'{cALA,0c}-B'ALA s. f. invar. 1. (În expr.) Ce mai ala-bala? = a) ce se mai petrece?; b) ce rost are atâta discuție (inutilă)? 2. (În formule recitative din jocurile copiilor) Ala-bala portocala. – Formație onomatopeică.

'{cALĂ,0c} s. f. Unitate romană de cavalerie (formată din trupe auxiliare). – Din lat. ala.

HUTUP'ALĂ s. m. (Reg.) Epitet dat unui om lacom; mîncău. – Din hutupi + suf. -(e)ală.

DÂRD'ALĂ, dârdale, s. f. (Reg.) 1. Om flecar; p. ext. om de nimic. 2. Mârțoagă, gloabă, dârloagă. ◊ Expr. (Fam.) A ajunge slugă la dârdală = a ajunge slugă la dârloagă, v. dârloagă. – Dârd[âi] + suf. -ală.

DUBĂLAR, dubălari, s. m. (Reg.) Tăbăcar. – Dub(e)ală + suf. -ar.

'{cala,0c}-b'ala s. f. invar.

'{cală,0c} (unitate romană de cavalerie) s. f., g.-d. art. '{calei,0c}; pl. '{cale,0c}

alelă s. f., pl. alele

'{cALA,0c}-B'ALA f. invar.: Ce mai ~? ce atâta discuție? /Onomat.

IUȚE'ALĂ ~eli f. 1) Viteză mare cu care se mișcă cineva sau ceva; grabă cu care se efectuează o acțiune. ◊ Cu ~eala fulgerului foarte repede. 2) Caracter iute. 3) Senzație gustativă înțepătoare, picantă. /a iuți + suf. ~ală

RĂSTE'ALĂ ~eli f. rar Adresare către cineva cu glas răstit. / a se răsti + suf. ~ală

ZIC'ALĂ ~e f. Expresie concisă, deseori figurată, care conține o povață sau un gând înțelept; zicătoare; zicere. /a zice + suf. ~ală

ALAR, -Ă adj. (Ant.) Referitor la ală; din aripile unei armate. // s.m.pl. Trupe de cavalerie care asigurau flancurile. [< lat. alaris, alares].

'{cALĂ,0c} s.f. Unitate romană de cavalerie. [< lat. ala].

'{cală,0c} ('{cale,0c}), s. f. – Monstru care dezlănțuie furtunile, în credința pop. – Var. hală. Bg. sb., (h)ala.

gros(o)'{cală,0c} s.f. (reg.) partea mai groasă din ciorbă.

aripă (-pi), s. f. – 1. Organ care servește la zbor. – 2. Simbol a tot ce străbate spațiul cu repeziciune. – 3. Ocrotire, protecție. – 4. Piesă de aparat care prezintă asemănare cu aripa păsărilor. – 5. Capăt, flanc al unei trupe dispuse în ordine de bătaie. – 6. Parte laterală a unei clădiri. – 7. Parte a unui automobil care seamănă cu o aripă. – 8. Paletă a roții unei mori de apă. – Mr. aripă, areapită, megl. (i)aripă. Lat. ālĭpēs „înaripat”, probabil aplicat la început la obiectele care prezentau vreo asemănare cu aripile păsărilor (ca de ex. paleta roții hidraulice), și apoi generalizat, în locul lat. ala. Cf. calabr. alapa, prov. aubo, arbro, fr. aube, v. cat. álep, sp. álabe, toate cu sensul spaniol, care coincide cu sensul 8; cf. și cors. álaba „oblon” și port. aba „margine”. Mai multe materiale în Corominas, I, s. v. álabe. Etimologia alipes, propusă de Densusianu, Hlr., 30, este pentru REW 310 „begrifflich unmöglich”. Evoluția semantică prezintă în mod cert dificultăți; în ciuda acestui fapt, această ipoteză pare însă mai plauzibilă decît celelalte. După Pușcariu 123, „unbekannt, obwohl im ersten Teil des Wortes ala zu erkennen ist”. Același autor, în DAR, s-a decis în favoarea lat. alapa „palmă, lovitură” (etimologie acceptată și de REW 319, explicată de Diculescu, Elementele, 435 ca un der. de la ala cu suf. -αφος sau ιφος, a cărui necesitate nu ni se pare clară); dar trecerea semantică de la „palmă” la „aripă” este mai greu de explicat decît decît pe cea pe care am sugerat-o mai sus. Celelalte ipoteze sînt mai curînd fanteziste: din mag. röp „pană, penaj” (Cihac, II, 476); din gr. ῥιπή „început, pornire” (Roesler 564); de la un der. verbal *alipare, de unde alt der. postverbal *alipa (Pascu, I, 39; Beiträge, 7; Etimologii, 17); de la ala, cu suf. -ip (Pascu, Arch. Rom., VI, 325); din fondul anterior limbilor indo-europene, în legătură cu arab. risa și cu dravidiana (Lahovary 313). Der. aripa, vb. (a înaripa, a da aripi; a speria o pasăre cu pușca); aripăriță, s. f. (oaie care merge de obicei departe de turmă); aripat, adj. (înaripat); aripi, vb. refl. (despre copii, a avea convulsii, boală atribuită, în credința populară, faptului de a fi mîncat aripi de pasăre); aripioară, s. f.; aripos, adj. (înaripat); înaripa, vb. (a da aripi, a însufleți).

'{cala,0c} (lat.) s. f., pl. alae [ae pron. e] (-lae)

bură (buri), s. f. – 1. (Înv.) Furtună. – 2. Ceață; burniță. – 3. Chiciură. – 4. Aburi, vapori. Origine incertă. Cihac, II, 34 și Densusianu, Rom., XXX, 275, explică acest cuvînt prin sl. burja „furtună”, cf. bg., rus. bura, sb. bura „vînt dinspre nord” (Berneker). S-a observat, dimpotrivă, că acest cuvînt apare în alte limbi, cf. gr. βορέας, lat. bŏreās, dalm. bura, ven. bura, toate cu sensul de „vînt dinspre nord” cat. boira, „ceață”, lituan „búris” „aversă”, alb. borë „zăpadă”, ngr. μπόρα „vînt puternic” (cf. tc. bora, cu același sens). Pentru der. romanici al lat. bŏreās, cf. Pușcariu, ZRPh., XXXVII, 112; REW 1219; Menéndez Pidal, RFE, 1920, p. 34; Skok, ZRPh., XLIII, 195. Simultaneitatea acestor cuvinte a făcut să se invoce existența unui vechi cuvînt balcanic, pe cînd, alți cercetători consideră că rom. trebuie să provină din lat. În stadiul actual al cercetării, orice explicație nu este decît ipotetică. Der. bura, vb. (a ploua mărunt; a bruma); burniță, s. f. (ploaie măruntă și deasă); buracă, s. f. (ceață); buratec, s. n. (burniță); burh(ăi)ală burniță, burliță, bîrnă, s. f. (burniță); burnițos, adj. (noros; acoperit); îmbura, vb. (a bura).

'{cala,0c}-b'ala interj.

'{cALĂ,0c} s. f. unitate tactică de cavalerie în armata romană, din auxiliari. (< lat. ala)

EPISTATIC, -Ă adj. referitor la epistazie. ♦ genă ~ă = genă, dintr-o pereche de alele, care împiedică manifestarea unei gene dominante dintr-o altă pereche de alele. (< fr. épistatique)

HIPOSTATIC, -Ă adj. referitor la hipostazie. ♦ genă ~ă = genă dominantă, dintr-o pereche de alele, a cărei manifestare este suprimată de o genă nealelă. (< fr. hypostatique)

SEGREGARE s. f. 1. izolare a minereurilor din masa rocilor și cristalizarea lor în filoane deosebite. 2. separare neomogenă a componenților unui aliaj în timpul solidificării. 3. (biol.) separare a perechilor în gene alele omoloage ale unui organism heterozigot, în meioză, când apar indivizi cu caractere distincte. ♦ separare a eredității materne de cea paternă în a doua generație hibridă. ♦ segregație. (< segrega)

im (imuri), s. n. – 1. Noroi, mîl. – 2. Murdărie, jeg. Lat. lῑmus (Cipariu, Gram., II, 338; Pușcariu 775; DAR), cf. alb. ljim, it., sp., port. limo, fr. (limon). – Der. imos, adj. (noroios; murdar), care ar putea proveni din lat. limosus (Candrea-Dens., 820); imoșa, vb. (a murdări); imoș(e)ală, s. f. (murdărie); ima, vb. (a murdări), care ar putea proveni direct din lat. lῑmāre (Candrea-Dens., 821; DAR); neimat, adj. (curat); imăciune, s. f. (înv., murdărie; pată); imală, s. f. (murdărie; noroi); imălos, adj. (murdar). – Din rom. provine mag. imolya (Edelspacher 14).

oară (oare), s. f. – (Trans., Munt.) Pasăre de curte. – Var. hoară. Probabil din lat. *ōvāria „care dă ouă” (Candrea-Dens., 1295; REW 6128 preferă ipoteza unui der. rom. de la ou). E mai puțin probabilă der. din lat. *avula (Giuglea, Dacor., V, 897; cf. REW 836a) și încă și mai puțin cea din lat. ala (Tiktin). Se folosește mai ales la pl. – Der. orătanie (var. orătenie), s. f. (Olt., Munt., pasăre de curte; stîrpitură).

obinzea (-ele), s. f. – (Trans.) Cusătură decorativă pe gulerul cămășilor țărănești. – Var. obi(e)nz(e)ală. Sb. obveza „legătură”, cf. sb. vez „brodat”, veza „ligă; aliaj”, obzevati „a lega”. Var. este reconstituită după pl.

tînd'ală (-le), s. f. – 1. Prostănac, gogoman, nătărău. – 2. Tip din poveștile populare. Probabil de la tînt, tont cu suf. expresiv. -ală (Pascu, Suf., 238; Pascu, Arch. Rom., VII, 563). Legătura cu mag. tandi „tont” (Cihac, II, 531) sau cu germ. tändeln „a zburda” (Pușcariu, Dacor., I, 238; Bogrea, Dacor., IV, 851) nu este evidentă. – Der. tîndăli, vb. (a lenevi, a trîndăvi); tîndălitură, s. f. (puturoșenie). – Cf. tont, trind.

ALA SHAN 1. Culme muntoasă în N Chinei, între pustiul omonim și valea fl. Huanghe, pe care o domină printr-un abrupt de 1.800 m. Lungime: c. 270 km. Alt. max.: 3.230 m (vf. Ningshuo). Se mai numește Helanshan. 2. Reg. deșertică în N Chinei, între culmile muntoase Ala Shan (la E) și Nan Shan (la S). Supr.: c. 1 mil. km². Alt.: 835-1.600 m. Lacuri sărate. Vegetație de tufișuri. Se mai numește Alxa Shamo.

AUJESZKI [ɔuiæski], Ala’dar (1869-1933), microbiolog ungur. A studiat sporii bacteriilor, bacilul tuberculozei și a descoperit virusul pseudoturbării animalelor domestice, care-i poartă numele.

'{cALĂ,0c}, ale, s. f. Unitate romană de cavalerie (formată din trupe auxiliare). – Din lat. ala.

'{cALA,0c}-B'ALA s. invar. 1. (În expr.) Ce mai ala-bala? = a) ce se mai petrece?; b) ce mai atîta discuție ? 2. (În formulele recitative din jocurile copiilor, cu sens neprecizat) Ala-bala portocala.

canzona (canzone) (cuv. it. [cantsona]) 1. Specie poetico-muzicală cu formă determinată și tematică erotică, vehiculată de trubaduri*, denumită de aceștia în provensală canso sau canzo (echivalent al termenului fr. chanson*). În decursul sec. 13-16, c. evoluează în simbioza vers-muzică, cristalizând o formă polif. strofică, structurată în mod obișnuit: A-repetat, BC-repetat în genul frottolei*. C. vocală se mai întâlnește și sub forma c. a balla [în genul balata, v. baladă (I, 1, 2)], c. villanesca (în genul villanela*) sau canzonaccio (în genul vodevilului*). În sec. 16, între compozitorii de c. se disting Conversi, Feretti, Orazio Vecchi. 2. Sub influența chanson-urilor școlii franco-flamande se cultivă în sec. 16 și 17 piese vocale (canzoni francese) care, transcrise pentru instr. (laută*, clavecin*, orgă*), conduc în timp la crearea unor lucrări instr. independente față de modelele vocale (canzoni ala francesca sau canzoni da sonar), având o scriitură polif. mai puțin rigidă decât ricercar*-ul. C. instr. au compus Banchieri, G. Gabrieli, Purcell (pentru diferite instr.) și A. Gabrieli, Merulo, Frescobaldi, Froberger (pentru instr. cu claviatură*). Caracteristica acestora o constituie melodia cu ambitus (1) redus, ritm vioi, mișcare rapidă în măsură de 4/4. Secțiunile c, imitative*, supuse repetiției, sunt bazate pe teme* înrudite cu tema inițială (purtând în general indicația Allegro*), secțiuni între care se intercalează altele, lente (Adagio*), în măsuri ternare* (Frescobaldi), ce pot avea uneori caracter de tocattă* (Froberger). În sec. 17, trăsăturile c. se estompează, confundându-se tot mai mult cu ricercarul*, fantezia (1), capriciul* și fiind înlocuită finalmente de fugă*. 3. Termenul c. desemnează în sec. 16 și piesele vocale de factură pop., originare din Neapole, scrise pe texte dialectale (Canzone villanesche alla Napolitana, Napoli, 1537), denumite ulterior canzonette (v. canțonetă*).

DUBĂLĂRIE, dubălării, s. f. (Reg.) n1. Tăbăcărie. 2. Meseria dubălarului. – (1) Din dub[e]ală + suf. -ărie, (2) din dubălar + suf. -ie.

IM'ALĂ s. f. (Reg.) Pămînt mocirlos, noroios. ♦ Lut de lipit. – Din im + suf. -ală.

ZIC'ALĂ, zicale, s. f. 1. Zicătoare, proverb. 2. (Reg.) Melodie executată cu un instrument muzical; cîntec (de joc). – Din zic (prez. ind. al lui zice) + suf. -ală.

ála-bála, V. hala.

alâbâlîc m. (turc. ala-balyghy) Păstrăv. V. păstrăv.

alabáș m. (turc. ala-baš d. ala, pătat, pestriț, și baš, cap; bg. alabaš). Sud. Nap.

alageá f., pl. ele (turc. alağa, dim. d. ala, pestriț; ngr. alantzias, bg. sîrb. alağa. V. șamalagea). Un fel de stofă de matasă (care se imită făcîndu-se și din lînă și din bumbac) din care-șĭ făceaŭ haĭne boĭeriĭ odinioară. Fig. Fam. Păcăleală, înșelăcĭune: aĭ mîncat alageaŭa! – Și halagea: a întinde halageaŭa nunțiĭ,^[1] a porni veselia nunțiĭ (Delv.). corectat(ă)

arípă (est) f., pl. ĭ, și áripă (vest) f., pl. áripĭ, ăripĭ și áripe (lat. álipes, -ipedis, cu aripĭ la picĭoare, d. ala, aripă, și pes, picĭor; mrom. áripă, parte din turmă, areapă, areápită și árpită, aripă. Prefacerea luĭ d în t s’a făcut după práepes, práepetis, care zboară ĭute, orĭ hóspes, hóspitis, oaspete, ĭar genu f. după ala, aripă. V. areapă). La păsărĭ și insecte, organele care le ajută să zboare, ĭar la peștĭ, acelea care-ĭ ajută să înoate. Aripile moriĭ, fofezele, razele care primesc vîntu. Aripile trăsuriĭ, apărătorile puse la roate ca să nu sară noroĭu’n sus. Aripile uneĭ oștĭ, laturile (flancurile) eĭ în front. (V. crilă). Aripile uneĭ case, coastele, partea dreaptă și stîngă. Aripile roateĭ (la vapor), zbaturile, lopețile care împing apa (la élice, ramurile eĭ). Mar. Velă trapezoidă suplementară. Fig. Protecțiune, scut: a fugi supt aripa cuĭva, supt aripa legiĭ. A zbura cu aripile tăle, a lucra fără ajutoru nimănuĭ. – Vechĭ árepă.

crílă f., pl. e (vsl. bg. sîrb. krilo, aripă. Cp. cu lat. ala, „aripă” și „escadron”. V. cîrlacĭ, cîrlan). Munt. Mold. Cîrd, ceată: crile de oamenĭ (rev. I. Crg., 8, 220), crile comandate de vechilĭ (CL. 1911, 227), Jidaniĭ se duceaŭ crilă la havră. Bătaĭe, hurc, zgornire a vînatuluĭ. – În Trans. cu crila, cu ghĭotura. În Olt. și grilă (rev. I. Crg. 2, 347). V. areapă.

POLIALÉLE (< poli- + alelă) s. f. pl. Trei sau mai multe forme alternative ale unei gene care ocupă același locus și din care numai două pot fi prezente în același organism; alele multiple.

LÓCUS (cuv. lat.) s. m. (GENET.) 1. Poziția unei gene pe cromozom (ex. genele alele ocupă același locus pe cromozomii omologi). 2. (ANAT.) L. niger = structură nervoasă situată la baza pedunculilor cerebrali.

hála-bála și ála-bála f. (cp. cu hara-para). Fam. Ce maĭ hala-bala? ce maĭ este noŭ? ce noutățĭ maĭ știĭ? – În Cov. hára-bára.

măseá f., pl. ele (lat. maxĭlla, falcă, d. mála [ca axilla d. ala, aripă. V. supsuoară]; it. mascella, piemontez massella, pv. maisselle, vfr. maisselle, sp. mejilla; ngr. maséla. V. maxilar). Dinte molar, dinte cu care mestecĭ. A trage la măsea, a bea țeapăn (vin, rachiŭ). A nu pune mîncare nicĭ pe o măsea, a nu te sătura cu cît aĭ avut de mîncat.

nătimánă și -álă f., pl. e (din natimă și natamenie). Mold. Sud. Namilă, nanie, natamenie, matahală, monstru din poveștĭ. – În Btș. mătimánă. V. bordea.

poghibálă f., pl. e (rus. pogibálŭ, -ála, part. d. pogibátĭ, a peri, a se ruina: rus. rut. bg. pogibelĭ, moarte, ruină). Mold. Monstru, arătare, pocitanie, ființă foarte urîtă. – Și poghigală (Cov.) și pughibală (Dor., Drum Drept, 1916, 378).

cos'ală, -e, (coseală), s.f. – Lucru de mână, cusătură (Papahagi 1925; Lenghel 1979). – Din coase (< lat. pop. cosere, consuere) + -ală.

dub'ală, s.f. – Soluție (din scoarță fiartă de arin) pentru argăsit pieile sau pentru vopsit lâna (Stoica, Pop 1984). – Din dubi „a tăbăci” + -ală.

urze'ală, urzeli, s.f. – Totalitatea firelor urzite întinse pe stavilele războiului de țesut; teară, urzală de teară (atestat în Rozavlea) sau urzâtură (Berbești) (ALR 1971: 511). – Din urzi + -ală.

ISAAKIAN [isa:kian], Avetik (1875-1957), poet armean. Lirică inspirată din folclorul național, în care își exprimă protestul împotriva nedreptăților sociale, sau de meditație asupra condiției umane („Cântece și răni”, „Abul Ala Maari”, „Maher din Sasun”).

JOVEYNI [ʒovení], Ᾱtā Malek (pe numele adevărat {c'Ala,0c}’ ad-Din ’Ᾱtā Malek Joveynῑ) (1226-1283), istoric persan. În serviciul hanului Hulagu (din 1256). Guvernator al Iraq-ului și Kūzistān-ului (1258-1283). Autor al unei istorii a cuceririlor lui Genghis-Han și a succesorilor acestuia de după 1256.

KONYA [kónia], oraș în Turcia, la 260 km S de Ankara, în SV pod. Anatoliei, la 1.027 m alt.; 576 mii loc. (1994). Nod. rutier. Aeroport. Centru agricol (grâu, in, fructe). Ind. textilă (țesături de bumbac, mătase, covoare). de prelucr. a pieilor, alim. (zahăr). Important centru al artei medievale turcești, numeroase monumente: moscheea cu mormântul sultanului selgiucid Ala ad-Din Kai-Kubad I (sec. 13), Ince Minare (sec. 13), Karatay Medrese (sec. 13), azi Muzeu de ceramică, Sirçali Medrese (sec. 13), azi Muzeul de Antichități Otomane ș.a. Fundat de frigieni (milen. 3 î. Hr.). Cucerit de romani (133 î. Hr.), care l-au denumit Iconium. În perioada dominației bizantine a fost un centru de răspândire a creștinismului. Căzut în stăpânirea turcilor selgiucizi (sec. 11), a devenit capitala Sultanatului de Iconium (Sultanatul de Rum); cucerit de mongoli la începutul sec. 13, s-a aflat în dependență față de ilhanul mongol din Iran; a intrat apoi în componența Imp. Otoman (1475).

scándelă, -ălă și -álă f., pl. e (vsl. skandalŭ, skandĭelŭ, d. gr. skándalon, inf. de candelă. V. scandal). Vechĭ. Supărare, neplăcere, sminteală. Peatra scandeleĭ, pedică neprevăzută, prilej de a greși, peatră de încercare a cuĭva. Azĭ. Btș. Mĭ-e scandel (n.), mĭ-e de șanț, îs contrariat, mĭ-e oare cum, îmĭ pare cĭudat. V. săblaznă și mehenghĭ.

ală f. 1. în Oltenia, un fel de balaur ce stârnește vântul turbat sau furtunile; 2. Tr. (hală) duh rău, incub (v. haluit). [Serb. ALA, balaur aducător de nor și grindină].

ala-bala n. pop. una alta, amestecătură: ce mai ala-bala pe la voi? ISP. [V. arababură].

hală f. V. ală.

subțioară f. partea dedesupt a umărului la încheietura brațului. [Mold. subsoară = lat. *SUB SUB ALA; forma munteană subțioară a fost influențată de subțirei].

supsuoáră și supțioáră f., pl. orĭ (lat. sub ala, supt aripă, de unde s’a făcut un subst. *suară, *suoară, căruia i s’a pus înainte -upt. Căzînd t, s’a făcut supsuoară, ĭar din combinațiunea luĭ t cu s, s’a făcut *supțuoară, supțioară). Scobitura de supt umăr: a apuca un rănit de supsuorĭ. Adv. de loc. În orĭ supt scobitura de supt umăr: a veni cu pînea supsuoară. – În Trans. și susuară. În L. V. supsioară, susioară, suptŭsuară, suptŭsioară.

'{cALA,0c}, alae, s. f. Unitate romană de cavalerie (formată din trupe auxiliare). [Pl. pr.: ale. – Var.: '{cală,0c} s. f.] – Din lat. ala.

'{cALA,0c}-B'ALA interj. 1. (În expr.) Ce mai ala-bala? = a) ce se mai petrece?; b) ce rost are atâta discuție (inutilă)? 2. (În formule recitative din jocurile copiilor) Ala-bala portocala. – Formație onomatopeică.

'{cALĂ,0c} s. f. v. ala.

ALA-B'ALA interj. 1. (Numai în expr.) Ce mai ala-bala? = a) ce se mai petrece? ce se mai întîmplă? ce mai e nou? Stai colea pe laviță. Ce mai ala-bala pe la Hagiu? SADOVEANU, M. C. 30. Domnița, ce mai ala-bala cu lumea de pe tărîmul vostru? Nu se mai ceartă? DELAVRANCEA, S. 92. Se dusese... să vază ce mai ala-bala pe la flăcăii ce stau la pîndă. ISPIRESCU, L, 202; b) ce mai atîta discuție? ce mai încoace-încolo? ce mai tura-vura? Ei, ce mai ala-bala, facem tîrgul? 2. (În formulele recitative din jocurile copiilor, cu sens neprecizat) Ala-bala portocala. TEODORESCU, P. P. 194.

MULT¹ adv. 1. (Arată măsura, intensitatea, proporția) în mare cantitate; intens, tare. Mănîncă mult. ▭ Cu asta a voit spinul să-și arate arama și să facă pe Harap-Alb ca să-i ieie și mai mult frica. CREANGĂ, P. 208. Sărmana fată în drum se puse Și mult îl plînse, mult îl dori. ALECSANDRI, P. I 23. Mintea... poate mult, căci cunoaște cît poate. BĂLCESCU, O. II 11. Mult mă mustră măicuța. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 29. ◊ (În locuțiuni) Cu mult = în foarte mare măsură, tare, foarte. M-a întrecut cu mult. Mai mult = mai ales, mai cu seamă, în special, îndeosebi. Mai mult de bucurie că au venit, îi scăpă ea. ISPIRESCU, L. 7. Eu o iubesc acum mai mult de milă. NEGRUZZI, S. I Mai mult decît... = foarte, absolut. Mai mult decît probabil cum că o parte ocupa înălțimea predomnitoare. HASDEU, I. V. 142. Cel mult = a) maximum. Voi pleca din București pentru cel mult două zile; b) în cel mai bun caz. Lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici; Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici. EMINESCU, O. I 151. ◊ Expr. A fi mai mult mort (decît viu) v. mort. Ce să spun (sau să fac) mai mult? = asta e tot, nu pot (sau nu-i necesar) să fac sau să spun altceva. Unii secerau, alții legau snopi... mă rog, claca dracului era; ce să spun mai mult? CREANGĂ, P. 158. (Rar) Din mult în mai mult = din ce în ce mai mult. Defăimau din mult în mai mult petrecerile holteiei. NEGRUZZI, S. I 75. Mai mult sau (ori) mai puțin = în oarecare măsură, întrucîtva, aproximativ. Consum am avut noi, mai mult ori mai puțin, și altădată. DAVIDOGLU, M. 18. Tot ce dorești dumneata se poate realiza mîine, poimîine, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat. C. PETRESCU, A. 289. Nici mai mult, nici mai puțin = exact atît. (Asta) e prea mult = e mai mult decît trebuie, decît se cuvine; întrece măsura. 2. Departe, pe o distanță mare. Dînd pe de altă parte, ieși mult înaintea ei. ISPIRESCU, L. 17. Nu merse ea tocmai mult și numai iată ce vede un păr frumos. CREANGĂ, P. 286. 3. Un timp îndelungat, îndelung. Vorba ceea: și piatra prinde mușchi dacă șede mult într-un loc. CREANGĂ, P. 140. Dragostea noastră cea bună Nu ținu mai mult de-o lună. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 162. ◊ Loc. adv. Mai mult = a) mai ales, mai des, mai frecvent. Harabagiul nostru s-a hotărît ca de-acum să aibă a face mai mult cu parte negustorească. CREANGĂ, P. 111; b) (regional, în construcții negative) de acum înainte, din acest moment. Copiii mei nu s-or juca Mai mult cu frunze-n coama ta. COȘBUC, P. I 111. Că mai mult nu mi-i vedea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 312. De mult = a) de o bună bucată de vreme. Mămăliga se răcise de mult pe măsuță. CAMILAR, N. I 213. Un dușman de lup... de mult pîndea vreme cu prilej ca să pape iezii. CREANGĂ, P. 21. Dar cuibu-mi jos cade, Că de mult îl roade Un șarpe cumplit. ALECSANDRI, P. I 197; b) (regional) devreme. Dimineața de mult, cînd se deschid măcelăriile, se tîra și el afară și, șontîc-șontîc, venea să cerșească la ușa maghernițelor roșii. GALACTION, O. I 311. ◊ Expr. Mult și bine = vreme îndelungată; pentru totdeauna. Dormeai tu mult și bine Harap-Alb, de nu eram eu. CREANGĂ, P. 279. A nu mai avea mult = a fi pe moarte, a nu mai avea de trăit decît puține zile. Știu că nu mai am mult: de aceea te-am chemat. SADOVEANU, O. I 342. ♦ (Regional) Maximum. Roșiile mai au pînă să dea în pîrgă, mult șapte-opt zile. SADOVEANU, P. M. 283. 4. (Precedînd un adjectiv, îi dă valoare de superlativ) În cel mai înalt grad, foarte, extrem. Se pomeni cu mult pătimitorul Anichit că intră pe ușă. STĂNOIU, C. I. 188. Ea-l oprește-n loc cu ochii și c-o mult smerită rugă. EMINESCU, O. I 80. E foarte ambițios și prezumțios, deși se arată mult republican. GHICA, A. 278. ◊ (Învechit, determină adverbe) Mult bine s-au mai bătut romînii și în rîndul ala. GHICA, S. 24.

PORTOC'ALĂ², portocale, s. f. 1. Fructul aromat și hrănitor al portocalului, de formă rotundă, zemos și învelit într-o coajă de culoare galben-roșiatică bogată în uleiuri eterice; naramză. Și-i adevărat că pămîntu-i rotund ca o portocală? îndrăznește iar, cu mai multă însuflețire, omul. SADOVEANU, O. VIII 184. Scoase din buzunarul hainei o portocală și-o oferi lui Simon. SAHIA, N. 105. În lung miros de smoală, de flori, de portocale. ANGHEL, P. 25. 2. (Învechit) Luminare lungă și subțire, răsucită ca un ghem, pentru a putea fi ținută mai ușor în mînă. Lache scoate din buzunar o portocală, îi trage coada și ia, de la cocoana care l-a făcut măgar și obraznic, lumină. CARAGIALE, O. II 150. 3. Cuvînt întrebuințat în formulele de eliminare în jocurile copiilor. Ala, bala, portocala, Cioc, boc, Treci la loc. TEODORESCU, P. P. 194.

cose'ală, coseli, (cosală), s.f. – Lucru de mână, cusătură, broderie (Papahagi, 1925; Lenghel, 1979): „În fiecare seară, în zilele lucrătoare, acolo s-adunau fetele în șezătoare, care cu caierul, care cu coseli de mână...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 143). – Din coase (< lat. pop. cosere, consuere) + suf. -eală > -ală (MDA).

SEGREGÁRE (< segrega) s. f. 1. (BIOL.) Fenomen prin care genele alele ale unui organism heterozigot se separă în cursul meiozei, astfel că în gameții rezultați se păstrează doar unul din cromozomii omologi, dând naștere la descendenți cu caractere distincte. ♦ Separare a caracterelor materne și paterne în a doua generație hibridă (a doua lege a lui Mendel). 2. (TEHN.) Separare în straturi de consistență diferită a materialelor granulare din beton sau mortar în timpul depozitării sau transportării acestora. 3. (METAL.) Separare sau repartizare neuniformă a componenților unui aliaj, produsă în timpul solidificării. ♦ Operație de afinare a unor metale, care constă în răcirea selectivă în cursul căreia, la solidificare, anumite impurități se concentrează în faza topită și sunt înlăturate. 4. (SOCIOL.) Procese sociale în urma cărora anumiți indivizi sau grupuri sociale sunt ținuți la distanță, interacționând puțin sau deloc. S. rasială = politică de discriminare constând în separarea persoanelor de origini sau rase diferite din interiorul aceleiași țări. V. discriminare, apartheid.

Giurge, -a, -aca, -ală v. Gheorghie 2-4 și VI 3.

ALACI, nume străin, de origine incertă; cf.: 1° Alaci, nume tătăresc la armenii din Moldova (corn. H. Siruni), 2° srb. Ala ipoc. < Alexander (Rad vol 82, p. 86); 3° adj. buc. alaciu „pestriț” < tat. alaĕa și tc. alağa 4° tc. halağ „scărmănător” sau „plăpumar”. 1. Alaci, fam., act. 2. Cu h: Halač n. fam. la armenii din Ardeal; Hălaci ar. (Cara 34); Hălăceanu, fam. act.

BADE termen vechi romînesc de respect amical față de cel mai în etate, cf. și pers. Baden, n. calendaristic. Este atestat ca nume de persoana din sec. al XV-lea (Hasdeu, Magnum Et.). I. 1. Bad s. (Dm). 2. Badac, act. 3. Badașiul, 1785 (AO III 140); Badașcă, Anton (Bîr IV). 4. Bade (Dm), forma cea mai frecventă a numelui. 5. Bădiu, pren. ard. (Paș); – mold. (Dm) și munt. (Cat; 17 B II 349); -l, Ștan (Șchei I); „Badiul și Bădiuleasa cea frumoasă” în lit. pop. (G. Dem. 538); dialectal Baghiu ard. (Paș); Badiulești, fam. (Ac Bz 32); 6. Badica, munt. (16 3 II 389); Badice, C., 1790 (BCI VII 21); Badicea s. 7. Badióc, D. ard. (din Bihor), cf. dim. bădiuc. 8. *Badoc, -ești s. (16 B III 100), cf. subst. badoc. 9. Badul (Has; Ard; 16 B I 67; Bih; Cotr 47); Radu Badolui (16 B II 389). 10. Badunu, R. olt. (AO X 340). II. Cu ă în temă: 1. Băda (C Bog); vîrful Bădei t. 2. + -ac, -in: Bădăcin s.< Bădac; Bădăci m-te. 3. + -ac, -el: Bădăcel, R., olt., 1630 (Sd IV 19). 4. Bădăi (Giur 105), cf. bădîiu „putinică”. 5. Băd/ala t. (Mus); -ălache (Ard); Bădălan (Sc), scris și Bodolan (Has); Bădăluță (MO 10 feb. 1949); mold. (Sd V 414); Bădalea, Gl. (Băl III). 6. + -an: Bădan, N., act.; Bădănoiu (Arh), sau < bădan, bădîniu, „putină, putinei”. 7. *Bădaș, + -că, Bâdașcă, Ioan, pr., 1916. 8. + -ău: Bâdău (16 B IV 353); Moț; Ard I), cf. și subst. bădău; + -uță: Bădăuță, A., act. 9. Derivate: Băd/escu; -eanu, fam. (Puc 386); -eni, -ești, -euți ss. 10. Bădel (Hur 129); -iță, mold. (Băl IV). 11. Bâdia, cf. termenul mold. bădie), munt. (Cat; 16 B 113); – V., mold. (Sur IV); Bădie, Puică, munt. (BCI VIII 32). 12. Bădieș (17 A I 53). 13. Bădic (Drag 124, 138); – Hrizea, munt. (BCI XV 62); Bădica – Radul Vvd; Bădeca (17 B II 81); Bădecescul (17 B IV 94); Bădicul (17 B III 619); Bădicea (16 B V 246). 14. + -ici, ca în Drăghici < Drag: Bădici (Cat); -u, 1680 (Has); -ul (Drag 124, 138). 15. + -ici, -an, augmentativ, ca în Drăghicean, Bărbucean, Oprișan, confundat în vorbire și în scris cu sufixul de apartenență locală -anu, -eanu; Bădician, 1629 (Has); Bădicean, pren. ard. (RI VIII 146); Bădic/eni s., -escul t. 16. + -ici, -oiu: Bădicioiu, I. (Șoimari); -l, En. (Drj XI); Bădigău, Stanciu (Șchei I). 17. Bădilâ, 1737 (16 B II 10; Sd X) zis și Bădeanul și Bădan, Neagoe (Has); Bădil/a, popa (16 B III 352); -ă, 1726, ard. (Paș); Bădilescu (L PI); -l (17 B I 292). 18. + -ilă, -ică: Bădilică, Gh. (Ocina). 19. + -ilă, -ici: Bădillici, „ocinaș” (16 B V 209); -iciu t. (ib. 168); -icea b. (16 B III 152); Bădilici, Toader, 1719 într-un act cu Ilie Șiaptelici, stolnic (Sd V 101); cf. și dim. mar. bădiuluț „scump, iubit” (Tit Bud); Bădeliță, Toader 1758 buc. (M Put 190) < *Bădiliță. 20. Bădin (17 A V 129) frecv.; -ei s. (Ind 13 – 16 B); -a f. (P Bor 44; R-Sărat); -ul t. (Mus); -că, 1501 (Has); munt., 1708 (BCI XI 91); -ca f. (ib. 242); Badina b. țig. (16 B II 193); 21. + -iș, -oiu; Bădișoe b. (16 B IV 168); 22. + -iș, -or: Bădișoară (Glos). 23. Bădiț mold. (Sd XXI); -a; -ă, M., act.; -oiu, N, (Șchei III) și s. 24. + -oiu, -oniu: Bădoiu (Acte Sc); Bădioae, 1743 (Paș); Bădone, Gh. (An Pit 79). 25. Bădol/ă, Ilie, olt. (AO XXI 174); -e (Sd VII 270). 26. Băduc/a, din Chiojd, 1652 (Sd XIX 85); -ă din Chiojd (Mz PI I 44). 27. Băduță (17 B IV 357); Băduți, G., act. 28. Bădislav, n. în eposul dunărean (G Dem 653). 29. Feminine: Bada f (?) (P Gov f° 13); Badea, j-ța (17 B I 246); Bădioae, n. marital (Ștef); Badeoana (Ard I 256); Bădina; Badeanca (16 A I 106). III. Asemănări: 1. Bădărcea, M. (Grăd 45); Bădîrcea, V., act. 2. Bădoși, s. 3. Bădujoara, t. (Cat). 4. Badidea, t. (16 B I 80). 5. Badinga, țig., 1501 (16 B I 8).

BUJĂ subst. = „bujor”. 1. – N., olt. (Î Div). 2. + -ală: Bujală, Șt., olt. (AO IV 160); Bujalie, Șt. (Sur V). 3. Bujele, Șt. (17 A9). 4. + suf. -iga: Bujiga, Ilie, mold. (RI XIII 286). 5. Bujoiu, I. act.; -i s. (Sd. XXI). 6. Bujulca, fam., mold. 7. Bujuman, Nică (Met 271).

VREALA popa (13-15 B 269), olt. < vb. a vrea + suf. -ală.

ALI- „aripă, aripat”. ◊ L. ala „aripă” > fr. ali-, it. id., engl. id. > rom. ali-. □ ~fer (v. -fer), adj., prevăzut cu aripi; ~form (v. -form), adj., în formă de aripă; ~ped (v. -ped₂), adj., cu degetele unite printr-o membrană.

HETERO- (ETERO-) „diferit, deosebit, inegal, diferențiat”. ◊ gr. heteros „altul, diferit” > fr. hétéro-, germ. id., engl. id. > rom. hetero- și etero-. □ ~bafie (v. -bafie), s. f., colorație diferită la organele vegetale, care sînt în mod obișnuit unicolore; sin. heterocromie (2); ~blaste (v. -blast), s. n. pl., straturi tisulare care se dezvoltă sub o formă diferită de a țesutului de origine; ~blastic (v. -blastic), adj., (despre plante) cu dezvoltare diferită, prezentînd o evidentă tranziție între forma juvenilă și cea adultă; ~cariotip (v. cario-, v. -tip), s. n., celulă diploidă în care unul dintre cromozomii unei perechi oarecare prezintă o anomalie structurală; ~carp (v. -carp), adj., cu mai multe forme sau feluri de fructe; ~carpie (v. -carpie), s. f., prezență de fructe heteromorfe la aceeași plantă; ~cefal (v. -cefal), s. m., monstru fetal, avînd două capete de mărimi diferite; ~ceras (v. -ceras), s. m., amonit din cretacicul inferior, avînd cochilia, la început, turiculată^[1], apoi, dreaptă și terminată cu o cîrjă; ~cerc (v. -cerc), adj., (despre înotătoarea caudală) format din lobi inegali, cel dorsal fiind mai mare decît cel ventral; ~cheirie (v. -cheirie), s. f., alocheirie*; ~chineză (~cineză) (v. -chineză), s. f., proces meiotic heterotipic; ~chinezie (v. -chinezie), s. f., alochinezie*; ~ciclic (v. -ciclic), adj., 1. (Despre compuși organici) Care are în ciclu, pe lîngă atomi de carbon, și atomi ai altor elemente. 2. (Despre flori) Cu verticile neuniforme sau cu piese inegale; ~ciclu (v. -ciclu), s. n., compus organic ciclic care conține, pe lîngă atomi de carbon, și atomi ai altor elemente; ~cist (heterochist) (v. -cist), s. n., (la algele albastre) celulă de altă formă și structură decît restul celulelor dintr-o colonie filamentoasă; ~clin (v. -clin), adj., cu polenizare încrucișată; ~clit (eteroclit) (v. -clit), adj., (despre o creație literară) alcătuit din părți aparținînd unor stiluri și genuri diferite; ~conte (v. -cont), s. f. pl., grupă de alge verzi cu tal unicelular sau pluricelular filamentos, cu zoospori avînd doi flageli inegali; ~cotil (v. -cotil), adj., cu cotiledoane inegale; ~crin (v. -crin), adj., cu secreții diferite; sin. alocrin; ~crom (v. -crom), adj., (despre flori) de culori diferite; ~cromatic (v. -cromatic), adj., (despre flori) de colorație diferită, cele centrale față de cele marginale; ~cromie (v. -cromie), s. f., 1. Anomalie congenitală caracterizată prin colorarea diferită a irisurilor. 2. Heterobafie*; ~cromozom (~cromosom) (v. cromo-, v. -zom), s. m., alozom*; ~cron (eterocron) (v. -cron), adj., care se formează sau care se produce în timpuri diferite; ~cronie (v. -cronie), s. f., dezvoltare a unor organe în momente diferite ale embriogenezei unor specii înrudite; ~dicogamie (~dihogamie) (v. dico-, v. -gamie), s. f., prezența la aceeași specie de flori proterandrice și proteroginice; ~dinam (v. -dinam), adj., 1. Cu predominanța unuia dintre organele de reproducere, în cazul florilor hermafrodite. 2. (Despre hibrizi) Cu predominanța unuia dintre caracterele părintești; ~distilie (v. di-, v. -stilie), s. f., dimorfism floral cu stile lungi și stamine scurte sau invers; ~drom (v. -drom), adj., (despre organe vegetale) orientat în direcții diferite; ~fag (v. -fag), adj., 1. Cu nutriție variată. 2. Care parazitează pe plante diferite; ~fenie (v. -fenie), s. f., apariție neașteptată a unei anomalii structurale la indivizii unei familii vegetale; ~fenogamie (v. feno-, v. -gamie), s. f., reproducere a vegetalelor prin indivizi fenotipic diferiți; ~fil (v. -fil₂), adj., cu frunze diferite pe aceeași tulpină; ~filie (v. -filie₂), s. f., prezența unor frunze de forme și dimensiuni diferite pe aceeași plantă; ~fite (v. -fit), s. f. pl., plante autotrofe, capabile să-și prelucreze și substanțele nutritive luate din substrat și pe cele de natură organică; ~fitic (v. -fitic), adj., care are două feluri de spori, formați pe saprofiți diferiți; ~fon (eterofon) (v. -fon), adj., relativ la heterofonie; ~fonie (eterofonie) (v. -fonie₁), s. f., discordanță provenită din devierea incidentală a vocilor mai multor cîntăreți care improvizează aceeași melodie; ~forie (v. -forie), adj.^[2], s. f., tulburare funcțională a vederii binoculare, provocată de un dezechilibru oculomotor cu tendință mare de fuzionare; ~gam (v. -gam), adj., 1. (Despre plante) Care are mai multe feluri de flori. 2. (Despre plante compozite) Care prezintă flori discale și marginale de diferite sexe în același antodiu. 3. Care prezintă heterogamie; ~gametangiogamie (v. gamet/o-, v. angio-, v. -gamie), s. f., anizogametangiogamie*; ~gametange (v. gamet/o-, v. -ange), s. m., gametange femel și mascul pe același tal, specific fungilor; ~gamie (v. -gamie), s. f., copulație totală a doi gameți deosebiți ca formă, dimensiuni și sex; sin. anizogamie; ~gamogonie (v. gamo-, v. -gonie), s. f., copulație a gameților de sex diferit; ~gen (eterogen) (v. -gen₁), adj., 1. De natură sau de origine diferită. 2. Compus din elemente deosebite. 3. (Despre un caracter) Care își are originea în afara organismului; ~genetic (v. -genetic), adj., (despre un organism) derivat din strămoși diferiți; ~geneză (eterogeneză) (v. -geneză), s. f., 1. Proces de apariție a unor urmași neasemănători în cadrul aceleiași specii animale sau vegetale. 2. Alternanță de generații. 3. Heterogenie*. 4. Teorie idealistă care consideră schimbările suferite de organisme ca fiind cu totul independente de mediul exterior; ~genic (v. -genic), adj., 1. (Despre un poliploid) Care are alele diferite pe același locus. 2. (Despre un gamet) Care are două alele ale aceleiași gene; ~genie (eterogenie) (v. -genie₁), s. f., anomalie organică; sin. heterogeneză (3); ~gnate (eterognate) (v. -gnat), s. f. pl., echinide exociclice cu aparat masticator format din cinci piese inegale; ~gonie (v. -gonie), s. f., 1. Formare a două sau trei tipuri de flori diferite din punctul de vedere al structurii androceului. 2. Alternare între generații cu modalități diferite de reproducere sexuată. 3. (La trematode și rotifere) Alternare a generației hermafrodite cu una sau mai multe generații partenogenetice; ~id (v. -id), adj., (despre organe vegetale) cu forme și mărimi diferite; ~litic (v. -litic₂), adj., care distruge celulele vii; ~liză (eteroliză) (v. -liză), s. f., proces de dizolvare sau de distrugere a celulelor sub acțiunea unor agenți externi; ~log (v. -log), adj., 1. Care provine din descendenți diferiți. 2. Care este deosebit din punct de vedere morfologic. 3. Care aparține unor specii diferite. 4. (Despre seruri sau grefe) Care provine de la o altă specie; ~mal (v. -mal), adj., (despre frunze) îndreptat în toate direcțiile; ~mer (eteromer) (v. -mer), adj., 1. Format din mai multe părți morfologice sau anatomice. 2. Cu diviziuni inegale sau neuniforme. 3. Cu un număr diferit de elemente în verticilul floral. 4. (Despre gonidii) Dispus în straturi; ~meric (v. -meric), adj., (despre gene) care participă inegal la formarea unui caracter cantitativ; ~mericarpie (v. meri-, v. -carpie), s. f., heterocarpie între mericarpiile aceluiași fruct; ~merie (v. -merie), s. f., 1. Influență reciprocă diferită a factorilor ereditari multipli. 2. Inegalitate numerică sau neuniformitate a părților sau a segmentelor unor organe ale aceleiași specii; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., heteroplazie în care se produc devieri cantitative de la normal; ~mezogamie (v. mezo-, v. -gamie), s. f., prezența mai multor moduri de polenizare la aceeași specie; ~mixie (v. -mixie₁), s. f., reproducere sexuată la ciuperci prin unirea nucleelor cu origini diferite; ~morf (eteromorf) (v. -morf), adj., 1. (Despre substanțe) Care prezintă două sau mai multe forme cristaline diferite. 2. Diferit ca formă și dimensiuni. 3. (Despre o colonie vegetală) Format din indivizi diferiți ca formă și funcție. 4. (Despre cromozomi) Diferiți din punct de vedere morfologic. 5. (Despre boli și malformații) Cu forme variate. 6. (Despre frunze, antere) Cu forme diferite; ~morfic (v. -morfic), adj., (despre organe vegetale) cu forme diferite; ~morfie (v. -morfie), s. f., 1. Conformație diferită a unor organe animale sau vegetale. 2. Neasemănare în forma sau în poziție a celulelor. 3. Stare a unei perechi sinaptice de cromozomi diferiți; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., 1. Diversitate morfogenetică. 2. Regenerare a organului vegetal sub altă formă. 3. Înlocuire a unei porțiuni dintr-un organ distrus; ~nom (eteronom) (v. -nom₁), adj., care se supune unor legi provenite din exterior, străine fenomenului respectiv; ~nomie (eteronomie) (v. -nomie), s. f., 1. Caracterul a ceea ce este heteronom. 2. Principiu potrivit căruia voința subiectului nu are în sine rațiunea propriei acțiuni, ci o derivă din rațiuni externe; ~pag (v. -pag), s. m., făt teratologic dublu, caracterizat prin faptul că parazitul prezintă un cap și membre pelvine distincte și rudimentare; ~petal (v. -petal), adj., cu petale diferite; ~picnoză (v. -picnoză), s. f., fenomen caracteristic cromozomilor de sex, manifestat printr-o condensare în cursul etapelor timpurii ale gametogenezei; ~plasmă (v. -plasmă), s. f., țesut vegetal format pe locuri neobișnuite; ~plastie (v. -plastie), s. f., operație chirurgicală de transplant chirurgical de la o specie la alta; ~plazie (v. -plazie), s. f., 1. Proces de formare a unui țesut patologic în organism. 2. Formare, pe calea diviziunii celulare, a unor celule sau țesuturi noi pe locurile vătămate, care sînt deosebite de cele normale; ~pode (v. -pod), s. n. pl., ordin de gasteropode marine, cu piciorul transformat în înotătoare; ~polimeri (v. poli-, v. -mer), s. m. pl., molecule polimerizate, compuse din unități structurale diferite; ~ptere (v. -pter), s. n. pl., hemiptere*; ~rizie (v. -rizie), s. f., prezența de rădăcini diferite, contractile sau de nutriție, la aceeași plantă; ~schiză (v. -schiză), s. f., fragmentare simultană a nucleului-mamă, rezultînd mai multe nuclee; ~sferă (v. -sferă), s. f., strat al atmosferei situat deasupra homosferei, în care predomină gazele ușoare, dispuse neuniform; ~spermie (v. -spermie), s. f., prezența de semințe diferite ca formă sau conținut la aceeași plantă; ~spor (v. -spor), adj., s. m., 1. adj., Care produce două tipuri de spori. 2. s. m., Spor cu energide mascule și femele; ~sporie (v. -sporie), s. f., proces de producere a două tipuri, de spori: macrospori și microspori; ~stazie (v. -stazie), s. f., fenomen biologic care constă în stabilirea unor relații de dominanță între gene nealele; ~stemonie (v. -stemonie), s. f., prezența de stamine de lungimi și forme diferite la aceeași plantă; ~stil (v. -stil), adj., (despre flori) cu stile de lungimi diferite la aceeași plantă; ~stilie (eterostilie) (v. -stilie), s. f., prezența unor stile de lungimi diferite la florile unor plante care aparțin aceleiași specii; ~stom (v. -stom), adj., cu gură asimetrică; ~tactic (v. -tactic), adj., (despre inflorescențe) format în moduri diferite: racemos și botritic; ~taxie (v. -taxie), s. f., 1. Dispoziție diferită sau anormală a unor organe sau părți dintr-un organism. 2. Dereglare a proprietăților fizice ale unui organ anatomic; ~terapie (v. -terapie), s. f., tratament al unei boli cu mijloace și metode specifice alteia; ~term (v. -term), adj., (despre animale) care prezintă heterotermie; ~termic (v. -termic), adj., 1. Referitor la stratul de apă din mări și oceane, situat pînă la adîncimea de 200 m, unde temperatura este variabilă. 2. Care prezintă diferență de stratificație între diversele pături suprapuse ale apei marine sau oceanice; ~termie (v. -termie), s. f., fenomen care constă în pierderea sezonieră a capacității de încălzire, caracteristic animalelor care hibernează; ~tip (eterotip) (v. -tip), adj., s. m., 1. adj., Tipărit cu planșe ale căror caractere sînt mobile. 2. s. m., Monstru dublu în care fătul parazit atîrnă de peretele ventral al celui autozit; ~tipic (v. -tipic), adj., 1. (Despre plante) De alt tip, deosebit de cel obișnuit. 2. Care este reprezentat de prima diviziune a meiozei, deosebită de mitoza tipică; ~tipie (v. -tipie), s. f., monstruozitate constînd în atașarea individului accesoriu la peretele anterior al corpului individului principal; ~tom (v. -tom), adj., 1. Cu inciziuni neregulate. 2. Cu diviziuni sau verticile neuniforme; ~tomie (v. -tomie), s. f., 1. Ramificație sau segmentare vegetală inegală. 2. Dezvoltare inegală a elementelor învelișului floral; ~top (v. -top), adj., (despre plante) care crește în biotopuri diferite; ~topic (v. -topic), adj., care apare în alt loc decît în cel normal; ~topie (v. -topie), s. f., deplasare sau poziție anormală a unui organ anatomic; ~trih (v. -trih), adj., (despre organisme unicelulare) care prezintă cili sau flageli de diferite mărimi; ~tristilie (v. tri-, v. -stilie), s. f., prezență a stilelor de trei feluri la aceeași specie de plantă; ~trof (v. -trof), adj., s. m. și f., 1. adj., s. m. și f., (Organism) care utilizează în nutriție substanțe organice, neputînd efectua autonom sinteza lor din cele anorganice. 2. adj., Cu nutriție variată. 3. adj., Cu dezvoltare inegală a unor părți de organe din cauza nutriției neuniforme; ~trofie (eterotrofie) (v. -trofie), s. f., mod de hrănire a organismelor heterotrofe; ~trop (v. -trop), adj., (despre ovul sau embrion) curbat în formă de potcoavă; ~tropie (v. -tropie), s. f., strabism vizibil, în care ochiul se îndepărtează involuntar de axa vizuală; ~xen (v. -xen), adj., 1. (Despre paraziți) Care în ciclul lui evolutiv se dezvoltă pe gazde diferite. 2. (Despre uredinale) Cu ciclu vital succesiv pe diferite plante gazdă. 3. Care prezintă anteridii și oogoane pe filamente deosebite; ~zom (~som) (v. -zom), s. m., cromozom de sex; ~zomie (v. -zomie), s. f., prezență suplimentară sau absență a unuia sau a cîtorva cromozomi, într-o celulă sau într-un organism diploid.

HEXA- (EXA-) „șase, de șase ori”. ◊ gr. hexa „șase” > fr. hexa-, germ. id., engl. id. > rom. hexa- și exa-. □ ~ciclic (v. -ciclic), adj., cu șase verticile florale; ~dactil (v. -dactil), adj., care are șase degete; ~edru (v. -edru), s. n., poliedru cu șase fețe; ~fil (v. -fil₂), adj., care are șase frunze sau foliole; ~filetic (v. -filetic), adj., (despre hibrizi) provenit din șase linii de descendență; ~genic (v. -genic), adj., (despre un poliploid) care are șase alele pe șase loci diferiți; ~gin (v. -gin), adj., cu șase pistile; sin. hexaginic^[1]; ~gon (exagon) (v. -gon₂), s. n., poligon cu șase laturi și cu șase unghiuri; ~gramă (v. -gramă), s. f., reunire a șase litere; ~mer (v. -mer), adj., (despre verticile florale) care prezintă șase diviziuni sau părți; ~metru (exametru) (v. -metru₁), s. m., vers dactilic antic, format din șase picioare folosit în poezia epică; ~petal (v. -petal), adj., care are șase petale; ~pod (v. -pod), adj., s. n. pl., 1. adj., (Despre animale) Care are șase picioare. 2. s. n. pl., Clasă de insecte cu șase picioare; ~pter (v. -pter), adj., (despre insecte) cu șase aripi; ~silab (v. -silab), adj., s. n., (vers) format din șase silabe; ~sperm (v. -sperm), adj., cu șase semințe; ~stil (v. -stil), s. n., edificiu cu șase coloane situate în față; ~valent (v. -valent), adj., (despre radicali sau elemente) care are valența șase.

IZO- (ISO-) „egal, identic, asemănător, același”. ◊ gr. isos „la fel, asemenea, egal” > fr. iso-, germ. id., engl. id., it. id. > rom. izo- și iso-. □ ~anizosindeză (v. anizo-, v. -sindeză), s. f., sinapsă parțială în meioza aloploizilor segmentali, cu cromozomi parțial omologi; ~bafie (v. -bafie), s. f., caracteristică a unui corp care nu reflectă decît o singură culoare; ~bar (isobar) (v. -bar), adj., s. f., 1. adj., Cu presiune constantă. 2. adj., (Despre substanțe chimice) Cu aceeași greutate atomică, dar cu numere atomice diferite. 3. s. f., Linie care unește pe o hartă sau pe o diagramă punctele cu aceeași presiune; ~bată (v. -bat₁), adj., s. f., 1. adj., De aceeași adîncime. 2. s. f., Linie care unește pe o hartă geologică sau marină punctele cu aceeași adîncime; ~bază (v. -bază), s. f., linie care unește pe o hartă punctele în care un strat geologic apare la aceeași altitudine; ~brontă (v. -brontă), s. f., linie care unește pe o hartă punctele în care tunetul produs într-un anumit loc este auzit cu aceeași intensitate; ~carp (v. -carp), adj., (despre flori) la care numărul carpelelor este egal cu cel al elementelor periantului; ~cenoză (v. -cenoză₁), s. f., asociație vegetală cu fizionomie asemănătoare din cauza condițiilor ecologice similare; ~cerc (isocerc) (v. -cerc), adj., (despre înotătoare) la care ambii lobi au un număr egal de radii; ~chimen (izohimen) (v. -chimen), adj., s. f., 1. adj., Cu temperatură medie de iarnă egală. 2. s. f., Linie care unește punctele de pe suprafața terestră cu aceeași temperatură medie în timpul iernii; ~ciclic (v. -ciclic), adj., (despre flori) cu număr egal de piese în fiecare verticil; ~clin (v. -clin), adj., s. f., 1. adj., Cu aceeași înclinație. 2. s. f., Linie care unește pe hartă punctele cu aceeași înclinație magnetică; ~cont (v. -cont), adj., (despre organisme) cu cili sau flageli de aceeași lungime; ~cor (isocor) (v. -cor), adj., s. f., 1. adj., (Despre transformări de stare) Care se face la un volum constant. 2. s. f., Linie de-a lungul căreia un sistem fizic are același volum; ~corie (v. -corie₁), s. f., egalitate a pupilelor la ambii ochi; ~crom (isocrom) (v. -crom), adj., (despre două lumini) care produce aceeași senzație de culoare cînd acționează simultan asupra vederii; ~cromatic (v. -cromatic), adj., 1. De culoare uniformă. 2. Sensibil la toate culorile spectrului; ~cromazie (v. -cromazie), s. f., colorație analoagă a unor obiecte; ~cromocentric (v. cromo-, v. -centric), adj., (despre nuclei) cu număr egal de cromocentre și cromozomi; ~cromozom (v. cromo-, v. -zom), s. m., cromozom cu brațe omoloage, identice genetic; ~cron (isocron) (v. -cron), adj., s. f., 1. adj., (Despre fenomene) Care se repetă la intervale de timp egale. 2. s. f., Linie care unește punctele egal depărtate în timp de un punct dat; ~dactil (v. -dactil), adj., cu degete egale; ~dimorf (isodimorf) (v. di-, v. -morf), adj., (despre compuși izomorfi) care are proprietatea de a forma cristale mixte; ~dinamă (v. -dinam), s. f., curba care unește punctele cu aceeași intensitate a cîmpului magnetic terestru; ~dinamie (v. -dinamie), s. f., identitate de valoare energetică a două sau mai multe alimente; ~dizomie (v. di-, v. -zomie), s. f., dizomie uniparentală cu secvențe de alele identice; ~drom (v. -drom), s. n., paralelometru dentar de tip special; ~fag (v. -fag), adj., cu un singur fel de nutriție; ~fază (v. -fază), s. f., curbă care reprezintă izotermele și izobarele coincidente pe o diagramă de stare presiune-volum a unui sistem fizico-chimic format dintr-un singur component cu două faze coexistente; ~fen (v. -fen), adj., 1. Care este derivat din același fenotip. 2. Cu aceeași periodicitate biologică în fenologie; ~fenă (v. -fen), s. f., linie care unește punctele cu aceeași dată de apariție a fenofazei; ~fenogamie (v. feno-, v. -gamie), s. f., fecundație între indivizi fenotipic asemănători; ~fenotipie (v. feno-, v. -tipie), s. f., situație în care mai multe gene independente să condiționeze același caracter normal sau patologic, indiferent dacă genele se transmit recesiv; ~file (v. -fil₂), adj., s. f. pl., (plante) care formează un singur fel de frunze; ~filie (v. -filie₂), s. f., situație în care toate frunzele unei plante sînt asemănătoare; sin. monomorfism foliar; ~fonă (v. -fon), s. f., curbă care unește punctele cu aceeași viteză de propagare a sunetului în apa de mare; ~fotic (v. -fotic), adj., (despre frunze) care este expus uniform la lumină; ~gam (v. -gam), adj., (despre vegetale) la care elementele de reproducere sînt asemănătoare; ~gamă (v. -gam), s. f., linie care unește punctele de egală valoare ale accelerației gravitației; ~gametange (v. gamet/o-, v. -ange), s. m., gametange masculin asemănător din punct de vedere morfologic cu cel feminin; ~gametangiogamie (v. gamet/o-, v. angio-, v. -gamie), s. f., proces de unire a doi gametangi; ~gamie (v. -gamie), s. f., fecundație prin unirea a doi gameți identici sub raport morfologic, dar sexual diferiți sub aspect fiziologic; sin. izogamogonie; ~gamogonie (v. gamo-, v. -gonie), s. f., izogamie*; ~gen (v. -gen₁), adj., 1. (Despre țesuturi) Care are aceeași origine embrionară cu un alt țesut. 2. (Despre gemenii monozigoți) Identic din punct de vedere genetic și fenotipic; ~genetic (v. -genetic), adj., (Despre organisme) 1. Cu aceeași origine genetică. 2. Derivat din același genotip; ~genic (v. -genic), adj., (despre un grup de indivizi) care posedă același genotip; ~genotip (v. geno-₁, v. -tip), s. n., tip botanic cu două nume genetice; ~geotermă (v. geo-, v. -term), s. f., linie care unește toate punctele terestre cu aceeași temperatură medie a solului; ~gin (v. -gin), adj., 1. Cu pistile similare. 2. Cu carpele în număr egal cu cel al sepalelor; ~glosă (v. -glosă), s. f., linie care arată pe o hartă limitele teritoriale ale unei particularități de limbă; ~gnat (v. -gnat), adj., (despre dinți) care are creste alveolare egale; ~gon (isogon) (v. -gon₂), adj., s. f., 1. adj., Cu unghiuri egale. 2. s. f., Linie care trece prin punctele terestre de egală declinație magnetică; ~graf (isograf) (v. -graf), s. n., interpolator de curbe de nivel; ~halin (v. -halin), adj., s. f., 1. adj., Cu aceeași salinitate. 2. s. f., Curbă care unește punctele cu aceeași salinitate marină; ~hasmă (v. -hasmă), s. f., linie care unește pe o hartă punctele cu aceeași frecvență de apariție a aurorelor polare; ~helie (v. -helie), s. f., procedeu fotografic de separație a tonurilor; ~hemoliză (v. hemo-, v. -liză), s. f., fenomen de dezintegrare a hematiilor provenite de la o anumită specie, de către serul unor indivizi din aceeași specie; ~hemoterapie (v. hemo-, v. -terapie), s. f., procedeu terapeutic bazat pe folosirea sîngelui obținut de la un animal din cadrul aceleiași specii; ~hietă (v. -hietă), s. f., curbă care unește punctele de pe suprafața terestră unde cad cantități egale de apă provenită din precipitații; ~hipsă (v. -hipsă), s t, curbă care unește pe hartă punctele cu aceeași altitudine; ~halogamie (v. halo-, v. -gamie), s. f., conjugare a gameților complet identici ca formă și sexualitate; ~iconie (v. -iconie), s. f., egalitate de mărime a imaginilor retiniene la ambii ochi; ~log (v. -log), adj., (despre substanțe chimice) cu o compoziție analoagă; ~mer (v. -mer), adj., 1. Care prezintă izomerie. 2. (Despre flori) Cu același număr de elemente omoloage în componența unui ciclu. 3. (Despre factori ereditari) Repartizat în aceeași proporție; ~merie (v. -merie), s. f., 1. Însușire a unor substanțe de a avea proprietăți fizice și chimice deosebite, deși au moleculele alcătuite dintr-un număr identic de atomi. 2. Însușire a nucleelor atomice ale aceluiași element chimic de a avea stări de energie și, deci, proprietăți radioactive diferite. 3. Egalitate a segmentelor sau a părților omoloage la organele aceleiași specii. 4. Influență egală a factorilor ereditari; ~merogamie (v. mero-, v. -gamie), s. f., proces de copulație a doi gameți identici sub aspect morfologic, dar sexual diferiți sub aspect fiziologic; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., însușire a cristalelor de a avea dimensiuni egale în toate direcțiile; ~metropie (v. metr/o-₂, v. -opie), s. f., anomalie a refracției oculare egală la ambii ochi; ~morf (isomorf) (v. -morf), adj., 1. (Despre substanțe) Care prezintă identitate de structură. 2. (Despre cristale) Asemănător ca formă. 3. (Despre organisme sau organe) Care se aseamănă din punct de vedere morfologic; ~morfie (isomorfie) (v. -morfie), s. f., proprietate a substanțelor cu compoziție chimică diferită, dar cu structură înrudită, de a se prezenta în aceleași forme structurale cristalografice; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., 1. Uniformitate morfogenetică. 2. Regenerare a organului vegetal în forma inițială; ~nefă (v. -nefă), s. f., linie care unește pe o hartă punctele cu aceeași nebulozitate; ~nomie (v. -nomie), s. f., analogie în modul de cristalizare; ~osmie (v. -osmie₂), s. f., izotonie* (1); ~pagă (isopagă) (v. -pagă), s. f., linie care unește pe o hartă punctele de pe cursurile de apă cu aceeași durată a podului de gheață; ~patie (v. -patie), s. f., homeopatie care utilizează diluții din chiar agentul patogen; ~pectă (v. -pectă), s. f., linie care unește pe hartă punctele în care înghețul apei se produce în aceeași zi; ~petal (v. -petal), adj., cu petale egale; ~picnă (isopicnă) (v. -picnă), s. f., 1. Curbă care unește pe o hartă toate punctele de egală densitate a apei oceanice. 2. Linie de-a lungul căreia un sistem fizico-chimic are aceeași densitate; ~picnoză (v. -picnoză), s. f., condiție în care autozomii manifestă aceeași stare de condensare în tot cursul diviziunii celulare; ~pieză (v. -pieză), s. f., linie care unește, pe o hartă, punctele cu aceeași presiune a zăcămîntului petrolifer la un moment dat; ~pletă (v. -pletă), s. f., linie care unește pe o hartă punctele de egală valoare ale diverselor elemente meteorologice; ~pode (v. -pod), s. n. pl., ordin de crustacee acvatice sau terestre, cu șapte segmente toracice și cu toate picioarele la fel conformate; ~polimorf (isopolimorf) (v. poli-, v. -morf), adj., care prezintă izopolimorfie; ~polimorfie (v. poli-, v. -morfie), s. f., proprietate a unor substanțe sau a unor minerale de a cristaliza în forme diferite; ~poliploid (v. poliplo-, v. -id), adj., (despre un organism) care este poliploid cu un număr par de seturi cromozomiale; ~poră (v. -por), s. f., linie care unește punctele de egală variație a unui element fizic ca salinitatea, declinația etc.; ~ptere (v. -pter), s. f. pl., ordin de insecte polimorfe cu corpul moale, cu mandibule puternice și cu aripi egale, incluzînd termitele; ~ritmie (v. -ritmie), s. f., stare a fenomenelor cardiologice care apar și se repetă în același ritm; ~schizomere (v. schizo-, v. -mer), s. n. pl., endonucleaze restrictive, produse de organisme diferite, care recunosc aceeași secvență de nucleotide; ~scop (isoscop) (v. -scop), s. n., tub electronic în care condensatorul orticonului e înlocuit printr-un dispozitiv generator de cîmp magnetic; ~seistă (v. -seistă), s. f., linie care unește pe o hartă punctele cu aceeași intensitate ale unui cutremur de pămînt; ~sindeză (v. -sindeză), s. f., sinapsă a cromozomilor cu aceeași origine în meioza alopoliploizilor; ~spor (v. -spor), adj., s. m. pl., 1. adj., Care formează spori identici din punct de vedere morfologic. 2. s. m. pl., Spori identici care se găsesc la plantele inferioare; ~sporie (v. -sporie), s. f., însușire a unor plante de a produce izosporii; ~stazie (v. -stazie), s. f., teorie potrivit căreia între diversele compartimente ale scoarței terestre ar exista un echilibru relativ datorită diferențelor de densitate ale materialelor lor; ~stemon (v. -stemon), adj., (despre flori) la care numărul staminelor este egal cu acela al petalelor sau sepalelor; ~stenurie (v. sten/o-, v. -urie), s. f., condiție în care se elimina o urină finală cu presiune osmotică constantă; ~steră (v. -ster), s. f., linie în diagrama unui sistem fizico-chimic pentru care volumul specific al, sistemului care se transformă rămîne constant; ~sterie (v. -sterie), s. f., proprietate a unor substanțe de a avea aceleași structuri spațiale fără să aibă compoziții chimice identice; ~stih (v. -stih), adj., (despre rădăcini) cu serii sau rînduri egale; ~stil (v. -stil), adj., cu stile uniforme; ~tahă (isotahă) (v. -tahă), s. f., linie care unește punctele unui curs de apă, unde aceasta arată aceeași viteză; ~teră (v. -teră), s. f., linie care unește punctele cu aceeași căldură medie în timpul verii; ~term (v. -term), adj., s. f., 1. adj., Cu aceeași temperatură medie. 2. s. f., Curbă care unește pe o hartă punctele cu aceeași temperatură medie; ~termobată (v. termos, v. -bat₁), s. f., curbă care unește punctele cu aceeași temperatură a apei de mare în adîncime; ~termognozie (v. termo-, v. -gnozie), s. f., sensibilitate patologică în care durerea, frigul etc. sînt percepute ca senzații de căldură; ~tip (v. -tip), adj., s. n., 1. adj., Care prezintă izotipie. 2. s. n., Tip al unei specii de plantă pentru două sau mai multe areale geografice; ~tipie (v. -tipie), s. f., proprietate a unor substanțe chimice de a cristaliza în aceleași forme, fără a forma cristale mixte; ~tom (v. -tom), adj., care este ramificat sau despicat uniform; ~tomie (isotomie) (v. -tomie), s. f., 1. Tip de ramificație în două sau mai multe ramuri egale. 2. Diviziune a unui organ în două părți egale; ~tonic (v. -tonic), adj., cu aceeași soluție osmotică; ~tonie (v. -tonie), s. f., 1. Calitate a mai multor soluții de a avea aceeași presiune osmotică; sin. izoosmie. 2. Proprietate a unor nuclee atomice de a avea același număr de neutroni; ~top (isotop) (v. -top), s. m., element chimic avînd aceleași proprietăți fizico-chimice, dar masă atomică diferită; ~topie (v. -topie), s. f., proprietate a unor elemente chimice de a fi formate din mai mulți izotopi stabili sau radioactivi; ~trop (v. -trop), adj., (despre corpuri) care are aceleași proprietăți fizice identice în toate direcțiile; ~tropie (v. -tropie), s. f., însușire a unui corp de a fi izotrop; ~zime (v. -zimă), s. f., forme moleculare multiple ale aceleiași enzime.

poghibală Între dicționare nu sînt divergențe prea mari cu privire la etimologia acestui cuvînt. După DU, care declară originea necunoscută, TDRG trimite la bg. пoгuбeль „pierzare”, scr. pogibej, pogibeo, „primejdie”, CADE la ucr. пoгuбeль, „prăpăd”, Scriban la rus. пoгuбaль, participiul lui пoгuбamь, dar și la rus., ucr. пoгuбeль, bg. пoгuбeл „moarte, ruină”, iar DLRM la ucr. пoгyбeль, rus. пoгuбeль. Ciorănescu la rusă, bulgară, sîrbă (a scăpat dicționarelor mai noi nota mea din BL, III, p. 35-37, în care combăteam aceste explicații). În primul rînd, înțelesul nu se potrivește prea bine, căci poghibală înseamnă „pușlama” (vezi și Lex. reg. II, p. 121 „om (sau animal) foarte slab”), dar găsim în CV, 1950, nr. 1, p. 14 (din comuna Țepu), poghibală cu înțelesul de „rămășiță de la snopii de cereale fără spic”, prin urmare înțelesul primitiv de „pagubă” pare asigurat. Mai serioase sînt dificultățile formale.Accentul în cuvintele slave este pe i, chiar dacă admitem o deplasare pe silabă următoare, încă nu se justifică schimbarea lui o în a participiul rusesc пoгuбaль, dacă a existat (participiul actual e пoгuб), diferă ca sens; forma ucraineană, cea mai indicată din punctul de vedere geografic (în românește cuvîntul e cunoscut din Moldova), se pronunță cu h, nu cu g. În realitate, în limbile slave nu apare nicăieri derivatul de care avem nevoie (totuși SemcinsKI, p. 96, admite originea ucraineană). S-ar putea crede că avem aici o formație românească cu sufixul -eală, pronunțat regional -ală; această ipoteză are puține șanse de a fi acceptată, în primul rlnd pentru că nu există un verb *poghibi (să presupunem că acest verb a existat, și a fost eliminat de concurența lui păgubi, sau să vedem în poghibală un derivat de la păgubi, influențat de sl. пoгuбamь?); în al doilea rînd pentru că ne-am aștepta ca măcar cu totul accidental să apară undeva și o formă cu -eălă. Absența totală a acesteia mă face să cred că am avut dreptate cînd am susținuții, (SCL, VII, p. 272) că la baza sufixului nostru este slavul -adlo. Putem oare presupune că a existat un sl. *pogibadlo, păstrat numai în românește?

agâmb'ală sf [At: DA ms / Pl: ~le / E: agâmba + -ală] (Reg) 1 Epilepsie. 2 Nevoie.

'{cala,0c}, '{caia,0c} prn vz ăl corectat(ă)

'{cala,0c}-b'ala i [At: ISPIRESCU, L. 202 / E: nct (cf alandala)] 1 (Îe) Ce mai ~? Ce se mai petrece? 2 (Îae) Ce mai tura-vura? 3 În formulele recitative din jocurile copiilor.

alar, ~ă [At: DN / Pl: ~i, ~e / E: lat alaris, alares] (Ant) 1 a Referitor la ală². 2 a Din ală². 3 a Caracteristic alei². 4 smp Trupe de cavalerie care asigurau flancurile.

'{cală,0c}¹ sf [At: JAHRESBER. III, 313 / V: h~^[1] / Pl: nct / E: srb ala, hala] Balaur.

'{cală,0c}² sf [At: DEX² / Pl: ale / E: lat ala] Unitate romană de cavalerie (formată din trupe auxiliare).

alei i [At: CREANGĂ, P. 88 / V: alele, alelei, dale, dalelei, dalelele^[1] / A: dali și '{calele,0c} și, pentru rimă, aleleu / E: ns cf bg олеле] (Îppl) Exclamație folosită ca introducere la invocații, al cărei conținut emoțional variază după felul sentimentului din care se naște invocația (cu excepția notei dureroase).

alele i vz alei

balama sf [At: (a. 1805) IORGA, S. D. VIII, 41 / V: (înv) bagl-, (rar) blaga-, (reg) băgl-, -lemare, bălămari / Pl: ~le / E: tc balama] 1 Dispozitiv metalic (mic) format din două plăci metalice unite pe un ax, dintre care cel puțin una este mobilă împrejurul axului, spre a permite unei uși, unei ferestre, unui capac să se închidă și să se deschidă prin rotire parțială Si: șarnieră, (pop) țâțână. 2 (Fam; fig; lpl) Articulații ale corpului Si: încheieturi. 3-9 (Îe) A-i (sau a i se) slăbi ori a i se (în)muia (cuiva) sau a nu-l (mai) ajuta (sau ține) pe cineva -alele A-și pierde vigoarea (din cauza bătrâneții, a oboselii, a fricii). 10 (Îe) A-i tremura (cuiva) -Iele A se teme. 11 (Îe) A scoate (pe cineva) din ~le A enerva. 12-13 (Îe) A ieși (sau a sări) din -Ie A-și pierde firea. 14 (Îe) A strânge (pe cineva) în -le A constrânge.

balaur [At: VARLAAM, C. 425 / V: (rar) ~e, (îvp) bă~, (reg) ~aor^[1] / P: ~la-ur / Pl: ~i / E: ns cf alb bollë, srb blavor] 1 sm (Mit; pop) Monstru fantastic, adesea înaripat, care întruchipează răul, cu înfățișarea unui șarpe uriaș cu coadă lungă, având șapte, nouă sau douăsprezece capete cu limbile ascuțite și prin care varsă flăcări Vz ală, bală, zmeu. 2 sm (Îc) ~ de șarpe (sau, a) șarpe ~ Monstru târâtor. 3 sm (Fig) Om înfricoșător, crud Si: monstru. 4 sm (Irn) Țigan (mai ales lăutar). 5 sm (Reg) Zmeu cu care se joacă copiii. 6 sm (Ast; pop) Constelația dragonului situată între Cefeu și Carul Mic. 7 sm (Reg) Un fel de cerc de scânduri care încinge luntrea pe marginea gurii. 8 sn (Reg) Grindă groasă pe care se bate podeaua la poduri. corectat(ă)

bintătui'ală sf [At: CUV. D. BĂTR. I, 63/27 / P: ~tu-ia~ / V: (reg) bân~^[1] / Pl: ~ieli / E: bintătui + -(e)ală] (Reg) 1 Pedepsire. 2 Pedeapsă.

bor'ală sf [At: DA ms / Pl: ~reli / E: borî + -(e)ală] 1 (Pop) Vărsătură. 2 (Reg) Spermă.

botoș'ală sf [At: DA / Pl: ~șeli / E: botoșa + -ală] Supărare fără temei.

bozăi'ală sf [At: DDRF / Pl: ~ieli / E: bozăi + -(i)ală] (Reg) Mucegai al vinului.

bubui'ală sf [At: COSTINESCU / Pl: ~ieli / E: bubui + -(i)ală] 1 Zgomot puternic (și lung). 2 Ceartă. 3 Bătaie. 4 Pedeapsă.

bughine'ală sf [At: DA ms / Pl: ~neli / E: bughini + (e)ală] Lucru făcut cu migală Si: migăleală, (pfm) buchiseală.

burfui'ală sf [At: DAMÉ, T. / Pl: ~ieli / E: burfui + -ală] (Reg) Prima prașilă a porumbului.

burzului'ală sf [At: DEX / P: ~lu-ia~ / Pl: ~ieli / E: burzului + -ală] (Pop) Mânie. 2 (Înv) Răscoală.

butușană sf [At: POLIZU / V: ~'{cală,0c} / Pl: ~ne / E: botoașă + -an] Oaie bătrână.

castană sf [At: ANON. CAR. / V: căs~, ~'{cală,0c} / Pl: ~ne / E: ngr ϰαστανον] 1-2 (Bot) Fructul castanului (1-2), aproximativ sferic, cu coaja tare, cafenie, bogat în amidon și în ulei, închis până la maturitate într-un înveliș verde, țepos. 3 (Îe) A scoate ~nele din foc cu mâna altuia A se folosi de cineva într-o întreprindere primejdioasă, pentru interese personale. 4 (Bot; îc) ~-de-apă, ~-de-baltă, ~-de-lac, ~-cu-ghimpi Comaci (Trapa natans). 5 Mică formație cornoasă aflată pe fața internă a picioarelor calului. 6 (Ent; îf ~ală) Bou-de-baltă (Hydrophilus piceus).

dârd'ală sf [At: BUDAI-DELEANU, Ț. 85 / V: (reg) dăr~, ~dea~, doa~, ~rgoa~ / Pl: ~le / E: dârd (âi) + -ală] (Reg) 1 Persoană care vorbește mult și fără rost. 2 (Pex) Om de nimic. 3 (Îe) A ajunge slugă la ~ A ajunge într-o stare de decădere Vz dârloagă (11). 4 (Pex) Obiect uzat, lipsit de orice valoare. 5 (Fig) Persoană în vârstă lipsită de putere. 6 (Rar) Femeie care nu toarce bine. 7 (Pan) Cal slab, bătrân și neputincios. 8 (Buc) Căruță proastă. 9 (Buc) Trăsură hodorogită. 10 (Prc) Sumă de bani plătită ca despăgubire pentru stricăciunea făcută de un cal într-o semănătură.

câcâi'ală sf [At: ALRM II / 1 L 40 / V: ~căi~ / Pl: ~ieli / E: câcâi + -(e)ală] 1 Bâlbâială. 2 (Reg) Poreclă dată unui bâlbâit.

chimic'ală sf [At: CONTEMP., Seria II, nr. 161, 9/1 / Pl: ~le / E: chimic + -ală] 1-2 (Pop; șdp) Orice substanță chimică (folosită în gospodărie).

clei'ală [At: DDRF / Pl: ~ieli / E: clei + -ală] (Rar) Încleială.^[1]

clincăi'ală sf [At: V. ROM. noiembrie 1916, 164 / V: ~ăli- / Pl: ~ieli / E: clincăi + -ală] 1-2 Clinchet (1-2).

clinte'ală sf [At: DOSOFTEI, V. S. 43, / Pl: ~eli / E: clinti + -(e)ală)] 1 Clintire (1). 2 (Înv) Supărare.

cloce'ală sf [At: JIPESCU, O. 84 / Pl: ~oceli / E: cloci + -(e)ală] 1 Clocire (1). 2 (Înv) Căldură înăbușitoare. 3-4 (Ccr) Apă sălcie sau aliment alterat (din cauza căldurii).

dos'ală sf [At: CHEST. II, 434/167 / Pl: ? / E: dos + -(e)ală] (Îrg) 1 Loc unde se țin uneltele, căruța etc. 2 Adăpost la câmp.

comânj'ală sf [At: DA ms / Pl: ~jeli / E: comânji + -{e)ală] (Reg) 1 Murdărie. 2 Mâncare rea.

dubălar sm [At: ÎNVĂȚĂTURĂ, 20/5 / Pl: ~i / E: dub(e)ală + -ar] 1 (Mol) Tăbăcar. 2 (Ent; reg) Nasicorn (Oryctes nasicornis).

coțăi'ală¹ sf [At: DA ms / Pl: ~ieli / E: coțăi¹ + -(e)ală)] (Reg) 1-2 Coțăire¹ (1-2).

coțăi'ală² sf [At: DA ms / Pl: ~ieli / E: coțăi² + -(e)ală)] (Pop) Coțăire².

croi'ală sf [At: ZILOT, CRON. 336 / V: (reg) curui~ / Pl: ~ieli / E: croi + -ală] 1 Felul cum e croită o haină Si: croi² (1). 2 (D. case) Dispunere a camerelor Si: croi² (2). 3 Drum deschis peste piedici. 4 (Fig) Fel de a fi Si: croi² (3). 5 (Fig) Dispoziție sufletească. 6 (Fig) Caracter. 7 (Fig) Lovitură. 8 (Fig) Bătaie. 9 (Reg; fig) Minciună mare.

homeoptotă (gr. homoioptoton, „repetarea aceluiași caz”), figură care constă în folosirea unor membre ale frazei terminate cu același cuvânt sau cuvinte cu aceleași silabe finale (A). „Bine-ar fi, dac-ar fi așa, căci la război înapoi și la pomană navală, parcă nu prea vine la socoteală.” H. înseamnă, etimologic, întrebuințarea unor cuvinte declinabile cu aceeași terminație cazuală (similiter desinens), în românește, aceeași ori aproape aceeași: N.-Ac. sau G.-D.: „Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare, mândrul soare, și pe nună, mândra lună.” (Eminescu) Cuvintele cu aceeași terminație (care poate fi și asonanță) pot fi și alte părți de vorbire, cum ar fi verbul, adverbul. În acest caz ar fi vorba de homeoteleută (gr. homioteleuton, „care se termină la fel”): „Zâna a fugit și în păduri s-a năpustit; atunci văzu bine că puica a zburat, s-a dus și pe dânsul l-a răpus.” (Al. I. Odobescu) • Morier (p. 193) menționează că „asonanța și rima sunt cazuri particulare de homeoptotă sau homeoteleută” (după Marouzeau).

parecheză (gr. parechesis „asemănare de sunete”), figură care constă în folosirea unor cuvinte cu sonoritate asemănătoare, fără a fi vorba de omonime, ci de un soi de paronime, în care, de obicei, se aseamănă sunetele primei silabe ori ale segmentelor-rădăcină, fără a reprezenta, totuși, o rădăcină comună (R). (în limba română, există un exemplu în care analogia sonoră se sprijină însă pe homeoteleută): „Ala bala portocala, cioc, boc, treci la loc.” (Joc de copii) Cf. lat.: „Palia pallorem incutit.” (Plaut; → H.-G., p. 277) În acest exemplu, surpriza analogiei fonetice dintre „palia” și „pallorem” rezultă din constatarea care se face (ca și în paronomază), că, în ciuda identității dintre silabele rădăcină, între cele două cuvinte nu există totuși nici o implicație semantică (deci și cauzală), dar vorbitorul insinuează că „paloarea este produsă de mantie”. Aceeași explicație este valabilă și în următorul exemplu de p., în care este vorba de un radical comun aparent „per(s)”: „Qui illum Persam, atque omnes Persas, atque etiam omnes personas male di omnes perdant.” (ib.) Surpriză plăcută produc și silabele „or – to”, care ne fac să simțim, pe temeiul analogiei sonore dintre cuvinte, o implicație semantică iluzorie între termenii enunțului (ceea ce, prin reflecția spontană cu care constatăm implicația iluzorie, întârzie perceperea enunțului, pregătind surpriza: ceva analog ambiguității): „Orto de scorto, pede torto, poma reporto.” (ib.) P. este un joc de cuvinte, mult mai abundent decât paronomaza, care se mulțumește cu doi termeni (dintre care unul poate fi eliptic și are un efect umoristic mai puțin marcat). Sin. parechemă, sin. homeoteleută, sin. parizon.

zicală (zice + suf. ală), construcție figurată, cu structură intermediară între locuțiune și proverb, care se integrează într-un enunț sau context mai larg, cu scopul de a rezuma plastic conținutul celor enunțate sau de a sugera chiar mesajul enunțului (A): „Din călcâie până la cap, haina lui mai mult ață decât față.” (A. Pann) Z. are, ca și locuțiunea și proverbul, structură idiomatică, dar, pe când locuțiunea și proverbul își realizează sensul în mediul lor lexical, sunt autosemantice, ca mesaj, z. are nevoie, în genere, de integrare în context, este oarecum sinsemantică, în privința mesajului: „«Taci, măi, – zic eu – ce mai vorbești în bobote, că s-a mânié omul și s-a duce și el acasă.» «-Ei, și-apoi? Ce mare pagubă! Vorba ceea: Dacă s-a da baba jos din căruță, de-abia i-o fi mai ușor iepei.»” (I. Creangă) Comparată cu locuțiunea verbală, z. este, gramatical, o construcție în genere perifrastică mai dezvoltată, căreia nu i se poate găsi, ca locuțiunii verbale, uneori, un echivalent verbal monolexical, fiindcă ea reprezintă în esență un enunț figurat, alcătuind chiar o frază și fiind asemenea unui epifenomen al frazei sau paragrafului care precedă; v. exemplul de mai sus din Creangă. Sau: „Și continuam să țin taina sub trei lacăte și trei peceți.” (L. Blaga) Așadar, z. poate fi, din punct de vedere gramatical, z. enunț, sau mai rar z. segment de propoziție; iar z. enunț poate fi o propoziție sau o frază, uneori o propoziție nominală: „Brânză bună în burduf de câine.” „La așa cap, așa căciulă.” „Nici lupul pe bălaie, nici bălaia pe lup.” Aspectul cel mai important este structura figurată a z. Ca și proverbul, z. este o figură de compoziție, întrucât este tributară celorlalte figuri – adică ea nu poate rezuma plastic ori sugestiv conținutul frazei sau contextului precedent decât grație unei scheme figurate. Vom avea astfel z. care pot fi date chiar ca exemplu de paronomază, rimă, paradox(ism), antimetateză, aluzie, alegorie, eurilogie etc. 1. Z. paronomastică: „Obraznicul mănâncă praznicul.” Cf. germ.: „Wie gewonnen so zerronnen.” 2. Z. rimată: „- Nu se zice mecet, ci catihet, tată, răspunse Ioan, rușinat”. „-Na, na, na, măria ta! parcă astă grijă am eu acum? Vorba ceea: Nu-i Tanda, ci-i Manda; nu-i tei-belei, ci-i lei-tei... de curmei.” (I. Creangă) Sau: „Ce mi-e baba Rada, ce mi-e Rada baba.” „Cu un ochi la făină și cu altul la slănină.” 3. Z. paradox (ism): „Na-ți-o frântă că ți-am dres-o!” „Prinde orbul, scoate-i ochii.” 4. Z. antimetateză: „Că aceste sunt minciuni goale de la oamenii cei proști și întunecați la minte scornite, ceia ce pute le miroasă, și ceia ce miroasă le pute...” (D. Țichindeal) 5. Z. aluzie: „Dar fiindcă așa a fost să se întâmple, treacă de la mine și acest pahar.” (I. Minulescu) „După asta, victoria le-a căzut în gură ca o pară mălăiață.” (M. Preda) În exemplele de mai sus, avem aluzie religioasă și respectiv aluzie folclorică. Citatul din Marin Preda conține z. integrată în propoziție ca segment de enunț; de aceea este numai aluzivă. Dacă ar fi fost întrebuințată întreagă, n-ar mai fi avut structură de comparație (ca funcție gramaticală), ci ar fi fost aplicată metaforic, cum ar fi: „După asta, victoria le-a fost foarte ușoară, le-a venit pe neașteptate. Vorba aceea: Pică pară mălăiață în gura lui nătăfleață.” 6. Z. alegorie: „I-a ieșit un porumbel din gură.” (Despre cineva care a spus o vorbă proastă). „I-a ieșit un înger din gură.” (Despre cineva care a spus o vorbă bună). 7. Z. eurilogică: Formulă reprezentând o z. enunț, prin care se sugerează rezumativ lungimea nedefinită a unei relatări sau a unui dialog: „C-o fi, c-o păți.” „Ba una, ba alta...”; „C-o fi tunsă, c-o fi rasă.”; „Câr, mâr...” 8. Z. proverbială: Este destul de frecventă, și, întocmai ca și proverbul propriu-zis, reflectă o experiență de viață, evocând un eveniment odată notoriu, o situație comună semnificativă, a căror analogie cu tot ce se poate întâmpla în viață a dus la folosirea lor alegorică: „A nu avea pe unde scoate cămașa.” „Și-a găsit sacul petecul.” „Nu te băga unde nu-ți fierbe oala.” În privința funcției semantice, vom menționa că z. se pot clasifica în două mari categorii: 1. Z. portret: „Pentru unii mumă, pentru alții ciumă.” „A fi oaie între lupi.” „Puișor cu caș la botișor.” 2. Z. circumstanțială (care caracterizează o situație): „La urma urmelor, unde nu-i dă și Trăsnea cel urâcios un pupoi, fără veste. Căci la de acestea, mai tot prostul se pricepe. Și atunci, crâșmărița cea frumoasă curat s-o mâniet. Dar ce să-i facem? Vorba ceea: În care cămașă s-o mâniet, într-aceea s-a desmânié, că altfel n-ai cum s-o ghibăcești.” (I. Creangă)

gănce'ală sf [At: ANON. CAR. / Pl: ~celi / E: gance² + -(e)ală] (Înv) Defect corporal sau boală Cf gance² (1).

găunoș'ală sf [At: DICȚ. / Pl: ~șeli / E: găunoși + -(e)ală] (Rar) Găunoșie.

gâgâi'ală sf [At: MARIAN, O. II, 375 / V: ~găi~ / Pl: ~ieli / E: gâgâi + -(e)ală] 1 Gâgâit¹ (1). 2 Gâgâit¹ (2). 3 Larmă provenită de la strigăte multe, asurzitoare, de gâște Si: gâgâit¹ (3), găgâitură² (2). 4 (Fig) Bâlbâială Cf gâgâi (2).

gâtui'ală sf [At: DA / Pl: ~ieli / E: gâtui + -(e)ală] Gâtuire (1).

h'ală² sf [At: ANON. CAR. / V: '{cală,0c}^[1] / Pl: ~le / E: srb hala] 1 (Reg) Uragan. 2 (Reg) Vijelie. 3 (Înv) Faptă care îngrozește. 4 (Înv) Monstru. 5 (Euf; lpl) Iele. 6 (îrg) Om mâncăcios. 7 (Reg) Animal sălbatic (de pradă).

im'ală sf [At: H XVIII, 268 / Pl: ? / E: im¹ + -ală] 1 (Reg) Murdărie. 2 Noroi. 3 Pământ amestecat cu paie folosit la construirea caselor Si: chirpici cf muruială. 4 Loc mlăștinos, rămas în urma inundării unei văi. 5 Jeg. 6 Cerumen.

hâșc'ală sf [At: LB / Pl: ~le / E: hașcă³ + -ală] (Reg) 1 Piele de proastă calitate, subțire. 2 Vită slabă. 3 Om jegărit.

ARGHISEALĂ s. f. (Ban.) Tăbăceală. Argisalĕ. AC, 328. Etimologie: arghisi + suf. -(e)ală. Vezi și argăsit, arghisi.

hultenioară sf [At: PANȚU, PL.² / V: ~'{cală,0c} / Pl: ~re / E: hultan + -ioară] (Bot) Vulturică.

îmbi'ală sf [At: ISPIRESCU, L. 339 / S și: (înv) înb~ / P: ~bi-a~ / Pl: ~ieli / E: îmbia + -ală] 1-3 (Pfm; rar) Îmbiere (1-3).

împăi'ală sf [At: PĂCALĂ, M. R. 293 / Pl: ~ieli / E: împăia¹ + -ală] Lână scurtă și moale a oilor, care crește primăvara.

jefui'ală sf [At: DA / Pl: ~eli / V: jăcu~, jăf~ / E: jefui + ~ală] 1 Prădare. 2 Jaf (1). 3 Jefuire (3).

încui'ală sf [At: H XVII, 439 / Pl: ~ieli / E: încuia + -ală] (Îvr) Constipație.

încurc'ală sf [At: CREANGĂ, P. 270 / Pl: ~le / E: încurca + -ală] 1 (Mol) Încurcătură (1). 2 (Înv) Uneltire.

întrei'ală sf [At: (a. 1744) IORGA, S. D. XIV, 64 / V: (reg) ~rii~ / Pl: ~ieli / E: întrei + -(i)ală] (Înv) Dare care consta din a treia parte din venituri sau produse.

mestăc'ală sf [At: BL V, 144 / Pl: ? / E: mesteca² + -ală] (Ban) 1-2 Îngrămădeală (de ființe sau) de obiecte.

morăi'ală¹ sf [At: DLR ms / Pl: ~ieli / E: morăi¹ + -ală] (Mol) Bătaie dată cuiva, cu tras de păr Si: (reg) morăreală.

ala-bala.

odor'ală sf [At: CIAUȘANU, GL. / Pl: (rar) ~răli / E: odorî + -ală] (Olt) Terminare a aratului.

pavea sf [At: (a. 1835) URICARIUL VIII, 132/19 /V: (înv) ~'{cală,0c}, pava^[1] / Pl: ~ele / E: fr pavé] 1 (Mpl) Bucată, de formă cubică, prismatică etc. de piatră, de lemn, mai rar de beton, de cărămidă etc. folosită la executarea unui pavaj. 2 (Îe) A bate (sau a număra) ~le A umbla fără nici un rost Si: a umbla creanga. 3 (Lsg; iuz) Pavaj (2). 4 (Îvr) Impozit, taxă pe care o plătea un proprietar pentru construirea sau întreținerea pavajului (2).

pălăi'ală sf [At: CIAUȘANU, GL. / Pl: ~ieli / E: pălăi + -ală] (Olt) Flecăreală.

păzi [At: (a. 1521) HURMUZAKI, XI, 843 / Pzi: ~zesc, (reg) pazăsc, 3 și (reg) pază / Imt și: 2 (pfm) păzea, (reg) pazî, păza, păzi / E: slv пазити] 1 vt A fi însărcinat sau a-și propune să supravegheze, asfel încât ceva sau cineva să fie în siguranță, să nu fugă, să nu fie luat, să nu dispară etc. Si: a străjui. 2 vt (Fam; îe) Ce ~zești (aici) ? Ce urmărești? 3 vt (Îal) Cu ce-ți pierzi timpul? 4 vt (Îae) Ce ai în gând ? 5 vt (Reg) A priveghea un mort. 6 vt A avea grijă, a se ocupa de cineva sau de ceva Si: a îngriji, a supraveghea. 7 vt ((Îe) A(-și) ~ gura (sau, înv, limba) A vorbi cu prudență. 8 vt (Îae) A nu spune ce nu trebuie. 9 vt (Îae) A tăcea. 10 vt (Îvp) A întreține focul Si: a alimenta, a înteți. 11 vt A apăra de primejdie. 12 vt A lua sub protecția sa Si: a ocroti, a proteja. 13 vt (Fam; îe) A-și ~ cojocul (sau pielea) A se teme de bătaie. 14 vt (Îae) A se feri, din prudență, să facă un anumit lucru. 15 vt(a) (Îe) Doamne ~zește (și apără) sau ~zească (ori ~t-a) sfântul! Dumnezeu să ne ferească de rău! 16 vt(a) (Îae) Vai de mine! 17 vt(a) (Îae; îcn) Nicidecum. 18 vr A se apăra de primejdie, de un neajuns etc. 19 vr A căuta să scape. 20 vr A fi cu băgare de seamă să nu... 21 vr A evita. 22 vi (Pfm; îf păzea) Dă-te la o parte! 23 vi (Pfm; îf păzea) Atenție! 24 vt (Fam; îe) A lua (pe cineva) la trei ~zește A certa pe cineva. 25 vt (Fam; îe) A o lua la trei ~zește A o lua la fugă. 26 vr (Fam; îe) Să te ~zești Pârleo! Acum e acum! 27 vr (Îvr) A se ascunde cu grijă. 28 vt (Fșa; îrg) A pândi Si: a iscodi, a urmări. 29 vt (Fșa; îrg) A aștepta să i se ivească prilejul, momentul etc. 30 vt (Îe) A ~ (sau a ține) calea (sau drumul ori reg, pala) cuiva A aștepta trecerea cuiva pentru a i se adresa, pentru a-l ataca, pentru a-l prinde etc. 31 vt (Îae) A ieși în calea cuiva. 32 vt (Îae; reg) A avea necaz pe cineva, a-i purta pică. 33 vt (Înv; îe) A ~ vreme A aștepta momentul prielnic pentru a acționa. 34 vt (Trs) A se ține tot timpul după cineva, a nu lăsa în pace, a urmări cu perseverență. 35 vt (îvp) A respecta porunci, dispoziții, legi. 36 vt (Îvp) A îndeplini o poruncă. 37 vt (Îvp) A urma un comandament religios sau moral. 38 vt (Îvp) A se ocupa numai cu ceea ce i s-a cerut. 39 vt (Îe) A-și ~ treaba A nu se amesteca în treburile altora Si: a-și vedea de treabă. 40 vt (Îae) A fi prudent, rezervat. 41 vt (Îe) A-și ~ calea (sau drumul) A-și continua neabătut drumul. 42 vt (Înv) A păstra în aceeași stare Si: a întreține. 43 vt (Îvp) A conserva. 44 vt (Îlav) A ~ tăcerea A tăcea. 45 vt (Îal) A trece sub tăcere Si: a nu pomeni. 46 vt (Buc) A nu ceda cu nici un preț Si: a persista, a persevera. 47 vt (Îrg) A sta mereu într-un loc. 48 vr (Îrg) A se duce des pe la cineva sau undeva Si: a frecventa. 49 vri (Îrg) A se grăbi. 50 vri (Îrg) A se strădui. 51 vt (Trs; Ban) A pregăti mâncarea.

posăi'ală sf [At: DLR / P: ~să-ia~ / Pl: ~ieli / E: posăi¹ + -ală] (Reg) Vaccinare.

tin'ală sf [At: ALR SN IV h 1220/2 / V: (reg) ~nal (Pl: ~uri) sn / Pl: ~neli / E: tină + ~(e)ală] (Ban) Noroi¹.

toc'ală sfi [At: UDRESCU, GL. / E: toca¹ + -ală] (Mun) 1 Vorbărie. 2 Om care pălăvrăgește Si: (pfm) flecar.

prișc'ală sf [At: MARIAN, Î. 212 / Pl: ? / E: prișcă + -ală] 1 (Trs; Buc) Scândurică sau lopățică de brad despicată la un capăt, care se folosește la unele jocuri de copii pentru a lovi pe cineva. 2 (Îcs) De-a ~la Joc în care un participant este lovit pe spate cu prișcala (1) de către ceilalți participanți, până când ghicește cine l-a lovit. 3 (Reg) Praștie.

urinar², ~ă a [At: CORNEA, E. I, 209/19 / V: (îvr) ~e, ~al / Pl: ~i, ~e / E: fr urinaire] 1 Care aparține organelor de secretare a urinii. 2 Referitor la organele de secretare a urinii. 3 Cu funcția de a forma, filtra și evacua urina din organism. 4 Referitor la urină. 5 De urină. 6 (Îvr; îs) Piatră ~ală Calcul care se formează în organele de secretare și de eliminare a urinei.

zic'ală sf [At: ȘINCAI, HR. I, 260/4 / Pl: ~le și (reg) ~căli / E: zice + -ală] 1 (Îrg) Zisă (1). 2 (Pex) Poveste. 3 Zicătoare (5). 4 (Pop) Melodie (pentru dans) executată la un instrument muzical. 5 (Pex) Cântec. 6 (Reg) Horă. 7 (Reg; îs) ~ bătrânească Horă de flăcăi. 8 (Reg) Formulă de descântec, de vrajă.

zoaie sf [At: LB / P: zoa-ie / V: (reg) ~'{cală,0c} (Pl: zo'ale, zoali), zoi sn (Pl: zoaie, zoiuri), zoia (Pl: zoiele), zoie / S și: so~ / Pl: zoi, ~ / E: slv *zola cf bg зола] (Mpl) 1 (Pop) Apă (cu săpun și leșie) care a rămas de la spălatul rufelor, al vaselor etc. Si: (reg) hâlbe, (rar) scursoare, spălătură, (reg) zângoare (1). 2 (Pgn) Apă murdară Si: (reg) zângoare (2), zlat² (1). 3 (Ban; Trs) Spumă de săpun. 4 (Buc) Puhoi de apă tulbure. 5 (Buc; îf zoală) Ploaie măruntă (de lungă durată). 6 (Buc) Vin sau rachiu de calitate inferioară. 7 (Reg; îf zoală) Spumă de pe laptele muls proaspăt. 8 (Trs; Mun) Salivă care curge din gura animalelor Si: bale (1). 9 (Trs) Sudoare spumoasă. 10 (Lpl; Olt) Șiroaie. 11 (Reg; îf zoi) Apă spumoasă și cu vreascuri adunată la stăvilarul morii. 12 (Buc; Trs; îf zoi) Bloc de gheață plutitoare. 13 (Înv; îf zoi) Pleavă.

vioară¹ [At: BUDAI DELEANU, Ț. 185 / P: vi-oa~ / V: (reg) ~'{cală,0c} ~re / Pl: ~re / E: pbl ml *vivula (<vivus)] 1 a (Pop; d. apă) Limpede. 2 sf (Pop; d. apă; îla) Limpede ~ sau limpede ca (ori cum e) ~ra, ca ~ra, (limpede) ca (și) ~, curată ca ~ra Foarte limpede.

segrega [At: ÎNVĂȚĂTURĂ, 33/19 / Pzi: segreg / E: lat segregare, it segregare] 1 vt (Rar) A separa (1). 2 vr (Blg; spc; d. genele alele ale unui organism heterozigot) A se separa în timpul diviziunii, formând indivizi cu caractere distincte. 3 vi (Mtg; d. componenții unui aliaj) A se separa sau a se repartiza neuniform în timpul solidificării, datorită diferenței dintre punctele de topire. 4 vr (Cns; spc; d. materialele granuloase din betonul sau din mortarul depozitat sau transportat) A se separa în straturi de consistență diferită.

segregare sf [At: CĂLINESCU, C. O. 234 / Pl: ~gări / E: segrega] 1 (Rar) Separare (1). 2 (Blg; spc) Izolare a unui grup de indivizi sau a unei populații de restul speciei. 3 (Rar; spc) Segregație rasială. 4 (Blg; spc) Separare în timpul diviziunii a genelor alele ale unui organism heterozigot și formare a unor indivizi cu caractere distincte. 5 (Blg; spc) Separare a caracterelor materne și paterne în a doua generație hibridă. 6 (Mtg; spc) Separare sau repartizare neuniformă a componenților unui aliaj, produsă în timpul solidificării din cauza diferenței dintre punctele de topire. 7 Operație de afinare a unui aliaj prin răcire selectivă prin care, la solidificare, unele impurități se concentrează și se pot îndepărta ușor. 8 Proces de izolare a minereurilor din masa rocilor înconjurătoare. 9 (Cns; spc) Separare în straturi de consistență diferită a materialelor granulare din beton sau din mortar în timpul depozitării sau transportării acestora Si: segregație (5).

zic'ală s.f. 1 Zicătoare, proverb. Iordache Golescu... a adunat o bogată culegere deproverbe și zicale românești (CA. PETR.). 2 (pop.) Melodie (pentru dans) executată la un instrument muzical. Arcușul lui Ilie a tăiat apoi zicala în două (POP.). ♦ ext. Cîntec. 3 (înv., reg.) Vorbă, spusă. ♦ ext. Poveste. • pl. -e. /zice + -ală.

!'{cală,0c} s. f., g.-d. art. '{calei,0c}; pl. '{cale,0c}

MĂSĂLUÍ vb. IV. Intranz. (Prin nord-vestul Transilv.) A dormi, a poposi undeva peste noapte ; (învechit și popular) a mînca. Șî iar a nemerit șî ala fecior chiar în locu ala ce-au măsăluit celalalt fecior. CANDREA, Ț. O. 34, cf. 50. - Prez. ind.: măsăluiesc. – Mas + suf. -ălui.

bor'ală s.f. 1 (pop.) Vărsătură. 2 (vulg.) Spermă. • pl. -eli. /borî + -(e)ală.

MÉRGE vb. III. Intranz. I. (Despre ființe) 1. A se mișca deplasîndu-se dintr-un loc în altul; a umbla, a se deplasa. Mărrgîndu și apropiindu-me cătră Damascu. COD. VOR. 38/25, cf. 26/9. Să le arate taina, ca să vază toți cîți mergea pre cale. CORESI, EV. 89. Mărgînd neștine pre un drum, va afla vreun dobitoc. PRAV. 5. De-l va petreace ca un priatel și mărgînd să va prileji într-acea greșală, nu să va certa. ib. 310, cf. 39, 168, 285. Și veți învăța pre iale pre feciorii voștri, să le grăiască șăzînd în casă și mergînd în cale și culcîndu-să și sculîndu-sâ. BIBLIA (1 688), 134²/15. Mărgînd doi oameni pre cale (sec. XVII). CAT. MAN. I, 383. Și așa vitejaște au mers pînă lîngă curtea împăratului. ANON. BRÎNCOV., CM II, 322. Să meargă pe drumul cel mare, de la Ocna pînă la Sculeni (a.823). URICARIUL, XIV, 289. Nu se știe cît au mers. CREANGĂ, P. 275. După ce merse cale lungă depărtată, ajunse la niște munți mari și înalți. ISPIRESCU, L. 19, cf. 34, 43. Bătrînul, slab, cu ochii plini De lacrimi și bănat – Mergea de-un gînd nebun purtat. COȘBUC, P. I, 233, cf. 317. Că-i iarba mare, d'e nu pot horind a mere. ap. VAIDA. Pe de-o lăture de sat Mere-un păun retezat, Dar nu-i păun retezat, Ci-i bădița fermecat. JARNIK-B]RSEANU, D. 11. Prin pădurea cu nuiele Merg răgute tinerele. id. ib. 309, cf. 17, 81, 253, 313, 497. Merge badea meu cu plugul Tot alăturea cu drumul. HODOȘ, P. P. 45. Alele ! mergînd pe drum Bătrînețele m-ajung. DOINE, 90, cf. 8, 15. Mergînd amândoi pe drum, iată că întîlnesc un grec. ȘEZ. IV, 6. Pe drumul care merg eu Nu e iarbă, nici dudău. ib. 218. Merse fără preget pe pustiul de zăduf. POPESCU, B. III, 111. Îmi place cum miege cálu ăsta. ALR II 969/172. Meream înăpoia cociei. ib. 3 212/53, cf. 3 212/64, 95, 157, 219, 228, 250, 272, 279, 284, 310, 316. O mărs o buca di drum. ib. 4 395/551. Pornește-a merje. A III 5. Mergăi printr-o pădurice, Găsii nouă ouă de vovice; Luai nouă, Lăsai două, Ca vovicea să mai ouă (Cartofii). GOROVEI, C. 20, cf. PASCU, C. 243. ◊ (Întărit prin repetare, arată durata prelungită a acțiunii) Și merge și merge, pînă ce înnoptează bine. CREANGĂ, P. 187. Și merg ei o zi și merg două și merg patruzeci și nouă. id. ib. 199, cf. 207, 301. Merse Făt-Frumos, merse și iar merse, cale lungă și mai lungă. ISPIRESCU, L. 5. Merseră, merseră, cale lungă depărtată. id. ib. 22, cf. 26. De urît aș mere, mere, Calea mi se face stele. JARNIK-BÎRSEANU, D. 211. Mai merge ce mai merge. ȘEZ. I, 5. ◊ (Cu determinări care indică modul de deplasare) a) (Determinarea indică dacă deplasarea se face pe jos sau cu un mijloc de locomoție) De acolo vrumu se luomu Pavelu. . . și vrea însuș pedestru se mearrgă. COD. VOR. 18/8. Un om s-au rugat să-i dau un cal, să margă călare dzeace mile de pămînt. PRAV. 41. Au mărs pre picioare. . . 2 mile. DOSOFTEI, V. S. octombrie 42^r/9. Ea mergea bine pe cal. BOLINTINEANU, O. 428. Tu-i mere pe sus cîntînd, Iară eu pe jos plîngînd. JARNIK-BÎRSEANU, D. 301, CÍ. ȘEZ. I, 153. Mere călărește. ALR I 1 120/333. Mere cu bițicli [= bicicleta]. ALR II 2 575/260. b) (Determinarea indică sau sugerează ritmul de deplasare) Și, mergând tare, sosi în țara tătărască, și agiunsă la amândouă oștile tătărăști. HERODOT (1 645), 247. Gloata silită de foame Va căuta să meargă bărbătește. BUDAI-DELEANU, Ț. 106. Ei mergind ca vîntul se ceartă și se-ntreabă. EMINESCU, O. I, 447. Cătră sară pornește și el mergînd în pasul calului. CREANGĂ, P. 198. Și cînd venea ea, nene, dobora copacii: așa de iute mergea. ISPIRESCU, L. 5. Cîrdul mergea acum încet. PREDA, Î. 145, cf. V. ROM. septembrie 1 954. Și te uită după el Cum mere de cătinel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 113. Așa zice popa nost Cînd moare cel fără rost: Mergeți tare, Că bani n-are. id. ib. 468. Merseră ca gîndul, de întreceau vîntul. RETEGANUL, P. III, 14. c) (Determinarea indică poziția corpului în timpul deplasării) Cf. ZANNE, P. II, 101. Merge în patru picioare. ALRM I/II h 328. Merge în brînci. ib. Merge de-a bușilea. ib. Merge capră. ib. Merge de-a oaia. ib. Merge în patru mîini. ib., cf. A III 16. d) (Despre cai; determinarea indică poziția picioarelor în timpul deplasării, adesea și ritmul de deplasare) Calu a fos mergînd îm buiestru. GRAIUL, I, 34. Meri în trap. A I 23. Meri în galop. ib. Me-n paș. ib. 31. Merje calu de-a-nsăltatilea. ib. III 17. e) (Cu alte determinări modale) Gheorghiță, să mergi binișor mîne dimineață. TEODOREANU, M. II, 194, cf. ALR II 3 723/102, ZANNE, P. IV, 255. ◊ Expr. A merge pe două (sau trei, patru, șapte, nouă) cărări v. c ă r a r e. A merge în bobote v. b o b o t. A merge în dorul lelii v. d o r. (Regional) A merge de-a roata (sau de-a zbîrdigoala) = a se da peste cap, a se da tumba. Cf. ALR I 367/80, 218. F i g. Auzită fă mie demăreața meserearea ta, că în tire upăvăiiu; spune-mi, Doamne, calea într-însă se mergu. PSALT. 296, cf. 55. Înțelegu-te și deregu-te în calea ceasta ce mergi. CORESI, ap. GCR I, 13/23. Mă va păzi pre mine, în calea care mărg acum (a. 1 683). GCR I, 273/36. (T r a n z., învechit, rar) Au mers căi strîmbe. BIBLIA (1 688), 176²/20. ◊ (Prin extensiune, despre vehicule) De inima căruței atârnau păcornița cu feleștiocul și posteuca, care se izbeau una de alta, cînd mergea căruța. CREANGĂ, P. 106, cf. 40. Trenul mergea tot mai departe, se apropia tot mai mult de țelul călătoriei. D. ZAMFIRESCU, R. 78. Care de munte cu coviltire merg înaintea noastră tihnit. CAMIL PETRESCU, U. N. 219. Pe drumul Orăzii Merg carăle Gheorghiții. POMPILIU, B. 27. Merg carele după vin. JARNIK-BÎRSEANU, D. 53. ◊ (Despre aștri) Nu văz stele strălucind Nici luna pe ceri mergînd. ȘEZ. II, 9, cf. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133. ◊ F i g. Îi mergeau și gîndurile prin cap. GANE, N. II, 100. ♦ (Cu determinări locale; împreună cu aceste determinări, verbul capătă diverse accepții) a) (Cu determinarea „înainte”) A preceda (în spațiu). Înrainte mearge-veri amu înraintea feațeei Domnului a găta calea lui. PSALT. 335. (Despre abstracte) Dereptatea. . . înainte mearge și pure în cale urmele sale. ib. 176. Va mearge dereptatea ta înaintea ta și slava lu Dumnezeu acoperi-te-va. CORESI, EV. 52; b) (cu determinări ca „sus”, „în sus”, „la deal” etc.) a urca, a sui. Mere la deal cu greu. ALR II 3 113/228. Ion mere cîtinel la deal. ib. 3 113/235, cf. 3 113/141. Din treapta cea mai de jos, cînd vei aluneca în jos, lesne te mai scoli de jos, iar din cea mai de sus anevoie mergi în sus. ZANNE, P. III, 412; c) (cu determinări ca „jos”, „în jos”, „la vale” etc.) a coborî. Gios mergea în mare în corabie. PSALT. 230. Nu zice că „pogorî^”, ce „mergea în jos”. CORESI, EV. 391, cf. GCR II, 359, ALR I 1 221/159; d) (maghiarism regional; cu determinarea „din drum”) a-și schimba direcția de mers, a se abate din drum. Cf. ALR II 3 421/64, 105, 250, 310, 325, 334. ♦ T r a n z. (Învechit și regional) A străbate, a parcurge. Atîta mergeam de reapede acesta drum, cît îm părea că zburăm. DOSOFTEI, V. S. septembrie 11^v/33. Și-a mers el multă lume și țară și nu și-a căpătat stăpîn. RETEGANUL, P. III, 27. ♦ A colinda din loc în loc, a trece dintr-un loc în altul. Și de-aciia ieșind și mergea pren Galileiu; și nu vrea de să-l știe cineva. CORESI, EV. 77, cf. 256. Mergînd prin țară, domnul întîlni o seamă de turci. BĂLCESCU, M. V. 242. Îi deteră voie să meargă prin toate locurile de prin prejur, pe unde va voi. ISPIRESCU, L. 8. Tot într-un pas mergeau de la o casă la alta. ȘEZ. III, 184, cf. ZANNE, P. III, 246, IV, 162, V, 106. ♦ (Cu determinări ca „la dreapta”, „la stînga”, „hăis”, „cea”) A (o) coti (spre. . .). Mărg la direapta sau la stînga. ALR II 5 637/316. Merem hois sau cea. ib. 5 637/334, cf. 5 637/349, 353, 531, 791. ♦ (Despre obiecte sau, p. e x t., despre ființe) A se deplasa prin aer; a zbura, a pluti. Și așa mearge pe deasupra pământului ca de doi coți. N. COSTIN, ap. GCR I, 201/26. ♦ (Despre nave ori despre alte obiecte plutitoare sau, p. ext., despre ființe) A se deplasa plutind pe apă; a pluti. Corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 25. Vaporul merge mai încet, mai cu pază. VLAHUȚĂ, R. P. 5. Faci valuri pîn apă ca să morgă [barca]. ALR II 2 522/386. Curcubeta încă merge cît merge deasupra apei. . ., dar odată se cufundă. ZANNE, P. III, 537. ♦ (Familiar, despre mîncări sau băuturi; de obicei determinat prin „pe gît”) A putea fi înghițit ușor (și repede); a aluneca pe gît. Mă răped în cramă s-aduc și un cofăiel de vin, ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. Lupul nostru începe a mânca hîlpov; și gogîlț, gogîlț, gogîlț, îi mergeau sarmalele întregi. id. ib. 32. ◊ (Glumeț, printr-o lărgire a sensului) Să-mi pun pelea la pază din partea lui Chitiuță, și apoi oi vedea eu cum i-o merge îmbucătura. ȘEZ. IX, 67. 2. (Deplasarea este văzută în stadiul inițial; de obicei cu determinări locale, mai rar finale) A pleca, a porni, a se duce; a se îndrepta (spre....). Deaci ieși, se mearrgă întru Machiedonia. COD. VOR. 14/17. Gotoviți doao sute de voinici, se mearrgă pănră la Chiesariia. ib. 54/11, cf. 8/7, 38/25, 52/18, 68/19. Îngerii oameniloru, a bărbaților și a muierilor, mergu la Dumnezeu să se închine (cca 1 550). GCR I, 1/9. Voinicul, cînd mearge la războiu, elu se teame și e întru grije multă. CORESI, EV. 78. Lazar, soțul nostru, au adurmit. Ce merg, să deștept el. id. ib. 95, cf. 170, 314. Eu iarăși merș la Ier[u]s[a]lim cu Varnavași luai Tit cu mine (cca 1 569-1 575). GCR I,* 15/28. Eu merși la iad, vrăjmașul cîlcaiu. COD. TOD. 208. Merș și vădzuiu acolo sadurile raiului. ib. 210, cf. 220. Te scoală de mergi întru tîmpinarea lui și-i spune lui de toate (cca 1 600-1 625). GCR I, 67/2, cf. 74/14. Iară den cîte avem aicea, toate vom să le lăsăm; și numai goli vom să meargem ca și cum ne-am născut (a. 1 642). id. ib. 97/2, cf. 115/31. Să cunoști asupra cărora oameni mergi tu cu oaste. HERODOT (1 645), 363. De va veni neștine la un priiatin, să poftească un cal, sau un bou, să margă pănă la cutare loc. PRAV. 41. Au trimis de l-au chemat, să margă să o găsească. ib. 189, cf. 309, 321. Iară cum auzi Is[us] că iaste Ioan prins, mearse în Galilea. N. TEST. (1 648), 6^r/3, cf. m o l i t v e n i c (sec. XVII), 311. Noi după cuvîntul dumitale am mers la numitul sat Trudeștii (a. 1 667). URICARIUL, XXV, 66. Lăsă Chesariia și iarăși mearsă în pustie. DOSOFTEI, V. S. octombrie 42^v/29. Meargeți în satul carele e în preajma voastra, și îndată. . . veți găsi un mînzu legat (a. 1 693). GCR I, 310/27. Vrînd să margă la biserică întru o duminică dimineața . . . au audzit un glas mare de om strigînd. NECULCE, L. 11, cf. 261. Ne-au părut râu și am mărsu de am supărat pe dumnealui giupănul Iordachi Rusăt (a. 1 710). BUL. COM. IST. IV, 194. Mergînd eu la curte marți seara și vorbind în taină cu măria sa, i-am zis cum că mă las de vlădicie de voia mea. ANTIM, P. XXIII . Obiceaiu au împărații cînd vor să meargă la un loc unde vor vrea, întîi să trimiță slugile (a. 1 747). GCR II, 39/3, cf. 64/10. Va merge starostele la casa vreunui ciubotar (a. 1 776). URICARIUL, XIV, 11. Preste puțin iară mearsem la locul acela. MINEIUL (1 776), 29^V2 /11. Fac curături pentru aratu . . . de strică pădurele numai pentru că nu vor să margă la cîmp pentru depărtarea locului (a. 1 792). URICARIUL, L, 348. Să mergem la bărbierie, Să ne rază pe datorie (sfîrșitul sec. XVIII). GCR II, 105/13, cf. 115/6. Să margă la starea locului. . . să le împartă și pădurea cu bună dreptate (a. 1803). URICARIUL, XXV, 91. Să meargă la sat la Bărgăoani și să strîngă oameni bătrîni și să le împarță moșia (a. 1 806). ib. 133. Ermina de-aci mersă nevăzută, Lăsînd pe voinic în uimire adîncă. BUDAI-DELEANU, Ț. 140. Mutîndu-și apoi lăcașul său, mearsă Din Stambul. id. T. V. 109, cf. MARCOVICI, D. 15/14. Au năimit pe un om cu îndatorire, ca. . . să meargă să vestească tatălui său. DRĂGHICI, R. 6/17, cf. 18/22. Aflînd de la vezir că îl poftește frate-său să meargă la India, îi păru cu totul bine. GORJAN, H. I, 2/29, cf. 4/16. Un loc pustiu și tainic, de curînd aflat la lume, Unde spre tămăduire pătimașii merg anume. CONACHI, P. 85. Să meargă la tabăra de la Sas-Sebeș. BĂLCESCU, M. V. 392. Merse în mijlocul bisericii și . . . se înturnă spre nord. NEGRUZZI, S. I, 149. Să mergem împreună acilea la un loc, Să-ți arăt un frumos și mare dobitoc. ALEXANDRESCU, O. I, 343. Ei, dar gătește-te, Luluță, c-o să mergem la tîrg. ALECSANDRI, T. I, 183, cf. 63, 281. Eu mă duc și te las pe tine aicea. . . , dar înainte de-a merge, voi să-ți arăt în ce consistă nebunia vieții mele. EMINESCU, G. P. 91, cf. id. N. 3. I-a zis cu ciudă să iasă din ogradă și să meargă unde știe. CREANGĂ, P. 98. Dumineca viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. id. ib. 162. D-le Nae . . . Nu mai mergem pe la o țuică? CARAGIALE, O. VI, 163. Se înduplecă de rugăciunele neguțătorului și pofti să meargă să-i vază marfa. ISPIRESCU, L. 24. Mergînd spre răsărit, ajunse la curtea unui împărat. id. ib. 33, cf. id. U. 42. Văd în zori, cum merg s-adune Mură fetele: doinesc, Rîd pe drum și hohotesc. COȘBUC, P. I, 262. E, ai să mergi la război. DELAVRANCEA, O. II, 200. E timpul spre palat să mergem. DENSUSIANU, L. A. 130. Dimineața mergea la cîmp, ca de obicei. GÎRLEANU, L. 114. Todosia nici n-o zări pînă cînd merse să închidă poarta. REBREANU, I. 31. Ne urcăm mai bine în mașină și mergem la redacție. C. PETRESCU, C. V. 158, cf. id. R. DR. 16, SAHIA, N. 42, CĂLINESCU, E. 96. E neapărat nevoie să meargă o delegație la Constantinopol. CAMIL PETRESCU, O. III, 97. Mă pregătesc de plecare. . . - Ce tot băsădești? Unde vrei să meri? T. POPOVICI, S. 266, cf. id. SE. 66. Du-mă bade și pe mine Unde mergi, în țâri străine. JARNIK-BÎRSEANU, D. 63. Cîndu-i mere a peți Și la mine nu-i veni, Căluți se poticnească. id. ib. 266. La moară nu te-oi mîna, De nu-i mere, nu-i mînca. id. ib. 392. Numai pe acel timp merge paserea după hrană și nu-i la cuib. SBIERA, P. 25. Să-și aleagă un cal mîndru, sireap, și apoi să meargă undeva în pețite. id. ib. 50, cf. 262, HODOȘ, P. P. 44, 47. Eu merg la lucru, unde voi căpăta ceva, tu stai în piață. RETEGANUL, P. II, 19, cf. I, 2. Merg țiganii-a colinda. DOINE, 79, cf. 82, 219, 253, 298. Eu ziceam că merg la fragi. ȘEZ. III, 156, cf. IV, 172, MAT. FOLK. 1 468. Să meargă unde îi vor duce ochii. BOTA, P. 5. Să margă s-adepe caii. ALR I 298/61, Merem cu oile să le împriorâm. ib. 619/218. Am mers la drum de cu noapte. ALR II 2 391/334. Tu nu vez că-ș ia pălăria și merge. ib. 3 037/192. Cînd ai mărs la tîrg, am zis să nu te uiț de leacuri. ib. 3 115/325. Hai să merem cală casă, că- i noapte. ib. 3 207/250. Merem la săniet. ib. 4 369/219. Mem la sapă la cucuruz cu plugul. ib. 5 132/64. Me cu boii la munți, A I 23. La culesul viei nu merge cu struguri în traistă. ZANNE, P. III, 407. La vînat cu pușca sacă să nu mergi. id. ib. IV, 680, cf. 527. Am o păserea Intr-un vîrf de nuia, Tot se caină ca vai de ea, Că nu mere nime să o ia (Aluna). GOROVEI, C. 11. ◊ (În corelație cu a s e î n t o a r c e, a v e n i) Grăiesc unuia să meargă, și mearge, și altuia să vie, și vine. CORESI, EV. 223. Din cvartirul seraschierului vin și merg curierii fără de răstimp. GT (1 839), 57²/41. Badea mere și se-ntoarce, Sînul meu durerea-l stoarce ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 143, cf. 127. Oi veni Pe la Suceavă, Că dor-oi veni mai degrabă. Pîn-a mere și-a veni, Cărările s-ar stecli. MARIAN, NU. 500. Dacă mei . . ., vin-di grabă. ALR I 340/65, cf. 340/90, 98, 308, 345. ◊ (La imperativ, ca termen – sau în formule – de urare ori de îndemn) Mergi – și fii încredințată -, nimic nu m-a turburat. HELIADE, o. i, 431, cf. 457. Mergi, dar, fără mâhnire, te du și fii voioasă. ALECSANDRI, P. I, 138. Te du cu bine în cale depărtată Și mergi drept la Moldova în mari viteji bogată. id. T. II, 92, cf. 133. Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi. CREANGĂ, P. 20. Mergi cu bine, fătul mieu. id. ib. 185. Mergeți în pace, dragii miei. id. ib. 199, cf. 275. Nu stați, dragii mei, că nu-i de-a sta; mergeți în plata lui D-zeu sfîntul. RETEGANUL, P. V, 42, cf. ALR I 1 498/217. ◊ Expr. A merge înaintea cuiva sau a-i merge (cuiva) înainte = a se duce în întîmpinarea cuiva; a íntímpina (pe cineva). Nu se așteaptă feciorul să vie pînă la el, ce-i mearse înainte, de apucă pre el și-l sărută. CORESI, EV. 29, cf. 86. (Popular) A merge de la... = a pleca despărțindu-se de cineva. Mergînd, mîndră, de la voi, Plîngu-mi ochii amândoi. JARNIK-BÎRSEANU, D. 113, cf. 108. (Popular) A merge (fiecare) în (sau la) treaba lui (ori sa etc.) = a-și relua treburile obișnuite, a-și vedea de interesele sale. Cei trei camarazi se despart, să meargă fiecare la treaba lui. CARAGIALE, O. II, 66. Zicînd acestea, s-au despărțit unul de altul, și fiecarele au mers în treaba sa. SBIERA, P. 200. (Regional) Mergi-ncolo! = a) pleacă de aici! lasă-mă în pace! Cf. ALR II 3108/228; b) nu mai spune! extraordinar: de necrezut! Com. din SEBEȘ-ALBA IULIA. (Regional) Mergi în treabă-ți = pleacă de aici! lasă-mă în pace! Sîntem osteniți de drum și flămânzi, am intrat la d-ta, să cerem ceva de mâncare... – Mergeți în treabă-vă ! RETEGANUL, P. I, 56. (Regional) A merge în porneală v. p o r n e a l ă. A merge ață (sau întins, țintă, regional, oblu) v. a ț ă, î n t i n s, ț i n t ă, o b l u. A merge glonț v. g l o n ț. A(-i) merge (ceva) (drept) la inimă (sau la suflet) = a(-i) plăcea foarte mult, á(-i) da satisfacție, a(-i) produce mulțumire. Cînd doinea în zori de ziuă . . . știa să scoată sunete ce în adevăr mergeau la suflet. GANE, N. I, 139. Văzu pe masa lui mîncări de-acele ce merg la inimă. id. ib. III, 26. Cuvinte pline de foc, cari să meargă drept la inimă. GHEREA, ST. CR. II, 99. Cu mândra de-acum un an Dintr-un măr mă săturam; Da cu mândra din- tr-ăst an Mînc un măr și două pere. La inimă tot nu mere. JARNIK-BÎRSEANU, D. 155. O puică ș-un cocoș. . . Le presară cu sare Și le trage-ntr-o frigare; Și le pică cu slănină, Ca să-mi meargă la inimă. id. ib. 456. Fie pita cît de bună, Dacă-s în țară străină, Nu mai mere la inimă. MÎNDRESCU, L. P, 22. Mîncă ce mîncă, dar părea că aruncă la spate, căci nu-i mergea la inimă nici o îmbucătură. FUNDESCU, L. P. 97. ◊ (Cu determinări locale de felul „înainte”, „mai înainte”, „mai departe”, care arată continuarea deplasării, de obicei a deplasării întrerupte) De ocolea de la acel conac rădicîndu-sâ mers-au și mai nainte la satul Cărstiianul (a. 1 700). GCR I, 333/29. Cine va veni pănă aice, mai înainte să nu margă. ALEXANDRIA (1 784), ap. GCR II, 133/37. După ce ranele-ș legă doftorește, Mearsă înainte pe cale apucată. BUDAI-DELEANU, T. V. 150. Părăsit dar cu totul de puteri a merge mai înainte. . . au fost silit. . . să rămîie acolo. DRĂGHICI, R. 160/31. Nemaiputînd struni calul și neîndrăznind a mai merge înainte, se întoarnă rușinat. CREANGĂ, P. 185, cf. ISPIRESCU, L. 18. ◊ F i g. (În limbajul bisericesc) Părintele nostru Martin, răbdînd multe nevoi în Hărson răpăosâ și mearsă către Dumnăzâu. DOSOFTEI, V. S. septembrie 23^r/34. Dar de vași muri cineva. . . merge cătră prea bunul Dumnezău. DRĂGHICI, R. 72/19. ◊ (Prin extensiune, despre vehicule) Domnule, mă rog, trenul acesta merge la Tîrgoviște? BASSARABESCU, V. 48. ◊ (Despre aștri) Luna după dealuri mergînd să se culce îi arată calea. BOLINTINEANU, O, 35. ◊ A se duce în vizită, a vizita; a frecventa. Nu. . . să meargem la crăcime și să ne îmbătăm. CORESI, ap. GCR I, 24/20. Sv[î]nt[u]l părintele nostru Ioan. . . mearse pre la sv[î]nt[e]le locurile. DOSOFTEI, V. S. octombrie 42^v/9. În fiecare seară merg la cinematograf. CAMIL PETRESCU, P. 296. Dintre două mândre-a mele Nu știu la care-oi mai mere. MARIAN, O. II, 357, cf. JARNIK-BÎRSEANU, D. 33. Mersui la voi, Mi-l țipă mâ-ta dinapoi (Scaunul). GOROVEI, C. 330, cf. PASCU, C. 243. ♦ (De obicei cu determinări de felul „la școală”, „la universitate”) A urma, a frecventa cursurile unei instituții de învățămînt. De cuconi mearseră la școală. DOSOFTEI, V. S. septembrie 23^r/5. Dorul tău mă bagă-n boală, De nu poci merge la școală. JARNIK-BÎRSEANU, D. 31, cf. ALR II 2 987/29, 899. Care prunci mărg la școală? ib. 2 991/279, cf. 2 991/260, 310, 325, 334, 551, 762, A I 21. ♦ (Învechit și regional; despre ființe sau obiecte; cu determinări locale care indică un spațiu delimitat) A intra, a pătrunde. Pavelu luo bărrbații a doao dzi demăreața și se curâți. . . și mearrse în băsearecă. COD VOR. 32/17, cf. 70/24, 76/21. În vreamea aceaia mearse Isus în Capernaum. CORESI, EV. 54. Nu sînt destoinic, ca supt coperimîntul mieu să mergi. id. ib. 223, cf. 384. Din pămînt ești și iară în pământ veri mearge (cca 1 600-1 625). GCR I, 65/6. Dacă mearsă în besearică cu alți arhierei, îi deade patriarhul ev[an]g[he]liia. DOSOFTEI, V. S. octombrie 52^v/11. Și derease ei în cale dereaptâ, se între (întru să meargă D) în cetate. PSALT. 228. Se pleacă crengile frăgariului, se sucesc, ca să creape, cît merg în pămînt, apoi se îngroapă. ECONOMIA, 210/23. Degeaba așa nu mersesiți înlăuntru. KOTZEBUE, U. 6^v/27. Că doresc a o vede Cum doresc în rai a me. POMPILIU, B. 52. Măi bădiță Neculai, Nu gîndi că mergi la rai. ȘEZ. I, 172, cf. JARNIK-BÎRSEANU, D. 260. În pămîntul uscat pociumpul merge greu. Com. PAȘCA. Am mărs cu tății dodată-n casă. ALR II 3 164/279, cf. 3 164/310. În cruce vine o scoabă de fier, prin scoabă mere ruda. ib. 5 647/260. Țevea care mere-n apă rece. ib. 6 356/250. I mai copt, nu me unghia în el. A I 23. ♦ (Învecbit; deplasarea este văzută în stadiul final) A ajunge, a sosi. Aceștia ainte mearrseră (s o s i r ă N. TEST. 1 648) și aștepta noi întru Troada. COD. VOR. 16/4. Răspunse lui bolnavul: Doamne, om n-am, cum, cîndu se turbură apa, să mă bage în lac; e cînd merg eu, altul mainte de mine au deștins. CORESI, EV. 143. ◊ F i g. (Sens curent; cu determinări introduse prin prep. „pînă”) Spiritul de superstiție și de misticism. . . merse pînă a crede că și schimbarea portului. . . fusese un semn rău. BĂLCESCU, M. V. 392, cf. HASDEU, I. V. 206. O prietenă a mers cu îndrăzneala pînă chiar să-mi tragă palme. CARAGIALE, O. II, 135. Turcii . . . merseră pînă a ridica de pe malul românesc șlepuri cu grîne. D. ZAMFIRESCU, R. 54. ◊ E x p r. A merge prea departe = a trece peste limitele îngăduite. Cf. COSTINESCU. ♦ (Popular, cu determinări introduse prin prep. „în” sau „la”) A se angaja, a intra (într-o slujbă). O învăță tot ce trebuia să știe un viteaz care merge la așa slujbă înaltă. ISPIRESCU, L. 13. Să merg în cănțelărie, Să mă-nvâț și eu a scrie. JARNIK-BÎRSEANU, D. 26. Fata babei însă au fost șăzut pînă acuma tot pe-acasă. . .; nu voia nici să lucre, nici să meargă în slujbă. SBIERA, P. 208. ♦ (Cu determinări de felul „la armată”, „în armată”, „la oaste”) A se înrola. De va lua calul să margă la oaste, atunce nu iaste cu cale aceasta vină. PRAV. 53. Numaidecît să poruncească să meargă la oaste. IST. Ț. R. 54. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „la”) A cere sfatul, a consulta; a cere sprijinul, a apela. Stăpînul. . . să margă la giudeț și să-i facă leage, să-i dea boul. PRAV. 19, cf. 237. Pentru vrăji și pentru ceia ce mărg la vrăjitori. EUSTRATIE, ap. GCR I, 116/2. Bărbatu și nevasta „mergea pă la popi”, de cerea să-i despărțească. PITIȘ, ȘCH. 153. Numa ce s-o julit la un ghejet și gata, mere la domn părinte să-i cetească. STĂNOIU, C. I. 52. 3. (Cu determinări nume de ființă, sau cu echivalente ale acestora, introduse de obicei prin prep. „cu”) A însoți, a întovărăși, a acompania. Ceia ce merrgea cu meînre, toți cădzură spre pămîntu. COD. VOR. 76/28. Și mergea cu nusa iudeii plîngea-se. CORESI, EV. 96. Lot încă rnearse cu el. PALIA (1 581), 48/7. Să meargă toți cu dînsul, să-l petreacă pînă la groapă (cca 1 600-1 650). GCR I, 139/37. Și luă cu el și pre ceaialanți fraț și marsăm cu dînsa (a. 1692). id. ib. 307/1. L-au și întrebat de primește să meargă cu dînsul. DRĂGHICI, R. 6/2, cf. 26/9. Oriunde vei merge cu mine, nu cumva să bleștești din gură. CREANGĂ, P. 207. Așa mi-a fost sortit și n-am ce face; trebuie să merg cu Harap-Alb, și pace bună. id. ib. 274. Nu era mai nimerit să fi mers cu noi și fetele celea, decît să se ducă ele după gură-cască. . .!? SP. POPESCU, M. G. 57. Rîd suratele gătite Mînă-n mînă cu flăcăii; Și mi-e drag să merg cu dînșii, Să-i privesc și să-i ascult. IOSIF, PATR. 38. Mergi apoi cu mine, și cu restul îți aleg o cravată pă cinste. C. PETRESCU, C. V. 55, cf. 323. Nici unu dintre voi să nu margă cu mine. ALR II 3 098/551. Aș vrea să meargă cu mine. A III 3. Spune-mi cu cine mergi și-ți voi spune ce plătești. ZANNE, P. IV, 220. (În context figurat) Înnoptez pintre prăpăstii, pintre rîpi, pintre ponoară . . . Dar în zădar! că durerea merge. . . Cu mine. CONACHI, C. 103. ◊ (Cu determinarea subînțeleasă) Eu știu un vin bun, într-un loc unde sînt servit bine . . . Mergi? C. PETRESCU, C. V. 305. ◊ E x p r. A merge mînă în mînă (cu . . .) = (despre întîmplări, fenomene etc.) a se afla în strînsă legătură, a fi strîns legate între ele. Rasismul și anticomunismul merg mînă-n mînă, aspecte ale aceleiași plăgi a capitalismului. SCÎNTEIA, 1 952, nr. 2 392. ♦ (În expr.) A merge după (cineva) = a) (Învechit) a urma (pe cineva). Cine va sluji mie, după mine să meargă ! CORESI, EV. 68. Păsați după mine și face-voiu pre voi vînâtori de oameni. Ei amu lăsară mreaja, după el mearseră. id. ib. 208. Nu iaste datoare muiaria să margă după bărbat, cînd va vrea. . . bărbatul să lăcuiască într-alt sat. PRAV. 168, cf. ANTIM, P. 3, ZANNE, P. II, 122, 608; b) (Învechit și popular, despre femei) a urma (pe cineva) în căsătorie; a se căsători (cu cineva). Femeile vaviloncițe ce-au mărs după evrei și carii n-or vrea să se desparță, să nu-i treci cu tine Iordanul. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 107^r/21. Nu poci suferi a mearge după căsătoriu mai prost decît mine. id. ib. noiembrie 161^v/24. Să nu mergi tu după tineri, macar sărac, macar avut. BIBLIA (1 688), 193²/12. A u amăgit-o un grec, de s-au măritat după dînsul. . . Și după ce-au mărsu dup-acel grec, au amăgit-o. NECULCE, L. 82. Mi te cere-un diecel: Mere-i, mîndră, după el? – După diac nu m-oi duce. JARNIK-BÎRSEANU, D. 75, cf. 181, 452. Of! draga mea! da cum de-ai putut tu merge după un măre hîd ca acesta! SBIERA, P. 20. Vin la maica de mă cere, Că io după tine-oi mere. MÎNDRESCU, L. P. 53, cf. HODOȘ, P. P. 187. Merge-aș, bade, după tine, Dar pămîntu nu mă ține, Că ți-i casa jelitoare. MARIAN, SA. 9. Tată, te-ai dus la fata împăratului, să vezi, merge după mine? ȘEZ. II 109; c) a accepta, a urma sfaturile, învățăturile cuiva. Se schimbă și în dereapta și în stîngă. . . sau i se și pare că mearge după Hristos. CORESI, EV. 71, cf. 438. Ș-au închis și pe Iordachi vornicul . . . ș-au pus câmaican în locul lui pe Ion Buhuș. . . , ca să poprească țara să nu margă după dînsu să-l pîrască. NECULCE, L. 166; d) (rar) a urmări. Iar deca merge omul după dînsul [după șarpe], și-l ajunge . . ., el își acopere capul cu tot trupul (a. 1 654). GCR I 166/39. A merge pe urma (sau urmele) cuiva v. u r m ă. (Învechit) A merge pe legea cuiva = a accepta sau a respecta o credință. Să ispitescu pre ei, de vor mearge pre leagea mea au ba. BIBLIA (1 688), 50²/34. (Regional) A merge în urma cuiva = a urmări. I-am văzut, chiar pe drumul acesta trecură. . . – Oh, zise zmeul, dar numai în zadar mai merg în urma lor ! RETEGANUL, P. I, 37. (Învechit) A merge în (sau la) sfatul cuiva = a accepta, a urma sfaturile cuiva. Ferice bărbat ce nu mearge la sfatul necuraților și pre calea păcătoșilor nu stă. PSALT. 1. Ferice de omul ce n-a miarge în sfatul celor fără de liage Și cu răii nu va sta-n cărare. DOSOFTEI, PS. 11/8. (Învechit) A merge spre nuntă sau (regional) în cununie (cu...) =a se căsători, a se cununa. El era născut den fată, nu den muiare ce mersease spre nuntă. CORESI, EV. 527. Cînd o mers în cununie, icoanile-o prins a plînge. MÎNDRESCU, L. P. 182. Ce iubesc mamii nu-i place; De-ar plăcea mamii ca mie, Mîne-aș mere-n cununie. MARIAN, NU. 82. ♦ (La unele jocuri, mai ales la jocul de cărți) A se angaja, a participa (la joc). Pune miza, zise căpitanul de intendență. – Am pu-u-u-s doi franci. . . – Dumneata mergi, domnule maior? – Da. D. ZAMFIRESCU, R. 203, cf. BUL. FIL. V, 261. II. 1. (Despre ape curgătoare) A curge. Un părâu . . . mergea cu mare cursături. DOSOFTEI, V. S. octombrie 46^r/ll. Iată că merg patru rîuri din raiu, unul Tigru, altul Efrat, altul Fison, altul Gheon. ALEXANDRIA, 106/16. Ș-așa cîntă de cu jele, De stă Oltul și nu mere, Ș-așa cîntă cu căldură, De stă Oltul și nu cură. JARNIK-BÎRSEANU, D. 106, cf. DOINE, 97. Peste noi a trece vînt, Și picăm fără de rînd. P'îngă noi, d-a mere apă, Și picăm fără de seamă. BÎRLEA, B. 10. Me apa la Criș. ALR I 422/80. Ampoiu meie lin. ALR II 2 505/102, cf. 2 505/157, 3 498/386. 2. (Popular, despre lichide sau despre secreții organice) A curge, a se scurge. Bătaia, cînd să face cu toiagul, și mai vîrtos cîndu să va svărîma lemnul, sau să facă cu acesta rane să margă sînge . . . , atunce de pururia să va certa bărbatul. PRAV. 159. Am descoperit smochinele, și. . . le mergea laptele. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 106^v/1. Să apropie de Alexandru și-și plecă capul la domnul său și-i mergea lacrămile din ochii lui izvor. ALEXANDRIA, 168/16. Bădiță . . . Tare râu sîngele părău. RETEGANUL, TR. 134. Merg balele. ALRM II/I h 55, cf. ALR II 4 211/362, 4 212/95, 362. Mier lăcrămile pe obraz. ALR II/I MN 4, 6 829/836 Întotdeauna îi merge lacrimi din ochi. ib. h 17. 3. (Popular, despre praf, fum, aburi etc.) j ieși (din. . .); a se desprinde din. . . (deplasîndu-se în spațiu). Atunci e mai bun semănați orzului, cînd după grapă mearge pulbere. ECONOMIA, 39/4. Ian caută la obiele, Cum merg fumul din ele. DOINE, 136, cf. ALRM II/I h 310. 388. Le-am frecat hanele să margă zgura din ele. ALR I 643/295. Merze aburi din gunoi. ALR II/I MN 129, 3 864/27, cf. ib. 3 864/29, 36, 76. ◊ E x p r. (În legătură cu diverse verbe, mai ales cu „a bate” sau cu echivalente ale acestuia pe lîngă care expresia capătă valoare adverbială) De-i merge (sau să-i meargă) colbul (sau fulgii, peticii, peticile, untul, rar, scînteile) = zdravăn, tare, violent. Și înherbîntă o tigaie de o înfocă de-i mergea scînteaiele. DOSOFTEI, V. S septembrie 7^v/4, cf. BARONZI, L. 48. Scoteau mîțele de prin ocnițe și cotruțe, și le flocăiam și le șmotream. . . de le mergea colbul. CREANGĂ, A. 37. Acuș iau varga din coardă, și vă croiesc de vă merg petecile. id. ib. 38, cf. id. P. 24, 148 O lovi o dată cu mîțele de-i merse fulgii. ISPIRESCU ap. CADE. Bărbatul său însă. . . mi-o bătu ș de astă dată de-i merse colbul. MARIAN, O. I 347. N-am eu vreme de pierdut și mi-i capu la altele, altfel mi ți i-aș freca eu pe mîrlani să le meargă untul. C. PETRESCU, R. DR. 117. Te muștruluiește de-ți merge untul. BRĂESCU, V. A 132. Cam cu chef cum era, au început deodată să joace, și unde nu juca, și juca de-i mergea petecele. SBIERA, P. 37. S-au dat la jucat, și juca și juca de-i mergea colbul. id. ib. 39. De feli nu-i cruțau, ci-i măcilăreau de le mergeai peticele. MARIAN, T. 228. Le-a tras o bătaie de le-a mers colbul și i-a alungat departe. id. ib 267, cf. ȘEZ. III, 143. L-a bătut de i-au mers fulgii. ZANNE, P. IV, 274, cf. 162, III, 294. Te pălesc de-ți merg fulgii. ALR I 1 435/887. ♦ (Prin Transilv., despre pete, murdărie etc.) A dispărea, a se șterge (prin frecare, curățire etc.). Com. din ALBA IULIA. III. (De obicei cu determinări locale) 1. (Despre drumuri) A duce (la. . .), a o lua (spre . . .) Amîndouă drumurile acestea merg tot la Țuțora. (a. 1803). URICARIUL, XXV, 258. Drumul care mergea la capiște era presărat cu flori. BELDIMAN N. P. I, 61/13. Arată-mi drumu cum mere cătă casă. ALR II 3 459/102. Să mă-ndrepți că-ncătrău mere drumu ăsta. ib. 3 459/235, cf. 2 938/235, 250. ♦ (Despre întinderi de pămînt, drumuri linii de hotar etc.) A se întinde, a ține (pînă la. . . sau de la . . . , de la pînă la . . .), a ajunge (pînă la. . . sau de la pînă la . . .). Această moșie țearca căriea îi merge hotarul de la un loc pe valea Sulinarului. . . până în via Mecolei (a. 1 776). URICARIUL, VII, 20. Acele pămînturi din Maxinești merg pînă la hotarul Honcului și lovesc în capul iazului Bălăneștilor (a. 1 797), ib. XXV, 242. Mergea atunci podul. . . de la capul cel de lîngă orașul Giurgiului. . . pînă la poalele castelului. BĂLCESCU, M. V. 164. Atîta rămăsese din livada. . . ce mersese pînă-n ulița din dos. REBREANU, I. 47. %Cărărușa merge-n rît, Dragi am fost și ne-am urît; Cârărușa merge-n vii, Dragi am fost de mici copii. JARNIK-BÎRSEANU, 162. 2. A se extinde, a se propaga, a se generaliza. Focu într-însu înrainte mearge și arde împregiuru dracii lui. PSALT. 201. Apoi au început a slobodzi drăgănimea flintele . . . din om în om împregiur. Ca. . . fulgerul, așe merge focul împregiur. NECULCE, L. 232. Mere pîrjol pîn tătă pădurea. ALR 1 692/270. Marsă sun [= ecou] pîm pădure. ib. 1367/80. Mere răsunu. ib. 1367/295, cf. 1367/93. Căscătura așa merge din omu-n om, ca pasărea-n zbor. ALR II/I MN 10, 6 869/705, cf. ib. 6 869/886. 3. (Despre vești, evenimente etc.) A ajunge la cunoștința cuiva; a se răspîndi (la toți). Aceastași poroncă și domnului muntenesc lui Gligorie vodă i-au mărsu. N. COSTIN, LET. II, 3/21. N-au așteptat pănă le va merge răspunsul, ce îndată au trimis ordinanțu la toți oștenii. AXINTE URICARIUL, ib. 147/28. Mersăse cuvîntul din om în om. . . pănă . . . la urechile celor mari (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 235/32. Cărțile de poronci, ce le vor fi mers, cît au fost în treabă ispravnicii (a. 1820). URICARIUL, I, 254. Un aspru împărat, La care cum au mers asemine știință Au și găsit de cuviință. Pe om se-l de subt judecată. DONICI, F. I, 29/6. Zgomotul serenadelor și serbătorilor deșteptă atențiunea vecinilor și vestea merse pînă la postelnicul. FILIMON, O. I, 119. ◊ E x p r. Merge vorba sau vorba merge = se spune, se vorbește (peste tot). Pe timpii de atunci, mergea vorba că îndeobște călugării de la Sîntele-Locuri erau. . . învățați. ODOBESCU, S. II, 36. Vorba mergea că ar fi dat trupul la dobitoace, și că de aceea nu s-au găsit decît mantaua și iarmurca. CONTEMPORANUL, II, 221. El, după cum îl știm, nu era de cei ce poartă frică de o furnică, cum merge vorba. MARIAN, T. 323. Mai mergea vorba că e și tare învățat. CIAUȘANU, R. SCUT. 16. Îi merge (cuiva) vestea (sau numele, vorba etc.) = se spune despre el că. . . , i s-a dus vestea (că. . .); este denumit, i se spune. Duduca asta se vede că are duh, de vreme ce i-a mers buhu de la Burdujani pănă la Galați. NEGRUZZI, S. III, 75. Și de-atunci i-a mers lui Ciubuc numele de omu lui vodă. CREANGĂ, A. 20. Îi mergea numele că este cea mai frumoasă făptură omenească de sub soare. ISPIRESCU, U. 10, cf. COȘBUC, P. I, 238. De vreo zece ani Vălenilor le mersese vestea departe. AGÎRBICEANU, A. 74. Îi mersese vestea că face din cînepă cea picată sub melițoi sute de coți de pînză. SBIERA, P. 220, cf. ZANNE, P. V, 510. (Cu schimbarea topicii și a accentului stilistic, peiorativ) E un tîrîie-brîu, căruia numai vorba-i merge că-i la Iași, la învățătură. MIRONESCU, S. A. 137. Meargă-i numele! = (în imprecații) să nu se mai audă despre el sau ea (decît numele)! să se facă de rîsul lumii ! Îi umblă-n cap, tu soră, S-ajungă ea Lucsandei noră ! O, meargă-i numele! COȘBUC, B. 123. IV. 1. (Despre acțiuni, fenomene, evenimente etc.; de obicei cu determinări modale) A se desfășura, a evolua, a decurge. Va vedea cum merg vremile. AXINTE URICARIUL, LET. II, 171/8. Vâdzîndu pe Antohie Vodă că-i mărgu lucrurili cu-ntemeiere bună, începu în sfaturi cu boieri pribegi. NECULCE, L. 135. Mulți sînt care pot zice că încă lucrurile nu merg bine. HELIADE, O. II, 415. Sabia această pînă Nu mi să va da în mînă, Toate merg într-un zădar. PANN, E. II, 52/12. Să închizi ochii și să-ți cauți de treabă. . . iară trebșoarele tale o să-ți meargă de minune. FILIMON, O. I, 130, cf. BOLINTINEANU, O. 141. Toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea! CREANGĂ, A. 34, cf. 4. Harap-Alb vede el bine unde merge treaba. id. P. 219, cf. 248. Terzetul final din actul întîi a mers admirabil. CARAGIALE, O. I, 3. Pînă acum m-ai ascultat la orice ți-am zis, și toate ți-au mers bine. ISPIRESCU, L. 21. Toate merg bine. ODOBESCU, S. III, 66. Îi mergeau prost afacerile, era încurcat și pe la bănci, AGÎRBICEANU,123, cf. id. P. M. 137. Era vesel parcă toate i-ar fi mers în plin. REBREANU, R. I, 231. Tare-i plăcea cum mere treaba la rumâni la botez. PRIBEAGUL, P. R. 105. Mergea treaba de-a mai mare dragul, fără sîcîieli, fără bateri pe loc. V. ROM. noiembrie 1953, 161. Să meargă treaba-n plin. teodorescu, P. P. 151, cf. RETEGANUL, P. II, 3, ZANNE, P. III, 154, 187, IV, 636. ( E x p r.) A(-i) merge strună (sau găitan, ca din apă) v. s t r u n ă, g ă i t a n, a p ă. ◊ I m p e r s. Dar cu limba merge altfel: ea nu are vreme hotărîtă că în atîtea luni sau în atîția ani. . . să se formeze. HELIADE, O. II, 129. ♦ (Cu determinarea subînțeleasă) A se desfășura (destul de) bine, normal; a da rezultate (destul de) mulțumitoare. Apoi de mărs o mărs [executarea cîntecului], frate Dincă, da nu-ș cum. . . , voi oltenii o luați mereu prea iute. CAMIL PETRESCU, B. 177. Fac cereale, domnule colonel. . . – Și merge? – Merge . . . Dar, pe lîngă cereale, m-am gîndit să fac și puțin astrahan. . . Și merge. CAMILAR, N. II, 98. ♦ (Despre aparate, mecanisme, sisteme tehnice) A fi în funcțiune sau a putea fi pus în funcțiune; a funcționa. Cf. LM. Ceasornicul nu merge. DDRF. Un cuptor electric pentru topit oțelul consumă el singur, atunci cînd merge, cea mai mare parte din miile de kilowați. BOGZA, V. J. 82. Plugu gazdii mere tăt ca ș-a meu. ALR I 242/257, cf. ALR II 6 714/172, 6 715/172. ◊ E x p r. A-i merge (cuiva) gura v. g u r ă. 2. I m p e r s. (Despre ființe, cu complementul în dativ; de obicei cu determinări modale ca „bine”, „rău” etc.) A o duce, a-i fi (într-un anumit fel). Și deodată mergea cu năroc lui Ștefan Vodă. URECHE, LET. I, 101/17. Să-ți margă tot bine și cu năroc. VARLAAM, C. 261. Petru Vodă... socotind că nu-i merge pe treaba lui. . . s-au dus în țara leșască. N. COSTIN, LET. II, 37/25. Să fii mai îngăduit, măria ta, păn' li s-ar fi vădzut. . . cum le merge. NECULCE, L. 219. Cătră seară le merse brașovenilor mai bine, căci luară de la români un tun. BĂLCESCU, M. V. 519. Las' pe mine, că te-oi iuți eu, bade Stane. . . nu ți-a merge tot așa, pe somn, pe mîncare și pe bere. ALECSANDRI, T. 611, cf. 970. Mă! că rău mi-a mai mers astăzi! CREANGĂ, P. 46, cf. 144, id. A. 52. Hotărîră ca o parte din zi să lucreze, o parte să citească . . . Așa făcură, și le mergea bine. ISPIRESCU, L. 49. Și-a fost Cuminte om; dar nu știu cum, Așa i-a mers de prost. COȘBUC, P. I, 229, cf. 260. Nici mie n-o să-mi meargă râu. Avendrea e priceput la toate. STANCU, D. 252. Nu l-am mai întrebat cum îi merge. V. ROM. mai 1955, 42. Nu-i mergea bine în nici o treabă, măcar de ar fi muncit el orișicît. SBIERA, P. 187, cf. 195. Cu popă și cu iepure cine să întîlnește la drum, bine nu-i merge. ȘEZ. I, 18, cf. 51, GOROVEI, CR. 43. La pruncii aiștea le me bine. ALR I 259/80, cf. 259/61, 63, 103, 170, 231, 308, 343, 839, ALR II 3 175/102. ◊ (În formule de urare) Să-ți meargă tot cu bine. HODOȘ, P. P. 214. ◊ (Prin extensiune, despre plante) Cu cît se seamănă mai afund și mai rar cucuruzul, cu atîta îi mearge mai bine. ECONOMIA, 41/27. Prin aceasta multe buruiene se vor stîrpi, și cartofelor le va merge atîta de bine, ca și cînd ar fi fost prășite. IONESCU, C. 81/11, cf. 182/4. ♦ (Cu determinarea subînțeleasă; adesea în construcții negative) A o duce bine, a-i fi bine, a avea succes; a-i prii. Văzînd și domnul că nu-i merge în pămîntul Moldovei, fiind învățat în Țara Românească cu venituri mai mari, au scris la Țarigrad (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 200/15. ♦ (Adesea în construcții negative) A reuși, a izbuti. Începu să povestească amănunțit cum „a pus mîna” el cîndva pe cămara lui Răghină. . . , cum „i-a mers”. V. ROM. mai 1954, 72. ♦ Cu mine nu i-a mers. 3. (De obicei cu determinări modale de felul lui „înainte”, „bine”, „încet”, „greu”) A înainta, a progresa; a se dezvolta. Carile dintr-un loc mai înainte nu mearge nici mai adaoge, acela prea pe lesne îndărăpt să dă și scade. CANTEMiR, ap. GCR I, 327/7. În acest chip lucrul merge înainte. I. IONESCU, C. 58/14. Omenirea merge într-un progres continuu. BĂLCESCU, M, V. 3. Fără să perdem un minut, am cercat să facem ceva; știți însă că la noi lucrurile merg încet. ap. SBIERA, F. S. 240. Umblam la școală, unde mergeam bine. ap. TDRG. Nu-mi merge lucrul din mână. Com. din BRAȘOV, cf. DEȘLIU, G. 15, TULBURE, V. R. 43. ◊ I m p e r s. Eu scriu mereu și merge greu. CARAGIALE, O. VII, 62. ♦ (Despre oameni; cú determinări de felul „(tot) înainte”, „mai departe”) A persevera, a continua. Vremea trece, flăcăul începe și el a se trece, mergînd tot înainte cu burlăcia. CREANGĂ, P. 142. 4. (În e x p r.) A merge pe . . . = (despre oameni sau în construcții impersonale; urmat de o determinare numerică) a se apropia de sau a se îndrepta spre data la care împlinește un an în plus. Asta nu se poate spune. Eu, babei mele – că merge pe douăzeci și patru de ani de cînd m-am luat cu dînsa --. . . și tot nu i-am spus. CREANGĂ, P. 122. Iaca eu sînt om de merg pe șaptezeci și patru de ani. BRĂTESCU-VOINEȘTI, ap. CADE. (Cu o construcție învechită) De vreame ce cel. . . ce face greșalâ, va fi de optspredzeace ai mărgînd, atunce să-l bage în hiară. PRAV. 261. A merge spre. . . (sau către. . .) = a se apropia de un anumit stadiu de evoluție, de o anumită fază, de perioada de timp imediat următoare. [Holda] merge spre copt. ALR SN I h 43. (I m p e r s.) Mergea spre toamnă. ap. CADE. (I m p e r s.) De ce (sau, rar, pe cît) merge sau pe zi (ori pe an) ce merge = pe măsură ce trece timpul; tot mai mult. Holera, de ce merge, crește în Paris. CR (1832), 87²/11, cf. DRĂGHICI, R. 9/10. De ce merge, se întinde gustul cititului. GT (1839), 27²/44. Siguritatea se întemeiază pe an ce merge. ib. 173²/16. Tîrgul-Frumos, de ce merge, se face urît. NEGRUZZI, S. I, 192. Oricum orele alerge, Ea, din ce în ce mai dragă ți-ar cădea pe zi ce merge. EMINESCU, O. I, 160. Pe zi ce merge, perfectul compus, datorită tocmai expresivității lui, tinde să ia pretutindeni locul celui simplu. IORDAN, STIL. 151. 5. (Despre ființe) A trece (dintr-o situație în alta), a ajunge (într-o anumită situație). Mearge-voru din virtute în silă. PSALT. 173. A trupului hrană sfîrșaște-se și întru putredire mearge. CORESI, EV. 233. Cu lacrămile în ochi îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la peirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Scoală, Adame, hai cu mine, Să miei de la rău la bine. BÎRLEA, B. 91. ♦ (Regional; despre obiecte) A se face, a deveni (Voivozi-Șimleul Silvaniei). ALR II 3 952/325. Tăt o mărs țîră [= s-a făcut cioburi], ib. V. 1. (Despre materiale, în special despre alimente) A fi necesar (în cantități determinate) la realizarea unui produs; a se consuma, a se întrebuința, a se cheltui. Fac nouă turtițe, le ung cu miere și le dau la cuptor; mulți însă, ca să nu meargă miere multă. . ., le ung pe deasupra. SEVASTOS, N. 78. Unde merge mia, meargă și suta (dacă s-a cheltuit atît de mult, se mai poate cheltui încă puțin; p. e x t. fie, treacă de la mine!). Cf. ZANNE, P. V. 424. ♦ (Rar; cu determinări nume de alimente introduse prin prep. „pe”) A se hrăni, a se alimenta. Din toate drumurile, acest de iarnă este acel mai greu, fiindcă vitele merg numai pe fîn și cheltuiala se rădică. I. IONESCU, C. 221/17. 2. (Învechit și popular) A se calcula, a se socoti; a se adăuga (la socoteală). Căci [peste] acele multe și mari supărări ce se făcea peste locuitori, le mai merge săracilor încă al doilea văcărit (a. 1 757). URICARIUL, IV, 9/1. Și dobînda de 50 la sută merge la. . . – La capelele întregi! DELAVRANCEA, O. II, 366. 3. (Mat.; despre numere) A se cuprinde, a intra în alt număr. Patru-n opt merge de două ori. ALR II 2 353/36, cf. 2 353/47, 76, 105. Doi mere de două ori în patru. ib. 2 353/250, cf. 2 353/260, 279. VI. 1. (De obicei impers.; adesea în construcții negative) A fi posibil, acceptabil, permis sau valabil; a se putea, a se accepta, a se admite. Înțeleg să aveți respect de opinia publică;. . . dar, de respectul opiniei publice, să nesocotiți pe un confrate bătrîn – iar nu merge. CARAGIALE, O. VII, 425. Opt versuri, le-am făcut! așa cu gluma. . . O, de-aș găsi acum o rimă-n „uma”; Dar, haid! și fără rimă văd c-a mers. COȘBUC, P. II, 267. Toate merg pînă la un timp. BRĂTESCU-VOINEȘTI, ap. CADE. Ți-o spun hotărît, nu mai merge, trebuie să facem economie. BRĂTESCU, V. 5. Te înșeli amar!. . . Cu mine nu merge așa! . . . Nu scapi cu una, cu două! C. PETRESCU, A. R. 14. ◊ E x p r. (Mai ales în construcții negative) A-i merge la socoteală = a-i conveni. Cf. CADE. Treacă-meargă v. t r e c e. ♦ A se potrivi; a se armoniza, a se asorta. Albastrul merge bine cu albul. 2. (Jur.; despre termene, clauze etc.) A intra în vigoare; a curge. Prescripțiunea începe să meargă numai din momentul punerii în întîrziere. COD. PEN. R.P.R. 599. 3. (Prin nordul Transilv.; despre vorbe, expresii etc.) A se (putea) folosi, a se (putea) întrebuința; a se spune, a se zice. Cf. ALR II/I MN 68, 2 630/284, alr i 383/278. 4. (Rar) A avea valoarea de . . .; a fi socotit, considerat ca avînd valoarea de . . .; a valora, a face. Pui patru cărți jos, dai cîte patru fiecărui, iei carte cu carte, sau cu șapte iei trei și patru de jos. . . la urmă, cărțile „merg două” (dacă ai cel puțin 37), spatiile 1. PAMFILE, J. I, 15. 5. (Despre bani, p. ext. despre documente care conferă anumite drepturi) A fi valabil, a fi în uz, a avea curs. Banii vechi nu mai merg. SCRIBAN, D. 6. (Despre salarii, venituri etc.) A reveni (cuiva) în continuare. Leafa îi merge pe vacanță. SCRIBAN, D. 7. (Învechit, despre bunuri materiale) A-i reveni cuiva de drept, a fi atribuit cuiva. De s-ari pedepsi cineva cu moarte, averea lui, după obiceiul țărăi aceiia, să margă la rude și la urmașii lui. N. COSTIN, L. 578. 7.(Învechit, rar, despre legi) A prevedea, a specifica, a stipula. Un plugar oarecarele de să va prileji să aibă a să pîrî cu cineva pentru vreun pămînt sâmănat și nu-ș va întreba întÎi la giudeț, să vadzâ cumu-i va miarge leagia . . . PRAV. 3. VII. A umbla îmbrăcat într-un anumit fel; a se îmbrăca (într-un anumit fel); a purta. Își legase multă vreme capul cu o basma, apoi începu a merge vara cu capul gol. CĂLINESCU, S. 142. - Prez. ind.: merg și (prin Transilv.) meg (ALR II 4 797/130), pers. 2 (prin Transilv.) și megi (ib. 4 797/130, 172), pers. 3 (prin Transilv.) și mege, pers. 4 (popular) accentuat și mergém (BUL. FIL. II, 105, IORDAN, L. R. A. 128), (prin Transilv.) și megem (ALR II 4 797/172), pers. 6 (prin Olt.) și merge (ib. 4 797/886); perf. s.: pers. 1 mersei și (regional) mergei (ARH. FOLK. I, 168), mergâi, mersui, (învechit) merși, merșu, pers. 3 (regional) și mersu (D. POP, M. 154), pers. 4 (învechit) și mersem m. m. perf. pers. 5 (învechit, rar) și mersesiți. – Și: (regional, mai ales Transilv.) mére (prez. ind. pers. 2 meri, 3 mere, 4 merem, 5 mereți, 6 mer ZANNE, P. VI, 46, ALR SN I h 124/812) vb. III ; (regional, mai ales Maram. și nordul Transilv.) me (prez. ind. pers. 2 mei, 3 me și meie, 4 mem și meiem ALR II 4 797/102, pers. 5 meți și meiți ib. 4 797/104, 106) vb. III. – Lat. mergere „a se cufunda”.

MESTĂCÁLĂ s. f. (Prin sud-estul Ban.) Îngrămădeală (de ființe sau de obiecte). Cf. BL V, 144. - Pl.: ? – Mesteca² + suf. -ală.

ala-b'ala interj.

MIOREA s. f. Mioriță. Cf. BARONZI, L. 113. Mă despart acum De berbeci și miorele Și de voi, dragile mele Oi. COȘBUC, P. II, 167. El întreaga ziuliță Nu se lasă de doiniță, Mînînd printre floricele Albișoare miorele. JARNIK-BÎRSEANU, D. 76. Iar o biată mioarea Tot în urmă rămînea. SEVASTOS, C. 295. Da de nu s-or împăca, le-oi da mnii de mnioreli. ȘEZ. II, 31. Grăi mica mniorică: Ș-alele, stăpînu nost, Cum ne-ai vărat astă-vară Ierńează-ńe șî la iarnă, DENSUSIANU, Ț. H. 218, cf. ALR I 1 774/600, A V 34. - Pronunțat: mi-o-. – Pl.: miorele. – Și: (cu schimbare de suf.) miorícă (pl. miorele și miorici com. MARIAN) s. f. – Mioară + suf. -ea. - Miorică: cu schimbare de suf.

ALĂ = H'ALĂ¹.

'{cĂLA,0c}, ❍'{cALA,0c} pron. adj. dem. m. pop. (pl. ăia, gen.-dat. sg. ăluia, pl. ălora; f. sg. aia, pl. alea, gen.-dat. sg. ăleia, pl. ălora) = ACELA, ACEEA: dă laudă sfîntului că trecuse noaptea aia lungă (ISP.); vorba ăluia, proverb, zicătoare; d{c'aia,0c}, de aceea; de ce... d{c'aia,0c} (sau de aia...), cu cît... cu atît...: de ce creștea, d{c'aia,0c} se făcea mai frumoasă (ISP.); 👉 URS ¶ ALTĂ-'{cAIA,0c}, ALTE-'{cALEA,0c}, 👉 ALT I. [ăl].