URSITOARE, ursitoare, s. f. (În concepțiile mistice) 1. Ființă imaginară despre care se crede că hotărăște soarta omului, imediat după nașterea lui. Se vede că-l ursise ursitoarea să-i putrezească oasele în pădurea Cotoșmanei. GALACTION, O. I 274. Dragul meu, nu sînt frumoasă? Toate darurile firii Mi le-au dat la leagăn daruri ursitoarele, zefirii. EFTIMIU, Î. 106. Cununa ta de zile și de visuri Au împletit-o rele ursitoare. GOGA, P. 30. A treia seară, cînd veniră ursitoarele, se întîmplă ca unchiașul să fie deștept. ISPIRESCU, L. 97. 2. (Învechit) Soartă, destin, ursită (1). Așa mi-a fost ursitoarea sau planeta. GORJAN, H. II 69. Nouă ani dacă trecea... Ursitoarea se-mplinea, Feciorașul se-ntorcea. TEODORESCU, P. P. 618. – Pl. și: ursitori (EMINESCU, N. 29).

URSITOARE, ursitoare, s. f. (În superstiții) 1. Ființă imaginară despre care se crede că are darul de a hotărî soarta omului de la naștere. 2. (Înv.) Soartă, destin, ursită. [Pl. și: ursitori] – Din ursi + suf. -(i)toare.

URSITOARE ~ f. (în superstiții) Ființă imaginară, despre care se crede că poate hotărî soarta omului la naștere. [G.-D. ursitoarei] /a ursi + suf. ~toare

ursitoare f. cele trei zine ale destinului, cari (după credința poporului), a treia zi după naștere, vin în casă și menesc copilului soarta-i viitoare, bună sau rea, fericită sau nefericită. Ele sunt trei la număr: cea mare, Ursitoarea, toarce firul vieții; cea mijlocie, Soarta, rostește pățaniile noului născut; iar cea d’a treia, Moartea, rupe firul vieții.

ursitoáre f., pl. orĭ, ca privighetorĭ, și maĭ puțin bine oare. Zînă care, după credința poporuluĭ, vine, împreună cu altele doŭă, a treĭa zi după nașterea unuĭ copil și-ĭ hotărăște (ursește) soarta: se depărtează ursitorile din prejuru caseĭ (VR. 1911, 11, 253, și Doĭna, 2-3, 31, de 4 orĭ pl. în orĭ). – Romaniĭ le numeaŭ parcae, ĭar Greciĭ moirai. Numele lor eraŭ: Clotho, Lachesis și Atropos.

URSITOR, -OARE, ursitori, -oare, adj., s. f. (în superstiții) 1. Adj. Care ursește. ♦ (Substantivat) Persoană considerată ca fiind menită să devină soț (sau soție) cuiva; ursit (1). 2. S. f. (în mitologia populară românească) Zână căreia i se atribuie rolul de a hotărî sau a prezice soarta noului-născut. 3. S. f. (Înv.) Soartă, destin; fatalitate. – Ursi + suf. -tor.

ursitor, ~oare [At: CANTEMIR, IST. 108 / V: (îvr) ursăt~ sf / Pl: ~i, ~oare, (îrg) ~i sf / E: ursi + -itor] (În superstiții și credințe populare) 1 a Care hotărăște sau determină soarta cuiva. 2 a Care ursește¹ (1). 3 sf Ființă imaginară despre care se crede că are darul de a hotărî soarta omului la naștere Si: ursită (22), (reg) ursă² (2), ursitoaie, ursoaică² (1), ursoaie² (1). 4 sf (Reg) Alimente sau diferite obiecte cu care se așteaptă, a treia seară de la nașterea unui copil, ursitorile (3). 5 sf (Îvp) Destin (2). 6 sf (Olt; îe) A-și face ~sătorile A-i veni (cuiva) vremea (sau ceasul). 7-8 smf, a (Persoană) care, prin descântece, farmece sau vrăji, încearcă să determine anumite evenimente din viața unui om sau să profețească care va fi soțul (sau soția) cuiva Si: vrăjitoare. 9 smf (Îvp) Ursit³ (10). 10 sf (Reg; lpl) Legătură de trei nuiele, luate la Anul Nou din sorcova copiilor, împreună cu trei fire de busuioc, pe care fetele o pun în gârlă în noaptea dinspre Bobotează pentru a se căsători cu flăcăul dorit. 11 (Mun; lpl; în legătură cu verbele „a fi”, „a se scula” etc. și precedat de pp „pe”, „de pe”) Un fel de așternut (făcut dintr-o bucată de rogojină pusă peste o grămadă de plante) pregătit pentru femeia care a născut și pe care aceasta stă culcată trei zile. 12 sf (Bot; reg; lpl) Tapoșnic (Galeopsis ladanum) Si: (reg) urs (35).

❍URSĂTOARE sf. Olten. Oaș. = URSITOARE [ursa].

URSIT l. adj. p. URSI. Orînduit de soartă, destinat, predestinat, menit, sorocit: pasă-mi-te se născu în ceas bun și era ~ să ajungă ceva (ISP.); într’una din colibele sale se născu, pe la anul 1410, o copilă care era ~ă a scăpa țara ei (ODOB.); poetul a trăit cum a murit... copil ~ să sufere și cu sufletul și cu trupul (CAR.). II. sm. Cel predestinat, orînduit de soartă ca să devie soțul unei fete: fetele românce întrebuințează deosebite mijloace de a cunoaște ursiții ce vor avea (ALECS.); cu busuioc de la popă se culcă fetele sub perină, ca să viseze pe ~ (GOR.). III. URSITĂ (pl. -te) sf. 1 Fata predestinată, orînduită de soartă ca să devie nevasta unui flăcău: bietul fratele cel mic se topea de dor după ursita lui (ISP.); uneori și cu sensul de viitorul soț: pentru a-și cunoaște ursita, fetele, și mai rar flăcăii, fac o mulțime de vrăji (ȘEZ.); a face cuiva de (sau pe) ~, a face vrăji pentru a fi îndrăgostit(ă) ¶ 2 Soarte, destin: dacă-mi va fi ursita să mor de ea, voiu muri și așa (SLV.); aceste domnițe erau ursite să nu se poată mărita pînă nu se va găsi cineva care să le ghicească legătura ursitei lor (ISP.) ¶ 3 pl. = URSITOARE: ursitele sînt, după credința poporului, trei zîne care împărțesc norocul și soarta fie-cărui om, cînd se naște (MAR.); se zicea că ursitele aveau obiceiu de a colinda printr’acea pădure (ODOB.); a treia zi după nașterea unui copil sosesc, pe la miază-noapte, ursitele care apoi prevestesc viitorul noului născut (GOR.).

URSITOR l. sm. Cel ce, prin diferite mijloace magice, știe să afle care va fi ursitul sau ursita cuiva (MAR.) II. URSITOARE sf. 1 Fie-care din cele trei zîne care, după credința poporului, vin, pe la miezul nopții, în casa în care s’a născut un copil, a treia zi după nașterea lui, ca să-i menească soartea ce va avea: cînd un copil se naște, apar ursitoarele la fereastră; de aceea se țin ușile și ferestrele deschise (GOR.); ce ți-o fi scris de la ~, aia ai să pați (JIP.); a treia seară cînd veniră ursitoarele, se întîmplă ca unchiașul să fie deștept (ISP.); ~a i-a spus că fetița asta n’o să aibă minte de loc (CAR.) ¶ 2 Femeie, babă, care, prin diferite vrăji, știe să afle care va fi ursita cuiva (MAR.).

URSITOR, -OARE, ursitori, -oare, adj., s. f. (În credințele și basmele populare). 1. Adj. Care ursește. ♦ (Substantivat) Persoană considerată ca fiind predestinată să devină soț (sau soție) cuiva; ursit (1). 2. S. f. Ființă imaginară despre care se crede că are darul de a hotărî soarta omului la naștere; ursită (3). 3. S. f. (Înv.) Soartă, destin; fatalitate. – Ursi + suf. -tor.

ursitor adj. m., s. m., pl. ursitori; adj. f., s. f. sg. și pl. ursitoare

ursitor adj. m., s. m., pl. ursitori; adj. f., s. f. sg. și pl. ursitoare

URSITOARE s. v. destin, fatalitate, menire, noroc, predestinare, soartă, ursită, zodie.

URSITOARE s. (MITOL. POP.) (pop.) ursită. (După credințele populare, ~ele sunt trei zâne.)

URSITOARE s. (pop.) ursită. (După credințele populare, ~ele sînt trei zîne.)

ursitoare s. v. DESTIN. FATALITATE. MENIRE. NOROC. PREDESTINARE. SOARTĂ. URSITĂ. ZODIE.

ursitor, ursitori, ursitoare, s.m.f. – (mag.) Vrăjitor, pocitor, strigoi; cel ce sorocește, cu sensul de a fermeca; ursitor malefic (magia neagră a fost practicată, în vechime, în societatea tradițională maramureșeană): „Păntru strâgoile celea, păntru ursitorile celea ce iau laptele de la marhă...” (Papahagi, 1925). – Din ursi + suf. -tor (DEX, MDA).

ursitor, -i, -oare, s.m.f. – Vrăjitor, pocitor, strigoi; cel ce sorocește, cu sensul de a fermeca; ursitor malefic (magia neagră a fost practicată, în vechime, în societatea tradițională maramureșeană): „Păntru strâgoile celea, păntru ursitorile celea ce iau laptele de la marhă...” (Papahagi 1925). – Din ursi + -itor.