A LUA iau 1. tranz. 1) A apuca (cu mâna sau cu un instrument) pentru a avea în posesie. ◊ ~ armele a se înarma. ~ (pe cineva) la ochi a) a suspecta (pe cineva); a avea bănuieli; b) a supraveghea (pe cineva). ~ pasărea din zbor a fi un bun ochitor. ~ altă vorbă a schimba subiectul discuției. ~ foc cu gura a face tot posibilul și imposibilul. ~ jăratic cu mâna altuia a întreprinde o acțiune riscantă, folosind în acest scop o altă persoană. 2) A apropia de sine, așezând pe o parte a corpului. ~ în brațe. ~ pe genunchi. ~ în cârcă. ◊ ~ (pe cineva) în unghii a certa cu brutalitate (pe cineva). 3) (alimente, medicamente etc.) A pune în gură, înghițind. ~ un ceai. ◊ ~ o gustare a servi în fugă o mâncare ușoară. ~ masa a sta la masă; a mânca. A nu ~ nici rouă în gură a nu mânca absolut nimic. ~ aer a se plimba puțin în aer liber. 4) (obiecte de îmbrăcăminte) A pune pe sine; a îmbrăca. 5) (porțiuni, cantități dintr-un lucru) A face să iasă din interiorul său. * ~ (cuiva) sânge a face să curgă sânge printr-o incizie, pentru analiză sau în scopul descongestionării. 6) (lucruri, drepturi, favoruri etc.) A face să nu mai fie în posesia (cuiva). ◊ A-i ~ (cuiva) comanda a înlătura (pe cineva) dintr-un post de răspundere. A-i ~ (cuiva) apa de la moară a-l priva (pe cineva) de avantajele pe care le-a avut. A-i ~ (cuiva) durerea (sau suferința) a face (pe cineva) să simtă momentan o ușurare. A-i ~ (cuiva) viața (sau zilele) a omorî (pe cineva). A-i ~ (cuiva) mintea (sau mințile) a face (pe cineva) să-și piardă dreapta judecată. A-i ~ (cuiva) auzul a asurzi (pe cineva). 7) A-și asuma, intrând în stăpânire. 8) (sume de bani) A primi în calitate de venit; a încasa. 9) A găsi pentru a duce cu sine. ◊ Ia-l de unde nu-i se spune despre cineva sau despre ceva care nu se mai găsește la locul unde se afla mai înainte. 10) A obține în schimbul a ceva; a cumpăra. * ~ pildă a urma exemplul (cuiva). 11) (lucruri străine) A sustrage, însușindu-și. A-i ~ cuiva banii. ◊ A-i ~ (cuiva) pâinea de la gură a lipsi (pe cineva) de sursa de existență. 12) (fortificații, terenuri străine) A pune stăpânire (prin forță armată); a cuceri, a ocupa. ~ un oraș. 13) (mijloace de transport) A folosi drept mijloc de deplasare. ~ trenul. 14) (persoane) A trata într-un anumit fel. ~ cu binișorul (pe cineva). ◊ ~ (pe cineva) pe sus a lua cu forța (pe cineva). ~ (pe cineva) pe nepusă masă a ataca (pe cineva) pe neașteptate. 15) (persoane) A primi în familie, stabilind legături de rudenie. ~ de nevastă. ~ de bărbat. ◊ ~ de suflet (un copil) a înfia. 16) (despre stări fizice sau psihice) A pune stăpânire în întregime (pe cineva). A-l ~ frica (pe cineva). ◊ A o ~ din loc a pleca repede (de undeva). A o ~ la fugă a porni în fugă. A-și ~ zborul a porni în zbor. 2. intranz. (despre căi de comunicație, ape curgătoare) A-și schimba direcția (spre)... Râul a luat-o în dreapta. [Sil. lu-a] /<lat. levare

zălog¹ sn [At: CORESI, EV. 344 / V: (îrg) zaloc (Pl: zaloage), (reg) ~oc (Pl: zaloage), zol~ (Pl: zoloage), zoloc (Pl: zoloace) / Pl: ~oage, (reg) ~uri, ~ogi sm / E: slv залог] 1 (Îvp; de obicei în legătură cu verbe ca „a pune”, „a da”, „a lua”, „a lăsa”, „a ține” etc.) Garanție (pentru plata unei datorii) Si: zăloșag (1). 2 (Îvp; pex) Obiect sau persoană lăsată drept garanție. 3 (Rar; îe) A-și lăsa pielea (sau pieile) ~ A cădea în mâinile dușmanului. 4 (Rar; îae) A-și pierde viața. 5 Ostatic. 6 Sechestru.

ȘTIRBI, știrbesc, vb. IV. 1. Refl. A pierde o parte componentă, a se micșora, a se împuțina, a rămîne ciuntit; (despre instrumente de tăiat) a avea lipsă o parte din muchia tăișului; a se toci. Acea moșie... a rămas... a orașului. Se zice că s-ar fi cam știrbit pe ici pe colea în timpurile din urmă. GHICA, la TDRG. Sabia ți s-a știrbit, pușca ți s-a ruginit. ȘEZ. VIII 167. ◊ (Subiectul este partea pierdută) În timp ce și în spațiu se chemă tot, fără ca, cu toate acestea, să se știrbească ceva din esența acestui tot. MACEDONSKI, O. IV 156. ◊ (Subiectul este un abstract) Rar de tot, cînd desimea codrului se știrbea oleacă în dreapta sau în stînga... puteai să înțelegi ce este mai încolo. GALACTION, O. I 281. ◊ Tranz. Crezînd că drege ceea ce aripa zdrobitoare a timpului... stricase la gingașul monument al lui Neagoie, el n-a făcut altceva decît a-l altera și mai tare, decît a-l ciunti, a-l păta, a-l știrbi și a-l scrînti în multe părți ale sale. ODOBESCU, S. II 513. 2. Intranz. A-și pierde dinții, a deveni știrb. 3. Tranz. Fig. A aduce o diminuare puterii, dreptului, prestigiului cuiva. Orice înclinare care știrbește vitejia în lupta vieții e o slăbiciune care te face să rămîi în urmă, învins și strivit. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 11. ♦ A vătăma, a atinge, a nu respecta. E praznic astăzi, sînt «Toți sfinții» Și din bătrîni e obicei în cinstea sfinților să bei – Și legea n-o știrbesc părinții. COȘBUC, P. I 115. – Variantă: (rar) știrba (GANE, N. I 111) vb. I.

MOARTE. Subst. Moarte, murire (înv.), deces, sucombare (livr.), exitus (livr.), răposare (rar), răposat (rar), repauzare, dispariție, pieire, stingere, sfîrșit, obștescul sfîrșit (ir.), adormire (fig.), somnul de veci (cel lung, veșnic). Moarte subită; moarte prematură; moarte violentă. Moarte naturală. Moarte clinică. Eutanasie. Mortalitate; mortalitate infantilă. Muribund, murind (înv.). Mort, decedat, răposat, repauzat (livr.), defunct, dispărut, adormit (fig.). Cadavru. Înmormîntare, îngropare, înhumare; incinerare. Adj. Muritor, pieritor. Mort, decedat, răposat, defunct, dispărut, pierit (pop.), stins, adormit (fig.), adormit întru vecie (pe veci, pe vecie), dus pe vecie, dus pe lumea cealaltă. Mortal, ucigător; letal (med.), de mort, de moarte; funebru, funest. Cadaveric, de cadavru. Vb. A muri, a deceda, a sucomba (livr.), a răposa, a repauza (livr.), a dispărea, a pieri, a se stinge, a se sfîrși, a expira (fig.), a înceta din viață, a adormi (fig.), a-și da sufletul, a-și da sfîrșitul (obștescul sfîrșit), a-și da duhul, a da ortul popii, a da hîrștioaga popii (reg.), i-a cîntat popa aghiosul, l-a luat aghiuță, a-i ieși (cuiva) sufletul, a închide ochii (pentru totdeauna), a(-și) pune (încrucișa) mîinile pe piept, a-l lua (pe cineva) moartea, a se duce pe drum neîntors (pe cale neîntoarsă), a-și da otpustul, a-și pierde papucii, a-și da pielea popii, a se strămuta (din viață), a-și da suflarea (de pe urmă), a-și da ultimul suspin, a plăti naturii tributul, a-și închina fruntea-n țărînă, a i se isprăvi (tăia) (cuiva) zilele, a adormi pe veci, a adormi întru Domnul, a adormi (a dormi) somnul (cel) de veci (cel lung, cel de pe urmă); a trece (a se trece, a înceta) din viață, a-și lăsa pielea zălog, a muri cu zile (în sîn), a muri înainte de vreme (prematur), a muri de moarte bună, a muri în patul său; a muri fără pernă la cap, a muri ca un pui de găină, a-și lăsa pielea pe undeva, a-i rămîne (a-i putrezi) (cuiva) oasele pe undeva, a-și găsi mormîntul (moartea). A se sinucide, a se omorî, a-și lua zilele (viața), a-și face (singur) seama (seamă), a-și face moarte; a-și pierde viața, a-și frînge gîtul, a muri sub cuțit. A fi mort, a nu mai fi printre cei vii, a fi în lumea celor drepți, a (se) odihni cu drepții, a se face (a fi) oale și ulcele (ulcioare), a fi în pămînt, a nu (mai) sufla. A fi pe moarte, a fi bolnav (beteag) de moarte, a vedea moartea cu ochii, a se zbate (a se lupta) între viață și moarte, a fi pe patul de moarte (patul morții), a nu mai avea mult, a lupta cu moartea, a da mîna cu moartea, a pune ochii în grindă, a fi cu ochii stîlpiți după ușă, a mirosi a pămînt, a fi numai sapa și hîrlețul, a fi cu un picior în groapă, a ajunge pe marginea gropii, a fi în doaga morții, a fi pe cuțit, a-i suna (cuiva) ceasul morții, a fi pe dric, a fi pe ducă, a-și lepăda (a sta să-i pice cuiva) potcoavele, a trage să moară, a vărsa sudori de moarte. A înmormînta, a îngropa, a înhuma; a incinera. Adv. Pe moarte, între viață și moarte. V. boală, dispariție, inexistență, înmormîntare, omor, pedeapsă, sfîrșit.

BUSOLĂ ~e f. 1) Instrument de orientare, constând dintr-un cadran și un ac magnetic mobil, care indică direcția nord; compas. * A-și pierde ~a a) a-și pierde dreapta judecată; a se zăpăci; a se buimăci; a se năuci; b) a pierde simțul măsurii; a-și ieși cu totul din fire. 2) fig. Principiu călăuzitor (în viață sau într-un domeniu de activitate). /<fr. boussole

ÎNTUNECA, întunec, vb. I. 1. Refl. (Despre soare sau lună) A-și pierde strălucirea, a nu mai răspîndi lumină. Și cum o privea sultanul, ea [luna] se-ntunecă... dispare. EMINESCU, O. I 142. Soarele se-ntuneca, Sus la domnul se urca, Domnului se închina. ALECSANDRI, P. P. 27. ◊ (Despre locuri luminate de soare sau de lună) Deasupra satului, văzduhul se-ntuneca grăbind căderea negurilor serii. MIHALE, O. 503. Cerul de vară se întuneca de fumul gros al fabricilor. DUNĂREANU, N. 19. Încă o clipă și cerul se întunecă și munții luară forme fantastice. ALECSANDRI, O. P. 157. ♦ Refl. impers. A se însera, a se face seară, noapte. Acum se întunecase devreme. DUMITRIU, N. 107. Cînd începea să se întunece, nu-i mai lipsea decît o încheiere de efect. REBREANU, R. I 243. Moșule, mergi de te culcă, nu vezi că s-a-ntunecat? EMINESCU, O. I 49. 2. Tranz. A lipsi de lumină, a face obscur, întunecos. Asudînd printre snopii trîntiți la pămînt Și îngrijorați de norii ce întunecă apusul, Nu vă mai gîndiți la zilele frumoase Cînd rătăceam cu undița pe vale. BENIUC, V. 24. Din zare depărtată răsar-un stol de corbi, Să-ntunece tot cerul pe ochii mei cei orbi. EMINESCU, O. I 128. Domnul se-ndura, Ruga-i asculta, Norii aduna, Ceriu-ntuneca. ALECSANDRI, P. P. 189. ◊ (În basme) De pe munte falnic sare, Aripi negre întinzînd Și cu ele-ntunecînd Șepte codri mari, cărunți. ALECSANDRI, P. II 35. ◊ Fig. Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah și spahii Vin de-ntunecă pămîntul la Rovine în cîmpii. EMINESCU, O. I 146. Și ca nouri de aramă și ca ropotul de grindeni, Orizonu-ntunecîndu-l, vin săgeți de pretutindeni. id. ib. 148. ♦ (Cu complementul «vederea») A împiedica vederea (interpunîndu-se între ochi și obiecte). Ca o pînză rară, ce întuneca vederea, roiau țînțarii. DUMITRIU, N. 235. ◊ Fig. Cu umbre care nu sînt v-a-ntunecat vederea Și v-a făcut să credeți că veți fi răsplătiți. EMINESCU, O. I 59. 3. Tranz. Fig. (Complementul este un abstract) A slăbi intensitatea, a înăbuși. Lună tu, stăpîn-a mării, pe a lumii boltă luneci Și, gîndirilor dînd viață, suferințele întuneci. EMINESCU, O. I 130. ◊ Refl. Deodată bunăvoia se întunecă. C. PETRESCU, C. V. 115. De măgulirile lingușiei dreptul simț se întunecă. NEGRUZZI, S. I 314. ♦ Refl. (Despre minte) A-și pierde ascuțimea, agerimea, a deveni mai greoi. (Tranz.) Vuietul infernal care se ridică din torentul mulțimii te amețește întunecîndu-ți mintea. BART, S. M. 40. ♦ Refl. A îmbătrîni, a se apropia de moarte. Nu s-a găsi nimene să ne spuie cum s-au petrecut toate! A trecut atîta vreme și noi tot ne întunecăm, fără a ști. SADOVEANU, N. P. 9. Pierdut e totu-n zarea tinereții Și mută-i gura dulce-a altor vremuri, Iar timpul crește-n urma mea... mă-ntunec! EMINESCU, O. I 201. 4. Refl. (Despre culori; p. ext. despre obiecte colorate) A se face mai închis (la culoare). Albul picturii se mai întunecase. ♦ Fig. (Despre fața oamenilor, p. ext. despre oameni) A se posomorî, a se încrunta, a se supăra; a se întrista. Pătru se întunecase la față. DUMITRIU, V. L. 40. Iuga observă cum i se întunecă mereu fața. REBREANU, R. I 256. Mult la față te-ai schimbat Și mi te-ai întunecat! ALECSANDRI, P. P. 216. ♦ Tranz. Fig. (Cu complementul «viața» sau «zilele») A amărî, a întrista. Copilă hăi! Florin nu-i de tine; nu-ți întuneca zilele cu dînsu. ALECSANDRI, T. 906.

CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. 1. Partea superioară a corpului omenesc (la animale partea anterioară), alcătuită din cutia craniană și față (la animale bot) și legată de trunchi prin gît. ◊ Loc. adv. Din cap pînă-n picioare = în întregime, cu desăvîrșire. (Pînă) peste cap = prea mult. Cu noaptea-n cap = foarte de dimineață. Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; fig. a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trînti (pe cineva) la pămînt; fig. a da jos dintr-o situație, a doborî, a învinge. A da paharul peste cap = a goli paharul dintr-o înghițitură. A scoate capul în lume = a ieși între oameni, în societate. A i se urca (cuiva) la cap = a) a deveni îngîmfat, îndrăzneț, obraznic; b) a fi amețit de băutură. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă capul = a nu ști ce să mai facă, a fi copleșit de... A-și pierde capul = a se zăpăci. A nu mai avea unde să-și pună capul = a ajunge fără adăpost, pe drumuri. A nu-l durea (nici) capul = a nu se sinchisi de ceea ce se întîmplă. A da din cap = a clătina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; fig. a ataca, a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traistă = a umbla distrat, neatent. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți) = a fi cuprins de desperare sau de necaz. A-și lua lumea în cap = a pleca, rătăcind în lume. A-și pleca capul = a se simți rușinat, umilit; a se da învins. Cu capul plecat = rușinat, umilit; învins. Pe după cap = pe după gît, la ceafă. Bătut (sau căzut) în cap = tîmpit, prost. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A nu fi nimic de capul cuiva = a fi lipsit de calități. A cădea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva = a fi lovit de o nenorocire, a trebui să suporte o serie de dificultăți. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva (creîndu-i neplăceri). A sta (sau a se ține) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a stărui fără încetare pe lîngă cineva. A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. (Reg.) A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a se afla într-o împrejurare grea și a nu mai ști ce să facă. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. ♦ Părul capului. ◊ Expr. A-și pune mîinile în cap sau a se lua cu mîinile de cap = a se lua cu mîinile de păr (de necaz, de ciudă sau de deznădejde); p. ext. a-i fi necaz, ciudă, a fi deznădăjduit. 2. Căpătîi; căpătîiul patului. 3. Individ, ins, om. Cîte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, pe întrecute. ♦ (La pl.) Capital. Am vîndut cirezile Și mi-am scos capetele (TEODORESCU). 4. Minte, gîndire, judecată; memorie. ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = (în mod) inteligent, deștept. Fără cap = (în mod) necugetat. ◊ Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă; cuminte. ◊ Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap = a fi deștept. A fi greu (sau tare) de cap = a fi prost. A fi (sau a umbla) cu capul prin (sau în) nori = a fi zăpăcit, distrat. A-i băga (sau vîrî cuiva ceva) în cap = a face pe cineva să creadă ceva. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A lua în (sau a băga la) cap = a pricepe; a ține minte. A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gîndul la...; a uita. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a-l stăpîni mereu (același gînd). A-l duce (sau a-l tăia pe cineva) capul = a se pricepe. A-l duce (sau a-i sta) capul la... = a-i trece prin minte, a se gîndi la... A-și bate (sau a-și frămînta, a-și sparge) capul = a se gîndi intens (spre a soluționa o problemă). A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) să înțeleagă ceva. A fi (sau a rămîne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămîne etc.) liber, independent, nesupravegheat. A face (ceva) din (sau de) capul său = a face (ceva) fără a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci) capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată; a zăpăci; a face pe cineva să se îndrăgostească. A avea cap să... = a avea posibilitatea să..., a putea să... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Înv.) Viață. (Astăzi în expr.) A-și pune capul (la mijloc) = a-și pune viața în joc; a garanta cu viața pentru cineva. O dată cu capul = cu nici un preț. În ruptul capului = cu primejdia vieții; cu nici un preț. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața; a face nebunii. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = strigă; b) (Bot.) cap-de-cocoș = dulcișor¹; capul-ariciului = șovar; capul-șarpelui = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sîngele (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelației balaurului. II. Căpetenie, șef, conducător. ♦ Inițiator. III. 1. Vîrf (al unui obiect). ♦ Extremitate sau piesă de extremitate a unui dispozitiv, instrument etc. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemănător cu un cap (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extremă cu care începe sau sfîrșește ceva. ◊ Cap de pod = loc aflat pe teritoriu inamic, dincolo de un curs de apă, de un defileu etc.; p. ext. forțele armate care ocupă acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor și a mijloacelor de luptă. ◊ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu părțile extreme alăturate. ◊ Expr. Cap de țară = margine de țară; hotar. (Reg.) Nu-i (un) cap de țară = nu-i nimic, n-are importanță. A sta (sau a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stînd în pat, stînd așezat, șezînd. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei. ◊ Cap de an (sau de săptămînă, de iarnă etc.) = începutul unui an (al unei săptămîni etc.). Cap de coloană = cel sau cei care stau în fruntea unei coloane. Cap de afiș = primul nume dintr-o listă de persoane afișate în ordinea valorii lor. ◊ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început; de la începutul rîndului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principală, mai aleasă (a unui lucru). ◊ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masă. 4. Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfîrșit. ◊ Expr. A o scoate la cap = a sfîrși (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a răzbi. În cap = (după numerale) exact, întocmai. 5. Bucățică ruptă sau rămasă dintr-un obiect; p. ext. lucru de mică importanță. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Pînă la un cap de ață = tot. – Lat. caput.

INDIA 1. Uniunea Indiană (Bhārat Juktarashtra), stat federal în S Asiei, cuprinzând cea mai mare parte a pen. Hindustan și o serie de ins. grupate în arh. Andaman, Nicobar și Laccadive; 3,3 mil. km²; 913, 2 mil. loc. (1996), locul 2 pe glob după China. Limba oficială: hindi (uzuală engleza). Religia: hinduism (80%), islamism (11%), creștinism (catolici 2%), budism, sikh. Cap.: New Delhi. Orașe pr.: Bombay/Munbay, Calcutta, Delhi, Madras, Hyderābād, Bangalore, Ahmedabad, Kānpur, Nāgpur, Lucknow, Poona/Pune ș.a. Este împărțit în 25 de state federale și 7 teritorii autonome. Relieful acestei țări (care formează practic un subcontinent) are o deosebită varietate morfologică (lanțuri montane cu extindere și înălțimi mari, vaste câmpii, podișuri, coline și deșerturi), hidrografică, climatică, floristică și faunistică. În parte de NV, N și NE a I., în zonele de frontieră, se desfășoară, pe c. 2.400 km lungime, M-ții Himalaya, fiind formați din trei șiruri paralele, separate prin podișuri și văi, iar în cea de NV se află prelungirile M-ților Karakorum, cu alt. max. de 8.611 m (vf. K2, cel mai înalt de pe terit. I.). M-ții Himalaya culminează pe terit. I., în vf. Kanchenjunga (8.598 m), situat la granița cu Nepalul. La poalele M-ților Himalaya se află colinele prehimalayene Siwalik. Sectorul peninsular al I. este dominat de Pod. Deccan (c. 1 mil. km²), cu aspect de platformă, compus din platourile joase (400-500 m alt.) ce se întind la S de M-ții Vindhya și râul Narmada. Podișul urcă spre margini în sisteme muntoase: Vindhya în N, M-ții Gații de Est și, respectiv, Gații de Vest, ce se unesc în S și domină câmpiile litorale Malabar (de-a lungul țărmului M. Arabiei) și Coromandel (spre țărmul G. Bengal). În NE țării se desfășoară Pod. Shillong, iar în NV, Deșertul Thar. În arealul de NNE al I., între M-ții Himalaya la N și Pod. Deccan la S, se desfășoară o parte din C. Indo-Gangetică, deosebit de netedă, una dintre cele mai mari din lume, Clima este tropical-musonică, cu un anotimp secetos (nov.-mai) și altul ploios (iun.-oct.). Precipitații bogate (până la 12.000 mm/an în NE), cu excepția Pod. Deccan (din cauza barierei muntoase) și a Deșertului Thar. Rețeaua hidrografică este dominată de fl. Gange și Brahmaputra, navigabile pe mari distanțe; în Pod. Deccan, mai importante sunt fl. Narmada, Godavari, Krishna și Mahanadi. Vegetație diversificată: pădure deasă pe coasta Malabar și în Assam (NE), junglă în piemontul himalayan, savană în C. Bengal, stepe cu plante xerofite, deșert (în NV). Faună deosebit de bogată, ocrotită într-o importantă rețea de zone. Variate resurse minerale. În 1994, pe terit. I. se exploatau: huilă (254,4 mil. t, locul 4 pe glob; c. 100 miliarde t rezerve), lignit și cărbune brun (19,3 mil. t), min. de fier (60,7 mil. t, locul 5 pe glob; peste 20 miliarde t rezerve), mangan (1,8 mil. t), cupru, plumb, zinc, magneziu, tungsten, uraniu (200 t), bauxită (5 mil. t), cromite (1,1 mil. t), sare (11 mil. t), fosfați naturali, ilmenit, cianit, grafit, azbest, dolomită, mică, gips (1,9 mil. t) ș.a. Expl. forestiere (bambus, teck, santal – 282,4 mil. m³ lemn). Ind. prelucrătoare, foarte diversificată (împreună cu ind. minieră realizează aproape 1/3 din PNB), plasează I. între primele 10-12 state ale lumii (1994): energie electrică (350.5 miliarde kWh, locul 9 pe glob), cocs metalurgic (10,74 mil. t), fontă și feroaliaje (13 mil. t, locul 8 pe glob), oțel (13,9 mil. t), plumb, cupru rafinat, zinc, cadmiu, cositor, aluminiu (480,8 mii t), locomotive și vagoane, utilaj energetic (motoare electrice, transformatoare), nave, avioane, biciclete (8,9 mil. buc.) și motociclete (2,2 mil. buc.), autoturisme (238,2 mii buc., 1994) și vehicule utilitare (141,6 mii buc, 1992), aparate radio, televizoare (1,19 mil. buc., 1992), mașini de scris și de cusut, tractoare, îngrășăminte chimice (114 mil. 4), derivate petroliere, coloranți, mase plastice și rășini sintetice, acid azotic, clorhidric și sulfuric, amoniac și sulfat de amoniu, sodă caustică, cauciuc sintetic, anvelope, hârtie (2,7 mil. t) și celuloză, fire și fibre artificiale și sintetice, ciment (63 mil. t, locul 5 pe glob), fire și țesături de bumbac și lână, țesături de iută și mătase, confecții, cherestea, pielărie și încălț., produse alim. (zahăr 10 mil. t, locul 2 pe glob, ulei, ceai, conserve, produse lactate, unt, locul 2 pe glob, carne 4,12 mil. t, locul 7 pe glob, bere, țigarete); ind. cinematografică (910 filme de lung metraj, 1991, locul 2 în lume); artizanat. Terenurile agricole ocupă 55,1% din supr. țării (cele arabile c. 50%); irigații pe 43 mil. ha teren. Agricultura concentrează peste 60% din populația activă și contribuie cu c. 1/3 la PNB. I. este al treilea mare producător de cereale din lume (211,52 mil. t 1992; c. 10% din producția mondială). În 1994, se cultivau grâu (65,2 mil. t, locul 3 pe glob), porumb (10,5 mil. t, locul 7 pe glob), orez (117,6 mil t., locul 2 pe glob), mie (11,7 mil t, locul 1 pe glob, peste 1/3 din producția mondială), sorg (12,5 mil. t, locul 2 pe glob), orz, precum și cartofi (16,32 mil. t, locul 6 pe glob), semințe de in (locul 2 pe glob), fibre de cânepă (locul 1 pe glob), rapiță (5,4 mil t, locul 2 pe glob), ricin (locul 1 pe glob), soia, floarea-soarelui ș.a. În același an, dintre culturile tropicale se cultivau: trestie de zahăr (260 mil. t, locul 2 pe glob), semințe și fibre de bumbac (2,26 mil. t, locul 3 pe glob), ceai (737 mii t, locul 1 pe glob), cafea (170 mii t, locul 7 pe glob), manioc, batate, arbori pentru cauciuc natural (locul 4 pe glob), arahide (7,9 mil. t, locul 1 pe glob), iută (1,62 mil. t, locul 1 pe glob), chenaf, tutun (580 mii t, locul 3 pe glob), susan (locul 1 pe glob), năut (4,23 mil. t, locul 1 pe glob), nuci de cocos (6,3 mil. t, locul 3 pe glob), copra (410 mii t, locul 3 pe glob), copra (410 mii t, locul 3 pe glob). Mare producătoare de legume: fasole uscată (4 mil. t, locul 2 pe glob) și verde, linte (locul 1 pe glob), tomate (5 mil. t, locul 5 pe glob), usturoi (locul 2 pe glob), ceapă (3,35 mil. t), conopidă (locul 2 pe glob), varză. Unul dintre marii producători mondiali de fructe: mere (1,24 mil. t), nuci de acaju, papaya (locul 3 pe glob), banane (locul 2 pe glob), citrice, în special portocale și lămâi (602 mii t, locul 6 pe glob), ananas, mango (9,5 mil t, locul 1 pe glob), viță de vie (750 mii t struguri), castane. Se cresc (mil. capete, 1994): bovine (192,9, locul 1 pe glob), bubaline (78,8, locul 1 pe glob), caprine (44,8, locul 5 pe glob), cabaline (0,99), asini (1,6), cămile (1,5, locul 3 pe glob), porcine. Sericicultură. Apicultură (51 mii t miere, 1994, locul 6 pe glob). Vânătoare. Pescuit intens (c. 2,5 mil. t pește/an). C. f. (1990): 62 mii km (din care 8,2 mii km linii electrificate). Căi navigabile interne: 3,7 mil. km. Flota comercială: 6,62 mil. t. r. b. (1994). Turism dezvoltat: 2,2 mil. turiști străini (1995). Principalele obiective: orașe bogate în monumente (palate, temple, moschei, cetăți și alte construcții vechi, iar în unele și edificii coloniale și moderne), între care Delhi, Bombay, Agra (renumitul Taj-Mahal), Madras, Jaipur, Hyderābād, Ahmedabad, Varanasi ș.a. Stațiuni climaterice (Simla și Darjeeling, ambele în Himalaya, Mount Abu în M-ții Arravalli) și balneoclimaterice (pe țărmul G. Bengal – Puri și ale Arabiei – în apropiere de Bombay); parcurile naționale și rezervațiile naturale, unele renumite pentru vânătoare și pescuit. Moneda: 1 rupee (rupie) = 100 paisas. Export: produse textile din bumbac și iută, conf., produse agricole (ceai, cafea, fructe, tutun), pește și produse din pește, diamante, perle, pietre prețioase și semiprețioase, produse chimice, mașini și utilaje ind., min. de fier, oțel, piei, covoare, furaje ș.a. Import: utilaje ind. și mijloace de transport, petrol și derivate petroliere, fontă și oțel, produse alim. și chimice, hârtie, min. de cupru, produse semifabricate ș.a. – Istoric. Locuit încă din Paleolitic pe valea fluviului Ind – de la care derivă denumirea țării (mărturie stau culturile Mohenjo-Daro și Harappa), parte de N a I. a fost invadată, spre mijlocul milen. 2 î. Hr., de arieni, populație indo-europeană care a introdus sistemul celor patru caste, limba vedică și brahmanismul. Tot în această perioadă a fost elaborat cel mai vechi monument de literatură „Rig-Veda”. Pe măsura declinului castei brahmanilor (clerul), s-a afirmat o nouă religie, întemeiată de Buddha Sakya Muni (560-480 î. Hr.). În sec. 6 î. Hr., NV peninsulei s-a aflat sub dominație persană. Alexandru cel Mare a efectuat o expediție în valea Indului (327-326 î. Hr.). Spre sfârșitul sec. 4 î. Hr. s-a constituit în aria dintre Ind și Gange, un mare stat, condus de dinastia Maurya, al cărui fondator a fost Chandragupta, și a ajuns la apogeu sub Ašoka (c. 273-232 î. Hr.), zelos propagator al budismului, care a devenit cea mai importantă religie în I. (sec. 3 î. Hr.-6 d. Hr.). Implantările grecești în zona de NV a I. au fost spulberate de invazia sciților, originari din Asia Centrală. În sec. 1 d. Hr., Imperiul Kușanilor, cu centrul în Afghanistan, ocupă Punjabul, apoi, sub Kanișka, întreaga Indie septentrională. De la începutul sec. 4, statul Magadha (bazinul Gangelui) cunoaște o perioadă de expansiune și mare progres cultural sub dinastia Gupta, întemeiată de Chandragupta I (c. 320-335). Invazia hunilor heftaliți (sec. 6) a pus capăt acestei perioade de avânt cultural. La începutul sec. 7, regele Harșa din Kanuaj și-a extins stăpânirea asupra N Indiei, punând bazele unui imperiu în care artele și literele au cunoscut din nou o mare înflorire. După moartea sa, imperiul s-a dezmembrat. Fărâmițarea politică din sec. 10-15 a concis cu pătrunderea și răspândirea islamului. Perioada 1206-1526 este dominată pe plan politic, în N, de Sultanatul din Delhi, în S, de statul Uijayanagar, iar pe plan artistic de debutul artei indo-musulmane (sinteză a tradițiilor indiană și iraniană). În anii 1398-1399, Timur Lenk a invadat Punjabul. În 1498, navigatorul portughez Vasco da Gama atinge coasta Malabar, portughezii punând stăpânire pe o mare parte a coastei de V. Sub conducerea lui Babur, un mongol descendent al lui Timur Lenk, s-au pus bazele Imperiului Marilor Moghuli (1526-1858), cu capitala la Agra și, ulterior, la Delhi, consolidat sub domnia lui Akbar (1556-1605), susținător al hinduismului. Perioada este caracterizată de o înflorire fără precedent a artelor. În 1600 este înființată Compania britanică a Indiilor Orientale, iar în 1664, Compania franceză a Indiilor Orientale. După încercările de implantare și expansiune ale portughezilor (Goa, Damān și Diu) și olandezilor (Kochi), care au creat mici colonii. I. a fost disputată între Franța (Pondichéry, Chandernagor) și Marea Britanie (Bombay, Calcutta, Madras), care reușește, în cele din urmă, începând din 1763, în urma Războiului de 7 Ani, să-și extindă stăpânirea asupra întregii I. Dominația britanică a contribuit la progresul și occidentalizarea I., dar, prin caracterul ei brutal, a provocat proteste și răscoale, dintre care cea mai importantă a fost Răscoala șipailor (1857-1859), reprimată sângeros. Pentru a face față nemulțumirilor, autoritățile britanice au declarat I. colonie a Coroanei (1858), condusă de un vicerege. Mișcarea de emancipare națională a înregistrat însemnate progrese, grație constituirii partidelor: Congresul Național Indian (1885) și Liga Musulmană (1906). După Primul Război Mondial, sub conducerea liderilor Congresului Național Indian, Mahatma Gandhi și Jawaharlal Nehru, mișcarea anticolonialistă s-a intensificat și diversificat (rezistență pasivă, boicotul produselor britanice etc.). Sub presiunea acestei mișcări, în 1935, britanicii au promulgat o Constituție (India Act) care acorda o oarecare autonomie; ulterior, Marea Britanie a fost constrânsă să admită independența I. (15 aug. 1947), pe care a divizat-o, însă, pe criterii confesionale, în dominioanele: Uniunea indiană, locuită de hinduși, și Pakistan, locuită de musulmani (Kashmirul devenind o sursă de tensiuni continue între cele două state). La 26 ian. 1950, I. s-a proclamat republică federală, rămânând membră a Commonwealth-ului. În anii confruntării dintre cele două blocuri militare (N.A.T.O.și Tratatul de la Varșovia), I. a fost unul dintre principalii reprezentanți ai mișcării de nealiniere. În 1961 au fost incluse în statul indian coloniile portugheze Goa, Damān și Diu, iar în 1975 a fost inclus și fostul regat Sikkim. Aflat timp îndelungat la putere (din 1947, cu întreruperi, 1977-1980, 1989-1991), Congresul Național Indian, prin liderii săi, J. Nehru și fiica acestuia, Indira Gandhi, a reușit să facă din I. o țară democratică, datorită bunei funcționări a instituțiilor statului, în ciuda existenței unui mozaic de limbi și dialecte (peste 200) și a rivalității dintre confesiunea hindusă (majoritară) și cea musulmană, și a decalajelor economice dintre reg. Deși potențialul economic al țării a progresat masiv, un mare număr de locuitori trăiesc în condiții materiale precare. Situația I. a fost agravată în interior de acțiunile separatiștilor sikh (care au asasinat-o pe Indira Gandhi), iar în exterior de conflictul cu China (1956, 1959, 1962), care a îmbrăcat forma unor războaie de frontieră, și cu Pakistanul (1947-1948, 1965, 1971), pentru stăpânirea Kashmir-ului. Asasinarea fiului Indirei, Rajiv Gandhi (1991), prim-min. (1984-1989), de către separatiștii tamili, a relevat amploarea mișcărilor subversive, dar nu a destabilizat regimul democratic, care nu a putut eradica însă corupția. Anii ’80-’90 au fost marcați de tensionarea treptată a vieții interne. Mișcări insurecționale, teroriste locale, cu tendințe secesioniste, s-au manifestat în Punjab, Assam, Jammu și Kashmir. În urma alegerilor parlamentare din 1993, 1996 și 1998, partidul Congresul Național Indian și-a pierdut supremația în defavoarea partidului de dreapta, Bharatiya Janata. În 1998, I. a realizat mai multe experiențe nucleare prin care și-a confirmat statutul de țară deținătoare a armei nucleare. Acțiunea a provocat repica imediată a Pakistanului și dezaprobarea din partea opiniei publice internaționale. Republică prezidențială potrivit Constituției din 26 ian. 1950. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral compus din Consiliul Statelor și Camera Poporului, iar cea executivă, de președinte și un guvern condus de liderul partidului majoritar în Cameră. 2. V. Hindustan.

CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. S. n. 1. Extremitatea superioară a corpului omenesc sau cea anterioară a animalelor, unde se află creierul, principalele organe de simț și orificiul bucal. ◊ Loc. adv. Din cap până-n picioare = de sus până jos, în întregime, cu desăvârșire. Cu noaptea-n cap = dis-de-dimineață. (Până) peste cap = extrem de..., exagerat de... Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus, mai deștept, mai reușit, mai bine. Cu capul plecat = rușinat, umilit, învins. Pe după cap = pe după gât, la ceafă. ◊ Loc. adj. (Fam.) Bătut (sau căzut) în cap = tâmpit, prost. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; a depune eforturi deosebite pentru a realiza ceva, a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trânti (pe cineva) la pământ; a da jos dintr-o situație, a doborî, a învinge. A da peste cap (paharul, băutura etc.) = a înghiți dintr-o dată conținutul unui pahar, al unei căni etc. A da (ceva) peste cap = a) a schimba cu totul ordinea lucrurilor, a ideilor, a unui program stabilit etc.; b) a lucra repede, superficial, de mântuială. A scoate capul în lume = a ieși între oameni, în societate. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă sau unde-i este capul = a nu ști ce să mai facă, a fi copleșit de... A-și pierde capul = a se zăpăci. A nu mai avea unde să-și pună capul = a ajunge fără adăpost, pe drumuri, sărac. A da din cap = a clătina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; a ataca cu violență pe cineva; a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traistă = a fi distrat, neatent. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți) = a fi cuprins de desperare sau de necaz, a regreta o greșeală făcută. A-și lua (sau a apuca) lumea în cap = a pleca departe, părăsindu-și casa, locul de origine și rătăcind prin lume. A-și pleca capul = a se simți rușinat, umilit; a se da învins, a se supune. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A cădea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva (o situație neplăcută, un necaz etc.) = a veni asupra cuiva tot felul de neplăceri și necazuri, a-l lovi o nenorocire. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva (creându-i neplăceri, deranj). A sta (sau a ședea, a se ține) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a stărui fără încetare pe lângă cineva. A ședea (sau a sta) pe capul cuiva = a sta pe lângă sau la cineva (creându-i neplăceri, plictisindu-l etc.). A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. (Reg.) A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să facă pentru a ieși dintr-o situație grea. ◊ Cap de familie = bărbatul care reprezintă puterea familială și părintească; p. gener. orice persoană care procură mijloacele necesare traiului unei familii și o reprezintă juridic. ◊ Cap de expresie = portret în care artistul face un studiu amănunțit al expresiei unui sentiment pe trăsăturile chipului omenesc. ♦ (La fotbal) Lovire a mingii cu capul. ♦ Cap de bour = nume sub care sunt cunoscute primele serii de mărci poștale românești, având pe ele capul unui bour. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. ♦ Părul capului. 2. Căpătâi; căpătâiul patului. 3. Individ, ins, cap. Câte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, în număr foarte mare, pe întrecute. Câte capete, atâtea păreri, exprimă o mare divergență de opinii. 4. Minte, gândire, judecată; memorie. ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = (în mod) inteligent, deștept. Fără cap = (în mod) necugetat. ◊ Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă; cuminte. ◊ Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap sau a avea cap ușor = a fi deștept. A fi greu (sau tare) de cap sau a avea cap greu = a pricepe cu greutate; a fi prost. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gândul la...; a uita. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a-l stăpâni mereu (același gând), a nu putea uita. A-i sta capul la... = a se gândi la... A-și bate (sau a-și frământa, a-și sparge, a-și sfărâma etc.) capul = a se gândi, a se strădui spre a soluționa o problemă. A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) să înțeleagă ceva, a lămuri (pe cineva). A fi (sau a rămâne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămâne etc.) liber, independent, nesupravegheat. A face (ceva) din (sau de) capul său = a face (ceva) fără a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci, a învârti) capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată; a zăpăci; a face pe cineva să se îndrăgostească. A nu avea cap să... = a nu avea posibilitatea să..., a nu putea să... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Înv.) Viață. A plăti cu capul. ♦ (Astăzi în expr.) Odată cu capul sau în ruptul capului = cu nici un preț, niciodată. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața; a face nebunii. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = strigă; b) (Bot.) cap-de-cocoș = dulcișor; capul-șarpelui = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sângele, dispuse în spice simple (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelației balaurului. II. S. m. Căpetenie, șef, conducător. ♦ Inițiator. III. S. n. 1. Vârf (al unui obiect). ♦ Extremitate proeminentă a unui dispozitiv, instrument etc. sau a unui element dintr-un sistem. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemănător cu un cap¹ (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extremă cu care începe sau sfârșește ceva. ◊ Cap de pod = loc aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apă, de un defileu etc.; p. ext. forțele armate care ocupă acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor și a mijloacelor de luptă. ◊ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu părțile extreme alăturate. ◊ Expr. Cap de țară = margine de țară; hotar. Nu-i (un) cap de țară = nu-i nimic grav, nici o nenorocire. A sta (sau a ședea, a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stând în pat, a sta în șezut. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei. ◊ Cap de an (sau de săptămână, de iarnă etc.) = începutul unui an (sau al unei săptămâni etc.). Cap de coloană = cel sau cei care stau în fruntea coloanei. Cap de afiș (sau cap de listă) = primul nume dintr-o listă de persoane afișate în ordinea valorii lor. ◊ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început; de la începutul rândului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principală, mai aleasă (a unui lucru). ◊ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masă. 4. Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfârșit. ◊ Expr. A o scoate la cap = a sfârși (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a răzbi. În cap = (după numerale) exact, întocmai. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect; p. ext. lucru de mică importanță. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Până la un cap de ață = tot. 6. (În sintagma) Cap magnetic = transductor electromagnetic care transformă variațiile unui semnal electric în variații de flux magnetic sau invers, folosit pentru operații de înregistrare, redare și ștergere la magnetofoane. – Lat. caput, (II) după fr. chef (< lat. caput).

CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. S. n. 1. Extremitatea superioară a corpului omenesc sau cea anterioară a animalelor, alcătuită din cutia craniană și legată de trunchi prin gât. ◊ Loc. adv. Din cap până-n picioare = de sus până jos, în întregime, cu desăvârșire. Cu noaptea-n cap = dis-de-dimineață. (Până) peste cap = extrem de..., exagerat de... Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus, mai deștept, mai reușit, mai bine. Cu capul plecat = rușinat, umilit, învins. Pe după cap = pe după gât, la ceafă. Loc. adj. (Fam.) Bătut (sau căzut) în cap = tâmpit, prost. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; a depune eforturi deosebite pentru a realiza ceva, a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trânti (pe cineva) la pământ; a da jos dintr-o situație, a doborî, a învinge. A da peste cap (paharul, băutura etc.) = a înghiți dintr-odată conținutul unui pahar, al unei căni etc. A da (ceva) peste cap = a) a schimba cu totul ordinea lucrurilor, a ideilor, a unui program stabilit etc.; b) a lucra repede, superficial, de mântuială. A scoate capul în lume = a ieși între oameni, în societate. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă sau unde-i este capul = a nu ști ce să mai facă, a fi copleșit de... A-și pierde capul = a se zăpăci. A nu mai avea unde să-și pună capul = a ajunge fără adăpost, pe drumuri, sărac. A da din cap = a clătina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; a ataca cu violență pe cineva; a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traistă = a fi distrat, neatent. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți) = a fi cuprins de disperare sau de necaz, a regreta o greșeală făcută. A-și lua (sau a apuca) lumea în cap = a pleca departe, părăsindu-și casa, locul de origine și rătăcind prin lume. A-și pleca capul = a se simți rușinat, umilit; a se declara învins, a se supune. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A cădea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva (o situație neplăcută, un necaz etc.) = a veni asupra cuiva tot felul de neplăceri și necazuri, a-l lovi o nenorocire. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva (creându-i neplăceri, deranj). A sta (sau a ședea, a se ține) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a stărui fără încetare pe lângă cineva. A ședea (sau a sta) pe capul cuiva = a sta pe lângă sau la cineva (creându-i neplăceri, plictisindu-l etc.). A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. (Reg.) A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să facă pentru a ieși dintr-o situație grea. ◊ Cap de familie = bărbatul care exercită puterea maritală și părintească; p. gener. orice persoană care asigură mijloacele necesare traiului unei familii și o reprezintă juridic. ◊ Cap de expresie = portret în care artistul face un studiu amănunțit al expresiei unui sentiment pe trăsăturile chipului omenesc. ♦ (La fotbal) Lovire a mingii cu capul. ♦ Cap de bour = nume sub care sunt cunoscute primele serii de mărci poștale românești, având pe ele capul unui bour. ♦ Parte a monedei pe care se află imprimat capul unei persoane. ♦ Părul capului. 2. Căpătâi; căpătâiul patului. 3. Individ, ins. Câte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, în număr foarte mare, pe întrecute. Câte capete, atâtea păreri, exprimă o mare divergență de opinii. 4. Minte, gândire, judecată; memorie. ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = (în mod) inteligent, deștept. Fără cap = (în mod) necugetat. Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă; cuminte. ◊ Expr. A fi bun (sau ușor) la (ori de) cap sau a avea cap ușor = a fi deștept. A fi greu (sau tare) de cap ori a avea cap greu = a pricepe cu greutate; a fi prost. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gândul la...; a uita. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a-l stăpâni mereu (același gând), a nu putea uita. A-i sta capul la... = a se gândi la... A-și bate (sau a-și frământa, a-și sparge, a-și sfărâma etc.) capul = a se gândi, a se strădui pentru a soluționa o problemă. A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) să înțeleagă ceva, a lămuri (pe cineva). A fi (sau a rămâne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămâne etc.) liber, independent, nesupravegheat. A face (ceva) din (sau de) capul său = a face (ceva) fără a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci, a învârti) capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată; a zăpăci; a face pe cineva să se îndrăgostească. A nu avea cap să... = a nu avea posibilitatea să..., a nu putea să... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Înv.) Viață. A plăti cu capul. ♦ (Astăzi în expr.) Odată cu capul sau în ruptul capului = cu niciun preț, niciodată. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața; a face nebunii. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = strigă; b) (Bot.) cap-de-cocoș = dulcișor; capul-șarpelui = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sângele, dispuse în spice simple (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelației balaurului. II. S. m. Căpetenie, șef, conducător. ♦ Inițiator. III. S. n. 1. Vârf (al unui obiect). ♦ Extremitate proeminentă a unui dispozitiv, instrument etc. sau a unui element dintr-un sistem. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemănător cu un cap¹ (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extremă cu care începe sau sfârșește ceva. ◊ Cap de pod = loc aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apă, de un defileu etc.; p. ext. forțele armate care ocupă acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor și a mijloacelor de luptă. ◊ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu părțile extreme alăturate. ◊ Expr. Cap de țară = margine de țară; hotar. Nu-i (un) cap de țară = nu-i nimic grav, nicio nenorocire. A sta (sau a ședea, a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stând în pat, a sta în șezut. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei. ◊ Cap de an (sau de săptămână, de iarnă etc.) = începutul unui an (sau al unei săptămâni etc.). Cap de coloană = persoană sau grupul care stă în fruntea coloanei. Cap de afiș (sau cap de listă) = primul nume dintr-o listă de persoane afișate în ordinea valorii lor. ◊ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început, de la începutul rândului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principală, mai aleasă (a ceva). ◊ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masă. 4. Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfârșit. ◊ Expr. A o scoate la cap = a sfârși (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a răzbi. În cap = (după numerale) exact, întocmai. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect; p. ext. lucru de mică importanță. ◊ Expr. Niciun cap de ață = absolut nimic. Până la un cap de ață = tot. 6. (În sintagma) Cap magnetic = dispozitiv utilizat pentru înscrierea, citirea-preluarea sau ștergerea informației înscrise pe bandă, casetă, disc sau tambur magnetic. – Lat. caput, (II) după fr. chef.

A SE SFÂRȘI mă ~esc intranz. 1) A ajunge până la capăt; a se încheia; a se isprăvi; a se termina. 2) A avea drept sfârșit; a se încheia; a se termina. 3) A pierde forța și energia ajungând într-o stare de slăbiciune totală; a nu avea puteri; a se epuiza; a se extenua; a se consuma; a se istovi. 4) (despre persoane) A înceta de a mai trăi; a se stinge din viață; a muri; a deceda; a răposa. /<sl. suvurušiti, svrusiti

volnic, -ă adj. 1 (înv., pop.; despre oameni) Care are posibilitatea de a hotărî, de a acționa după propria sa voință sau dorință; liber. Rămîne păcătosul volnic în toate păcatele și slobod în toate răutățile (VARL.). 2 (înv.; despre oameni) Care are drepturi politice și cetățenești depline, care se bucură de independență individuală și cetățenească; (despre țări, popoare) care este neatîrnat, nestăpînit și neexploatat de alt popor sau stat. Țara Moldovei... este volnică, că turcilor îi închinată, nu-i luată cu sabia (NEC.). 3 (înv.; ca determ. al verbului „a fi”; urmat de un inf. sau conjunct, ori, rar, de determ. introduse prin „de”, „la”) Care are dreptul, căruia i se permite; care este autorizat, îndreptățit să... Domnul pre boieri să nu fie volnic a-i pierde, orice greșală ar face, fără sfatul tuturor (NEC.). 4 (înv.; despre acțiuni, stări etc.) Care are loc, care se desfășoară fără nici un fel de restricții; care este conform voinței cuiva. La asemenea viață volnică și voinicească se prinseră a năzui cu dor toți românii din Ardeal (ODOB.). ♦ (adv.) De bună voie, în mod voluntar. Te rugăm din partea tutulor în deobște să priimești volnic și bucuros această sarcină (ODOB.). 5 (înv., reg.) Care stăpînește, care conduce; care este de vază. ◊ (subst.) Mai apoi ieșind Iehonia împăratul și împărăteasa și scopiții și tot volnicul și meșterul și legatul den Ierusalim (BIBLIA 1688). ◊ (adv.) Luînd din mînă-i volnic luminarea O lipi de-o piatră (COȘB.). 6 (înv., reg.; urmat de determ. introduse prin „să” sau „de”; în opoz. cu „nevolnic”) Care este capabil să... (sau de...), care este în stare să... (sau de...). Nu-i volnic de nimic (PER.). • pl. -ci, -ce. /<sl. veche вольнъ.

veșnic, ~ă a [At: PSALT. 336 / V: (îvp) vecinic (Pl și: înv, vecinici sfn), (îvr) veacinic, vecinec / Pl: ~ici, ~ice / E: slv вѣчьнъ] 1 a (Mai ales în religia creștină; d. Dumnezeu) Care există în afara timpului, independent de orice determinare cronologică Si: atemporal (4), etern (1), (înv) vecuitor (1). 2 a (Bis; înv; îs) Împăratul (ori Stăpânul) (Cel) Vecinic sau Vecinicul Împărat (ori Părinte), (îvr) Vecinica Mărire Dumnezeu (1). 3 a Care aparține lui Dumnezeu. 4 a Care este de esență divină. 5 a Care este orânduit de Dumnezeu. 6 a (Îvr; îs) Judecata cea vecinică Judecata de apoi. 7 sm (Bis; precedat de ara „cel”) Dumnezeu. 8 sn (Bis; șîs cele veșnice) Ceea ce aparține lui Dumnezeu. 9 sn (Bis; șîs cele veșnice) Ceea ce este propriu existenței de după moarte a credincioșilor. 10 a (D. oameni; îe) A se muta (sau a trece, a se duce) la cele ~ice A muri¹. 11 a (D. materie, lumea materială, elemente ale naturii, fenomene naturale etc.; adesea poetic) Care există din toate timpurile și va exista totdeauna Si: etern (8), (înv) vecuitor (2). 12 a (D. lucruri, stări, acțiuni etc.; adesea prin exagerare sau poetic) Care (se consideră că) nu va înceta niciodată să existe Si: etern (9), (înv) vecuitor (3). 13 a (D. lucruri, stări, acțiuni etc.; adesea prin exagerare sau poetic) Care va dăinui (în amintirea posterității) tot timpul care va urma sau un timp foarte lung. 14 a (Îs) Somnul cel ~, ~ul somn (ori repaus), ~ca odihnă Moartea. 15 a (Înv; îe) A dormi (sau a zăcea) de somnul cel ~ A fi mort. 16 a (Bis; îs) ~ca (lui sau ei, lor) pomenire Formulă de rugăciune prin care Dumnezeu este implorat să nu-i uite pe cei morți la judecata de apoi. 17 a (Bis; îas) Cântare bisericească de încheiere a slujbei de înmormântare sau de parastas. 18 a (Fam; gmț sau irn; îas) Se spune atunci când cineva sau ceva este considerat definitiv pierdut. 19 a (Îs) Locaș ~ Mormânt. 20 a (Înv; d. proprietăți; îe) A stăpâni în vecinică (sau vecinica) vreme A avea dreptul de a stăpâni pentru totdeauna. 21 a (Îcn; îlav) În vecinică vreme Niciodată. 22 a (În epoca feudală din Țările Române; d. titluri, funcții, proprietăți etc.) Care aparține (prin contract) unei persoane până la sfârșitul vieții și se transmite și urmașilor. 23 a (În epoca feudală din Țările Române; d. persoane aparținând anumitor categorii sociale) Care își păstrează (prin contract) titlul, funcția, condiția socială etc. pe viață, transmițându-le și urmașilor. 24 a (Prin exagerare) Căruia nu i se poate prevedea sfârșitul Si: etern (21), (îvr) vecinicit (1). 25 a (Prin exagerare) Care se repetă fără întrerupere Si: continuu (1), neîncetat (1), permanent (1), neîntrerupt, (îvr) vecinicit (2). 26 a (Prin exagerare) Care plictisește prin repetiție Si: etern (24), monoton, (îvr) vecinicit (3). 27 a (Prin exagerare) Care este familiar, binecunoscut cuiva. 28 a (D. persoane) Care este într-o anumită situație (de) un timp (foarte) lung. 29 a (D. persoane) Care este statornic. 30 a (Reg; îe) A fi vecinic cu căciula pe cap A fi mândru. 31 a (D. persoane; precedă subtantivul pe care îl determină) A cărui prezență undeva sau lângă cineva este permanentă (plictisind sau agasând). 32 a (D. obiecte; precedă subtantivul determinat, care, de obicei, este însoțit și de un aps) Care este în permanență asociat cu cineva sau cu ceva. 33 a (D. obiecte; precedă subtantivul determinat, care, de obicei, este însoțit și de un aps) Care este mereu același. 34 av Necontenit. 35 av Totdeauna.

pierdere sf [At: CORESI, EV. 18 / Pl: ~ri / E: pierde] 1 (Euf) Ucidere. 2 (Euf) Nimicire. 3 (Euf) Moarte. 4 (Euf) Sinucidere. 5 (Bis; euf; îoc mântuire, salvare) Osândire de către Dumnezeu la chinurile iadului pentru păcatele săvârșite. 6 (Bis; euf; îoc mântuire, salvare) Neputință de a dobândi viața veșnică. 7 (Cu sens atenuat) Nenorocire. 8 (Cu sens atenuat) Primejdie. 9 (Înv) Distrugere. 10 (Înv) Ruinare. 11 Cotropire a unei colectivități umane, a unui popor, a unei țări, a unei așezări. 12 (Înv) Anulare a unei idei abstracte. 13 Suprimare din memorie. 14 Păgubire. 15 Deposedare de un bun, de un drept, de o calitate etc. Si: (îvr)pierzanie (9). 16 (Pex) Irosire. 17 (Ccr) Ceea ce se pierde, nu se mai posedă, nu mai rămâne în stăpânirea cuiva. 18-19 (Spc) (Pagubă materială reprezentată de) diferența dintre cheltuielile și încasările totale ale unei organizații economice și o perioadă dată. 20 (Îlav) În ~ Fără câștig. 21 (Îal) În deficit. 22 (Teh) Diferență dintre valoarea unei mărimi fizice la intrarea într-un sistem tehnic și valoarea acestei mărimi restituite util de acest sistem. 23 (Lpl) Pagubă în vieți omenești. 24 Amputare a unui membru sau organ. 25 Neputință de a mai folosi o parte a corpului, un organ etc Si: invaliditate. 26 (Îls) ~ de sânge Hemoragie. 27 (Înv) ~a capului Pedeapsă cu moartea. 28 (Îas) Amețeală. 29 (Pop; șîs ~ de copil) Avort. 30 Despărțire pentru totdeauna de o persoană foarte apropiată. 31 (Spc) Separare prin moarte de cineva. 32 Înfrângere la un concurs. 33 Ratare a unui moment favorabil. 34 Ratare a plecării cu un mijloc de transport cu orar fix, datorată întârzierii. 35 (Îs) ~ de vreme (sau de timp) Ocupare a timpului altfel decât este util, necesar. 36 (Înv; îlav) Fără ~ de vreme În foarte scurt timp Si: imediat. 37 (Reg; îc) ~-de-vară (sau ~-de-vreme) Persoană care pierde timpul. 38 (Îoc găsire, aflare) Ignorare a locului unde se află un obiect propriu sau primit în păstrare Si: dispariție, rătăcire. 39 Lipsă de informații despre cineva sau ceva. 40 Imposibilitate de a mai găsi pe cineva sau pe ceva.

NELSON [nélsn], Horatio, viconte, duce de Bronte (1578-1805), amiral britanic. Participant la războaiele napoleoneene. Rol decisiv în victoria asupra flotei spaniole la Cabo San Vicente și în aceea de la Santa Cruz de Tenerife (1797), unde și-a pierdut brațul drept. A obținut o victorie strălucită în bătălia navală de la Abukir (1798), asupra flotei franceze. În 1801, a participat la războiul împotriva Ligii neutrilor, distrugând flota daneză la Copenhaga. Comandant al flotei din Marea Mediterană (din 1803), a asediat Toulonul, alungând escadra amiralului francez Villeneuve; a distrus definitiv flota franceză în bătălia de la Trafalgar (21 oct. 1805), dar a fost ucis în luptă. Un rol important în viața sa l-a jucat Emma Hamilton.

cap¹ [At: COD. VOR. 92/13 / Pl: ~ete sn, ~i sm / E: ml caput] 1 sn Extremitatea superioară a corpului omenesc sau cea anterioară a animalelor, unde se află creierul, principalele organe de simț și orificiul bucal Si: căpățână, glavă, hârcă, scăfârlie, troacă, țeastă (arf) bostan, dovleac, oală, sfeclă. 2 sn (îlav) Din ~ până în picioare În întregime. 3 sn (Îlav) Cu noaptea-n ~ Dis-de-dimineață. 4 sn (Îlav) (Până) peste ~ Extrem de. 5 sn (Îlav) Cu un ~ mai sus (Cu mult) mai mult, mai deștept, mai bine. 6 sn (Îlav) Cu ~ul plecat Rușinat. 7 sn (Îal) Umilit. 8 sn (Îal) Învins. 9 sn (Îlav) Pe după ~ Pe după gât, pe ceafa. 10 sn (Fam; îla) Bătut în ~ Tâmpit. 11 sn (Îe) A se da peste ~ A face tumbe. 12 sn (Îae) A face eforturi deosebite pentru a realiza ceva, a face imposibilul. 13 sn (Îe) A da (pe cineva) peste ~ A trânti (pe cineva) la pământ. 14 sn (Îae) A da jos (pe cineva) dintr-o situație Si: a doborî, a învinge. 15 sn (Îe) A da peste ~ (paharul, băutura etc.) A înghiți dintr-o dată conținutul unui pahar, al unei căni etc. 16 sn (Îe) A da (ceva) peste ~ A schimba cu totul ordinea lucrurilor, a ideilor, a unui program stabilit etc. 17 sn (Îae) A lucra repede, superficial, de mântuială. 18 sn (Îe) A scoate ~ul în lume A ieși între oameni, în societate. 19 sn (Îe) A nu-și mai vedea ~ul de... sau a nu ști unde-i stă sau unde-i este ~ul A nu ști ce să facă, a fi copleșit de... 20 sn (Îe) A-și pierde ~ul A se zăpăci. 21 sn (Îe) A nu mai avea unde să-și pună ~ul A ajunge fără adăpost, pe drumuri, sărac. 22 sn (Îe) A da din ~ A clătina capul (1) în semn de aprobare, de refuz etc. 23 sn (Îe) A da cuiva la ~ A lovi. 24 sn (Îae) A omorî. 25 sn (Îae) A ataca cu violență pe cineva. 26 sn (Îae) A distruge pe cineva (cu vorba sau cu scrisul). 27 sn (Îe) A umbla cu ~ul în traistă A fi distrat, neatent. 28 sn (Îe) A se da cu ~ul de (toți) pereții A fi cuprins de disperare sau de necaz. 29 sn (Îae) A regreta o greșeală făcută. 30 sn (Îe) A-și lua lumea în ~ A pleca departe, părăsindu-și casa, locul de origine și rătăcind prin lume. 31 sn (Îe) A-și pleca ~ul A se da învins. 32 sn (Îae) A se simți rușinat, umilit. 33 sn (Îe) Vai de ~ul Iui (sau haram) de ~ul lui Vai de el. 34 sn (D. o situație neprevăzută, un necaz etc. îe) A cădea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) ~ul cuiva A veni asupra cuiva tot felul de neplăceri și necazuri, a-l lovi o nenorocire. 35 sn (Îe) A cădea pe ~ul cuiva A sosi pe neașteptate la cineva (creându-i neplăceri, deranj). 36 sn (Îe) A sta (sau a ședea, a se ține) de ~ul cuiva sau a se pune pe ~ul cuiva A stărui fără încetare pe lângă cineva. 37 sn (Îe) A se duce de pe ~ul cuiva A lăsa pe cineva în pace. 38 sn (Reg; îe) A nu ști (sau a nu avea) ce-și face ~ului A nu mai ști ce să facă pentru a ieși dintr-o situație grea. 39 sn (Înv; îe) A lega în ~ A lua de nevastă. 40 sn (Înv; îe) A ridica ~ul A se răscula. 41 sn (Îe) A i se urca (sau sui, sări) cuiva în ~ A-și lua o îndrăzneală prea mare. 42 sn (Îe) A se pune-n ~ (și-n cur) A face tot posibilul. 43 sn (Îe) A fi ~ tăiat (cineva) A fi leit cineva, a avea o mare asemănare. 44 sn (Îe) A (nu)-l durea ~ul A (nu)-i păsa, a (nu) fi îngrijorat. 45 sn (Îe) A-și vârî ~ul la... A intra la stăpân. 46 sn (Îe) A-și vârî ~ul (teafăr-) sănătos sub Evanghelie A se însura. 47 sn (Îae) A se pune sub ordinele altuia. 48 sn (Înv; îae) A se băga singur, fără a fi nevoie, într-o încurcătură. 49 sn (Îe) A-și lega ~ul de cineva A se căsători. 50 sn (Reg; îe) A-și lua ~ul în poale A o lua la fugă. 51 sn (Îe) A umbla cu ~ul între urechi (sau în sac) A nu fi atent. 52 sn (Îlav) Cu ~ul mare Căpos. 53 sn (Îal) Amețit de băutură Si: beat. 54 sn (Îe) A-l duce (sau a-l tăia) pe cineva ~ul A se pricepe. 55 sn (Îlav) Cu (scaun la) ~ Cu înțelepciune. 56 sm (Îs) ~ de familie Bărbatul care reprezintă puterea familială și părintească. 57 sm (Pgn; îas) Orice persoană care procură mijloacele necesare traiului unei familii și o reprezintă juridic. 58 sn (Îs) ~ de expresie Portret în care artistul face un studiu amănunțit al expresiei unui sentiment pe trăsăturile chipului omenesc. 59 sn (Fbl) Lovire a mingii cu capul (1). 60 sn (Îs) ~ de bour Primele serii de mărci poștale românești, având pe ele capul (1) unui bour. 61 sn (Pm) Parte a monedei care are imprimat un chip. 62 sn (Prc) Părul capului (1). 63 sn Căpătâi (1). 64 sn (D. oameni) Individ. 65 sn (D. animale) Bucată. 66 sn Impozit. 67 sn Sumă (în bunuri) posedată sau datorată Cf: capital¹ (1). 68 sn (Îe) A îndoi ~etele A dubla suma, capitalul¹ (9) investit. 69 sn (Îe) A-și scoate din ~ete A fi răsplătit pentru osteneală. 70 sn (Îlav) Pe ~ete Care mai de care, pe întrecute. 71 sn (Îal) În număr foarte mare. 72 sn (Îe) Câte ~ete, atâtea păreri Exprimă o mare divergență de opinii. 73 sn (Pm) Minte. 74 sn (Pm) Memorie. 75 sn (Îlav; îla) Cu ~ (În mod) inteligent. 76 sn (Îlav; îla) Fără ~ (În mod) necugetat. 77 sn (Îe) A fi bun (sau ușor) la (sau de) ~ sau a avea ~ ușor A fi deștept. 78 sn (Îe) A fi greu (sau tare) de ~ sau a avea ~ greu A pricepe cu greutate, a fi prost. 79 sn (Îe) A nu-i intra cuiva în ~ A nu putea pricepe ceva. 80 sn (Îe) A-i ieși (cuiva ceva) din ~ A nu-i mai sta gândul la... Si: a uita. 81 sn (Îe) A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din ~ A-l stăpâni mereu (același gând), a nu putea uita. 82 sn (Îe) A-i sta ~ul la... A se gândi la... 83 sn (Îe) A-și bate (sau a-și frământa, a-și sparge, a-și sfărâma etc.) ~ul A se gândi, a se strădui spre a soluționa o problemă. 84 sn (Îe) A-i deschide (cuiva) ~ul A face pe cineva să înțeleagă ceva Si: a lămuri. 85 sn (Îe) A fi (sau a rămâne, a umbla etc.) de ~ul său A fi (sau a rămâne etc.) liber, independent, nesupravegheat. 86 sn (Îe) A face (ceva) din (sau de) ~ul său A face (ceva) fără a se consulta cu nimeni. 87 sn (Îe) A întoarce (sau a suci, a învârti etc.) ~ul cuiva A face pe cineva să-și piardă dreapta judecată. 88 sn (Îae) A zăpăci. 89 sn (Îae) A face pe cineva să se îndrăgostească. 90 sn (Îe) A face cuiva ~ul calendar A umple cuiva capul cu multe probleme, obligații etc. 91 sn (Îe) A nu avea ~ să... A nu avea posibilitatea să... 92 sn Motiv, pricină. 93 sn (Jur; îs) ~ de acuzare Motiv pe care se întemeiază acuzarea. 94 sn (Îe) A plăti cu ~ul A plăti cu viața. 95 sn (înv; îe) A-și pune ~ul (la mijloc) A-și pune viața în primejdie. 96 (Înv; îae) A garanta cu viața. 97 sn (Înv; îae) A se prăpădi. 98 sn (Îe) A-și aduce ~ul (sau ~etele) la (sau sub) A se pune sub ascultarea sau sub scutul cuiva. 99 sn (Îe) A se apuca pe ~ A se jura pe viață. 100 sn (Îlav) O dată cu ~ul sau în ruptul ~ului Cu nici un preț. 101 sn (Îe) A-și face de ~ A face ceva ce poate să-i primejduiască viața. 102 sn (Îae) A face nebunii. 103 sn (Îe) A face cuiva de ~ sau a pune ~ul cuiva A omorî pe cineva. 104 sn (Îe) A nu avea ~ (și chip sau și Dumnezeu) să... sau de... A nu fi în stare, a nu avea posibilitatea. 105 sn (Ent; Îc) ~-de-mort sau ~ul Iui Adam Strigă (Acherontia athropos). 106 sn (Îc) ~ul-cerbului Boul-lui-Dumnezeu (Luconus cervus). 107 sn (Îc) ~-de-delfin sau ~-de-mops Specie bizară de șalău, cu oasele frontale încovoiate de la mijloc și lățite, nedefinită mai îndeaproape. 108 sn (Îc) ~sec Pește nedefinit mai îndeaproape. 109 sn (Îc) ~întortocat sau capu-ntoarce Capântortură. 110 sn (Bot; reg; îc) ~ul-ariciului, ~ul-șarpelui, ~ul-veveriței, ~ul viperei, ~-de-cocoș Plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sângele, dispuse în spice simple (Echium rubrum). 111 sn (Bot; reg; îc) ~ul-călugărului Plantă din familia compozitelor (Leontodon autumnalis). 112 sn (Bot; reg; îae) Șovar (Sparganium ramosum). 113 sn (Bot; reg; îae) Brusture (Arctium lappa). 114 sn (Bot; reg; îc) ~-de-cocoș Dulcișor (Hedysarum hedysaroides). 115 sn (Bot; reg; îc) ~ul-câinelui Gura leului (Anthirrhinum majus). 116 sn (Bot; reg; îc) ~ul-cucului Cârciumărese (Zinnia elegans). 117 sn (Bot; reg; îc) ~ul-dracului, ~ul-popii Trifoi (Trifolium pratense). 118 sn (Bot; reg; îc) ~ul-turcului Vătămătură (Anthyllis vulneraria). 119 sn (Bot; reg; îc) ~ul-șarpelui Coada-vacii (Echium altissimum). 120 sn (Glg; îc) ~-de-șarpe Fosile terebratule. 121 sn (Îs) ~ul balaurului O parte din constelația balaurului. 122 sm Conducător. 123 sm Inițiator. 124 sm (Îs) ~ul răutăților Inițiatorul, organizatorul dezordinilor. 125 sm (Îs) ~ul legii Preot. 126 sn Vârf al unui obiect. 127 sn Extremitate proeminentă a unui dispozitiv, instrument etc. sau a unui element dintr-un sistem. 128 sn Obiect, mecanism sau dispozitiv asemănător cu un cap¹ (1), folosit în diverse scopuri tehnice. 129 sn Partea extremă cu care începe sau se sfârșește ceva. 130 sn (Nav; îs) ~ magnetic Unghiul format de direcția de navigație cu direcția nordului magnetic. 131 sn (Nav; îs) ~ compas Unghiul obținut din capul (130) magnetic, făcând corecțiile necesare, datorate deviației compasului și derivei date de vânt. 132 sn (Înv) Capitel de coloană Si: bașlî, capitel, căpătâi (19), căpețea². 133 sn (Îs) ~ul pieptului Partea de sus a sternului, unde începe pieptul. 134 sn Partea de deasupra a scăunoaiei, cu care se strânge doaga Si: (reg) broască, căpățână (5), ceacâie, cioc, ciochie, clobanț. 135 sn Partea de dinainte a scaunului dulgherului Si: căpățână (5), frunte. 136 sn Fălcile cleștelui. 137 sn Partea de sus a jugului. 138 sn Partea subțire și rotundă de la extremitatea osiei carului. 139 sn Începutul urzelii. 140 sn Fructul, măciulia macului. 141 sn Speteaza de deasupra, pusă orizontal, a zmeului. 142 sn Izvorul, obârșia unui râu. 143 sn (Îs) ~ de pod Loc aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apă, de un defileu etc. 144 sn (Pex; îas) Forțele armate care ocupă acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor și mijloacelor de luptă. 145 sn (Îlav) ~ la (sau în) ~ Cu părțile extreme alăturate. 146 sn (Îlav) Din ~ în ~ De la început până la sfârșit. 147 sn (Îs) ~ de țară Margine de țară Si: hotar. 148 sn (Îe) Nu-i un ~ de țară Nu-i nimic grav, nici o nenorocire. 149 sn (Îe) A sta (sau a ședea, a se ridica etc.) în ~ul oaselor A se ridica stând în pat, a sta în șezut. 150 sn Partea de dinainte Si: frunte, început. 151 sn (Îs) ~ de an (sau de săptămână, iarnă etc.) începutul unui an (sau al unei săptămâni etc.) 152 sm (Îs) ~ de coloană Cel care stă în fruntea coloanei. 153 sn (Îs) ~ de afiș (sau de listă) Primul nume dintr-o listă de persoane afișate în ordinea valorii lor. 154 sn (Îlav) În ~ de noapte sau în ~ul nopții După ce s-a întunecat bine. 155 sn (Îlav) Din (sau de la) ~ De la început, de la începutul rândului. 156 sn (Îlav) Din ~ul locului Înainte de a începe ceva. 157 sn (Îal) De la început. 158 sn Partea principală, mai aleasă, a unui lucru. 159 sn (Îs) ~ul mesei (sau al bucatelor) Locul de onoare la masă. 160 sn Partea de jos sau din spate a unui lucru Si: capăt, căpătâi (22), (cu sens temporal) sfârșit. 161 sn (Îe) A o scoate la ~ A sfârși (cu bine). 162 sn (Îe) A-i da de ~ A rezolva. 163 sn (Îae) A învinge. 164 sn (Îlav) În ~ (După numerale) Exact, fix, întocmai. 165 sn Bucățică ruptă dintr-un obiect Si: căpătâi, căpețel (2), muc. 166 sn (Pex) Lucru de mică importanță. 167 sn (Îlav) Nici un ~ de ață Absolut nimic. 168 sn (Îlav) Până la un ~ de ață Absolut tot. 169 sn (Îs) ~ magnetic Transductor electromagnetic care transformă variațiile de semnal magnetic în variații de flux magnetic sau invers, folosit pentru operații de înregistrare, redare și ștergere la magnetofoane. 170 sn (Înv) Capitol (1). 171 sn (Reg; la parastas sau la înmormântări) Nouă colaci și o pâine cu colivă pe ea Si: căpețel (3). 172 sn (Îs) ~ mare Testicule mari la un nou-născut. 173 (Alh; îs) ~ mort Rămășițe din alambic. 174 sn (Îs) ~ de negru Varietate de varză roșie, foarte productivă, cu tulpină scurtă, căpățână rotundă, îndesată, de culoare roșu închis (Brassica oier acea).

duce³ [At: COD. VOR.² 17^r/3 / Pzi: duc; imt du; par: dus, (înv) duș / E: ml duco, -ere] 1 vt (C.i. obiecte, ființe etc.) A ține sau a susține în mâini, pe spate, pe umăr etc. transportând (undeva, în altă parte) Si: a purta, a transporta, (fam) a căra (1). 2 vt (Cu determinări ca „de afară”) A scoate din locul unde se află. 3 vt (Cu determinări precedate de pp „în”) A face să intre, să pătrundă. 4 vt (Cu determinări precedate de pp „în”) A scufunda. 5 (C.i. oameni) A sprijini să nu cadă din mers. 6 vt (C.i. oameni morți) A transporta la biserică, spre locul de înmormântare. 7 vt (C.i. mâncare, obiecte necesare etc.) A avea asupra sa (purtând cu sine, pentru a folosi la nevoie). 8 vrp (Îvr; cu complementul „capul”) A tăia. 9 vt (D. vehicule) A deplasa (1) dintr-un loc în altul Si: a transporta, (fam) a căra. 10 vr (D. oameni) A se deplasa (1) dintr-un loc în altul cu un vehicul Si: a se transporta, (fam) a se căra. 11 vt (C.i. vehicule) A face să se deplaseze trăgându-l după sine. 12 vt A face să se deplaseze prin alunecare pe apă sau plutire în aer. 13 vt (C.i. obiecte) A lua cu sine și a veni cu el undeva sau la cineva (pentru a preda) 14 vt A face să ajungă undeva. 15 vt A oferi cuiva (în semn de atenție, de bunăvoință etc.). 16 vt A da (1) în dar. 17 vt A pune la dispoziție. 18 vt (Îvr) A acorda (3). 19 vt A aduce pentru a propune spre cumpărare Si: a oferi. 20 vt (C.i. scrisori, corespondență etc.) A face să ajungă la destinatar. 21 vt A înmâna destinatarului. 22 vt (C.i. răspunsuri, vești etc.) A face să treacă dintr-un loc în altul, de la o persoană la alta Si: a transmite. 23 vt A aduce la cunoștință Si: a comunica (1-2). 24 vt (C.i. cereri, memorii etc.) A înmâna cuiva (pentru a lua la cunoștință, pentru a informa, pentru a rezolva etc.) Si: a prezenta. 25 vt (C.i. „salutări”, „rugăminți”) A exprima (1) în mod oral și direct Si: a transmite, a prezenta. 26 vt (C.i. oameni) A lua cu sine conducând dintr-o parte în alta, de la unul la altul sau dintr-un loc în altul Si: a conduce, a însoți. 27 vt (Îe) A-l ~ (pe cineva) capul sau mintea ori (rar) mintea și capul A fi perspicace. 28 (C.i. oameni) A lua cu sine pentru, a prezenta înaintea cuiva sau undeva (cu un anumit scop). 29 (C.i. oameni) A lua cu forța și a conduce (2) (sub pază) Si: a escorta. 30 vt (C.i. oameni) A lua cu sine, purtând din loc în loc. 31 vt (C.i. oameni) A însoți într-o călătorie, pe un drum, într-o acțiune. 32 vt (C.i. morți) A merge într-un cortegiu funerar. 33 vt (Pfm; c.i. oameni) A păcăli. 34 vt (Îe) A ~ (pe cineva) cu vorba (sau, arg, cu muia, cu șupa) A face cuiva promisiuni, amânând mereu (sau mult timp) împlinirea lor, pentru a obține răgaz Si: a tărăgăna, a purta cu vorba. 35 vt (Îe) A ~ cu preșul (sau a ~ cu zăhărelul, a ~ de nas) A păcăli. 36 vt (C.i. acțiuni ale oamenilor) A avea asupra sa purtând toată răspunderea în luarea de hotărâri (într-o situație dificilă), în adoptarea unei atitudini, în rezolvarea unei situații, pentru atingerea unui scop etc. Si: a administra (1), a conduce (4). 37 vt (Înv; c.i. state) A cârmui. 38 vt (Înv, c.i. armate) A conduce în luptă. 39 vt (Înv; c.i. oameni) A aduce cu (forța) într-o anumită situație. 40 vt A determina să acționeze într-un anumit fel. 41 vt (C.i. copii) A înscrie la cursurile unei trepte de învățământ. 42 vt (C.i. animale) A dirija să meargă într-o anumită direcție Si: a mâna. 43 vt (C.i. vehicule) A conduce. 44 vi (D. drumuri, cu determinări locale) A ajunge într-un anumit loc Si: a o lua spre, a da în. 45 vt (D. trepte, scări) A urca la alt nivel. 46 vt (D. trepte, scări) A coborî la alt nivel. 47 vt (D. uși, porți etc.) A face posibilă intrarea într-un spațiu. 48 vt (Fig; c.i. abstracte) A contribui (3) la apariția unei stări, la nașterea unei situații. 49 vt A avea drept rezultat o stare, o situație. 50 vt A face să iasă din starea de repaus, de imobilitate. 51 vt A schimba locul, poziția, orientând într-o anumită direcție, apropiind de... 52 vt A îndrepta. 53 vt (Îe) A ~ (pe cineva) pașii sau a-și ~ pașii A merge spre... 54 vt (C.i. oameni) A determina să ajungă undeva (în mod real sau imaginar) Si: a îmboldi, a mâna¹, a purta. 55 vt (Fig) A determina să facă un anumit lucru, să acționeze într-un anumit fel Si: a îndruma, a orienta. 56 vt (Îe) A-l ~ (pe cineva) cu gândul la... A-l face pe cineva să se gândească la... 57 vt (C.i. viața, traiul, zilele etc.) A continua existența (prin asigurarea condițiilor materiale, făcând față solicitărilor, cheltuielilor vieții) Si: a trăi, a viețui. 58 vt (Îe) A o ~ A rămâne în viață. 59 vt (Îae) A trăi într-un anumit fel Si: a-i merge. 60 vt (Îae) A descurca într-o situație dificilă (a vieții) Si: a rezista. 61 vt (Îe) A nu o (mai) ~ (mult) A nu mai avea mult de trăit. 62 vt (Îae) A fi pe moarte. 63 vt (Îe) A o ~ (cu cineva) A conviețui cu cineva. 64 vt A se îngădui (3) cu cineva Si: a se împăca, a se înțelege. 65 vt (Îe) A ~ casă (bună) cu cineva A trăi (în bună înțelegere) cu cineva. 66 vt (C.i. viața, traiul) A trăi într-un anumit fel Si: a petrece. 67 vt (Îe) A o ~ (înainte sau tot înainte, mai departe) în... A nu mai înceta cu... 68 vt (Fig; c.i. durere, boală etc., pex necazuri, sărăcie, pedepse etc.) A suporta cu răbdare, cu resemnare Si: a suferi, a răbda. 69 vt (Îe) A ~ grija sau, rar, vergile (cuiva sau a ceva) A fi îngrijorat să nu i se întâmple cuiva ceva rău. 70 vt (Îae) A se interesa de ceva sau cineva. 71 vt (Îe) A ~ dorul sau jindul (cuiva, a ceva sau de ceva) A-i fi dor de cineva sau ceva. 72 vt (Îae) A fi dornic de ceva. 73 vt (Pop; îe) A ~ frică (de cineva) A-i fi frică de cineva. 74 vt A ~ lipsa A nu avea în cantitate suficientă. 75 vt (Îae) A simți lipsa. 76 vi (D. ființe, de obicei urmat de determinări introduse prin pp „la”) A rezista la foame, durere, eforturi fizice etc. 77 vi A supraviețui în condiții foarte grele. 78 vt (C.i. diverse feluri de munci, activități, servicii) A desfășura sistematic, în mod corespunzător, prin efort propriu (în etape succesive și pe un plan larg) Si: a presta, a săvârși. 79 vt (Îe) A ~ ceva (până) la capăt sau (rar cap) sau (până) la (bun) sfârșit A îndeplini (în bune condiții) Si: a desăvârși. 80 vt (Pop; c.i. sarcina) A menține în stare normală până la termen. 81 vt (C.i. abstracte; cu determinări ca „mai departe”) A continua, o dată ce a fost început. 82 vt (C.i. linii) A însemna pe o suprafață Si: a desena, a trasa, a trage. 83 vt (Înv) A construi (2). 84 vt A se ocupa insistent (sau exclusiv) de... Si: a nu se lăsa de..., a se ține de... 85 vt (Înv) A purta. 86 vt (C.i. conversații, corespondență etc.) A purta (împreună) cu altul sau cu alții ori între ei Si: a întreține. 87 vr (D. ființe, de obicei cu determinări locale, mai rar finale) A se pune în mișcare pentru a ajunge undeva. 88 vr A părăsi pe cineva sau ceva spre a se îndrepta în altă parte Si: a porni, a pleca. 89 vr A pleca din apropierea cuiva sau a ceva Si: a se îndepărta, a se retrage. 90 vr (Pop; îs) (Euf; îe) Ducă-se pe pustii (sau, reg, în bolovani, în dubală, în tine) Dracul. 91 vr (Mpp; euf; îe) Ducă-se pe pustii (sau reg, în pietre, în bolovani) Epilepsie. 92 vr (Pop; îlv) A se ~ după... A se mărita. 93 vr (Îlv) A se ~ cu gândul (sau, înv, cu gând) A se gândi. 94 vr (Îe) Du-te-ncolo! Pleacă! 95 vt (Îae) Lasă-mă în pace! 96 vr (Îae) Exprimă neîncrederea față de spusele cuiva. 97 vr (Îe) A se ~ în lume A pleca departe, fără să se știe unde. 98 vr (Îe) A se ~ cu Dumnezeu (sau, în plata, în știrea lui Dumnezeu, în plata Domnului) A merge unde vrea, unde poate, oriunde. 99 vr (Îe) A se ~ (fiecare) în (sau la) treaba lui (ori a sa etc.) A-și relua treburile obișnuite. 100 vr (Îae) A-și vedea de treburile sale. 101 vr (Cu determinări ca „la vale”, „în jos” etc.) A se deplasa în jos pe o pantă, pe un loc înclinat Si: a coborî (3-4). 102 vr (Cu determinări locale care indică un spațiu închis) A intra. 103 vr A se afunda (1-4). 104 vr (D. ochi) A intra în orbite. 105 vr (D. nave; cu determinări ca „la fund”) A dispărea sub nivelul apei (în urma unei avarii) Si: a se scufunda. 106 vr (Adesea cu compliniri introduse prin pp „asupra”, „peste”) A se năpusti. 107 vr (Cu determinări ca „sus”, „la deal” etc.) A urca. 108 vt (Urmat de determinări locale sau finale) A merge spre o anumită țintă sau cu un anumit scop. 109 vr (Cu determinări nume de ființă sau cu echivalente ale acestora, introduse, de obicei, prin pp „cu”, „după”) A acompania. 110 vr A vizita pe cineva. 111 vr A frecventa (2). 112 vr A se stabili într-un loc. 113 vr (Îvp; adesea cu determinări ca „îndărăt”, „înapoi”) A se înapoia. 114 vr A se întoarce acasă. 115 vr (Cu determinări ca „afară”, „pe afară”) A ieși. 116 vr A frecventa cursurile unei instituții de învățământ. 117 vr (Pop; cu determinări ca „cătană”, „la cătănie”) A se înrola. 118 vr A merge la război. 119 vr (D. știri, zvonuri) A se răspândi în toate părțile Si: a se propaga. 120 vr (Îe) A (i) se ~ (cuiva) pomina (sau faima, vestea, pop buhul, înv, minune) A ajunge să fie cunoscut de toți. 121 vt (C.i. idei, doctrine, învățături) A populariza. 122 vr (D. bunuri spirituale) A se transmite din generație în generație. 123 vr (D. ființe) A se deplasa. 124 vr (Îe) Du-te-vino Forfotă. 125 vr (Îae) Fie! 126 vr (Cu determinări ca „înainte”) A preceda în spațiu. 127 vr (Adesea urmat de determinări ca „peste cap”, „de-a rostogolul”, „de-a tăvălugul”) A aluneca (1) (pe un plan înclinat), rotindu-se în jurul lui Si: a se rostogoli. 128 vr (Reg; d. oase, încheieturi) A se luxa. 129 vr A colinda din loc în loc. 130 vr A călători. 131 vr (D. unități de timp) A trece. 132 vr (Euf; d. oameni; adesea cu determinări ca „în cer”, „de pe pământ”, „de pe lume” etc.) A muri. 133 vr A dispărea. 134 vr A se pierde. 135 vr A se termina. 136 vr (D. zăpadă, gheață) A se topi. 137 vr (D. bunuri materiale) A se epuiza (1). 138 vr (D. sume de bani) A se cheltui (1). 139 vr (Fam; d. oameni) A o păți. 140 vr (Fam; d. acțiuni) A eșua. 141 vr (Îe) A se lăsa dus (de gânduri, de visare) A se lăsa copleșit de gânduri, de visare. 142 vr A-și petrece viața. 143 vr (Îe) A se ~ drept (sau într-un suflet, glonț, pușcă, întins) A merge repede undeva. 144 vr (Îe) A se tot ~ A merge fără încetare. 145 vi A rezista la... corectat(ă)

pierde [At: PSALT. HUR. 121^r/1 / Pzi: pierd, (îrg) pierz / Par și: (reg) piert / Grz: ~rzând / E: ml perdere] 1 vt (Bis; euf; predomină ideea de ucidere, de nimicire, de dispariție) A ucide. 2 vr (Înv) A se sinucide. 3 vr A muri¹. 4-5 vtr (Cu sens atenuat) A(-și) provoca un mare rău, o nenorocire Si: a (se) nenoroci. 6-7 vtr A (se) pune într-o situație extrem de grea Si: a (se) nenoroci. 8 vt (Bis; îoc mântui; subiectul este Dumnezeu) A condamna la chinurile iadului pentru păcatele săvârșite. 9 vr (D. oameni) A-și atrage pedeapsa divină, osânda veșnică pentru păcatele săvârșite. 10 vt (Îvp; c. i. colectivități umane, popoare, țări, orașe, bunuri materiale etc.) A distruge. 11 vt (Îvp) A ruina. 12 vt (C. i. abstracte) A face să dispară, să ia sfârșit Si: a anula. 13 vt A șterge din amintire. 14 vt (Pex) A compromite. 15 vr A ieși din câmpul vizual al cuiva, a nu se mai zări din cauza depărtării sau a ceva care se întrepune Si: a dispărea. 16 vt A trece neobservat, neremarcat. 17 vt A nu fi luat în considerație. 18 vt (De obicei întărit prin „din ochi”, „din vedere”) A nu mai putea urmări cu privirea pe cineva sau ceva din cauza depărtării sau a ceva care se întrepune. 19 vt (Îe) A ~ pe cineva (din ochi) (de drag) A se uita cu mult drag la cineva. 20 vt (Îae) A manifesta o afecțiune puternică pentru cineva. 21 vt (Îe) A ~ pe cineva (sau ceva) din vedere A omite. 22 vr (D. voce, sunete, zgomote etc.) A-și diminua treptat intensitatea, a deveni din ce în ce mai slab, până la dispariție. 23 vr A se stinge. 24 vt (Predomină ideea de lipsă, eșec, pagubă; ccd) A fi deposedat de... 25 vt A rămâne fără... 26 vt A nu mai fi stăpân pe... 27 vt (Spc) A irosi. 28 vt (Îe) A-și ~ pâinea A fi concediat. 29 vt (Îe) A ~ (pe cineva sau ceva) din mână A scăpa de sub influență. 30 vt (Îe) A ~ teren A-și mări distanța față de cineva mai avansat. 31 vt (Îe) A ~ pământul de sub picioare A-și pierde echilibrul din cauza unei proaste stări fizice sau din cauza unui pas greșit. 32 vt (Îae) A fi pe punctul de a pierde o anumită situație materială, socială. 33 vt (Îae) A nu mai fi sigur de poziția sa. 34 vt (Îe) A-și ~ viața (ori, rar, zilele) sau (rar, vr) A se ~ viața cuiva A muri. 35 vt (Îae) A fi omorât. 36 vt (Înv; îe) A ~ viața cuiva A omorî pe cineva. 37 vt (Reg; îe) A-și ~ sufletul A muri. 38 vt (Bis; îae) A-și atrage, prin păcate, osânda la chinurile iadului. 39 vt (Bis; îae) A nu mai avea dreptul la viața veșnică. 40 vt (Bis; îae) A nu se mai putea mântui. 41 vt (Înv; îe) A ~ sufletul cuiva A omorî pe cineva. 42 vt (Bis; subiectul este Dumnezeu; îae) A osândi pe cineva la chinurile iadului, la pierderea sufletului, pentru păcatele săvârșite. 43 vt (îe) A(-și) ~ cunoștința (sau simțirea, înv, simțirile) A ajunge în starea de inconștiență Si: a leșina. 44 vt (îe) A-și ~ firea sau a se ~ cu firea A se zăpăci. 45 vt (îe) A-și ~ piuitul A nu mai avea replică. 46 (Îe) A-și ~ sărita A se enerva. 47 vt (Îe) A(-și) ~ cumpătul (sau răbdarea) A nu-și mai putea păstra calmul, stăpânirea de sine Si: a se enerva. 48 vt (Spc; c. i. părți ale corpului unei ființe, organe, facultăți ale sale etc.) A rămâne fără, prin amputare, extirpare, în urma unei boli, a unui accident etc. 49 vt (Îae) A nu se mai putea folosi de... 50 vt (Îe) A-și ~ capul A se fâstici. 51-52 vtr (Îe) A(-și) ~ mintea sau mințile (cuiva) (A face să înnebunească sau) a înnebuni. 53 vt (Îlv) A ~ sânge A avea hemoragie Si: a sângera. 54 vt (D. femelele unor mamifere; îe) A ~ laptele (sau reg, rodul) A le scădea sau a le înceta complet secreția laptelui într-o perioadă când această secreție ar trebui să se producă. 55 vt (Spc; d. plante, vegetație; c. i. părți ale lor) A se usca și a cădea. 56 vt (Pop; fșa; d. femei) A avorta. 57 (C. i. ființe dragi, foarte apropiate) A fi despărțit pe vecie, prin moarte de... 58 vt A rupe relațiile de prietenie cu cineva. 59 vt A fi părăsit. 60 vt A nu mai avea aproape pe cineva. 61 vt (Îoc câștiga; războaie, bătălii, procese, întreceri sportive etc.) A fi învins, înfrânt. 62 vt (C. i. ora plecării unui vehicul, momentul unei întâlniri, al ivirii unei ocazii etc.) A sosi prea târziu, a nu ajunge sau a nu face la timp Si: a scăpa. 63 vt (C. i. timpul ori unități, perioade de timp) A folosi altfel decât trebuie, a irosi în zadar sau cu un folos prea mic. 64 vt A întârzia. 65 vt A consuma. 66 vt A ocupa cu... 67 vt (Îe) Fără a (mai) ~ vreme(a) Repede. 68-69 vi (Fam; îc) ~-vară sau (reg) ~-vremea Persoană (care își irosește timpul degeaba, căreia nu-i place să muncească sau) care umblă fără nici un rost Si: gură-cască. 70 vi (Fam; îac) Om fără căpătâi Si: golan, haimana, vagabond, (reg) pierdere-de-vară, târâie-brâu, vântură-cenușă. 71 vt (Îoc găsi, afla; c. i. obiecte, bunuri materiale care aparțineau subiectului sau de care acesta răspundea) A nu mai ști unde a fost pus sau unde se află Si: a rătăci. 72 vt (Îe) A-și ~ busola A nu ști pe ce drum să o ia. 73 vt (Îe) A-și ~ calendarul (sau șirul zilelor) A fi dezorientat în privința timpului calendaristic în care se află. 74 vt (Pex; îae) A se încurca în socoteli. 75 vt (Îe) A-și ~ șirul (vorbelor) A nu mai avea continuitate. 76 vt (Îae) A se încurca. 77 vt (Îae) A se întrerupe din vorbit. 78 vt (Îe) A-și ~ papucii A fugi repede. 79 vt (C. i. drumuri, cărări, locuri etc.) A nu mai cunoaște. 80 vt A nu mai găsi. 81 vt A greși direcția, a se orienta greșit Si: a rătăci. 82 vt (Îe) A(-i) ~ urma (ori, reg, de știre cuiva sau la ceva) A nu mai ști unde se află cineva sau ceva. 83 vt (Îae) A nu mai avea nici o informație despre cineva sau despre ceva. 84 vr (Îe) A-și ~ (ori a i se ~) urma (ori urmele sau, reg, de urmă) A se face nevăzut. 85 vr (Fig; udp „în”) A se lăsa absorbit de o activitate, de o problemă, de un gând etc. 86 vr A se cufunda, a se adânci în... 87 vr (Fig) A fi cuprins, copleșit de emoție, de dragoste etc., a nu mai ști ce să facă de emoție Si: a se fâstâci, a se zăpăci.

LUA, iau, vb. I. Tranz. I. 1. A prinde un obiect (în mînă) spre a-l ține (și a se servi de el) sau spre a-l pune în altă parte. Băiatul luă frigarea din mîna suroru-sei. ISPIRESCU, L. 340. Moșneagul... își ia toiagul bătrînețelor în mînă. CREANGĂ, P. 80. Sameni a fi știind de unde să iei lucrul și unde să-l pui. id. ib. 152. De cînd in ai semănat, Boala-n oase mi-ai băgat; Ia, zău, coasa și-l cosește, De boală mă mîntuiește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 457. ◊ Expr. A lua armele v. armă. A lua altă vorbă = a schimba (cu dibăcie) obiectul unei discuții. Fetele atunci au luat altă vorbă. CREANGĂ, P. 209. ◊ (Urmat de determinări care arată locul unde se află sau unde se așază obiectul, instrumentul cu care se apucă etc.) I se făcu milă de biata păsărică... o luă de jos și o băgă în sîn. ISPIRESCU, U. 12. [Fata] își ia lada în spate și se întoarnă spre casa părintească cu bucurie. CREANGĂ, P. 290. El alergă după ea, o prinse și, luînd-o în coarne, o aruncă în leagănul de mătasă ce purta în spinare. ȘEZ. I 162. Dacă văzui și văzui, Îmi luai coasa din cui. ALECSANDRI, P. P. 259. ◊ Expr. A-și lua picioarele la spinare = a pleca (repede) de undeva. A lua (cuiva) vorba din gură v. gură. A lua pușca la ochi (sau la cătare) = a se pregăti să tragă (cu arma). A lua (pe cineva) la ochi v. ochi. A-și lua pălăria (din sau de pe cap) = a saluta. Intră înlăuntru și nici nu-și luă pălăria de pe cap. RETEGANUL, P. I 9. A lua pasărea din zbor = a împușca pasărea în zbor; a fi foarte bun ochitor. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», arătînd partea de care se apucă) A apuca (pe cineva sau ceva) cu mîna. Îl lua de gît, se așeza pe genunchii lui și-l săruta. VLAHUȚĂ, O. A. 111. Atunci știu împăratul că acești copii sînt copiii lui, îi luă de după grumazi și îi sărută fierbinte. RETEGANUL, P. II 39. Își ia boii de funie și pornește cu ei spre tîrg. CREANGĂ, P. 39. ◊ Expr. A lua taurul de coarne v. taur. (Familiar) A lua purceaua de coadă = a se chercheli, a se îmbăta. A lua (pe cineva) în unghii v. unghie. (Refl.) A se lua de gît cu cineva v. gît. A se lua de cap (sau de piept) cu cineva = a se încleșta la bătaie, a se bate (unul cu altul). Tot beu pînă se-mbată Și apoi se ieu de cap. ȘEZ. I 211. A se lua (cu cineva) la trîntă = a se lupta (cu cineva) corp la corp. Acești nelegiuiți... îl silea să se ia la trîntă cu dînșii. ISPIRESCU, U. 54. Poți să te iei de mînă (cu cineva) = ai aceleași apucături rele (ca cineva). ◊ (Instrumentul acțiunii este altul decît mîna) Calul meu... mă luă cu dinții de pe la spate, de haine. ISPIRESCU, L. 303. ◊ Expr. A lua foc cu gura v. foc. A-și lua inima în dinți v. dinți. 2. A mînca sau a bea, a înghiți. Luînd împăratul și împărăteasa leacurile, s-au întors veseli la palat. ISPIRESCU, L. 2. Hai degrabă, Săftico, să luăm un ceai. ALECSANDRI, T. 88. ◊ (Precizat prin «în gură») Bucatele le-au făcut afumate, arse și sleite, de nu mai era chip să le poată lua cineva în gură. CREANGĂ, P. 292. ◊ Absol. Ne așezarăm la masă și începurăm a lua care de unde apucarăm. HOGAȘ, DR. II 31. Ajungă-te jalea mea, Mîndruțo, la cina ta; Cînd vei lua cu lingura, Să te doară inima. HODOȘ, P. P. 130. Măicuța masa mi-au pus, Iau o dată, două ori Și-am oftat de nouă ori. SEVASTOS, C. 176. ◊ Expr. A lua masa v. masă. A (o) lua la măsea = a bea peste măsură. Vorbele dascălului Pandele păreau rostite în vînt, potrivite cu felul său de a fi cînd o lua la măsea. PAS, Z. I 225. A lua credință v. credință. A lua aer v. aer. 3. (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A îmbrăca, a pune pe sine. Își luă pe umeri un sumăieș. SADOVEANU, B. 31. Moș Nichifor... își ia cojocul între umere. CREANGĂ, P. 114. Deși eram negata, am luat un șal și am primit-o. NEGRUZZI, S. I 50. ◊ Expr. A lua hainele la purtare = a începe a purta în toate zilele hainele de sărbătoare. (Familiar) A-și lua nasul la purtare = a se obrăznici. II. 1. A da la o parte, a înlătura, a îndepărta. Ia-mi frîul din cap și-l pune bine, și cînd vei avea lipsă de mine, numai scutură frîul. RETEGANUL, P. II 12. Și-au luat mîna de la ochi. SBIERA, P. 96. ◊ Refl. pas. Fig. Dodată văz că mi se ia De pre simțiri neagra perdea. VĂCĂRESCU, P. 446. ◊ Expr. A-i lua (cuiva) apa de la moară v. apă. A-și lua nădejdea (de la – rar despre – cineva sau de la ceva) = a renunța la ceva, a-și pierde nădejdea, a nu mai spera să obțină ceva. De-a veni turturica mea înainte... ie-ți nădejdea despre mine. CREANGĂ, P. 273. De corăbieri ne-am luat nădejdea. TEODORESCU, P. P. 164. Ia-ți nădejdea de la mine, Că eu nu mai știu de tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 338. A-și lua gîndul ( de la ceva sau cineva) v. gînd. A-și lua seama sau (intranz.) a-și lua de seamă = a se răzgîndi. Vinovatul a fost el, căci după mărturisirea din parc nu și-a luat seama și nu s-a dezmeticit nici a doua zi. GALACTION, O. I 389. Se gîndea mereu să-și croiască drum pînă în grădină... Dar mereu își lua seama. REBREANU, I. 24. A nu-și lua ochii de la (sau de pe)... = a nu-și abate privirea de la ceva sau de la cineva, a nu se uita în altă parte. Eminescu îl privește lung, milos, nu-și poate lua ochii de la el. VLAHUȚĂ, O. A. 442. Oaspeții nu-și mai luau ochii de la dînsa. ISPIRESCU, L. 39. ◊ (Scopul înlăturării este de a scăpa pe cineva, de a-l elibera de ceva, de a-l liniști) Ia-l de pe capul meu. CREANGĂ, P. 66. Numai puiu cu vederea Mi-o luat toată durerea. ȘEZ. III 20. ◊ Expr. A-și lua o grijă de pe cap = a scăpa de o grijă. (În comparații) A-i lua cuiva (o suferință) cu mîna = a ajuta pe cineva care suferă, făcînd să-i treacă imediat suferința. Se șterse o dată [cu năframa] și îndată-i trecu osteneala, ca și cum ai fi luat-o cu mîna. BOTA, P. 98. Parcă-ți ia cu mîna aleanul de la inimă. ȘEZ. III 108. (Refl.) A i se lua (cuiva) o piatră de pe inimă, se zice cînd cineva a scăpat de o grijă chinuitoare. ♦ A face să nu mai fie în locul unde a fost, a scoate ceva din locul în care se află; a smulge, a desprinde. Copilul luă un bumb de argint de pe cămașă și-i zise babei: Na, mămucă! RETEGANUL, P. II 38. Făt-Frumos îi luă un picior cu săgeata. ISPIRESCU, L. 5. Umbli după cai morți să le iei potcoavele. CREANGĂ, P. 194. ♦ Refl. (Rar) A înceta de a mai exista, a dispărea. Iarna nu s-a mai luat. SADOVEANU, P. S. 12. 2. A scoate ceva în cantitate limitată. Cînd a vrut fata să puie mîna pe pahar și să ieie apă... apa din fîntînă într-o clipă a secat. CREANGĂ, P. 293. Ea luă o mînă de lacrimi din baie. EMINESCU, N. 28. Apă-n donițe lua Și-ndărăt că se uita. BIBICESCU, P. P. 264. ◊ Expr. A lua (cuiva) sînge = a lăsa cuiva sînge, v. lăsa. 3. A deposeda (pe cineva) de un lucru (fără intenția de a și-l însuși), a lipsi (pe cineva) de ceva, a priva de un bun, de un drept, de o favoare. I-a luat permisul de circulație. (Fig.) În fața vijeliei țîșneau peste mare rafale de vînt; îi luau luciul ca și cum cineva ar fi aruncat pumni de nisip peste o oglindă. DUMITRIU, P. F. 15. ◊ Expr. A-i lua (cuiva) comanda = a înlătura pe cineva de la un post de răspundere (în special de la comanda unei unități militare). A-i lua (cuiva) mințile v. minte. A-i lua (cuiva) ochii (sau văzul, vederile) = a fermeca (pe cineva), a orbi prin strălucire. Un pat cu totul și cu totul de aur, împodobit cu pietre de rubin, smarand și diamant cît pumnul de mari, care străluceau de-ți lua ochii. POPESCU, B. III 70. Pe țol, toarnă o movilă de galbeni, cari străluceau la soare de-ți luau ochii. CREANGĂ, P. 69. A-i lua (cuiva) auzul v. auz. A-i lua (cuiva) piuitul v. piuit. A-i lua (cuiva) viața (sau zilele) = a omorî, a ucide. O să-ți iau zilele Ca să-ți lași Copilele Și să-ți faci Nepoatele Să-ți plîngă păcatele. TEODORESCU, P. P. 598. A-și lua viața (sau zilele) = a se sinucide. Am descoperit cabina aceea în care cu o săptămînă înainte o femeie își luase zilele. C. PETRESCU, S. 5. ♦ (În superstiții; complementul indică o parte a corpului) A face să paralizeze, să damblagească; a poci. Ielele i-au luat gura și picioarele. CREANGĂ, P. 15. Vro vrajă știe... Ori vro mînă-ți ia, ori glasul. CONTEMPORANUL, III 887. III. 1. A-și însuși ceea ce se cuvine, a pune stăpînire pe ceva; p. ext. a primi, a căpăta. Luînd de zestre niște mere de aur... le răsădise. ISPIRESCU, U. 59. Mai bine ia-ți bănișorii și caută-ți de nevoi. CREANGĂ, P. 49. Mergi să-ți iei dreapta răsplată. ALECSANDRI, P. I 198. Veseli acum așteptăm Drept osteneală ospăț să luăm. TEODORESCU, P. P. 140. ◊ (Complementul e un abstract) D-acolo au luat cărturarii vorba. ISPIRESCU, U. 84. 2. A(-și) face rost de ceva, a(-și) procura ceva; a găsi (pe cineva sau ceva). De unde era să le iei... toate aceste, să fi fost în locul lui Robinson? DRĂGHICI, R. 45. Cinstite vornice de casă... Cînd te vom căuta Să n-avem de unde te lua! TEODORESCU, P. P. 180. (Absol.) A început a cotrobăi prin chilna căruței, să găsească niște frînghie, dar de unde să iei, dacă n-ai pus? CREANGĂ, P. 125. ◊ Expr. Ia-l dacă ai de unde (sau de unde nu-i), se zice despre cineva (sau despre ceva) care nu se mai găsește acolo unde era mai înainte, unde se știa că poate fi găsit. (Familiar) A nu ști de unde să iei pe cineva = a nu-ți putea aduce aminte în ce împrejurare ai cunoscut pe cineva. ♦ A se împovăra (cu ceva neplăcut). Cîte păsărele zboară Toate zic: Bade, te-nsoară! Numai biata rîndunea Ea din gură-așa zicea: Bade, nu-ți lua belea! ȘEZ. I 103. Ce să-mi iau pe cap necaz? SEVASTOS, C. 119. 3. A cumpăra. Gătită... cu flori de cutie, luate din Tîrgu-Jiu. MACEDONSKI, O. III 137. Fetei moșului nu-i lua nimic, pentru că nu vrea baba să lese pe moșneag să-i cumpere și ei cîte ceva. SBIERA, P. 211. A plecat... mergînd iar marfă să ia Din alte țări depărtate. PANN, P. V. II 59. ◊ Fig. Dracul negru te-o știut Că ai gură de vîndut, Că și eu mi-aș fi luat Pe vreo zi de secerat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 368. 4. A încasa o sumă de bani. ♦ A sechestra, a popri, a confisca. Boii-n rît și eu la mîndra, Vin jurații să-mi ia țundra. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 370. ◊ Expr. A-i lua (cuiva) și cămașa de pe el v. cămașă. A-i lua (cuiva) și cenușa din vatră v. cenușă. 5. A-și însuși un lucru străin; a fura. Vi-l pot lua și cu puterea, dar nu voi. RETEGANUL, P. I 15. [Hoțul] luase ce luase, dară tot mai rămăsese. ISPIRESCU, L. 74. ◊ (Urmat de un partitiv) Mai rar om care să poată lua dintr-însele. CREANGĂ, P. 211. ◊ Absol. Trage podul, măi podar, Să trec la ăl cîrciumar... Că e putred de bogat Și să-i iau nu e păcat. TEODORESCU, P. P. 293. ◊ Expr. A lua (ceva) cu japca (sau cu hapca) v. japcă, hapcă. A lua (cuiva) pîinea de la gură v. pîine. 6. A cuceri (cu asalt), a cuprinde (o țară, o cetate); a ocupa. Căpitanul Fărcășanul luă Nicopolea. ISPIRESCU, M. V. 32. ♦ (Urmat de determinări modale) A ataca (pe dușman). Trecu Dunărea... spre a lua pe Mihai de pe la spate. ISPIRESCU, M. V. 21. De la spate să-i luăm, Să-i batem, să-i ciopățim, țeara să o izbăvim. TEODORESCU, P. P. 479. ♦ (Urmat de determinări arătînd instrumentul) A sări asupra cuiva pentru a-l bate, a-l lovi, a-l goni. Dar păcatul l-ai vedea Cînd te-o lua cu palița Și te-o trece ulița. BIBICESCU, P. P. 194. Fugi, cucule, de-acole, Că te-oi lua C-o nuie. SEVASTOS, C. 25. 7. A angaja (o persoană), a folosi (un obiect) pentru un timp determinat, contra plată. V. închiria. A lua trenul, vaporul, tramvaiul. ▭ De ce te scumpești... și nu-ți iei o slugă vrednică, ca să-ți fie mînă de ajutor la drum? CREANGĂ, P. 2O1. Luai un fiacru și vizitai orașul. NEGRUZZI, S. I 67. Ia-ți, bădiță, cal cu plată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 105. ◊ (Urmat de un complement care arată destinația) Să mă iei la tine-argat. TEODORESCU, P. P. 209. ◊ Refl. pas. Acei 1000 pușcași se luau din tot locul unde tăbăra armia. BĂLCESCU, O. II 67. ◊ Expr. (Reflectînd relațiile de exploatare din trecut) A lua (pe cineva) pe procopseală = a angaja (pe cineva) în serviciu fără salariu, în schimbul promisiunii de a-l căpătui. Se găsea acuma luat pe procopseală de frate-său. CARAGIALE, N. S. 94. ♦ (Mai ales determinat prin «la joc», «la dans») A invita pe cineva să joace, să danseze împreună. Ar fi luat-o și alții la joc, dar le era frică de Simion. DUMITRIU, P. F. 56. Mergi la joc, nu te ia nime. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 448. ♦ A primi pe cineva la sine, a contracta o legătură de rudenie cu cineva. Era copilul acela pe care-l luasem de pe ulițe. RETEGANUL, P. V 83. Mulți trăgeau nădejdea să-l ieie de ginere. CREANGĂ, P. 142. ◊ Expr. A lua de suflet v. suflet. ♦ A se căsători (cu cineva). Fă cunoștință cu fata: n-o lua numai pe auzite. NEGRUZZI, S. I 251. ◊ Refl. reciproc. Uite ce, noi tot sîntem singuri, și unul și altul... N-ar fi bine să ne luăm amîndoi.? DUNĂREANU, CH. 78. Cînd cu baba m-am luat Opt ibovnice-au oftat. CREANGĂ, P. 108. 8. A se angaja, a se însărcina (cu ceva). A-și lua un angajament. ▭ Luai grija casei mele. TEODORESCU, P. P. 271. ◊ Expr. A lua atitudine v. atitudine. A lua comanda = a fi numit la conducerea unei acțiuni (militare); a prelua o comandă. A lua în considerație v. considerație. A lua ceva asupra sa v. asupra. A lua (un lucru) în primire = a primi un lucru, asumîndu-și răspunderea pentru buna lui păstrare. A-și lua răspunderea = a se declara și a se socoti răspunzător de ceva, a se considera ca avînd anumite obligații. A lua apărarea cuiva v. apărare. (Refl., de obicei reciproc) A se lua la sfadă (sau la ceartă, la luptă) = a porni cearta, lupta. Slujitorii s-au fost luat la sfadă. NEGRUZZI, S. I 157. Și te iei cu toți la ceartă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 446. A se lua la întrecere v. întrecere. (Învechit) A se lua la prinsoare = a se prinde rămășag. Oamenii se luau la prinsoare că nici în cer nu se găsea o mai mare frumusețe. ISPIRESCU, L. 39. 9. (Rar) A dobîndi ceva (în urma unei solicitări, cereri, stăruințe); a obține. Lăpușneanu... fugind la Constantinopol, izbutise a lua oști turcești. NEGRUZZI, S. I 137. Veverița cinste mare De la leu a dobîndit. Ș-a luat făgăduință Că, din dările ce vin, Îi va da... Un car de alune. DONICI, F. 42. ♦ A accepta. [Împărăteasa] s-a înduplecat a lua cererea împăratului și mîine le este nunta. ISPIRESCU, L. 110. 10. (Cu privire la boli contagioase) A contracta. Să nu zici astăzi sau mîne C-ai luat boală de la mine. BIBICESCU, P. P. 39. ◊ Refl. pas. Scarlatina se ia. ▭ Dar nu se ia? – De loc, n-ai nici o grijă. CARAGIALE, S. N. 18. ♦ Refl. (Despre vopsele) A se dezlipi, a se desprinde, a se șterge (și a se lipi pe altceva). S-a luat pe haină vopseaua de pe ușă. 11. (Despre vase) A avea o anumită capacitate, a cuprinde. Cît ia butoiul acesta? ◊ Fig. S-a arat... Cît îți luau vederile. TEODORESCU, P. P. 154. ◊ Expr. A striga (sau a țipa, a se văita etc.) cît îl ia gura v. gură. 12. (În locuțiuni verbale) A lua (cuiva) măsura (sau măsuri) = a fixa, prin măsurători exacte, dimensiunile necesare pentru a confecționa ceva. Croitorul mi-a luat măsuri pentru haină. ▭ A lua cu împrumut = a împrumuta. A lua cu chirie = a închiria. Dragostea nu e moșie, ca să mi-o iei cu chirie. ȘEZ. I 112. A lua în arendă = a arenda. A lua în parte v. parte. A lua parte = a participa. A lua pildă = a imita exemplul altuia. Romînii, luînd pildă de la domnul lor, nesocotiră osteneala. ISPIRESCU, M. V. 24. A lua obiceiul, năravul = a se obișnui să... Luase obicei... a-și coase mînicile contășului. CREANGĂ, A. 103. Am luat năravul tău. HODOȘ, P. P. 151. A(-și) lua îndrăzneala = a îndrăzni. A-și lua libertatea v. libertate. A-și lua aere v. aer. A lua loc = a se așeza (I 1) (pe un scaun, pe o bancă). Ia loc, te rog. C. PETRESCU, Î. I 13. Abia luă loc pe bancă, și duba porni. SAHIA, N. 84. A lua (pasaje sau idei) dintr-un, autor = a reproduce, într-o scriere sau într-o expunere proprie, idei extrase din alt autor (indicînd sursa sau însușindu-ți pasajul în mod fraudulos). A lua ființă = a se înființa. Statul de democrație populară ca formă a dictaturii proletariatului a luat ființă în urma transformărilor revoluționare din țara noastră, pe baza sfărîmării vechiului stat burghezo- moșieresc. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 6, 97. A lua cuvîntul (sau, învechit, cuvînt) = a vorbi (în special în public). La o întrunire publică... în ajunul alegerilor, Piscupescu a luat cuvîntul. VLAHUȚĂ, O. A. 222. Atunci Petre ia cuvînt: Așa-i rîndul pe pămînt. ALECSANDRI, P. II 107. A lua sfîrșit = a se termina. A lua lecții v. lecție (1). A lua înfățișarea, aspectul etc. = a părea, a da impresia de... Dascălul acesta, lua în ochii mei un chip măreț. NEGRUZZI, S. I 6. A lua un nou aspect, o nouă formă etc. = a se schimba, a se transforma. Strămoșescul său palat luă o nouă formă. NEGRUZZI, S. I 72. A-și lua numele de la... = a purta un nume care se leagă de..., care amintește de... A lua cunoștință (de ceva) v. cunoștință. A lua notă v. notă. A lua note v. notă. A lua aminte v. aminte. A lua seama v. seamă. (Mai ales în limbajul școlarilor) A lua o notă bună (sau rea) = a căpăta o notă (bună sau rea). (Mai ales despre ambarcații) A lua apă = a avea o spărtură prin care intră apa, a se umple de apă. Partea mai de jos a corăbiei... începusă a lua apă. DRĂGHICI, R. 10. A lua foc = a se aprinde. Casa a luat foc. (Învechit) A lua veste (sau scrisoare, răspuns etc.) = a primi veste (sau scrisoare etc.). De cînd s-au pornit, n-am luat nici o scrisoare de la dînsa. DACIA LIT. I 281. (Intranz., despre o femeie) A lua în pîntece = a rămîne însărcinată. Nu trecu mult după asta, și împărăteasa simți că a fost luat în pîntece. ISPIRESCU, L. 245. IV. A duce cu sine. Cu voi vin florile-n cîmpie Și nopțile cu poezie Și vînturi line, calde ploi Și veselie! Voi toate le luați cu voi Și iar le-aduceți înapoi! COȘBUC, P. I 91. Șezi aici, pînă despre ziuă, că am să vin tot eu să te iau. CREANGĂ, P. 97. Merge mirele cu nuntașii să ia mireasa. ȘEZ. I 33. ◊ Fig. Eu mă duc, mîndră, la Blaj, Și-ți iau și doruțul tău, Dar nu ți-l voi ținea rău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 112. Primăvara-i mama noastră Că-i și caldă și geroasă, Ia omătul de pe coastă. ȘEZ. II 199. ◊ Expr. A-și lua ziua bună = a se despărți de cineva, rostind cuvinte de rămas bun. A-și lua traista și ciubucul, se zice despre un om foarte sărac care pleacă fără să aibă ce să ducă cu el sau ce să lase în urmă. A-și lua tălpășița (sau catrafusele) = a părăsi repede un loc în care prezența sa nu este dorită; a o șterge. Hai, gata ești? Ia-ți tălpășița! CREANGĂ, P. 147. Ba mai bine-ți caută de nevoi și-ți ie tălpășița pînă nu vine neneaca ca să te deie de urechi afară. ALECSANDRI, T. I 38. A lua (pe cineva) la (sau în) armată = a înrola un recrut pentru satisfacerea serviciului militar. A lua (pe cineva) pe sus = a duce (pe cineva) cu sine fără voie, cu forța. A lua (pe cineva) moartea = a muri. Moartea nu vine cînd o chemi, ci te ia cînd nu te temi. A lua (pe cineva) dumnezeu (sau, peiorativ, dracul, naiba) = a muri. Apoi, dacă i-ar fi luat dumnezeu, ce mi-ar fi? D-apoi așa? CREANGĂ, P. 31. (În imprecații) Ba nu vin, taică. Și nici dumneata să nu-l ajuți, să-l ia dracul mai bine. DUMITRIU, N. 202. Harnică-i nevastă-mea, Harnică, dracu s-o ia! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 45. Naiba să te ia, crîșmar! id. ib. 388. A-l lua (pe cineva) dracul (sau mama dracului, toți dracii, naiba), se spune cînd cineva este într-o situație critică, la capătul puterilor (din cauza unui efort prea mare, a unei senzații prea puternice etc.). Eram mînios de mă luau toți dracii. CONTEMPORANUL, III 825. ♦ (Despre vehicule) A transporta pe cineva. M-a luat un camion pînă la destinație. ♦ A aduce una sau mai multe persoane în jurul său cu rolul de însoțitori. Împăratul și împărăteasa... luînd cu dînșii vro cîțiva boieri mari, ostași și slujitori... s-au dus la unchiaș acasă. ISPIRESCU, L. 1. Harap-Alb, luîndu-și oamenii săi, încalecă și el. CREANGĂ, P. 274. ♦ (Despre forțe ale naturii) A ridica ceva din locul în care se găsește și a duce cu sine. Vede o undă mare apropiindu-se de el și luîndu-l ca pe o peană. RETEGANUL, P. III 5. [Cucul] căzu... ca și cînd vijelia l-ar fi luat și l-ar fi aruncat acolo. ISPIRESCU, U. 12. V. A trata pe cineva într-un anumit fel. Boieriul, luîndu-i înainte cu glume, a înghițit gălușca și a tăcut molcum. CREANGĂ, A. 167. ◊ Expr. A lua (pe cineva sau a o lua) cu binele (sau cu binișorul, cu frumosul, cu încetișorul etc.) = a se arăta blajin (față de cineva), a trata (pe cineva) cu menajamente. Și de m-ar fi izgonit... tot n-aș fi rămas așa de umilit în fața ei, ca atunci cînd m-a luat cu binișorul. CREANGĂ, A. 70. Pe dumneavoastră vă rugăm Să ne luați încet, încetișor. TEODORESCU, P. P. 177. A lua (pe cineva) cu răul = a trata (pe cineva) cu asprime, a se purta (cu cineva) rău. A lua pe cineva cu măgulele (sau, refl., a se lua pe lîngă cineva cu binele) = a măguli, a linguși pe cineva pentru a-i cîștiga bunăvoința. Începu s-o lingușească... și să se ia cu binele pe lîngă dînsa. ISPIRESCU, L. 47. Calul îi iese înainte... și o ia cu măgulele. CREANGĂ, P. 273. A lua (pe cineva) sub ocrotirea (sau sub aripa) sa = a ocroti (pe cineva). A lua (pe cineva sau ceva) în batjocură (sau în bătaie de joc, în rîs, în zeflemea, peste picior, la vale, în balon etc.) = a rîde de cineva sau de ceva, a-l ironiza, a-și bate joc. Ceilalți rîdeau, luîndu-l peste picior. CAMILAR, N. I 31. Pe urmă, băieții nu l-au mai luat în rîs. PAS, Z. I 71. Autorul ia la vale unele idei ce ne sînt scumpe și pe care trebuie să le apărăm. GHEREA, ST. CR. II 57. A lua (pe cineva) la (sau în) tărbacă v. tărbacă. A lua (pe cineva) cu huideo v. huideo. A lua (pe cineva) cu amenințări = a-l amenința. A lua (pe cineva) la rost (sau la socoteală, la trei parale, la trei (păzește), la refec, în răspăr, din (sau de) scurt, repede) = a fi aspru cu cineva, a cere cuiva socoteală de faptele sale, a-l sili să se justifice; a-i face mustrări. Surorile erau gîlcevitoare și-i numărau gologanii... și-l luau de scurt cînd îl cinsteau oamenii la cîrciumă. PAS, Z. I 225. D. Iordan Hagi Iordan se credea în drept să-l ia la rost fiindcă înstrăinează acțiuni fără nici o socoteală. C. PETRESCU, A. 399. A lua (pe cineva) pe (sau de) departe = a începe cu cineva o discuție prin ocoluri, prin aluzii îndepărtate, cu scopul de a obține ceva de la el sau de a-i comunica ceva neplăcut. A lua (pe cineva) cu nepusă masă = a surprinde (pe cineva) nepregătit. A lua (pe cineva) de sus v. sus. Nu mă lua așa = nu mă trata, nu-mi vorbi în felul acesta nepotrivit. A lua (pe cineva) la sigur v. sigur. ♦ A judeca un lucru într-un anumit fel, a avea un fel anumit de a privi lucrurile. Nu le mai lua toate în tragic. ▭ Cînta, juca și lua viața ușor. DUMITRIU, P. F. 57. ◊ Expr. A o lua de bună (sau de bani buni) = a considera că este așa cum se spune, cum pare. A lua (ceva) de nimic (sau de nimic lucru) = a socoti că ceva nu are destulă însemnătate, a nu lua în serios. Apoi de nimic lucru iei tu că am pierdut inelul? ISPIRESCU, L. 107. Dumneta mă mustrezi că am luat de nimica tulburarea dumitale la scrisoarea pîrîtoare ce au trimis domnul Hufeland. KOGĂLNICEANU, S. 122. A lua (ceva) în (sau, regional, a) nume de bine (sau de rău) = a judeca un lucru drept bun sau rău, a vedea cu ochi buni sau răi. (Absol.) Să nu luați în nume de rău cînd mă veți auzi. ISPIRESCU, U. 2. A lua (ceva) în glumă v. glumă. A lua (pe cineva sau ceva) de (sau drept)... = a considera (pe cineva sau ceva) drept altcineva sau altceva; a confunda (cu altcineva sau cu altceva). Sfiala lui o luă drept dovada statorniciei. NEGRUZZI, S. I 25. Nimenea nu-l cunoștea, Tot de mocan Îl lua, Tot cioban Îl socotea. TEODORESCU, P. P. 476. A lua lucrurile (așa) cum sînt = a se împăca cu situația, a fi realist. VI. A începe, a apuca, a porni să... De vedea și iar vedea, Se gîndea, se socotea Ce să facă, cum s-o ia. TEODORESCU, P. P. 688. ◊ (Urmat de un supin sau de un infinitiv) Și ai luat a te da cu capul de vatră. SEVASTOS, N. 130. Și mă ia la cercetat. ȘEZ. III 61. Ciocoiul își face plată Și mă ia la schingiuit Că nimic nu i-am cosit. ALECSANDRI, P. P. 259. ◊ Fig. A luat-o-n spovedit. HODOȘ, P. P. 177. ◊ Refl. S-au luat ei iarăși la cercat drumul. SBIERA, P. 68. Cu oștile s-a luat la vînat. SEVASTOS, N. 105. ◊ (Popular, legat prin conj. «și» de verbe la moduri personale) S-au luat și s-au suit pe un copaci de frica fierelor. SBIERA, P. 34. Se ia și se întoarnă singură acasă. CREANGĂ, P. 225. Dar Gruia de bucurat Se lua și-o săruta. BIBICESCU, P. P. 311. ♦ (Despre manifestări fizice sau psihice) A cuprinde, a învălui (pe cineva). M-a luat groaza cînd am trecut pe lîngă lan și l-am văzut cîtu-i de mare. CREANGĂ, P. 157. Pe bieții cîntăreți îi luase gîndurile. ȘEZ. II 67. Mereu mă iau la fiori, Din tălpi pînă-n susuori, Într-un ceas de nouă ori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 91. ◊ Impers. Te ia cu frig fără să vrei și întorci capul. BASSARABESCU, V. 29. Bătrînul a ieșit din pătură și-i e cald și îl ia cu fiori. DELAVRANCEA, H. T. 36. ◊ (În imprecații) Lua-te-ar boalele! lua-te-ar ciuma! iar te-ai îmbătat? DUNĂREANU, CH. 73. ◊ Expr. A-l lua (pe cineva) ceva înainte = a fi cuprins, copleșit de... Le-a trece lor zburdăciunea cînd or fi mai mari și i-or lua grijile înainte. CREANGĂ, A. 38. (Cu inversarea construcției) A lua frica cuiva (sau a ceva) = a se teme de cineva, (sau de ceva), a ști de frică. (Refl.) A se lua de gînduri = a se îngrijora. A început a se cam lua și el de gînduri de năzdrăvăniile lui. CREANGĂ, P. 323. VII. 1. (Construit de obicei cu pronumele «o», cu valoare neutră) A pleca, a porni, a purcede. O lua încet de-a lungul cheiului, cu spinarea încovoiată, cu genunchii îndoiți. BART, S. M. 60. Eu des-de-diminicioară o luam de-a lungul pîrîului, după mlădițe de răchită. PĂUN-PINCIO, P. 104. Se hotărî și el a se duce acasă... și o luă la drum. ISPIRESCU, L. 212. ◊ Expr. A o lua din loc = a porni la drum, a pleca repede; fig. a se repezi (cu fapta, cu vorba). Haide, ia-o din loc! îi spuse. PAS, Z. IV 257. Ai luat-o prea din loc și nu trebuie așa, că tu ai sînge iute. STĂNOIU, C. I. 180. (Regional) A o lua în porneală = a porni la păscut. Cerbul... o luă în porneală și nu mai da pe la izvor iar pînă a doua zi. CREANGĂ, P. 224. A o lua înainte = a merge înaintea altuia sau a altora (pentru a-i conduce). Hai, Oarță! Ia-o înainte. Oarță plecă. C. PETRESCU, R. DR. 50. Dolfa... Înainte c-o lua Și pe Costea că-l ducea. TEODORESCU, P. P. 511. A o lua înainte (cu ceva) = a da semnalul, a începe. Bocăneț o luă înainte cu rîsul și rîseră și ceilalți. C. PETRESCU, Î. II 12. A i-o lua (cuiva) (rar a-l lua pe cineva) înainte (sau pe dinainte) = a întrece (pe cineva), a sosi sau a face ceva înaintea altuia. Cît pe ce, cît pe ce să nu-l ieie carul înainte. CREANGĂ, P. 41. A-l lua pe cineva gura pe dinainte v. gură. A o lua la picior = a pleca repede. O luă la picior chinuit de arșița crîncenă a gîtlejului. DUMITRIU, N. 232. O luară iute la picior. ISPIRESCU, L. 25. O luai la picior pîn crîng. GORJAN, H. I 107. A o lua la sănătoasa v. sănătos. A o lua razna v. razna. A-și lua zborul = a porni în zbor, a zbura; fig. a se depărta foarte repede, a fugi. Murgu-și lua zborul în liniște deplină Prin codrii fără drumuri și fără de lumină. ALECSANDRI, O. 207. A lua (pe cineva) la (rar în) goană v. goană. A lua fuga (sau a o lua la fugă, la goană sau, mai rar, într-o fugă; refl. a se lua la fugă) = a porni în fugă, în goană. La repezeală își puse o broboadă pe cap și o luă la goană pe cheu după vapor. BART, E. 234. Luntrașul... o ia tot într-o fugă din casă. RETEGANUL, P. IV 75. Se luă la fugă după dînșii. SBIERA, P. 269. (Despre animale de tracțiune) A lua vînt = a porni razna, scăpînd de sub controlul conducătorului. (Refl.) A se lua în goană cu cineva = a se lua la întrecere din fugă cu cineva. Avea... o fată slujitoare care se lua în goană cu ogarii. ISPIRESCU, L. 323. A se lua după cineva (sau ceva) = a) a porni (și a merge) în urma cuiva (sau a ceva), a se ține de... Petrache... năvăli în crîșmă. Părintele Ștefan se luă după el. SADOVEANU, la TDRG. Cum îl vede trecînd, se ia după el și-l apucă de haină. BASSARABESCU, V. 47. Se ia după moșneag și cît colea mergea în urma lui. CREANGĂ, P. 82; b) a porni împreună cu cineva, însoțindu-l la drum; a se alătura cuiva, a se întovărăși cu cineva. Flămînzilă... se ia după Harap-Alb și pornesc tustrei înainte. CREANGĂ, P. 241; c) a fugi după cineva (pentru a-l ajunge, a-l goni, a-l prinde); a urmări, a alunga, a fugări. După vînător se luase un alt porc și mai năprasnic. ISPIRESCU, L. 140. Cînele începe a alerga prin pădure și se ia după un ied sălbatec. NEGRUZZI, S. I 59; d) a porni undeva, orientîndu-se după cineva sau după ceva; fig. a imita pe cineva, a urma sfatul cuiva, a se conforma, a asculta de..., a ține seamă de... A se lua după aparențe. A se lua după gustul cuiva. ▭ Voi, fetele, niciodată să nu vorbiți singure noaptea cu flăcăii, nici să vă luați după dînșii, că iată ce pățiți. SBIERA, P. 314. O povățui să se ia după drumul robilor. ISPIRESCU, L. 58. Moșneagul... se ia după gura babei. CREANGĂ, P. 63. A se lua cu cineva = a) a pleca la drum împreună (sau în același timp) cu cineva. Gerilă atunci Se ia cu Harap-Alb și pornesc împreună. CREANGĂ, O. A. 247. Domnul oștile lăsa, Cu ciobanul se lua. ALECSANDRI, P. P. 208; b) a se întovărăși cu cineva, a se înhăita. S-a luat cu niște derbedei. C. PETRESCU, C. V. 228. Așa pățești dacă te iei cu niște bicisnici. CREANGĂ, P. 252. Spune-mi cu cine te iei (variantă: te aduni), ca să-ți spun cine ești. A se lua cu cineva (sau cu ceva) = a-și petrece vremea cu cineva sau cu ceva și a uita de o grijă, de o preocupare (supărătoare). La răzbel, că acolo, dacă nu mori, poate să te mai iei și mai uiți. POPA, V. 339. Toate ca toate, dar urîtul îi venea de hac. În zile de lucru, calea-valea, se lua cu treaba și uita de urît. CREANGĂ, P. 140. Ziua ca ziua... mă mai ieu cu caprele, dar noaptea... toate stihiile năpădesc pe mine. ALECSANDRI, T. 616. Eu m-am luat cu alți mușterii, iar voi atunce ați fugit. ȘEZ. II 117. A se lua cu vorba = a se antrena într-o conversație, uitînd de treburi; a se întinde la vorbă. ♦ A se îndrepta într-o direcție oarecare, a apuca sau a merge pe un anumit drum. Bricul Mircea... ieșind în larg, va lua drumul spre Kersonez. BART, S. M. 13. Luarăm o cale ce nu era a Brașovului, vizitiul nostru ne spuse... că am luat drumul Giurgiului. BOLINTINEANU, O. 263. ◊ Intranz. (Învechit) O caleașcă... făcînd la stînga, luă la deal. NEGRUZZI, S. I 16. ♦ (Despre căi de comunicație și despre ape curgătoare) A-și schimba direcția, a coti spre... Drumul o ia la dreapta. 2. (În anumite construcții) A merge, a străbate, a parcurge. O, calul meu! Tu, fala mea... Cum iei pămîntul în galop. COȘBUC, P. I 112. Luînd de-a lung pămîntul, merg spre împărăție. CREANGĂ, P. 236. Și-și ia drumul d-a lungul, Țările cu de-amănuntul. BIBICESCU, P. P. 133. ◊ Expr. A(-și) lua cîmpii = a pleca orbește, fără a ști încotro (de desperare, de durere, de mînie); a ajunge la desperare, a-și lua lumea în cap. Lucrau numai calfele, fără flăcăul care își luase cîmpii. PAS, Z. I 160. Of! saracan de mine! Că-mi vine să țip și să ieu cîmpii! Mult oi să mai stau în drum? ALECSANDRI, T. I 113. A(-și) lua lumea în cap v. cap. – Forme gramaticale: prez. ind. iau (regional ieu), iei (regional iai), ia, luăm, luați, iau (regional ieu); prez. conj. pers. 3: să ia (regional să iaie (NEGRUZZI, S. I 232) și să ieie).

CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. 1. Partea superioară a corpului omenesc (la animale, partea anterioară), alcătuită din cutia craniană și față (la animale, bot), legată de trunchi prin gît. V. căpățînă, țeastă. Sub cap o mînă pui. Dorm colea, pe pămînt. COȘBUC, P. I 230. Ai să-mi aduci pe stăpîna acestei cosițe; căci de nu, unde-ți stau talpele, îți va sta și capul. ISPIRESCU, L. 23. Dintr-o fereastră deschisă se zărea, printre oale de flori, un cap de fată oacheș și visător, ca o noapte de vară. EMINESCU, N. 14. La așa cap, așa căciulă v. căciulă. ◊ Fig. Norul negru din capul nopții începu a se mișca domol, luînd felurite forme nedeslușite, pînă ce se prefăcu într-un fel de harmăsar aripat, avîntat în salt năprasnic. SADOVEANU, M. C. 94. Marți dimineața soarele scoase capul de după perdeaua de nouri plumburii. REBREANU, R. II 26. ◊ Loc. adv. Din cap pînă-n picioare = în întregime, cu desăvîrșire; din creștet pînă-n tălpi. Căpitanul de port, ras proaspăt, îmbrăcat în alb din cap pînă în picioare, șterse ușor cu batista praful de pe scaun. BART, E. 35. Dinu îi măsură pe toți cu privirea din cap pînă-n picioare. BUJOR, S. 22. Lăpușneanu mergea alăturea cu vornicul Bogdan... înarmați din cap pînă în picioare. NEGRUZZI, S. I 138. (Pînă) peste cap = prea mult, prea destul. Ori (cu) capul de piatră, ori (cu) piatra de cap = într-un fel sau într-altul, fie ce-o fi! Stăpîne, zise atunci calul: de-acum înainte ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap, tot atîta-i; fii o dată bărbat și nu-ți face voie rea. CREANGĂ, P. 212. Cu noaptea-n cap sau (rar) cu ziua-n cap = foarte de dimineață, dis-de-dimineață. Cu noaptea în cap, unele căruțe răsăreau pe creasta șoselei. PREDA, Î. 135. Ai ieșit de-acasă cu ziua-n cap. ALECSANDRI, T. 259. Cu un cap mai sus = cu mult mai sus. Ceea ce-l ridică pe Bălcescu cu un cap mai sus de orice ideolog al burgheziei este convingerea sa nestrămutată în rolul hotărîtor al maselor în istorie. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 100. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; fig. a face imposibilul. Broasca se dete de trei ori peste cap și se făcu o zînă. ISPIRESCU, L. 35. A da (pe cineva) peste cap = a trînti la pămînt, a răsturna (pe cineva sau ceva); fig. a învinge. În caic sărea Și pe cel arap îl da pesta cap. ALECSANDRI, P. P. 117. A da paharul peste cap = a goli paharul dintr-o singură înghițitură. A scoate Capul în lume = a ieși din casă, a se arăta printre oameni. N-avea să scoată capul în lume Sultănica... că începeau șușuitul și ponoasele. DELAVRANCEA, S.14. A i se urca (cuiva) la cap = a-și lua îndrăzneală prea mare, a depăși limita normală, a deveni înfumurat, îngîmfat. A i se urca (cuiva) în cap = a se obrăznici față de cineva. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă capul = anu ști ce să mai facă, a fi copleșit de..., a nu mai prididi. Nu-mi văd capul de trebi. CREANGĂ, A. 62. A-și pierde capul = a se. zăpăci. A nu avea unde să-și pună capul = a fi fără adăpost, a fi pe drumuri. A nu-l durea (nici) capul = a nu fi îngrijorat, a nu-i păsa de ceea ce se poate întîmplă. Trecea prin pădure fără să-l doară măcar capul. ISPIRESCU, L. 8. A da din cap = a mișca capul în semn de aprobare, de refuz, de îndoială etc. Dă din cap, zîmbind, clipește Și îngînă veteranul: «Le-oi mai apuca eu oare [stolurile de cucoare] Și la anul?» IOSIF, PATR. 26. A da (cuiva) la cap = a lovi, a omorî; fig. a ataca (cu vorba sau cu scrisul), a doborî. A umbla cu capul între urechi (sau în traistă) = a umbla gură-cască, a nu fi cu luare-aminte. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți, de vatră) = a fi cuprins de desperare sau de ciudă. Vii acasă supărată, Te dai cu capul de vatră. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 448. A (sau a-și) lua lumea-n cap = a lăsa totul în voia soartei și a pleca, rătăcind în lume. Dacă nu se ține de datorie și îl supără pe boier, boierul nu-l mai primește în primăvară la învoială, așa că țăranul nu mai are alta de făcut decît ori să moară de foame, ori să-și ia lumea în cap. PAS, Z. II 26. [Dorul de soră-sa] îl făcu să părăsească și casa și tot și să-și ia lumea în cap, spre a se duce oriunde va vedea cu ochii. POPESCU, B. III 120. Desperat, era să ieie lumea în cap. EMINESCU, N. 20. A-și aprinde paie în cap v. aprinde. A-și pleca capul = a se da învins, a se supune; a simți o rușine, o umilință. Oamenii plecară capetele și ieșiră în drum cu umerii puțin încovoiați. DUMITRIU, N. 26. Cu capul plecat = învins, supus; umilit, rușinat. Odată, mîhnit, dus pe gînduri, cu capul plecat, a intrat în odaia mă-sii. CARAGIALE, P. 121. A se bate în cap v. bate. (A lua sau a prinde pe cineva) pe după cap = (a lua) pe după gît. Bate-mă, doamne, să zac... Cu mîndră pe după cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 382. Bătut (sau căzut) în cap = (despre oameni) prost. A-și vîrî (sau a-și băgă, a-și pune) capul sănătos sub evanghelie = a se vîrî de bunăvoie într-o belea. Nu știu la cît mi-a sta capul cu... = nu știu cum o voi scoate la cale cu... Cu omul roș, nu știu, zău, la cît mi-a sta capul. CREANGĂ, P. 234. (învechit) A ridica cap = a se răscula. Hotărîrea... d-a ridica cap și sabie împotriva domnului. BĂLCESCU, O. II 309. ♦ Fig. (Luîndu-se partea pentru întreg) Îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu cumva să meargă la pieirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Am tare multe trebi pe capul meu. CREANGĂ, P. 169. Decît cu urît în casă, Mai bine cu boală-n casă; De boală bolesc și scap, Dar urîtu-i tot pe cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. ◊ Expr. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. Bolnavă ca vai de capul ei. CREANGĂ, P. 286. Har am de capul vostru; de n-aș fi eu aici, ați păți voi și mai rău. CREANGĂ, P. 310. A nu fi nimic de capul cuiva = a fi lipsit de merite, de calități; a fi fără căpătîi. A cădea (sau a veni, a se sparge, a se întoarce) pe (sau în) capul cuiva = a-l ajunge pe cineva o nenorocire. Biata mamă nu știe de astă mare urgie ce i-a venit pe cap. CREANGĂ, P. 25. Bucurie peste bucurie venea pe capul meu. CREANGĂ, O. A. 49. Înălțate împărate, Pune pace, nu te bate, C-or cădea pe capu-ți toate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 316. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva, a trage la cineva; (care n-are unde să te găzduiască). Nu trebuie să le cădem pe cap bieților creștini. DUMITRIU, B. F. 148. A sta (sau a se ține, a se lega, a se apuca) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a se ține scai de cineva, a nu lăsa în pace pe cineva, a insista, a stărui pe lîngă cineva. Ce te legi de capul meu? CONTEMPORANUL, I 852. Toată ziua am stat de capul tatii, să-mi facă... un buhai. CREANGĂ, A. 41. A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. Duceți-vă de pe capul meu, că mi-ați scos peri albi. CREANGĂ, P. 270. A-i da cuiva de cap, se zice cînd cade pe capul cuiva o belea care le întrece pe celelalte, care pune vîrf la toate. Asta a fost și-a trecut; dar acum mi-a dat alta de cap. RETEGANUL, P. II 53. A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să faci, a nu avea încotro. Nici nu mai știau ce să-și facă capului cu atîtea avuții. DELAVRANCEA, S. 241. Pe fiul cel mai mic... nu-l trăgea inima a pleca în pețit. Dară n-avu ce-și face capului, căci lată-său îl trimetea într-una să caute a se căpătui și el. ISPIRESCU, L. 33. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. Cap ori pajură? ♦ Părul capului. Cap nepieptănat. ◊ Expr. A-și pune mîinile în cap sau a se lua cu mîinile de cap = a se apuca cu mîinile de păr, a turba de necaz, de ciudă sau de deznădejde. Auzind vuiet tocmai din casă, iese afară și, cînd vede aceste, își pune mîinile în cap de necaz. CREANGĂ, P. 261. 2. Căpătîi. Puse, seara la capul fiecărui din ei cîte un mănunchi de flori. ISPIRESCU, L. 20. Ipolit o privea stînd la capul ei. NEGRUZZI, S. I 60. ♦ Căpătîiul patului. Punîndu-l [mănunchiul de flori] la capul patului său, se culcă și dormi dusă. ISPIRESCU, L. 20. 3. Individ, ins, om, persoană. V. căciulă, suflet, rumîn, creștin. Cîte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, pe întrecute, de zor. Se luptară pe capete. ISPIRESCU, L. 254. ♦ (La pl.; reminiscență a timpului cînd averea consta mai ales în vite) Capital. Oamenii... erau chemați acum la bancă să plătească dobîndă și să dea și ceva din capete. STANCU, D. 230. Au hotărît amîndoi dobînda și două soroace pentru capete. GALACTION, O. I 177. Am vîndut cirezile Și mi-am scos capetele. TEODORESCU, P. P. 546. ◊ Expr. (Regional) A-și scoate din capete = a nu rămîne în pagubă, a fi răsplătit pentru osteneală, a se răzbuna cu prisosință asupra cuiva. Tu ți-ai bătut joc de mine. Fie, că și eu mi-am scos din capete. ISPIRESCU, L. 283. 4. Minte, gîndire, judecată; memorie. Capul i se limpezea ca de răcoarea unei dimineți, după un somn îndestulător, și se simțea ușor... ușor ca un fir de iarbă. VLAHUȚĂ, O. AL. 95. Capul tău e de poet și al lui de oștean. NEGRUZZI, S. 1 64. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. Unde nu e cap, vai de picioare. PANN, P. V. II 4. Capul face, capul trage = fiecare om suportă consecințele faptelor sale). ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = cu multă minte, cu judecată, deștept. Bărbatul meu e bun la suflet, dar se socoate prea cu cap. ALECSANDRI, T. 313. Fără cap = necugetat. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă, logic, cuminte. Cei cu scaun la cap se desprindeau din prăvălie și porneau la casele lor. PAS, Z. I 34. Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap = a fi deștept, a pricepe ușor. A îi greu (sau tare). a (sau de) cap = a fi prost. A fi (sau a umbla) cu capul prin (sau în) nori = a fi zăpăcit, distrat. A-i băga (sau vîrî cuiva) în cap (ceva) = a face (pe cineva) să creadă (ceva). Cine ți-a vărît în cap și una ca aceasta? CREANGĂ, P. 194. A nu(-i) intra (cuiva ceva) în cap = a nu putea pricepe. A lua în (sau a băga la) cap = a pricepe, a ține minte. Făt-Frumos lua în cap tot ce-l învăța grădinarul. ISPIRESCU, la TDRG. A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gîndul la..., a uita, a renunța. Dar de cînd m-am măritat, Mi-au ieșit toate din cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 177. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a nu putea uita ceva, a-l stăpîni mereu același gînd. A-l duce (sau a-l tăia pe cineva) capul = a se pricepe la ceva. E bun de astea... îl taie capul. BASSARABESCU, V. 9. Au început a vorbi, care ce știa și cum îi ducea capul. CREANGĂ, P. 232. A-l duce capul la... = a-i sta mintea la..., a se ține de..., a-i trece prin minte,a-i da în gînd să... Mai bine că al nostru nu poate vorbi și nu-l duce capul, cape alții... la atîtea iznoave. CREANGĂ, P. 78. A-i sta capul la... = a-i sta mintea (sau gîndul) la..., a se gîndi la... Capu-i stă la sărutat. COȘBUC, P. I 89. A-și bate (sau a-și frămînta, a-și sparge) capul = ase gîndi mult, intens la ceva. A-i deschide (cuiva) capul = a-l face să înțeleagă (sau să vadă) ceva. Îi deschise capul și-l făcu să priceapă cum merg lucrurile prin orașe. ISPIRESCU, la TDRG. A fi cu (sau a face cuiva) capul călindar v. calendar. A fi (sau a rămîne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămîne etc.) liber, independent, necontrolat. Mama... ne lasă... de capul nostru. SAHIA, N. 48. Am rămas liberă, de capul meu. ALECSANDRI, T. I 312. A face (ceva) de (sau din) capul său = a face (ceva) fără a consulta pe altul, cum se pricepe el singur. Femeie nepricepută! Ce-ai făcut? De te-a învățat cineva, rău ți-a priit; iară de-ai făcut-o din capul tău, rău cap ai avut! CREANGĂ, P. 88. Las’ să fie rău, nu bine, Că n-am ascultat de nime, Ci-am făcut de capul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 218. A întoarce capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată, a-l zăpăci. A avea cap să... = a se gîndi să..., a-i trece prin minte să...; (în construcții negative) a nu fi în stare să... Mult mă mir de tine ce cap ai să vii aici. RETEGANUL, P. V. 40. ♦ (În construcții cu verbul «a avea») Posibilitate, mod. N-am cap și chip pe toți să-i spui. COȘBUC, P. I 151. N-ai cap să trăiești, de răul lor! ALECSANDRI, T. I 171. Avea cineva cap să treacă pe-aici, fără să fie jăfuit, bătut și omorît? CREANGĂ, P. 119. ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Învechit) Viață. Se poate să le ierte capetele... murmurau cei care judecau împrejurarea. SADOVEANU, Z. C. 169. ◊ Primejdie de cap = primejdia vieții. ◊ (Azi în expr.) A-și pune capul (la mijloc) = a-și pune viața în joc sau în primejdie; a garanta cu viața sa pentru cineva. Să-mi pun capul pentru-o Lină, Să mă fac un om pribag! COȘBUC, P. I 50. Parcă despre asta mi-aș pune capul la mijloc. CREANGĂ, P. 170. O dată cu capul = cu nici un preț, nici mort. Nu deschide o dată cu capul! CARAGIALE, O. I 99. Să mă las de București!... O dată cu capul! de-oi ști că m-oi duce pe jos val-vîrtej pînîn capitală. ALECSANDRI, T. I 278. În (sau de-a) ruptul capului = cu primejdia vieții, chiar dacă și-ar pierde viața; (cu sens atenuat) cu nici un preț, de loc. Nu se astîmpără, nici în ruptul capului. CREANGĂ, P. 217. A face cuiva de cap sau a pune capul cuiva = a-i face cuiva de petrecanie, a-l pierde, a-l omorî. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața sau să-l nenorocească; (cu sens atenuat) a face blestemății, nebunii. Ești un netot, ți-e capul prost Și-ți faci de cap, Ioane! COȘBUC, P. I 148. Poate să mai doarmă cineva, de răul nebunelor istor de privighetori? Parcă-și fac de cap, nu altăceva. CREANGĂ, P. 131. La alți le-ai făcut pe plac, Ție ți-ai făcut de cap! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 223. Singur de cap ți-ai făcut, După vina ce-ai avut! TEODORESCU, P. P. 516. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-morților sau capul-lui-Adam = strigă. Cel mai mare în privința grosimii corpului dintre toți fluturii... e striga, numită... încă și... capul-lui-Adam... cap-de-mort... capul-morților. MARIAN, INS. 268; b) (Bot.) Cap-de-cocoș = dulcișor; capul-ariciului = șovar; capul-șarpelui= plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sîngele (Echium rubrum); c) (Astron.) Capul- balaurului = o parte a constelației numite balaurul. II. Căpetenie, șef, conducător. Capii mișcării, cu Heliade în frunte, fugiră. SADOVEANU, O. I 420. Să lovim azi numai capul; ceata, fără capul său, Se va-mprăștia, și-n urmă i-om lovi pe toți de-a rîndul. DAVILA, V. V. 72. Boierii erau slujbașii țării, adică ofițerii și capii puterii armate. BĂLCESCU, O. II 14. Cap de familie sau capul familiei = tatăl, soțul sau alt membru al familiei care are răspunderea ei și îi susține interesele. În zori, capul familiei pornește iarăși să caute [de lucru]. SAHIA, N. 94. Capul răutăților = inițiatorul răutăților. Capul răscoalei = inițiatorul sau conducătorul răscoalei. III. 1. (Uneori în opoziție cu coadă) Partea de sus a unui obiect, vîrf. Ajunseseră în capul dealului. DUMITRIU, N. 228. Te văd mereu ca-n clipa de pe urmă: încremenit în capul scării. CAZIMIR, L. U. 90. Aduc apă vie și apă moartă de la munții ce se bat în capete. ISPIRESCU, L. 126. Toate lemnele se pleacă Cu capul cătră pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 152. ♦ Extremitate sau piesă de extremitate a unui dispozitiv sau a unui corp tehnic. Capul șurubului. Capul burghiului. Capul oiștii. ♦ Umflătura unei bube unde, s-a strîns puroiul. Buba cap nu face Pînă nu să coace. PANN, P. V. I 60. Capul pieptului = partea de sus a toracelui. Măicuța călcatu-i-a Cu copita calului Tocma-n capu pieptului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 485. ♦ Măciulia macului. 2. (Uneori în opoziție cu mijloc) Partea extremă (cu care începe sau sfîrșește un lucru); capăt. Drăgan stătea în capul viei. DUMITRIU, N. 249. Munceau mai departe, ștergîndu-și repede, pe furiș cîte o lacrimă, între două brazde de coasă sau la întorsul plugului la capul locului. SANDU-ALDEA, D. N. 286. Nu uita să te îndreptezi... în capul stradei San Gregorio. ODOBESCU, S. III 70. Ș-o luăm noi... tocmai din capul satului din sus, cu gînd să umblăm tot satul. CREANGĂ, A. 42. Cap de pod = bază militară, în apropierea unui obstacol (curs de apă, zonă muntoasă), făcută cu scopul de a asigura trecerea grosului forțelor și a mijloacelor de luptă. (Fig.) Rolul pe care S.U.A. și Anglia l-au destinat Germaniei occidentale... este acela al unei colonii cu o industrie dezvoltată... bază industrială-militară și cap de pod strategic în inima continentului european. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 158, 2/1. ◊ Loc. adv. (Despre două obiecte alăturate) Cap la (sau, rar, în) cap =cu părțile extreme alăturate. Sudură cap la cap. De la un cap la altul (sau la celălalt) sau din cap în cap = de la o extremitate pînă la cealaltă. Porni din nou... de la un cap la celălalt Cutreierînd tot Bucureștii. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 10. De la un cap la altul mulțimea e mișcată... MACEDONSKI, O. I 251. ◊ Expr. Cap de țară =margine de țară, hotar; fig. (în construcții negative, în legătură cu verbul «a fi») nu-i nimic, n-are importanță, nu-i grav. Ei, n-o să fie cap de țară! DUMITRIU, V. L. 129. Nu te mai pune și d-ta atîta pentru te mieri ce și mai nemica, că doar n-are să fie un cap de țară. CREANGĂ, P. 152. A sta (sau a se ridica) în capul oaselor = a sta în pat (sau a se ridica stînd) pe șezut. Daniil sta acum cu ochii mari deschiși, în capul oaselor, și se gîndea. SADOVEANU, M. 104. Se ridică repede în capul oaselor. BUJOR, S. 79. Făcea multe nopți albe, chinuit, în capul oaselor, ca să n-adoarmă. VLAHUȚĂ, O. A. 126. 3. Partea de dinainte, început, frunte. O sută... de muncitori se încolonează pe șosea, cu mortul în cap. SAHIA, N. 43. Venea în frunte batalionul I al regimentului al 10-lea de dorobanți, care trebuia să formeze capul coloanei. D. ZAMFIRESCU, R. 253. Și mă cată, mamă, cată... La capul șireaguliu, Chiar la poala steagului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 324. ◊ Fig. Iașul a fost în capul culturii în cele trei sferturi dinții ale veacului al XIX-lea. IBRĂILEANU, SP. CR. 11. Cap de an = începutul unui an. Capul săptămînii = întîia zi a săptămînii. Cap de iarnă, de primăvară etc. = începutul iernii, al primăverii etc. A venit la Păuna Mică... în cap de primăvară. SADOVEANU, P. M. 233. Capul primăverii este sosit. I. IONESCU, M. 202. Cap de coloană = cel care stă în fruntea unei coloane. Cap de afiș = primul nume dintr-o listă de persoane care sînt afișate în ordinea valorii lor. Actorul X este cap de afiș. Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Cum vrei d-ta, finule, să pleci acum, în cap de noapte, pe aci încolo? RETEGANUL, P. I 76. Din (sau de la) cap = a) de la început. Începu mai lung, cu vorbe, un fluierat plin, pe care îl luă de la cap pînă ce ochii începură să i se umfle. PREDA, Î. 148; b) de la,începutul rîndului, din capăt. Scrieți de la cap. Din capul locului = de la început, înainte de a începe ceva, înainte de a face primul pas, în prealabil. De ce n-ai venit cu scrisoarea la mine, din capul locului, deschis, cinstit? BARANGA, I. 189. Ar fi voit să-și dea cingătoarea... din capul locului. ISPIRESCU, U. 53. Fie acestea zise din capul locului. ODOBESCU, S. III 11 ♦ Partea principală, de frunte, mai aleasă (a unui lucru). (Mai ales în expr.) Capul mesei = locul de onoare la masă, fruntea mesei. Tata și-a reluat lacul său obișnuit, din capuI mesei. SAHIA, N. 56. Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare. EMINESCU, O. I 85. Dar pe-un vîrf de munte stă Mihai la masă Și pe dalba-i mînă fruntea lui se lasă; Stă în capul mesei între căpitani Și recheamă dulce tinerii săi ani. BOLINTINEANU, O. 31. 4. (Adesea în opoziție cu mijloc, vîrf) Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfîrșit. (Mai ales în expr.) A ajunge în cap sau a o scoate la cap = a sfîrși, a termina. A-i da cuiva de cap = a-i veni cuiva de hac, a-l răzbi. Paloșenii găsiră foarte mulți Soreni morți în metereze și înaintară bucurați că în fine le-a dat de cap. VISSARION, B. 340. A (o) scoate la cap sau a ieși la un cap = a termina cu bine, a o scoate la capăt, la socoteală, la cale; a reuși. Ei! dragă, cu rușinea astăzi n-o scoți la capăt. ALECSANDRI, T. 1111. În cap = (după numerale) exact, întocmai. Așa este... că sînt douăsprezece în cap? ISPIRESCU, U. 68. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect sau rămasă după întrebuințarea lui; lucru de mică valoare. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Nu mai dau pe datorie nici un cap de ață. STANCU, D. 121. Pînă la un (sau într-un) cap de ață = tot, pînă la cel din urmă lucru.

PICIOR, picioare, s. n. 1. Fiecare dintre cele două membre inferioare ale omului și fiecare dintre membrele pe care se sprijină corpul celorlalte viețuitoare și care servesc la umblat. Plecă în goană spre deal... Pămîntul duduia sub picioarele lui. BUJOR, S. 127. Calul fiului de crai începe a sări în două picioare. CREANGĂ, P. 185. Cînd își pun copilu-n leagăn, Cu-n picior încet îl leagăn'. EMINESCU, L. P. 143. Acum e legat mai tare, Și de mini și de picioare, Cu lanțuri și cu zăvoare! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. ◊ (Formulă de amenințare) Unde-ți stau picioarele, îți va sta și capul = ți se va tăia capul. Să te duci să-mi aduci herghelia de iepe cu armăsarul ei cu tot... căci de nu... unde-ți stau picioarele, iți va sta și capul. ISPIRESCU, L. 26. ◊ Loc. adj. Bun (sau iute) de picior = iute, sprinten. ◊ Loc. adv. În (sau din) picioare sau d(e)-a-n picioarele = fără a fi așezat; în poziție verticală. Au gustat ceva din picioare, după cum era obiceiul. SADOVEANU, P. M. 182. În picioare, la umbra duzilor, femei înalte, rumene la față, curat îmbrăcate, întind pe rișchitor firele galbene de borangic. VLAHUȚĂ, O. AL. I 132. Într-o a cincea luntre sînt cîntăreți care suflă, d-a-n picioarele, în flaute. ODOBESCU, S. III 110. În vîrful picioarelor = fără a face zgomot, pe neobservate, tiptil. Domițian își luă cărțile și – în vîrful picioarelor – se strecură pe nesimțite printre bănci afară. BASSARABESCU, V. 3. Cu piciorul sau cu picioarele = pe jos. Ceva mai încolo, la zece minute cu piciorul, sînt binefăcătoarele izvoare – vestitele ape minerale de la Căciulata. VLAHUȚĂ, O. AL. I 139. Din cap pînă în picioare v. cap¹ (11). ◊ Expr. A se scula (sau a se ridica) în picioare = a se scula de jos, a se ridica în poziție verticală. Stroe se sculă în picioare și fluieră la început ca un semnal. PREDA, Î. 147. S-au ridicat toți în picioare. CARAGIALE, P. 26. A sări drept (sau ars) în picioare = a se ridica repede, brusc. Sări drept în picioare și plecă hotărît. BUJOR, S. 25. Nurorile atunci sar arse în picioare și cele mari încep a tremura ca varga de frică. CREANGĂ, P. 11. Are numai (atîția...) ani pe un picior = are o vîrstă mai mare decît cea pe care o mărturisește. A se pune (sau a fi) pe (sau în) picioare = a se însănătoși după o boală lungă; fig. a se reface din punct de vedere material. Odihnă îi trebuie și îngrijire bună și să vezi că în scurt e pe picioare. SADOVEANU, O. I 37. Cojocaru lupta încă din greu cu nevoile, căci nu se pusese bine pe picioare cu tot ajutorul dat de Tudor. CAMIL PETRESCU, O. II 64. Eu zic bodaprosti lui dumnezeu că-l văd în picioare. Cît am tras cu boala lui – numai inima mea știe. VLAHUȚĂ, O. A. 428. A pune piciorul (undeva) = a călca, a păși, p. ext. a pătrunde, a se instala undeva; a se duce undeva, a frecventa pe cineva. În doi ani n-a pus piciorul afară din tîrg. GALAN, Z. R. 65. Fac puține vizite și la teatru încă n-am pus piciorul. ALECSANDRI, S. 274. Dragă mi-e lelița naltă Și la mers cam legănată.. Unde ea-și pune piciorul Se aprinde chiar mohorul. BIBICESCU, P. P. 364. A pune pe picioare = a) (cu privire la lucruri, acțiuni etc.) a organiza, a face să meargă, să funcționeze. Eu v-ajut... Cu asemenea metode? Ca să dezorganizezi munca?...Dimpotrivă, abia acu o pun pe picioare. V. ROM. august 1953, 43; b) (cu privire la persoane) a face sănătos, a însănătoși. Cu coada între picioare v. coadă (1). A se topi (sau a se usca, a pieri, a se pierde) pe (din sau de pe) picioare sau d(e)-a-n picioarele = a slăbi, a se prăpădi pe încetul. Mă topesc de-a-n picioarele de dorul părinților mei. ISPIRESCU, L. 8. Amîndoi într-o durere se uscau de pe picioare. CONACHI, P. 84. Numai te uști pe picioare, Ca și floarea de cicoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. A boli (sau a duce boala) pe picioare = a fi bolnav (ușor) fără a zăcea la pat. De frică și de griji bolea pe picioare. DELAVRANCEA, la TDRG. Cu un picior în groapă (și cu unul afară) = foarte bătrîn, prăpădit; bolnav de moarte. E cu un picior în groapă și cu unul afară. PREDA, Î. 124. Eu îs bătrînă acu, cu un picior în groapă și unu afară. La TDRG. A vedea (pe cineva) cu picioarele înainte = a vedea pe cineva mort. A dormi (sau a adormi) în picioare (sau d(e)-a-n picioarele) = a dormi (sau a adormi) stînd drept (nu culcat); a fi foarte obosit, a pica de somn. Putea să adoarmă aici, așa, în picioare. DUMITRIU, N. 14. Unde mi-l încinse așa fără de veste o poftă de somn, de parcă-i venea să doarmă d-a-n picioarele. POPESCU, B. II 27. A sta (sau a fi) în picioarele cuiva = a sta în calea cuiva, a împiedica; a deranja pe cineva, a fi inoportun. E tatăl său (mama sa etc.) în picioare = seamănă întocmai, aidoma cu tatăl său etc. Fețișoara lui... bucățică ruptă, tată-său în picioare. CREANGĂ, P. 250. ◊ (Fig.) Ce bujorel de copilă! parcă-i primăvara-n picioare... Te întinerește numai cătînd la dînsa. ALECSANDRI, T. 1416. A sări într-un picior = a se bucura tare. Unde ai mai văzut mirese rîzînd și sărind într-un picior? GANE, N. I 62. Cît te-ai întoarce (sau învîrti) într-un picior = repede de tot, într-o clipă. A o lua (sau a o apuca) la picior sau a întinde piciorul la drum sau a-și lua picioarele pe umeri (sau la spinare) = a iuți pasul; a o șterge, a o tuli. Bucătarul iși luă picioarele pe umere și se depărtă. SLAVICI, la TDRG. Apoi o luară iute la picior. ISPIRESCU, L. 25. Mistreți, vulpi, cerbi, ba chiar și iepurii ar apuca-o îndată la picior. ODOBESCU, S. III 101. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarele (sau a nu-și mai strînge picioarele) = a nu mai sta locului, a alerga de colo-colo, a umbla într-una. Cît era ziulica de mare nu-și mai strîngea picioarele; dintr-o parte venea, și-n alta se ducea. CREANGĂ, P. 284. A-și bate (sau a-și rupe) picioarele = a umbla mult, a osteni umblînd. Degeaba vă mai bateți picioarele ducîndu-vă. CREANGĂ, P. 246. (Rar) A prinde (undeva) picior = a intra, a se așeza, a se statornici (undeva). Corpul lui Kiel Hassan-pașa trecuse Dunărea... și prinsese picior pe țărmul stîng al Dunării. GHICA, S. 374. A cădea în picioare v. cădea. A cădea (sau a se arunca) la picioarele cuiva sau a săruta picioarele cuiva = a se ruga de cineva; a se umili înaintea cuiva. A călca (pe cineva) pe picior = a face sau a spune (cuiva) ceva supărător. A călca cu piciorul stîng (sau cu stîngul) v. stîng. (Despre lucruri) A face (sau a căpăta) picioare = a dispărea. (A sta, a ședea sau a pune) picior peste, picior = a încrucișa picioarele unul peste altul, pentru a sta într-o poziție comodă. Se înfundă în jilț, picior peste picior. C. PETRESCU, C. V. 104. Iată-l răsturnat în birjă, picior peste picior. VLAHUȚĂ, O. A. 449. Și deodată e vioaie, stă picior peste picior. EMINESCU, O. I 164. A lua (pe cineva) peste picior = a lua (pe cineva) în rîs, a-l zeflemisi. Te faci că n-auzi și mă iei peste picior. SADOVEANU, N. F. 147. Văzînd noi că ne iau oamenii tot peste picior... ne acoperim peste tot cu-n țol. CREANGĂ, A. 128. A călca (pe cineva sau ceva) în (sau, învechit, sub) picioare = a zdrobi, a sfărîma, a distruge, a nimici (cu picioarele); fig. a disprețui, a desconsidera. Mircea însuși mînă-n luptă vijelia-ngrozitoare, Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare. EMINESCU, O. I 148. Fericit acel ce calcă tirania sub picioare. ALECSANDRI, P. II 29. A bate din picior v. bate (VI 1). A pune (sau a așterne, a închina ceva) la picioarele cuiva = a supune, a închina, a oferi cuiva (ceva), în semn de supunere sau omagiu. Au venit la han neguțătorii cei adevărați și i-au pus la picioare prețul cuvenit șantalului. SADOVEANU, D. P. 161. Vrei tu la picioare-ți lumea s-o închin? ALECSANDRI, P. II 29. A-i pune cuiva capul sub picior = a omorî pe cineva. Și de-o avea vreun ficior, Puie-i capul sub picior. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 216. A pune piciorul în prag = a lua o atitudine hotărîtă, a se opune energic. Fie-sa pusese piciorul în prag și nu voia nici în ruptul capului să ia pe altul de bărbat. ISPIRESCU, L. 388. Cînd voi să plece, pasionata Porția îi puse piciorul în prag: scene sfîșietoare, rugăciuni fierbinți, amenințări teribile. CARAGIALE, O. II 93. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul v. da³ (II 3). A da sau a trage (cuiva) un picior = a lovi (pe cineva) cu piciorul. A da din mîini și din picioare = a face tot ce e posibil (pentru a duce o acțiune la bun sfîrșit, pentru a scăpa dintr-o încurcătură etc.). A fi (sau a sta, a veghea) în picioare = a fi gata oricînd, a fi mobilizat pentru o acțiune; a fi treaz; a sta de pază. A doua zi, de cu noapte, tot satul era în picioare. BUJOR, S. 123. Iar țara dormea-n pace pe timpii cei mai răi Cît Dan veghea-n picioare la căpătîiul ei. ALECSANDRI, O. 207. (Eliptic) În picioare, toți cu fală, Saltă, saltă țara mea! ALECSANDRI, T. 668. A scula (sau a ridica, a pune) în picioare = a pune în mișcare, a mobiliza, a răscula. A sculat mai tot satul în picioare. CREANGĂ, A. 59. Ca să vîneze lei și tigri. faraonii Egiptului... rădicau în picioare ordii și popoare întregi. ODOBESCU, S. III 79. Ne vom înarma noi... vom ridica țara în picioare. NEGRUZZI, S. I 141. A fi (sau a se pune) pe picior de pace (sau de război) = a fi (sau a se pune) în stare de pace (sau de război). A fi pe picior de egalitate (sau a fi pe același picior cu cineva) = a se bucura de aceleași drepturi, a avea aceeași situație ca altcineva. A trăi pe picior mare = a duce o viață de belșug, a cheltui mult pentru trai. A fi (sau a sta) pe picior de ducă (sau de plecare) = a fi gata de plecare. Oamenii, după ce-și încheiaseră pregătirile începute cu o săptămînă înainte, stăteau pe picior de plecare. CAMIL PETRESCU, O. I 8. Parcă a apucat (sau a prins) pe dumnezeu de (un) picior v. dumnezeu. A lega (pe cineva) de mîini și de picioare = a imobiliza (pe cineva), a nu-i mai lăsa cuiva posibilitatea să acționeze. A-și tăia (singur) craca (sau creanga) de sub picioare = a pierde din propria-i vină un avantaj, a-și periclita singur situația. A cădea de pe (sau din) picioare sau a nu se (mai) putea ține, a nu (mai) putea sta pe picioare, a se legăna (sau a se clătina) pe picioare sau a nu-l (mai) ține, a i se rupe (cuiva) picioarele (de oboseală) = a-și pierde puterile, a fi foarte obosit, a cădea de oboseală. Într-un tîrziu de-abia, cînd Dinu nu se mai putea ține pe picioare, plecă înspre casă, rezemat de brațul Floricăi. BUJOR, S. 45. E cald. De drum îndelungat, Picioarele de-abia-i mai țin Și-i cale pînă-n sat. COȘBUC, P. I 227. De-abia îl țineau picioarele, de trudit ce era. CREANGĂ, P. 302. A i se tăia sau a i se muia cuiva (mîinile și) picioarele = a-și pierde firea (de spaimă, de durere etc.). Cînd însă văzu pe Făt-Frumos ca un voinic... i se tăie mîinile și picioarele. ISPIRESCU, L. 196. Cînd știa că are să deie peste Ivan, i se tăiau picioarele. CREANGĂ, P. 314. (Nici) picior de... = (nici) urmă de..., nici țipenie. Pădurea e pustie, fără picior de om. C. PETRESCU, Î. II 4. N-am lăsat picior de turc în Mehedinți. GHICA, S. 24. (Eliptic) Însă toți [să fie goniți]! Toți pîn’ la unul! Nici un om! Nici un picior. HASDEU, R. V. 82. Negustorie (sau comerț, afaceri) pe picior = comerț constînd din afaceri de vînzare-cumpărare făcute întîmplător, ocazional, fără sediu sau firmă înscrisă. ◊ Compuse: piciorul-caprei = plantă erbacee de pădure, cu frunze compuse mari, cu flori albe, care crește prin locuri umbroase și umede (Aegopodium podagraria); spanac sălbatic; piciorul-cocoșului = plantă erbacee cu rizom lung și cu fructe bombate (Ranunculus Acris); piciorul-vițelului = rodul-pămîntului (Arum maculatum). Piciorul-vițelului sau rodul-pămîntului crește în locuri umede și umbrite prin păduri. ȘEZ. XV 105. 2. (La oameni, determinat prin «de lemn») Proteza unui picior (1). Piciorul de lemn și cîrja sună în pietre. C. PETRESCU, Î. II 78. În urma lor rămîne, în loc de arme sau roți de tun, picioare de lemn și cîrje. SAHIA, N. 19. 3. Parte a diferitelor obiecte care, servind ca suport, seamănă cu piciorul (1). Colonelul ridică în lumină paharul cu piciorul înalt. C. PETRESCU, Î. I 5. Sui pe laiță măsuța cu trei picioare, întinse pe ea ștergar. SADOVEANU, B. 51. Masa nu stă-ntr-un picior Și nici lumea-ntr-un ficior; Masa stă-n patru picioare Și mai sînt voinici sub soare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 251. ♦ Element de construcție al unei clădiri, al unei mașini etc., care are o formă sau o funcție asemănătoare cu a piciorului (1). Picior de bielă. ♦ Partea de jos, apropiată de pămînt, a tulpinii unei plante; p. ext. fig. rădăcină. Arbori de argint care, încununați cu ramuri de smarald, își pierd picioarele într-un tapet de iarbă împestrițat cu miroase de flori. BOLINTINEANU, O. 321. 4. Element al unei construcții de lemn, de metal, da zidărie etc. care servește la susținerea întregii construcții și la legarea ei de teren. Se oprea la piciorul farului. Marea izbea în cadență baza blocului de piatră. BART, E. 316. Picioarele de sprijin [ale podului] zidite-n piatră. VLAHUȚĂ, la TDRG. Picior de siguranță = parte din masivul unui zăcămînt lăsată neextrasă pentru protecția unor lucrări miniere sau a unor construcții de la suprafață. Picior de pod = fiecare dintre elementele de reazem care susțin construcția unui pod. ♦ Jumătate de claie formată de obicei din 15 snopi. [Secerătorii] înălțau ici-colo, din snopi peste snopi, picioare și din picioare clăi. La TDRG. 5. Partea de jos a unui munte, a unui deal, a unui zid etc. și terenul din jurul acestora. Spre miazăzi munții, cu crestele înalte de cremene, făcînd de veghe asupra ținutului, iar la picioarele lor panglica lată a Oltului. BOGZA, C. O. 310. Observai atunci că la picioarele acelor ziduri, pe nisipul pustiei, poposea mulțime de norod. ODOBESCU, S. III 87. Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai, lată vin în cale, Se cobor la vale Trei turme de miei. ALECSANDRI, P. P. 1. ◊ Loc. adv. În picioare = nedărîmat, intact. Mai rămăsese un perete pe jumătate surpat și hogegele în picioare. C. PETRESCU, Î. II 5. Petre se apucase de dimineață să dreagă poarta dinspre uliță din care numai stîlpii mai erau întregi în picioare. REBREANU, R. II 170. Pe un munte nalt și gol... o cetățuie veche a căriia porți și ziduri sînt pînă astăzi în picioare. KOGĂLNICEANU, S. 9. ♦ (Învechit) Partea care atîrnă la un cercel, mai jos de lobul urechii. 1 păreche cercei de aur cîte cu un picior di smarand. ODOBESCU, S. I 421. 6. Piesă de fier între grindeiul și brăzdarul plugului, care se poate ridica și coborî, avînd rolul de a regla adîncimea brazdei. ♦ Coada coasei. Luai coasa de picior Și-n văzduh îi detei zbor. ALECSANDRI, P. P. 259. 7. (Geom.; numai în expr.) Piciorul perpendicularei = intersecția unei drepte cu planul sau cu dreapta pe care aceasta cade perpendicular. 8. (Învechit) Unitate de măsură avînd lungimea de aproximativ o treime dintr-un metru, folosită înainte de adoptarea sistemului metric (în vigoare și azi în unele țări). Doi arșini, trei picioare, se auzi... dinlăuntru. CONTEMPORANUL, III 777. 9. Unitate ritmică a unui vers compusă dintr-un număr fix de silabe lungi și scurte sau accentuate și neaccentuate. «Glossa» lui Eminescu e scrisă în versuri de cîte patru picioare.

DISPĂREA, dispar, vb. II. Intranz. 1. A se face nevăzut, a ieși din cîmpul vizual, a nu mai putea fi văzut (deși continuă să existe), a pieri (dinaintea ochilor). Dadaca... dispăru pe portiță. SADOVEANU, Z. C. 257. Cînd am ajuns în dreptul liceului, cei patru dascăli... au dispărut înăuntru. SAHIA, N. 54. Norul trece și dispare În fundul cerului. ALECSANDRI, P. II 126. ♦ A se pierde fără urmă, a pieri, a nu mai putea fi găsit. I-au dispărut mănușile. 2. A înceta de a mai exista, a se stinge, a pieri. De pe toate chipurile dispăruse brutalitatea și graba. C. PETRESCU, C. V. 76. Viforul de astă-noapte a dispărut ca un vis. ISAC, O. 63. ◊ Expr. A dispărea ca prin farmec = a pieri foarte repede și fără urmă. Zăpada a dispărut ca prin farmec. ♦ (Despre persoane) A muri, a deceda. Un om dacă dispare, un altul se ridică, Și-n cartea vieții nume se șterg sau se înscriu. MACEDONSKI, O. I 48. Tiranul să dispară în hăul nimicirii! ALECSANDRI, T. II 164. – Variantă: dispare (CAMIL PETRESCU, T. III 322) vb. III.

MUC s. m., s. n. I. S. m. 1. (Mai ales la pl.) Secreție (vîscoasă și lipicioasă) produsă de glandele mucoasei nazale și eliminată prin nări. Cf. ANON. CAR. Se deosebesc puroile ceale din gîlci, de muci. CALENDARIU (1814), 165/20, cf. VASICI, M. I, 182. Nu s-a speriat și nu a plîns cu mucii. . . pînă la bărbie, cum fac copiii proști. I. BOTEZ, B. I, 137. Minte n-ai mai multă. ca un copil cu muci. BENIUC, V. CUC. 22, cf. CAMILAR, N. I, 237, II, 309. Calul a sforăit deodată și, tușind scurt, a împrăștiat un smoc de muci în toate părțile. PREDA, Î. 131. Copiii Pe gunoi, Cu mucii Țuroi. TEODORESCU, P. P. 179. O băsmăluță de in . . . Să-mi șterg nasul de muci. MARIAN, NU. 396. Copilul. . . are nasul uscat, fără muci. ȘEZ. IV, 27, cf. II, 187. Mucii-i curge, Luleau-i strînge. VASILIU, C. 186, cf. ALRM II/I h 20. Cînd mucii ți-i sufli, nu trîmbița din nări, că pe toți îi sperii. ZANNE, P. VIII, 378. Sub cel deal îngropilat, fierbe-o oală cu păsat (Mucii în nas). SBIERA, P. 323. Lui Stan lungul li pică mucul (Fintîna). GOROVEI, C. 143. ◊ E x p r. (Regional) A-și lăsa lucrul și a-și lua (sau a-i lua cuiva) mucul = a-și lăsa treburile importante pentru a se ocupa de lucruri lipsite de însemnătate (ale sale sau ale altuia). Cf. PANN, P. V. I, 151/27. ZANNE, P. II, 632. (Regional) Frumos de muc = foarte frumos. Cf. POLIZU, BARONZI, L. 126, ZANNE, P. II, 567. (Regional; ironic) Îi curg mucii de gras (ce e), se zice despre cineva foarte slab. PAMFILE, J. II, 155. (Familiar) A-i pica (sau a-i cădea) mucul (sau mucii) undeva sau la cineva, se zice despre cei care se duc într-un loc mai des decît s-ar cuveni sau care zăbovesc prea mult undeva ori la cineva. Una, două, la Mărică, Mucii tot la ea îți pică. PANN, P. V. II, 107/4. Acasă vine numai cînd îi e foame, încolo-i cade mucu tot pe uliță. CONV. LIT. XXVII, 725. Toată ziua îi pica mucul în casa plutonierului. STANCU, R. A. II, 168, cf. CIAUȘANU, GL. (Familiar) A-i pica (cuiva) mucul (sau mucii) după cineva = a-i plăcea (cuiva) mult cineva, a fi îndrăgostit de cineva. (Familiar) A fi (încă) cu mucii la nas = a fi tînăr, lipsit de experiență, naiv. Cf. ZANNE, P. II, 634. (Regional) A prăji cu muci = a fi foarte sărac. id. ib. IV, 97. (Familiar) Să nu dai (nici) mucii pe el, se zice despre cineva lipsit de valoare. Com. din PIATRA NEAMȚ. ♦ (Învechit, rar; la sg.) Mucus; mucozitate. Glistirul. . . pentru spălarea și curățirea mucului, a balelor și a copturii. PISCUPESCU, O. 222/2. [La vărsat] să câptușaște limba. . . cu un muc galben sau negru care cu cît va fi mai svîntat, cu atît este primejdiia mai mare. id. ib. 249/2. 2. (Regional; la pl.) Răpciugă. [Răpciugă] să mai numește și: rapin, muci, troahna cailor și a măgarilor. BIANU, D. S. 622, cf. H XVIII, 161. 3. (Prin nordul Transilv. și Maram.) Seva copacului; (popular) mîzgă (1). Cf. ALR I 957/348, 360. ♦ (Regional) Miezul mucilaginos al nucii necoapte (ȚEPU-Tecuci). Cf. GOROVEI, CR. 238. Nucile nu vor lega și vor rămînea tot cu muci. id. ib. II. S. n. (Adesea cu determinări în genitiv sau introduse prin prep. „de”) 1. Vîrf (înnegrit prin ardere) al unui fitil de luminare, de candelă, de lampă etc.; p. g e n e r. fitilul întreg. V. f e ș t i l ă. Mucure de lumînare. ST. LEX. 169^v1/3, cf. LB, VALIAN, V., POLIZU. O țigancă . . . lua din cînd în cînd mucul lumînărilor ca să dea mai multă lumină. FILIMON, ap. TDRG. Bolta-n fundul domei stă întunecoasă, mare, Nepătrunsă de-ochii roșii de pe mucuri ostenite. EMINESCU, O. I, 50, cf. 84. Mucul căzut al lumînărei. id. N. 55, cf. id. G. P. 58. Său amestecat cu muc de lumînare și alună arsă. CREANGĂ, A. 86. Lumînarea se trecuse toată, mucul sfîrîi în sfeșnic și se stinse. VLAHUȚĂ, D. 188. Închise cartea ș-o lăsă încet pe mucul lumînării, ca să rămînâ cu sineși în tihna întunericului. id. O. A. 140. Sâ-l mînjești nițel cu muc de lumînare. ISPIRESCU, L. 376. Cum ard lumînile cu mucul în jos, măi, Ioane ? SP. POPESCU, M. G. 87. Un muc de opaiț ardea. COȘBUC, P. I, 235, cf. PĂCALĂ, M. R. 182. Opaița arde roșie, sus, pe colțul hornului, și mucul sfîrîie în seu. SADOVEANU, O. I, 242, cf. X, 329, id. M. C. 71. Voind să aprindă o lumînare, stinse vreo trei-patru chibrituri în drumul de la cutie pînă la muc. GANE, N. II, 159. În fundul casei, zăcea un mort cu o singură lumînârică la cap și cu un muc ars, foarte lung. SBIERA, P. 313, cf. CHEST. II 363/3, 11, 184, ALRM II/I h 379. Iei mucii dă la lumînare cu mucările. ALR II/I MN 141, 3 909/182, cf. ib. MN 141, 3 908/47, 3 909/172, 219, 235, A II 6,12. ◊ E x p r. A lua mucul lumînării = a se alege numai cu ceva lipsit de valoare, a rămíne păcălit (pentru că n-a știut să profite de împrejurări). Cf. ZANNE, P. III, 215. A-i ajunge (sau a-i veni) cuiva mucul la deget = a se afla într-o situație dificilă, a fi în primejdie; a ajunge la capătul răbdării. Cf. ZANNE, P. III, 251. Și-apoi românul, mai ales cînd îi vine mucul la deget, nu se lasă cu una cu două. MARIAN, T. 122. Se luptară voinicește, adică cum știau ei să se lupte, cînd îi ajungea mucul la deget. id. ib. 303. (Rar) A scrie pe mucul lumînării = a uita repede o binefacere, a se arăta nerecunoscător. Cf. ZANNE, P. III, 213. (Rar) A mînca mucul lumînării = a-și pierde omenia; a nu mai avea trecere (la cineva). Cf. ZANNE, P. III, 215. 2. Bucățică rămasă dintr-o lumînare aproape consumată; capăt de luminare; (rar) mucarnită. Să nu se-ndure s-aprinză un muc de lumînare-n casă. CARAGIALE, O. II, 226. Să ai la îndemînă nițel muc de lumînare. ISPIRESCU, L. 376. Mucurile. . . le lasă acolo să ardă mai departe pînă ce se sting singure. MARIAN, NA. 305. Intră și găsește un soldat tînăr, scriind, la un muc de lumînare, pe tobă drept masă. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 30. În toata casa nu era nici un muc de lumînare. STĂNOIU, C. I. 66, cf. CHEST. II, 356/1, ALR II/I MN 141, 3 908/172, 260, 353, 362, GLOSAR REG. ◊ F i g. (Sugerînd ideea duratei limitate) Vai, ce mai e și viața noastră ! Ia un biet muc de lumînare ! ANGHEL-IOSIF, M. I, 195. ♦ Capăt nefumat rămas dintr-o țigară (aproape) consumată; (familiar) chiștoc. Cu șapca pe ochi și cu mucul țigării lipit de buza de jos. C. PETRESCU, C. V. 39. Tovarășul lui Radu Comșa turtește țigarea de perete și aruncă jos mucul. id. Î. II, 56. Mucurile de țigări aurite. I. BOTEZ, B. I, 211. Sticle cu trompă metalică alături de „sferturi” și mucuri de țigări. TEODOREANU, M. II, 100, cf. 346. Țigarea o fuma pe drum, iar mucul acasă. P. CONSTANT, R. 74. Turti cu necaz mucul unei țigări. . . de buza ceștii. BART, S. M. 85. Tata trage dintr-un muc de țigară. PAS, Z. I, 133. Se deslușeau buze aspre, prin peri lungi de mustăți îndoindu-se în jos, s-apuce parcă mucurile supte cu deznădejde. CAMILAR, N. I, 11, cf. 363. Fumase toate țigările pe care le avusese la el. De cîteva minute începuse să fumeze mucurile lor, pe care le alegea înfrigurat din scrumieră. V. ROM. august 1954, 102. ◊ E x p r. (Familiar) A ajunge la mucuri de țigări = a sărăci cu totul. Cf. ZANNE, P. III, 398. ♦ P. a n a l. Ceea ce rămîne din unele obiecte (după ce au ars). Cu părul cănit, ondulat cu drotul, cu sprîncenele încondeiate cu muc de alună arsă. BRĂESCU, V. 20. ♦ (Regional; la pl.) Resturi de spice rezultate de la treieratul cerealelor. V. p l e a v ă, g o z, z o a n ă. (Feneș-Alba Iulia). Cf. ALR II 5 308/102. 3. (Regional) Extremitate, capăt (bulbucat, îngroșat, rotunjit sau alungit) al unor obiecte, plante etc.: a) parte a tulpinii porumbului de la știulete în sus, care se taie, uneori, pentru a grăbi maturizarea plantei; capătul subțire (fără grăunțe sau cu grăunțe rare) al știuletelui de porumb. Mucul, moțul alb de la capul rodului. CR. IV, 220, cf. V, 280. Capul ciocanului. . . care este alb și n-are grăunțe se numește prin Oltenia muc. PAMFILE, A, R. 90, cf. ALR II 5 147/172. Tăiem la mucuri, ib. 5147/872; b) inflorescență a unor plante (cînepă, papură etc.), aflată în vîrful tulpinii; p. e x t. partea de sus a unor plante. La un fir de cînepă deosebim. . . floarea cu frunzele care se numește sglăvoc sau muc. PAMFILE, A. R. 169. Mucuri de papură. ALR I 1 907/530, cf. 1 907/516, 518. Mucu cînipei. A V 34, cf. 28, GLOSAR REG ; c) mugur al unei plante. Cf. LB, ALR i 369/315, A II 12; d) con de brad (Lipovăt-Vaslui). Cf. ALR I 974/510; e) moțul, creasta curcanului. Cu muc de curcan pe nas. ALECSANDRI, ap. TDRG, cf. SĂGHINESCU, V. 96. ◊ C o m p u s: (Bot.) mucul-curcanului = barba-ursului (Equisetum arvense). Cf. SĂGHINESCU, V. 61, H III 139, 325, VI 25, XIV 436, ALR I 1 952/684; f) sfîrcul sînului. Cf. BARCIANU. Moașele. . . au mașină de fac muc la țîță. CONV. LIT. XXXVI, 550, cf. CV 1951, nr. 9-10, 43, ALR II/I MN 37, 2 207/141, 172, 182, 192, 235, 762, 784; g) vîrful cozii de cal. Cf. DR. V, 307; h) șfichiul biciului (Biia-Blaj). Cf. ALR I 1 094/140; i) prîsnel (la fus) (Broșteni-Tîrgu Neamț). ALR I 1 270/554; j) vîrful sfredelului. Cît un muc de sfredel. SĂGHINESCU, V. 96, cf. ALRM I SN h 375. 4. (Regional) Fir de metal care se desface de pe tăișul cuțitului, al coasei, al secerii etc., prin continua ascuțire (Crișcior-Brad). Com.PAȘCA. 5. (Regional). Scobitură făcută cu dalta într-un lemn, pentru a se introduce capătul altui lemn (ȘEZ. VII, 182); crestătură făcută în piciorul de sus al prispei (CHEST. II 272/334); loc de îmbinare a căpriorilor (ib. II 227/271). – pl.: (I, regional și II 1) muci, (II) mucuri. – Și: (II 1, învechit) múcure s. n. – Lat. mucci (pl. lui muccus) > muci > muc. – Mucure: sg. refăcut după pl. mucuri.

ZĂLOG, zăloguri și zăloage, s. n. (Învechit) 1. (Construit de obicei cu verbele «a pune», «a da», «a lua», «a opri», «a ține» etc.) Amanet, garanție, gaj, chezășie. A venit cu cîteva lucruri să le puie zălog în mîna părintelui, ori să le lăse drept plată pentru slujbele sfinte. SADOVEANU, P. M. 161. Mai aveam eu... o goarnă! Dar mi-a luat-o perceptoriu zălog... pentru un rest de parale. MIRONESCU, S. A. 29. Am înțăles că ești talpa-iadului. Na sumane din spinare zălog. ALECSANDRI, T. 1557. ◊ (Rar, gajul este o persoană) Unii băieți se și mutară de la Tirțec (mai 1862), dar Eminescu nu putu face același lucru pentru că, neplătindu-i-se costul, gazda îl oprise zălog. CĂLINESCU, E. 77. Dacă nu mi-a plăcea nimic din ce mi-i spune, să-mi rămîi zălog pe o sută de galbeni. SADOVEANU, D. P. 15 5. ◊ Fig. Cu sufletul rămas zălog. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 232. ◊ Expr. A-și lăsa pieile zălog = a cădea în mîinile dușmanului; a-și pierde viața, a se lăsa omorît. La goană mare, crezi d-ta că puțini lupi dau cinstea pe rușine, lăsîndu-și pieile zălog? CREANGĂ, O. A. 121. ♦ Sechestru; ipotecă. Se urcă oratorul la tribună, Fiecare se întreabă: oare ce-o să ne mai spună? Ascultați-l: «Astăzi țara, domnilor, e fericită...Sîntem una: azi covorul este frate cu țolinca; De zălog și de bătaie a scăpat acum opinca». BELDICEANU, P. 118. 2. Lucru (rar persoană sau grup de persoane) lăsat cuiva ca garanție. Viteze Tomșa, iată copilul tău iubit! Am respectat zălogul, odor neprețuit, Și l-am păstrat în viață cu dragoste, cu bine, Cum merită odrasla unui viteaz ca tine. ALECSANDRI, T. II 190. Boierii cei mici, către care domnul se arăta cu dragoste, îl îndemnară atunci ca să trimiță pe boierii cei mari, cu familiile lor, zălog la turci. BĂLCESCU, O. I 87.

CĂPĂTÎI, căpătîie, s. n. 1. Partea patului sau a oricărui culcuș, pe care se pune capul. Dacă ea [luna] privea prin geamuri dintre pulberea de stele, Nu venea cu-n zîmbet rece lîngă caldul căpătîi. MACEDONSKI, O. I 125. ◊ Expr. A sta la căpătîiul cuiva = a veghea lîngă o persoană bolnavă. Moș Ion stă neclintit la căpătîiul Floricăi, cu mîna pe fruntea ei. BUJOR, S. 49. Cînd venea acasă, trebuia să facă și de-ale mîncării, pe urmă sta la căpătîiul bolnavei, o întorcea, îi dădea toate de-a gata. DUNĂREANU, CH. 9. În noaptea de pe urmă am stat pînă tîrziu la căpătîiul tatii. PĂUN-PINCIO, P. 107. 2. Pernă sau alt obiect pe care pune capul cel care se culcă. Și-a pus traista căpătîi. CARAGIALE, O. III 52. S-a tologit așa îmbrăcat, cum era, pe un divan moale ca bumbacul, punîndu-și turbinca cu cele două carboave sub căpătîi și așternîndu-se pe somn. CREANGĂ, P. 302. Un sultan... dormea, ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă. EMINESCU, O. I 142. Scoală, scoală, măi bărbate, Nu mai tot zace pe spate, Că mi-am urii zilele Mutînd căpătîiele Cînd la cap, cînd la picioare, Cînd la umbră, cînd la soare. ALECSANDRI, P. P. 53. Pînă cînd nu te știam, Unde mă culcam, dormeam, Dar acum de cînd te știu Pun capul pe căpătîi Și gîndesc la tine-ntîi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 89. ◊ Loc. adj. și adv. Fără căpătîi = fără ocupație (bine definită), fără rost, neașezat. N-ai fost cu băgare de seamă și... ai rămas fără căpătîi, după ce ai pierdut aproape un an de zile. PAS, Z. I 277. Unde-l trimit, unde-l mîi. Umblă fără căpătîi. PANN, P. V. I 100. ◊ Expr. A nu avea căpătîi = a nu avea nici un rost în viață. Geaba mă mai duc acasă, Că-s flăcău și n-am nevastă, Nici nevastă, nici copii, Nici un fel de căpătîi. TEODORESCU, P. P. 277. (Rar) A nu ști de căpătîiul cuiva = a nu cunoaște rostul, situația, soarta cuiva. Își aduse aminte de tatăl său și de mumă-sa și se întristă că nu știa nimic de căpătîiul lor. ISPIRESCU, L. 103. A face (cuiva) de căpătîi = a crea (cuiva) o situație, a căpătui, a căsători (pe cineva). Am trei feciori... ș-au crescut flăcăi mari. – Apoi să le facem de căpătîi, să-i însurăm. ODOBESCU, S. I 75. Carte de căpătîi = carte fundamentală a unei ideologii sau a unei literaturi; carte preferată, de care nu te poți despărți. 3. Nume dat mai multor obiecte de uz casnic care servesc drept suport la ceva (piesă pe care se sprijină capătul grindeiului roții de moară, bîrna pe care se așază unele construcții, bucată de lemn care ține departe de umezeala pămîntului o ladă, un butoi etc.). Tocitorile sînt așezate frumos pe căpătîie. ODOBESCU, S. I 84. (în forma căpătîi) Ia mai mișcă din călcîie, Ca moara din căpătîie. ȘEZ. I 210. 4. Capăt. Către căpătîiul dintîi al vremilor, pînă unde praștia minții nu azvîrle... se povestește... că omul era croit din alte foarfeci și cioplit din altă bardă. DELAVRANCEA, S. 79. Puse iarăși căpătîi la căpătîi celelalte oscioare. ISPIRESCU, L. 59. S-apuc dar lucrurile ce mă privesc pe mine de la căpătîiul lor. RUSSO, O. 137. ◊ Expr. A scoate ceva la căpătîi = a termina ceva cu succes, a scoate la capăt. Cîte slujbe, le fac toate Și le scot la căpătîi. VĂCĂRESCU, P. 210.A o scoate la căpătîi (cu ceva) = a ieși cu bine dintr-o situație, a o scoate la capăt. Vei scoate-o la căpătîi bun și slujba cu care te-a împovărat împăratul. ISPIRESCU, L. 27. Cu pizma nu o scoate nimenea la căpătîi. PANN, P. V. III 21. A da de căpătîi = a descurca, a da de capăt. Cine știe ce încurcătură vei face p-acolo, de să nu-i mai dea nimeni de căpătîi, cît hău! ISPIRESCU, L. 13. – Variantă: (Mold.) căpătăi (CREANGĂ, P. 147, ALECSANDRI, T. 919) s. n.

PICA¹, pic, vb. I. Intranz. 1. A cădea (de la înălțime), a se deplasa (repede) spre pămînt; a se prăbuși. Paserea, drept mulțămită că o iertase cu viață, lăsă să-i pice din cioc pe oblîncul șelei voinicelului o piatră de zamfir mare și frumoasă. ODOBESCU, S. III 180. Meșterii gîndea Și ei își făcea Aripi zburătoare De șindrili ușoare. Apoi le-ntindea Și-n văzduh sărea, Dar pe loc cădea Și unde pica, Trupu-și despica. ALECSANDRI, P. P. 192. ◊ Expr. (Familiar) A-i pica cuiva mură în gură, se spune cînd cineva obține un bun, o favoare, un avantaj fără nici o osteneală. V. mură. Mihai știa că neamțul nu descărcase nici o pușcă, ca să apere aceste țări de neomeniile turcilor, și îi era ciudă cum să-i pice lui mură în gură o bucățică așa de bună din chiar senin. ISPIRESCU, M. V. 35. A pica cuiva nasul = a pierde mîndria, a se umili, v. nas. Nu i-a picat încă cașul de la gură = e încă copil nepriceput, fără experiență, v. caș. A pica cerul pe cineva = a) a se supăra rău; b) a rămîne stupefiat; c) a se simți rușinat (tare). ♦ (Despre brumă) A se lăsa, a se așterne. Iată storsul a trecut, Și badea încă n-o vint, Ba și bruma o picat, Badea-n cap nu m-o legat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 142. 2. (Despre lichide, mai ales despre ploaie) A cădea în picături. Ploaia peste case pică tot mai rar Și-n grămezi de neguri apele se strîng. TOPÎRCEANU, B. 78. Boabele de apă prelingîndu-se de pe streșini și picurînd în clipe ritmate... făceau un fel de cîntare. CARAGIALE, O. I 360. Sus la munte ninge, plouă, La Craiova pică rouă. ALECSANDRI, O. 128. ♦ Tranz. A face să cadă (pe cineva sau pe ceva) picături dintr-un lichid sau dintr-o materie topită; a picura. Peștișorii mărunți... înfipți în frigărui de lemn și fripți, după ce fuseseră picați cu unt proaspăt. MACEDONSKI, O. III 8. Să picați trei picături de sînge peste mortăciunea ce o plîngeți și va învia. ISPIRESCU, L. 345. ◊ Expr. (Întărind o propoziție negativă) Să-l pici (sau să-l fi picat) cu ceară (sau cu lumînarea) = să-i faci orice..., cu nici un preț... Grigoriță, care. nu mînca iute să-l fi picat cu ceară, gustă dintr-un ardei; ardeiul iute para focului. HOGAȘ, DR. 252. Hei, bădiță Costachi, zic eu în gîndul meu, dacă mă iai așa, nu-mi scoți tu vorbulița din gură să mă pici și cu luminarea. VLAHUȚĂ, O. AL. I 181. Nu-și astîmpăra gura cătră mai-marii săi, măcar să-l fi picat cu luminarea, CREANGĂ, A. 134. 3. A se desprinde (din locul său), a cădea (și a se pierde). Mai stăi de mă alintă Cu mîna ta cea mică, Și spune-mi de ce-i toamnă Și frunza de ce pică. BACOVIA, O. 82. Cîntă puiul cucului în mijlocul codrului Ș-așa cîntă de cu jale, De pică frunza pe cale; Ș-așa cîntă de duios, De pică frunzele jos! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 220. Copilaș cu cal de foc! Oprește negrul pe loc, Că-i pică potcoavele Și-ți răpune zilele. ALECSANDRI, P. P. 107. ◊ Expr. (Familiar) Pică de coaptă v. copt. ♦ (Familiar, despre îmbrăcăminte) A nu se mai ține (pe corp), a fi numai zdrențe. Amîndoi fost-ați la carte, De nici unul n-avui parte. Avui parte d-un mișel Pică țundra de pe el; El mi-o dă să i-o cîrpesc Eu o iau și o izbesc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 277. 4. A-și pierde poziția verticală, a se răsturna, a cădea întins (la pămînt). Vină, bădița, prin dos, Că-i portița de rogoz, Cum pui mîna pică jos. HODOȘ, P. P. 43. Măi bădiță, păr galbăn, De dorul tău mă leagăn Cum se leagănă iarba Cînd o taie cu coasa; Cum o taie pică jos Și cum pică-ngălbenește... Așa dorul mă topește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 87. ◊ Expr. A pica de somn = a fi foarte somnoros, a moțăi. Ilinca își frecă ochii cu dosul palmei: pica de somn. AGÎRBICEANU, S. P. 36. Aș vrea să fiu un biet bunic, Adus din spate și pitic, Să-mi mîngîi barba albă; Să stau la foc, de somn să pic, Visînd la vremea dalbă. IOSIF, PATR. 29. A pica de oboseală = a fi foarte obosit, sleit, extenuat. A pica la (sau în) genunchi (înaintea cuiva) = a se pleca (înaintea cuiva) în semn de supunere sau admirație sau pentru a cere iertare, ajutor etc. Niciodată nu voi pica la genunchi înaintea domnului Hufeland sau înaintea oricui. KOGĂLNICEANU, S. 123. ♦ (Neobișnuit, despre clădiri) A se dărîma, a se surpa, a se nărui. Eu sînt ca omul acela care, după ce a clădit un pala! măreț.. vede picînd într-un minut edificiul său. BOLINTINEANU, O. 337. ♦ Fig. A cădea în luptă, a muri. [Ștefan cel Mare] dădu poruncă să alegem și să îngropăm pe morții noștri. Puțini picară, dar mari suflete. DELAVRANCEA, A. 46. Leul se întărîtase nevoie-mare. Acum nu mai era chip să-l lase în pace. Trebuia să pice unul din doi. ISPIRESCU, U. 31. Și nu mă lăsa să mor! Că-i păcat de dumnezeu Să pice voinic ca eu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 103. 5. A sosi (pe neașteptate); a se ivi, a apărea. Pică tocmai cînd Florica aprindea lampa, abia puțin după ce se ostoise discuția, și se luară cu vorba despre alte treburi. REBREANU, R. I 280. Domnul Mache șade la o masă în berărie și așteaptă să pice vreun amic. CARAGIALE, O. II 124. ◊ Expr. A pica în (sau, învechit, la) mîna sau în palma, în mîinile cuiva = a ajunge în puterea, la discreția cuiva. De mi-ți mai pica vrodată în mină, turbinca are să vă știe de știre. CREANGĂ, P. 311. Ah! talharul, cum m-a înșalat, zicea Tîndală. Dar las’, că-mi va pica el în palmă! ȘEZ. III 131. Eu la mînă ți-am picat, Tu de moarte m-ai scăpat. Cînd la mînă mi-i pica, Eu de moarte te-oi scăpa. ALECSANDRI, P. P. 209. 6. (Construit cu dativul; familiar) A dobîndi ceva întîmplător, a cîștiga ceva ocazional (de obicei în mod ilicit). Bică primește un leu și optzeci de bani pe săptămînă, leafă, și cu ce-i mai «pică» – vorba lui – ajunge la patru lei. PAS, Z. I 260. În port erau case, birouri de comerț, de unde știa el că-i pică în fiecare zi ceva. BART, E. 20. Poftește pe moș Fotea că, dacă i-or mai pica ceva curele bune, să mai facă așa din cînd în cînd cîte unul și ceva mai grosuț. CREANGĂ, A. 3. ◊ Expr. Dacă nu curge, pică v. curge. 7. (Învechit) A cădea (în... ), a da în..., a fi cuprins de... Nu pot să-ți spun ce părere de rău am simțit cînd am văzut în răvașul dumitale că bietul spătariul Alecsandri au picat într-o boală atîta de urîtă! KOGĂLNICEANU, S. 67. Armata romînească era supusă unei discipline strașnice. Neagoe-vv. ne arată că ostașii cari picau în vini se pedepseau. BĂLCESCU, O. I 18. Legislatorii Parnasului... neînțelegînd că viața nouă se tălmăcește prin literatură nouă, au apucat unii pe calea veche a pedantismului, alții au picat în pedantismul cuvintelor. RUSSO, S. 49. 8. (În expr.) Frumoasă (sau, rar, frumușică) de pică = frumoasă de n-are pereche, neînchipuit de frumoasă, ruptă din soare, frumoasă coz. Trana – șireata! – frumușică de pica, cu gropițe la colțurile gurei, dar cu chipul încă de copil, îi arunca priviri ce-l înnebuneau. MACEDONSKI, O. III 6. Tatăl lui Meleagru avea o fată... frumoasă de pica și tînără și fragedă ca un boboc de trandafir. ISPIRESCU, U. 72. (La masculin) Are ochii negri ca mura, frumoși de pică. DELAVRANCEA, S. 9.

lepăda [At: COD. VOR. 2 44^v/3 / V: (pop) lăp~ / Pzi: lepăd, leapăd, (pop) lapăd / E: pbl ml lapidare] 1 vt (D. oameni; c. i. lucruri, substanțe etc.) A arunca ceva inutil, fără valoare, dăunător, neplăcut etc., renunțând la el pentru totdeauna sau pentru o perioadă de timp Si: a azvârli. 2 vt A lăsa ceva din mână. 3 vt (Îe) A ~ armele A înceta o luptă Si: a se preda. 4 vt (La jocul de cărți) A scoate din joc cărțile de o anumită culoare. 5 vt (D. oameni, c. i. obiecte vestimentare, ornamentale sau încălțăminte) A scoate de pe sine Si: a descălța, a dezbrăca. 6 vt (Îlv) A-și ~ potcoavele A muri. 7 vt (Îe) A-și ~ masca A-și dezvălui adevăratul caracter. 8 vt (Îae) A-și arăta adevăratul scop. 9-10 vtr (Pop) A renunța la respectarea unei tradiții vestimetare, a unui obicei tradițional etc. 11-12 vtr (Pop) A renunța la o ocupație, o demnitate, un rang social etc. 13-14 vtr (Pop) A înlătura un rău fizic sau moral. 15-16 vtr (Pop) A nu mai avea un anumit sentiment, o anumită stare sufletească neplăcută sau nocivă. 17-18 vtr (Pop) A se stăpâni de a mai avea o stare, un sentiment plăcut sau benefic. 19 vr (Rel; îe) A se ~ de păcate (sau a-și ~ păcatele) A se mântui. 20 vr (Rel; îe) A se ~ de sine A-și părăsi condiția individualistă a vieții materiale și a se dedica ascezei. 21 vr (Îae) A-și pierde identitatea individuală, națională etc. 22-23 vtr A renunța la un obicei prost. 24 vt (C. i. viața, sufletul, zilele etc.) A muri. 25-26 vtr (D. oameni) A se dezice de o anumită acțiune sau de rezultatul acesteia. 27 vr A înceta realizarea unei activități. 28 vr A refuza de a mai face ceva. 29 vt (Pop; c. i. un lucru sau o ființă) A împinge într-o parte Si: a înlătura, a scoate. 30-31 vri (Înv; c. i. perioade de timp) A se pierde sau a face să dispară. 32-33 vtr A-și pierde o credință religioasă, un ideal etc. 34-35 vtr (Îe) A (se) ~ (de) lege(a) (lui Hristos sau mea, ta etc. ori creștinească) A trece de la religia creștină la o altă religie. 36-37 vtr (Înv) A respinge o lege juridică sau un codicil, o prevedere, un articol etc. al unei legi. 38-39 vtr (Înv) A nu mai respecta o învoială, o înțelegere, o tocmeală, un angajament, o convenție socială, un pact politic. 40 vta A avea puterea, capacitatea de a refuza. 41-42 vtr (Înv) A renunța la un drept legal etc. 43 vt (Înv) A nu mai ține cont de ceva. 44 vt (Înv) A nu mai menționa ceva. 45 vt (Îvp) A elimina un element dintr-un anumit cadru, dintr-o anumită ordine, desfășurare, dintr-un întreg. 46 vt (Îvp) A exclude un fapt de cultură sau un element lingvistic. 47 vt (Rel; înv) A excomunica. 48-49 vtr A părăsi pe cineva la nevoie, într-un moment dificil. 50-51 vtr A se despărți de cineva aflat într-un moment de decădere fizică sau morală Si: a repudia. 52 vt (Rel; d. divinitate; udp „de la fața ta, lui etc.”) A nu-și mai exercita forța ocrotitoare Si: a îndepărta. 53 vt (Îlv) A ~ (pe cineva) pe drumuri A alunga. 54 vt (Îal) A abandona. 55 vt (Înv; îe) A ~ (pe cineva) sorții A lăsa la voia întâmplării. 56 vt A duce pe cineva cu forța într-un loc, părăsindu-l acolo. 57 vt (Înv) A izgoni pe cineva. 58 vt (Înv; îe) A ~ la pat (pe cineva) A distruge pe cineva fizic și moral. 59 vt (Înv; îae) A îmbolnăvi pe cineva. 60 vt (Înv; îe) A ~ (pe cineva) din credință A forța pe cineva să părăsească religia creștină. 61 vr (Înv) A renunța la o relație cu o rudă, un prieten, cu o persoană subordonată social Si: a renega, a trăda, a vinde. 62-63 vr (Rel; îe) A (nu) se ~ de Hristos sau a (nu) (se) ~ pe (ori, înv, pre) (de ori de la) Dumnezeu sau, înv, a ~ Hristosul său A (nu) renunța la credința sa. 64-65 vr (Îe) A (nu) se ~ de Satana sau dracul, diavolul, Ucigă-l toaca (ori crucea) A (nu) alunga de la sine orice ispită, orice gând sau fapt rău. 66 vt (Înv; c. i. patria, națiunea etc.) A trăda. 67 vt (Înv; c. i. patria, națiunea) A renega. 68-69 vtr (Îvp) A (se) elibera de o formă de manifestare a unei stări sociale văzute ca opresive. 70-73 vtr (D. oameni; cu determinări ca „lumea”, „cele lumești”, „cele trecătoare”) (A renunța la avantajele sau elementele materiale, sociale etc. ale vieții și) a se călugări. 74 vr (Înv) A se apăra împotriva unei acuzații, critici, a unui neadevăr etc. 75 vr (Înv) A se feri de un anumit fapt, de o anumită acțiune etc. 76 vt (Înv) A spune ceva cuiva Si: a rosti. 77 vt (Înv) A da cuiva o anumită dispoziție. 78 vt (Înv) A certa pe cineva. 79 vt (Îvp) A dezvălui gândurile, ideile etc. 80 vt (Pfm) A-i da cuiva o lovitură fizică Si: a lovi, a pocni. 81 vt (Îvp) A arunca cu ceva asupra cuiva. 82 vt (D. forța divină) A provoca în mod punitiv o nenorocire, un necaz. 83 vr (Înv) A se năpusti undeva Si: a se arunca. 84 vt (D. femelele mamiferelor și d. femei) A naște înainte de termen un făt mort Si: a avorta. 85 vt (Pop; pex) A naște. 86 vt (D. pești) A depune icrele. 87 vt (Pop) A voma. 88 vt (Pop) A scuipa. 89 vt (D. animale) A năpârli. 90 vt (Pan; d. oameni) A se tunde. 91 vt (Fig; pan; d. plante) A-și scutura semințele. 92 vt (Îe) A nu fi ~at încă mucii de la nas A fi încă prea tânăr și lipsit de experiență. corectat(ă)