PREDESTINARE, predestinări, s. f. Acțiunea de a predestina și rezultatul ei. ♦ Existența unui destin al omenirii stabilit de voința divină. – V. predestina.

predestinare sf [At: CADE / Pl: ~nări / E: predestina] 1 Concepție teologică sau filozofică idealistă, potrivit căreia fiecare om ar avea destinul fixat de mai înainte de o forță naturală Si: (rar) predestinație (1), predeterminație (1). 2 Hotărâre dinainte a sorții cuiva de către o forță supranaturală Si: (rar) predestinație (2), predeterminație (2). 3 (Pex) Ceea ce îi este sortit cuiva, în bine sau în rău Si: destin, menire, soartă, ursită, (rar) predestinație (3), predeterminație (3), (înv) preursită. 4 Decidere a actelor de voință, anterioară acționării. 5 (Rar) Prezicere a destinului.

PREDESTINARE, predestinări, s. f. Acțiunea de a predestina și rezultatul ei; ceea ce i-ar fi cuiva dinainte hotărât de divinitate, de soartă; ursită, destin, soartă, predestinație. ♦ Doctrină potrivit căreia fiecare om ar avea fixat de mai înainte destinul său de către divinitate. – V. predestina.

PREDESTINARE, predestinări, s. f. Acțiunea de a predestina; concepție idealistă conform căreia fiecare om ar avea destinul lui fixat de mai înainte de o forță supranaturală.

PREDESTINARE s.f. 1. Acțiunea de a predestina; predestinație. 2. Concepție idealistă potrivit căreia fiecare om ar avea soarta lui, fixată dinainte de către o forță supranaturală. [< predestina].

PREDESTINARE s. f. 1. acțiunea de a predestina; predestinație. 2. concepție teologică sau filozofică idealistă potrivit căreia destinul omului ar fi fixat de mai înainte de către o forță supranaturală. (< predestina)

PREDESTINARE ~ări f. 1) v. A PREDESTINA. 2) Putere supranaturală despre care se crede că determină dinainte desfășurarea evenimentelor; soartă; destin; ursită. 3) Concepție filozofică conform căreia soarta omului este hotărâtă dinainte de o forță supranaturală. /v. a predestina

*predestinațiúne f. (lat. prae-destinátio, -ónis). Destinare din ainte. În teologia catolică, destin imutabil pin care cineva va ajunge la raĭ saŭ la ĭad: Calvin a susținat predestinațiunea. – Și -áție și -áre.

predestinare s. f., g.-d. art. predestinării; pl. predestinări

predestinare s. f., g.-d. art. predestinării; pl. predestinări

predestinare s. f., pl. predestinări

PREDESTINARE s. 1. v. fatalism. 2. v. soartă.

PREDESTINARE s. destin, fatalitate, menire, noroc, soartă, ursită, zodie, (rar) predeterminație, (înv. și pop.) striște, (pop.) dată, făcut, noroceală, norocire, orîndă, parte, rînduială, scrisă, soroc, (înv. și reg.) sorocire, (reg.) ursă, urseală, (înv.) predestinație, preursire, preursită, triște, ursitoare, (grecism înv.) proorizmos, (fig.) stea. (Așa i-a fost ~.)

predestinare, predestinări s. f. (În opoziție cu liberul arbitru) Concepție religioasă apărută în primele secole ale creștinismului și reluată de Reformă, potrivit căreia Dumnezeu a hotărât din veșnicie pe unii oameni la mântuire, iar pe alții la pieire; ursită, destin, soartă, predestinație. – Din predestina.

PREDESTINÁRE (< predestina) s. f. 1. Acțiunea de a predestina. 2. (În creștinism) Planul divin prin care oamenii sunt conduși, încă din clipa nașterii, unii spre mântuire, alții spre damnare, ceea ce este stabilit de Dumnezeu neputând fi în nici un fel schimbat sau evitat. Cel mai adesea, ideea de p. este asociată cu tradiția reformatoare calvinistă; deși ea a fost teoretizată anterior de apostolul Pavel, Augustin sau Toma d’Aquino, este prezentă și în alte religii, cel mai notabil în islam. Principalii susținători ai doctrinei teologice sunt Wycliff și Calvin.