, i-au dat bună demineața. SBIERA, P. 254. S-a cutremurat de frică, însă își făcu fire, ca să nu-și arate frica. ȘEZ. V 35. A-și ține (sau a-și păstra) firea = a-și păstra cumpătul, a se stăpîni. Stimată doamnă... ține-ți firea. SAHIA, N. 49. A-și pierde firea sau a se pierde cu firea = a-și pierde cumpătul, a se descuraja. Stai, pașă, o vorbă d-aproape să-ți spun... Dar pașa-și pierduse și capul și firea! COȘBUC, P. I 206. Calul, dacă simți că fata se perde cu firea, o îmbărbătă iarăși. ISPIRESCU, L. 18. A se prăpădi cu firea = a se strădui, a face eforturi mari, a face tot posibilul, a lupta pentru înlăturarea oricăror piedici. Noi ne-am prăpădit cu firea și dumneata habar n-ai. BASSARABESCU, V. 41.

FIRFIRIC, firfirici, s. m. (Rar) Monedă mică de argint ieșită din uz; băncuță. Dacă se întîmplă asta, eu nu mai pot da pe viața lui Gogolea nici un firfiric. SADOVEANU, F. J. 578. Habar n-aveți nici de icosari, nici de firfirici. MACEDONSKI, O. III 128. Ocaua de fier mare Nouăzeci de parale, Și cea de fier mic Numai un firfiric. ȘEZ. VIII 109. – Variante: fifirig (HOGAȘ, H. 33), firfirig (ALECSANDRI, T. 736) s. m. firfirică (STANCU, D. 184, GALACTION, O. I 278, DELAVRANCEA, H. TUD. 15) s. f.

habar sg.

habar sn [At: ALECSANDRI, T. 1153 / V: ~ber / Pl: ~uri / E: tc habar, cf rs dal хабар] (Îvp) 1 Știre. 2 Veste. 3 Idee. 4 (Îe) A nu avea ~ A nu avea nici o știre. 5 (Îae) A nu ști nimic. 6 Grijă. 7 Necaz. 8 (Îe) A nu avea – A nu se îngriji de ceva. 9 (Îae) A nu-i păsa de nimic. 10 (Îae) Anu avea nici o grijă. 11 Treabă. 12 Afacere. 13 (Îe) Cum ți-e ~ul? Cum îți merge?

habar s. n.

HABAR s. n. 1. Grijă, păs. De acum... am s-o duc vesel, fără habar. ALECSANDRI, T. I 373. ◊ (Mai ales în expr.) A nu avea habar (de sau despre ceva) = a) a nu-și face griji, a nu-i păsa, a nu-și bate capul cu ceva. Să faceți cum v-oi învăța eu și habar să n-aveți. CREANGĂ, P. 12. Adă-o vadră de Cotnar Și de plată n-ai habar. ALECSANDRI, P. P. 42. (Cu construcția schimbată) Ea dormea dusă în pat, fără să aibă vrun habar. ISPIRESCU, L. 256; b) a nu ști nimic, a nu avea nici o idee, a fi cu totul străin de o chestiune. Băgai de samă că, dacă eu mă gîndeam cu tot dinadinsul la fel de fel de dihănii, ele în schimb habar n-aveau de existența persoanei mele pe pămînt. HOGAȘ, M. N. 96. Habar n-am ce mi-a spus, am renunțat cu desăvîrșire a-l mai asculta. VLAHUȚĂ, O. AL. 234. A dracului zgîtie de fată; s-a prefăcut în păsărică... și ei habar n-au despre asta. CREANGĂ, P. 267. 2. (Regional, în expr.) Cum (ți-)e habarul? = cum (îți) merge? cum stau lucrurile? Cum vi-i habarul, feciorilor? a întrebat hatmanul?... – Apoi, măria-ta, se cheamă c-am venit și noi. SADOVEANU, N. P. 293. Cum ți-i habarul, băiete? – Foarte bine. PAMFILE, A. R. 32. Ei, cum îi habaru, mă întrebă el... cum te împaci cu călugăria, tinere? HOGAȘ, DR. II 49.

HABAR sbst. 1 Știre, veste; cunoștință: de cîte ori n’a fumat tutun de un franc ocaua... fără să aibă ~ (GN.); Jianul... ~ n’avea că era strănepot al lui Cesianus (i.-gh.) ¶ 2 Grijă, păs; a nu avea ~, a nu-i păsa de loc: Trăsnea dormea pe hat... și ~ n’avea de frig (Crg.); ~ n’am că m’ar întrece altul (sb.) [tc.].

HABAR s. n. 1. (În expr.) A nu avea habar (de sau despre ceva) = a) a nu ști nimic, a nu avea nici o idee despre ceva; b) a nu-și face griji, a nu-i păsa de ceva. 2. (Reg.; în expr.) Cum (ți-)e habarul? = cum (îți) merge? cum stau lucrurile? – Din tc. haber, „veste, informație”.

HABAR s. n. 1. (În expr.) A nu avea habar (de sau despre ceva) = a) a nu ști nimic, a nu avea nicio idee despre ceva; b) a nu-și face griji, a nu-i păsa de ceva. 2. (Reg.; în expr.) Cum (ți-)e habarul? = cum (îți) merge? cum stau lucrurile? – Din tc. haber, „veste, informație”.

habar n. păs, grijă: a nu avea habar, a nu-i păsa, a nu-i trece prin minte: mor după tine și tu habar n’ai de mine PANN. [Și haber: turc. HABAR (HABER), știre].

habar s. n.

HABAR n.: A nu avea ~ a nu ști absolut nimic; a nu avea idee. ~ de grijă a nu-i păsa; a nu-și face griji. /<turc. haber, habar

habar adv. – 1. Veste, cunoștință, idee. – 2. Grijă, preocupare. – 3. Subiect. – Var. haber. Megl. aber „veste”, mr. hăbare. Tc. habar, haber (Röesler 605; Șeineanu, II, 192; Lokotsch 763, Ronzevalle 84), cf. ngr. χαμπάρι, alb. haber, bg., sb. haber, iud. sp. haber (Crews, Vox rom., XIV, 303).

habar s. n.

habár și (maĭ rar) habér n., fără pl. (turc. [d. ar.] haber, pop. habar; ngr. habári și habéri). Fam. A avea habar de ceva, 1) a fi informat, a ști: habar n’am de ce s’a întîmplat, 2) a-țĭ păsa, a te îngriji: tu plîngĭ, și el habar n’are. Fără habar, fără grijă, cu nepăsare: Habar de grijă n’am, 1) nu știŭ, 2) nu-mĭ pasă. Cum țĭ-e habaru? (Rar), cum merge treaba, cum te afli? V. hibă.

HABARCA, G., mold., 1661, cf. subst. habar.

habarnamism s. n. (argotic) 1. Ignoranță, incultură. 2. Caracter incult al unei persoane sau manifestări. Din habar n-am + suf. -ism

haber sn vz habar

HABER = HABAR.

haber n. V. habar: haber n’am ISP.

HAZNA s.f. 1. (Mold, ȚR) Tezaur (public). A: Trecea pași la Cameniță cu haznele și cu zaharele. NECULCE. Sînt acum date un meleon si sasă sute de mii de galbeni si haznaua me nici are habar, ca cînd n-au ieșit nemică. H 1771, 93^r; cf. N. COSTIN; PSEUDO-MUSTE; IM 1754, 8^v; H 1771, 85^v; H 1779², 102^r. B: Scoțînd sangeacul din hazne, îl ia ceauș-bașa. IM 1730, 13^v. 2. (Mold.) Rezervor de apă. Au adus și apa de la hazna ... slobozind apa pe trei țăvi cu șuruburi. PSEUDO-AMIRAS. 3. (Mold.) Cișmea. Au făcut o hazne mică în trei colțuri cu trei șuruburi. PSEUDO-E. KOGĂLNICEANU. Variante: hazne (NECULCE: IM 1730, 13^v; IM 1754, 8^v: PSEUDO- E. KOGĂLNICEANU), haznea (H 1771, 85^v). Etimologie: tc. hazine, hazne. Vezi și haznatar. Cf. c h i n c i; v i s t e r i e.

híbă f., pl. e (ung. hiba, a. î., de unde și slovac. rut. hiba, Bern. 1, 412). Trans. Rar în Mold. Munt. Defect, cusur. Neajuns, neplăcere: cu el n’am hibă. Grijă, habar, păsare: n’am hibă (nu-mĭ pasă), am o hibă (am o grijă). – În Ĭal. ibă.

îmbiere f. invitațiune: de îmbiere n’are nici habar PANN. [V. îmbià].

MĂRE¹ interj. (Popular) 1. (Adesea urmat de un vocativ) Termen de adresare. V. m ă i, b r e, f ă. Iară cătră dînsul: eu, măre, încă pe boierie nu am apucat să-ți dzic. M. COSTIN, ap. GCR I, 199/23. Mări, taci acu, soro. DRĂGHICI, R. 248/6. Greu la deal, măre copile. PANN, R. V. II, 57/1. Stareți măre, strigară pandurii olteni, văzînd pe Păturică și pe sluga lui. FILIMON, O. I, 272. Pă mine să mă-ntrebi, măre, că-s rumân umblat. JIPESCU, O. 110. Da ce vrei, mări Cătălin? Ia du-t' de-ți vezi de treabă! EMINESCU, O. I, 174, cf. 149. Lasă, mări mangositule, că-mi vei veni acasă. MARIAN, O, I. 346. Ei, măre Licsandre, dacă zici că este lîngă tîrgul cel nou al Alexandriei, apăi chiar că e in drumul nostru. CAMIL PETRESCU, O. II, 145. Măriuță, măre dragă, Cheamă-ți cîinii și ți-i leagă. BiBiCESCU, P. P. 42. Ș-așa măre vere, frate, Numai Dan n-are dreptate. ZANNE, P. V, 283. Mă duc, mărele, mă duc. . . unde nu e nici moarte, nici îmbătrînețe. RĂDULESCU-CODIN, Î. 317. Valeo măre, valeo mă! – Ce țî măreo, ce țî? PĂCALĂ, M. R. 190. ♦ Cuvînt prin care se subliniază o relatare, o afirmație. Iată mări, că deodată O poiană se arată. ALECSANDRI, P. II, 90, cf. I, 106. Cînd, iată, măre, că Știuca și venise. ISPIRESCU, L. . 45. O zbughi peste gard și-ndată, măre, se opri într-un pripor. MIRONESCU, S. A. 46, cf. CONTEMP. 1 949, nr. 164, 6/2. Mări, cic-au mai fost și-n trecut, altcîndva, . . . Felurite-așezâri și orînde. DEȘLIU, G. 52. Iată-n lungul drumului, La puțul porumbului, Că venea, mări, venea, Pe balaur de-ntîlnea. ALECSANDRI, P. P. 11. Iată, mări, că sosea Radu din Calonfirești, Cum îl vezi, încremenești. POP., ap. GCR II, 301, cf. 324. Că mi-a tot umblat Lume-n lung și-n lat. . . Măre, nouă ai, Tot pe nouă cai. TEODORESCU, P. P. 410. Mări, albă m-aș purta, Albă ca și lebăda. ȘEZ. III, 60, cf. 213, IV, 131. Dar cum se culca, El, mări, visa Visul aievea. PAMFILE, C. Ț. 21. Colea-n dalba veselie, Novac, măre, se scula, Afară că-mi și ieșea. ANT. LIT. POP. I, 342. 2. Exclamație care exprimă diferite sentimente: a) mirare, nedumerire, surprindere. Măre, ce spui? Habar n-am avut! KOTZEBUE, U. 16^v/18. Pentru ce ești așa de zborșit?. . . Pentru mine? Mări, ce spui. NEGRUZZI, S. III, 12. Măre, Doamne! își zic ei, pesemne că numai la noi în țeară le priește. ODOBESCU, S. III, 565 ; mîhnire, părere de rău. Măre, ce supărare! KOTZEBUE, U. 17^v/19. Măre, cum trece vremea! STĂNCESCU, B. 32 ; c) admirație. Hop o dată, măre! ce mai ginerică! PANN, P. V. I, 86/28. – Și: mări, (regional) măreo, mărele interj. – Cf. ngr. μωρέ (voc. lui μωρός) „prost, nebun”, bg. море.

MERGE, merg, vb. III. Intranz. I. (Despre ființe) 1. A se mișca (pășind sau fiind purtat de un vehicul) dintr-un loc într-altul; a păși, a se deplasa. V. umbla, circula. Caii mergeau acum mai greu pe drumul desfundat. SADOVEANU, O. VII 80. Eu mergeam pe strîmtă cale de sub marginea pădurii. COȘBUC, P. I 317. Și-a mers el multă lume și țară. RETEGANUL, P. III 27. Mers-au ei și zi și noapte, nu se știe cît au mers. CREANGĂ, P. 275. ◊ Expr. A merge glonț (sau întins) la... v. glonț. A merge ață = a merge drept la țintă. A merge în bobote v. bobot. A merge (sau a umbla) pe două cărări v. cărare. ♦ (Subiectul este drumul, calea etc.) A se întinde; a duce. Calea mergea trăgănată pe coastă; casele se răreau, trupul satului rămînea în urmă, în verdeața livezilor. SADOVEANU, O. I 35. Mergea atunci podul făcut de Sinan de la capul cel de lîngă orașul Giurgiului... pînă la poalele castelului. BĂLCESCU, O. II 123. Cărărușa merge-n vii. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 162. 2. A pleca. Todosia nici n-o zări pînă cînd merse să închidă poarta. REBREANU, I. 31. N-ar trebui să meargă nerăsplătit de la fața ta. CREANGĂ, P. 299. Mergînd, dragă, de la tine, Plînge inima în mine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 108. ◊ (În formule de urare, la despărțire) Alergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi. CREANGĂ, P. 20. ♦ (Determinat de un adverb de loc sau de un substantiv introdus prin «(pînă) la», «(pînă) în»), «întru», «către», «spre») A se duce, a porni. Dimineața mergea la cîmp, ca de obicei; serile arareori. GÎRLEANU, L. 34. Dumineca viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. CREANGĂ, P. 162. Ei, dar gătește-te, Luluță, c-o să mergem la tîrg. ALECSANDRI, T. I 183. Se scobora... ca să meargă la tabăra de la Sas-Sabeș. BĂLCESCU, O. II 258. ◊ Expr. A-i merge (cuiva ceva) la inimă v. inimă. A merge pînă... = a ajunge pînă la... Știam pînă unde merge afecțiunea mamei. CAMIL PETRESCU, U. N. 417. O prietenă a mers cu îndrăzneala pînă chiar să-mi tragă palme. CARAGIALE, O. II 323. Duhul de superstiție merse pînă a crede că și schimbarea portului ce ei făcuseră de vreo cîțiva ani fuse un semn rău. BĂLCESCU, O. II 258. A merge la pieire (sau, mai rar, la pieirea capului) = a ajunge în primejdie, a-și periclita existența. Să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la pieirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. ♦ (Popular, urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «la») A intra. A mers la armată. Nu voia nici să lucre, nici să meargă în slujbă, ca să-și cîștige și ea ceva. SBIERA, P. 208. 3. (Cu determinări introduse prin prep. «cu») A întovărăși, a însoți, a acompania. Nu era mai nimerit să fi mers cu noi și fetele celea, decît să se ducă ele după gură-cască, după pustietăți? SP. POPESCU, M. G. 57. Dacă vei merge cu mine... habar să n-ai. ISPIRESCU, L. 16. Așa mi-a fost sortit și n-am ce face; trebuie să merg cu Harap-Alb și pace bună. CREANGĂ, P. 274. ♦ (Determinat prin «pe urmă» sau «în urmă») A urmări pe cineva cu scopul de a-l prinde. În zadar mai merg în urma lor! RETEGANUL, P. I 37. ◊ Expr. A merge pe urma (sau pe urmele) cuiva v. urmă. (Popular, despre femei) A merge după cineva = a se mărita. Cum de-ai putut tu merge după un mire hîd ca acesta! SBIERA, P. 20. II. 1. A se mișca în spațiu, a se duce, a străbate un drum pentru a ajunge într-un anumit loc. Domnule, mă rog, trenul acesta merge la Tîrgoviște? BASSARABESCU, V. 48. Trenul mergea tot mai departe. D. ZAMFIRESCU, R. 78. Corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 25. ◊ (Despre lună, soare) Luna după dealuri mergînd să se culce îi arată calea și-i surîde dulce. BOLINTINEANU, O. 35. (Despre lucruri duse de om) Urciorul nu merge de multe ori la apă (= pînă la urmă ți se înfundă). ◊ Expr. (Despre mîncări) A merge pe gît = a aluneca pe gît. Mă răped în cramă ș-aduc și un cofăiel de vin ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. A bate (sau a freca, a croi, a flocăi pe cineva) de-i merg(sau să-i meargă) fulgii (sau peticele, colbul, untul) = a bate rău, a bate măr. Altfel mi ți i-aș freca eu pe mîrlani, să le meargă untul. C. PETRESCU, R. DR. 117. Scoteam mîțele de prin ocnițe și cotruțe și le flocăiam... de le mergea colbul. CREANGĂ, A. 37. Acuș iau varga din coardă și vă croiesc de vă merg peticile. id. ib. 38. Joacă de-i merg peticele (sau de-i merge colbul) = joacă cu multă pasiune, cu mult foc. Zîna... au început deodată să joace, și unde nu juca și juca de-i mergea petecele. SBIERA, P. 37. Și juca și juca de-i mergea colbul. id. ib. 39. 2. (În legătură cu noțiuni temporale) A se apropia de... Băiatul merge pe opt ani. ◊ (Impersonal) Eu babei mele – că merge pe douăzeci și patru de ani de cînd m-am luat cu dînsa... și tot nu i-am spus. CREANGĂ, P. 122. ◊ Expr. Pe zi ce merge sau de ce, pe cît merge = pe măsură ce trece vremea, pe zi ce trece; progresiv. Și în chaosul uitării, oricum orele alerge, Ea, din ce în ce mai dragă, ți-ar cădea pe zi ce merge. EMINESCU, O. I 160. Tîrgul Frumos, de ce merge, se face urît. NEGRUZZI, S. I 192. Au început a.să ivi niște nourași, carii pe cît mergea acoperea ceriul. DRĂGHICI, R. 9. ♦ (Determinat prin «înainte») A continua. Flăcăul începe și el a se trece, mergînd tot înainte cu burlăcia. CREANGĂ, P. 142. III. 1. (Familiar, despre bani) A fi în circulație, a circula, a avea curs. 2. (Despre veste, zvon, vorbă, faimă, nume) A se răspîndi, a ajunge să fie cunoscut de toată lumea, a se generaliza. Auzi! îi umblă-n cap, tu soră, S-ajungă ea Lucsandrei noră! O, meargă-i numele! N-o vezi La horă? COȘBUC, P. I 126. Îi mersese vestea că face din cînepa cea picată sub melițoi sute de coți de pînză. SBIERA, P. 220. Îi mergea numele că este cea mai frumoasă făptură omenească de sub soare. ISPIRESCU, U. 10. IV. 1. (Despre un mecanism) A funcționa, a umbla. Ceasul merge bine. ▭ Un cuptor electric pentru topit oțelul consumă el singur, atunci cînd merge, cea mai mare parte din miile de kilowați care pun în mișcare valea. BOGZA, V. J. 82. ◊ Expr. A merge ca pe roate v. roată (1). 2. (În expr.) A-i merge (cuiva) gura v. gură. V. 1. (În legătură cu o activitate) A se prezenta într-un anumit fel, a o duce. Bietul Guraliuc făcea pozne; la instrucție mergea binișor, dar la teorie era ca lemnul. SADOVEANU, O. VI 140. Umblam la școală, unde mergeam bine. Eram monitor, premiant. La TDRG. ♦ (Impersonal) A reuși, a avea succes. Cu mine nu-ți merge. ▭ Nu ți-a merge tot așa, pe somn, pe mîncare și pe bere. ALECSANDRI, T. 611. ♦ A evolua, a decurge, a se desfășura (într-un anumit fel). Se scuză că a lipsit atîta vreme și era vesel parcă toate i-ar fi mers în plin. REBREANU, R. I 231. Toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare. CREANGĂ, A. 34. Treaba mergea strună. NEGRUZZI, S. I 343. ◊ (Impersonal) Cît mai ai de muncit ca să te plătești? – Eu știu, tovarășe dragă? După cum mi-o merge și mie. O lună...două luni... DUMITRIU, N. 268. A fost Cuminte om; dar nu știu cum Așa i-a mers de prost. COȘBUC, P. I 229. ♦ (În legătură cu sănătatea sau cu starea cuiva) A o duce, a fi. Cum merge soția d-tale? Tot bolnavă? La TDRG. 2. (înlocuind alte verbe) A se potrivi. Aceste culori nu merg bine împreună. ♦ (Despre un material întrebuințat spre a face ceva din el) A se consuma, a intra, a se întrebuința. Ca să nu meargă miere multă, după ce le-au scos din cuptor, le ung pe deasupra cu miere. SEVASTOS, N. 78. Unde merge mia, meargă și suta. ♦ (Despre venituri) A reveni. Și dobînda de 50 la sută merge la... La capetele întregi! DELAVRANCEA, O. II 366. ♦ (Impersonal) A se putea. Merge și fără zahăr. ▭ Ți-arăt eu ție! Cu dinții te rup! Ha, ha! Parcă așa merge? DUMITRIU, P. F. 22. Cu mine nu merge așa! C. PETRESCU, A. R. 14. ◊ Expr. Așa mai merge = așa e bine, se potrivește. Treacă (și) meargă = fie! să zicem că se poate. Greu lucru mă întrebași, mamă, dară aide, treacă-meargă. ISPIRESCU, L. 114. Cît pentr-o piele, treacă și meargă, Fiindcă singur spui c-ai dreptate. ALEXANDRESCU, M. 301. – Forme gramaticale; perf. s. mersei, part. mers. – Variantă: (regional) mere (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 81) vb. III.

nevoie [At: PSALT. 264 / V: (îrg) ~voaie / Pl: ~oi / E: slv нєволꙗ] 1 sf Ceea ce se cere, se impune să se facă Si: cerință, necesitate (1), trebuință. 2 sf (Spc) Chestiune, situație, afacere etc. a cărei rezolvare are caracter urgent. 3-4 sf (Înv; îljv) De (sau cu) ~ (Care este) strict necesar. 5 sf (Îlav) Fără nici o (trebuință și) ~ sau (înv) fără de ~ În mod (absolut) inutil Si: gratuit. 6 sf (Îlav) La ~ Când este necesar. 7 sf (Îal) Când împrejurările o cer. 8 sf (Rar; îe) La ultimă ~În ultimă instanță. 9 sf (Îe) A avea (sau a fi) ~ de cineva (sau de ceva) A fi necesar cineva sau ceva. 10 sf (Urmat de un verb la conjunctiv sau la infinitiv; îe) A avea (sau a fi) ~ A trebui să... 11 sf (Înv; îe) A(-i) fi cuiva (de) ~ A fi obligat să... 12 sf (Înv; îae) A fi necesar să... 13 sf (Pfm; îlav) Zor-~ Cu orice preț Si: neapărat (17). 14 sf (Pfm; îal) Numaidecât. 15 sf (Lpl) Necesități fiziologice. 16-17 sf (Îe) A-și face (sau, înv, a i se ușura) ~ile (A defeca sau) a urina. 18 sf (Înv; lpl) Afaceri. 19 sf (Îe) A-și căuta de ~ A se îngriji de propriile sale interese și obligații, fară a se amesteca în lucruri care nu-l privesc și fără a incomoda pe alții. 20 sf Stare de sărăcie, de lipsă, de mizerie în care se află cineva. 21 sf Stare de jenă financiară. 22 sf (Pop; îe) A încăleca pe ~ A scăpa de lipsuri, de sărăcie. 23 sf (Înv; îe) A-și prinde ~le A face față pentru un timp lipsurilor materiale. 24 sf (Pop) Epitet dat unui om sărac. 25 sf Epitet dat unui om neajutorat, care nu știe să se descurce. 26 sf (Îs) Om de ~ Om de nimic. 27 sf (Reg) Animal (mai ales cal sau bou) bătrân și neputincios Si: dârdală, dârloagă, gloabă, mârțoagă, rablă. 28 sf Ceea ce provoacă cuiva o suferință materială sau morală, un necaz, o nenorocire. 29 sf Stare a celui care are de suportat o suferință, un necaz, o nenorocire. 30 sf (Mpl) Greutăți pe care le are de suportat cineva. 31 sf (Îla) De ~ Care provoacă neplăceri, neajunsuri Si: buclucaș, dificil, (înv), nevoiaș (8). 32 sf (Îlav) La ~ sau la vreme (ori zi, loc etc.) de ~ Într-un moment dificil. 33 sf (Îvp; îe) A fl la (mare) ~ A fi într-o situație grea, la ananghie. 34 sf (Înv; îe) A avea ~ (de sau de către, despre cineva sau ceva) A avea neplăceri, dificultăți din partea cuiva sau a ceva. 35 sf (Îae) A avea de suferit din partea cuiva sau a ceva. 36 sf (Înv; îe) A nu avea (nici o) ~ (de cineva sau de ceva) A nu avea nici o grijă. 37 sf (Îae) A nu-i păsa de cineva sau de ceva. 38 sf (Reg; îae) A nu avea habar de nimic. 39 sf (Reg; îe) Mai e ~ Mai e de îndurat până... 40-41 sf (Reg; îe) A-și băga viață în ~oi sau a băga (pe cineva) la (mare sau grea) ~ (A intra sau) a băga pe cineva într-o mare încurcătură. 42-43 sf (Reg; îae) (A intra sau) a băga pe cineva într-o situație foarte dificilă, primejdioasă. 44 sf (Reg; îe) A da de ~ A ajunge într-o situație neplăcută, dificilă. 45 sf (Înv; îe) A se da în ~ A avea de îndurat o nenorocire Si: a se nenoroci. 46 sf (Îrg; îe) A face (cuiva) ~ A provoca cuiva neajunsuri, necazuri. 47 sf (Îrg; îae) A-i face cuiva un rău. 48 sf (Îrg; îae) A chinui pe cineva. 49 sf (Reg; îe) A scăpa (sau a ieși) deasupra ~ii A scăpa de griji. 50 sf (Înv; îlv) A păți (sau a pătimi) ~ A suferi. 51 sf (Înv; îlv) A pune la ~i A pedepsi. 52 sf (Înv; îal) A amenda. 53 sf (Înv) Impozit. 54 sf (Înv) Tribut. 55 sf Situație grea, critică, periculoasă Si: pericol, primejdie. 56-57 sf (Îljv) Cu (mare sau multă) ~ sau (rar) cu ~i (Care este, se face) foarte greu. 58 sf (Reg; îlav) Cu vai ~ Cu mare greutate. 59 sf (Înv; îlav) Cu ~ Primejdios. 60 sf (Înv; îe) A fi (sau a sta) în ~ A se afla în pericol. 61 sf (Reg; îe) A fi ~ de cap A fl în pericol de moarte. 62 sf (Înv; îe) A lua ~ A se expune unui pericol. 63 av (Înv) Dificil. 64 sf (Îvr) Inconvenient. 65 sf (Înv) Constrângere. 66 sf (Înv)Violență. 67 sf (Înv) Oprimare. 68 sf (Îlav) De (sau, rar, din) ~ În mod silit, fiind constrâns de cineva sau de împrejurări. 69 sf (Pex; îal) Prin forța împrejurărilor. 70 sf (Înv; îe) De ~ia (cuiva sau a ceva) Din cauza cuiva sau a ceva. 71 sf (Îlav) De voie, (ori) de ~ sau (înv) au de voie, cu de ~^[1] Mai mult silit decât de bunăvoie. 72 sf (Înv) Forță. 73 sf (Pop) Lucru, fapt ieșit din comun, care uimește Si: ciudățenie, drăcie, drăcovenie, minunăție. 74 sf (Îlav) ~ mare sau (rar) ~ de cap Grozav de... 75 sfa (Fam; în imprecații și exclamații) Drac. 76 sf (Îvp) Boală la om. 77 sf (Spc) Epilepsie. 78 sf (Pex) Criză de epilepsie. 79 sf (Reg; îls) Aflat la ~ Epileptic. 80 sf (Pop; folosit în imprecații; îe) A-l călca (pe cineva) ~ia (sau ~ile) A se îmbolnăvi de epilepsie. 81 sf (Pop; îae) A avea crize de epilepsie.

păsáre f. (d. a-țĭ păsa). Grijă, teamă: să n’aĭ nicĭ o păsare! V. habar.

SPATE, spate, s. n. 1. Partea posterioară a corpului omenesc, de la umeri până la șale; partea superioară a corpului animalelor, cuprinzând regiunea coloanei vertebrale dintre articulațiile membrelor; spinare. ◊ Loc. adv. În (sau pe) spate = pe umeri sau pe partea dorsală a corpului; în spinare. Pe spate = a) culcat cu fața în sus; b) spre ceafă. Din (sau la, pe la, de la, în) spate = în (sau din) urmă. ◊ Expr. A întoarce (cuiva) spatele = a nu mai vrea să știe de cineva sau de ceva; a deveni indiferent. A-l strânge pe cineva în spate = a) se spune când o haină este prea mică pentru cineva; b) se spune când cineva se înfioară de frig sau de spaimă ori când este preocupat de un lucru dificil. A nu ști nici cu spatele = a nu ști nimic despre ceva, a nu avea habar. A avea spate (tare) = a avea sprijin, protecție. A da (un pahar cu băutură) pe spate = a bea repede și dintr-odată, pe nerăsuflate. A arunca ceva pe (sau în) spatele cuiva = a arunca vina, responsabilitatea pe cineva. (Fam.) Mă doare în spate = puțin îmi pasă, mă lasă indiferent. ♦ Procedeu de înot pe spate (1); probă sportivă de înot care folosește acest procedeu. 2. Parte a unor obiecte opusă feței; parte a unei așezări, formațiuni etc. opusă direcției spre care este orientată. ♦ Parte a unei haine care acoperă spatele (1). ♦ Ceea ce se află în spatele (2) unei așezări, unui obiect etc. 3. Spătarul, speteaza scaunului; rezemătoare. [Pl. și: spete] – Lat. spathae (pl. lui spatha).

SPATE, spate, s. n. 1. Partea posterioară a corpului omenesc, de la umeri până la șale; partea superioară a corpului animalelor, cuprinzând regiunea coloanei vertebrale dintre articulațiile membrelor; spinare. ◊ Loc. adv. În (sau pe) spate = pe umeri sau pe partea dorsală a corpului; în spinare. Pe spate = a) culcat cu fața în sus; b) spre ceafă. Din (sau la, pe la, de la, în) spate = în (sau din) urmă. ◊ Expr. A întoarce (cuiva) spatele = a nu mai vrea să știe de cineva sau de ceva; a deveni indiferent. A-l strânge pe cineva în spate = a) se spune când o haină este prea mică pentru cineva; b) se spune când cineva se înfioară de frig sau de spaimă ori când este preocupat de un lucru dificil. A nu ști nici cu spatele = a nu ști nimic despre ceva, a nu avea habar. A avea spate (tare) = a avea sprijin, protecție. A da (un pahar cu băutură) pe spate = a bea repede și dintr-o dată, pe nerăsuflate. A arunca ceva pe (sau în) spatele cuiva = a arunca vina, responsabilitatea pe cineva. (Fam.) Mă doare în spate = puțin îmi pasă, mă lasă indiferent. ♦ Procedeu de înot pe spate (1); probă sportivă de înot care folosește acest procedeu. 2. Parte a unor obiecte opusă feței; parte a unei așezări, formații etc. opusă direcției spre care este orientată. ♦ Parte a unei haine care acoperă spatele (1). ♦ Ceea ce se află în spatele (2) unei așezări, unui obiect etc. 3. Spătarul, speteaza scaunului; rezemătoare. [Pl. și: spete] – Lat. spathae (pl. lui spatha).

SPATE, spate și spete, s. n. (La pl. cu valoare de sg.) 1. Partea de dindărăt a corpului omenesc, de la gît pînă la șale; partea superioară a corpului animalelor, cuprinzînd regiunea coloanei vertebrale dintre articulațiile membrelor; spinare. V. spată³. Oamenii stăteau cu spatele la zid. DUMITRIU, N. 156. Un graur s-a desprins din stol și s-a lăsat pe spatele lui Joian, care-l poartă, îngăduitor, ca pe un prieten. GÎRLEANU, L. 39. Oleoleo, ciocoi bogate! Ici de-ai trece din păcate, Să-ți arunc doi glonți în spate. ALECSANDRI, P. A. 54. ◊ Fig. Stăteam... pironit cu privirea pe spatele goale și fugătoare ale unei șăgalnice unde. HOGAȘ, M. N. 56. ◊ Loc. adv. În spate = pe umeri sau pe partea dorsală a corpului; în spinare. Ducea un sac în spate. DUMITRIU, N. 88. Și zicînd aceste... își ia ranița în spate și pușca de-a umăr. CREANGĂ, P. 307. Robinson, luînd broasca în spate, au dus-o acasă. DRĂGHICI, R. 85. (În contexte figurate) Eu... port două sute de ierne în spate. NEGRUZZI, S. I 245. Pe spate = a) culcat cu fața în sus. Stătea pe spate cu mîinile sub cap. DUMITRIU, N. 133. Cei mai mulți dintre bolnavi dormeau, unii pe-o coastă, alții pe spate. SADOVEANU, O. VI 118; b) înapoi, spre ceafă. Ea se prinde de grumazu-i cu mînuțele-amîndouă Și pe spate-și lasă capul. EMINESCU, O. I 154. Întinsese capul înainte, urechile le lăsase pe spate. NEGRUZZI, S. I 42. Din (sau la, pe la, de la, în) spate (sau din, la etc. spatele cuiva) = în (sau din) urmă (sau în, din urma cuiva), înapoia cuiva Cu această suflare rece în spate și pe subt fuga aceasta de nouri subțiri, cei doi călători au umblat în tăcere. SADOVEANU, B. 161. La spate au auzit vorbă romînească. C. PETRESCU, A. 323. Din spatele fabricii apărură soldații. SAHIA, N. 37. În spatele meu cineva își suflă zgomotos nasul. DELAVRANCEA, H. T. 263. I se părea că-l trage cineva de la spate. ISPIRESCU, L. 36. Vine, tiptil, în vîrful degetelor, pe la spatele mele. CREANGĂ, O. A. 66. Cad săgețile în valuri care șuieră, se toarnă, Și lovind în față-n spate, ca și crivățul și gerul, Pe pămînt lor li se pare că se năruie tot cerul. EMINESCU, O. I 148. (Pe) la spate sau (pe) la spatele cuiva = pe ascuns, din umbră. Îl știu eu cît e de priitor și de darnic la spatele altora. CREANGĂ, P. 250. ◊ Expr. A întoarce (cuiva) spatele = a nu mai vrea să știi de cineva, a nu mai lua în seamă pe cineva. Comșa, ne putem întoarce spatele de pe acum. C. PETRESCU, Î. II 58. A-l strînge pe cineva în spate, se spune cînd cineva se înfioară (de frig sau de spaimă). Cînd știa că are să deie peste Ivan, i se tăiau picioarele ș-o strîngea în spate de frică. CREANGĂ, P. 314. A nu ști nici cu spatele = a nu ști nimic (despre ceva), a nu avea habar. Începu și mai tare să se jure și să se dezvinuiască că nu știe nici cu spatele cum de-au venit... în buzunar la dînsul. SBIERA, P. 157. Mama, sărmana, nu știa de asta nici cu spatele. CREANGĂ, A. 55. Adus de spate v. adus. A fi (sau a sta) cu grija (sau cu frica) în spate v. frică. A avea spete = a avea sprijin, protecție. N-avea spete nicăire Nici prieteni. CONTEMPORANUL, VI_II 255. (Familiar) A face (cuiva) spatele darabană v. darabană. A da (ceva) după spate v. da³ (I 9). A da (un pahar cu băutură) pe spate = a bea repede, pe nerăsuflate. Ipate, care dă oca pe spate Și face cu mîna să-i mai aducă una. CREANGĂ, P. 150. Mă doare în spate = puțin îmi pasă, nu mă sinchisesc. Mă doare în spate... de nevricalele ei. DUMITRIU, B. F. 45. A arunca ceva pe spatele cuiva sau, rar, a lăsa ceva (cuiva) pe spate = a împovăra pe cineva cu ceva, a lăsa pe cineva să se descurce cum o ști. Au aruncat toată greutatea reconstrucției țării pe spatele clasei muncitoare. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 108, 2/6. Îmi strînse mîna cu căldură, mulțumindu-mi că l-am întovărășit, și-mi lăsă trăsura pe spate cu două ore de plată. GANE, N. III 161. 2. Partea de dinapoi a unor obiecte, opusă feței; parte a unei poziții sau a unei formații, contrară direcției, fațadei sau părții spre care este orientată. Nu pot cădea deci în spatele satului. CAMIL PETRESCU, U. N. 320. Ce ne facem, domnule prefect, dacă în spatele trupei se ridică din nou satele? REBREANU, R. II 228. Să încalece și să cadă în coasta și în spatele lor. DELAVRANCEA, O. II 217. ♦ Parte a unei haine care acoperă partea dorsală a corpului. 3. Spetează a unui scaun; rezemătoare. Asta n-o mai cred! spuse, lăsîndu-se pe spatele jîlțului. C. PETRESCU, Î. I 9.

SURD, -Ă, surzi, -de, adj. 1. Lipsit de auz. Pe loc am băgat de seamă că e surd. STANCU, D. 289. N-auzi bre? Ce, ești surd? REBREANU, R. I 16. Țaca Frăsina doarme în iatacul de alături, habar n-are de ce se petrece; chiar deșteaptă să fie și tot n-ar simți, pentru că-i surdă, săraca. VLAHUȚĂ, O. AL. I 89. E surd, sărmanul... să strig mai tare... Moșule, n-ai văzut pe Papură-împărat? ALECSANDRI, T. I 430. ◊ Expr. A rămîne surd la ceva = a nu da ascultare unei solicitări, a nu se impresiona de ceva, a ignora. Poetul n-o ascultă, rămîne surd la șoaptă. IOSIF, PATR. 90. (Fig.; cu parafrazarea expresiei) Surd este al meu suflet l-a tale vorbe line. EMINESCU, O. IV 171. (Franțuzism) A face urechea surdă = a face urechea toacă, v. toacă. Născuții de la Gogomănești fac urechea surdă, mănîncă la cofeturi și înghețată pe datorie și plătesc cînd n-au alta ce face. KOGĂLNICEANU, S. A. 96. ◊ (Substantivat) Se vor pune apoi pe joc pînă chiar și surzii, Cînd vor prinde dintr-un loc Să ne cînte hori cu foc, Din tilincă, sturzii. COȘBUC, P. I 302. (Expr.) Du-te (sau să te duci) unde a dus surdul roata și mutul iapa, se spune celui pe care nu vrei să-l mai vezi niciodată, nici să-i mai auzi de nume. Lipsești dinaintea mea: și du-te unde-a dus surdul roata și mutul iapa, ca să nu mai aud de numele tău. CREANGĂ, P. 47. S-a pornit ca surda-n joc, se spune despre cineva care, din nepricepere, face un lucru la loc și timp nepotrivit. A bate toaca (sau toba) la urechile surdului = a vorbi zadarnic cuiva care nu vrea sau nu este în stare să înțeleagă. Bate toba la urechile surdului. ISPIRESCU, L. 175. ♦ (Glumeț) Mut, afon. Măi moșule, unde ești, Ori ți-e gura surdă. TEODORESCU, P. P. 123. 2. (Lingv.; despre consoane, în opoziție cu sonor) A cărui emisiune nu comportă vibrații glotale caracteristice pentru sunetele sonore; afon. 3. (Despre zgomote) Lipsit de rezonanță, slab, înfundat, înăbușit, confuz. Larma surdă umple cîmpia. SADOVEANU, O. I 193. Lîngă poarta docului, trenurile manevrau, iar fabricile, dinlăuntrul lor, trimiteau un zgomot surd, neîntrerupt. DUNĂREANU, N. 18. Un vuiet nedeslușit și surd umplea văzduhurile. HOGAȘ, DR. II 15. Un zgomot se auzi în camerele vecine, un zgomot surd, de pași, de vorbe. BOLINTINEANU, O. 449. ◊ (Adverbial) Tunurile pocneau surd într-o duruire adîncă. SADOVEANU, O. VI 33. Prin întunerec, necunoscutul rîse încet, surd, fără poftă de harță. C. PETRESCU, A. 279. Surd vuia prin codri vîntul, brazii se-ndoiau de vînt, Urletul suna sinistru ca un urlet din mormînt. COȘBUC, P. I 121. Și amețit abia aude cum vuiește surd poporul. EMINESCU, O. IV 123. ♦ Fig. (Despre sentimente, conflicte) Mocnit; ascuns, tăinuit. O încordare surdă mocnea, în atitudinea, în vorbele lor. MIHALE, O. 492. În lupta surdă a acestor zece mii de țărani romîni e multă frumusețe, mult eroism, multă măreție. BOGZA, A. Î. 598. Plin de-o surdă mînie – adunată în suflet de veacuri, Mîna pe torță a pus scuturînd-o aprinsă în aer și dintr-o dată tot cerul păli luminat de văpaie. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 101. Astfel se născu între ambele artiste o luptă surdă și neîncetată. ALECSANDRI, O. P. 134. ♦ (Despre dureri, senzații) Înăbușit, slab, nedefinit. Simți o rupere surdă în piept și ca un om care moare, șopti. VLAHUȚĂ, O. A. III 122.

țânțar¹ sm [At: PSALT. HUR. 89^r/20 / V: (înv) țin~ / Pl: ~i / E: ml zanzalus] (Ent) 1 (Șîs ~ obișnuit, ~ vulgar, muscă ~ă a) Insectă din ordinul dipterelor, cu corpul și picioarele lungi și subțiri, cu aripi înguste, cu aparat bucal pentru înțepat și supt, ale cărei larve sunt acvatice, iar adulții hematofagi (Culex pipiens). 2 Nume dat unei specii de țânțar¹ (1), care produce înțepături foarte dureroase Si: (reg) arșiță (Culex annulatus). 3 (Șîs ~ anofel) Gen de țânțar¹ (1) caracterizat prin poziția lui oblică în timp de repaus, dintre care unele specii transmit, prin înțepături, malaria (Anopheles maculipennis, Anopheles sacharovi). 4 Țânțar¹ (1) mic care tremură din picioare când stă pe loc Si: (reg) bâțan (1), zgribulici (Chironomus leucopogon). 5 Țânțar¹ (1) foarte mic Si: (reg) morniță (Ceratopogon publicarius). 6 Țânțar¹ (1) ale cărui larve produc gogoși pe frunzele de tei (Hormomya fagi). 7 (Îc) ~ de pădure Nume dat insectei Anopheles bifurcatus. 8 (Îc) ~ mic (sau mânâțel) Specie de țânțar¹ (1) foarte mic și care se adună uneori în roiuri Si: (reg) nouraș, țânțăraș (3), țânțărel (Chironomus stercorarius). 9 (Îc) ~ de baltă Țânțar¹ (1) ale cărui larve transparente trăiesc în apă (Corethra plumicornis). 10 (Pop; îe) ~ul cu cântări te sărută Se spune despre o persoană care vorbește cu blândețe, dar care, pe ascuns, face rău. 11 (Pop; îe) Nici o frică De furnică, De ~ Nici habar Se spune despre cei care se laudă cu acțiunile lor, dar care, în realitate, nu pot face nimic. 12 (Pop; îe) ~ul cu armăsarul (sau cu măgarul) Se spune despre cei care încearcă să asocieze două persoane sau să îmbine două lucruri total diferite. 13 (Pop; îe) Strecură ~ul și înghite armăsarul (sau cămila) Se spune despre cei care se feresc să facă greșeli mici, dar fac greșeli mari. 14 (Pop; îe) Încornorează ~ul, De ți-l face cât măgarul Se spune despre cei care exagerează proporțiile unui lucru, ale unei fapte etc. 15 (Pop; îe) Unge-te cu untură de ~ trăsnit Se spune, în glumă, celui care se vaită de o boală ușoară. 16 (Îe) A face din ~ armăsar A exagera. 17 (Îe) A avea puterea ~ului A fi slab, fără putere fizică. 18 (Îe) A fi (gras) ca un ~ A fi slab la trup. 19 (Îe) A ține (pe cineva) cu untură (sau cu mațe) de ~ A hrăni rău (pe cineva). 20 (Îs) Untură de ~ Se spune în batjocură celor slabi la trup. 21 (Reg; îe) A intra (sau a veni) ~ii în casă, a intra un car de ~i A intra frigul pe ușă. 22 (Reg; îc) ~-mare (sau ~-lăbănat, ~-mășcat) Țânțăroi (1) (Tipula oleracea). 23 (Îc) ~-de-apă Nume dat unei specii de libelulă cu pântecele subțire, albăstrui strălucitor, cu aripile castanii și verzui Si: (reg) căluș (24), păuniță (Calopteiyx splendens). 24 (Îae) Efemeră (Ephemera vulgata). 25 (Reg; șîs ~ de apă, ~ de baltă) Insectă asemănătoare cu țânțarul¹ (1), cu picioarele foarte lungi, care umblă cu o mare iuțeală pe suprafața apei Si: (reg) fugău (2), gonaci (8) (Hydrometra paludum). 26 (Trs; Buc; șîs ~ mare) Tăun¹ (Tabanus bovinus). 27 (Reg) Strechea vitelor (Hypoderma bovis). 28 (Reg) Viespe (Vespa vulgaris). 29 (Reg) Cosaș de dimensiuni mari, verde, cu antenele lungi și corpul mai scurt decât aripile (Locusta viridissima). 30 (Reg) Cosaș de dimensiuni mici, cu antenele de lungimea corpului, care produce sunete caracteristice puternice, mai ales seara (Locusta cantans). 31 (Reg) Cosaș de culoare brună, cu abdomenul mai gros, având o muchie pronunțată, cu aripile mai înguste Si: (reg) călușel (Decticus verrucivorus). 32 (Ban; gmț) Epitet pentru o pesoană sprintenă în mișcări. 33 (Mol; mai ales art) Numele unui dans popular. corectat(ă)

UMĂR (pl. -meri) sm., ‡Mold. Trans. (pl. -mere) sn. 1 🫀 Partea corpului care servește să lege de trunchiu brațele omului: ~ul drept, ~ul stîng; are un ~ mai ridicat decît celălalt; iaca ieși Reveca cu veadra pre umerul ei și pogorî la fîntînă (PAL.); umerele sale le plecă de-a purtarea tovară (PAL.); cu obrajii supți și plini de încrețituri, cu umerii aduși, pare de șaptezeci de ani (BR.-VN.); fata Măriilor voastre are soarele în piept... și doi luceferi în cei doi umeri (ISP.); Ⓕ: soarele pune hlămizi de argint pe umerii stîncilor (VLAH.); a da din umeri, a strînge din umeri (ca gest de dispreț, de nepăsare, de nedumerire, etc.): habar n’am! răspunse el, dînd din umeri (ISP.); așa, cumnată dragă, zise mătușa Măriuca, strîngînd cu nedumerire din umere (CRG.); a pune ~ul, a da o mînă de ajutor: și orășanul și săteanul să punem ~ul la greu, să ne scăpăm țara de’ntunerec (JIP.); Ⓟ: a îndrepta lumea cu ~ul, a voi, singur, fără ajutorul nimănui, să schimbe starea în care se află omenirea: nu ai tu alt lucru și v(r)ei să îndrepți lumea cu ~ul? (ȚICH.); ~ la ~, unul alături de altul: cît au trăit ei împreună și au muncit tot ~ la ~, n’au adus-o mai departe decît la o vacă cu vițel (SB.); uniți strînși, ~ la ~... vom putea să ne împotrivim fățiș și pieptiș năvălirii modei (ISP.); Ⓟ: a lua pe cineva peste ~ (PAMF.), a-l lua în rîs, în bătaie de joc; Ⓟ: a se uita la cineva, a privi pe cineva peste ~, a-l privi cu trufie, cu aroganță: parc’ar călca numai în străchini, cu fumurile în cap și uitîndu-se peste ~ la cei ce-i vorbesc (ISP.); Cînd aș sta pierdut pe gînduri, peste ~ m’ar privi (EMIN.); Olten.: a se uita peste umeri (CIAUȘ.), a fi cu un picior în groapă, a-și aștepta moartea; loc. adv. (a lua, a purta, a duce, etc.) de-a ~, de-a umeri(le), pe umeri: își ia ranița în spate și pușca de-a ~ (CRG.); se întîlnește cu alt om care avea un băț mare de-a ~ și o cîrjă mică în mînă (RET.); îsi luară fie-care desăguța d’a umeri (ISP.); cum îi rîdeau ochii cînd mă zărea pe deal, întorcîndu-mă acasă cu vînatul de-a umere! (ALECS.); el se urcă pe cal cu buzduganul de-a umere (EMIN.); Ercule... o înhăță d’a umerile și veni cu dînsa la Împăratul lui (ISP.) ¶ 2 🫀 Umerii obrazului, obrajilor 👉 OBRAZ I 1 ¶ 3 👕 Partea cămășii sau unei haine care acopere umerii ¶ 4 Pr. anal. 🔧= MĂSEA3 b); – = CIOACĂ²6 [lat. humĕrus].

ZĂRGHIT, -Ă, zărghiți, -te, adj. (Mold.) Smintit, țicnit; (cu sens atenuat) zăpăcit. (Substantivat) Ian ascultați, fă, zărghitelor – face moș Gheorghe deschizînd ușa tinzii – v-ați îngrijit voi pentru gură? că nu-s colea Bucureștii. SP. POPESCU, M. G. 24. Zărghitul de Trăsnea dormea pe hat, cu gramatica sub nas și habar n-avea de frig. CREANGĂ, A. 92. – Variante: zărdit, -ă (CAMILAR, N. I 404), zîrghit, -ă (BARANGA-MORARU, F. 31) adj.

ZGÎTIE, zgîtii, s. f. (Mold.) Fată tînără, vioaie, zglobie; ștrengăriță, drăcoaică, diavoloaică. Cea dentîi școlăriță a fost însăși Smărăndița popii, o zgîtie de copilă ageră la minte și așa de silitoare, de întrecea mai pe toți băieții și din carte, dar și din nebunii. CREANGĂ, O. A. 34. Măi, fețișoara împăratului ne-a tras butucul. A dracului zgîtie de fată: s-a prefăcut în păsărică, a zburat ca săgeata pe lîngă ceilalți și ei habar n-au despre asta. id. P. 267.

ZOR² s. n. 1. Activitate însuflețită, grabă mare, urgență, febrilitate; sîrguință, însuflețire. ◊ Loc. adv. Cu zor sau cu tot zorul = în grabă, repede. De zor = din plin, din toate puterile; cu înfrigurare, cu elan. Cu zorul = cu forța. ◊ Expr. Zor-zor = în mare grabă. A da zor = a lucra, a acționa cu mare grabă. A avea zor = a se grăbi. A da cuiva zor = a grăbi, a îndemna pe cineva să facă ceva. A-i da zor cu (sau că...) = a nu mai conteni cu ceva, a insista. A lua (pe cineva) la zor = a cere (cuiva) socoteală, a dojeni, a mustra. A lua (pe cineva) cu zorul = a constrînge, a forța (pe cineva). (Rar) A-și face zor mîniei = a se ațîța singur, a se necăji. 2. Necesitate, nevoie; strîmtorare, necaz. ◊ Expr. A nu avea zor de ceva (sau de cineva) = a) a nu-i trebui, a nu-i fi necesar numaidecît; b) a nu-i păsa, a nu avea habar de ceva (sau de cineva). Ce zor ai? = ce-ți pasă? ce te interesează? A nu avea zor să... (sau de a...) = a nu avea interes să... – Tc. zor „silă, forță; sudoare”.

zor¹ s.n. 1 Activitate însuflețită, febrilă; grabă mare, urgență, sîrguință, febrilitate, însuflețire. Stă truda o clipă... Și zorul pornește mai aprig (VOIC.). ◊ Loc.adv. Cu zor sau cu (tot) zorul = în grabă, repede. Oamenii s-au întors nedumeriți spre locul care le era arătat cu atîta zor (GALAN). De zor = din plin, din toate puterile; cu înfrigurare, cu însuflețire, cu elan. Baba scotocea de zor prin buzunarele șorțului (CĂL.). ◊ Loc.vb. A avea zor = a se grăbi. Cînd avem zor mare, chemăm și din afară (CA. PETR.). A da cuiva zor = a grăbi, a îmboldi pe cineva să facă ceva. Dă zor cailor, ca să ajungă mai repede. ◊ Expr. Zor-zor = în mare grabă. A(-i sau a-și) da zor = a lucra, a acționa cu mare grabă. Am să-mi dau zor, ca să-mi iau, cît mai curînd, licența (SLAV.). A(-i) da zor (înainte) cu (sau că..., să...) = a nu mai conteni cu ceva, a insista. În atmosfera acestor generoase iluzii, el îi dădu zor cu scrisul (VLAH.). 2 Necesitate, urgență neprevăzută, nevoie; strîmtorare, necaz. Armeanul avea alte zoruri (TUD.). ◊ Expr. A nu avea zor de ceva (sau de cineva) = a) a nu-i trebui, a nu-i fi necesar (ceva) numaidecît; b) a nu-i păsa, a nu avea habar de ceva (sau de cineva). Ce zor ai? = ce-ți pasă? ce te interesează? ce-ți trebuie? A nu avea zor să... (sau de a...) = a nu avea interes să... El n-avea nici un zor să se statornicească (VIN.). 3 (înv.) Atac militar; asalt. 4 (înv., reg.) Silnicie. ◊ Dor de zor = dragoste cu sila. ◊ Loc.adv. Cu zorul = cu forța, forțat. Lupta... să-i sărute mîinile cu zorul (CAR.). ◊ Expr. A lua (pe cineva) la zor = a cere (cuiva) socoteală; a dojeni, a mustra. A lua (pe cineva) cu zorul = a constrînge, a forța (pe cineva). • pl. -uri. /<tc. zor „silă, forță”.

ZOR¹ s. n. 1. Activitate însuflețită, febrilă; grabă mare, urgență, sârguință, febrilitate, însuflețire. ◊ Loc. adv. Cu zor sau cu tot zorul = în grabă, repede. De zor = din plin, din toate puterile; cu înfrigurare, cu însuflețire, cu elan. Cu zorul = cu forța, forțat. ◊ Loc. vb. A avea zor = a se grăbi. A da cuiva zor = a grăbi, a îmboldi pe cineva să facă ceva. ◊ Expr. Zor-zor = în mare grabă. A da zor = a lucra, a acționa cu mare grabă. A-i da zor cu (sau că...) = a nu mai conteni cu ceva, a insista. A lua (pe cineva) la zor = a cere (cuiva) socoteală, a mustra. A lua (pe cineva) cu zorul = a constrânge, a forța (pe cineva). 2. Necesitate, nevoie; strâmtorare, necaz. ◊ Expr. A nu avea zor de ceva (sau de cineva) = a) a nu-i trebui, a nu-i fi necesar numaidecât; b) a nu-i păsa, a nu avea habar de ceva (sau de cineva). Ce zor ai? = ce-ți pasă? ce te interesează? ce-ți trebuie? A nu avea zor să... (sau de a...) = a nu avea interes să... – Din tc. zor „silă, forță”.

ZOR¹ s. n. 1. Activitate însuflețită, febrilă; grabă mare, urgență, sârguință, febrilitate, însuflețire. ◊ Loc. adv. Cu zor sau cu tot zorul = în grabă, repede. De zor = din plin, din toate puterile; cu înfrigurare, cu însuflețire, cu elan. Cu zorul = cu forța, forțat. ◊ Loc. vb. A avea zor = a se zori. ◊ Expr. Zor-zor = în mare grabă. A da zor = a lucra, a acționa cu mare grabă. A-i da zor cu (sau că...) = a nu mai conteni cu ceva, a insista. A da cuiva zor = a grăbi, a îmboldi pe cineva să facă ceva. A lua (pe cineva) la zor = a cere (cuiva) socoteală, a mustra. A lua (pe cineva) cu zorul = a constrânge, a forța (pe cineva). 2. Necesitate, nevoie; strâmtorare, necaz. Expr. A nu avea zor de ceva (sau de cineva) = a) a nu-i trebui, a nu-i fi necesar numaidecât; b) a nu-i păsa, a nu avea habar de ceva (sau de cineva). Ce zor ai? = ce-ți pasă? ce te interesează? ce-ți trebuie? A nu avea zor să... (sau de a...) = a nu avea interes să... – Din tc. zor „silă, forță”.